Curs 1:Biserica- Trupul (fiecare dintre noi mladitele lui)

Tinta spiritualitatii ortodoxe vizeaza unirea omului cu Dumnezeu, traita ca “patimirea indumnezeirii” ( Sf Maxim Marturisitorul ) . Urcusul duhovnicesc presupune o etapa ascetica, negativa, a despatimirii si a vindecarii de pacat.

Conceptul de asceza nu este de origine crestina, dar numai in crestinism are sensul acesta, de desavarsire, de sfintenie, de asemanare cu Dumnezeu. Din punct de vedere etimoligic termenul de asceza vine de la cuv.-ascheo = a se exercita, a se stradui. El apare inca din antichitatea clasica la pitagoreici, stoici, platonici si neoplatonici.

La Homer de exemplu are sensul unui lucru facut artistic, cu migala iar Herodot il intelege ca ornament sau podoaba.

La Platon asceza se leaga in mod deosebit de dobandirea virtutilor.

Sf Pavel compara viata cu o alergare neincetata iar pe ascet cu un ostas iar prin virtuti intelege nevointele atletilor lui Hristos. Virtutile sunt intelese spre deosebire de semnificatia pe care ne-o da antichitatea clasica ca fiind rodul conlucrarii omului cu harul lui Dumnezeu. Aceasta conlucrare presupune o participare colistica a omului trup si suflet, trupul fiind templul Duhului Sfant.

Adeseori Sf Pavel vorbeste despre legea trupului, subliniind prin acestea doua feluri de vietuire: omul duhovnicesc si omul trupesc. Ideea “atletului lui Hristos” se mentine pentru secolele urmatoare si o intalnim la Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Sf Policarp al Smirnei.

Definitia teologiei ascetice si mistice

I.G.Savin defineste astfel teologia mistica : “Teologia mistica este disciplina teologica care se ocupa cu studierea mijloacelor umane si divine prin care este posibila cunoasterea imediata si intuitiva a lui Dumnezeu numita cunoastere mistica “.

Nichifor Crainic : “Teologia mistica e siinta indumnezeirii omului, sau stiinta stiintelor”. Teologia nu e numai o simpla stiinta sau vorbire despre Dumnezeu ci cunoasterea Lui experimentala, vederea lui care conduce spre unirea cu El.

Pr. Dumitru Staniloae extinde aceasta definitie: “Spiritualitatea ortodoxa prezinta procesul inaintarii omului pe drumul desavarsirii in Hristos prin curatirea de patimi, prin dobandirea virtutilor, proces ce se savarseste intr-o anumita ordine . Cu alte cuvinte ea descrie modul in care crestinul poate inainta de la o curatire de o patima, la curatirea de alta si deodata cu aceasta, la dobandirea diferitelor virtuti. Inaintand spre aceasta culme, omul inainteaza totodata in unirea cu Hristos, in cunoasterea lui prin experienta care e tot una cu indumnezeirea Sa”. Asceza are o dimensiune pozitiva, luminoasa, prin sadirea in locul

patimilor a virtutilor. Curatit prin asceza, prin botezul lacrimilor si al pocaintei, omul devine tot mai mult transparent lucrarii lui Dumnezeu in el care este expresia unirii tot mai inalte, in adancul inimii, cu Hristos in Duhul Sfant. ⃰

Curs 2:Notiuni introductive

In anul 1926 lua fiinta la Facultatea Ortodoxa din Chisinau o disciplina numita Istoria Literaturii Religioase Crestine, predata de catre marele om de cultura Nichifor Crainic. La cativa ani diferenta o catedra similara se infiinta la Facultatea de la Bucuresti iar mai apoi la Academia Andreiana din Sibiu cu denumirea Teologie Mistica.

Dintre profesorii care s-au remarcat in mod deosebit se cuvin a fi mentionati: Ioan Sorin (Buc. ), Nicolae Mladin si Pr Staniloae, la Sibiu.

Reforma atee a invatamantului din 1941 a inlaturat din programul de studiu a facultatilor de teologie, disciplinele incomode pentru un regim materialist, precum si ascetica si mistica si apologetica.

Odata cu aceasta reforma, pentru profesorii care altadata faceau faima asceticii si misticii rasaritene, a inceput o perioada de marginalizare, persecutie, detentie in urma carora unii au ramas irecuperabili.

Dupa decembrie 1989 la unele facultati de teologie din cadrul Patriarhiei Romane, precum Sibiu si Iasi, spiritualitatea ortodoxa a fost reintrodusa ca materie de studiu, mai intai unita cu morala crestina si cu etica sociala iar apoi ca disciplina de sine statatoare.

Spiritualitatea ortodoxa cuprinde doua mari discipline: ascetica si mistica ortodoxa. Ascetica la randul ei poate fi pozitiva si negative.Ascetica negativa ne descrie lupta omului pentru eliberarea de pacate si de patimi, ca forme ale raului spiritual, si anume ea ne descrie lupta impotriva celor 8 patimi : lacomia pantecelui, desfranarea sau curvia, iubirea de arginti, mania, tristetea, trandavia, slava desarta si mandria.

Ascetica pozitiva ne descrie, modul prin care cu ajutorul harului dumnezeiesc, putem dobandi si lucra pana la perfectiune, virtutile crestine. Potrivit asceticii ortodoxe acestea sunt : credinta-ca temelie a intregului edificiu duhovnicesc, cugetarea la moarte si temerea de Dumnezeu, infranarea si pocainta, paza gandurilor si a mintii, rabdarea necazurilor cu nadejde, smerenia si blandetea, culminand toate in dragostea crestina, pe care Sf Simeon Noul Teolog a denumit-o “imparateasa tuturor virtutilor”.

Fiecare eliberare de o patima si dobandirea unei virtuti, il apropie tot mai mult pe crestin de Dumnezeu, izvorul tuturor virtutilor, actualizand in adancul de taina al sufletului sau, chipul lui Dumnezeu si conducadu-l pe acesta spre deplina acualizare a lui.

Mistica descrie starile si experientele culminante ale sufletului crestin, pe care acesta le experiaza atunci cand a dobandit starea de nepatimire. Ea descrie asadar darurile rugaciunii curate si neincetate, trairile sau experientele la care Dumnezeu atrage si rapeste sufletul.

Daca etapa ascetica este o etapa in care predomina efortul omenesc de eliberare de pacate si de dobandire a virtutilor, in etapa mistica Dumnezeu descopera sufletului nepatimitor, plinatate din darurile sale, pana acesta ajunge sa exclame ca si Sf Ap Pavel : “Nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine.”

Parintii filocalici vorbesc despre 3 etape ale virtutii duhovnicesti:

- Etapa purificarii

- Etapa iluminarii

- Etapa desavarsirii

Sf Diadoh al Foticeii si Sf Marcu Ascetul, dezvolta o inalta invatatura despre prezenta tainica si minunata a lui Hristos in sufletul nostru, din clipa botezului. Pana la botez, in adancul sufletului nostru sarpuieste diavolul, ca urmare a pacatului stramosesc, iar Hristos lucreaza oarecum din afara.

Prin Taina Botezului, prin citirea celor 4 rug de exorcizare si prin intreita afundare a pruncului in apa baptismala, a carei finalitate a fost transfigurata, diavolul este izgonit din sufletul purificat, in locul lui salasluindu-se Hristos si Duhul Sfant si Puterile ingeresti. De acum diavolul lucreaza din afara cautand sa patrunda in vazduhul inimii, prin intermediul simturilor. Prezenta lui Hristos insa este una tainica, mistica si ea devine efectiv lucratoare, in masura implinirii virtutilor,caci Hristos sta ascuns in poruncile Sale, dupa cum spun Parintii filocalici.

Teolog si teologie in gandirea Sfintilor Parinti

Astazi prin teologie se intelege un ansamblu de cunostinte despre Dumnezeu sau institutiile specializate in care se studiaza relatia lui Dumnezeu cu lumea si cu omul. In prezent, in Patriarhia romana exista 14 facultati de teologie si doua departamente care in ultimii ani au licentiat 10.000 de teologi.

In istoria spiritualitatii crestine doar trei dintre Sf Parinti au primit apelativul de teolog: Sf Ioan Teologul, Sf Grigorie Teologul si Sf Simeon Noul Teolog.Acest lucru se datoreaza faptului ca pt sf parinti teologia nu era o vorbire despre Dumnezeu, oricat de inalta ar fi ea ci era

convorbirea, dialogul sau impreuna lucarea cu Dumnezeu, care se realizeaza prin lucrarea duhovniceasca a rugaciunii.

Spre deosebire de cunosterea stiintifica, progresul in cunoasterea duhovniceasca are un pronuntat caracter duhovnicesc sau ascetic. Astfel, crestinul inainteaza in cunoasterea lui Dumnezeu pe masura eforturilor sale ascetice si purificatoare. Cea mai buna cunoasterea a lui Dumnezeu o au Sfintii, ca unii care s-au facut deplini asemanatori Lui.

Pe masura ce omul se elibereaza de pacate si de patimi, in sufletul sau se produc doua mari paradoxuri: pe de o parte, mintea sa largita si curatita patrunde tot mai mult in tainele vietii spirituale iar pe de alta, Dumnezeu vazandu-i si pretuindu-i eforturile, ii descopera tot mai mult si tot mai adanc din tainele dumnezeirii Sale. ⃰

Curs 3: Vocatie familiala sau chemare monahala

Monahismul si viata de familie nu sunt doua cai opuse de dobandire a mantuirii sufletului ci sunt asa cum spunea teologul francez Paul Evdokimov “cei doi versanti sau Taborul si Ermonul care conduc deopotriva spre Imparatia lui Dumnezeu “.

Inaintea intemeierii monahismului au existat numeroase forme de nevointa crestina. Eustatie al Tesalonicului spre exemplu vorbeste despre crestinii care se nevoiau in multe feluri precum erau cei care nu se spalau, sau nu-si taiau parul niciodata ( pentru a lepada chipul mandriei ), ( darul cardiognoziei- de a cunoaste inima omului ), altii care dormeau pe pamantul gol, sau dormeau goi, altii care umblau cu picioarele goale, altii care se acopereau cu noroi, altii care nu vorbeau, care traiau in pesteri, care au trait toata viata cu lanturi pe ei, care s-au nevoit in pomi, care se odihneau cu trupurile ingropate . Altii care vietuiau in stalpi, altii care se numeau pascatori, pentru ca mancau doar din roadele pamantului.

Pentru omul contemporan toate acestea par forme exagerate de asceza insa prin intermediul lor s-au mantuit generatii intregi de oameni.

In privinta originii monahismului, parerile sunt impartite. Unii istorici considera ca radacinile vietii monahale se trag din India sau China sau chiar America precolumbiana. Alti cercetatori deriva monahismul din iudaism, elenism sau maniheism, in care erau mult pretuite idealurile de liniste si singuratate.

Nu putini sunt cei care cred ca monahismul s-ar fi nascut sub influenta gruparii terapeutilor lui Filon sau ale esenienilor care traiau pe malul Marii Moarte.

Exista si unele teorii care apreciaza ca monahismul este un stil de viata total contrar firii umane, care ar avea o vocative comunitara prin excelenta.

Dincolo de toate aceste opinii, adevarata cauza a monahismului nu trebuie cautata in afara lui, ci in dorinta launtrica a unor crestini de a-si imbunatati viata duhovniceasca in legatura cat mai stransa cu Dumnezeu.

In ultima instanta, monahismul ca de altfel si viata de familie este o problema de profunda si autentica vocatie, o dovada de eroism spriritual si un real martiriu al constiintei.

In istoria spiritualitatii crestine, monahismul s-a bucurat de o inalta pretuire, constituind un adevarat bastion de credinta impotriva pacatelor si ereziilor, un model sublim de viata duhovniceasca imbunatatita. Pentru aceasta el a fost numit chipul ingeresc de vietuire iar monahii si monahiile autentice au fost numiti antropi tu Teu ( oamenii lui Dumnezeu), ingeri pamantesti si oameni ceresti. ⃰

Curs 4: continuare curs 3…

Denumirea pe care a primit-o de-a lungul istoriei a fost cea de anahoreti, monahi sau calugari. Anahoret inseamna cel care traieste in singuratate.

Cuvantul monah provine din grecescul monos care a insemnat initial celibatar mai tarziu desemna pe cel care si-a unificat toate puterile sufletesti sau trupesti, la un loc. Cuvantul calugar provine de la grecescul kalugheron, format din doua cuvinte: kalos si gheron si insemnau batran bun sau frumos, referindu-se la calitatile fizice si minahicesti ale adevaratilor monahi.

Adevaratii intemeietori ai monahismului crestin sunt considerati Sf. Antonie cel Mare pentru monahismul idioritmic, Sf. Pahomie cel Mare pentru monahismul de obste, iar cei care l-au legiferat : Sf. Vasile cel Mare in Rasarit iar in Apus Sf. Ioan Casian, care a adaptat exigentele monahale ale orientului, la spiritul occidentului.

In privinta modurilor de chemare la calugarie, Sf Casian identifica 3 forme:

- chemarea directa din partea lui Dumnezeu

- chemarea prin intermediul altei persoane

- îmbratisarea monahismului datorita unor evenimente fericite sau triste ale vietii

In randuiala monahala ortodoxa exista 3 voturi:

- saracia de bunavoie

- castitatea

- ascultarea neconditionata

Patria sau locul unde a luat monahul nastere a constituit-o Egiptul si Palestina, iar literatura duhovniceasca rasariteana vorbeste despre desert sau pustiu ca despre un loc al marilor lupte spirituale, un taram al razboiului nevazut, o adevarata academie a sfinteniei si o scoala a desavarsirii spirituale.

Monahismul pahomian sau chinovial s-a bazat pe regulile pe care Sf Pahomie cel Mare le-a primit de la ingeri. Intrucat Sf Pahomie fusese militar, randuielile sale se remarca prin disciplina si austeritate fiind prevazute pentru fratii neascultatori chiar pedeapsa cu bataia.

Intrarea in viata monahala era precedata de o perioada de noviciat de 3 ani. Tanarul novice era primit intai la arhondaric dupa ce statuse o buna perioada la poarta manastirii. Arhondarul il instruia apoi il deprindea cu invatatura crestina uneori o perioada de luni intregi dupa care vazand hotararea candidatului la monahism, ii dadea haine monahale, pastrandu-i totodata hainele de mirean toti cei trei ani cat dura noviciatul.

Viata monahala foarte austera prevedea ca fratii sa fie impartiti in cete ( 24 ) in functie de profesia pe care o avuse in lume sau de cunostintele sau abilitatile personale. Semnul breslei din care faceau parte era inscriptionat pe culion sau camilafca. Mai tarziu a fost inlocuit cu o litera a alfabetului grecesc prin care era denumita breasla respectiva. Monahii stateau cate 3 intr-o chilie iar acestea nu aveau zavoare. Programul de nevointa prevedea rugaciuni dese la diferite moment ale zilei sau noptii, lectura si convorbiri duhovnicesti precum si rocodelie adica lucrul mainilor necesar intretinerii.

Dimineata in tacere si interiorizare, calugarii mergeau la Sf Liturghie iar apoi mergeau la ascultarile incredintate fara sa se risipeasca in dialoguri si rugandu-se si meditand la adevarurile de credinta.

Masa sau alimentatia monahilor din vechime era foarte saraca, constand cel mai adesea din pesmet, apa si sare. Celor bolnavi li se dadea fiertura sau mancare cu untdelemn.

In monahismul primar era practicata monofagia, adica obiceiul de a manca o singura data pe zi si pe cat cu putinta un singur fel de mancare. Avva Pimen spunea ca acela care mananca o data pe zi, e inger sau calugar, cel care mananca de 2 ori e om trupesc, iar cel care mananca de 3 ori e demon.

Vinul era considerat licoarea dracilor si in toate cercetarile arheologice din pustia Egiptului a fost descoperit doar un vas pentru pastrarea vinului.

Desi Paladie spune ca mai degraba vin cu masura decat apa cu imbuibare. Aceeasi austeritate era conotata in intreg stilul de viata monahala. Calugarii aveau 2 vase, cateva obiecte de cult si obiecte religioase.

In cercetarile arheologice mentionate, desfasurate in primele 3 decenii, in zonele monahale crestine, a fost descoperit doar un pat din piatra.

Masa de obicei se servea pe o panza intinsa pe jos iar somnul restrans ca timp, se faceape pamant sau intr-un scaun din nuiele.

Trebuie mentionat un caz din literatura duhovniceasca in care un batran ava, intrebat de un tanar ucenic despre patul pe care l-a vazut in chilia lui, batranul monah a raspuns nevinovat ca de zeci de ani nu l-a observant.

Monahismul crestin , adevarat bastion al pastrarii credintei, s-a remarcat prin viata sa iar alta parte din ea consemnata in bogata literatura pe care a creat-o: paterice, zbornice,vieti ale sfintilor si in special Filocalia.

Un capitol foarte important si interesant l-a constituit modul in care monahul a restaurat in lume adevarul egal cu Dumnezeu, marii monahi ajungand sa traiasca in armonie cu intreaga lume si mai ales cu animalele, de exemplu Ava Agaton si sarpele Sf.Gherasim si leul Sf Serafim si ursul.

Pentru spiritualitatea crestina, monahismul va constitui pentru totdeauna reperul cel mai inalt de viata duhovniceasca , exemplu sublim de chemare din partea lui Dumnezeu si raspunsul desavarsit din partea sufletelor insetate de viata inalta si mantuire. ⃰

Cursul 5: Lumea, cale spre Rai sau drum spre Iad?

Sf Ap Pavel invata ca pentru a-si dobandi mantuirea, omul are de infruntat 3 dusmani:

- Lumea

- Trupul

- Diavolul

Spiritualitatea ortodoxa denumeste creatia lui Dumnezeu in mod variat fie ca opera si podoaba a iubirii infinite a lui Dumnezeu, fie ca loc si mediu a luptei ascetice si a razboiului nevazut.

Sf Isaac Sirul si Sf Ioan Scararul considera ca lumea este ispititoare si amagitoare prin pacatele si patimile care se pot lucra prin intermediul lucrariii pe care o compun.

Dintre Sf Parinti, Sf Maxim Marturisitorul dezvolta o inalta teologie referitoare la rationalitatea lumii sau a creatiei. Sf Parinti invata ca atunci cand a creat lumea ca intreg dar si fiecare lucru in parte, Dumnezeu a sadit in acestea niste ratiuni dumnezeiesti si spirituale. In aceste ratiuni erau cuprinse modul alcatuirii lucrurilor, calitatile lor si scopul esential care era indumnezeirea. Prin caderea in pacat, omul a subiectivizat ratiunile obiective ale lucrurilor cautand sa-si satisfaca poftele si placerile sale. El se afla astfel intr-un cerc vicios,

intre placere si durere in sensul ca placerea pe care o gaseste e urmata de o durere proportionala. De aceasta el cauta sa se elibereze aruncandu-se in bratele altei placeri mai sporite si care-i provoaca o durere si mai mare si tot asa din durere in placere pana la epuizarea puterilor sale trupesti si spirituale.

Scopul ascezei crestine il constituie induhovnicirea sau spiritualizarea materiei, coplesirea elementului material de catre cel spiritual.

Adeseori in scrierile ascetice ortodoxe, parintii ne recomanda fuga de lume, moartea fata de ea, ura desavarsita a ei. Insa aceasta nu inseamna retragerea in sens fizic sau izolarea de lume ci trezvie, adica discernamant in raport cu lucrurile si persoanele ce o compun. Aceiasi Sf Parinti considera ca printr-o asceza intensa, trup si suflet, omul trebuie sa redescopere ratiunile dumnezeiesti si obiective ale realitatilor si pe calea acestora sa progreseze catre ratiunea suprema care este Hristos Domnul. In acest mod, atat omul cat si lumea se vor afla intr-o neinceteta liturghie cosmica , dand slava pentru toate , Creatorului lor Atotintelept.

Sf Parinti vorbesc, alaturi de lume, despre taina timpului pe care Pr. Staniloae il definea a fi intervalul dintre bataia lui Dumnezeu la poarta sufletului nostru si dragostea noastra de a-I raspunde.

Spiritualitatea ortodoxa priveste timpul cu optimism si responsabilitate invatandu-ne ca acesta poate fi un interval al caderii noastre in pacat si al osandirii vesnice sau dimpotriva al ridicarii si al mantuirii.

Credinta ortodoxa vorbeste in legatura cu timpul despre virtutea cugetarii la moarte si judecata sau despre acel memento mori.

In Sfantul Munte Atos, la intrarea inrtr-o manastire istorica, intr-o pisanie putem citi urmatoarele cuvinte: “daca vei muri inainte de a muri, vei muri inainte de a muri”, adica asa cum spunea Sf Isaac Sirul, sa fim ca niste morti in lumea aceasta, daca murim sa traim vesnic.

Omul, taina teologica

Epoca in care traim e numita si epoca PC, pentru ca e o vreme din istoria lumii si a vietii omenesti in care omul si bogata sa viata duhovniceasca , din iadul patimilor pana in raiul virtutilor, sunt tot mai bine cunoscute.

In ciuda progreselor culminante ale stiintelor, care au dus la o tot mai buna cunoastrere a structurii trupesti si a miscarii sufeltesti umane, omul ramane dupa cum bine spunea Alexis Karem “o fiinta necunoscuta, un agnostos chiar si pentru el insusi”.

Dintre toate definitiile care au fost date fiintei umane si bogatei sale vieti spirituale, teologia rasariteana a preferat-o pe cea de taina teologica si

aceasta pentru ca fiind creat dupa chipul si spre asemanarea cu Dumnezeu, omul se afla intr-un urcus neincetat, intr-o epectaza catre Creatorul sau.

Putem exprima anumite insusiri la un moment foarte precis din viata cuiva insa nu putem avea niciodata pretentia de a fi descris desavarsit sau a fi epuizat, taina vietii sale.

Adevarata cale de a patrunde in bogatul univers launtric al semenului nostru il reprezinta iubirea. De aceea spiritualitatea noastra ne invata ca nu putem iubi cu adevarat decat ceea ce cunoastem dupa cum nu putem cunoaste deplin decat ceea ce iubim inalt si curat.

Aceiasi Parinti duhovnicesti considera ca omul are o ontologie iconica in sensul ca modelul sau , ratiunea sa de a exista nu se afla in el insusi, ci in arhitipul sau adica in Dumnezeu-iubire. El este doar un element de legatura intre cele doua lumi care se cauta atat de mult unape alta, lumea materiala insetata de nevoia de sens si de lumea spirituala.

Fericitul Augustin spunea in acest sens “ne-ai creat pentru Tine Doamne si nelinistit este sufletul meu pana ce se va odihni intru tine”.

Teognost spunea ca intre Dumnezeu si sufletul omului exista o taina si o legatura negraita care poate fi insa cunoscuta pe masura starii noastre.

Sf Grigorie Palama spunea ca omul este insufletit de pasiunea divinului.

Trupul, prieten sau vrajmas?

Sf Ioan Scararul, intr-un dialog imaginar cu templul sau, se intreba : cum imi pot fi si prieten si vrajmas, spune-mi firea mea?

Adeseori, in scrierile ascetice rasaritene, intalnim numeroase exprimari negative la adresa trupului, acesta fiind socotit prieten viclean si amagitor, caruia nu trebuie sa-i credem pana la moarte, dusman sau antihrist ( Sf. Maxim Marturisitorul ).

Dincolo de toate aceste expresii negative care nu discrediteaza trupul ci ne avertizeaza asupra felului cum il apreciem noi, crestinismul e cel care a reabilitat 3 idei fundamentale cu care tind sa-l supuna pe om : lumea, trupul si femeia. Aceiasi duhovnici ne vorbesc despre 2 legi care se lupta in viata omului pentru a-si impune suprematia: legea trupului si a duhului precum si despre 3 cai de lucrare a trupului.

Si in privinta trupului, scopul ascezei nu il constituie anihilarea energiilor trupesti ci dimpotriva sublimarea lor adica induhovnicirea acestora pentru a deveni un suport al unei vieti duhovnicesti inalte.

Ascetica ortodoxa vorbeste despre simturile trupesti si cele spirituale. In privinta celor spirituale exista 3 opinii. Prima dintre ele, rationalista , considera ca nu exista astfel de

simturi si totul este o izbutita figura de stil. O alta opinie considera ca simturile duhovnicesti reprezinta simturile trupesti deplin spiritualizate. O a 3-a idée profund mistica apreciaza ca aceleasi simturi sunt o pereche speciala care sunt puse in lucrare pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti.

Concluzia generala a Sf Parinti este aceea ca atat trupul cat si afectele, simturile si lucrarile sale nu sunt nici bune prin excelenta desi au fost create, nici rele sau pacatoase prin ele insele desi se fac cale spre cele mai grave caderi ci sunt neutre si depinde de fiecare dintre noi sa facem trupul acesta un laborator de ganduri rele sau dimpotriva, un templu al Duhului Sfant. ⃰

Curs 6: Pacatul si patima- boli ale sufletului

Literatura bisericeasca rasariteana vorbeste despre un razboi duhovnicesc nevazut iar acesta nu este nicidecum o exagerare ci una din realitatile cele mai dramatice ale vietii crestine.

Filotei Sinaitul spune ca acest razboi spiritual se intalneste mereu, atat in lume cat si in pustie, iar arena desfasurarii sale o constituie sufletul omului.

In privinta existentei si lucrarii raului in lume si in viata omului exista doua teorii:

1) Substantialista- care considera ca raul exista prin sine, are un ipostas sau o fiinta proprie. Raul are o cauza eficienta.

2) Negativista- care considera raul a fi un defect, o lipsa a binelui fara a fi si a avea o fiinta proprie. Raul are o cauza deficienta.

Scriitorii duhovnicesti incercand sa raspunda la intrebarea de unde vine sau care este cauza raului, ne invata ca aceasta o constituie libertatea fiintei umane folosita in mod gresit sau liberul arbitru.

In privinta lucrarii raului, aceiasi scriitori crestini considera ca Dumnezeu o ingaduie cu scopul exersarii morale a omului, a intaririi lui in virtute si implicit spre o mai mare rasplata a Parintelui ceresc.

In mod fundamental spiritualitatea ortodoxa are o conceptie pozitiva privind puterea omului ajutat de harul dumnezeiesc de a infrunta si birui ispitele si pacatele.

Indiferent cat de puternica ar fi lucrarea raului si oricat de multe si oricat de grele ar fi pacatele pe care omul le poate savarsi , firea sa sau natura sa este una buna iar pacatul este doar un accident sau cum spun Sf Parinti “firea binelui e mai tare decat puterea raului”.

Sf Parinti numesc pacatul in mod variat ca fiind o calcare a voii lui Dumnezeu, o folosire proasta a libertatii cu care l-a inzestrat pe om.

Sf Maxim Marturisitorul numeste pacatul ca fiind intrebuintare proasta a ideilor care ii urmeaza proasta intrebuintare a gandurilor.

Denumirea greceasca pt pacat amartia – gresirea sau ratarea tintei, exprima f bine faptul ca prin pacat ne ratam tinta vietii care este mantuirea si ne indepartam de Dumnezeu.

Pacatul este numit adeserori intuneric, haos, iar parintii duhovnicesti vorbesc cu mult temei de zgura pacatului sau rautatea patimilor.

Parintii filocalici vorbesc despre 3 capetenii sau uriasi ai pacatului : nestiinta, ignorarea si uitarea iar Sf Marcu Ascetul considera ca originea pacatului sta in neimplinirea virtutilor si lucrarea pacatelor dupa botez. Cauza ultima insa a tuturor pactelor o reprezinta potrivit Sf Maxim Marturisitorul filaftia sau iubirea de noi insine inteleasa ca o iubire de trup si de placerile sale.

Savarsirea pacatelor a devenit pentru omul contemporan un lucru firesc astfel incat moralistul Constantin Pavel avea perfecta dreptate sa spuna ca lumea piere dar nu-si da seama de unde ii vine pieirea, arunca vina pe diferite cauze sociale, economice sau politice, exterioare lui dar nu-si da seama ca adevarata si ultima cauza a tuturo relelor din lume si din viata sa, o constituie pacatul.

Sf Parinti vorbesc despre mai multe trepte sau etape ale pacatului, unii de 24, altii de 12 sau 7. Cea mai practica descriere insa ne-o ofera Sf Maxim Marturisitorul care vorbeste de 4 etape ale pacatului.

Prima etapa o constituie ispita, atacul, momeala sau batuiala. Ispita este un gand frivol si simplu care se arata constiintei noastre cautand sa o influenteze spre implinirea ei. Ispita poate fi externa prin oameni lucruri sau interna in special prin 2 mecanisme a mintii noastre : inchipuirea sau mecanismul rememorarii.

Cea de-a doua etapa o constituie insotirea si consta in adaugarea de ganduri si trairi personale cu privire la ispita sau dimpotriva, taierea acesteia.

Cea de-a treia etapa o constituie consimtirea in care dupa o prealabila lupta in planul constiintei noastre sufletul inclina deja spre implinirea gandului pacatos.

Ultima etapa o reprezinta pacatul cu fapta iar repetarea acesteia conduce spre impatimire.

In privinta vinovatiei fata de pacat Sf Parinti ne invata ca ispita nu este nici pacat, odata ce nu am implinit-o dar nici virtute ci este dovada a libertatii constiintei noastre. Insotirea poate fi buna atunci cand conduce la taierea ispitei sau pacatului atunci cand inclinam spre implinirea ei. Celelalte doua etape sunt pacatoase iar in lipsa pocaintei ii atrag sufletului pedepse vesnice.

Sf Parinti numesc pacatul “furnicoleu”, pentru ca el se arata la inceput mintii timid si strain dar odata primit, inghite sufletul ca un leu. Aceiasi asceti crestini vorbesc despre gandul intai nascut al mintii si ne recomanda sa-l inchinam de la prima sa ivire lui Dumnezeu iar cand este pacatos sa-l respingem de la inceput sau cum spun parintii : sa lovim sarpele in cap nu in coada.

Parintii ascetici ne recomanda sa luptam impotriva pacatului inca din etapa de ispita in mod deosebit prin doua metode :

- Cea dintai se numeste antiretica (a replicilor) prin care sa raspundem si sa lovim fiecare ispita printr-un gand , un text biblic sau o rugaciune. Dintre toate metodele antiretice, cea mai eficienta este metoda rugaciunii lui Iisus sau a unora similare, scurte si concise catre Maica Domnului, catre ingerul pazitor, sau Sf ocrotitor.

Din numarul de invocari ale acestor rugaciuni ne dam seamape de o parte de intensitatea sau violenta atacului dracesc iar pe de alta parte de slabiciunea sau dependenta noastra de pacat.

- Cea de-a doua metoda este cea a descoserii gandurilor si este practicata de cei sporiti duhovniceste pentru ca ea presupune dialogul cu ispita , descoaserea cauzelor, formelor si efectelor acestora pentru a evita lovitura cu si mai mare putere. Marii duhovnici care au practicat aceasta metoda au observant faptul ca si atunci cand ispita este biruita, lupta aceasta launtrica produce o stare de pustiire sufleteasca.

Daca pacatul este un accident in viata noastra, patima constituie pacatul generalizat sau cronicizat, cancerul vietii morale.

Ascetica ortodoxa identifica 7 sau 8 patimi generale si anume : lacomia pantecelui, desfranarea sau curvia, iubirea de arginti, mania, tristetea, trandavia sau akedia, slava desarta si mandria.

Dintre mijloacele cele mai eficiente de lupta impotriva pacatului si a faptelor, parintii ne recomanda evitarea ispitelor sau inchiderea portilor simturilor, lupta inainte, in timpul si dupa savarsirea pacatului.

O alta metoda ascetica este lupta impotriva patimii dominante, apoi lupta cauzei ultime, legea contrariilor adica impotrivirea fata de o patima sau virtutea opusa , credinta statornica in Dumnezeu si spovedania deasa si sincera , rugaciunea staruitoare si nadejdea neclintita in milostivirea si ajutorul lui Dumnezeu. ⃰

Cursul 7: Lacomia pantecelui

In vechime, cand semenii traiau mult, altii se intrebau care ar fi cauzele si au ajuns la urmatoarele concluzii: credinta, optimismul, dieta vegetariana.

Marile institutii de cercetare oneologice de peste ocean, constata beneficiile dietei vegetariene, recomandand bolnavilor de cancer terapia prin infometare, adik inlaturarea definitiv din alimentatie a proteinei animale.

Un proverb intelept spune ca “fiecare dintre noi ne sapam mormantul cu cutitul si furculita”, iar altul spune “ micul dejun sa fie imbelsugat si sa-l sevesti singur, pranzul serveste-l cu prietenii iar cina da-o dusmanului”.

Denumirea pentru patima lacomiei pantecelui este gastrimarghia, care inseamna nebunia pantecelui.

Sf Maxim Marturisitorul spune ca denumirea acestei patimi vine de la un peste de mare, care traieste pe fundul apelor si mananca pana plesneste.

In mod similar, patimasul care sufera de lacomia pantecelui asa cum spune Sf I.G.A. , chiar daca ar manca tot Egiptul si ar bea tot Nilul, ghiftuit, tot va spune ca ii e foame.

Nevoia de hrana e o nevoie fireasca, de care depinde sanatatea omului, este un efect nevinovat ( Sf Ioan Casian).

Sf Maxim Marturisitorul, spune ca nici mancarea, nici banii, nici femeia, nu sunt rele in sine, insa rea este pofta pe care le-o atasam. “sa mancam pentru a trai , nu sa traim pentru a manca”.

Sf Ioan Casian identifica trei forme generale ale acestei patimi:

- mancarea inainte de timpul mesei

- hranirea cu cantitati mari de mancare

- alegerea unor mancaruri alese si care solicita un efort mare de preparare

Bulimia-mancarea multa si proasta.

Sf Grigorie Sinaitul considera ca pentru cel cuprins de aceasta patima, pantecele este un taram al imparatului patimilor si balcon al rautatilor, pentru ca satisfacerea exagerata a acestei functii nutritive conduce la un intreg cortegiu de patimi incepand cu trandavia si desfranarea.

Parintii filocalici considera mancarurile a fi sfinte si tamaduitoare, vorbind de 3 masuri ale mancarurilor:

- imbuibarea

- saturarea

- infranarea

Intrucat diferenta dintre saturare si infranare este grea de facut, parintii ne recomanda sa practicam infranarea, adica sa nu ne ridicam niciodata satui de la masa. Sf Parinti ne dau recomandari foarte clare si in legatura cu obiceiurile noastre alimentative. Spre exemplu, in zilele de marti, joi si sambata, ne recomanda sa mancam de doua ori pe zi, cu infranare, consumul de paine sa nu depaseasca 6 felii(162 gr), iar din celelalte alimente, cu discernamant. Consumarea de apa nu trebuie sa depaseasca 3 pahare.

In zilele de miercuri si vineri se recomanda o singura masa si aceasta dupa ceasul 9 adik dupa 3 dupa amiaza. Aceiasi parinti ne recomanda ca atunci cand suntem invitati la o masa, sa nu cerem mancare in plus, iar cand suntem in calatorii, ne recomanda sa dublam cantitatea de alimente.

Cu toate acestea, Sf Parinti sunt foarte ingaduitori in privinta randuielii postului, invatand ca acesta este o adevarata pedagogie trupeasca si sufleteasca, ca el este un mijloc spre desavarsire si nu un scop in sine, sau dupa cum spune Sf Maxim M. “sa mancam pentru a trai….”.

Biserica acorda asa numitele pogoraminte unor categorii speciale de oameni, precum copiilor, femeilor insarcinate, batranilor si celor care lucreaza in conditii dificile.

Sf Varsanufie si Ioan spuneau celor bolnavi “fii ingaduitor cu trupul si nu ti se va socoti pacat”.

Pr. Paisie Olaru spunea ca postul bolnavilor este pretul suferintei sale.

Pe langa dimensiunea trupeasca, postul mai are si valoare interna sau sufleteasca, prin infranarea gandurilor patimase si prin insotirea lui cu rugaciune staruitoare si fapte de milostenie. ⃰

Cursul 8: Desfranarea

Sfintii Parinti si spiritualitatea ortodoxa, spuneau in vremurile de apoi ca patimile vor calari lumea in timp ce virtutile vor fi reprimate si izgonite in sufletul a tot mai putini crestini care le vor mai implini. Reflectand duhovniceste asupra lumii in care traim ne dam seama de adevarul absolut al acestor cuvinte.

Se vorbeste astazi tot mai mult despre liberul arbitru sau democratizarea sexului, despre emanciparea femeii, despre o noua ordine sexuala sau mai bine zis despre o noua dezordine amoroasa.

Statisticile europene arata ca acest continent este imbatranit intr-o asa-zisa iarna democratica, incat in nici o tara europeana, rata de inmultire nu este pozitiva. Doar una din trei familii mai procreaza, iar numarul celor despartiti prin divort este cu mult mai mare decat al sotilor pe care ii mai despart moartea.

Statistic, la fiecare 30 de secunde se pronunta un divort, iar la alte 27 de secunde se savarseste un avort.

Un barometru intitulat “adevarul despre Roamania” arata ca in urma cu un an in medie fiecare femeie romanca savarsea 3-4 avorturi. 32 % dintre romance fac cel putin o intrerupere de sarcina in timpul perioadei fertile; 30% fac intre 1-3 avorturi, 20% intre 2-5 si 12 % peste 5 avorturi.

Constatand situatia dramatica la nivel European, parlamentul European a propus in 2010 infiintarea unor asa numite “ministere de familie” , care sa promoveze politici favorabile cu scopul intemeierii de familii si nasteri de copii.

Familia, in general si cea crestina in mod deosebit, sunt grav lovite si incercate inca inainte de intemeierea lor prin pornografie, erotism, prin debutul sexual timpuriu, sex premarital, uniune consensuala sau cununie de proba, prin amanarea pana la disparitie a cununiei. Nici macar dupa intemeierea familiei, aceasta nu este mai linistita pentru ca adeseori sufera unele rani precum: folosirea unor criterii eronate de alegere a partenerului, lipsa comunicarii sau absenta dialogului, sentimentul singuratatii, dizarmonia conjugala, infidelitatea, violenta domestica, practici sexuale bizare, avort sau divort.

Etimologic cuvantul desfranare vine din limba greaca de la cuv “kornea”, care inseamna a vinde ceva pentru un castig material. In cazul nostru, inseamna vinderea de catre femeie a propriului trup, pentru a obtine un profit.

Sf Atanasie Sinaitul, considera ca denumirea greceasca ar proveni din alte doua cuvinte: fir si nous, care inseamna focul mintii sau fir+nous, care inseamna focul tineretii.

De altfel, Sf Ioan Casian spune ca aceasta patima ataca neamul omenesc din primele momente ale tineretii si putini sunt acei care s-au eliberat deplin de ea. Tot el ne descrie cele trei forme generale ale acestei patimi:

- curvia cu gandul

- cautarea placerii trupesti in absenta atingerii feminine

- desfranarea in afara familiei sau chiar si in cadrul ei prin nerespecatrea fidelitatii si a unei discipline conjugale

La aceste forme clasice si in ton cu timpurile actuale, se pot adauga unele cauze declansatoare ale patimii desfranarii precum : necumpatarea la mancare si bautura, imbracamintea provocatoare, lectura si vizionarea de materiale pornografice, dansurile senzuale, cantecele, reprezentari artistice, gesturi obscene si cuvinte si vorbe usuratice si triviale. ⃰

Cursul 9: Viata de familieLiteratura de specialitate recomanda ca la intemeierea casatoriei, sa se tina cont de asa numitii indici caracterologici, adik sa verificam daca persoana aleasa:

- Conjuga viata cu vb a fi si a avea

- Daca este o persoana inclinata spre activitate sustinuta sau dimpotriva, spre placere

- Daca este comunicativa sau in mod contrar, vrea sa aiba ultimul cuvant

Prietenia este o perioada de gratie din viata unei relatii pentru ca in cadrul ei cele doua persoane fac mult mai usor compromisuri de dragul prieteniei decat in cadrul familiei.

Se spune pe buna dreptate ca nu conteaza intr-o relatie cat de mari sunt diferentele dintre cele doua persoane ci conteaza cat de mare este dorinta lor de a le armoniza. O vorba foarte inteleapta spune “fiule deschide ochii foarte bine pana la casatorie, ca sa-i poti lasa apoi intredeschisi”. Iar un scriitor francez spunea ca intr-o relatie nu este suficient ca partenerii sa priveasca unul in ochii celuilalt cu oricata sinceritate ar face-o ci important este ca ambii sa priveasca in aceeasi directie.

D.p.d.v. crestin, directia comuna nu este dobandirea unui bun sau a fericirii personale si trecatoare ci mantuirea familiei.

Marele Duhovnic al Greciei al sec trecut- Paisie Aghioritul- , fiind intrebat despre un tanar cum sa-si aleaga viitoarea sotie, i-a raspuns sa caute o persoana care sa-l odihneasca sufleteste.

Prietenia si casatoria reprezinta un prilej de modelare reciproca, de armonizare a celor doi parteneri cu speranta implinirii sufletesti. In psihologia contemplativa se vorbeste despre asa numitele expectante sau asteptari reciproce ale partenerilor. Astfel s-a constatat ca in timp ce principala asteptare a femeii din partea barbatului este sentimental de confort si siguranta, asteptarea barbatului din partea femeii este implinirea sexuala si incurajarea.

Lupta impotriva celor mai agresive patimi presupune o permanenta supranegare a gandurilor cat si a miscarilor sufletesti. In primul rand, este de mare folos constientizarea pe de o parte a valorii trupului uman care trebuie sa devina templu al Duhului Sfant si nicidecum laborator sau sediu al pacatelor, iar pe de alta parte convingerea intregului cortegiu de rautati pe care patima desfranarii il aduce in viata omului.

Un al doilea mijloc de lupta il reprezinta paza mintii si a fanteziilor precum si a simturilor noastre, intrucat multe din gandurile pacatoase patrund astfel in planul constiintei noastre.

Deasemenea este de mare folos sa evitam toate ocaziile sau circumstantele care ar putea favoriza declansarea patimilor. Apoi infranarea de la bauturi de la mancare si somn, odata ce, dupa cum spune Sf Ioan Casian “grosimea mancarurilor si abuzul bauturii atrag patimile cele de necinste”.

Unii Sf.Parinti recomanda evitarea intalnirilor indelungate, care pot conduce la ganduri de desfranare iar pe partea cealalta, practicarea rugaciunii staruitoare si spovedaniei sincere la un duhovnic iscusit, capabil sa ne recomande mijloace eficiente de lupta impotriva acestei patimi.

In fine, un mijloc deosebit de eficient il constituie intemeierea unei familii crestine prin binecuvantarea lui Dumnezeu si spre mantuirea reciproca.

Dintre toate credintele pamantului, ortodoxia dezvolta cea mai frumoasa invatatura referitoare la familie si la rolul pe care barbatul si femeia il au unul in viata celuilalt. Ea (credinta) ne invata ca in viata unui barbat credincios, sotia sa reprezinta cea mai frumoasa binecuvantare pe care Dumnezeu i-o ofera barbatului, pentru ca aceasta sa-i imbogateasca sufletul cu trasaturile legate de feminitatea ei: dragoste, bunatate, delicatete, tandrete si sa-l ajute la dobandirea mantuirii.

In mod similar, pentru o sotie evlavioasa, barabatul ei reprezinta cel mai inalt dar pe care Dumnezeu i-l ofera pentru ca si acesta sa-i impodobeasca viata si sufletul cu trasaturile legate de caracterul, vointa si barbatia sa.

Scopul familiei crestine potrivit Sf Ap Pavel este ca sotii sa se intreaca unul pe altul in fapte de credinta si dragoste prin care fam lor sa devina o adevarata biserica de casa, un altar de jertfa al egoismului, un loc al iubirii si daruirii, un mic rai prezent inca din lumea aceasta. In cadrul unei astfel de familii binecuvantate, copii repr o adevarata binecuv din partea lui Dumnezeu sau cum spunea marele rapsod al fam crestine- Sf Ioan G de Aur- ca ei sunt “cea mai mare mangaiere pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor dupa pierderea mantuirii, toiag si sprijin batranetilor noastre”.