APARATUL DE SUSŢINERE ŞI MIŞCARE (APARATUL LOCOMOTOR)

 Aparatul de susţinere şi mişcare (aparatul locomotor) cuprinde un complex

de organe care participă pe de-o parte la deplasarea omului, iar pe de altă parte la susţinerea şi protejarea unor viscere. Aparatul locomotor este format din organe pasive, cu rol de susţinere şi protecţie, reprezentate de oase, cartilaje şi articulaţii şi organe active, reprezentate de musculatura scheletică.

OSTEOLOGIA (SISTEMUL OSOS)Osteologia reprezintă partea anatomiei care se ocupă cu studiul

macroscopic al oaselor. Oasele prezintă suprafeţe de inserţie pentru ligamente şi muşchi, protejează organe cu structură fragilă şi reprezintă un important depozit de substanţe minerale pentru organism.

Sistematizarea scheletului. Conformaţia şi structura oaselor. Accidente de relief ale oaselor.

 

Prin schelet se înţelege totalitatea oaselor şi cartilajelor unui animal articulate între ele, scheletul reprezentând elementul pasiv al aparatului locomotor. Scheletul este sistematizat în trei grupe regionale: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.

• Scheletul uman este format din 208 oase, din care 34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar 174 se grupează în jurul acesteia.

• Scheletul capului (craniul) este format din două mari componente: neurocraniu (care adăposteşte encefalul) şi splanchnocraniu sau viscerocraniu sau masiv facial (care protejează porţiunile iniţiale ale aparatelor digestiv şi respirator), la care se adaugă o structură osoasă de susţinere a limbii, larigelui şi faringelui – hioidul.

• Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste şi stern. Coloana vertebrală este formată prin articularea mai multor piese osoase

numite vertebre şi circumscrie canalul rahidian ce adăposteşte măduva spinării. Prin lungime, dispunere axială şi articularea cu craniul, coloana vertebrală formează scheletul axial.

Coloana vertebrală este sistematizată în cinci grupe regionale şi anume:- regiunea cervicală – care realizează articularea cu craniul,- regiunea toracală (dorsală) - care constituie peretele posterior al cuştii toracice, cuşcă rezultată prin articularea cu costele şi sternul,- regiunea lombară – ce formează baza anatomică a peretelui posterior al cavităţii abdominale,- regiunea sacrală – care prin articulare cu osul bazinului delimitează cavitatea pelvină,- regiunea coccigiană (caudală) – realizează coccisul.

Coastele sunt dispuse perechi şi prin articularea cu coloana vertebrală şi sternul constituie baza ososasă a cavităţii toracice (cuşca toracică).

• Scheletul membrelor este format prin articularea mai multor piese osoase care realizează baza anatomică a membrelor toracice (superioare), respectiv a membrelor pelvine (inferioare). Atât membrele toracale, cât şi membrele pelvine sunt ataşate coloanei vertebrale prin zone de legătură numite centuri (toracică şi pelvină). Scheletul membrelor toracice este omolog cu cel al membrelor pelvine şi este sistematizat în 4 grupe regionale.

Zonoscheletul (centura) este format la membrul toracic din spată (omoplat) şi claviculă, iar la membrul pelvin din ilium, ischium şi pubis.

Stilopodiul este reprezentat de humerus la membrul superior şi de femur la membrul inferior.

Zeugopodiul este format din două oase, cel toracal fiind reprezentat de radius şi ulnă (cubitus), iar cel pelvin de tibie şi fibulă (peroneu).

Autopodiul este format din mai multe oase grupate în 3 subregiuni – bazipodiu, metapodiu şi acropodiu. Bazipodiul, format din oasele carpiene la membrul superior şi din oasele tarsiene la membrul inferior. Metapodiul este alcătuit la membrul toracal din oasele metacarpiene, iar la cel pelvin din oasele metatarsiene. Acropodiul (baza anatomică a degetelor) este format atât la membrul superior, cât şi la cel inferior în principiu din câte 3 falange la fiecare degete şi oase sesamoide.

Forma oaselor, extrem de variată, este determinată de locul pe care îl ocupă în cadrul scheletului în corelaţie cu funcţia. În funcţie de raportul dintre cele 3 dimensiuni (lungime, lăţime, înălţime sau grosime) oasele sunt sistematizate în oase lungi, oase scurte şi oase late.

Oasele lungi au lungimea mai mare decât celelalte două dimensiuni. În cazul în care prezintă canal medular (care adăposteşte măduva osoasă) sun denumite oase lungi propriu-zise (adevărate), iar când sunt lipsite de canal medular sunt denumite oase alungite. Fiecare os lung prezintă un corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize).

Oasele scurte prezintă cele 3 dimensiuni aproximativ egale și au un volum redus.

Oasele late au lățimea mai mare decât celelalte două dimesiuni sau aproximativ egală cu lungimea. Oasele care au canal medular sunt denumite oase lăţite, iar cele care nu prezintă canal medular sunt denumite oase late propriu-zise (adevărate).

În afara de aceste trei tipuri principale, în organismul uman mai există și oase care nu se pot încadra în nici un tip și anume: oasele neregulate (cu aspect extrem de accidentat ), oasele pneumatizate (care în interior prezintă spații pline cu aer) și oasele sesamoide (care apar în imediata apropiere a unor articulații în grosimea unor ligamente sau tendoane).

Os lung - secţiune sagitală (structură macroscopică)

1. Diafiză; 2, 2'. Epifize; 3. Ţesut osos spongios; 4. Ţesut osos compact; 5. Periost; 6. Endost; 7. Cavitate medulară; 8. Cartilaj articular.

Un os este format din mai multe componente structurale: țesut osos propriu-zis (predominant ), țesut conjunctiv (reprezentat de periost și endost ), țesut cartilaginos, măduvă osoasă, vase și nervi.Periostul determină creșterea în grosime a oaselor, are aspect de membrană conjunctivo-fibroasă și acoperă toată suprafața osului cu excepția suprafețelor articulare.Ţesutul osos propriu-zis constituie principala componentă a osului. Țesutul osos apare sub trei forme: compactă, spongioasă și diploe, preponderența uneia sau alteia dintre cele trei forme fiind diferența de la un os la altul. Țesutul osos compact formează corpul (diafiza) oaselor lungi. Țesutul osos spongios este prezent la extremitățile oaselor lungi (epifize), în oasele alungite și în cele scurte. Este format din lamele osoase întretăiate ce delimitează spații denumite areole. Diploe este întâlnit la oasele late şi este format din țesut osos compact structurat în două lame (externă și internă) între care se dispune un strat gros de țesut osos spongios.Endostul are o structură asemănătoare periostului, tapetează la interior țesutul osos delimitând canalul medular și constituind învelișul măduvei osoase.

Secţiune sagitală prin treimea proximală a femurului

1. Periost - strat superficial; 2. Periost - strat profund (osteogen); 3. Ţesut osos compact; 4. Ţesut osos spongios; 5. Cartilaj de conjugare (creştere); 6. Cavitate medulară; 7. Cartilaj articular (de acoperire); 8. Periost - strat superficial ligamentar.

Măduva osoasă este o formațiune distinctă care este adăpostită în canalul medular al oaselor lungi și în areolele țesutului osos spongios.

În funcție de aspectul și rolul îndeplinit, măduva osoasă poate fi:măduvă fetală (roșie) cu rol preponderent hematogen; caracteristică copiilor și tinerilor;măduvă galbenă (grasă sau matură), preponderentă la adulți;măduvă cenușie (cahectică), prezentă în general la persoanele în vârstă și la cele foarte slabe.

Cartilajele de conjugare sunt prezente la copii și adolescenți și sunt dispuse între diafiză și epifize. Acestea asigură creșterea în lungime a oaselor și dispar odată cu încheierea creșterii.Cartilajele de acoperire acoperă suprafețele articulare ale oaselor și facilitează alunecarea în cadrul articulațiilor. Au rolul de a preîntâmpina uzura osului prin frecare și amortizează șocurile.Accidentele de relief ale oaselor sunt reprezentate de neregularități prezente pe suprafața oaselor sub forma unor eminențe (ridicături ) când depășesc suprafața osului sau sub forma unor depresiuni (cavități ) în situația opusă.Eminențele sunt sistematizate în eminențe articulare și eminențe nearticulare. Eminențele articulare sunt dispuse în special la extremitățile oaselor, servesc pentru articularea oaselor între ele și sunt acoperite cu cartilaj articular. Eminențele nearticulare sunt extrem de variate și servesc în general ca loc de inserție pentru ligamente sau mușchi.Cavitățile sunt sistematizate în articulare și nearticulare. Cavitățile articulare sunt acoperite cu cartilaj articular și servesc articulării oaselor între ele. Cavitățile nearticulare reprezintă depresiuni sau excavații determinate de amprentele unor mușchi sau de trecerea unor tendoane, vase sau nervi.