1

Prof. Univ. Dr. Țuțu Pișleag

Asist. Univ. George Antoniu Pișleag Asist. Univ. George Lucian Onofrei

PSIHOLOGIA COMUNICĂRII MEDIATICE

– Suport de curs –

2012

2

Generalități

Literatura de specialitate a consacrat autori, lucrări, cercetări și abordări care de-a lungul

timpului a impus comunicarea ca disciplină. Relațiile de comunicare ca” subcategorie” a relațiilor

sociale aduc în atenție faptul că” varietatea enormă a situațiilor, contextelor și formelor de comunicare

face improductivă tentația unui model monopolistic al comunicării”.1 Datorită caracterului

multiparadigmatic al ideologiei comunicării, contribuțiile în domeniu resping un” model unic” al

Științei comunicării. Omul ca ființă socială comunică de la naștere până la moarte ceea ce evidențiază

că” drumul de la” oa” la” ort” este un parcurs comunicațional în care dialogăm prin coprezență (face-

to-face) sau (de) la distanță în cel puțin două ipostaze: situațională (un dialog inofensiv, fără scop

praxiologic, o conversație fiziologică) și acțională (comunicare/cooperare pentru un efort comun). Ca

motivație, comunicarea poate fi: ocazională, de întreținere, idilică dar și de cooperare”.2

Comunicarea rămâne în continuare un domeniu de reflexie și cercetare și se reduce la actele

individuale de transmitere și receptare prin folosirea mijloacelor de exprimare – cuvinte, gesturi,

poziții, tehnici. Totuși, trebuie să avem în vedere faptul că așa cum spunea Serge Moscovici”

comunicarea este esența vieții sociale”, ea are loc într-un context social, ceea ce implică atât o”

perspectivă sociologică” cât și o” perspectivă psihologică”.

Dacă avem în vedere afirmația lui Alex Mucchielli că” a comunica înseamnă a influența”,

atunci” comunicarea și influența reprezintă două procese complementare și individualiste, care

fundamentează în mod esențial viața socială”.3 Comunicarea reprezintă un” element funcțional de

fond” în toate activitățile și relațiile sociale. Sintetizând concluziile evidențiate de Alex Mucchielli, în

urma cercetărilor asupra comunicării4 și influențării ca procese indiscutabil legate, reținem

următoarele:

a) Influențarea este fenomenul fundamental al comunicării: comunicarea înseamnă

influență.

Orice comunicare este o încercare de a influența. Comunicarea urmărește într-adevăr să

transmită un sens (al unei situații, al unui fenomen etc.), ceea ce nu se poate realiza fără influențare.

Influențarea este consubstanțială comunicării. A comunica și a influența formează una și aceeași

acțiune.

1 Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999, p. 92 Nicolae Rotaru, Criză și dialog, Editura RAO, București, 2003, p. 973 Dumitru Cristea, Tratat de psihologie socială, vol. I, Editura Renaissance, București, 2010, p. 2634 Alex Mucchielli, Arta de a influența, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 191

3

b) Între fenomenele de propagandă, vânzare, persuasiune, publicitate, seducție etc., există o

perfectă omogenitate.

Fenomenele de influențare sunt deci consubstanțiale comunicării. Studiile despre influențare,

persuasiune, propagandă, manipulare etc., sunt unul și același lucru, izvorând toate din studiile despre

comunicare. În raport cu studiile despre comunicare nu există o specificitate a domeniilor destinate

publicității, propagandei sau vânzărilor. O bună teorie a comunicării trebuie să poată explica

omogenitatea acestor fenomene. Este ceea ce propune și” teoria integrată a comunicării”.

c) Influențarea este un ansamblu de procedee de manipulare a obiectivelor cognitive care

definesc situația.

Teoria integrată a comunicării ne permite să unificăm diferitele domenii de studiu ale

comunicării. Datorită acestei teorii, nu mai există diferențe între studiul fenomenelor de publicitate, al

celor de propagandă, de vânzări sau de seducție...

d) Influențarea este un proces de mediere.

Fenomenele de influențare nu sunt datorate direct cuvântului. Nu există o” forță a cuvântului”

sau un” impact” al cuvântului asupra motoarelor interne ale conduitei umane. Influența se produce prin

construirea unei lumi de obiecte cognitive pentru actorul care va fi influențat.

e) Obiectele cognitive manipulate în influențare sunt poziții, relații, referințe normative,

identități sau elemente ale contextelor temporale, spațiale și senzoriale.

Analiza influențării este facilitată de utilizarea marilor categorii de” procese de comunicare”

stabilite de teoria proceselor de comunicare.

f) Natura profundă a influențării constă în aceea că se bazează pe procese inconștiente.

Influențarea se bazează pe procese de comunicare inconștiente implicite.

g) Teoria integrată a comunicării stă la baza existenței științei comunicărilor.

Noua abordare a fenomenelor de influențare constituie unul dintre pilonii unei noi științe

pluridisciplinare a comunicărilor: știința comunicărilor.

h) Știința comunicărilor este exactă în mod fundamental pe sens.

Ea proclamă că fenomenele de influențare – inclusiv cuvintele folosite în situația de

comunicare, studiate de pragmatică, sunt obiecte specifice ale unei discipline specifice, știința

comunicărilor, care s-a constituit treptat, elaborându-și propriile concepte și teorii.

4

i) Teoria integrată a comunicărilor își are propria metodologie.

Teoria integrată a comunicărilor include o metodă puternic creditată de analiză a fenomenelor

de comunicare

j) O teorie care permite concepția și acțiunea.

Creatorii (fie ei din domeniul publicității, propagandei, vânzărilor etc.) au astfel posibilitatea de

a elabora metode concrete pentru a-și pune în practică acțiunile de influențare. Comunicarea încetează

astfel să mai fie o artă nedescifrată, rezervată unor inițiați ce posedă faimosul” dar al comunicării”.

k) O teorie intuitivă și ușor de aplicat.

Să manipulezi (sau să influențezi) înseamnă să intervii (prin acțiune sau cuvânt, adică prin

comunicare) asupra elementelor constitutive ale situației de comunicare.

l) O definiție situațională a comunicării.

A comunica înseamnă a utiliza un ansamblu de metode numite” de comunicare”: înseamnă să

vorbești, să-ți modelezi intonația, să te comporți într-un anumit fel, să adopți o mimică, gesturi și

atitudini specifice, să alegi o atitudine, să pregătești acțiuni combinate, să elaboreze dispozitive fizice

sau normative, să acționezi asupra elementelor mediului înconjurător... totul pentru a rezolva, cât mai

bine cu putință, o problemă legată de un fapt de viață.

Orice proces social implică și un proces de comunicare care poate avea loc la un nivel

interpersonal, de grup, organizațional sau macrosocial iar abordarea acestuia poate avea loc” din două

perspective complementare din punct de vedere tehnic și psihosocial”.5 Diversitatea actelor sau

situațiilor comunicative evidențiază faptul că” există o complexitate reală pe care nu o poate acoperi o

singură formulă, o complexitate care are mai multe surse, în afara cantității de elemente și a etapelor

implicate”.6 Comunicarea are loc la nivel intrapersonal, între persoane, grupuri, organizații, instituții și

corespunzător fiecărui nivel de comunicare se evidențiază diferite” particularități calitative și de formă,

ceea ce impune o tratare teoretică diferențiată”.7

Fiecare comunică diferit întrucât se utilizează diferit” în funcție de identitatea noastră (socială,

culturală, profesională etc.), resursele care fac posibilă comunicarea”.8 Având în vedere multitudinea

5 Dumitru Cristea, op.cit., p. 2636 Denis McQuail, op.cit., p. 157 Dumitru Cristea, op.cit., p. 2648 Camelia Beciu, Sociologia comunicării și a spațiului public, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 17

5

de definiții, Frank E.X. Dance9, aduce în atenție următoarele tipuri conexate cu aspectele sau

componentele comunicării:

- simboluri (vorbire, limbaj);

- înțelegere (receptarea, nu transmiterea mesajelor);

- interacțiune, relație (schimbul activ și coorientarea);

- reducerea incertitudinii (ipotetică dorință fundamentală care duce la căutarea de informație

în scopul adaptării);

- procesul (întreaga secvență a transmiterii);

- transfer, transmitere (mișcare constructivă în spațiu și timp);

- legătură, unire (comunicarea în ipostaza de conector, de articulator);

- trăsături comune (amplificarea a ceea ce este împărtășit sau accentuat de ambele părți);

- canal, purtător, rută (o extensie a” transferului”, având ca referință principală calea sau”

vehiculul” – sistem de semne sau tehnologie);

- memorie, stocare (comunicarea duce la acumularea de informație și putem comunica cu

astfel de depozite informative);

- răspuns discriminatoriu (accentuarea acordării selective de atenție și a interpretării);

- stimuli (accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau reacției);

- retenție (accentuează faptul că actele comunicative au un scop);

- momentul și situația (acordarea de atenție contextului comunicativ);

- putere (comunicarea văzută ca mijloc de influență).

În procesul comunicării omul folosește diferite mijloace de comunicare, verbale (sonore,

grafice) sau nonverbale (gesturi, mimică, acțiuni concrete cu obiectele etc.), dintre care cele verbale au

dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Așa după cum se cunoaște” ansamblul

mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul limbă, care este prezent numai în societatea

umană”.10

Din perspectivă socială, comunicarea socială se manifestă prin:

- ” comunicarea directă (interlocutorii se află” față în față”)

- comunicarea mediată (interlocutorii nu se află în același spațiu fizic, comunicarea

derulându-se indirect), prin intermediul unui suport tehnologic – telefon, internet,

televiziune etc. – Sau printr-o organizație”.11

9 Frank E.X. Dance, The Concept of Communication, Journal of Communication, volume 20, 197010 Colectiv, Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 31611 Camelia Beciu, op.cit., p. 18

6

În cadrul comunicării directe este necesar să reținem câteva aspecte esențiale având în vedere

că avem de-a face pe lângă schimbul de informații și cu un schimb de” atitudini, emoții, impresii și

interpretări”, relațiile de comunicare interpersonală sunt astfel” interacțiuni psihologice și psihosociale,

desfășurate pe fondul unui schimb de mesaje care mediază și condiționează raporturile umane”.12

Într-un astfel de proces, forma, dinamica și conținutul actului de comunicare interpersonală

sunt determinate de un anumit spațiu socio-cultural.

Comunicarea ca fenomen psihosocial poate fi abordată pe mai multe niveluri de analiză:

interpersonală, intragrupală, intergrupală, organizațională, de masă, publică, interculturală, științifică,

artistică, poetică etc. În toate acestea” interacțiunea personală ocupă o poziție aparte, întrucât ea nu

reprezintă numai o variantă printre altele, ci chiar prototipul, paradigma la care se raportează toate

celelalte forme ale comunicării”.13

Pentru a avea loc, comunicarea presupune existența unor elemente comune:

- un anumit spațiu social (fizic și temporal);

- mesajul, informația;

- receptorul;

- emițătorul;

- limbajul comun.

Plecând de la aceste elemente comune” comunicarea implică schimbul de mesaje orale, scrise

sau de altă natură, sub forma cărora informația trece de la emițător la receptor în cadrul unor secvențe

de comunicare”.14 Astfel, comunicarea ca proces de transmitere sau de receptare a unor informații

evidențiază că acestea dobândesc” sensuri suplimentare în funcție de modul în care o folosim (în ce

context o plasăm, tonalitatea folosită etc.)”.15

Prin prisma condițiilor sociale de producere, comunicarea socială se poate analiza și” în funcție

de:

- o parte convențională, care include reguli și practici de comunicare consacrate într-o

cultură, într-o societate, instituție etc. (actorii sociali recunosc limba naturală, sunt

familiarizați cu anumite semnificații, simboluri, informații și ritualuri);

- o parte” neașteptată”, care aparține comunicatorului și necesită un efort de interpretare din

partea interlocutorului”.16

Ca știință a folosirii mijloacelor de exprimare (cuvinte, gesturi, poziții, tehnici), comunicarea

trebuie să fie, în ultimă instanță, posibilitatea de a primi, descifra și valorifica feed-back-ul. Sens în

12 Dumitru Cristea, op.cit., p. 26413 Adela Rogojinaru (coord.), Relații publice și publicitate, Editura Tritonic, București, 2006, p. 6414 Ioana Valeria Alexe, Comunicare politică, Editura Paideia, București, 2010, p. 1015 Camelia Beciu, op.cit., p. 1716 Ibidem, p. 18

7

care trebuie să existe voința sau capacitatea orientării mesajului și nevoia sau acțiunea de

comprehensibilitate. În lumea rațională, structurile sociale (grupurile, organizațiile, comunitățile) sunt

coagulate mai ales pe criterii comunicaționale.

Procesul de comunicare presupune..., rezonanță, calibrarea discursului, intuiția efectelor,

contextualitatea, stilistica etc. Secvențele, faptele comunicaționale pentru a produce relaționări trebuie”

să fie alcătuite din ce se vede (postură, gesturi, forme, culori, dimensiuni etc.), ce se aude (vorba,

timbrul vocii, muzica, ritmul, pauzele), ce se spune (cuvântul, semnificațiile, conținuturile, ideile), ce

se face (acțiuni, organizări, procese etc.)”.17 Relaționarea în comunicarea persuasivă o constituie

argumentul și demonstrația, cât și capacitatea empatică a comunicatorului cu ajutorul căreia” avem

tendința de a înțelege mai bine partenerul, de a-i intui gândurile și trăirile afective, de a-i anticipa

comportamentul și chiar de a acționa corespunzător asupra acestuia”.18 Empatia coroborată cu Dialogul

ajută la finalizarea a două scopuri emergente: comunicarea în sine și acomodarea la realitatea celuilalt.

În viața cotidiană asistăm la transferuri de informație” iar una dintre marile probleme ale omului

contemporan e tocmai dificultatea de a stabili o legătură interpersonală autentică cu semenii săi.

Frustrarea generată de absența comuniunii cu ceilalți stă la baza multora dintre distorsiunile

psihologice grave de care suferă o tot mai mare parte dintre membrii societății actuale”.19 Deși,

comunicarea se realizează între oameni, practica interacțiunilor sociale aduce în atenție că în foarte

multe cazuri procesele de comunicare sunt mult impersonale decât interpersonale, determinate de

statut, rol, situație etc.

Comunicăm chiar și atunci când nu vorbim” atâta vreme cât înfățișarea, vestimentația, mimica,

gestica, privirea, mersul și chiar tăcerea noastră, le dezvăluie celorlalți condiția socială,

temperamentul, dispoziția”20, astfel orice comportament dobândește o valoare comunicativă și este”

încărcat de semnificații”.

Caracteristici ale procesului de comunicare

Diversitatea modalităților de” populare” a spațiului public, faptul că trăim într-un univers

organizațional, plasează comunicarea ca mod fundamental de interacțiune psihosocială.

Evoluția studiilor și cercetărilor în domeniul comunicării evidențiază câteva caracteristici de

bază ale procesului de comunicare:

17 Solomon Marcus, Empatie și personalitate, Editura Atos, București, 1977, p. 16918 Bernard Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 13919 Adela Rogojinaru, op.cit., p. 6520 Ioana Valeria Alexe, op.cit., p. 11

8

- orice act de comunicare este supus schimbării și poate fi unidirecțional (impersonal) sau

interacțional;

- procesul de comunicare în raport de rol, statut, organizație, situație, este închis sau deschis;

- procesul de comunicare prin prisma mesajului poate dobândi valențe de ambiguitate sau de

unică interpretare;

- procesul de comunicare are propria complexitate determinată de capacitatea emițătorului și

receptorului de a înțelege semnificațiile mesajului;

- procesul de comunicare din perspectiva transmiterii unui mesaj sau cea a

dobândirii/receptării unei informații, poate avea un scop bine definit sau nu.

Teorii (modele) privind relațiile de comunicare

a) Teoriile informaționale

Din această perspectivă comunicarea presupune:

- sursa (informației);

- emițătorul;

- codul (limbajul);

- canalul de comunicare;

- receptorul.

În cadrul acestui model explicativ se” pune accentul pe aspectele formale ale procesului de

comunicare și pe modalitățile logice de structurare a mesajelor, fără a acorda o importanță similară

semnificației acestora și mecanismelor psihologice implicate în desfășurarea procesului”.21

b) Teoriile constructiviste

În cadrul acestor teorii” se subliniază faptul că actorii sociali se raportează la lumea

înconjurătoare fiind ghidați de cunoașterea și experiențele pe care le-au acumulat în timp. Din acest

punct de vedere, comunicarea este un proces cognitiv”.22

În această concepție constructivistă, comunicarea se proiectează ca un efort de” co-elaborare” a

reprezentărilor sociale și implicit a realității sociale, întrucât produsul comunicării este considerat o”

construcție socială” iar procesul prin care sunt utilizate regulile de interacțiune și semnificațiile,

presupune” reconstrucția acestora”.

c) Teoriile semiotice

21 Dumitru Cristea, op.cit., p. 26522 Camelia Beciu, op.cit., p. 20

9

În cadrul acestei teorii accentul se pune pe” structura și funcțiile limbajelor ca instrumente

esențiale ale comunicării”23, avându-se în vedere dimensiunea semantică, sintactică și pragmatică.

Cu ajutorul limbii și simbolurilor se realizează tipurile distincte de comunicare precum”

limbajul profesional, limbajul juvenil, limbaj al mahalalei, limbaj studențesc sau limbaj academic,

limbaj științific, limbaj artistic, limbaj literar, limbaj arhitectural, limbaj medical, limbaj politic etc...

Această varietate de limbaje reflectă diversitatea modului de comunicare și ființează în contextul unui

limbaj comun tuturor membrilor unei societăți”.24

Astfel, comunicarea verbală presupune ca proces: audierea, vorbirea, citirea și scrierea.

Destinația fundamentală a limbajului extern este de a asigura comunicarea interumană și este implicat

în același timp în desfășurarea proceselor mintale în care funcția comunicativă se corelează cu funcția

cognitivă.

d) Teoria comportamentală are în vedere faptul că în cadrul interacțiunii umane

comportamentul dobândește valoare de mesaj prin care se transmit informații prin forma

verbală, nonverbală și paraverbală.

În cadrul acestei teorii s-au formulat” axiomele comunicării”25, după cum urmează:

- non-comunicarea este imposibilă;

- comunicarea se desfășoară în două planuri: informațional și relațional;

- comunicarea este un proces de continuă circularitate;

- comunicarea are două forme: digitală și/sau analogică;

- comunicarea implică raporturi de forță;

- comunicarea este ireversibilă;

- comunicarea implică procese de ajustare și acomodare reciprocă.

e) Teoriile psihosociale apreciază comunicarea ca fiind” una dintre dimensiunile oricărei

situații sociale, în care raporturile interpersonale implică cvasi-simultan componente

informaționale, efective, motivaționale, de influență și co-acțiune”26 și relevă în același

timp, cel puțin următoarele aspecte:

- spațiul socio-cultural în care are loc interacțiunea;

- situația relațională specifică unei interacțiuni;

- caracteristicile psihoindividuale, psihosociale și socio-culturale ale interlocutorilor;

23 Dumitru Cristea, op.cit., p. 26724 Constantin Schifirneț, Sociologie, Editura Economică, București, 1999, p. 21225 Dumitru Cristea, op.cit., p. 26926 Ibidem, p. 270

10

- raporturile generice dintre interlocutori;

- pozițiile adoptate preferențial în jocul tranzacțional;

- resursele de schimb de care dispun interlocutorii;

- mizele interacțiunii;

- efectele comunicării;

- tipul feed-back -urilor.

Aspecte ale psihosociologiei comunicării

Dincolo de toate criteriile de clasificare a comunicării” interacțiunea personală ocupă o poziție

aparte, întrucât ea nu reprezintă numai o variantă printre altele, ci chiar prototipul paradigmei la care se

raportează toate celelalte forme ale comunicării”.27

Activitățile discursive în comunicarea mediatică sunt determinate de o serie de elemente care

privesc finalitățile, identitățile și rolurile moderatorilor, prezentatorilor, formele de producție

discursivă, temporalitatea și nu în ultimul rând relația comunicativă.

Este de la sine înțeles că în comunicare nu ne rezumăm la” exprimarea orală, ea fiind un sistem

cu multiple canale. Gesturile, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea sunt acte de comunicare,

vehiculează o semnificație”.28 În condițiile când astăzi asistăm în societate la un exces de informație și

în unele situații la o lipsă de informație, mediile și-au dezvoltat propriile strategii de comunicare legate

de imperativul captării dar și de imperativul urgenței. O astfel de situație a impus o hegemonie a

televiziunii și pe bună dreptate se poate afirma că” asistăm în special la o mutație a formelor de

temporalitate ce caracterizează fiecare dintre cele trei suporturi. Acestea sunt repuse în discuție de

către televiziune care, impunând informația în mod direct,..., obligă celelalte medii să se redefinească

în raport cu ea.”29

Totodată, dezvoltarea spectaculoasă a mass-media evidențiază că astăzi nici un curent politic,

doctrinar, mișcare socială sau culturală nu mai poate câștiga aderență, sprijin în rândul unei mari părți

a populației fără utilizarea acesteia. Chiar și la nivelul economiei nu se mai poate concepe funcționarea

în afara orientării consumului prin mass-media. Dacă în comunicare se manifestă o anumită

sensibilitate față de atitudinile și paralimbajul celor implicați, în comunicarea mediatică, presiunea

instantaneului impusă de televiziune produce anumite modificări:” Percepută ca un atu, viteza

27 Adela Rogojinaru, op.cit., p. 6428 Jean Claude Abric, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 1529 Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iași, 1998, p. 99

11

modifică cu adevărat, în mod radical, condițiile de exercitare a vorbirii jurnalistice”30 determină

valoarea credibilității, profesionalismul jurnaliștilor. Informația mediatică dobândește” interes” și”

valoare” numai dacă este vizibilă. Astfel, comunicarea...” presupune comunicatori profesioniști,

specializați în transmiterea mesajelor prin diferite medii precum și un sistem de control al

comunicării”.31

Numeroase analize consideră că mass-media realizează rolul de” agendă a realității”, acestea

dictând ordinea priorității problemelor sociale, prin interesul arătat față de o problemă sau alta. Studiile

în domeniu au relevat că de regulă, mass-media propune o imagine a realității care este serios diferită

de realitatea ca atare. Principala cauză a acestei substituiri, constă în utilizarea principiului conflictului,

în temeiul căruia imaginea difuzată este construită și reconstruită, lumea prezentată fiind mult mai

conflictuală decât cea reală.

Tehnologia zilelor noastre produce transformări radicale în comunicarea mediatică, adevărate

rețele care vehiculează text, sunet și imagini. Modificarea atitudinilor ca efect al transmiterii de

informații în procesul de comunicare se produce” în funcție de eficiența sistemului de informație și de

edificiul psihic individual, grupul organizațional în care se vehiculează un întreg arsenal

manipulator”.32 Dacă ne referim la mediatizarea evenimentelor sociale, imaginea pe care o avem

despre acestea, provine aproape exclusiv de la diferite medii de informare publică.

Dincolo de toate evoluțiile tehnologiei informației legate de dimensiunea interactivă, de

producție, de procesul de normatizare al formelor sub presiunea unor factori de timp de lansare a

informației și a altor constrângeri un rol deosebit de important revine jurnalistului cu privire la

discursul public. În acest context, sunt necesare abilități de vorbire pentru a da credibilitate mesajului

și care se identifică în încredere, cunoașterea planului discursului. Finalitatea produce astfel respectul

față de public. Privind credibilitatea, așa cum a fost ea definită de către O'Keefe,” drept judecățile

făcute de cel care percepe (de exemplu, receptorul unui mesaj) în ceea ce privește nivelul de încredere

care se poate acorda unui emițător”33 și are ca trăsături:” centrarea pe receptor (apare în mintea celui

direct implicat), este multidimensională (reprezintă o combinație de caracteristici percepute de

receptori într-o sursă), este un fenomen situațional/contextual (calitățile apreciate la un emițător într-o

anumită situație sau într-un anumit context pot fi repoziţionate într-un context diferit), este dinamică

(se poate schimba în timp)”.34 În aceste condiții limbajul verbal, nonverbal, paraverbal și” foto-

limbajul” în comunicare proiectează un anume tip de personalitate și astfel s-a ajuns la concluzia că nu

trebuie să se” orienteze receptorul spre mesaj” ci să se” îndrepte mesajul spre receptor”. Într-o astfel de

lume globalizată” pentru crearea de opinie și manipularea acesteia este nevoie de o nouă retorică-

30 Ibidem, p. 10131 Dr. Gheorghe Toma (coord.), Tehnici de comunicare, Editura Artprint, București, 1999, p. 5932 Nicolae Rotaru, Mihaela Ștefan, Verbele acerbe, Editura Zigotto, Galați, 2011, p. 3133 Robert H. Grass, John S. Seiter, Manual de persuasiune, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 9334 Ibidem, p. 94

12

persuasivă, plauzibilă, incitantă, mobilizatoare. Tehnicile discursive trebuie să devină magnetice,

adezive, cumulative la ideile și motivațiile acționale. Neo-retorica presupune investiție cu luciditate și

acuratețe lingvistică a unui mesaj care să înfrunte baricadele comunicaționale”.35

Comunicarea nu reprezintă numai transmiterea de informații, este în fond un proces mult mai

complex în care se asumă și” identități” și se realizează o anumită influențare prin faptul că procesul

este însoțit de emoții, dorințe, intenții, gesturi, inflexiuni ale vocii.” Orice comunicare încearcă să

influențeze, în grade diverse, informația semenilor noștri, poziționarea individuală, mobilitatea

celuilalt, calificarea relației cu acest celălalt, precum și să specifice normele de” referință ale situației

de schimb.” Stilul propriu” de comunicare al unui individ va fi deci modul său personal de a utiliza și

de a combina limbajul și paralimbajul36 iar sensurile denotative (definite la propriu și explicate în

dicționare) și cele conotative (exprimate de gânduri și emoții) se dovedesc a fi deosebit de importante.

Punerea în relație a dimensiunilor interacționale ale comunicări și ale psihismului individual au

evidențiat articularea pe trei niveluri ale psihologiei comunicării:

- ” nivelul intrapsihic al mecanismelor implicate în comunicare (motivații, afecte,

reprezentări, mecanisme de operare, mecanisme cognitive de atribuire, de interpretare...);

- nivelul interacțional al structurii relaționale, al funcțiilor și al dinamicii comunicării;

- nivelul social al tipurilor de situații, al normelor, al ritualurilor, al statutului și al

rolurilor”.37

Luând în considerare rezultatele cercetărilor și studiilor conform cărora orice” comportament

comunicațional se înscrie într-un joc social care are, obligatoriu obiective”,38 de mare diversitate și

motivate de” rațiuni psihologice”, acestea se înscriu în patru mari categorii:

- ” obiective identitare”;

- obiective teritoriale;

- obiective relaționale;

- obiective conotive (” de a acționa asupra”,” a dori influențarea cuiva”).39

În prima situație se identifică următoarele caracteristici:

- identitatea este o condiție a actelor de comunicare;

- identitatea situațională conferă interlocutorului un loc corespunzător;

35 Nicolae Rotaru, Mihaela Ștefan, op.cit., p. 4036 Alex Mucchielli, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 8637 Edmond Marc, ”O psihologie a comunicări”, în Comunicarea, Philippe Cobin, Jean-François Dortier (coord.), Editura Polirom, Iași, 2010, p. 43 38 Apud Edmond Marc, O psihologie a comunicări 39 Edmond Marc, op.cit.

13

- identitatea este un obiectiv pentru că se stimulează dorința de a produce o anumită imagine;

- identitatea reclamă menținerea sentimentului integrării și unității sinelui și continuitatea sa

în timp;

- identitatea ca obiectiv este în același timp și rezultanta sa.

În cea de-a doua situație, a obiectivelor teritoriale, se identifică următoarele caracteristici:

- comunicarea este dezirabilă și intimidantă;

- bariera dintre sine și celălalt este invizibilă și internă subiectului (separă eul social de eul

intim).

În cea de-a treia situație, a obiectivelor relaționale, se identifică următoarele caracteristici:

- comunicarea presupune o” etapă” obligatorie pentru a relaționa cu cineva;

- contactul este problematic și are potențiale riscuri psiho-sociale;

- indicatorii verbali și nonverbali etc. Reglează distanța dintre interlocutori.

În ultima situație, cea a obiectivelor conotive, se are în vedere faptul că multe acte de

comunicare au drept scop influențarea celuilalt prin strategii de” coerciție” sau de” seducție”.

În comunicarea mediatică” avansul tehnologic duce la modificarea condițiilor de transmitere

(iar) modalitățile de exprimare evoluează și ele”40 și se dau naștere la noi raporturi de temporalitate

între informația mediatică și” spectacularizarea” sa. Astfel” obiectivul mass-media, care constă în a

informa publicul cât mai repede posibil după ce s-a petrecut evenimentul, a fost înlocuit de această

exigență inimaginabilă până de curând: evenimentul trebuie pe cât posibil să fie mediatizat în timp ce

se petrece. Mijloacele tehnice de filmare și difuzare permit acest lucru, iar publicul a prins repede

gustul”.41 Evoluția televiziunii a produs schimbări majore legate de” privatizarea” spațiului public,”

publicizarea” spațiului privat prin aducerea în scenă a vieții cotidiene în care prezența unor persoane

este mult mai importantă decât conținutul discuțiilor și personalitatea celor care participă. Astăzi mass-

media dezvoltă o anumită identitate mediatică pe care publicul o integrează în timpul său cotidian.

Preocuparea pentru formatul capabil să fidelizeze un public și să asigure un rating va genera o piață a

produselor televizuale, precum și o serie de” rețete televizuale pentru punerea în scenă a interacțiunii

40 Marc Lits, Spațiul public și opinia. De la presa scrisă la internet, în Cabbin, Philippe şi Dortier, Francois - Jean, Comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 24741 Ibidem, p. 247

14

dintre media și public”42. Totodată, întâmpinarea dorinței publicului de senzațional ieftin se manifestă

ca o caracteristică pregnantă și fără control sau opreliști exterioare.

Psihologia comunicării reprezintă un domeniu concret al psihologiei sociale și” identifică

specificul proceselor de interacțiune și al schimbului de informații între indivizi și grupuri sociale”.43

În procesul de comunicare din perspectivă psihologică, pe baza demersurilor metodologice ce

cercetare s-au structurat trei niveluri de abordare:

- ” nivelul intrapsihic al mecanismelor implicate în comunicare (motivații, efecte,

reprezentări, mecanisme de apărare, mecanisme cognitive de atribuire, de interpretare);

- nivelul interacțional al structurii relaționale, al funcțiilor și al dinamicii comunicării;

- nivelul social al tipurilor de situații, al normelor, al ritualurilor, al statutului și al

normelor”.44

Comunicarea ca proces complex, multilateral, de stabilire și de dezvoltare a contactelor și

legăturilor are în același timp o dimensiune socială și una psihologică. Astfel, comunicarea este un

proces de interacțiune reciprocă a indivizilor realizat cu ajutorul mijloacelor verbale și nonverbale.

Obiectivele pe care le subînțelege comunicarea sunt variate și sunt motivate de rațiuni

psihologice și care pot fi clasificate în patru mari categorii, după cum urmează:

- ” obiective identitare;

- obiective teritoriale;

- obiective relaționale;

- obiective conotive (în sensul de” a acționa asupra”,” a dori influențarea cuiva”)”.45

Totodată, comunicarea se manifestă la nivel cognitiv, motivațional, emoțional și

comportamental.

Caracteristici ale obiectivelor identitare:

42 Camelia Beciu, op.cit., p. 17243 V.G. Krîsiko, Psihologia socială, Editura EuroPress Group, București, 2007, p. 1644 Edmond Marc, op.cit., p. 4245 Ibidem, p. 43

15

- identitatea este condiție a actelor de comunicare, orice enunț/mesaj este emis dintr-un

anume” loc”;

- identitatea este un obiectiv, imaginea care se realizează prin comunicare poate fi confirmată

sau infirmată;

- identitatea este o rezultantă, reprezentările despre noi înșine se realizează prin interacțiunile

produse.

Caracteristici ale obiectivelor teritoriale:

- comunicarea este dezirabilă;

- comunicarea este intimidantă;

- teritoriul are atributul de psihic;

- barierele spațiale pot fi depășite în anumite condiții.

Caracteristici ale obiectivelor relaționale:

- comunicarea este o etapă obligatorie pentru a relaționa;

- se manifestă anumite riscuri psihosociale.

Caracteristici ale obiectivelor identitare:

- actele de comunicare au ca scop influențarea (convingerea, determinarea, seducerea,

amenințarea etc.);

- formele de comunicare în masă dispun de un” potențial uriaș de influențare mutuală a

indivizilor”.

Având în vedere rolul major al individului în procesul de comunicare, acesta reprezintă o forță

spirituală și activă. Astfel, comunicarea se manifestă” într-o unitate de cinci laturi:

- latura de comunicare interindividuală reflectă interacțiunea dintre individ și mediul

înconjurător nemijlocit și alți indivizi și acele comunități de care acesta este legat prin viața

sa;

16

- latura cognitivă răspunde la întrebările referitoare la cine este interlocutor, ce fel de

persoană este acesta, la ce ne putem aștepta de la el și multe altele referitoare la

personalitatea partenerului;

- latura informațional-comunicativă reprezintă schimbul diverselor reprezentări, idei,

interese, dispoziții, sentimente, obiective, între oameni etc.;

- latura emoțională este legată de funcționarea emoțiilor și sentimentelor, a dispozițiilor

privind contactele personale ale partenerilor;

- latura comportamentală coordonează contradicțiile interioare și exterioare privind pozițiile

partenerilor”.46

Din perspectivă psihologică, procesele de comunicare sunt extrem de complexe care se pot

exprima prin anumite mecanisme legate de anticipare, compromis și interpretare.

Pe lângă aceste mecanisme, contextul ocupă un loc important în desfășurarea procesului de

comunicare. Analizând contextul prin cele trei dimensiuni – cadrul, situația și instituția – atunci se

rețin următoarele:

- ” cadrul se referă la spațiul și timpul interacțiunii;

- situația se definește ca” scenariu” implicit sau explicit care guvernează relația;

- instituția reprezintă un sistem relativ stabil și organizat de norme, valori, reguli de

funcționare, de statute și de roluri...”.47

Despre mijloacele de comunicare

Axioma cea mai importantă a comunicării” este imposibil să nu comunicăm”, aparține

psihoterapeutului Paul Watzlowick și aduce în atenție faptul că procesul de comunicare reprezintă”

mult mai mult decât cuvântul conștient rostit. Pe lângă aceasta, alte forme de manifestare a

comunicării sunt elementele paralingvistice precum intonația sau viteza cu care se vorbește, limbajul

sau poziția corpului. Se comunică și prin intermediul tăcerii”.48 Toate acestea sunt fără îndoială acte de

comunicare prin care se vehiculează informații. Astfel,” comunicarea are întotdeauna o finalitate, un

obiectiv, care poate fi explicit, implicit sau inconștient”.49 Totodată,” comunicarea interumană este un

sistem concomitent verbal, gestual, atitudinal și comportamental ce trebuie studiat global, ca sistem”.50

46 V.G. Krîsiko, op.cit., p. 6247 Edmond Marc, op.cit., p. 5148 Hans Michael Klein, Christian Kolb, Psihologia conducerii eficiente, Editura All, București, 2009, p. 4249 Jean Claude Abric, op.cit., p. 1550 Apud G. Argentin, Quand faire c'est dire, Pierre Mardaga éditeur, Paris, 1989

17

Cu aceste considerente, comunicarea este verbală și nonverbală. Comunicarea verbală se poate

împărți pe două variante, cea orală și cea scrisă.

În ceea ce privește comunicarea nonverbală, mijloacele de comunicare nonverbale sunt

interdependente, nu apar izolat, ele se manifestă simultan.

Comportamentele nonverbale sunt kinezice, haptice, proxemice, cronemice, artefactele,

aspectul exterior și paralimbajul.

În raport cu cele prezentate, comunicarea ca proces de interacțiune socială” este globală în

sensul că răspunde unui ansamblu de mize ce constituie structura fenomenologică a interacţiunilor

interpersonale”.51 Astfel, renumitul psiholog Alex Mucchielli, identifică cinci mize, după cum

urmează:

- miza informativă – orice comunicare aduce negreșit informații și este în același timp in

proces mult mai complex;

- miza de poziționare – prin comunicare se asumă și o identitate;

- miza de mobilizare – actul de mobilizare este întotdeauna și o tentativă” de influențare” a

celuilalt;

- miza relațională – orice comunicare fixează natura relației pe care vrem să o avem cu

interlocutorul;

- miza normativă – nu poți comunica fără a te afla într-un sistem minim de reguli împărtășite.

În cadrul comunicării nonverbale, indicatorii comportamentali oferă o diversitate de informații

referitoare la” gradul de implicare în conversație și despre atitudinea fundamentală față de celălalt”. 52

În viziunea lui Peter Collette, un indicator comportamental trebuie să satisfacă patru condiții, astfel:

- ” trebuie să fie un tip de activitate;

- acțiunea trebuie să transmită un lucru care să nu fie direct observabil;

- acțiunea trebuie să fie observată;

- semnificația acțiunii trebuie să fie recunoscută”.53

Dincolo de multitudinea indicatorilor comportamentali” limbajul trupului este mai inteligibil

decât toate...” lectura” trupului, mai ales” traducerea” limbajului nearticulat al acestuia, e mai ușor de

deprins decât cel eminamente cultural”.54

51 Alex Mucchielli, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 8052 Peter Collett, Cartea gesturilor, Editura Trei, București, 2011, p. 1453 Ibidem, p. 1554 Nicolae Rotaru, Mihaela Ștefan, op.cit., p. 209

18

Specificitatea situațiilor de comunicare a consacrat mai multe reguli pentru a se putea realiza o

comunicare eficientă și autentică. Astfel, din diversitatea de abordări cu privire la comunicare s-au

conturat următoarele reguli:

a) preeminența climatului asupra tehnicii în comunicare;

b) actul de comunicare se constituie pe ascultare, observare, analiză, control și exprimare;

c) orice comunicare se încadrează într-un context psihologic (social și ideologic).

În prima situație este relevat faptul că în comunicarea umană” calitatea relației este principalul

factor care generează calitatea comunicării... Dacă în comunicarea de masă sau în cea mediatică

suportul tehnic utilizat și competența oratorică a actorului pot juca un rol central, nu la fel stau

lucrurile în situațiile de comunicare... dintre indivizi și comunicarea în grupuri restrânse. În asemenea

situații, cel mai bine va comunica nu un expert, ci individul care este în măsură să creeze un context

relațional care să faciliteze exprimarea și receptivitatea”.55

În cea de-a doua situație, cele cinci componente presupun următoarele:56

- a asculta presupune a lua în considerare punctul de vedere al interlocutorului;

- a observa necesită atenția la toate evenimentele, de multe ori de natură nonverbală, care au

loc în situația de comunicare;

- a analiza presupune a se discerne partea de explicit de cea de implicit, partea observabilă de

cea ascunsă;

- a controla vizează calitatea și pertinența mesajului și procesele susceptibile de a garanta

interacțiunea;

- a exprima în funcție de interlocutor și de natura obiectului comunicării.

În ultimul caz, rolul și ponderea normelor sociale, reprezentărilor sociale și valorilor de

referință sunt considerabile. În comunicare interacționează trei factori: psihologici, cognitivi și sociali.

55 Jean Claude Abric, op.cit., p. 19356 Ibidem, p. 193

19

Tipuri de comunicare și caracteristici

Vastul domeniu al comunicării a consacrat o tipologie pe baza atributului de multilaterală, după

cum urmează:

a) comunicarea între indivizi:

- reprezintă contacte nemijlocite ale indivizilor;

b) comunicarea de masă:

- reprezintă o multitudine de contacte directe ale persoanelor necunoscute;

- comunicarea intermediată prin diferite mijloace de informare în masă;

c) comunicarea între indivizi și conform rolurilor:

- cei care comunică posedă calități individuale specifice, care se identifică în procesul de

comunicare;

- cei care comunică sunt purtători ai diverselor roluri;

d) comunicarea confidențială:

- prin comunicare se transmite o informație cu semnificație deosebită;

- confidențialitatea este un indicator esențial;

e) comunicarea conflictuală:

- se manifestă opoziții reciproce ale indivizilor;

f) comunicarea personală:

- reprezintă un schimb de informații neoficiale;

g) comunicarea de afaceri:

- reprezintă procesul de interacțiune a indivizilor care exercită obligații comune;

h) comunicarea directă:

- prima formă de comunicare între indivizi;

i) comunicarea intermediară:

- interacțiune cu ajutorul unor mijloace suplimentare.

Față de aceste considerente” comunicarea este posibilă numai cu ajutorul unor sisteme de simboluri” 57

în cadrul căreia vorbirea orală se diferențiază printr-o serie de parametri: nu este agramată, este

independentă, are reguli și gramatică proprie. Mijloacele de comunicare nonverbală fac parte

integrantă din sistemul de interacțiune și au un rol deosebit de important pentru” reglementarea

57 V.G. Krîsiko, op.cit., p. 65

20

procesului acesteia, crearea contactului psihologic între parteneri, îmbogățirea sensurilor transmise

prin cuvinte, orientarea interpretării textului verbal, exprimarea emoțiilor și reflectarea înțelegerii

situației”.58

Literatura de specialitate a stabilit” indicatorii autonomi” și” indicatorii conecși”59 prin care

sunt evidențiate adevăratele sentimente sau legați de o anumită activitate. Acești indicatori sunt o

acțiune sau modul în care aceasta este realizată și depind de frecvența acțiunii în societate.

Cea mai cunoscută taxonomie a mijloacelor de comunicare non-verbală se referă la

următoarele:60

- expresivitatea facială, aspect al tăcerii care poate releva dacă un individ este atent, plictisit,

prevăzător, iritat, jenat, distrat etc.;

- mișcarea corpului, a cărei” tăcere” poate releva că dacă mascarea expresiilor faciale se

poate deprinde, rar se reușește să se ascundă semnalele inconștiente, care țin de anumite

mișcări ale corpului;

- limbajul gesturilor ține tot de tăcerile” grăitoare”, mai multe gesturi fiind de natură

convențională, dar se pot înțelege în mod necesar de elementele unei comunități etnice sau

naționale diferite...;

- expresia artistică este” muțenia comunicațională” știut fiind că melasul ori cromatica,

respectiv muzica, pictura, sculptura și alte forme artistice își trag forța din folosirea

simbolurilor preponderent apartenente ale stării de liniște persuasivă;

- inflexiunile vocii (gemete, suspine, tonuri interogative etc.) deși” trădează tăcerea”, lăsând

la o parte conținutul semantic al cuvintelor, tonul și inflexiunea vocii sunt foarte importante

în învățarea și deprinderea unei limbi străine deoarece contribuie substanțial la conotațiile

cuvintelor, iar orice limbă are propria inflexiune particulară;

- tăcerea propriu-zisă ori profundă este subordonată maximei potrivit căreia tăcerea semnifică

aprobare, chit că tăcerea poate să semnifice și dezaprobare, indiferență, perplexitate, interes

etc.

Spre exemplu, ochii trădează tipul de percepere al unei persoane, chiar dacă mișcarea

acestora este mult mai greu de observat. Mișcarea ochilor se diferențiază prin situațiile în care o

persoană evocă unele amintiri și prin acelea în care” construiește” gânduri noi. Sistemul de

reprezentări se evidențiază prin construcția” vizuală” și” auditivă”, prin amintirea” vizuală”,” auditivă”

și” kinestetică” și prin” discuția cu sine”.

58 Ibidem, p. 6559 A se vedea pe larg Peter Collett, Cartea gesturilor, Editura Trei, București, 201160 Nicolae Rotaru, Mihaela Ștefan, op.cit., p. 141

21

Interpretarea limbajului trupului reclamă luarea în considerare a individului dar și a situației

în care se află. Pentru descifrarea limbajului nonverbal este nevoie de experiență, instruire și acest sens

prin care” se obțin valori de referință pentru aspectul exterior și modul în care se prezintă o

persoană”.61

Comunicarea nonverbală se manifestă printr-o diversitate de tipuri care sunt

interdependente și presupune o serie de coduri nonverbale care nu apar izolat și care nu operează

singur.

Sistemul de coduri nonverbale au” rolul de a acompania și nuanța semnificațiile cuvintelor

și expresiilor, de a le contextualiza și în general de a facilita înțelegerea intențiilor”62 participantului în

procesul de comunicare.

Comunicarea paraverbală include elemente” precum timbrul, viteza, pauzele, volumul,

tonul vocii, tăcerile, râsetele, țipetele, suspinele etc.”63 și este intrinsec legată de vorbire,” același

cuvânt poate dobândi înțelesuri diferite în funcție de pronunția folosită, de intonația, de accentul și de

inflexiunile vocii”.64 În funcție de felul cum vorbește o persoană se pot identifica o serie de indicii care

pun în evidență dominația, sumisivitatea, amenințarea, statutul social, siguranța etc.

Diversitatea limbajului non-verbal a preocupat cercetătorii în domeniu, îmbogățind

literatura de specialitate cu lucrări din domeniul psihologiei aplicate. Astfel, comunicarea non-verbală

are mai multe funcții așa după cum sunt evidențiate în literatura de specialitate:65

- funcția de accentuare/modelare – se referă la punerea în evidență a mesajelor verbale sau a

unei anumite părți a mesajului verbal, la amplificarea sau, dimpotrivă, la diminuarea celor

spuse;

- funcția de completare/întărire – desemnează faptul că utilizarea limbajului non-verbal poate

adăuga noi semnificații spuselor;

- funcția de contrazicere – se referă la transmiterea deliberată prin canalele non-verbale a

unor informații care contravin celor transmise verbal;

- funcția de reglaj – se referă la utilizarea unor gesturi adaptative care reglează derularea

interacțiunii dintre două persoane;

- funcția de repetiție – desemnează faptul că de multe ori comunicarea non-verbală repetă ce

s-a spus verbal;

- funcția de substituire/înlocuire – se referă la utilizarea unor mesaje non-verbale în locul

cuvintelor.

61 Hans Michael Klein, Christian Kolb, op.cit., p. 11062 Simona Ștefănescu, Sociologia comunicării, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009, p. 7563 Robert H. Gass, John S. Seiter, Manual de persuasiune, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 19564 Simona Ștefănescu, op.cit., p. 12665 Ibidem, p. 130

22

Comunicarea de masă

Comunicarea de masă a apărut și s-a dezvoltat ca un nou” câmp” al comunicării și totodată a

configurat în altă dimensiune procesul social al comunicării. Dacă, în general, în procesul comunicării

se pleacă de la existența unei interacțiuni între” emițător” și” receptor”, a unei relații de natură

interpersonală, în cadrul comunicării de masă” nu există o relație distinctă, analizabilă, între

transmițător și receptor iar cadrul de referință și conceptele utilizate”66 în celelalte forme de

comunicare nu mai sunt valabile. Apariția cărții, ziarului, filmului, televiziunii și internetului, ca

mijloace de comunicare în masă a determinat în timp ca toate acestea să devină” un mediu social nou,

o realitate distinctă, sistemul comunicării de masă, cu organizare specifică, cu legi și norme

particulare”.67 Comunicarea de masă s-a conturat ca o formă specifică de comunicare, presupune un

proces mai complex, vizează un public mai mare cu o anumită nevoie de informație. Astfel,

comunicarea de masă” este o disciplină dinamică, în care generalizările, explicațiile, previziunile sunt

supuse revizuirii”.68 Având în vedere cele două mari forme de comunicare, mediatizată și directă,

comunicarea de masă poate fi apreciată o formă specifică a comunicării mediatizate. În acest scop se

impun câteva clasificări privind comunicarea directă, comunicarea mediatizată și comunicarea de

masă.

Comunicarea directă vizează acele situații de comunicare în care este necesară prezența în

același spațiu fizic a două sau mai multe persoane, pe când comunicarea mediatizată presupune

existența unui suport tehnic cu acces la un anumit destinatar individual sau colectiv.” Privitor doar la

66 Denis McQuail, op.cit., p. 17267 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass-media și societatea, Editura Comunicare.ro, București, 2003, p. 10568 Apud, M. L. De Fleur, S. Ball Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 152

23

marile mass-media, tradiționale și generaliste (presa scrisă, radioul și televiziunea), comunicarea

mediatică constituie... o componentă esențială (dar nu și mică) a comunicării mediatizate”.69

Comunicarea de masă vizează un public de masă, grupuri mari definite sau nu și este în același

timp” indirectă (impersonală), multiplă (se adresează simultan sau succesiv unui număr mare de

oameni din variate categorii și din diferite spații geografice), socializată (se desfășoară între elemente

care au caracter social, sunt indivizi umani)”.70

Comunicarea de masă are în principal, următoarele caracteristici:

- diferența fundamentală privind participanții (actorii sunt adesea colectivități și implicit

comportamentul în cauză este unul colectiv);

- complexitatea determinată de faptul că se desfășoară la scară mare;

- sunt conectate grupuri organizate de producători cu colectivități;

- mijloacele de comunicare dobândesc atributul” de masă”, pentru că sunt astfel destinate

reproducerii de masă;

- organizația (instituția) transmițătoare se pune în situația de a-și cunoaște foarte precis

scopurile, audiența, drepturile și obligațiile, iar receptorii sunt tratați ca un ansamblu, nu au

o percepție de sine colectivă, așteptări organizate;

- relația de comunicare este atipică, asimetrică, neechilibrată;

- comunicarea presupune existența unei tehnologii complexe;

- tehnologia de producere și transmitere realizează comunicarea doar într-o singură direcție;

- comunicarea de masă a dezvoltat (astfel)” studiul audienței”;

- actul de comunicare nu mai conține aspectele și elementele de negociere;

- în comunicarea de masă, mesajele sunt publice, subiectele sunt din domeniul public.

Specific, formei mediate de comunicare este” faptul că mesajul, ca ansamblu de stimuli

semnificanți, este difuzat în același timp unui număr virtualmente foarte mare de persoane”. 71 În raport

cu caracteristicile enunțate mai sus, comunicarea de masă îndeplinește în plan social și o serie de

funcții, după cum urmează:

- ” funcția informativă – privește alimentarea publicului cu știri sau informații despre

evenimentele sociale, afacerile publice și viața politică;

69 Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 570 Apud, Drăgan Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996, p. 4871 Adela Rogojinaru, op.cit., p. 94

24

- funcția interpretativă – se referă la interpretările și judecățile de valoare la care sunt supuse

evenimentele sau faptele cotidiene în difuzarea lor de către mass-media;

- funcția expresivă – din punct de vedere al funcționării ei, mass-media este un forum în care

indivizii sau diversele grupuri sociale își pot face cunoscute opiniile și câștigă o identitate

culturală, politică, socială. Realizarea acestei funcții depinde de măsura în care diversele

curente de opinie își găsesc expresia mediatică;

- funcția critică – se referă la o categorie diversă de activități mediatice. Este vorba, în primul

rând, de rolul tradițional de” câine de pază” pe care mass-media îl joacă, în numele opiniei

publice, față de sistemul de guvernare a statului, în al doilea rând, de investigarea sau

punerea în lumină a situațiilor sau aspectelor anormale din viața socială, în al treilea rând,

funcția critică privește confruntarea unor curente diferite de opinie care se manifestă prin

intermediul mass-media;

- funcția instructiv-culturalizatoare – se realizează prin difuzarea de informații, cunoștințe

cultural-științifice;

- funcția de liant social – mass-media poate genera un mecanism de solidaritate socială în caz

de calamități naturale, situații personale deosebite care solicită ajutorul celorlalți membrii ai

societății;

- funcția de divertisment – se referă la modalitățile de petrecere a timpului liber pe care mass-

media le pune la dispoziția publicului”.72

Complexitatea comunicării mediatice, așa după cum se evidențiază, prezintă un set de

caracteristici, independent de diferențele între diferite media, între formele de organizare socială și

contexte istorice:73

- implică mijloace tehnice și instituționale de producere și difuzare, de unde miza de a

exploata comercial inovațiile tehnice, pentru a face posibil ca formele simbolice să fie

produse și difuzate pe scară largă;

- o dată pătruns în sistemul mass-media, orice mesaj, cu încărcătură simbolică sau nu, trebuie

să se supună și unei legi a pieței, să se supună unei nevoi de informare, să se adreseze unui

public, să vină în întâmpinarea unei curiozități...;

- instituțiile mediatice operează în exclusivitate în sfera publică, produsele comunicării de

masă fiind disponibile, teoretic, pentru o pluralitate de destinatari;

- activitatea de selectare și editare este o componentă esențială în procesul comunicării de

masă.

72 Vasile Tran, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării, Editura S.N.S.P.A., București, 2001, pp. 131-13273 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 112

25

În cadrul comunicării de masă se” presupune un public nedelimitat, nestructurat, care nu este

organizat, este indirectă din punct de vedere spațio-temporal, este unilaterală fără schimbul de roluri

între emițător și receptor”74 iar știrile, informațiile, ficțiunea, divertismentul, spectacolul etc. se înscriu

într-un” set de mesaje repetate și standardizate”.

Comunicarea mediatică

Comunicarea mediatică este diferită de celelalte forme de comunicare” non mediatizate” iar ca

act de comunicare într-o situație care presupune un suport tehnologic, strategii de discurs, un anumit

context organizațional și necesită și o serie de reguli pentru ca aceasta să se poată realiza. În cadrul

acestei forme de comunicare” actele de comunicare mediatice sunt fundamental supradeterminate de

constrângerile situațiilor în care se înscriu”.75

Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu revoluția industrială, comunicarea mediatică

dobândește valenţe strategice pentru ceea ce a însemnat evoluția economică a societății. Așa se face că

a devenit și un” motor” în transformarea mentalităților specifice fiecărui salt în evoluția societății care

a impus și legitimat un sistem de informație. Comunicarea mediatică a putut astfel să devină

indispensabilă și a dobândit valoare comercială și deopotrivă o valoare simbolică.

Perspectiva comercială este evidențiată76 de faptul că acestei industrii culturale îi corespund

importante mize economice, ce pun bine în lumină mișcările constante de restructurare.

Comunicarea mediatică prin procesul de producere instituționalizată și răspândirea generalizată

a produselor/bunurilor simbolice a determinat ca importanța profiturilor să fie dependente de o

anumită cultură de val. Astfel, producția mediatică vizează deopotrivă:

- informația propriu-zisă;

- publicitatea;

- produsele de divertisment.

În cadrul comunicării mediatice” informația și publicitatea sunt într-adevăr locuri de producție

ale discursului. Sprijinindu-se pe diferite tipuri de materiale semnificative (limbaj verbal, imagine,

coduri ale gesturilor...) discursul informației și discursul publicitar procedează la puneri în scenă

discursive ale fenomenelor ce țin de actualitatea evenimentelor și imaginarul fictiv”.77 Forma verbală

sau vizuală prin care se construiesc enunțurile informative și publicitare au ca finalitate formarea la

74 Delia Balaban, Comunicare mediatică, Editura Tritonic, București, 2009, p. 1375 Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 1476 Ibidem, pp. 9-1077 Ibidem, p. 11

26

nivelul indivizilor a unor” imagini mentale”. Într-o astfel de situație creată” simbolul transmite

informație, dar și o convenție, o serie de înțelesuri codate, asupra cărora s-a căzut de acord; el reunește

o serie de trăsături dintre cele mai generale, care fixează un eveniment, o stare de spirit, o emoție,

simbolul unifică, asigură transmiterea, compactizarea unor informații care topesc în ele și dimensiuni

afectivo-atitudinale”.78 Instituțiile mass-media au dobândit totodată și rolul de organizare a sistemului

de valori și de credințe, care tot mai evident capătă valențe de norme, în ceea ce înseamnă producerea

și răspândirea formelor simbolice care vizează valorile spirituale, culturale și a cunoașterii.

Indiferent de contextul social-politic, comunicarea mediatică” face obiectul formelor de arbitraj

și de regularizare de către puterea publică, dar și unor tentative de control ale puterilor economice”. 79

Astfel, așa au apărut instituții de control (Consiliul Național al Audiovizualului - România) privind

respectarea unor reguli specifice comunicării mediatice. Ca urmare a unor constrângeri de natură

financiară există tendința ca marile grupuri transnaționale și multimedia să” înghită” acele instituții

media care sunt afectate financiar.

Aspectele de natură comercială au dezvoltat și au impus tot mai mult aplicarea metodelor de

marketing în produsele mediatice. Este imperios necesar să diferențiem comunicarea mediatică de

comunicarea de masă.” Comunicarea de masă se realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare

în masă, în vreme ce comunicarea mediatică este mediată în general prin intermediul media... cu alte

cuvinte comunicarea de masă este inclusă în comunicarea mediatică...”.80

Evoluția tehnologiei informației și comunicării pune în dezbatere influențele mass-media,

competiția între instituțiile mediatice. Pe de o parte este reclamată aservirea maselor iar pe de altă parte

este denunțat” idealul comunitar”. Influența mass-media este tot mai mult pusă în dezbatere asupra

comportamentelor de consum și a opiniei publice.

Comunicarea mediatică – proces de influență

Abordând comunicarea ca un proces de interacțiune, aceasta implică și o componentă de

influențare reciprocă. Organizațiile media, aflate tot mai mult sub o presiune economică în contextul

crizei, au devenit tot mai” dispuse” la compromisuri ale căror consecințe grave se regăsesc tot mai

evident în conținutul editorial prin degradarea continuă. Confruntarea determinată de rating a

direcționat tot mai mult produsele mediatice către rețetele senzaționalului sau chiar către inventarea

unor știri. Fragilizarea relațiilor sociale din cauze economice aduce în prim plan precum în peisajul

mediatic anumiți” actori” puşi să se orienteze către obținerea influenței politice și economice prin 78 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 11179 Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 1280 Delia Balaban, op.cit., p. 12

27

dimensiunea, identitatea și scopul” produselor” lor mediatice. Publicul a devenit un consumator tot

mai mare de știri, își formează opiniile cu ajutorul televiziunii dar interesant este că are o părere foarte

proastă despre aceasta. În urma prezentării Raportului privind libertatea presei în România pe anul

2011, s-a constatat că 83% din populația adultă a României se uită zilnic la televizor, 75% din

telespectatori cred că televiziunile sunt dispuse să difuzeze orice de dragul audienței iar 65% din

telespectatori consideră că televiziunea manipulează.

Efectele influenței ca modificări cognitive, efective sau motivaționale vizează subsistemul

psihic. Astfel, atitudinile ca predispoziții de a reacționa într-un anumit fel se conturează ca” indicator

pragmatic asupra comportamentului individual sau de grup”.

Studiile și cercetările în domeniul influenței sociale au evidențiat că atitudinile” pot fi

considerate ca sisteme vectorial-reglatorii aparținând persoanelor, grupurilor și organizațiilor, cu

funcții de orientare și susținere a acțiunilor și comportamentelor sociale”.81 În acest context

caracteristicile atitudinilor se pot descrie, după cum urmează:82

- atitudinile evidențiază relațiile selective ale persoanei, grupurilor și organizațiilor cu”

obiectele sociale” aparținând mediului extern și intern, selectivitate fundamentată axiologic,

cognitiv, afectiv și motivațional;

- atitudinile reprezintă veriga de legătură dintre diferitele structuri psihice și psiho-sociale, pe

de o parte și acțiune (comportament), pe de altă parte;

- atitudinile orientează, reglează și susțin consecvența unui comportament față de un obiect

sau situație socială, constituind” un simbol de consecvență” reacțională față de un obiect

social;

- la nivelul sistemului atitudinal se realizează integrarea dinamică a unor factori cognitivi,

axiologici, afectivi și motivaționali, ponderea acestora variind în funcție de unele

caracteristici socio-culturale sau psiho-sociale, individuale sau de grup;

- atitudinile au o orientare bipolară în raport cu obiectul la care se referă: pozitivă – negativă,

acceptare – refuz, susținere – contestare, implicare – dezangajare etc.;

- având un caracter durabil, stabil și integrativ, atitudinile reprezintă structuri centrale, cu o

mare relevanță pentru profilul psihologic al personalității sintalităţii grupurilor și naturii

intime a organizațiilor.

Produsele mediatice urmăresc printre altele și influențarea omului obișnuit, consumator de

media, prin declanșarea unor reflexe condiționate în sensul dat de cel care realizează produsul

mediatic. Dacă ne referim la publicitate, spre exemplu, se încearcă să creeze celui care i se adresează o

nevoie, prin utilizarea unor scheme de reflexe condiționate ascunse cu abilitate. Sub marca unui

81 Dumitru Cristea, op.cit., p. 30282 Ibidem, p. 303

28

caracter informativ, publicitatea urmărește mai mult să frapeze decât să convingă, mai mult să

sugestioneze decât să explice.

Produsele mediatice, speculează intens faptul că nivelul intelectual al maselor este destul de

scăzut și se utilizează în principal două principii:

- repetiția acelorași sloganuri, imagini, sonorităţi ritualice obsedante, discursuri etc. Care

creează o stare de oboseală mentală, care este propice supunerii în voința celui ce a inițiat

proiectul respectiv;

- majoritatea consumatorilor de media este înclinată să creadă în faptele pe care le-ar dori

realizate, chiar dacă acestea nu au la bază nicio motivație reală, ci sunt doar de natură

emoțională.

Sunt totuși puțini aceia care au capacitatea de a înțelege și de a observa ceea ce se întâmplă în

comparație cu majoritatea, care își formează doar opinii superficiale și temporare. O anumită

iraționalitate predomină la nivelul conștiinței publice.

Influența” promovată” prin intermediul acelor produse mediatice de genul” actualități” sunt

aduse în atenția publicului ideile dorite și reluate până când rezistența acestuia este învinsă. Printr-o

informație mai mult sau mai puțin tendențioasă se creează o anumită stare emoțională specifică, se

activează anumite reflexe condiționate. O metodă tot mai des utilizată este reprezentată de talk-show-

uri în care un grup de specialiști promovează produsul (ideea) sub pretextul dezbaterii, informării,

clasificării etc., prin participarea unor invitați” pro” sau” contra” și fără a se ajunge la vreo concluzie,

deja subiectul a fost promovat și imprimat telespectatorilor. În concluzie, cea mai mare parte a

produselor mediatice au fost mai întâi validate prin campaniile de sondare a opiniei publice. În realitate

sondajele de opinie măsoară de fapt, rezistența grupurilor țintă ale publicului față de ceea ce apare la

știri iar în raport de acest barometru se corectează, adaptează și adecvează prin metode de construcție,

reconstrucție și inovare a produselor mediatice.

Dezvoltarea mass-media ca urmare și a noilor tehnologii determină” un nou cadru pentru

abordarea relației dintre opinia publică și mijloacele de comunicare”.83

Dacă ne raportăm la societatea tehnologică și deopotrivă la societatea informațională atunci

trebuie să reținem că excesul de informație este la fel de periculos ca și absența informației.”

Propaganda, oricum ar fi ea definită, este strâns legată de opinia publică, ea reprezentând un răspuns, o

încercare de a folosi opinia publică într-un scop sau altul. Orice tip de propagandă pornește de la și se

bazează pe o percepție anume despre opinia publică și posibilitățile sale de influențare”.84

83 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 5184 Ibidem, p. 52

29

Prin corelarea a două concepte” societatea de masă” și” comunicarea de masă” se evidențiază

tot mai mult opinia publică, tot mai preponderentă în societatea globală. Așa după cum s-a relevat în

studiile de specialitate, există trei caracteristici principale ale formării opiniei în aceste societăți:

- prezența unor puternice mijloace instituționale de informare, care suplinesc nevoia de

informare cât mai bună și cât mai fidelă a oamenilor; persoanele particulare nu pot cunoaște

direct situațiile asupra cărora trebuie să se pronunțe, ci numai prin intermediul acestor

mijloace intermediare...;

- o dată constituită, opinia publică nu se exprimă în mod spontan... Este nevoie de aceleași

mijloace specializate, care să promoveze opinia, să o facă cunoscută, să o răspândească.

Atât în procesul de constituire, cât și în cel de răspândire, mijloacele de comunicare joacă

un rol esențial;

- în sfârșit, persoanele care alcătuiesc societățile globale nu au aceleași raporturi ca în cazul

grupurilor, ele au experiențe diferite, abordări diferite, niveluri de cultură diferite...85

Ceea ce este interesant în formarea opiniilor ca element unificator și favorizant se definește a fi

simbolul.

În cadrul procesului de influență specific comunicării mediatice prin utilizarea mijloacelor de

comunicare (televiziunea, radioul, presa scrisă) se au în vedre atât tipul mesajului cât și caracteristicile

auditorului:” imaginile vizuale sunt mai facile din punct de vedere intelectual, fiind mai ușor de

asimilat fără un efort deosebit, în timp ce mesajul scris permite o studiere mai atentă, necesară în

anumite împrejurări, ceea ce asigură o mai mare remanenţă a efectelor”.86 Dependența de televiziune

determină ca publicul specific să fie mai” disponibil” influenței ca urmare a forței de sugestie pe care o

are imaginea. Totodată dezvoltarea economică a condus și la dezvoltarea și expansiunea mijloacelor de

comunicare, astfel încât telespectatorilor li se atenuează” capacitățile critice” în fața” realismului”

imaginilor transmise și nu în ultimul rând generează o comoditate intelectuală prin faptul că se pune la

dispoziţie” sub formă de spectacol-imagine” a unor informații.

Comunicarea mediatică sub influența și determinarea

unui complex de factori

Instituțiile mass-media, prin finalitățile lor de comunicare, influențare, audiență, interese etc.,

sunt supuse legilor profitului și eficienței dar în același timp se află și sub influența” universului”

mass-media legate de interese politice și de comportamentele publicului. Astfel, industria media din

perspectiva scopului, profitului, comunicării și deontologiei se află permanent sub influențele și

85 Ibidem, p. 5486 Dumitru Cristea, op.cit., p. 313

30

presiunile sociale și politice, ale audienței (publicului), investitorilor, proprietarilor media, surselor

media, grupurilor de presiune, administrației, legislației și industriei de publicitate.” Cadrul legal,

politic și economic, baza tehnică în care se dezvoltă comunicarea media, rolul media în societate,

organizarea sistemului media, structura sa, procesele de producție a mesajelor media, realitatea media,

dinamica publicului, structurile și pattern-urile utilizării media, efectele comunicării mediatice pe

termen lung, mediu sau scurt, efecte la nivel cognitiv, emoțional, la nivel de atitudini sunt doar câteva

dintre întrebările fundamentale la care cercetătorii din științele comunicării, publicistică și analiză

media caută un răspuns”.87

Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de comunicare în masă a produs un impact fascinant

asupra” mentalităților și a modului de viață al oamenilor, supuși astăzi unui bombardament

informațional fără precedent în întreaga istorie a societății”.88 Dacă ne referim numai la televiziune,

aceasta” a reconfigurat viața cotidiană, mecanismele de formare a opiniei publice și comunicarea

politică”.89 Luând în considerare funcțiile socio-culturale ale mass-media (de informare, de

interpretare, instructiv-culturalizatoare, de liant, de divertisment), efectele psihologice sunt uneori de

neimaginat. Astfel, efectul de” prejudecată perceptivă”* constă în” tendința noastră de a vedea o

ierarhie acolo unde nu e vorba decât de o simplă enumerare... Experimentele psihologice arată că, de

exemplu, oamenii sunt înclinați să valorizeze mai pozitiv o persoană ale cărei trăsături le sunt

prezentate începând cu calitățile decât pe una descrisă printr-o succesiune de caracteristici ce

debutează cu defectele”.90 Un astfel de efect se manifestă în ceea ce presa scrisă prezintă și în mod

deosebit de cea audio-vizuală.

Tendința în mass-media este din ce în ce mai mare pentru” tratarea în termeni de spectacol a

tuturor subiectelor”. Potențialul pericol asupra dimensiunii morale este acela” de a cultiva la receptor o

anume detașare estetică în raport cu problemele grave ale realității, nepercepute în dimensiunile lor

veritabile tocmai din pricina prezentării lor pe coordonatele spectacolului, modalitate ce tinde să

estompeze granițele dintre realitate și ficțiune”.91

Excesul de informație, vehicularea acesteia prin noile tehnologii mediatice, competiția specifică

domeniului poate duce comunicarea într-o criză de sens. Altfel spus,” comunicăm, dar nu de la suflet

la suflet, ci tot mai mult cu imagini, denumiri și simboluri. Ori asta,..., dezumanizează. Virtualul

creează realitatea, se joacă cu spațiul și cu timpul”.92

Comunicarea mediatică din perspectiva sa, ca practică socio-discursivă, ia în considerare atât”

caracteristici structurale” cât și” caracteristici socio-discursive”.

87 Delia Balaban, op.cit., p. 1788 Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Orizonturi, Bucuresti, 2007, p. 11389 Camelia Beciu, Comunicare si discurs mediatic, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2009, p. 109* primacy – denumire dată de psihologii americani 90 Mihai Dinu, op.cit., p. 11491 Ibidem, p. 11592 Tiberiu Brăilean, Globalizarea. Nenumele nimicului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 54

31

În ceea ce privește caracteristicile structurale se au în vedere următoarele:

- ” comunicarea mediatică de tip” monolog” (publicul-destinatar nu poate răspunde și dialoga

cu instanța mediatică decât în anumite condiții, instituite sau” puse în scenă” chiar de către

mass-media);

- este mediată de un suport tehnologic (tehnologia nu este doar un” canal” de comunicare;

tehnologicul influențează forma mesajului mediatic precum și modalitățile de receptare)”.93

Caracteristicile socio-discursive au în vedere următoarele elemente:

Organizaţia Cum se construieşte Cum receptează Cum se

Echipa redacţională un discurs media? publicul discursul legitimează

Jurnalistul mediatic? un discurs

mediatic?

Cine este comunicatorul?

Având în vedere stilul de comunicare pe care îl adoptă jurnaliștii, publicul căruia i se adresează,

orientarea față de tipul de informație, politica mediatică a organizației, piața mediatică, sistemul de

reglementare face ca” discursul mediatic să devină o poziționare față de eveniment, surse și public”.

Așadar” orice informație mediatică este în același timp o construcție a realității. Aceasta nu înseamnă

că mass-media furnizează publicului o viziune distorsionată asupra faptelor. Informația este însă

plasată într-un unghi de abordare, astfel încât să fie redată și percepută de către public ca un eveniment

– un fapt care întrerupe ritmul cotidian, are o anumită relevanță pentru cursul societății și al individului

și are o durată temporală”.94

Din perspectiva publicului considerat ca o comunitate spirituală atunci” comunitatea umană

trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: să aibă o viață publică, socială comună... și să permită

dezbaterea publică a temelor de interes general”.95

Impactul mediatic pe care mass-media îl realizează conferă omului atributul de” martor

omniprezent (deși nu direct) la toate evenimentele planetei de importanță pentru el și îl obișnuiesc ca

întreg cursul istoriei vii să treacă pe la pragul destinului său”.96

93 Camelia Beciu, Comunicare și discurs mediatic, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2009, p. 5594 Ibidem, p. 5695 Dona Tudor Constantin, Implicaţii sociale ale devenirii posibilităţilor de comunicare, în ”Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate”, coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, București, 1999, p. 1496 Ibidem, p. 17

Actorul

mediatic

Actorul

mediatic

MesajulMesajul PubliculPublicul Culturapublică

Culturapublică

32

Comunicarea prin imagini specifică televiziunii acționează asupra zonelor inferioare ale

psihicului, declanșează pulsiunile cele mai ascunse, determinând individul să acționeze instinctual,

supunându-l masificării.” O consecință a masificării ar fi tendința spre pasivitate, individul primește”

de-a gata” clișee, modele, sloganuri, le” ingurgitează” ca și” sugarul” le aplică inerțial, se complace în

lipsă de gândire și se simte bine când observă împreună cu ceilalți că altcineva și anume instanța

televizată” sacrosantă” – micul ecran – gândește în locul său sau în locul lor”.97

Eficiența comunicării

Dacă limbajul este un” fenomen misterios” atunci acesta trebuie raportat la psihologie și

lingvistică și astfel sunt relevate mai multe cerințe majore:

- conștientizarea comunicatorului asupra motivațiilor, psihologia receptorului/publicului,

reacțiile acestuia;

- evaluarea autocunoașterii;

- adaptarea tonului vocii situației respective;

- conștientizarea afectelor;

- dezvoltarea abilităților prin exersare.

În comunicare rolul celui care comunică este la fel de important ca și al celui care ascultă

întrucât aceasta” nu înseamnă doar producere de semnale, fără nici un gând referitor la scopul sau

destinația acestora...”.98 Fluxul informației în comunicare aduce în atenție faptul că” informația trebuie

selectată în funcție de nevoile publicului, nu doar în interesul lui”.99 Astfel, informația trebuie

adecvată, modelată, în raport cu contextul.

Se cunoaște faptul că limbajul oral este cel mai bun dintre canalele de comunicare întrucât este

însoțit de o diversitate de indicii non-verbale și verbale care ajută la înțelegerea și procesarea

informației în cele două caracteristici ale sale: stimulatoare și constatatoare. Din această perspectivă,

informația stimulatoare se poate clasifica, după cum urmează:

- ” stimulare de acţionare (pentru efectuarea unei acțiuni într-o direcție dată);

- Stimularea de interdicție (interzicerea unor feluri de activitate nedorite);

97 Ibidem, p. 1898 Christopher Turk, Comunicarea eficientă, Editura Trei, București, 2009, p. 2399 Ibidem, p. 23

33

- Stimularea destabilizatoare (neconcordanța sau încălcarea unor forme autonome de

comportament sau activitate)”.100

Informația constatatoare nu presupune a schimbare a comportamentului. Fascinația comunicării

este dată de acele mijloace care favorizează recepția informației și care atenuează acțiunea filtrelor.

Atâta timp cât vorbirea determină ca interacțiunea să fie mai directă, rămâne totuși cea mai importantă

modalitate de comunicare.

Prin limbaj sunt influențate și organizate percepțiile și reprezentările care dobândesc prin

verbalizare semnificație. Verbalizarea permite definirea motivelor și departajarea dintre motive și

scopuri.

Limbajul ca activitate de comunicare interumană îndeplinește următoarele funcții:101

a) funcția de comunicare (de transferare a unui conținut de la o persoană la alta):

- omul prin limbaj își exteriorizează conținutul reflectoriu al tuturor proceselor psihice

(cognitive, afective, volitive);

- își dezvăluie însușirile de personalitate;

- se conectează la rețeaua de comunicare interumană;

b) funcția de cunoaștere (cognitivă), de înțelegere, conceptualizare și, în genere de elaborare a

gândirii:

- permite vehicularea cunoștințelor de la o persoană la alta;

- rezultatele cunoașterii prin percepție, gândire etc., se fixează prin cuvânt și sunt direcționate

prin acesta;

- mediază și facilitează operațiile gândirii și alte procese;

- investigăm realitatea prin limbaj etc.;

c) funcția simbolic-reprezentativă (de substituire a unor obiecte, fenomene);

d) funcția expresivă (prin manifestarea complexă a unor idei, imagini, nu doar prin cuvinte ci

și prin intonație, mimică, gestică etc.);

e) funcția persuasivă (de convingere, de inducere, la o persoană, a unor idei, știri emoționale);

f) funcția de joc (ludică, de realizare a unor asociații verbale de efect, ciocniri de sensuri,

consonanțe, mergând până la construcția artistică);

g) funcția dialectică (de formulare și rezolvare a contradicțiilor sau conflictelor problematice);100 V.G. Krîsiko, op.cit., p. 69101 Tiberiu Buzdugan, Psihologia pe înțelesul tuturor, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2008, p. 68

34

h) funcția de reglare și autoreglare (de influențare a stărilor psihice sau a conduitei):

- prin limbaj declanșăm sau oprim acte comportamentale, modificăm sau deviem direcția lor;

- putem lămuri pe cineva;

- punem stăpânire pe voința cuiva.

Emotivitatea reprezintă o problemă destul de delicată a unui vorbitor și se manifestă prin”

mișcări corporale confuze” și pot de asemenea să determine anumite gesturi care trădează anumite

trăsături (încleștarea pumnilor – agresivitatea, atingerea feței – anxietatea, scărpinatul – autoînvinuirea,

strângerea frunții – oboseală).

Variațiile intonației, flexibilitatea expresivă, pauzele, ritmul, înălțimea vocii, tonul, volumul

etc. Conduc în ultimă instanță la dezvoltarea abilităților de comunicare. Astfel, prin aceste modalități și

nu numai se poate ajunge la arta limbajului și a comunicării.

Limbaj și persuasiune

Considerând omul ca ființă care comunică, limbajul folosit influențează modul în care suntem

percepuți. Pe baza limbajului se structurează și se dezvoltă organizarea psihică a omului, ceea ce

evidențiază două aspecte acestuia:

- ” principalul cod prin care sunt transmise și însușite conținuturile informaționale și

programele acționale ale sistemului psihic individual, ca rezultat al asimilării mediului

socio-cultural și a statutului și rolului personalității în acesta;

- mijloc de creație, de afirmare de sine, de adaptare, de facilitare a interrelațiilor sociale și

este strâns legat de evoluția personalității, pe care o exprimă din punct de vedere al

temperamentului, al nivelului de cultură, al sociabilității etc”.102

Astfel, comunicarea are un conținut informațional în sensul că sunt vehiculate imagini, noțiuni,

idei, un conținut afectiv-emoțional, având în vedere că se facilitează manifestarea conduitelor afective,

se produc efecte de acceptare sau refuz. Totodată, prin faptul că prin limbaj se transmit trebuințe,

aspirații, comunicarea are și un conținut motivaţional și unul volitiv ca urmare a inițierii sau încetării

unor activități.

102 Ibidem, p. 73

35

În raport cu variabilele limbajului referitoare la expresivitatea lingvistică (intensitate, accent,

intonație, alegerea cuvintelor și modul de frazare, topica, timbrul) și expresivitatea extralingvistică

(gestică, mimică, postură etc.), s-a constatat importanța cuvintelor și a efectelor acestora în procesul de

influenţă socială. În scopul înțelegerii relației dintre limbaj și persuasiune este necesar să evidențiem

următoarele aspecte, după cum urmează:

- fără o anumită convenție referitoare la înțelesul cuvintelor, comunicarea și persuasiunea ar

fi dificile, dacă nu chiar imposibile;

- conotațiile asociate cuvintelor variază destul de mult de la o persoană la alta.

În baza studiilor de specialitate s-a conturat ideea că” deși sensurile conotative tind să fie mai

subiective decât cele denotative, uneori conotațiile asociate anumitor cuvinte sunt împărtășite de

grupuri mari de persoane”.103 Astfel,” termenii cheie” au dobândit o importanță majoră în proiecția

acestora ca instrumente de motivare foarte persuasive.

În cadrul acestor” termeni cheie” se regăsesc” termeni divini”,” termeni diabolici” și” termeni

charismatici”.104 Față de utilizarea acestor termeni, expresivitatea poate fi la rândul ei un instrument

persuasiv ca urmare a provocării atenției și imaginației. Expresivitatea are mai multă greutate și

eficiență în comparație cu” informațiile inexpresive”.

Intensitatea limbajului este definită ca” emoțională, metaforică, dogmatică, specifică, plină de

forță și evaluativă” sau altfel spus ca” acea calitate a limbajului care indică în ce măsură atitudinea

vorbitorului se abate de la neutralitate”.105 Așa după cum au explicat Robert H. Grass și John S.

Seiter106, s-au identificat mai multe variabile care influențează persuasiunea limbajului intens prin cele

patru teorii:

- teoria confirmării – dacă cineva este în general de acord cu poziția susținută de sursă, atunci

o va considera convenabilă și o va evalua în mod pozitiv;

- teoria așteptărilor referitoare la limbaj – prin care se afirmă așteptările pe care le avem în

funcție de ce tipuri de limbaj sunt normale atunci când încercăm să convingem alte

persoane;

- teoria procesării informației – prin care se explică efectele intensității asupra informației;

- teoria adaptării comunicării – prin care se susține că, atunci când comunicăm ne adaptăm

stilul de exprimare la stilul celorlalți.

103 Robert H. Grass, John S. Seiter, op.cit., p. 164104 termeni divini: fapt, progres, valorile familiale, gândirea critică, bugetul echilibrat etc.; termeni diabolici: rasist, terorist, comunist, hărțuire sexuală, membru al unei bande; termeni charismatici: libertate, democrație, progres etc.105 Robert H. Grass, John S. Seiter, op.cit., p. 172106 Ibidem, p. 173

36

Nesiguranța în exprimare conduce la scăderea capacității de persuasiune și este evidențiată

după cum urmează:

- ” ezitările (semnalează nesiguranță sau anxietate);

- ambiguitățile (caracterizează enunțul în care apar);

- intensificatorii (întăresc enunțul);

- formele de politețe (indică respect și subordonare);

- întrebările cu un răspuns inclus (scad forța unui enunț declarativ);

- scuzele (expresii rostite înaintea unui enunț care anticipează îndoieli, semnalează o

problemă sau solicită înțelegerea);

- expresiile deictice (expresii care arată ceva din afara vecinătății vorbitorului)”.107

Limbajul nu se reduce la un simplu mijloc de comunicare” el este și un tip aparte de a

individului și anume de conduită verbală, ce implică activități diverse: vorbire, ascultare, schimb de

idei, reținerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor”.108

În decursul timpului comunicarea a fost abordată în termenii” unei acțiuni efectuate prin

limbaj”, din perspectiva interacțiunilor verbale în analiza discursului sau” funcționarea implicitului în

comunicare”. Astfel” științele limbajului și-au lărgit treptat domeniul de studiu la comunicarea non-

verbală, la imagine și la media”.109

Diversitatea fenomenelor comunicării impune diferențierea informării de comunicare, care

uneori pot fi în conflict sau nu. Din aceste considerente se poate aprecia că” informația este

reprezentată ca făcând parte din sfera raționalului, respectând liberul arbitru al fiecăruia, în timp ce

comunicarea s-ar situa în sfera senzației, bănuită de manipulare prin seducție. Comunicarea

privilegiază viteza, imediatul, în timp ce informarea are nevoie de timp pentru investigație”.110

În cadrul comunicării interpersonale, comunicarea non-verbală (privirea, mimica, expresiile

faciale, gesturile, posturile corporale) are un rol extrem de important în ceea ce înseamnă” conduita

conversației și în exprimarea efectelor”. Interactivitatea în cadrul comunicării interpersonale conduce

la ideea că” enunțurile sunt coproduse de cei care interacționează, ele fiind rezultatul activităților

reunite ale emițătorului și receptorului. Canalele multiple se referă la faptul că enunțurile sunt un

amestec în proporții variabile de verbal și non-verbal, prin acesta din urmă înțelegând, în același timp,

componenta vocală și mimetico-gestuală”.111

Se poate aprecia că expresiei verbale i se pot asocia următoarele elemente caracteristice:

107 Ibidem, p. 174108 Tiberiu Buzdugan, op.cit., p. 74109 Karine Philippe, Științele informării și ale comunicării, în Comunicare, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 71110 Ibidem, p. 71111 Jacques Cornier, Gesturile dialogului, în Comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2010, p. 109

37

- gestica ilustrativă (care mimează acțiunea sau construiește în mod imaginar, în spațiu,

anumite caracteristici ale obiectului referent);

- exprimarea gândirii abstracte (ilustrează gândirea, ușurează exprimarea);

- gesturi cvasilingvistice.

Referitor la caracteristicile interacțiunii apreciem că acestea vizează următoarele:

- sincronia interacțională (în reciprocitatea vorbirii se manifestă mecanismul de interacțiune

căreia i se adaugă cel de împărțire și de menținere a discuției; sunt mecanisme mimetico-

gestuale și utilizează în mod deosebit mișcările corpului și mobilitatea privirii);

- autosincronia interacțională (se referă la simultaneitatea evenimentelor vorbirii și a

mișcărilor diferitelor segmente corporale înregistrate la locutor);

- heterosincronia interacțională (se referă la sinergia, la alocutor, a diverselor activități

segmentare sincrone cu evenimentele vorbirii produse de partenerul - locutor).

Privirea are un rol esențial în reglarea comunicării și poate marca angajarea sau dezangajarea

conversației, ea permite suspendarea sau reluarea acesteia. În ceea ce privește empatia și comunicarea

afectivă, analiza corporală a locutorilor pune în evidență faptul că aceștia își dirijează propriile

sentimente în raport cu regulile contextului afectiv, își dirijează exprimarea sentimentelor reale sau

doar afișate, făcând eforturi să perceapă mișcări analoage la partenerii lor. În concluzie schimbul

informațional este completat de schimbul de indici și indicatori emoționali.

Relevant este modelul echilibrului intimității consacrat de M. Argyle și J. Dean în 1965 prin

care se afirmă că forțele care-i apropie sau îi îndepărtează pe parteneri tind să mențină o stare de

echilibru. Dacă echilibrul este perturbat de o intimitate prea mare (de priviri insistente), el se

restabilește prin diminuarea unei alte dimensiuni, creșterea distanței interindividuale sau deturnarea

privirii, când celălalt îl fixează prea mult pe partener.

Credibilitate, empatie și spectacol în comunicarea mediatică

Dezvoltarea tehnologiei informației a impus deopotrivă și evoluții în structura pieței mediatice,

organizației media și comunicării mediatice în așa fel încât conceperea și distribuția produselor

mediatice să răspundă imperativului captării, al cuceririi și evident al lărgirii ariei de public. Din

perspectiva credibilității informația trebuie să aibă valențele de exclusivitate și mai ales de

38

credibilitate, ea trebuie redată și percepută de către publicul mediatic ca un eveniment. În scopul

creșterii audienței dar totodată menținerea unei” etici a informației”,” unghiul de abordare a

informației mediatice rezultă dintr-o serie de strategii de discurs: folosirea unui cadru narativ, o

anumită succesiune a faptelor, identificarea personajelor principale, utilizarea anumitor surse și

unghiuri de filmare etc. Informația este așadar” împachetată” într-un cadru – într-o schemă de

interpretare a evenimentului”.112

Recurgerea la transmisiunile în direct are ca efect de” a face cunoscut evenimentul în noutatea

sa, în spontaneitatea și autenticitatea sa...; chiar și un discurs mediatic ce cultivă ficțiunea și visul ca

publicitate, trebuie să-și credibilizeze mesajul informativ pe care încearcă să-l promoveze”.113 În

scopul realizării acestor cerințe ale credibilității mass-media recurge la anumite strategii de comunicare

în raport de cel puțin” următoarele variabile:

- agenda publică (sunt puse în valoare anumite informații și tematici, ierarhizate în funcție de

diverse criterii, precum impactul asupra publicului, relevanța pentru societate ș.a.);

- sursele (construcția evenimentului diferă în funcție de tipul surselor, de modul în care

jurnalistul citează sau se referă la surse în cadrul mediatizării);

- publicul (discursul mediatic rezultă din modul în care jurnalistul își definește rolul față de

public, inclusiv proiectarea unei imagini a publicului – publicul-cetățean, publicul-expert,

publicul afectiv, încarnând emoțiile sociale etc.);

- genul jurnalistic (construcția evenimentului diferă în funcție de genul jurnalistic – editorial,

articol de opinie, știre, reportaj, jurnal de televiziune, talk-show etc.; jurnaliștii selectează

un tip de informație, folosesc un anumit stil comunicațional, alocă un anumit spațiu

editorial, în funcție de finalitatea genului jurnalistic, în care urmează să se încadreze)”.114

Comunicarea mediatică în raport cu obiectivul comunicativ are nevoie și de o anumită empatie

a publicului determinată de ceea ce acesta își dorește și așteaptă. Discursul mediatic se direcționează

astfel către un public, care deși relativ omogen, se recunoaște în produsul mediatic. Sunt vizate astfel

consensualitatea discursului, integrarea unor comportamente, valori și păreri și de asemenea se are în

vedere promovarea acelor valori presupuse ca fiind ale țintei mediatice.

Acceptând faptul că actul de comunicare trebuie să placă publicului, mai ales în contextul

concurenței, atunci intervine ca strategie, abilitate și capabilitate de a construi titluri interesante,

provocatoare, imagini de tip” șoc” și evident informații care să suscite interesul publicului iar în final

produsul mediatic să aibă prezentarea cea mai agreabilă. Componenta spectaculară a fost dezvoltată și

112 Camelia Beciu, op.cit., p. 129113 Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 14114 Camelia Beciu, op.cit., p. 129

39

se dezvoltă în continuare datorită sectorului privat, mai ales în televiziune. Înclinația către senzațional

este mult accentuată de interesele financiare ale instituțiilor mass-media.

Puterea de comunicare mediatică este legată de imaginarul colectiv în interiorul unei comunități

ale cărei reprezentări devin filtre în percepere și interpretare. Din aceste considerente și nu numai,

institutele de sondaj și cele de specialitate se concentrează tot mai mult pe aceste imaginare, conținutul

și dinamica lor,” dimensiunea lor de consens sau de conflict”, perspectiva și fizionomia.

Posibilitățile imaginative ale mass-media contribuie la formarea unei puteri de comunicare în

masă care poate fi folosită și pentru a crea iluzii și a manipula publicul.

Efectele tehnologiilor de comunicare

Se vorbește tot mai frecvent de globalizare, reglobalizare, deglobalizare și de cele mai multe ori

credem cu” religiozitate că acesta este destinul nostru”. Societatea secolului XXI se bazează pe

informație și cunoaștere iar dincolo de toate problemele provocate de criza economică, evoluțiile

ulterioare se vor baza pe inovațiile din domeniul cunoașterii. Foarte multe studii din domeniul

securității se dedică riscurilor și amenințărilor asupra societății globale și este unanim acceptat că

foarte multe dintre acestea vizează competiția economică,” aroganța și lăcomia” pentru acumulare de

capital.

Tehnologia informației tinde să se excludă tot mai mult și deopotrivă să afecteze conduitele și

comportamentele individuale și de grup. În secolul XXI, barierele de timp și spațiu nu mai reprezintă

bariere în cunoaștere, schimburi, informații, producție etc., iar dintr-o perspectivă americană putem

spune că suntem martorii manipulării informației în lupta pentru crearea și menținerea avuției.

Chiar dacă societatea globală se dezvoltă indiscutabil în toate domeniile și produc schimbări

mai mult sau mai puțin evidente se manifestă și acțiuni de protejare a propriului model socio-cultural.

La baza ideii de terorism, crimă organizată, imigrație ilegală și alte forme de criminalitate ca

riscuri și amenințări sunt foarte multe aspecte negative legate de decalajele demografice.115 Astfel,

spațiul virtual a devenit accesibil tuturor și poate fi considerat un spațiu al” libertății absolute”,

modifică percepțiile cu privire la timp și spațiu. Noile tehnologii de comunicare prin efectele sociale și

psihologice pot produce schimbări majore pe termen lung.

” Problema interacțiunii dintre mass-media și societate capătă noi valențe în momentul în care

sunt aduse în discuție consecințele noilor tehnologii informaționale și de comunicare”116 iar individul

se proiectează aproape inconștient într-un spațiu tridimensional reprezentat și de tehnosferă prin

dezvoltarea rețelelor informaționale și de comunicare. Dacă ne referim la epoca industrială când”

115 Din cauza ratei scăzute a natalității, a creșterii ratei avorturilor și a speranței reduse de viață a bărbaților, populația Rusiei a scăzut de la 149 milioane, cât aveau la destrămarea URSS, la 138 de milioane. Proiecțiile Națiunilor Unite arată că până în 2025, populația ar putea ajunge la 127 de milioane (Foreign Policy, mai-iunie 2012, p. 79)116 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 81

40

munca s-a mutat de acasă în fabrică” treptat-treptat s-au produs schimbări fundamentale în formatul

familiei în care” frecvența divorțurilor, activitatea sexuală, relațiile dintre generații, tiparele întâlnirilor

amoroase, creșterea copiilor și alte dimensiuni ale vieții de familie se schimbă, toate, foarte rapid”. 117

Externalizarea educației, accesul aproape nelimitat al tineretului și nu numai prin noile tehnologii de

media dezvoltă noi forme de atitudini, comportamente, unele chiar de criminalitate, specifică spațiul

on-line.

Pericolul cel mai mare este reprezentat de toate aceste forme de criminalitate care evident

trebuie să genereze noi strategii de combatere. Aducem în atenție preocupările unor state în

combaterea acestor fenomene negative, așa cum este cazul Chinei care doar în 2010” a închis mai mult

de 60.000 site-uri pornografice și a arestat aproape 5.000 de oameni în urma unei represiuni asupra

obscenității online... Sistemul de filtrare prezent pe toate PC-urile vândut în China a fost la bază o

măsură antipornografie, dar deseori cenzurează și conținut politic... Indonezia a folosit legile draconice

antipornografie pentru a cenzura site-uri ce militează pentru drepturile homosexualilor. Autoritățile

turce au instituit un sistem de filtrare a netului menit să protejeze minorii...”.118 Chiar dacă astfel de

acțiuni pot fi catalogate ca fiind de natură politică sau religioasă este nevoie de un cadru de

reglementare a comportamentului în spațiul on-line având în vedere și faptul că se poate ajunge la” o

dezorientare a indivizilor în raport cu realitatea, incapacitatea de a distinge între ceea ce este real și

ceea ce este mediat, digitalizarea progresivă a informațiilor (vizuale, auditive, tactile, olfactive),

concomitent cu declinul senzațiilor imediate, ar putea conduce la o cedare a locului proximității în

favoarea aparenței la realitate a lucrurilor tot mai îndepărtate”119, altfel spus, pe lângă” informația

despre realitate, informația pentru realitate, apare informația ca realitate”.120

De asemenea, dar dintr-o altă perspectivă, dacă cu ani în urmă” construcția” unei mulțimi în

spațiul public dura ani de zile, astăzi prin utilizarea spațiului on-line, durata poate fi de la câteva zile la

câteva ore, ceea ce ar ridica mari probleme pentru societate și guverne. Totodată ca urmare a mizelor

economice, prin mecanisme comerciale specifice pieței libere se conturează tot mai evident noi forme

de economie precum” net-economia” sau” cyber-economia”.

Greu de imaginat care va fi viitorul societății informaționale când omul este tot mai dependent

de informație și cunoaștere în condițiile în care la nivel global se manifestă atât o putere formală ca

putere publică, dar și o putere reală, ca putere privată, iar individul devine simultan” consumator” și”

producător” de informație. În extensie, raportându-ne la acestea vom asista foarte curând la legitimarea

producerii, validării și exportului unui tip de cultură și în același timp al unei alte forme de violență

dincolo de caracteristica sa simbolică.

117 Alvin Toffler, Heidi Toffler, Avuția în mișcare, Editura Antet, Prahova, 2006, p. 37118 Foreign Policy România, ..........., p. 79119 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 87120 Ibidem, p. 87

41

Discursul informativ în dubla sa calitate de captator al audienței și marcator de identitate

Pe fondul direcționării discursului informativ către public sub imperativul credibilității este

nevoie de o selectare a informațiilor concomitent cu imperativul spectacolului. Constrângerile care se

nasc în discursul mediatic impun o” construcție evenimențială”. Funcționarea agențiilor de presă prin

rolul său esențial” de a anunța evenimentele pe care mediile nu le pot acoperi în direct”, instituțiile

mediatice sunt nevoite să recurgă la o triere permanentă a informațiilor. Criteriile de selecție a știrilor

care creează evenimentele sunt determinate de politica editorială, tipul și natura suportului,

caracteristicile țintei, natura mediilor (generaliste sau de specialitate), structura produselor informative.

Este ușor de observat că există o anumită convergență tematică în selectarea știrilor. În esență,

criteriile vizează următoarele:

- actualitatea (tendința de reducere a distanței temporale de la producerea evenimentului și

transmiterea știrii);

- proximitatea (interesul publicului este considerat a fi proporțional cu proximitatea spațială a

desfășurării evenimentului);

- psihoafectivitatea (evidențierea evenimentelor care au o puternică rezonanță emoțională și

imaginară în raport cu atributele de insolit, senzațional, tragic sau dramatic).

Față de aceste criterii, instituțiile mediatice operează și cu o ierarhizare tematică, fapt ce

conduce în cele din urmă la o anumită” cenzură” privind unele evenimente eliminate și totodată o”

diversiune” în raport cu evenimentele concomitente a căror importanță este dată de potențialul empatic

pe care îl au.

Un produs mediatic pentru a dobândi statutul de eveniment mediatic, trebuie să răspundă prin

atributul de potențialitate la capacitatea de a provoca interesul, mirarea, uimirea publicului etc., evident

să se integreze într-un” sistem de recunoaștere” a celui ce se situează ca receptor și să-i reproducă un

model preexistent.

Un eveniment” brut” din social, pentru a-l transforma în produs mediatic, este necesar a fi

transpus în limbă prin felul cum sunt interpretați, denumiți și calificați locurile și actorii care fac

obiectul produsului.

În același timp este nevoie de a se construi un anumit tip de” intrigă” prin felul în care este

organizat, cât și de punerea în discurs direcționat pe satisfacerea așteptărilor presupuse ale țintei.

Se poate aprecia că este nevoie de o corelare și adaptare între genurile jurnalistice și

modalitățile narative, descriptive și argumentative.

În raport cu cerințele de credibilitate și seducție ale discursului mediatic s-au conturat acele

strategii de credibilitate și de seducție. Astfel, primele recurg la efectele de autenticitate pentru că dau

42

credit cuvântului jurnalistic (emisiunile în direct garantează iluzia de contact imediat cu realitatea) și la

efectele de adevăr care angajează, în emisiunile de analiză sau comentarii, ziariști autorizați sau

experți. În cea de-a doua situație, strategiile de seducție se direcționează emoționalului prin efectele de

dramatizare sau cele de ludic.

Funcțiile și efectele comunicării mediatice

Plecând de la importanța contextului social în ceea ce privește receptarea mesajelor mediatice

s-a conturat teoria agendării pe două modele teoretice având la bază observațiile asupra discursului

jurnalistic ca influență indirectă asupra publicului și care” rămâne supusă medierii conversațiilor dintre

cetățeni”. Mass-media în procesul de selectare, prioritizare și focalizare a subiectelor a configurat

agendarea mediatică și agendarea publică. În prima situație se identifică agenda intrapersonală care

vizează acele subiecte de importanță exclusiv personală, agenda interpersonală care vizează acele

subiecte relevante pentru contactele sociale și agenda comunității cu relevanță generală pentru întreaga

comunitate.

Acțiunea mediatică se manifestă prin două modele teoretice, cea a” efectelor limitate” în care

pentru receptarea mesajelor sunt necesare percepția, expunerea și memorarea selectivă sub incidența și

manifestarea unor factori legați de vârstă, socializare, apartenență etc. Și cel de-al doilea, al” fluxului

de comunicare în două trepte” evidențiază importanța în formarea opiniilor de” lider” ce influențează

pe cei cu care intră în contact și care la rândul lor extind acest tip de influență indirectă.

Mass-media ca” martor” al transformării societății globale au devenit astăzi și se vor menține

pentru mult timp ca reale nevoi socio-economice. Funcțiile mass-media se pot rezuma la cea de

supraveghere a mediului social, cea de corelare a componentelor societății și a reacțiilor și cea de

transmitere a cunoașterii sociale de la o generație la alta.

Din perspectiva lui Harold D. Lasswell, funcțiile se referă la prezentarea actualității,

cristalizarea opiniilor și socializarea. Funcțiile mass-media se clasifică după cum urmează: de

informare, de culturalizare, de socializare, de formare a opiniei publice, de divertisment, educativă.

43

Despre publicitate

Publicitatea prin finalitatea sa ca” act de consum” presupune în producția sa următoarele

componente:

- anunțătorul (inițiatorul produsului);

- agenția (realizatorul campaniei publicitare, creatori, producători, realizatori, directori de

imagine etc.);

- suportul mediatic (afișaj, presă, radio, televiziune, cinema);

- ținta (obiect de anchete, studii).

Publicitatea propriu-zisă a început în secolul al XVII-lea în Anglia și Franța odată cu apariția

tipăriturilor publicitare sub aspectul anunțurilor comerciale, iar ulterior în secolul al XIX-lea în SUA

se instituționalizează odată cu apariția agențiilor. În zilele noastre” demarcația odinioară fermă între

știri și divertisment este ștearsă cu buretele: acum,” moderatorii veseli” fac glume între prezentările de

titluri, iar publicul din studio aplaudă. Publicitarii își inserează mesajele și produsele în scenariile

dramelor sau comediilor, dizolvând granița dintre divertisment și marketing”.121

Evoluțiile în societatea informațională produc schimbări majore și în mass-media atât pe fondul

dezvoltării tehnologiilor și industriei media dar și pe cel al flexibilizării timpului liber. Dacă azi

reclamele sunt difuzate în pachete de 60, 30, 15 sau 10 secunde,” televiziunea și programele on-line

ale viitorului nu vor mai avea neapărat o porționare atât de previzibilă... Formatele de divertisment din

viitor ar putea include segmente înlănțuite cu lungimi inegale, variabile. Noile aparate le permit deja

privitorilor să selecteze acele părți din programe care se potrivesc cu preferințele lor individuale.

Această renunțare la segmentele temporale standard se va intensifica pe măsură ce publicul, echipat cu

noile tehnologii, își va produce propriul conținut. În același timp, el insistă să aibă acces la emisiuni la”

cerere” și nu în momentele stabilite de mass-media”.122

Evoluția reclamei ca primul tip de publicitate la ecranele publicitare și spoturile publicitare a

făcut totodată ca profiturile canalelor de televiziune să crească în mod considerabil. Publicitatea se

sprijină pe cercetări” creative”, apelează la diferite personalități sportive, medicale etc., apelând la

preocupările practice ale consumatorilor.

Agenția publicitară Australia, a identificat cinci modele ale mesajului publicitar:123

121 Alvin Toffler, Heidi Toffler, Avuția în mișcare, Editura Antet, Prahova, 2006, p. 16122 Ibidem, p. 59123 Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 47

44

- modelul impulsului (nu se sprijină pe raționament ci pe provocarea unui act de natură

impulsivă, influențând comportamentul);

- modelul adeziunii (se adresează sensibilității cumpărătorului);

- modelul convingerii (se sprijină pe o formă solidă de demonstrație);

- modelul diferențierii (care caută să facă să evolueze punctul de vedre al consumatorului pe

o piață specifică);

- modelul existenței (se limitează să perpetueze notorietatea unei mărci).

Publicitatea se bazează pe persuasiune vizuală, fapt ce a făcut să se acorde tot mai multă atenție

și să se aloce fonduri mari pentru ceea ce înseamnă comunicarea vizuală. Astfel, comunicarea vizuală

se direcționează pe felul cum imaginile conving prin iconicitate, ordonare logică și caracter sintactic

vag.

În cazul reclamelor centrate pe imagini se promovează anumite branduri” drept întruchiparea

unui stil de viață idealizat”. În acest context au fost clasificate imaginile obișnuite utilizate în

comunicarea vizuală, așa după cum au fost prezentate de Robert H. Grass și John S. Seiter:124

- statutul social și elitismul: reclamele la mașini de lux și ceasuri scumpe asociază adesea

aceste produse cu averea și succesul. Reclamele la vinuri scumpe, genți, bijuterii și alte

bunuri elitiste implică adesea ideea că produsele sunt simboluri ale bunului simț și

rafinamentului;

- sexul sau romantismul: reclamele la parfumuri, lenjerie și produse de îngrijire a părului

asociază adesea produsele cu sexualitatea, atractivitatea și romantismul. Asocierea stabilită

de multe reclame la parfumuri este aceea că, dacă folosiți parfumul respectiv, veți deveni

mai sexy sau alte persoane sexy vor fi atrase de dumneavoastră;

- forța, viteza și puterea: reclamele la unelte, mașini sport-utilitare, computere și suplimente

alimentare asociază adesea cumpărarea unui produs cu puterea oferită utilizatorului;

- cultura tinerilor: foarte multe produse sunt promovate prin asocierea lor cu atitudinea

rebelă, cultura tinerilor și un stil de viață diferit. Băuturile carbogazoase, vestimentaţia,

mâncarea de tip fast-food, skateboard-urile, electronicele mici, trusele de machiaj și multe

alte bunuri și servicii fac apel la ceea ce este la modă;

- siguranța: reclamele la servicii bancare, asigurări și planuri de pensionare încearcă să

prezinte imagini ce exprimă siguranța. Consumatorii își doresc să se simtă liniștiți și să aibă

un sentiment de stabilitate atunci când vine vorba despre finanțele lor și despre pensionare;

- senzația de acasă și de apartenență: reclamele la alimente, restaurante, mobilă, lenjerie etc.,

încearcă adesea să creeze o senzație de acasă. Specialiștii în publicitate doresc să fiți

124 Robert H. Grass, John S. Seiter, op.cit., p. 326

45

cuprins de un sentiment de căldură sufletească, plăcut și familiar, atunci când vă gândiți la

produsele lor.

Manipularea mediatică

Atunci când vorbim de manipulare trebuie să ne gândim la intenție. Pentru că ea este concepută

de o persoană, grup, instituție și e aplicată asupra unei alte persoane, microgrup, ori macrogrup, de

către o terță entitate și totul cu un scop final bine definit.

Toate definițiile, incluzându-le aici și pe cele existente în DEX, dicționare de media, sociologie,

ori psihologie, creionează ideea de manipulare ca” manevră puțin onestă”.125 În Nouveau Petite

Larousse, ediția 1971, conceptul nu scapă de eticheta” manevră” însă cu o tentă mult mai dură și

pragmatică:” destinată să înșele”.126

În cadrul aceleiași prestigioase colecții Larousse, de data aceasta în Dicționarul de Media, se

vorbește despre manipulare ca fiind” o acțiune ce vizează reducerea libertății unei persoane, a unui

grup, sau a unei mulțimi, discutarea, sau rezistența la ceea ce se propune, obligându-i să împărtășească

o opinie, sau să adopte un comportament specific”.127

Tot de aici aflăm că manipularea poate fi asemuită disimulării, ea fiind conexată propagandei și

dezinformării care devin astfel componente de bază ale manipulării. Alți vectori importanți în

propagarea acesteia sunt reprezentați, spune același dicționar, de media, publicitate.

Din această perspectivă manipularea apare drept” o formă de comunicare alterată, folosind în

doze variabile argumentarea tendențioasă, minciuna, informația trunchiată, aranjată, pusă în scenă,

inclusiv prin balon de încercare, zvon, diversiune aflată în proximitatea (sau în slujba) propagandei,

îmbrăcând formele Public Relations – în principal publicity – prin care se urmărește crearea la un

individ, grup, clasă, a unor, opinii eronate, fiind bazate pe informații incorecte, a unor atitudini, acțiuni

contrare intereselor lor. Manipularea este o formă de înșelătorie”.128

Ce reținem în primă fază din definiție? Faptul că dincolo de toate, manipularea este” o

comunicare alterată”, o deformare a realității. Cu alte cuvinte, autorul/manipulatorul, are intenția clar

stabilită de a induce o percepție falsă în rândul opiniei publice cu privire la un fapt, fenomen, persoană,

ori idee.

125 Dictionaire de la Langue Française, Edition de la Connaessaince, Paris, 1995, p. 282126 Nouveau Petit Larousse, Libraire Larousse, Paris, 1971, p. 422127 Dicţionar de Media Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 197128 Florin Cristian Popescu, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2000, p. 210

46

Practic, manipularea nu poate fi privită ca o întâmplare. Nu presupune existența principiului de

aleatoriu, ci mai degrabă intenție, finalitate, strategie bine elaborată și, evident tactici adaptate fiecărei

etape din procesul în sine.

Poate cea mai des întâlnită metodă în acest demers este cea a” balonului de încercare”,

caracterizată prin existența unei surse cunoscute, în principiu de acord cu menționarea ei în cuprinsul

informației manipulative. O informație care nu se referă, după cum chiar termenul alăturat o spune, la

un fapt concret, ci la un proiect, intenție, ipoteză de lucru. O astfel de informație este destinată

evaluării reacției publicului cu privire la proiectul, intenția, ipoteza lansată, fapt ce poate duce la

continuarea ideii de bază, ori la abandonul acesteia. Pe parcurs vom descoperi și alte forme și metode

de manipulare.

Revenind la definirea conceptuală, o altă explicație interesantă descoperim în Dicționarul

Politic din 1975, unde manipularea reprezintă” utilizarea de către puterea de stat capitalistă și marile

monopoluri, a instituțiilor de învățământ, educație, cultură și, în special, a mijloacelor de comunicare

în masă, în vederea infiltrării și menținerii în conștiința maselor populare a ideologiei și moralei

burgheze, a miturilor capitalismului popular, societății de consum, a caracterului veșnic al relațiilor

sociale etc. Vaste mijloace publicitare sunt folosite pentru crearea și pentru schimbarea unor nevoi

artificiale, adesea morbide, pentru încurajarea violenței și a erotismului, a prejudecăților șovine,

naționaliste, rasiste și, mai ales a anticomunismului, în scopul abaterii maselor de la lupta politică

împotriva capitalismului”.129

De ce este această definiție interesantă? Tocmai pentru că ea însăși este o formă de manipulare.

Ea poate fi privită ca un element definitoriu al propagandei anticapitaliste și procomuniste. Analizând-

o putem observa încă din start că manipularea este folosită exclusiv de puterea de stat de tip capitalist,

prin toate mijloacele posibile, în toate domeniile existente, componente ale societății pentru a menține

miturile capitalismului de masă. În altă ordine de idei, putem spune că este același lucru cu ceea ce a

pus în practică regimul comunist prin rescrierea istoriei, utilizarea acesteia în educație, prin impunerea

unei noi ordini culturale, în primul rând, de tip comunist și propovăduirea acesteia prin mass-media.

Ideologia de tip comunist ce a pus stăpânire pe blocul estic european, dar și pe alte puncte ale

planetei, a adus după sine cultul personalității conducătorului, partidul unic, îngrădirea accesului liber

la informație și monopolizarea informației și a instituțiilor de informare de către sistemul politic.

Totodată, regimul comunist a instaurat ideea îndoctrinării permanente a populației de pe toate palierele

societății, evidențiind aspectele miracolului pe care doctrina comunistă l-a realizat economic, social și

cultural. Pe de altă parte, tot prin manipulare s-a pus în practică șablonizarea vieții cetățenilor și

uniformizarea opiniilor acestora prin pedepsirea oricărei atitudini contrare regimului. În acest sens au

conlucrat atât presa, mașini de propagandă, cât și celebrele organe de represiune aflate sub directa

comandă a șefului suprem.

129 Dicţionar Politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 344

47

Manipularea s-a folosit, dacă vă convine afirmația, dar se și folosește încă, pentru promovarea

unor interese politice, sau economice, pentru a aduce marile mase de cetățeni la un numitor comun în

ceea ce privește prioritățile acestora în viață.

Călătorind în timp, în 1986, regăsim manipularea ca fiind” un ansamblu de conducere prin care,

în societatea capitalistă contemporană, proceselor populare li se impune o anumită conduită dorită de

clasele dominante fără a se apela la constrângeri, ci cultivându-le impresia că ele acționează în

concordanță cu propriile lor interese”.130

Regăsim și aici ideea capitalismului dușman al poporului, dar cu o față mult mai umană, mai

apropiată de realitate, un rol esențial în perceperea efectelor manipulării nemaiavându-l capitalismul, ci

masele populare însele, care acționează în consens cu propriile aspirații, interese.

De departe, cea mai bună definire a conceptului de manipulare vine din partea lui Septimiu

Chelcea care, în lucrarea Manipularea gândirii și comportamentului (carte scrisă de Lucian Radu Geng

și Cristian Ciupercă), spune despre manipulare că reprezintă” influențarea subiecților umani (indivizi,

grupuri, mulțimi umane), în vederea realizării unor acțiuni în discordanță cu propriile scopuri fără ca

subiecții umani să conștientizeze discrepanța dintre propriile scopuri și scopurile îndepărtate ale celor

care îi influențează”.131

În acest caz, se observă că manipularea depășește granița maselor, colectivului și intră în sfera

indivizilor, grupurilor. Definiția este bună din acest punct de vedere; precizarea elementelor principale

în procesul de manipulare: subiecții. Totuși, lipsește acel ceva care ar face-o să fie” number one” în

top: nu amintește deloc de paradoxul dintre ceea ce doresc subiecții manipulării și ceea ce se dorește a

se obține de fapt de la aceștia.

Nu putem încheia prezentarea definițiilor fără a aminti de un alt reper în acest sistem, o carte de

referință, Tehnici de manipulare, avându-l drept autor pe Bogdan Ficeac. Domnia sa vorbește despre

manipulare în cazul în care” o anume situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile

și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator”.132

Practic, definiția dată de Bogdan Ficeac este rezultatul evoluției pe care conceptul a avut-o în

decursul secolului trecut, răstimp în care specialiștii, au pus toate reflectoarele pe fenomenul în sine,

deceniile care au trecut fiind martorii numeroaselor tratate scrise pe această temă, descoperirilor

diverselor tehnici de manipulare, creșterea eficienței persuasiunii și găsirii diverselor metode de a

rezista schimbărilor atitudinale. Evident, un rol esențial a fost constituit de evoluția tehnologică a

societății umane.

În funcție de scopul urmărit, manipularea, fie ea prin media, ori nu, poate fi catalogată în:

130 Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică Şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 1034131 Lucian Radu Geng, Cristian Ciupercă, Manipularea gândirii şi comportamentului, Editura Sper, Bucureşti, 2001, p. 54132 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 30

48

a) manipulare mică – atunci când vorbim de un proces ce urmărește” modificări minore ale

situației sociale”133, dar cu” efecte surprinzător de ample”134;

b) manipulare medie – când autorii doresc să” inducă sentimentul de supunere față de

autoritate, sau să declanșeze revolte puternice”135;

c) manipulare mare – ale cărei efecte sunt ceva mai greu de observat întrucât procedeul este

aplicat oamenilor de la vârste foarte fragede; un astfel de procedeu acționează la nivelul

unei societăți date și influențează sistemul de valori al indivizilor care o compun.

Pentru a înțelege mai bine acest fenomen prin prisma tipologiei amintite mai devreme, trebuie

să încercăm a o transpune în practică prin raportarea la o serie de situații date.

Astfel, în cazul manipulării mici, putem include experimentul conceput de Scott Frazer și

Jonathan Freedman în anul 1966, în localitatea Palo Alto, California. Grupul coordonat de cei doi

cercetători ai Universității Stansford a lucrat rând pe rând, din ușă în ușă, rugându-l pe fiecare locuitor

în parte, să accepte instalarea în propria curte a unui panou cu textul:” Conduceți cu prudență”.

Rezultatul inițial? Foarte puțini dintre cei cu care grupul cercetătorilor a interacționat, au acceptat

ideea. În același timp, o altă parte a grupului de experimentatori s-a deplasat într-o altă zonă a orașului

și a cerut prin aceeași metodă, semnarea unei petiții privind introducerea unor reguli stricte de

circulație rutieră. Majoritatea celor chestionați au răspuns pozitiv, conștienți că faptul în sine nu atrage

obligația. După câteva săptămâni, grupul de cercetători a revenit în zonă și le-a cerut celor care au

semnat, instalarea panoului. Procentul de acceptare: de trei ori mai mare.

Concluzia este una simplă: pentru a obține un lucru trebuie apelat la un altul, minor, calea spre

obiectul principal fiind astfel mult mai înlesnită.

Această metodă de mică manipulare poartă numele de” metoda piciorului în ușă”.

La capătul opus regăsim” trântitul ușii în față”. Ce presupune acest lucru? Să realizăm un

posibil scenariu. Un anume domn N. Este abordat într-o zi de o femeie care se recomandă a fi

reprezentanta unei organizații X, ce se ocupă de reabilitarea hoților de buzunare și a micilor găinari.

Doamna respectivă vine la domnul N și îi propune acestuia să ia parte la un program de voluntariat de

supraveghere, timp de o jumătate de an, a unui astfel de individ, cu toate obligațiile posibile: cazare,

masă, răspundere. Rezultatul? Unul previzibil: de refuz.

În continuarea discuției, reprezentanta organizației scade pretențiile și îi propune domnului N o

nouă ofertă: o oră, două, o zi, în care să se ocupe de delicventul respectiv. Propunerea a fost acceptată

mult mai ușor de subiectul nostru care nu știa însă că aceasta era și ținta doamnei respective.

Astfel, dacă în cazul primei metode se mergea pe principiul de la mai mic la mai mare, în cel

de-al doilea caz, totul este invers, rezultatul fiind același însă.133 Ibidem, p. 31134 Ibidem, p. 31135 Ibidem, p. 40

49

Niciuna dintre acestea nu aduce ceva nou. Ambele le regăsim cu ușurință în practicile

comerciale de zi cu zi: tocmeala, negustoria etc., care au ca logică formularea unei prime propuneri

exagerat de mari și apoi a uneia secundare, mult mai modestă, dar și mult mai apropiată de valoarea

reală a mărfii, sau serviciului oferit.

Al doilea tip de manipulare regăsit în tipologia lui Bogdan Ficeac: manipularea medie care,

reamintim, trebuie să inducă în rândul opiniei publice” sentimentul de supunere față de autorități sau să

declanșeze revolte puternice”.136

În acest caz vorbim în principal de tehnica dezumanizării, una des folosită în timpul

războaielor, prin utilizarea cu agresivitate, în presă, a unor caricaturi îngrozitoare, ori a unor sloganuri

cu mare impact negativ în audio-vizual.

O altă metodă des întâlnită este cea a dezindividualizării, sau, altfel spus, a cufundării

individului în anonimat. Practic, prin acest mod este creionată imaginea unei mase largi de oameni ce

au impresia că sunt cu toții la fel, care cred că nu se disting prin nimic de ceilalți semeni.

Care este efectul utilizării acestor metode? Individul, dezumanizat și trimis în anonimat poate

comite la ordin fapte pe care într-un mediu al normalității nu le-ar duce la bun sfârșit.

Ca exemplu: transformarea unei societăți într-una exclusiv muncitoare pentru dezvoltare”

multilaterală” a țării în granițele căreia trăiește, regimul totalitar din perioada 1948-1989 din România.

Principiul de acțiune:” Noi muncim, nu gândim”.

Spuneam ceva mai devreme că marea manipulare începe de la vârste fragede și, în acest caz,

elementul cel mai reprezentativ este școala. De altfel și Bogdan Ficeac, în lucrarea sa, spune că:” rolul

școlii de a transmite elevilor un bagaj mare de cunoștințe are o importanță secundară în comparație cu

celelalte scopuri prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în

respectiva societate”.137

Tot Bogdan Ficeac afirmă, în cadrul aceleiași lucrări, că fiecare dintre indivizii unei națiuni este

obișnui de mic, prin școală, să adopte un sistem de valori reprezentativ, fiind antrenat în acest sens

dezvoltarea simțului, responsabilitatea.

Totodată școala este aceea care generează și susține spiritul competiției prin note și premii

oferite la sfârșit de an.

În altă ordine de idei, viitorul adult este format să creadă că numai prin astfel de metode va

reuși să se afirme în societate, profesional, în primul rând.

În contradicție cu cele afirmate anterior, regăsim sistemul educațional din regimul totalitar, în

care totul este politizat” prin introducerea unor obiecte care urmăresc înlocuirea doctrinei respective,

de la cea mai fragedă vârstă, în mintea viitorului adult”.138

136 Ibidem, p. 11137 Ibidem, p. 43138 Ibidem, p. 45

50

Individul devine, în contextele date anterior, produsul unui anumit model social în care voința,

personalitatea sa, trec pe plan secundar.

Mizele economice și comerciale ale structurilor mediatice transformă sunetul, semnalul,

muzica, simbolul, pictograma, textul, imaginea etc. În instrumente de importanță majoră pentru

captarea publicului, se creează astfel anumite imagini sociale cu finalitatea unui anumit tip de opinie

publică. Este așadar nevoie ca gestionarea informațiilor publice să fie” esențializate, sistematizate și

oferite în timp real și în modalități care le feresc de intervenții manipulatorii”.139

Istoria fenomenului manipulării prin mass-media începe odată cu primul zvon lansat și transmis

din om în om. A fost prima informație, prima știre apărută vreodată în societate. Revenind cu

picioarele pe pământ, primele dovezi ale manipulării au apărut odată cu inventarea tiparului și a

primului ziar tipărit și difuzat.

Prin raportarea la cărți, scrisori și telegrame,” originea ziarului este laică și familiară. El își are

originea în scrisoarea privată, care pleacă la rândul ei, de la discuție. Astfel, ziarele au început prin a fi

scrisori private, adresate unor personaje și copiate într-un anumit număr de exemplare”.140

Așa cum remarcă Gabriel Tarde, ziarul nu are aceleași origini ca ale cărții. Cartea pornește de

la discurs, de la monolog și, înainte de toate, de la poem. Despre originea cărții se poate spune că este

lirică și religioasă, pe când ziarul este” o scrisoare publică, o conversație care, plecând de la scrisoarea

privată, devine dispozitivul lor regulator, cel mai puternic și hrana lor cea mai abundentă, în mod

uniform pentru toți, în lumea întreagă aducând schimbări profunde, pentru toți, de la o zi la alta”.141”

Din telegrama privată, ziarul face o noutate de senzație, de actualitate mare”.142

Cu alte cuvinte... manipulare.

Tendința de a manipula publicul, prin folosirea informațiilor și comunicării acestora, spune

Neagu Udroiu în” Gutenberg sau Marconi?”, este una la fel de veche ca și organizarea politică.143

El amintește și de metodele utilizate din Antichitate de marii învățați ai timpurilor pentru a

transmite informațiile, de la pietrele lui Temistocle, la primul serviciu aerian lansat de către Alexandru

cel Mare, sau mesagerii acestuia care purtau vești despre isprăvile acestuia. Ceva mai târziu, în secolul

al XIII-lea, tehnica lui Alexandru cel Mare este adaptată și consolidată de Frederick al II-lea, împărat

al Sfântului Imperiu Roman. Acesta merge mai departe și pune bazele unui adevărat serviciu de P.R.,

care avea drept scop redactarea și transmiterea corespondenței.

O formă a manipulării, dacă luăm în calcul faptul că de cele mai multe ori textele erau

pompoase și de cele mai multe ori neadevărate, lucru însă necunoscut de către publicul larg, aflat sub

139 Gabriel Aldea, Vulnerabilitatea naţiunilor la presiunile mediatice, în ”Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate”, Editura Licorne, Bucureşti, 1999, p. 41 140 Gabriel Tarde, Opinia şi mulţimea, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007, p. 129141 Ibidem, p. 129142 Ibidem, p. 129143 Neagu Udroiu, Gutenberg sau Marconi?, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 15

51

zodia analfabetismului. Ba mai mult, utilizând o tehnică, pe care în prezent o întâlnim în producția

jurnalelor de știri, mesajele erau repetate sistematic, acestea fiind mult mai ușor de memorat.

Treptat, procesul comunicării se diversifică și odată cu această evoluție, apar noi și noi tehnici

de lucru.

” În Franța, de pildă, aducătorii de știri se vor înmulți în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

într-atât încât tocmai existența de necontestat a acestor știri cu caracter imediat va fi cea care, la

începutul secolului al XIX-lea, va împinge lucrurile până la înființarea primelor agenții de

informații”.144

Cât despre primii jurnaliști, să le spunem profesioniști, îi putem găsi în secolul al XIII-lea, așa-

zișii” les nouvelistes”, redactori de” nouvelles a la main”145, angajați ai bogătaşilor zilei, ce aducea

vești de pretutindeni.

Manipularea, cazuri celebre

Manipularea, a evoluat odată cu transformarea mijloacelor de informare în masă. Mai în glumă,

mai în serios, la prima auzire (vizionare, citire), informațiile au generat, bazate și pe ignoranța, ori

necunoștința publicului, scene hilare care au rămas în antologie drept exemple clasice în ale

manipulării.

De departe, cel mai cunoscut exemplu este adaptarea radiofonică a nu mai puțin celebrului

roman Războiul lumilor al lui H.G. Wells. La 31 octombrie 1938, Orson Welles, cu ajutorul actorilor

de la Mercury Theatre Chicago, SUA, au pus în scenă, în direct, spectacolul ce avea ulterior să ducă la

o adevărată psihoză.

Folosindu-se cu abilitate de numeroase efecte tehnice, Welles a arătat o Americă sub asediul

hidoaselor creaturi marțiene. Cum radioul era în vârful preferințelor, americanii au căzut pradă”

invadării”, New York-ul transformându-se în numai câteva zeci de minute într-un adevărat oraș al

groazei. Pe străzi, sute de mașini claxonând, prinse în blocaje create de spaima celor care vroiau să

părăsească orașul de teama de a nu fi uciși de marțieni.

Abia apariția ulterioară la știrile CBS Radio a autorităților, dar şi a autorilor „invaziei”, cu

scuzele de rigoare, au reușit să mai calmeze spiritele.

Acest” experiment” arată cât de puternice și periculoase pot fi sursele de informație când sunt

manipulate fără evaluarea exactă a efectelor. Lipsa datelor suplimentare, coroborată cu tăcerea

radiourilor concurente, a autorităților, au dus la deruta generală din rândul ascultătorilor.

144 Ibidem, p. 17145 Ibidem, p. 16

52

În 1954, luna martie, tot în SUA, pe coasta de vest, în Seattle, s-a declanșat” epidemia

ciupiturilor de parbrize”. Numeroase articole din presa locală relatau faptul că pe parbrizele mașinilor

au apărut peste noapte niște ciupituri. Psihoza creată cu această ocazie a condus la apariția unor patrule

de noapte, iar numeroși cetățeni au început să sune la poliție raportând tot felul de situații cu bande de

vandali ce le sparg geamurile. Unii chiar și-au acoperit parbrizele cu ziare sau cuverturi.

De fapt, după cum avea presa să recunoască ulterior, ciupiturile pe parbrize existau și anterior

de lansarea isteriei, însă nimeni nu le remarcase prezența. Nebunia s-a sfârșit iar oamenii nu au mai

privit cu atâta atenție parbrizele din acea clipă.

Un lucru rămâne în picioare, după toată tevatura: campania de presă care a demonstrat cât de

vulnerabilă e societatea la informație. A fost pusă în lumină, cu această ocazie, puterea presei,

manipularea unor mase de oameni spre țelul propus.

Însă marea manipulare despre care pomenește istoria este cea generată și condusă de regimul

nazist. De altfel, responsabilului cu propaganda nazistă, Joseph Goebbels, îi aparține afirmația că

radioul este” a opta mare putere a secolului XX”. Declarația a fost făcută în 1933 la deschiderea

Expoziției Tehnicii de Transmisie de la Berlin, și a venit după instalarea lui Adolf Hitler la putere, în

funcția de cancelar.

Odată cu acest moment, manipularea prin intermediul presei în general, a radioului în special, a

început o nouă etapă a existenței sale malefice. Începând cu 1933, radioul, cea mai nouă armă a

propagandei, a trecut sub controlul strict al puterii, iar principala sarcină a acestuia a fost aceea de a fi

portavocea guvernului. Acest lucru a însemnat difuzarea pe post a discursurilor interminabile rostite de

liderii Partidului Național Socialist, numeroase reportaje de la congresele partidului, chiar și relatări

privind activitățile statului. Nu au fost omise nici materialele despre ziua de naștere a lui Hitler, ziua de

1 Mai, sau celebrarea zilei preluării puterii.

Totuși, pentru a nu determina ascultătorii să caute frecvențele posturilor străine, până la

declanșarea conflagrației mondiale, radioul condus de mașina de propagandă germană oferea și

programe cultural-educative, ori de divertisment, muzică clasică, precum și servicii religioase

matinale.

Naziștii au pus stăpânire treptat pe societățile regionale de radio. Acestea, din iulie 1933,

cedând partea lor de acțiuni Societății Naționale de Radio aflată sub controlul regimului, proces

încheiat în 1935.” Ca urmare a acestei stări, cel de-al treilea Reich crea un program radiofonic unitar

controlat în exclusivitate de puterea centrală”.146

De la venirea lui Hitler la putere în 1933 și până în momentul în care aliații au pătruns în fief-ul

Reich-ului, în 1945, undele radio au circulat într-un singur sens: propaganda pentru regimul totalitar

impus de naziști.

146 Michael H. Haas, Frigge Urve, Zimmer Gert, Radio Management. Manualul jurnalistului de radio, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 5

53

Radioul folosea în perioada regimului lui Hitler, nu mai puțin de 3.300 de angajați. Instituția

avea la dispoziție nu mai puțin de 33 de oficii de propagandă care înlesneau, printr-un sistem de relee

bine pus la punct, transmiterea instantanee a informațiilor și discursurilor lui Hitler în uzine, locuri în

care era întreruptă chiar și munca pentru a i se acorda atenția cuvenită Fuhrer-ului.

De asemenea, un întreg sistem de propagandă a fost creat pentru diaspora, radioul german

nazist ajungând să controleze întreaga lume. Pentru aceasta erau la dispoziția Reich-ului emițătoare

puternice de emisie în puncte cheie ale lumii: Spania, Orientul Apropiat etc.147

A venit rândul televiziunii, după încheierea celui de-al doilea război mondial, să își arate

supremația în sectorul manipulării. Și, zicem noi, a reușit cu succes decenii la rând, să facă acest lucru.

Un moment memorabil a fost înregistrat în seara zilei de 19 decembrie 1973 când canalul NBC

a transmis conform grilei de programe, programul Tonight Show. Până aici totul banal, inclusiv gluma

lui Johnny Carson cu privire la declarația unui congresman care criticase guvernul pentru dimensiunea

prea mică a rezervei naționale de hârtie igienică. Însă, cum există riscul ca unii să ia în serios orice

glumă, o parte din telespectatorii NBC au asaltat a doua zi raioanele magazinelor golindu-le de

prețiosul obiect. Treptat isteria a luat amploare, mii de americani năvălind în magazine și cumpărând

baxuri întregi de hârtie igienică.

În scurt timp magazinele și raioanele s-au golit, majoritatea care nu a mai găsit produsul pe

rafturi concluzionând că respectivul congresman a avut dreptate. În zadar au încercat autoritățile să

calmeze situația. Toată lumea a rămas cu ideea că SUA sunt amenințate de o criză a hârtiei igienice.148

După ce am aflat efectele manipulării mediatice, să încercăm în cele ce urmează să descifrăm

mecanismele care ajută un produs mediatic să influențeze opinia publică, analizând fiecare sector de

producție al industriei media, de la colectarea informației, la oferirea ei publicului consumator.

Totul începe cu agregarea informațională, un proces aservit agențiilor de presă. Dacă vă

convine, putem afirma că manipularea începe aici, în redacția agenției care practic stabilește ordinea

informațiilor ce urmează a fi expediate în formă brută celorlalte sectoare media.

În teorie, o știre de agenție trebuie să aibă un caracter exact, concis, să fie completă, interesantă

și, nu în ultimul rând, rapidă. Tot din cărțile de specialitate aflăm că rolul acestei instituții este acela de

a transmite cât mai prompt informația ce-i parvine de la o anumită sursa, iar” dacă sursa nu este

suficient de credibilă, sau de sigură, securitatea devine mai importantă decât rapiditatea: nu se

transmite știrea decât după verificarea surselor”.149 Asta în teorie.

În practică, lucrurile stau cu totul altfel. Și aceasta întrucât concurența dintre media este tot mai

dură. Pentru a fi primii care relatează despre un fapt anume, se trece peste etapa verificării informației,

ceea ce conduce la dezinformare, sau la manipulare, când apare în ecuație intenția.

147 Noël-Jean Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini până în prezent, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 49148 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 115149 La început a fost cuvântul. Manual AFP, Editura Fundaţia Rompres, Bucureşti, 1998, p. 7

54

Agenţia de presă, agent al manipulării

Marile agenții de presă internaționale, cum ar fi France Presse sau Reuters, sunt de fapt

adevărate trusturi de presă care reunesc ziare, reviste, posturi de radio și de TV. Acestea, prin vasta

rețea de corespondențe pe care o au la dispoziție, sunt și cele care transmit primele informații din

zonele respective prin știri, relatări, reportaje.

În cazul unui conflict armat, o agenție de presă cu adevărat imparțială, are obligația de a

informa despre desfășurarea evenimentelor în ambele tabere, lucru care nu prea se respectă la fața

locului. Un caz concret și deja celebru este războiul din fosta Iugoslavie, perioada în care agențiile de

presă din țările membre NATO au slujit interesele Alianței, prezentând opiniei publice o imagine a

conflictului cu trupe ale NATO ce încercau să oprească atrocitățile comise de sârbi, marșând pe

succesele repurtate de aliați în anihilarea atacurilor.

Buletinele transmise de agențiile de presă abundau în detalii despre gropile comune în care

sârbii aruncau sute de victime împușcate, ori mutilate. Prezentau informații și imagini cu exodul

populației civile, siluite de” ocupanții” sârbi să plece din locurile de baștină. Și, din păcate, nimic

despre populația sârbă aflată la rându-i n mare suferință.

Prim prisma acestei omisiuni, a fost creat un fals tablou al conflictului. Aplicând sloganul” no

news is a good news”, în mentalul publicului consumator de media, din afara ariei de desfășurare a

războiului, s-a inoculat ideea că sârbii sunt bine și trăiesc la fel de bine, fiind călăii odioși, însetați și

cotropitori.

În contrast cu cele relatate de marile agenții de presă, Agenția Tanjung (sârbească), prezenta cu

asiduitate și în exclusivitate, situația grea prin care trecea poporul sârb, crimele, violurile, mutilările și

imagini cu gropile comune pline cu sârbii căzuți victime atacurilor croaților, bosniacilor și/sau

albanezilor.

O luptă inegală, având în vedere faptul că însuși raportul de forțe media era unul inegal.

Credibilitatea la fel. Forța de penetrare, puterea de convingere a știrilor difuzate de aliați era net

superioară și astfel, opinia publică s-a setat împotriva sârbilor, trăind cu emoție și indignare drama

celorlalte forțe din conflict.

În concluzie, rolul agenției de presă în procesul de manipulare este unul vital. Informația care

pleacă din redacție este una brută. De aceea, trebuie verificată riguros pentru a se evita dezinformarea

și manipularea.

Forme ale manipulării în audio-vizual

55

Audio-vizualul manipulează la rându-i, campion pe acest sector fiind de departe televizorul,”

cutia cu imagini” la care are acces un număr mare de telespectatori ce pot fi foarte ușor influențați.

În Fenomenul Televiziune, Ion Bucheru apreciază manipularea drept versiunea malefică a

persuasiunii, deoarece spune domnia sa, se caracterizează prin apariția părții negative care” transformă

mesajul într-o minciună totală, sau parțială”.150

Autorul ne prezintă și o clasificare a manipulării pe micul ecran:

- manipulare punctuală – al cărei autor este realizatorul emisiunii;

- manipulare semipunctuală – prezentată prin intermediul mai multor emisiuni cu același

subiect;

- manipulare de durată – proces ce implică o acțiune constantă din partea postului TV

respectiv.

Dintre formele manipulării întâlnite în programele TV se disting:

a) persuasiunea;

b) dezinformarea;

c) intoxicarea;

d) manipularea prin:

1. imagine;

2. filmare;

3. montaj;

4. comentarii;

5. paginație;

6. omisiune.

Persuasiunea este o formă a manipulării ce presupune susținerea unei idei de către autor pentru

a încerca să convingă un grup de oameni.

În cartea sa, Communication (Art-Comunicare), Nicolae Rotaru descoperă existența a trei

moduri de persuasiune:” ethos-ul, logos-ul și pathos-ul, care pot fi atașate la trei elemente de bază ale

schemei comunicării (Jakobson): mesajul, destinatarul, emițătorul și destinatarul (receptorul)”.151

Ethos-ul, sau etica, reprezintă” modul de persuasiune propriu destinatarului (emițătorului),

important acolo unde acesta se pune direct în scenă unde, ca orator, caută să câștige bunăvoința

publicului”.152

150 Ion Bucheru, Fenomenul Televiziune, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 121151 Nicolae Rotaru, Communication (Art-Comunicare), Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2010, p. 76152 Ibidem, p. 77

56

Despre logos putem afirma că este” modul rațional de persuasiune al argumentării care se face

vizibil în construcția discursului prin principii și metode, tehnologie și raționamente”.153

Iar pathos-ul este format din” emoțiile pe care le trezește discursul și care pot conduce de la

convingere, până la seducție”.154

Oficial, persuasiunea este legală, ea nefăcând parte din categoria proceselor cu intenționalitate

negativă. Cel mai bun exemplu de utilizare a persuasiunii este dat de campaniile electorale, în care

politicienii încearcă să convingă populația, mai agresiv ori, dimpotrivă, mai calm, că merită să fie

votate datorită programelor promovate de ei în principal. Omul politic este asemeni avocatului care

pledează pentru cauza clientului său în fața unui juriu. Rolul său: convingerea publicului prin

argumente cât mai plauzibile.

Pe timpul campaniile pot fi întâlnite mai multe categorii de interlocutori, clasificate de Nicolae

Rotaru astfel:

- ostili activi – cei mai dificili în raportul de comunicare, care nu acceptă sub nicio formă

ideile din program;

- ostili – în dezacord cu principiile enunțate;

- neutri – neinteresați de rezultatul campaniei;

- indeciși – nemotivați suficient de mult pentru a deveni susținători;

- neinformați – cei care nu au o opinie clară, neavând acces la datele problemei;

- susținători pasivi – în acord cu principiile enunțate și atât;

- susținători activi – care aprobă și susțin efectiv ideile generale ale campaniei.

În funcție de fiecare situație în parte, sunt adoptate o serie de măsuri ce tind toate spre același

scop: transformarea tuturor în susținători activi ai cauzei.

Dezinformarea este un alt tip de manipulare cu intenționalitate negativă, întâlnit cu precădere în

regimurile politice totalitariste și se caracterizează prin” modificarea deliberată a mesajelor vehiculate

cu scopul de a determina, în rândul receptorilor, anumite atitudini și reacții dorite de agentul social”.155

În alte accepțiuni, dezinformarea este asemuită propagandei, fiind considerată” acțiune care

constă în prezentarea evenimentelor de actualitate într-o manieră incompletă și tendențioasă”.156

Termenul de dezinformare apare pentru prima oară în 1921, în discursurile lui Lenin care

vorbea despre dezinformare ca fiind” manevre specifice destinate opiniei publice din țările capitaliste

și folosite în exclusivitate pentru triumful cauzei Moscovei. Astfel dezinformarea (...) este inseparabilă

de universul gândirii și acțiunii lumii sovietice”.157

153 Ibidem, p. 77154 Ibidem, p. 77155 Corina Crișan, Danciu Lucian, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 45156 Dicționar de Media Larousse, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, p. 110157 Ibidem, p. 110

57

Intoxicarea face și ea parte din familia dezinformării. Prin ea se urmărește” suprasaturarea

surselor cu informație falsă”158, cu minciuni despre oponenții dintr-un război, conflict, ori dispută.

Ca instrumente folosite pentru intoxicare enumerăm bârfele, comunicatele tendențioase, dar și

zvonul asupra căruia vom reveni mai târziu.

În Mic dicționar de jurnalism, intoxicarea primește un scop bine definit:” formarea sintezelor

false, la limită, a unei întregi ideologii”.159

Intoxicarea folosită prin intermediul televiziunii poate genera adevărate războaie mediatice în

care fiecare dintre actanți încearcă să-și discrediteze adversarul câștigător fiind cel care și-a construit și

gestionat cel mai bine propria imagine, discreditând-o, în paralel, pe cea a oponentului său.

Manipularea mesajului transmis prin programele de televiziune poate fi realizată, cu la fel de

spectaculoase rezultate și prin câteva” artificii tehnice” care presupun imaginație, creativitate și

dexteritate în mânuirea aparaturii cu care interacționează reporterii, redactorii, dar și personalul cu care

aceștia conlucrează.

Una din formele denaturării sensului original al mesajului se regăsește sub titulatura de

manipulare imagine. Prin posibilitatea oferită operatorului de imagine, acesta poate pune în scenă un

cadru optim necesar unui comentariu din” off” inexact, ori mincinos. Cameramanul poate ascunde, de

exemplu, prin încărcătura aleasă, numărul persoanelor prezente la o manifestare, scoțând în evidență

pozitivul ori negativul acesteia, sugerând amploarea demonstrației, prin restrângerea planului, ori

dezinteresul pentru protest, printr-un plan ansamblu, ori general.

Faptul că imaginea creează impresia de real determină în mintea telespectatorului ideea că tot

ceea ce văd la TV este adevărat și astfel, să cadă pradă manipulării prin imagine.

Oarecum în conexiune cu cele prezentate mai devreme, regăsim conceptele ce stau la baza

manipulării prin filmare. Acest tip presupune utilizarea tendențioasă a unghiulaţiei, luminii, efectelor

speciale.

Efectele? Aceleași ca și în cazul prezentat anterior.

De departe, cel mai devastator procedeu de manipulare întâlnit în televiziune este dat de

montajul materialului ce urmează a fi difuzat. În general, acest tip de manipulare este folosit în cazul

defăimării și compromiterii diverselor persoane prezente, implicate în anumite evenimente.

Concret, efectul este dat de” tăierea” unor idei importante dintr-un discurs, interviu, declarație

etc., ori prin” lipirea unor porțiuni disparate”.160 Aceste manevre au ca scop obținerea unui mesaj cu

totul diferit în raport cu cel propriu-zis. Tot ca tehnici de compromitere a unui personaj media, se

folosesc: păstrarea bâlbelor interlocutorului, trunchierea unor cuvinte, mixajul prost realizat, sunete

diverse în neconcordanță cu imaginea.

158 Corina Crișan, Danciu Lucian, op.cit., p. 46159 Cristian Florin Popescu, Bâlbâie Radu, op.cit., p. 64160 Corina Crişan, Danciu Lucian, op.cit., p. 65

58

În unele situații editorialiștii/producătorii, apelează pentru a manipula telespectatorii, la

comentariul din” off” (textul citit și auzit de receptori pe fundalul unor imagini ce se derulează pe

micul ecran). Un text la fel de important ca și imaginea în sine, comperaj (o altă titulatură sub care e

întâlnit în domeniu), ce ajută la o înțelegere mai bună a ceea ce se prezintă drept produs media.

Acest procedeu apare în momentul în care sunt derulate imagini ce se presupune că transmit

realitatea din teren, cărora li se adaugă un comentariu care exagerează, ori, dimpotrivă, minimalizează

efectele sau cauzele (ceva asemănător manipulării prin imagine, dacă vă mai amintiți, cu diferența că

în acest caz sunetul, cuvântul, fac diferența). De asemenea, comperajul poate acuza, defăima și

compromite persoane, organizații, instituții sau partide pe fondul unor imagini care nu au nicio

legătură cu textul acuzator.

Experiența celor care lucrează în mass-media, în principal, în audio-vizual, în special,

determină apariția unui alt tip de manipulare, insesizabilă multora dintre consumatori, dar cu aceleași

efecte asupra acestora: manipularea prin paginație. Studiile de specialitate, dar care apelează adeseori

formatării viitorilor jurnaliști, arată că atenția receptorilor este setată pe primele cuvinte ale unui text,

în cazul informațiilor, materialelor difuzate la radio (asupra cărora vom reveni în paginile următoare, la

momentul oportun) și a primelor știri, reportaje, prezentate în cadrul emisiunii TV. Pe acestea le

consideră receptorul ca fiind și cele mai importante.

Procedeul este tocmai cel amintit mai sus: prezentarea unor evenimente importante la sfârșitul

jurnalului informativ (emisiunea) când cota de audiență este mult mai scăzută, sau, în opoziție prin

difuzarea la începutul programului a unui material de o importanță mediocră, dar căruia i se conferă

astfel, un statut de eveniment major.

Tot la acest capitol poate fi inclusă și tehnica anunțării repetate a unui material important ce

urmează a fi difuzat, așa încât receptorul să fie conectat, dacă nu tot timpul, măcar o mare parte din el

pe frecvența canalului respectiv.

Ultimul pe listă e procedeul omisiunii. Acesta se utilizează când se dorește neprezentarea

intenționată în programele unei televiziuni a unor evenimente, persoane, organizații, din varii motive

ce țin adesea de politica editorială a trustului care deține stația TV în cauză.

O parte din tehnicile manipulării utilizate în televiziune poate fi reîntâlnită cu specificațiile

tehnice de rigoare, în sectorul radiofonic. Acesteia i se mai adaugă alte câteva exclusive.

Manipularea, la radio

De departe, radioul rămâne și astăzi cel mai accesibil și cel mai utilizat mijloc de informare,

chiar și în țările dezvoltate. Spre exemplu, în SUA, numeroase studii de piață au arătat că populația

ascultă cel puțin o dată pe săptămână, în proporție de peste 90%.

59

Ca instituție, radioul nu necesită o infrastructură complicată. De cealaltă parte, publicul

consumator investește minim în receptoarele de semnal care asigură audiția programelor transmise pe

unde.

De asemenea, numărul mare de ascultători de radio, dar și într-un fel manipularea mai eficientă

a acestora, este dat de nivelul cultural cerut pentru a asculta emisiunile. Cu alte cuvinte, radioul se

adresează tuturor categoriilor sociale, atât celor cu studii superioare și medii (care au posibilitatea de a

judeca mesajele și a le interpreta corect), dar și celor fără studii, analfabeți etc., singura condiție

impusă fiind aceea ca publicul să vorbească/să înțeleagă limba în care mesajele sunt transmise.

De fiecare dată când a apărut un nou mijloc de informare, cu toții au anunțat cu mare tam-tam

decesul celui existent deja pe piață. Așa s-a întâmplat și cu presa scrisă când a apărut radioul, așa s-a

petrecut și cu acesta când s-a născut televiziunea. Așa se vehiculează acum, odată cu dezvoltarea

internetului.

Însă, fiecare dintre mijloacele enumerate s-a adaptat noilor tehnologii, profitând din plin de

hibele noului născut, sau precum în cazul internetului, înglobându-le pe toate într-un nou sistem de

informare cunoscut sub numele de new-media.

În paranteză fie spus, ziarul a observat că radioul nu deține fizic spațiul necesar pentru a

prezenta toate informațiile utile ascultătorilor, ziua fiind de doar 24 de ore, astfel încât acesta a marșat

pe prezentarea multora dintre evenimentele de rang doi, ori pe suplimentarea numărului de pagini

(ediții, în cazul unor evenimente majore).

În cazul radioului, acesta a profitat de dezvoltarea greoaie a televiziunii pe partea de

infrastructură de difuzare, investițiile în acest sector, ca și achiziția receptoarelor, fiind unele destul de

consistente și de partea stațiilor TV, dar și pentru cetățenii din aria de emisie. În plus, în unele zone ale

diverselor state din lume, energia electrică nu a pătruns, iar tehnologia nu a dezvoltat încă televizoarele

pe baterii ieftine, precum în cazul receptoarelor radio. Așa încât, în prezent, radioul cutreieră și cele

mai ascunse cotloane ale munților, televiziunea mai puțin.

În prezent, la nivel mondial emit peste patruzeci de mii de posturi de radio.

Pe scurt, într-o mică povestioară, istoria radioului începe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mai

precis în 1886, când un neamț, pe numele său Heinrich Hertz, a reușit pentru prima oară să

demonstreze existența undelor electromagnetice. Nouă ani mai târziu, în 1895, Guglielmo Marchese

Marconi, preia ideea lui Hertz și o folosește la realizarea primelor transmisiuni fără fir. Pentru aceasta

el și-a procurat un dispozitiv generator/receptor de unde hertziene cu care a început primele

experimente transmițând semnale de tip morse. Abia din 1906, în seara ajunului Crăciunului, se fac

auzite pe undele radio primele voci în cadrul primei emisiuni radio: o poezie recitată, piesa interpretată

și primele sunete muzicale la vioară, plus un discurs (autor: canadianul Reginald Fessenden).

60

La acest rezultat s-a ajuns după ani de evenimente ce au presupus prima transmisie audio în

1900 și prima transmisie, în ambele sensuri, transatlantică, în 1906. În același an apare pe piață

detectorul cu cristale, format din substanțe minerale capabile să recepteze semnale radio.

Totuși, invenția care avea să revoluționeze radiodifuziunea, va fi” lampa” lui Lee De Forest,

părintele tranzistorilor de mai târziu, invenție ce îndeplinea aceeași funcție ca și detectorul cu cristale:

receptarea și amplificarea semnalelor radio. Odată cu tranzistorii, calea spre apariția receptoarelor

portabile a fost mult înlesnită, mesajele radio putând fi astfel transmise în orice parte a lumii,

beneficiind de o claritate și o fiabilitate mult îmbunătățită.

Cel care a prevăzut potențialul folosirii radioului în comunicarea de masă a fost un angajat al

lui Marconi, un tânăr inginer, Daniel Sarnoff. Acesta a intrat în istorie ca fiind cel care a relatat, timp

de trei zile, scufundarea Titanicului. Sarnoff poate fi considerat, practic deschizătorul noului orizont

destinat radioului:” obiect de uz casnic (...) cutia muzicală”161, inginerul lui Marconi sugerând ideea

receptorului radio așezat pe o masă în salon, sau în sufragerie. La 100 de ani de la isprava sa, Titanicul

ajungând pe fundul oceanului în 1912, radioul a ajuns ceea ce insinuase Sarnoff: mijloc de informare

în masă accesibil tuturor.

Efectele manipulării la radio

Despre efectele manipulării prin mesajul radiofonic am pomenit ceva mai devreme când am

vorbit despre utilizarea acestuia în timpul regimului nazist, cu scop voluntar, intențional, ori în celebra

transmisie ce a îngrozit în seara Halloween-ului, America.

În cele ce urmează, vom încerca să deslușim ițele fenomenului, cu precizarea că asupra unor

aspecte vom insista mai puțin, întrucât sunt comune cu formele manipulării prin mesajele TV, iar

despre altele, încep și acestea să fie adoptate de marile trusturi de presă: manipularea politică și cea

economică.

Manipularea la radio este adesea utilizată pentru schimbarea unor mentalităţi, convingeri, ori

deprinderi ale societății, în scopul obținerii de avantaje. Dintre formele pe care le ia acesta, cele mai

întâlnite sunt:

a) manipularea politică;

b) manipularea economică;

c) manipularea prin montaj;

d) manipularea prin omisiune;

e) manipularea prin paginație;

f) manipularea prin zvon.

161 Melvini De Fleur, Ball-Rokeach Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 106

61

Manipularea politică reprezintă o formă des întâlnită în instituțiile media, cu precădere în

preajma alegerilor locale, naționale, prezidențiale, ori europarlamentare. Scopul utilizării este acela al

formării unor convingeri politice în rândul populației, care duc la influențarea voturilor de la alegeri.

Un alt scop al manipulării politice îl reprezintă determinarea adeziunilor la un anumit program, idee ori

partid/personaj politic. Unul din primii politicieni care a înțeles cât de important este radioul, în

promovarea ideilor și imaginii politice, a fost fostul președinte american, Delano Roosevelt.

Economic, lucrurile pornesc de la ideea unei societăți contemporane liberale, îndeosebi pe

consum, principiul aplicat fiind: cheltuiești ceea ce câștigi și are în substrat nevoia permanentă a

circulației masei monetare pentru ca economia mondială să nu cadă în prăpastia colapsului.

Spre exemplu, imediat după atentatele din septembrie 2001, cetățenii SUA au redus treptat

cheltuielile, limitându-se doar la strictul necesar (apă, alimente). A fost nevoie de apariția pe micul

ecran a președintelui Bush care a lansat un apel pentru evitarea dezastrului care pândea națiunea.

Apelul a fost apreciat ca pozitiv, astfel că economia a revenit la normal.

Manipularea de acest tip acționează și se folosește de diverse elemente conexe, cum ar fi

publicitatea, pentru a crea false nevoi. Altfel spus, se încearcă inocularea convingerii că aceste false

nevoi sunt cele prioritare și că într-o zi, unele tot ar putea fi folositoare receptorului mesajului

publicitar. Pe de altă parte este lansată și ideea unui fals sfetnic care știe cel mai bine pentru publicul

receptor: știe ce, cât, când, îi trebuie acestuia o anumită nevoie. De obicei rolul acelui sfetnic este

asociat unei vedete arhicunoscute de publicul receptor, o vedetă ce poate reda, la nevoie, încrederea

consumatorului (ex: Andreea Marin, Mihaela Rădulescu etc.).

Dacă televiziunea are avantajul imaginii, radioul are de partea sa sunetul. Dacă televiziunea

manipulează prin imagine, radioul o face prin sunet. Tehnicile sunt aceleași: montaj, paginație,

omisiune. La care, în cazul radioului, se adaugă zvonul mediatic și... carisma vocii, tonalitatea,

timbrului vocal ale prezentatorului (mai nou, vizibil online).

Prin montaj, manipularea poate fi realizată apelând la două procedee:

- tăierea unui cuvânt din declarația unui personaj, plasarea unui cuvânt care transformă

negația în afirmație și invers (ex:” nu am furat banii din fondul alocat investițiilor” devine”

am furat banii din fondul alocat investițiilor”);

- prin montaj, mixajul defectuos – o înregistrare poate fi prelucrată pentru a deveni

neinteligibilă, acesteia adăugându-i-se zgomote, muzică etc. Ca și în cazul televiziunii, la

montaj se pot păstra bâlbele, pauzele din vorbire, lucru ce va duce la minimalizarea

interlocutorului, ridiculizarea acestuia în rândul publicului ascultător.

Manipularea prin omisiune este” cea mai perfidă și eficientă formă de manipulare”.162

Reprezintă trecerea sub tăcere de către un post TV, radio, a unui eveniment, persoană, fenomen, partid

162 Corina Crişan, Danciu Lucian, op.cit., p. 76

62

politic, organizație. Ocolirea cu bună știință a unei anumite realități cu un scop bine definit:

convingerea ascultătorilor că respectivele elemente amintite ceva mai sus nu merită nicio importanță.

La paginația informației din jurnalele de știri, ori diverse alte emisiuni, principiul este același

amintit în paginile anterioare (vezi manipularea prin paginație TV). Utilizarea unui anumit tip de

paginație tendențioasă are drept scop, ca și în cazul celuilalt mijloc de informare, răsturnarea unei

ierarhii de valori, dorința de a spori importanța, ori de a minimaliza un eveniment, personalitate, idee

etc.

Zvonul mediatic: Manipulare?

Zvonul reprezintă și aceasta încă din Antichitate, cea mai veche metodă de a comunica, având

un impact destul de major la capitolul manipulare.

Căutând și răsfoind numeroasele dicționare după o definiție standard a zvonului, o putem

considera pe cea dată de Dicționarul de Sociologie al Editurii Babel, ca fiind un punct de plecare în

enunțarea conceptului. Astfel,” zvonul este o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista

posibilitatea să se li se verifice corectitudinea, zvonurile sunt puse în circulație pentru că au o dublă

funcție: de a explica și de a atenua anumite tensiuni emoționale. De exemplu, calomnierea unei

persoane are ca efect atenuarea atenuarea urii ce i se poartă”.163

Zvonul, spune Dicționarul de Sociologie Larousse, este o” informație, sau relatare, care se

transmite de la o persoană la alta și care se răspândește astfel (...) Zvonul influențează mai mult

indivizii cu pregătire superioară, tinerii, mediile de muncă, decât muncitorii, persoanele în vârstă,

locurile particulare ori de loisir”.164

În același timp, zvonul apare ca” emergența și circulația informațiilor în corpul social, fie încă

neconfirmate de sursele oficiale, fie dezmințite de acestea «Se spune» este ceva «nespus», fie pentru că

zvonul devansează sursa oficială, fie pentru că i se opune”.165

Încheiem acest periplu prin lumea definițiilor cu una mult mai apropiată de domeniul media, în

care zvonul apare drept” un fenomen definit prin sursă (neoficială), proces (difuzare în lanț) și conținut

(știre despre un fapt de actualitate). Cel mai adesea, mijloacele de comunicare în masă acreditează

zvonurile și grăbesc propagarea lor, dar pot de asemenea, în anumite cazuri, să le dezmintă”.166

163 Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 676164 Dicţionar de Sociologie Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 319165 166 Dicţionar de Media Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 357

63

Zvonurile apar ca urmare a întrebărilor pe care și le pune opinia publică cu privire la un anumit

eveniment care nu a fost suficient de bine înțeles. De asemenea, zvonurile pot rezulta și din înțelegerea

eronată/greșită, a unei știri despre un eveniment major al zilei/momentului.

Manipularea prin zvonul politic

Sociologii au identificat până la ora actuală șapte categorii de zvonuri politice. Tematic,

clasificarea acestora arată astfel:

a) Tema mâinii ascunse;

b) Tema acordului secret;

c) Tema banilor;

d) Tema sănătății șubrede;

e) Tema sexului;

f) Tema trădării prin limbaj dublu;

g) Tema imigrației.

În categoria” a)” intră acțiunile orchestrate special pentru a convinge publicul asupra existenței

unei organizații, aflată” în umbră” ce influențează și dirijează conducerea țării. Tema este clădită pe

credința opiniei publice cum că viața este scena unui teatru perpetuu, iar politicienii sunt actorii

coordonați din umbră de un... malefic, sau cu anumite interese (numeroasele teorii conspiraționiste

sunt un bun exemplu în acest sens). Motivația lansării unui astfel de zvon pornește de la existența unor

temeri inoculate în... unora cu privire la răsturnarea, posibilă în concepţia lor, a ordinii de stat și

instaurarea unui regim...

Tema acordului secret pornește de la convingerea că lumea politică evoluează pe scena unui

teatru imaginar, într-un spectacol fals, doar pentru public. Cu alte cuvinte, candidații, ori oponenții

politici apar într-un anume fel în fața publicului, în timp ce în spatele cortinei, lasă discrepanțele și

antipatiile deoparte, colaborând ori frecventând, ca buni prieteni, aceleași cercuri sociale.

În cel de-al treilea caz, situație, regăsim eterna problemă a banilor. De câte ori nu am auzit

întrebarea, retorică, de cele mai multe ori:” De unde are senatorul ăla atâția bani să își permită cutare

sau cutare lucru?”. Tema banilor reprezintă convingerea că toate averile au fost obținute pe căi

ascunse, ori ilegale, pe spinarea unei colectivități sau a poporului în ansamblu.

Fostul lider al Kremlinului, Boris Elțân, s-a folosit din plin de” tema sănătății șubrede” pentru a

lansa zvonuri care să anihileze informațiile despre boala sa. Deși grav bolnav, Elțân nu s-a sfiit să

apară pe o scenă în ipostaza unui dansator activ, plin de viață, în contradicție cu toate datele ce îi

anunțau sfârșitul iminent. Practic, liderul rus a încercat să anuleze zvonurile opozanților săi,

manipulând și mințind publicul.

64

Problematica sexului a fost una des întâlnită în mediul politic, mai ales spre final de secol XX.

Pornind de la scandalul Lewinsky – Clinton și terminând cu cazul Hartner – Constantinescu, de pe

planurile mioritice, aceste tipuri de zvonuri au drept scop decredibilizarea personalității

publice/politice, aflate în centrul evenimentului creat.

Tema imigrației o întâlnim adeseori în situațiile cu” actori” aflați în postura de a-și ascunde/de

a-și fi ascuns deja, originea pentru a câștiga o bătălie/cursă electorală.

Cenzură şi autocenzură

Fără discuție, cenzura reprezintă un tip de manipulare cu care ne întâlnim frecvent atunci când

urmărim/ascultăm/citim diverse mesaje transmise prin diferitele suporturi de canal de informare.

Cenzura a îmbrăcat diverse forme de-a lungul timpului. Una doctrinară, cu pregnante tente

politice, precum în cazul statelor totalitariste: regimuri comuniste etc., pe de o parte. Pe de altă parte,

avem statele democratice, în care în mod oficial nu există cenzura. Însă aici, acest tip de manipulare a

suferit o mutație, transformându-se într-un lung șir de constrângeri de care se lovesc jurnaliștii, atât din

presa scrisă, cât și din audio-vizual: constrângeri de ordin temporal, cele impuse de politica trustului în

parte și, în cele din urmă, dar la fel de importante, constrângerile de tip economic.

Constrângerile de tip temporal se întâlnesc cu precădere, dacă nu chiar exclusivist, în sectorul

radio-TV, loc prin care, din cauza spațiului limitat de emisie, moderatorul unei dezbateri radio/TV,

este nevoit să întrerupă” speech-ul” unui invitat taman în toiul acțiunii. Ascultătorul/telespectatorul

este astfel văduvit de un posibil răspuns la angoasele lui cotidiene și, prin urmare, frustrarea lui crește,

se amplifică. Ba mai mult, acesta va suspecta că toată povestea este una generată intenționat de către

moderator, despre care poate afirma că ar fi de aceeași parte cu invitații aduși în emisiune să discute pe

marginea problemei, dar pe care i-a lăsat” să bată câmpii”, tocmai pentru a eluda esența cauzei în

speță. De cele mai multe ori moderatorul are ocazia de a relua, într-o emisie ulterioară, tema întreruptă

din cauza timpului alocat inițial, însă o poate face cu un risc: importanța să fie alta în contextul nou

creat în momentul repunerii problemei în discuție.

În momentul în care un jurnalist își începe activitatea în cadrul unei redacții, indiferent de

mărimea acesteia, el va da nas în nas, pe culoarele instituției, dar mai ales, în clipa când va începe să

își scrie părerile pe hârtie, cu politica postului. Scrisă, adeseori subînțeleasă, aceasta îl va ghida pe

ziarist în arta supraviețuirii în jungla presei și în funcție de adaptabilitate, jurnalistul rămâne în cadrul

trustului respectiv, ori se va retrage către zări mai” prietenoase” și mai pe placul său.

Dar de unde apare” politica postului”? Ce este cu toate aceste constrângeri pe care le

generează?

65

De apariția lor se face vinovată în primă fază conducerea trustului care dictează o anumită linie

directoare în funcție de interesele proprii. Într-o etapă ulterioară jurnaliștii înșiși trec la autocenzură,

momiți de cele mai multe ori cu avansări în diverse poziții cheie în cadrul companiei/redacției. Ca

urmare a acestor promovări, aceștia devin mult mai prudenți în ceea ce prezintă consumatorului,

simțindu-se totodată” obligați” față de conducerea mereu” binevoitoare”.

Factorul economic dictează și el în acest sector al cenzurii din presă. Cu un impact puternic, am

putea spune, întrucât fiecare dintre canalele media are un anumit proprietar, o sursă de finanțare care

poate fi o instituție, un om de afaceri, o companie, o bancă, sau chiar statul. Toți aceștia trebuie

respectați, interesele lor se cer a fi slujite și urmărite.

Un alt procedeu întâlnit este cel numit” a ascunde arătând”167. Practic, acest tipar răstoarnă

sistemul de valori aducând în prim-plan alte evenimente decât cele cu adevărat importante,

minimalizând și denaturând semnificațiile majore.

În general, cei care apelează la o astfel de metodă sunt persoane influențate de educația și de

modul personal în care văd lumea.

” Modul în care cuvintele sunt folosite poate face ravagii, poate declanșa conflicte grave

(rasiste, etnice etc.) deoarece ele pot construi lucruri, pot crea fantasme, pot provoca spaime și fobii,

pot induce sentimente de ură și repulsie”.168

Nu în ultimul rând, un rol hotărâtor în manipularea prin mesajul audiovizual, în special, îl are

charisma prezentatorului. Mult mai determinantă în televiziune, această formă de distorsionare a

mesajului reprezintă” un ansamblu de calități înnăscute și/sau cultivate care țin de fizicul, puterea de a

capta interesul și de a magnetiza privirile, limbajul, construcția, ținuta, tonul, expresia facială etc.”169

În cazul radioului, vocea este cea care dă charisma, care configurează personalitatea. Atât în

cazul radioului, cât și în ceea ce privește televiziunea, principalul criteriu de selecție pentru

prezentatori îl dă farmecul personal al acestora. Totodată, farmecul/charisma, stă la baza alegerii

invitaților participanți la diverse emisiuni. De foarte multe ori realizatorii/producătorii, unor programe

radio-TV, se află în postura de a da peste oameni, specialiști, pe un domeniu sau altul, buni cunoscători

ai fenomenului, dar cu un mare” defect”: nu au charismă. În această situație, cei care se ocupă cu

selecția invitaților se află într-o mare dilemă, întrucât introducerea în emisie a celor fără de charismă

poate conduce la refuzul telespectatorului de a primi mesajul pe care invitatul dorește să îl transmită.

Și dacă am ajuns la această etapă, să trecem dincolo de cealaltă parte a mesei, acolo unde se

află moderatorul emisiunii, aflat în postura de principal actor în procesul manipulării. Pentru că, fie că

recunoaștem, sau dimpotrivă, negăm, de la moderator pornește totul, influențat fiind, ori intenționat.

De altfel, într-un talk-show/dezbatere, moderatorul stabilește de obicei subiectul emisiunii, cel care

167 CorinaCrişan, Danciu Lucian, op.cit., p. 89168 Ibidem, p. 90169 Ibidem, p. 90

66

intervine în timpul discuțiilor purtate de invitați luând cuvântul dat unuia dintre aceștia și dându-l

altuia dintre cei prezenți.

Cu toate că nu ar trebui să o facă, moderatorul trece granița imparțialității, el putând fi în acord,

ori dezacord cu cele prezentate de invitații săi, acest fapt fiind ușor de sesizat din tonul vocii:

binevoitor ori disprețuitor.

” Moderatorul a devenit manipulator de conștiințe, el se face de purtătorul de cuvânt al

populației, spune telespectatorilor ce și cum să gândească, impune receptorilor propria sa scală a

valorilor”.170

În contrast cu cele relatate/prezentate mai sus, se poziționează falsa manipulare, care apare ca

urmare a uzurii aparaturii folosite, sau din cauza oboselii jurnalistului. În aceste situații nu vorbim de

intenție și deci nu poate fi vorba de manipulare.

O atenție aparte o vom acorda în cele ce urmează Dialogului. Poate fi privit Dialogul ca

formă/artă a manipulării?

Tipologia manipulatorului

În cartea sa,” Manipulatorii sunt printre noi”171, Isabelle Nazare-Aga încearcă să realizeze

portretul robot al manipulatorului, identificând diversele ipostaze, măștile sub care acesta se prezintă în

viața socială de zi cu zi.

Astfel, din perspectiva sa, ne putem întâlni pe stradă, la serviciu etc., cu unul din următoarele

tipuri de manipulare:

a) simpatic;

b) seducător;

c) altruist;

d) cult;

e) timid;

f) dictator.

a) Cea mai întâlnită și răspândită formă de manipulator. Este acel individ deschis, săritor,

agreabil, cu o imagine bine construită, care lasă impresia de siguranță.

Manipulatorul de tip simpatic se ascunde foarte ușor sub masca unei persoane, agreabile,

problemele ivindu-se în momentul în care e vorba să își exprime propriile sentimente, încercând să îi

determine pe cei cu care interacționează să ajungă acolo unde dorește el, la nivelul așteptărilor sale,

170 Ibidem, p. 94171 Isabelle Nazare-Aga, Manipulatorii sunt printre noi, Editura Niculescu, Bucureşti, 1999, pp. 11-34

67

evitând să își scoată la vedere opiniile, părerile proprii (spre deosebire de o persoană cu adevărat

simpatică), căreia nu îi e teamă să își exprime propriile convingeri, dorințe.

Manipulatorul seducător se folosește de toate atuurile posibile pentru a manipula: charisma,

garderoba, accesoriile. Acest individ te pune adeseori în încurcătură prin cele spuse, dar, de fiecare

dată evită să răspundă/să discute direct pe marginea subiectelor propuse de interlocutor.

Altruistul se folosește de cu totul alte metode în procesul de manipulare. Este tipul care dă

totul, aparent fără a cere nimic în schimb. Un astfel de individ este foarte sigur de efectele acţiunilor

sale, întrucât, psihologic vorbind, se bazează pe principiul reciprocității. În majoritatea cazurilor,

persoanele cu care acesta interacționează, ajung să cedeze și să facă exact ce le cere altruistul.

Modelul de manipulator cult este alocat persoanelor cu un nivel al cunoștințelor destul de

avansat, cu un dispreț vădit față de persoanele inferioare lui. Dorința lui clară este aceea de a fi tratat

ca o adevărată stea, divă, reper, de către cei inferiori, aflați la un nivel mai jos decât el, de multe ori

jignindu-i pe aceștia. Aceasta este și diferența dintre o astfel de persoană și una cu adevărat cultă și

inteligentă.

Timidul este un ins aparent liniștit; o liniște/timiditate falsă. Un manipulator timid lasă impresia

de analiză atentă a celor din jur, din grupul în care activează. Tot timpul, timidul se folosește de alții

pentru a-și promova ideile, părerile și chiar de a dezbina grupul, ori o posibilă structură relațională din

cadrul acestuia. Aceasta este și diferența raportată la timidul clasic.

Dictatorul este tipul de manipulator cel mai ușor de recunoscut. Abuzează de poziția sa pentru a

critica cu vehemență, de a ataca violent, neuitând să apeleze la diverse tertipuri lingușitoare pentru a

beneficia de diverse servicii. Manipulatorul dictator induce teamă, este considerat pervers, cu un nivel

al moralității undeva în zona îndoielnicului. El este cel care decide peste capul celorlalți, ce este mai

bine pentru ei și pentru grupul din care fac parte.

Tot Isabelle Nazare-Aga, ne prezintă și caracteristicile manipulatorului.172

Astfel, ea identifică nu mai puțin de 30 de caracteristici ale unui astfel de individ:

1) culpabilizează întotdeauna anturajul;

2) evită asumarea de responsabilități;

3) nu își exprimă clar opiniile, dorințele, necesitățile;

4) răspunde evaziv;

5) își schimbă opiniile în funcție de situație;

6) invocă diverse rațiuni logice pentru a-și ascunde intențiile;

7) îi determină pe ceilalți să creadă că sunt cei mai buni, perfecți și că astfel trebuie să fie

eficienți la muncă;

8) se îndoiește de caracterul, competențele celor cu care interacționează;

9) preferă intermediarii;

172 Ibidem, pp. 36-37

68

10) învrăjbește și generează suspiciune;

11) pozează în victima perfectă (serviciu, prieteni etc.);

12) ignoră cu bună știință ceea ce i s-a dat spre execuție;

13) adoptă principiile celorlalți pentru binele personal;

14) amenință/șantajează;

15) trece cu nonșalanță de la un subiect la altul;

16) evită ședințele/întâlnirile oficiale;

17) se bazează pe ignoranța celorlalți pentru a avansa;

18) minte cu seninătate;

19) se folosește de minciună, deformează realitatea și interpretează datele denaturând adevărul;

20) suferă de egocentrism;

21) este gelos;

22) nu suportă critica;

23) nu ține seama de dorințele, aspirațiile anturajului;

24) lasă pe ultimul moment anumite ordine, dispoziții, pe care subordonații trebuie să le

execute în cel mai scurt timp posibil;

25) disimulează, spunând/realizând lucruri contrare atitudinilor/acțiunilor sale de zi cu zi;

26) flatează, oferă daruri și face mici servicii, lăsând impresia că este preocupat de problemele

celorlalți;

27) generează o stare de proastă dispoziţie cumulată cu un sentiment de” prins în cursă”;

28) determină o serie de acțiuni destul de eficace în atingerea obiectivelor personale, dar în

defavoarea celorlalți;

29) sugerează celor din jur realizarea/îndeplinirea unor lucruri pe care aceștia nu le-ar fi realizat

vreodată;

30) face în așa fel încât să fie subiect de discuție chiar și în absență.

Manipularea prin dialog

Prin definiţie şi experiment, DIALOGUL este un gen proteic al gândirii logice, adecvat mai

bine oralităţii decât impropriului „dialog scris “; (deci mai curând radiofoniei decât presei scrise, cum

susţin cercetătorii fenomenului), pentru care „nu este la fel de credibil, strălucitor şi adecvat ca în

variantele orale “, cum susţine Sorin Vieru. Autorul şocantului volum de eseuri „Riscul gândirii “,173

173 Robert, Terente şi Vieru, Sorin - Riscul gindirii (Volum de eseistică şi dialog); Ed- Humanitas, 1990 ;

69

Cu o intervenţie privind „Riscul gândirii sofisticate pentru dialog “(într-una din emisiunile de

dezbateri pe teme culturale), s-a referit la tipurile de gândire ale Dialogului interior, la stilurile gândirii

gândite şi ale gândirii gânditoare în dialog, la faptul că această variantă a Dialogului interior (între

formele şi stilurile de gândire obişnuite) crează structuri dialogale halucinante, fiind la rigoare o

ficţiune, o alegorie, mai întâi pentru că gândirea nu poate afirma nimic despre ea însăşi la persoana.

Întâi; iar în al doilea rând, nu poate exista dialog între entităţi care nu coexistă simultan, ci alternativ.

De aceea, spunând „Eu gândesc! “- „Eu “nu desemnează gândirea unei persoane prinse în dialog, ci

doar persoana care gândeşte în replică, folosind premisele, afirmaţiile sau părerile celui dinaintea sa,

care tocmai formulase un gând174. (În Dialogul inserat între paginile 50-71 ale lucrării, în afară de

gândirea ofensivă, gândirea leneşă, gândirea chibzuită şi gândirea modestă (tipuri de gândire

„temperamentală" în dialog, participă încă alte şase tipuri de gândire care. - Cum spun autorii oricât de

deosebite ar fi între ele sau în raport cu primele, au o înrădăcinare comună, în simplul fapt al raportării

la luciditate, ca la rapelul ideal prin care se delimitează între ele.). Judecând după aproape deliranta

tipologie a formelor de gândire pe care le folosesc Sorin Vieru şi Terente Robert în dialogurile lor, din

volumul „Riscul gândirii “(gândire chibzuită, evazionistă, modestă, relativ lucidă, fluidă, fără

calificativ) apare evident jocul gratuit al minţii, prins în scenariile fanteziei în dialog şi în Dialogul

abordând tipurile de gândire specializată (empirică, artistică, religioasă, filozofică, politică, ştiinţifică,

logică sau matematică). În vreme ce aceste tipuri de gândire conotează şi însoţesc Dialogul de tip

riguros analitic, sintetic, inductiv, deductiv, ipotetic, dubitativ, interogativ, expozitiv etc, cel puţin alte

zece tipuri de gândire „liberală “însoţesc Dialogul viu, dinamic şi imprevizibil, Dialogul oral, însoţit

de componentele exprimării psihologice, prin oralitatea structurilor de tip platonic. Iar printre tipurile

„liberale “de gândire, care dau şi nota tipologică a dialogurilor corespunzătoare arhitecturii sau

formelor gândirii, se numără dialogurile gândirii comune, ofensive, optimiste, monologale etc.

Excepţie fac tipurile de “dialog “ale gândirii colective, care conotează false dialoguri, instrumentate de

gândirea socială, comunitară, globală etc. Aceste tipuri de gândire, ca şi tipurile de dialog cărora le

corespund, produc în fond simulacre dialogale, degenerând aproape întotdeauna în forme haotice, fără

concluzie şi adevăr, sau fără mesaj clar. Ori, tipurile de dialog la care participă mai mult de 3-4

convorbitori plutesc în ceaţă, pentru că, deşi nu există un creier colectiv, gândirea individuală

bulversată de mulţimea „vocilor “tinde să-i ia locul, dar se ciocneşte cu altele, mult prea multe pentru

a se încadra în rigorile unui dialog „clasic “, corect, deci logic. În radiofonie, pe lângă multe alte

virtuţi ale gândirii orale, Dialogul este purtător de personalitate, având o echivalenţă energic

temperamentală; ceea ce, în litera scrisă, se pierde în exerciţiu. Prin aceasta afirmăm că, în exerciţiul

lipsit de spontaneitate şi nerv al modalităţii scrise, se pierd tocmai calităţile convorbirii orale,

autentice, credibile şi incitante, inducerea artificiului fiind sesizabilă atât morfologic (prin morfologia

de obicei stereotipă şi fără surpriză), sintactic (prin structurile aduse mereu în aceleaşi tipare), dar şi

174 Robert, Terente şi Vieru, Sorin - „Gîndirea comună : o tentativă de a-i inspecta culisele”, op. Cit., p. 49 ;

70

psihologic (textul scris neavând de cele mai multe ori nimic din explozia argumentelor în formele

mentale ale unei succesiuni libere, dezlănţuite sau chiar inspirate; în vreme ce Dialogul „scris

“ascunde cititorului psihologia şi sentimentele convorbitorului. În comparaţie cu „Dialogul radiofonic

“, cel obişnuit (uneori şi scris), pare lipsit de oscilaţiile, meandrele şi jocul căutărilor argumentate,

echivalentul fiind efectul unei corecte partide de şah, cu mutări previzibile, dar niciodată surprinzând

prin strălucire şi inedit. Din această perspectivă a psihologiei de gândire, implicată „pe viu “, oralitatea

şi spontaneitatea Dialogului radiofonic pot fi emoţionante, palpitante, atrăgând totodată momente

psihologice de inspiraţie, sau fertilă tensiune a gândirii libere, care (şi controlată riguros logic) face

deliciul ascultătorului pasionat de idee, de stilul demonstraţiei adevărului (fără ascunzişuri) şi, nu în

cele din urmă, de mesaj. E posibil ca în cartea celor menţionaţi să existe o anumită şarjă, e posibil ca

autorii Riscului gândirii să fi formulat într-un exerciţiu ludic o tipologie arborescentă, incitantă şi

expresivă, dar, cu siguranţă, gândirea este extrem de nuanţată.. Apoi, ca în mentalitatea grecului din

epoca triadei de aur a filosofiei ateniene, Dialogul este modalitate, cale, sau drum (de la gr. Dromos)

spre adevărul dedus dintr-o succesiune de premise, înşiruite spontan, viu şi incitant, cu angajament de

sinceritate şi competiţie comună (cu partenerul), pentru ajungerea la un liman (la o concluzie, rezultat

sau adevăr, etc.). În meditaţia scrisului, succesiunea argumentelor nici măcar nu aparţine exerciţiului

scris a două sau mai multe persoane, (*de obicei invitate în jurul unei mese rotunde), la care până la

descoperirea reportofonului cineva scria, stenografia, „consemna “crud (şi în viteză), atât cât putea

prinde din mesaj (şi niciodată din psihologia celor care „trăiau “în confruntarea de idei bucuria sau

revelaţia unei concluzii, a unui adevăr). Confruntarea unui exerciţiu dialogal, surprins simultan prin

imaginea televizată, pe banda sensibilă de radio, sau pe pagina albă a unei publicaţii, ar putea oferi un

vast material de studiu antropologic, logic şi psihologic, care, prin modalitatea cercetărilor

comparative ar stabili diferenţa de complexitate a emisiunii unui aceluiaşi text, dar mai ales

profundele diferenţe de recepţie între mesajul socotit „radiofonic “, cel „televizat “ şi cel „tipărit “. În

fond, afirmând că Dialogul este modalitate, cale sau „drum de acces “spre adevăr, iar prin aceasta spre

inima şi mintea ascultătorului, trebuie să consemnăm că în primul rând recepţia radiofonică este cea

integratoare de mesaj total, implicând ascultătorul într-un efort de participare, spre deosebire de

imaginea televizată, care oferă totul şi dintr-o dată; în vreme ce acelaşi dialog „consemnat în scris

“rămâne la nivelul însemnelor criptice, convenţionale, pierzând „armonicile “iar prin acestea savoarea

unui dialog, posibil scânteietor.

Sub aspect „tehnic “, Dialogul, în general şi cel radiofonic în special, nu sunt un schimb de

informaţie „spumos, savuros sau gratuit “, ci - în litera logicii formale aristotelice - este o construcţie a

unei idei trăite sau nu, dar cu obligativitate demonstrate prin alte idei (idei premise), într-un scenariu

joc, întemeiat pe logică, experienţă culturală şi coerenţă, sporind zestrea de informaţie a participanţilor

la dialog.

71

Din idee, în idee, la manipulare

Una dintre caracteristicile importante ale Dialogului radiofonic, prin care acesta nu doar că

reuşeşte să transmită informaţii importante în legătură cu o temă discutată, ci conferă disputei de

argumente un plus de adâncime şi elocvenţă, este problematizarea unei convingeri, susţinute pe bază

de parteneriat de către participanţii la dialog. Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă că este vorba de

rezolvarea problemei puse în discuţie, ci de faptul că „problematizarea “face înţelegerea chestiunii

dezbătute mai clară şi în profunzime, dezvăluind aspecte ale problemei care, la o primă trecere în

revistă a argumentelor, poate lăsa impresia unei anumite simplificări a problemei dezbătute. În esenţă,

problematizarea stabileşte gradul complexităţii, sau al completitudinii, Dialogul dezmembrând, treaptă

cu treaptă, eşafodajul pus în discuţie.

Faptul că Dialogul este genul prin excelenţă care oferă partenerilor de dezbatere treptele

gândirii, fiind formă de conducere a gândirii spre adevăr, nu conferă „Dialogului radiofonic vreun

privilegiu anume; dar, totodată, nu trebuie omis că tratarea radiofonică (prezentarea pe viu sau în direct

a Dialogului) conferă exerciţiului radiofonic toate virtuţile pc care le-am prezentat mai sus, plus

adaosul de indestructibilitate al „modelului de gândire “, necesar şi benefic în procesul informaţional

(sau al gândirii „formative “). Totodată, se desprinde din această trăsătură modală a Dialogului (iar a

celui radiofonic cu mai multă elocvenţă), faptul că, în actul convorbirii (prin argumente demonstrate),

nu contează cui îi aparţine la un moment dat o anumită subliniere, precizare, nuanţată diferenţiere etc,

ci că beneficiari de rezultatul gândirii complementare şi armonice a unei convorbiri sunt toţi partenerii

la dialog.

Din perspectivă etică, trebuie să reţinem că - în chip democratic nu ne aflăm în dispută cu un

„inamic ", ci cu un partener de opinie şi dialog, partener care poate că are şi e firesc să aibă opinii sau

puncte de vedere diferite de ale celui care conduce, sau are iniţiativa în dialog. Important este că

tocmai diferenţa de opinie şi argument probează complexitatea posibilităţii de adâncire a ideilor, care

se desprind din dialog, iar beneficiar al unor concluzii bine elucidate nu este unul, ci sunt ambii

parteneri.

Dacă în opinia curentă se afirmă uneori că Dialogul ar fi un fel de colecţie de opinii, sau păreri

alăturate, aserţiunea (la prima privire corectă) este profund greşită, pentru că face abstracţie

decalitatea opiniilor, de natura relaţiilor dintre argumente şi, mai ales, de logica deductivă.

Aceasta presupune că orice argument induce cu necesitate un altul, dacă nu uşor diferenţiat sau în

dezacord, în orice caz în relaţie simpatetică sau în consonanţă cu cel de dinainte, alcătuind împreună

suita scalară a argumentelor care alcătuiesc procesul unei idei, al unei concluzii, sau raţiunea unui nou

72

înţeles acesta fiind mesajul, sau adevărul dedus din succesiunea tuturor premiselor. Altfel spus, avem

de a face în dialog nu cu „o colecţie de opinii sau păreri juxtapuse “(alăturate), ci cu o suită de

argumente determinate şi crescute logic unele din altele. Acesta e cazul implicărilor în dispute de lip

logic demonstrativ.

Frumuseţea şi farmecul indicibil al exerciţiului dialogal mai stă în capacitatea acestuia de a

concentra la masa rotundă sau în dezbatere (fie şi de idei) parteneri de diferite experienţe şi grade de

asimilare a culturii tematice, regimul dialogal neimpunând ierarhii ale prestigiului prestabilit, ci

sentimentul (dacă nu şi convingerea) că nu există un atoateştiutor, ci că toţi învaţă (dar nu oricum), ci

pe căile adevărului. În fond, acesta este şi scopul final vizat de aproape orice exerciţiu dialogal

dobândirea, lămurirea sau rafinarea unui adevăr. Prin exerciţiul dialogal, pornind de la haos sau

necunoaştere, partenerii construiesc aproape simfonic o idee, o convingere sau un adevăr, iar de acest

adevăr se apropie în spirală, pe o linie aşa-numită asimptotică. În sfera adevărului absolut se spune că

nu ajungi niciodată, dar prin dialog sau raţiune te apropii în spirală, pe o linie asimptotică “.

În sfârşit, trebuie subliniat că, dacă există între toate genurile şi exerciţiile gazetăreşti măcar unul care

să presupună arta de a învăţa şi gândi democratic, acesta este Dialogul GENERALIZAT şi nimic

altceva.

Polemica acerbă dusă la sfârşitul secolului abia încheiat, în legătură cu natura comunicării

(versus incomunicabilitate) a avut menirea să relanseze vechile studii şi cercetări asupra Dialogului,

pentru că trebuia să se demonstreze în ce fel VORBIREA este de fapt o CONVORBIRE, iar Dialogul

principalul INSTRUMENT AL CONDUITEI MENTALE OMENEŞTI ŞI AL DEMOCRAŢIEI în

timpurile moderne. Tiraniile, se ştie, au fost întotdeauna în dificultate cu mediile intelectului, cu cele

reflexive, cu intelectualitatea sau cu oamenii capabili să judece lucid soarta omului, natura şi locul

acestuia în familie, societate (stat) şi univers. De aici conflictul. În al doilea rând, tiraniile (sau

structurile ordinii în statele represive) se confruntau cu tipurile de protest, sau de împotrivire (paşnică

sau violentă) împotriva sistemelor autoritariste. În al treilea rând, s-a constatat că nici o formă de

împotrivire faţă de sistemele coerciţiei militare-poliţieneşti nu se compară cu virulenţa protestului prin

cuvânt, cuvânt care evoluează de la opinia individuală la opinia colectivă; iar în al patrulea rând, (dar

nu cel din urmă!), s-a constatat că în sistemele politice autoritare, (cele care nu acceptă confruntarea la

masa negocierilor, sau schimbul de opinii), cel mai grav, periculos şi ameninţător instrument de

ameninţare, cu puteri imprevizibile pentru viitorul statului sau iminenţa schimbării ordinii în stat, mai

puternic decât armele represiunii, este gândul lucid. Bine gândit, infailibil şi conştient, acesta poate

aprinde sau declanşa conştiinţa colectivă, iar forma ideală prin care conştiinţele se trezesc este aceea a

Dialogului. În acest fel, în Grecia antică, în forul roman, iar mai târziu în parlamentele lumii, Dialogul

ca formă a democraţiilor netiranice a fost încurajat sau reprimat. În statele totalitare, observa Karl

73

Popper în „Societatea deschisă şi duşmanii ei “175: „tocmai Dialogul a fost reprimat, de unde şi

explicaţia diverşilor comentatori, potrivit cărora genul Dialogului (tocmai de aceea pentru că este

mijloc sau cale de dezbatere, formă eficace prin care se poate prezenta, demonstra şi revela adevărul)

a fost ocolit, evitat, dacă nu intenţionat scos până şi din dicţionare sau din manualele de învăţământ

“". De aceea problema comunicării (versus incomunicabilitatea) „s-a rezolvat “tiranic prin

suspendarea Dialogului", socotindu-se că, în sensul revelaţiilor acestuia, opinia publică se va

închega mai greu, iar sistemele opresive, totalitare vor rezista mai mult: ceea ce s-a şi întâmplat”. În

termenii distincţiilor filologice, logice, epistemologice, bipolaritatea comunicabil-incomunicabil

priveşte direct formele informaţiei individuale, colective, naţionale şi internaţionale. Marx a fost

raţionalist, spune Popper în capitolul Filozofia oraculară şi revolta împotriva raţiunii, al aceleiaşi

lucrări. „Ca şi Socrate sau Kant, el a crezut în raţiunea umană, ca fiind baza unităţii omenirii. Însă

doctrina sa, după care opiniile noastre sunt determinate de interesul de clasă, a grăbit declinul acestei

credinţe “176. Având în vedere deschiderile Dialogului, ca înfiinţare de idei, Popper, însă, după ce

acceptă că „raţionalism “înseamnă preamărirea inteligenţei în detrimentul observaţiei şi

experimentului (dialogal), în continuare crede că „în locul lui s-ar potrivi mai bine termenul de

intelectualism “177. Câteva rânduri mai departe, susţine că raţionalismul (intelectualismul) este

atitudinea omului „dispus să-şi plece urechea la argumente critice şi să înveţe din experienţă. Numai

că aceasta este atitudinea celui care admite compromisul „înţelegerii “între părţi ireconciliabile „Se

poate ca eu să greşesc şi tu să ai dreptate... “, sau cum notează chiar Popper „este atitudinea de a nu

abandona facil speranţa că, prin mijloace cum sunt raţionamentul şi observaţia scrupuloasă (ceea ce

nu ţine în nici un fel de interviu), prin dialog oamenii pot să ajungă la un fel de acord în multe

probleme importante “178.

Dialogul vs. Interviu

Pe diferite căi, canale mediatice, scrisul, radioul şi televiziunea au slujit fie informarea corectă

(în funcţie de interesele multiple ale unui stat sau altuia, de obicei statul de drept, fie informarea

incorectă, prin deformarea sau manipularea informaţiei, formele omisiunilor controlate fiind tot o

formă de dezinformare care ţine, volens-nolens de binomul cenzurii clasice: informare-

dezinformare. Împotriva oricăror tendinţe (voite) de dezinformare, sau (nevoite) prin ignoranţă,

necunoaştere sau prostie pur şi simplu, dintre toate mijloacele, genurile, stilurile, sau formele de

175 POPPER, K. R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei - Vraja luiPlaton, Epoca marilor profeţii (2 voi.); Ed. Humanitas; Buc. 1993;176 POPPER, K. R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei - Vraja lui Platon, Epoca marilor profeţii (2 vol);, Ed. Humanitas; Buc. 1993, p 244177 Op. Cit, p.244178 Idem, p.245

74

comunicare interumană, DIALOGUL are, încă din antichitate, locul privilegiat. Încurajările Şcolii

platonice din Atena, cu exerciţiile dialogale în plimbări peripatetice, ţin de trecut.

Dialogul în timpurile moderne nu se mai confundă cu vechea metodă „maeutică “, nu mai este

un exerciţiu de „moşire “a adevărului, ci are legile lui clare, formele sale de manifestare, genul

dialogal intrând cu respect în grila celorlalte genuri comunicaţionale. Doar atât că, sub aspect teoretic,

Dialogul este sau rămâne în continuare controversat, prezentat din varii unghiuri de vedere (favorabile

şi nefavorabile), în confuzie sau suprapunere cu alte genuri, (de pildă cu interviul, dezbaterea, masa

rotundă sau chiar ancheta). Iar acesta (cazul ambiguităţii scuzabile) atunci când, desigur, nu este

trecut şi contaminat de toate celelalte. Cel mai adesea Dialogul este trecut între FORMELE

COLOCVIALE ALE CRITICII, alături de interviu, care a devenit astăzi un gen proxim nu doar al

criticii literare, ci al aşa-numitului jurnalism de investigaţie. De la Jules Romains şi Roger Caillois,

Marcel Proust şi Jean Giono, Hervé Bazin şi Eugen lonescu (remarcabili scriitori şi jurnalişti din sfera

literaturii) şi până la reprezentanţii sau partizanii jurnalismului modem şi contemporan (care-i

revendică paternitatea), Interviul (chiar confundat cu Dialogul) păstrează caracterul colocviul, oral,

folosit cu predilecţie în Radio şi Televiziune, cu cele mai diferite rezultate. Efemere prin menire, nici

interviul nici Dialogul n-au scăpat observaţiilor criticii, care, cu mijloace şi scopuri diverse, uneori

discutabile, au trecut întâietatea sau prestigiul unuia sau altuia. Dacă în publicistica literară interviul

a făcut vogă cu celebrele chestionare „Marcel Proust “(adresate lui Eugen lonescu şi altora), Dialogul

s-a menţinut în echivocul contaminării cu elemente recuperate din retorică şi de la eseu. Câtă vreme

nenumăraţi scriitori sau jurnalişti şi-au intitulat dialogurile purtate drept „interviuri “, e incomod de

dat dezminţiri “. Adevărul trebuie însă rostit, dincolo de sfiala unui autor sau altul de a-şi intitula

opera „dialoguri “, dat fiind prestigiul aproape inegalabil al lui Platon cu „Dialogurile “sale. În

bibliotecile noastre există însă zeci de volume de „convorbiri “de genul celor semnate de Florin

Mugur („Convorbiri cu Marin Preda “, Ana Blandiana şi Romulus Rusan (Convorbiri subiective cu

D.D. Roşea, Grigore Moisil, C. Daicioviciu Al. Rosetti şi alţii), Constantin Coroiu (cu, Mărturii în

timp “dar titrat aproape zgomotos: Dialoguri cu Nichita Stănescu, Dialoguri cu Marin Sorescu,

Dialoguri cu Al Paleologu, Nicolae Manolescu, Petre Creţia...) şi nici nu-i prea rău: unii au murit, alţii

au căzut din rang, alţii nici n-au fost văzuţi la faţă de autorul publicat în colecţiile editurii „Paideea “,

dar ceva bun tot este! - DIFERENŢA!... Unele aşa-numite dialoguri nu sunt ce pretind, altele care nu

pretind (cele ale lui Florin Mugur, ale Anei Blandiana şi ale lui Romulus Rusan se conformează unui

status aproape perfect, răspunzând cel puţin la câteva dintre canoanele decalogului unui bun dialog, de

pildă al lui V. Pisarck; 1. Punct tare de plecare; 2. Argument unitar pe parcursul dialogal; 3.

Expunerea argumentelor incitantă...

75

PROBLEMA DIFERENŢELOR dintre Interviu şi Dialog s-ar putea demonstra elocvent, pornind de la

modele cât de cât notorii, pe care - comparându-le, le-am putea şi comenta. Iată, de pildă, pentru

Interviu, am putea lua drept punct de referinţă chestionarul unei publiciste, Antoinette Felix-Faure, azi

intrată în anonimat, dar redescoperită sub sintagma „Chestionarele Marcel Proust “, care îi aparţin şi

au primit în continuare răspunsuri celebre din partea mai multor alţi scriitori: Marcel Proust, Georges

Duhamel, Paul Claudel, Francois Mauriac, Jean Giono, Pierre Mac-Orlan, Eugen lonesco...

Chestionarul în sine nu este lipsit de întrebări iscoditoare, unele interesante, dar şi altele (destule)

purtând pecetea slăbiciunilor de tinereţe, unele fiind minore, altele cel puţin nostime. (Visul Dv. De

fericire? „Paradisul. Eternitatea “; Ce pasăre preferaţi? - „Nu iubesc păsările. Papagalul e comic “,

etc). Fără prestigiul celor care au intrat în joc, interviurile luate unor neinteresanţi ar fi intrat în ridicol

sau derizoriu. Şi aşa, unele dintre răspunsurile lui Eugen lonesco, de pildă, dincolo de răspunsurile în

general previzibile ale marelui dramaturg, apar cel puţin comice. Pentru scriitor, „culmea mizeriei

“este „condiţia de muritor “; Idealul său de fericire pe pământ este „Sănătatea, tinereţea, dragostea,

semi-bogăţia, dar şi... semi- sărăcia? “(Aici răspunsul este psihanalizabil); Eroii săi de roman „diferă

“; îi schimbă neîncetat. „Pe vremuri iubisem mult Idiotul lui Dostoievski “. - „Care este personajul

istoric preferat? “- „Nici unul “. De Gaule este „acel personaj călare între istorie şi metafizică, între

Cer şi Pământ, acel Don Quijote care a reuşit “. Dar Eugen lonesco este un excelent partener de

dialog, pe cât de inspirat pe atât de riguros autocenzural în materie de convingeri, argumente sau

sentinţe: remarcat şi remarcabil încă din tinereţe, când purtase cu Emmanuel Mounier un îndelung şi

scăpărător dialog pe problemele personalismului, ale revistei Esprit şi altele. Din Scrisori de la Paris,

reproducem un fragment de dialog. Este unul dintre nenumăratele dialoguri purtate de Eugen lonesco

în capitala Franţei, care i-au atras admiraţia intelectualilor pentru spiritul său polemic, ofensiv şi

iscoditor, elocvent pentru talentul său jurnalistic.

EUGEN IONESCU: „Se pare că problema cea mai caracteristică a Franţei e în necesitatea

unui primat al spiritualului şi al reabilitării persoanei spirituale. Problema există în Franţa, în

grupuri multiple care, poate fără să vrea, converg în mod natural. Ar trebuie şi s-ar putea ca

aceste tendinţe să se unifice? Care e, printre ele locul mişcării de la Esprit? “întreabă lonescu.

Iar EMMANUEL MOUNIER răspunde că nu se poate vorbi de o mişcare evidentă: „O

oarecare majoritate franceză este conservatoare. Acolo deci nici o schimbare nu e de aşteptat “.

- „Dar mişcarea de La Fleche, a lui Bergery, dar mişcarea de la L’Aube, dar cea a Noilor

Echipe Franceze (N.E.F.) cure au contribuit să se desolidarizeze spiritual de veche dreaptă? -

„Cunoşti, se vede, cele mai importante mişcări-rude cu un ideal asemănător, unele datoare

ideilor de la Esprit, dar mişcările spiritualiste şi personaliste franceze nu pot face totul singure

“. - „Dar personalismul, este oare numai o orientare pur şi strict francezău - „în măsura în care

sunt valori universale şi în care creştinismul se poate încarna în forme speciale, personalismul

76

- spune Munier - poate determina experienţe autentice, realizări de vocaţii diferite “. - „De

acord, spune lonescu, dar o îndrumare creştină nu trebuie să pregătească spiritele pentru

împărăţia cerurilor mai degrabă decât pentru realizările terestre? Cum ar putea o societate

personalistă să realizeze orientarea spre Ger? Trebuie să învăţăm să trăim, nu să murim “,

spune lonescu. - „Desigur, replică Mounier, Desigur că sfârşitul omului este în împărăţia

cerurilor, dar după cuvintele Evangheliei, „împărăţia Cerurilor este printre voi “, adică şi aici

„- „E fărăşi ideea creştină a încarnării “- zice lonescu. - „Fărăşi, continuă celălalt. Dar în

secolul al XlX-lea s-a făcut (ca o consecinţă a influenţei janseniste) o „despărţire a Cerului de

Pământ. Trebuie să realizăm încarnarea! “spune Mounier. Eugen lonesco nu e convins şi o ia

de la capăt, dar cu alte argumente: „Mulţi sunt foarte dispuşi să creadă că personalismul ar fi,

mai degrabă, o orientare înapoiată; că nu ar corespunde problemelor noi ale lumii, că nu le-ar

mai putea domina; că nu e, pe scurt, decât un ultim efort al individualismului şi liberalismului

francez de a se înnoi, de a redeveni viu, dinamic. Răspunsurile şi soluţiile personaliste şi

creştine la noile date ale istoriei sunt oare statice, încremenite? Pot ele oare să dea naştere ta

răspunsuri noi, să fie „de o actualitate vieu? Mulţi se tem că nu ar mai fi în stare să creeze noi

sinteze istorice. Că ar fi defensive şi nu ofensive “. (lonescu nu întreabă Ce crede, ce părere are

Dl Emmanuel Mounier? Dar acesta simte tensiunea şi frământarea partenerului de dialog. „La

aceste obiecţii şi neîncrederi nu vom putea răspunde decât prin ceea ce vom face. (Logic!)

Asigur însă că nu suntem deloc în defensivă, nu apărăm. Suntem în plină ofensivă. Naţiunea

este o realitate vie, ca familia, ca regiunea înlăuntrul Franţei. Iar într-o naţiune, societăţi

diferite se formează (sindicate, familii, organisme vii, biserici); statul nu are rolul de a Ie

suprima, ci de a le recunoaşte şi accepta» “- „în anumite margini! “spune lonesco. - „în

anumite margini! “, confirmă Mounier... 179

Este greu să socoteşti interviu un text de genul celui reprodus mai sus, doar graţie personalităţii

stilistice a Dialogului, graţie îndeosebi vitalităţii Ideii şi Informaţiei, calităţi care fac din cartea-

interviu o excelentă reuşită a genului, fiind greu de clasat.

Constantin Crişan, în Nostalgia comunicării, este inspirat când consacră unui capitol titlul

„DIALOGOS (în loc de forme colocviale ale criticii), dar el confundă Dialogul cu interviul, sau pune

interviul în paranteză alături de dialog, tulbură apele şi aşa neclare, când vine vorba de dialog.

„Interviu, anchetă, dezbatere, convorbire (= masă rotundă), chestionar - iată termeni practici, scrie

Crişan, termeni foarte vii care definesc în fond o singură acţiune literară: Dialogul, colocviul “ 180.

Citatul este revelator, dar în concordanţă cu avertismentul anticipativ (în fond corect). Autorul

prejudiciază genul, creindu-i dificultăţi de înţelegere a identităţii, pentru că, deşi au multe puncte

comune, totuşi, Dialogul şi Interviul au identităţi diferite, metode sau modalităţi de expresie diferite,

179 Ionescu, Eugen, Război cu toată lumea, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.246-254180 CRIŞAN, CONSTANTIN -Nostalgia comunicării", Editura Dacia (Colecţia Discobolul), Cluj-Napoca, 1978 ;

77

chiar rezultatele finale sunt diferite, fără a mai reaminti decât că, în vreme ce interviul este un gen

minor (important ca instrument de investigaţie dar minor), Dialogul este paradigmă majoră, este gen

al excelenţei mentale care conferă tuturor convorbitorilor distincţie elitară, activă, scormonitoare de

adevăr, implicaţie intelectuală de grad superior. Pe baza unui chestionar, eventual continuu

îmbunătăţit, se poate face un interviu interesant, dar previzibil, în funcţie de virtuţile, farmecul şi

sinceritatea sau nesinceritatea celui intervievat. Dar, în materie de Dialog, rezultatele pot (sau nu)

atinge strălucirea şi sublimul; însă aceasta ţine de armonia, compatibilitatea ideilor, modul

argumentării, câmpul sau orizontul culturii convorbitorilor, nota stilistică a fiecărui participant, toate

topite în pasta fundamentală a unui gând bine gândit, a unui argument clar formulat, a unui adevăr

bine subliniat, revelat, etc. Diferenţele sunt în identitate, în modul specific de a investiga şi elibera

adevărul. „Incomunicabilitatea “este un termen tot atât de contradictoriu şi iraţionalist, acesta negând

tocmai ceea ce presupune: de unde dezinformaţia, informaţiile, aproximative, prostia şi toate cele ce

decurg de aici. Cu mijloace minime, François Thoml a demonstrat ravagiile provocate de Limba de

lemn, G. Simmel (după Max Scheller) cu „La situation de l'homme “, a demonstrat efectele depăşirii

opoziţiei tribale (în gândire) dintre „noi “şi „voi “de către relaţia „eu “şi „tu “(în dialog), iar în

literatura românească de specialitate, Vasile Tonoiu, Henri Wald, Vasile Pavelcu şi mulţi alţii, au

demonstrat fiecare cu mijloace lui (filozofice, logice sau psihologice), importanţa Dialogului pentru

societate şi omul individual. La temelia conştiinţei de sine nu se află reflecţia în sine, ci raportul cu

celălalt, remarcă Alain Finkielkraut, într-un eseu consacrat Dialogului şi armoniei acestuia,

demonstrând că „societatea umană este socială înainte de a fi rezonabilă “181. La rândul său, Henri

Wald afirmă că, „în viaţa omului care dialoghează, primordială este morala: arta şi ştiinţa sunt

secundare “182. De altfel, (în sensul moralei dialogale), Finkielkraut precizează că „Responsabilitatea

faţă de Celălalt premerge contemplării (care, adăugăm noi, este act atitudinal de evaluare estetică: nu

discut cu cine trebuie, ci cu cine îmi place legea depăşitului „De gustibus non disputandum “). Dar

chiar şi în această condiţie aleatorie, necenzurată raţional şi, deci spiritual, condiţia dialogală a omului

este asigurată: disputandum versus non disputandum. Aducând în prim-planul atenţiei raportul dintre

EU-TU-CELĂLALT, iar prin extrapolare „NOI-VOI-CEILALŢI “(fără de care între unii şi alţii n-ar

exista), Finkielkraut observă că, în relaţia dialogală (la nivelul indivizilor, sau la nivelul comunicării

interumane dintre familii, grupuri, etnii, popoare, contrar aparenţelor, în relaţia mea cu celălalt mai

importantă este armonia (iubirea) decât ostilitatea. Dar „în trecerea de la individ la colectivitate, mai

observă H. Wald ostilitatea este dominantă între „noi “şi „voi “. „în societate, unde Dialogul colectiv

este mai greu de împlinit, diversitatea opiniilor este practic imposibil de cuprins, dată fiind dinamica

evenimentelor, atitudinilor şi instabilitatea subiectivă a indivizilor. Între „eu şi „tu “, cum observa şi

Wald şi Finkielkraut, fundamentală este iubirea. „Nu lupta este importantă - susţine cel din urmă ci

181 FINKIELKRAUT, ALAIN - La sugesse de l’amour, Editura Gallimard, Paris, 1981, p. 27182 WALD, HENRI - „Tensiunea gândirii“, Editura Cartea Românească, Bucureşti, p. 197

78

etica este sensul originar al fiinţării celuilalt pe pământ,. Iar celălalt, H. W., susţine că dacă „prostia

este mijlocul infailibil de nimicire pe cale paşnică a eforturilor gândirii personale" (opinie preluată de

la D. 1. Suchianu, din Puncte de vedere „Bucureşti, 1931, p. 44), nu i se poate opune acesteia decât

DIALOGUL. „Modalitatea cea mai eficientă de a face Dialogul imposibil este „prostirea oamenilor

“prin închiderea lor într-un sistem de gândire cât mai ermetic, care să scadă la maximul receptivitatea

faţă de orice opinie “183. Din altă perspectivă (dar nu fără legătură cu cele susţinute de cei citaţi, apare

totodată paradoxală teoria unor filozofi eminenţi precum Martin Buber, Emanuel Lévinas şi alţii, care

susţin că „iubirea este nu numai un ideal al omenirii, ci se află chiar la temelia relaţiilor dintre oameni,

a comunicării dialogale, a înţelegerii sau raţiunii etc... “Iar dacă e aşa, (şi nu este!), Henri Wald arc

dreptate să se întrebe „de ce întreaga istorie de până acum a fost dominată de ură? “Făcându-se totuşi

purtătorul de cuvânt al atitudinilor lipsite de violenţă (realitate care poate fi ameliorată dar nu

eradicată!), Wald inserează în „Tensiunea gândirii “(în legătură cu mass-media, deci şi cu Radioul), o

afirmaţie cel puţin surprinzătoare pentru momentul percepţiei actuale: „In contrast cu presa

occidentală, televiziunea, radioul, ziarele evită să anunţe catastrofe. Cutremurele, inundaţiile,

incendiile, deraierile de trenuri, prăbuşirile de avioane, asasinatele se petrec, chipurile, numai în

Occident..., dar fals! Spre deosebire de presa actuală de la noi, care insistă pe senzaţional (cutremure,

inundaţii, epidemii, violuri, asasinate, nunţi de vis, etc), în vremea totalitarismului românesc, de

dinainte de 1989, presa arăta „curată, pudică sau imaculată “, cum o vedea Henri Wald. Toate

mizeriile lumii erau expediate în Occident. Iar pentru o lucrare de fapt admirabilă pentru pledoaria ei

raţională, în favoarea Dialogului, insertul de mai sus să spunem că e o simplă eroare!

Omul, exponent al Dialogului

Mircea Maliţa, vorbind despre dialog şi gândirea modernă, stabileşte (în condiţia Dialogului real) o

tipologie sumară a omului dialogal, care, în exerciţiile sale „dialogice “foloseşte după caz mai multe

forme de gândire: practică, globală, modelatoare, operatoare, pluridisciplinară, prospectivă, laică,

optimistă, educabilă, economică etc184. Un om contemporan care nu ia în considerare aceste deschideri

posibile, ale gândirii „prin dialog “, practic este inadecvat unui asemenea exerciţiu. „Deşi omenirea nu

a suferit de la al doilea război mondial încoace zdruncinări comparabile cu acesta, gândirea umană

trece în prezent printr-o transformare profundă. Dacă nu o observăm, spune el, faptul se datorează

unui dezavantaj de poziţie; suntem prea aproape de ideile noastre ca să le simţim modificându-se.

Desigur, conchide el, aceste schimbări nu intervin în structura însăşi a raţionamentului: ne servim şi

acum de silogism, poate cu un spor de exactitate, aplicăm în continuare aceleaşi reguli de îmbinare a

183 WALD, HENRI – op. cit., p. 213184 MALIŢA, MIRCEA - „Gândirea modernă“ , în vol. Aurul cenuşiu; editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 5-45 ;

79

propoziţiilor, ajungem de la premise la concluzii cam prin aceleaşi metode, cel mult cu o mai marc

afinitate a instrumentului logic “(Aurul cenuşiu, p. 7). Poate că e şi bine, spune Mircea Maliţa, că,

„deşi îşi propune să atingă virtuţile adevăratului dialog (cel „de idei “, pentru care problemele

intelectului, ale logicii şi adevărului demonstrat devin lege), talk- show-ul seamănă întrucâtva cu ceea

ce spiritele neavizate numesc „dialog”

La rândul ei, observaţia lui Vasile Tonoiu, din volumul Omul Dialogul, este corectă şi sintetică:

„De la conversaţia cea mai banală şi mai neglijentă, care mizează în mod inconştient pe funcţia de

comunicare a înseşi situaţiei de viaţă, la discuţiile cele mai elevate şi tehnice, care reclamă selecţia şi

organizarea severă a materialului verbal, fenomenul de care vorbim se regăseşte, cu funcţii şi ponderi

variate, mai mult sau mai puţin metamorfozat, în toate manifestările omului dialogal"185.

Dialogul se dovedeşte a fi disciplina care „disciplinează gândirea “, fără a induce cu orice preţ

gânduri, idei sau concepţii comune, generalizate (deşi aceasta se întâmplă când asistăm la un bun

dialog). Rezultatul sau consecinţe unui bun dialog sunt acestea: unele gânduri, idei, convingeri

sau simple fraze-cheie „se agaţă “de memoria ascultătorului. Nu poţi uita uşor o vorbă de spirit, o

demonstraţie simplă care ţi-a lămurit - prin cineva sau ambii participanţi la dialog - că, „dacă luăm

ghilotina ca să facem dreptate, ultima hotărâre a ghilotinei va avea ca obiect capul meu “. În româneşte

se spune „Capul plecat, sabia nu taie! “Un bun dialog te ajută să capeţi adevărata dimensiune a celor

discutate te ajută să pătrunzi ce-i important, esenţial pentru tine, uneori vital. Prin extrapolare a

gândurilor, prin simpla participare la dialog, ascultătorul devine sau are sentimentul (şi de fapt aşa şi

este) devine parte activă.

În orice caz, prin dialog, mintea omului se trezeşte, devine „mintea din urmă “, conştiinţa lui devine

trează, creierul judecă, spiritul de observaţie este acutizat, simţul civic este trezit, ca şi simţul

răspunderii, în general: omul simte (brusc) nevoia să spune „Basta! Ajunge! Daţi-mi voie!... De astăzi

înainte... “Cam asta se întâmplă când asistăm la bunele dialoguri şi nu la dădăceală, lecţii ţinute ex-

catedra, conferinţe citite, spiciuri incendiare (dar fără feştilă - cum spunea Eugen Preda participanţilor

la un simpozion de muncă radiofonică de la Sinaia, de fapt un curs de pregătire pentru tinerii

radiofonişti, ţinut prima dată în luna martie 1992, iar de atunci în fiecare an, fără intermitenţe).

Dialogul te obligă să adânceşti (atât cât poţi) adevărul lucrurilor, făcându-te răspunzător pentru ideile

tale, nescăpând de sancţiune (dacă este cazul!) nici la prima „abatere “(sau eroare, ori greşeală de

raţionament), fiind prompt contrazis, admonestat, sancţionat „în replică dialogală “. Este de înţeles că,

în general, Dialogul se desfăşoară în limitele bunului simţ, a aşa-numitului sens comun al lucrurilor

sau temei pe care se întemeiază schimbul de idei, de replici sau cuvinte; dar sensul comun (senso

comune) despre care vorbea încă din secolul al XVI-lea Casstelvetro, nu este decât pragul comunicării

primare, „de angajare “în dialog, pentru că, în continuare, ceea ce poartă la începutul Dialogului

185 TONOIU, VASILE - Omul dialogat', Editura Fundaţiei Culturale Române; Bucureşti, 1995, p. 39 şi urm.;

80

amprenta unor opinii comune, se transformă prin argument şi subtilitate într-o convingere individuală,

aparţinând interlocutorilor. Aceştia, pe bază de noi argumente pun în discuţie ceea ce părea până mai

înainte consacrat 186

. Dacă RETORICA este disciplina care te învaţă în acelaşi timp să vorbeşti simplu unor oameni

simpli, dar şi ornat, sau foarte încărcat unui auditoriu alcătuit din curteni preţioşi sau oameni „de ştaif

- intelectuali ori practicanţi ai culturii - obligându- te să înfrunţi exigenţele lingvistice funcţionale şi

utilitare ale literaturii şi artelor, Dialogul e disciplina care cere încă mai mult! La tot ceea ce cere sau

pretinde RETORICA, Dialogul adaugă actul gândirii raţionale, cu obligaţia de a spune „ceva “de „a

profeţi “ceva, „de a scoate adevărul “de acolo de unde este el „ascuns “. Ca gen stilistic propriu, în

primul rând al ştiinţelor şi filozofiei (dar şi al artelor vorbirii), DIALOGUL se poate adresa în egală

măsură omului simplu, dar şi savantului.

Exigenţele unui bun dialog radiofonic?

Astfel formulată întrebarea, răspunsul nu poate fi decât eliptic, trunchiat, iar în practica

Dialogului radio (care are oricum particularităţi faţă de Dialogul generalizat, teoretizat de Mihai Şora)

este minoră, irelevantă, aproape insignifiantă: ca şi cum reţeta ar duce cu necesitate la mari opere, la

mari dialoguri. Eugen Coşeriu, un savant român de talie universală, declara sintetic lui Nicolae

Saramandu (autorul unui dialog cu Coşeriu despre „Lingvistica integrală “187:.. LIMBAJUL

DIALOGULUI este, pe de o parte. BAZA CULTURII si pe de altă parte, este FORMĂ A CULTURII.

Adică numai limbajul are această posibilitate de a fi limbaj şi realitate, în acelaşi timp, şi de a vorbi şi

despre sine însuşi. Muzica, spunea Coşeriu, nu poate vorbi despre muzică, nici sculptura despre

sculptură. Deci, limbajul are această proprietate că este, pe de o parte, BAZA CULTURII şi, pe de altă

parte, este şi FORMĂ A CULTURII (...) însă „există şi o formă anumită a limbajului, care nu este

numai limbaj, ci este limbaj cu o anumită determinare ulterioară, care este afirmarea sau negarea cu

privire la realitate, iar Aristotel îl numeşte limbaj „care afirmă sau neagă “şi care „dă adevărul sau

falsitatea “. Acesta este LIMBAJUL DIALOGAL188

. O întrebare de genul acesta „Ce este Dialogul şi care este limbajul său? “comportă un răspuns

pe măsură, de genul celor folosite - in chip operaţional de BBC pentru uzul celor care sunt mai dispuşi

să aplice decât să judece cu capul lor. Sigur că, pentru genurile minore ale radiofoniei (şi ale

186 Vezi POETICĂ ŞI RETORICĂ, de RENATO BARILLI, Editura Univers, Colecţia SINTEZE, Buc., 1975; în Capitolul Istorie şi poezie, Lodovico Castelvdtro(un interpret al Poeticii luiAristotel), referindu-se la dialog, spunea că acesta este „nu doar un eşantion trăit şi dedicat unui scop riscat şi riscant, care e curajul de a afla (prin actul de „moşire“ - maeutica socratica) adevărul, dar incită şi la lupte sau acţiuni nobile“ (Op. Cit. p. 96 şi celelalte). Vezi şi MICIIEL FOUCAULT, cu lucrarea „Cuvintele şi lucrurile“, în care, după opinia sa, „universul uman este dominat de unitatea armonioasă şi omogenitatea artelor şi a ştiinţelor, vorbind chiar de UN DIALOG AL ARTELOR Şl ŞTIINŢELOR“ ;187 COŞERIU, EUGEN şi SARAMANDU, NICOLAE - în dialog despre LINGVISTICA INTEGRALĂ: Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.188 COŞERIU, EUGEN - Dialog despre limbaj şi artul creator, Cf. Op. Cit., p. 48 şi u r m . ;

81

comunicării în general) este necesar şi operaţional un „BBC NEWS GUIDE, în care - la capitolul aşa-

numitelor „standards “, adică la liniile directoare obligatorii pentru redactorii de ştiri, să poată

descoperi „secretele “unei bune ştiri. Pentru cei care aspiră spre dialog, orice ghid. (deşi s-au elaborat)

nu asigură ceea ce trebuie. Pentru „redactorul de ştiri “se pot alinia, la rigoare, (deci într-o bună ordine

gândită, următoarele „recomandări “; redactorii de ştiri fiind obligaţi să respecte: 1. Responsabilitatea

(Responsability) să ofere publicului nu doar ceea ce doreşte acesta, ci şi ce trebuie să afle. Dar, pentru

Dialog, ecuaţia nu-i valabilă? 2. Corectitudinea (Fairness) să nu caute victime, să nu pornească

cruciade, pentru că nu există favoriţi! - Dar pentru Dialog, recomandarea nu-i înţeleaptă? 3.

Imparţialitatea (Impartialitty) adică postul să nu aibă păreri proprii, de fapt să nu şi le decline, pentru a

nu adopta poziţii partizane! Aici, Dialogul se desparte de ŞTIRE şi colportorii de ştiri. Peter Ackroyd

poate avea dreptate, poate fi fermecător prin spiritul de ordine, clasificare ori catalogare, dar OMUL

(jurnalist, prin excelenţă) nu intră în cele „trei “feluri de jurnalişti: marii comentatori olimpieni,

aducătorii de ştiri şi scriitorii de reportaje. Sigur, un om de dialog va avea întotdeauna de învăţat ceva

din „standardele “radiofoniei de ştiri de la BBC. Independenţa (Independence), Sobrietatea (,

Sobriety), Acurateţea (Accuracy) sau Bunul gust (Good taste) sunt cuvinte de ordine şi pot opera ca

principii, într-un moment sau altul al dezbaterii de idei, dar aici - în Dialog, altele sunt

comandamentele, exigenţele, cerinţele unui bun dialog! Constantin Noica, un împătimit al Dialogului,

un răsfăţat al minţii deschise, un suveran absolut peste legile vorbirii dialogale (A se vedea în Jurnalul

de la Păltiniş ce şi cum procedau MAGISTRUL şi DISCIPOLII când treceau la „dialog “; ei bine,

Constantin Noica avertiza: „NU adevărurile de la care pleci în dialog sunt (atât de) importante, ci

acelea la care ajungi (concluzia şi adevărurile demonstraţiei dialogale); 2. Cauza şi efectul (premiselor

dialogale) sunt cauză şi efect într-un câmp logic (în orizontul rotaţiei pământului)... “El îi demonstra

lui Andrei Pleşu şi lui Gabriel Liiceanu că „la un râu din Nord (Obi, Lena, Ienisei, din Siberia), malul

drept e mai scăzut (din cauza rotaţiei Pământului... “. Tot aşa cum intensitatea focului scade direct

proporţional cu cantitatea fumului “. Dar în termenii esenţelor sau instrumentelor Dialogului, „A

gândi, înseamnă a spune că asta nu e asta “(şi a demonstrat logic pc bază de bogate note şi informaţii

de geofizică planetară). Că logica e ştiinţa gândirii? Se întrebă Noica. Dar tot el spunea: Da. Dar ce e

gândirea, tocmai?... Iar luând gândirea ca ştiinţă, după opinia lui Noica „logica nu gândeşte “(şi

demonstrează asta). El spune, de pildă: „Masa asta nu e masă: e apă, zice Thales. Şi e tăcută de om,

care e tot apă (zice Thales). Cum? Rămâne de văzut... “(Dialogul e chemat să vadă „cum “? Dar actul

de a spune că asta nu e asta spre deosebire de animal pentru care e asta - dă gândirea şi astfel începutul

logicului... “conchide Noica. Pleşu declara ritos că „Ceea ce mi-a plăcut la Dumneavoastră, Domnule

Noica, a fost felul în care ne-aţi demonstrat că ceva, un lucru, o formă, un gând este şi, în acelaşi timp,

nu este ceea ce pare! “- Da! Ar fi zis Noica, magistrul, dar nu ce sunt vinovat că, folosind aceleaşi

lucruri, aceleaşi cuvinte, aceleaşi legi sau instrumente ale judecăţii, poţi demonstra uşor că îţi ajută în

egală măsură să şi afirmi, dar să şi infirmi. Camil Petrescu în „Lecţia de filozofie “(acolo în pat cu

82

domnişoara) demonstra platonic: Cu aceleaşi legi poţi să-l trimiţi pe vinovat la osândă (moarte), dar te

poţi transforma în avocatul Diaviolului şi îl poţi pune pe osândit în libertate... Citeşte-1 pe Platon!...

Ştii ce facem noi aici? - Dialogăm: adică despicăm firul în paişpe, scoatem puţin adevăr, dar asta,

însemnând puţin pentru mine, poate însemna imens pentru omenire! Viitorul e al acelora care ştiu să

poarte capul drept, sau să-l folosească cum trebuia... Asta e Dialogul!. (Din Mărturii despre Constantin

Noica, comunicate de Vasile Tonoiu, consultantul filozofului înaintea elaborării „Tratatului de

ontologie “).

Altfel, vorbind despre dialog şi Dialogurile lui Platon, Eugen Coşeriu spunea: „Opera de artă

nu e operă de artă pentru că exprimă cutare sau cutare pasiune politică şi nici nu judecăm opera de artă

după politica pc care o exprimă şi care ne convine sau nu ne convine nouă. Înţelegem că pasiunea

politică, ca orice pasiune, se poate realiza în opere, aşa cum s-a realizat pasiunea religioasă. Când

considerăm Dialogurile lui Platon ca operă de artă, pe noi ne interesează adevărurile filosofice, ne

interesează pasiunea filosofică a lui Platon, faptul că, la el, filosofía devine viaţă. Această pasiune

putem s-o considerăm din punct de vedere estetic (în operă) şi atunci Platon ne apare ca unul din cei

mai mari scriitori ai lumii. Dar putem să ignorăm cu totul filosofía lui, putem să-l considerăm ca

scriitor şi maestru al Dialogului şi al prezentării lucrurilor prin dialog189. Pe de altă parte, într-o altă

configurare a ideilor, acelaşi lingvist Eugeniu Coşeriu, referindu-se la LINGVISTICA TEXTULUI

SHAKESPER1AN ŞI PLATONIC spunea: „Eu spun că există între marii scriitori ai lumii doi mari

creatori de contexte cu mijloacele cele mai simple. Aceştia sunt Platon şi Shakespeare. Ei nu descriu

contextul, ci îl crează. La Shakespeare indicaţiile de scenă sunt foarte reduse fiindcă el crează contexte

prin dialog. De exemplu, dacă e noapte, atunci personajele se poartă cum se poartă oamenii noaptea;

se găsesc unele lângă altele şi nu se văd, strigă ca şi când ar fi departe, se împiedică, ş.a.m.d. Dacă e

nevoie de noapte, Shakespeare o face, ace noaptea. Şi o face prin dialog şi prin comportarea actorilor.

La Platon n-avem nici măcar asta, fiindcă nu există actorii. Totul trebuie să fie pus în dialog. Ei bine,

la Platon este aşa, că după două pagini începi să vezi personajele, să vezi care este atitudinea fiecăruia

şi să poţi prevedea cum va fi purtarea fiecărui personaj “. Aceste exemple le-am dat pentru a

demonstra că practica dialogată în realitate este concretă, sunt activităţi sau realităţi complexe, cele

despre care e chemat să vorbească Dialogul; pe când diferitele definiţii, recomandări, standarde, de

felul celor formulate în „BBC NEWS GUIDE “ şi chiar în unele şcoli sau compendii „de jurnalism

(care toate exclud Dialogul) rămân (operaţionale), dar simple recomandări, în general exterioare

activităţilor jurnalistice majore şi concrete.

De pildă, unor jurnalişti grăbiţi nu li se poate contesta acuitatea observaţiei; dar fiecare recomandare

dintre cele de mai jos, va fi aplicată diferit: în funcţie de foarte mulţi factori: Dialogul prin el însuşi

punând în discuţie o lume, ignorând sau dezvăluind alta, uneori mai multe lumi: paralele sau care se

189 COŞERIU, EUGENIU - Despre Platon, Dialogurile lui Platon şi dialog; în „Lingvistica integrală“, p. 127

83

intersectează. În realitatea practicii dialogale, aceste traiectorii ale afirmaţiilor şi negaţiilor, ale

judecăţilor sentinţelor, se întretaie, alcătuind canavaua dialogală.

Deci, deşi le semnalăm şi socotim absolut notabile, judicioase, recomandările de mai jos sunt

bune exerciţii de dialog „şcolar “; despre adevăratul dialog, care nu este pentru tot omul, apelăm la

alte autorităţi sau experienţe! Paul Ricocurj, în Eseurile sale de hermeneutică, se referea la

dimensiunea critică a demersului dialogat. Este un punct de vedere (de unii contestat, de alţii

îmbrăţişat cu rezerve, după cum sunt şi exegeţi care nu consideră exerciţiul critic de domeniul

specificităţii Dialogului). „Critica, spune Ricoeur, este acea teorie a competenţei comunicative care

conţine arta de a înţelege, tehnicile necesare pentru a învinge neînţelegerea şi ştiinţa explicativă a

distorsiunilor “190

. Ricoeur încearcă să salveze un dialog ratat de doi imenşi protagonişti ai demersului hermeneutic

(operaţional şi în dialog), socotind că fiecare are deopotrivă meritele şi limitele sale; pentru că

Dialogul în sine, ca specie a gândirii realităţii şi minţii umane, este incomparabil mai bogat, mai adânc

şi imprevizibil prin „arheologia “săpăturilor spre adevăr. Dacă Gadamer ontologizează gândirea

dialogală insistând asupra „înţelegerii “, asupra acordului, ca şi cum consensul care ne precede ar fi

ceva constituit, dat fiinţei (şi dcci vorbind despre „Dialogul care suntem “), în schimb, |Habermas nu

poate avea decât neîncredere faţă de ceea ce i se pare a fi o ipostaziere ontologică a unei experienţe

(dialogale) rare, adică experienţa de fiinţă, precedată în dialogurile noastre cele mai fericite de

înţelegerea care le susţine. Dar această experienţă (dialogală) nu poate fi canonizată (cum fac

„standards-urile ghidurilor pentru Dialogul perfect), pentru a face din ea „modelul “, paradigma

optimă, dacă nu ideală a Dialogului perfect, prin acţiunea lui comunicaţională.

IATĂ ŞI „SUGESTIILE “PENTRU UN BUN DIALOG, care circulă în mediile jurnalistice

din România:

1. DIALOGUL se poartă la persoana întâi, folosind apelativele de politeţe: „eu consider “,

eu cred “, „după opinia mea “;

2. Ascultarea atentă a celuilalt asigură coerenţa deducţiei (nu-1 întrerupeţi pe celălalt!

Regula cere acceptarea diversităţii de opinii argumentate;

190 RICOEUR, PAUL. - Eseuri de hermeneutică" (Traducere dc Vasile Tonoiu); Kditura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.257 ;

84

3. Dispute de idei nu înseamnă ceartă; Dialogul presupune acceptarea critică a celuilalt;

4. Reflecţia vizează ideile celuilalt, în funcţie de care le construieşti pe ale tale;

5. Evitarea divagaţiile, a parantezelor irelevante, fără consistenţa de argumente;

6. Respectul obligatoriu al gândirii şi argumentelor celuilalt, privite critic (toleranţa ideii);

7. Formularea laconică, cât mai concentrată a ideii, dar conţinând argumentul necesar;

8. In locul redundanţei sau lipsei argumentului exprimat prompt, e preferată tăcerea;

9. Tăcând, nu poţi pretinde participarea la dialog; pentru că a GÂNDI (A DIALOGA)

înseamnă A EXPRIMA UN GÂND, O IDEE; întreabă-te dacă, fără argumentele celuilalt, ai ii

gândit/demonstrat) ideea ta, la fel!

10. Finalitatea Dialogului e adevărul demonstrat. Ai învăţat ceva din Dialogul acceptat? ÎN

DIALOG, concluzia ultimă nu-i decât un adevăr, (la un moment dat, nu absolut!).

Practicarea Dialogului în radiofonia modernă

Numele unor Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, sau Andrei Pleşu sunt

bine cunoscute pentru fervoarea punctelor lor de vedere, pentru pasiunea ideilor eu care se angajează

în dialog şi, mai ales, pentru distincţia stilistică, logică şi interpretativă a prestaţiilor lor dialogate,

impunând prin inteligenţa, cultura şi ferma lor orientare în câmpul intelectual al momentului pe care îl

parcurgem, dacă nu în toate cazurile, „modele polemice “(întemeiate pe principii trainice şi observaţii

atente, bazate pe propriile lor trăiri), în orice caz ele reprezintă repere vrednice de luat în considerare.

Ţinând cumpăna dreaptă, în separaţie de locul comun depăşit, au reacţionat propunând în cele mai

multe cazuri soluţii lucide, puncte de vedere valide şi fiabile pentru prezent şi timpul apropiat, din

exerciţiul lor polemic-dialogal neavând decât de câştigat ideea, mentalitatea nouă în plină formare şi,

evident ascultătorul (când dezbaterea are loc la radio). Din nefericire şi disproporţionat, în planul

85

exemplelor remarcabile de la posturile străine pentru arta lor dialogală, sunt citaţi de obicei mai ales

marii realizatori de televiziune: Bernard Pivor, Larry King, Jay Leno, cei din sfera radioului probabil

neavând audienţa şi neprezentând egal interes pentru ceea ce ar fi talk-showul de televiziune. Evident,

DIALOGUL RADIOFONIC, fie şi în VARIANTA TALK-SIIOW-ului angajat în condiţia „modelului

său iniţial de la BBC (care nu era altceva decât un admirabil dialog pe viu, interesant dialog politic în

studiou între doi reprezentanţi ai puterii şi opoziţiei), Dialogul radiofonic, prin extrapolare în faliile

altui „gen “(noi spunem hibrid pentru că e întemeiat pe celelalte, tradiţionale), Dialogul radiofonic

deci, are darul de a duce mai departe o tradiţie care poate păli, dar nu poate trece în uitare atâta vreme

cât rămâne viu, energic prin puterea de a sublinia, argumenta şi impune criterial idei şi valori

demonstrate. Ca şi în cadrul talk- show-ului la modă, mai frecvent în televiziune decât în instituţiile de

radio, DIALOGUL RADIOFONIC continuă să-şi aibă locul său în grilele de program, doar în măsura

în care trezeşte interesul ascultătorului, răspunde exigenţelor culturale sau ideatice ale acestuia,

prinzând sau ţintuind ascultătorul lângă aparat. Ca şi talk-show-ul radiofonic, (diferit de Dialogul

radiofonic prin multe specificităţi), acesta din urmă rezistă şi impune prin curentul de opinie pe care îl

stârneşte, jocul superb al argumentelor şi schimbului de idei de o parte şi alta a mesei rotunde.

Avem siguranţa că, dacă am compara DIALOGUL ca act al convingerii, cu Talk-show-ul

radiofonic, ar putea câştiga cel din urmă; dar, dacă admitem că - prin destinaţie sau scop - talk-show-ul

îşi propune să fie spectacol (oricât de consistent sau inconsistent în idei, dar totuşi spectacol), talk-

show-ul are de câştigat. Oricum, majoritatea sugestiilor făcute de V. Pisarck, prin DECALOGUL

CELOR ZECE RECOMANDĂRI PENTRU UN BUN DIALOG, poale fi extrapolat cu succes în sfera

spectacolului de talk-show.

Iată, mai jos, DECALOGUL UNUI BUN DIALOG) (identificat de V. Pisarck):

a) Prezentarea la începutul argumentării a unui enunţ neconvenţional şi puternic, a unei idei

importante (acceptate/neacceptate), a unor ipoteze/convingeri şocante;

b) Argumentul trebuie să fie prezentat unitar; decurgând unul din celălalt;

c) Exprimarea argumentelor să fie incitantă pentru partener, să urmărească firul ei;

d) Să se apeleze la repetiţii ale aceluiaşi lucru, ale aceleiaşi idei (prezentate altfel);

86

e) Să se apeleze la experienţele personale ale destinatarului, rareori la cele proprii; Argumentele

raţionale să se bazeze permanent pe cele emoţionale;

f) Nu uitaţi că, singure, argumentele emoţionale duc la demagogie;

g) Trebuie să existe o unitate logică între unităţile comunicării;

h) Să fie asigurată claritatea şi înţelegerea;

i) Să existe efortul conjugat pentru „încălzirea “Dialogului; (date omnicunoscute);

j) Să existe interes reciproc pentru: comunicarea eficientă (folosind raţionalul şi afectivul);

interese comune pentru elucidarea unui adevăr, a unei idei, etc; descoperirea elementului „nou

“, (creator) - inductiv-deductiv; interes pentru adevăr şi raţiune, nu de amorul conversaţiei;

Radioul, simpla necesitate şi pasiune?

Preocupat de ce vor zice alţii despre el, uşurelnic când e să ia hotărâri sub influenţa mulţimii,

religios şi naţionalist de ochii altora şi în general totdeauna cu privirea aţintită asupra celor din jur.

Cam aşa arată o schiţă-portret al individului român. Românul deşi, pe e o parte încearcă să-şi păstreze

caracterul de individualitate, trăieşte într-o conştiinţă comună, de grup. Paradoxal, deşi se vrea a fi

stăpân pe moşia lui, el nu o particularizează ci acţionează în conformitate cu obiceiurile neamului.

Orice român îşi face casă;’ca lumea”, se îmbracă „ca lumea” şi se îngroapă „ca lumea”. Şi toate

acestea de teamă, am spune noi. Sentimentul fricii, de a nu intra în „gura satului” este ceea ce îl

determină pe român să acţioneze conform obiceiurilor.

87

Am pomenit de „gura satului” un element ce e mai pregnant aici în România decât în altă parte

a lumii. Cele mai multe convingeri personale sunt întemeiate pe ceea ce „gura satului” difuzează.

Remarci, pe marginea şanţului în fiecare de genul „ai văzut-o dragă pe aia?” întâlnim la fiecare pas.

Despre pasiunea românului Constantin Radulescu-Motru spunea că:” Sunt lucruri pe care

românul le începe cu greu şi le lasă uşor, dar sunt lucruri pe care, dacă începe, nu le mai lăsa

niciodată”191.

Un alt aspect legat de conştiinţa colectivă este cel religios. Românul nu merge la biserică

neapărat pentru a se ruga, aşa cum se întâmplă în Occident. Biserica a fost pentru român un loc de

bârfă, de promenadă.

Românul şi comunicarea mediatică

A) perioada comunistă

Românul este din fire un om foarte deschis comunicării. El socializează, ca să vorbim în

termeni academici, oriunde în orice ipostază. Este obişnuit să-şi dea cu părerea despre orice, cu

oricine, să pună pasiune în discuţie, „să ia foc” atunci când cineva nu de acord cu el. Românul, este

aşadar un adevărat creator de mesaj, moderator, difuzor şi formator de opinie.” Câte capete atâtea

păreri” spune o vorbă din bătrâni.

Constantin Radulescu-Motru explică acest lucru prin individualismul acut de care suferă din

punct de vedere psihologic locuitorul de la nord de Dunăre: „Românului nu îi place tovărăşia. El vrea

să fie de capul lui. Stăpân absolut la el în casă.Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie

a lui"192. Însă chiar şi aşa, el nu se sfieşte de pe margine să-şi dea cu presupusul despre realitatea în jur.

Indiferent că e vorba de un sfat pentru un vecin, prieten, sau o opinie cu privire la o problemă de ordin

politic.De pe tuşă, toţi sunt profesionişti, însă când sunt rugaţi să aplice ceea ce au zis, dau înapoi.

Mentalitatea românului este aceea de a devora tot ce se difuzează. Timp de 45 de ani a fost sub

influenţa unui regim care i-a anihilat dorinţa de cunoaştere. Toate mijloacele de informare aflate în

mâna statului. Regimul autoritarist a folosit mijloacele de comunicare pentru propagandă. Sunt de

191 C-tin Radulescu-Motru – Psihologia poporului roman, editura Paideia, 1998, pg.18192 C-tin Radulescu-Motru – Psihologia poporului roman, editura Paideia, 1998;pg16

88

notorietate momentele de la trecerea dintre ani când românul închidea radioul, sau televizorul să se mai

„răcească”. Refuzul îndoctrinării a generat crearea unei media paralele gen „radio-sant” în care unul

dintre participanţi redifuza pe sistemul dubasului de pe vremuri o informaţie, credibilă de multe ori,

informaţie pe care o auzise la rândul său de la o altă persoană. Adeseori, pentru ca mesajul trecea din

filtru în filtru, conţinutul, contextul ajungeau să fie în final cu totul altul. Este arhicunoscută imaginaţia

debordantă a românului care face din ţânţar – armăsar. Şi astfel un simplu accident de maşină se

transformă în măcel, sau un simplu cutremur de pământ ce se lăsase cu câteva geamuri sparte, a ajuns

să pară o catastrofă. Şi totul pentru ca fiecare comunicator se jură pe avea mai sfânt că a văzut cu ochii

lui.

Ceauşescu a încercat prin toate mijloacele împiedicarea apariţiei presei clandestine, mergându-

se până la cele mai meschine interdicţii. De exemplu, din 1977 până în decembrie 1989, a fost interzisă

deţinerea de către cetăţeni a maşinilor de scris, acest lucru fiind permis doar cu aprobarea scrisă a

autorităţilor. Răspândirea noilor tehnologii care ofereau posibilitatea informării clandestine a suferit

acelaşi tratament, însă în acest caz fără succes.

Deşi a fost împiedicată apariţia unei prese alternative sau de opoziţie care să spună adevărul,

românii s-au descurcat în a-şi procura aparate care să primească şi să distribuie semnale prin

televiziunea prin satelit din vestul, estul şi centrul Europei. Ca urmare, România deţinea aproximativ

300-500 de antene parabolice, iar videocasetofoanele existente au făcut posibilă distribuirea

programelor străine înregistrate pe casete.

Informaţia transmisă de cele câteva posturi de radio şi prin programele de televiziune şi ziare

era din ce în ce mai puţină. Când, în 1959, Televiziunea Romană a inaugurat Programul I, ea

transmitea aproximativ 81 de ore pe săptămână. Spre sfârşitul anilor .80, a ajuns să transmită în jur de

14-30 de ore săptămânal. Emisiunile erau dedicate aproape în exclusivitate mesajelor politice, ştirilor

despre familia Ceauşescu şi conţineau foarte puţin divertisment.

Nici situaţia radioului nu era mai bună. În anul 1985, au fost închise cinci studiouri regionale193.

În ceea ce priveşte ştirile transmise prin canale audio-video sau tipărite, ele erau, aşa cum am

menţionat deja, relevante la nivel politic şi ideologic. Aceloraşi evenimente transmise de mass-media

străine publicului din România li se acordă o atenţie minoră. Cu toate acestea, mass-media din

România şi-au pierdut cea mai mare parte din credibilitate.

Lipsindu-le mijloacele şi libertatea de a se exprima, românii au devenit căutători de informaţii.

În cazul României, nevoia de informaţie a fost fundamentală şi mai complexă în orientare decât dorinţa

193 Peter Gross , Colosul cu picioare de lut, ed Polirom, pg 73

89

de a avea mijloace de comunicare care să dea expresie ideilor şi experienţelor lor. Şi acest fapt era, de

asemenea, important.

Dar românii atinseseră un punct, către sfârşitul anilor 80, în care nevoia de orice fel de

informaţie, alta decât cea furnizată de mass-media controlate şi care controlau România, a devenit

importantă pentru supravieţuirea lor psihologică şi emoţională.

B) perioada postcomunistă

Sigmund Freud spunea că acea persoană care va înjura în loc să dea cu piatra va fi un adevărat

creator, generator, cu alte cuvinte, de subcultură mai ales. Nu întâmplător am ales această expresie

plină e duh a celebrului psihanalist. Pentru că ea se potriveşte perfect cu ceea ce s-a întâmplat în

peisajul mediatic românesc post-decembrist. O analiză succintă a întregului spectru mediatic, a

mesajelor transmise, a autorilor acestora arată slaba pregătire a celor ce se doresc a fi formatori de

opinie, difuzori de informaţie etc. Însă vina nu este neapărat doar a lor ci şi a consumatorului de media

care, îndoctrinat şi îndobitocit practic de un sistem totalitarist, odată văzut liber a început, după cum

aminteam ceva mai devreme mare consumator de produse mediatice. Celebrul slogan: „Fac ce vreau,

că e democraţie!” a căpătat în mass-media:” Mă uit la ce vreau, că e democraţie!” O privire aruncată pe

grilele de program a posturilor de televiziune arată dorinţa exacerbată pentru programe şi filme străine.

Încet-încet, pentru o bună perioadă de timp şi acest lucru s-a întâmplat şi în cazul radioului,

programele cu un puternic accent autohton au fost înlocuite.

Românului, scăpat de jugul comunist, a început să-i miroasă a Occident, a început să fie „cool”,

să asculte numai muzică din afară, să se îmbrace că afară. Aici apare o contradicţie cu spusele lui

Radulescu-Motru despre conştiinţa colectivă. Unde anume?, aţi spune. Că şi aici tot conştiinţa

colectivă acţionează. Da, într-adevăr, însă numai este forma tradiţionalistă conform normelor

autohtone, pur româneşti. A început românul nostru să se integreze în sistemul europeano-

americanizat. A renunţat la tenişi, iţari, brâu şi bundiţă pentru adidaşi, blugi şi canadiană.

Şi ce legătură are media cu asta, s-ar întreba majoritatea? Ei bine, media a fost cea care a

schimbat gândirea. Deschiderea unor noi orizonturi, mai ales către publicul românesc mai puţin

cultivat a avut unele efecte devastatoare. Adeseori, însă, în sens negativ. Să ne amintim doar bucuria,

emoţia, teama pe care am resimţit-o o parte din noi în acele clipe de teroare din decembrie 1989. Mulţi

au profitat de naivitatea celorlalţi şi iată-ne acum la peste 23 ani de la acele momente că încă dezbatem

căutând răspunsuri la întrebări la care ştim răspunsul dar ne e teamă să acceptăm realitatea. Psihologia

românului şi cât adevăr putea să spună Radulescu-Motru acum mai bine de 50 de ani, este o psihologie

falimentară. Visul oricăruia dintre cetăţenii acestei ţări este acela de a fi şef. Şi în media s-a întâmplat

90

la fel. Fie din necesitate, fie din dorinţa de a fi „om mare”, după revoluţie multe ziare s-au arătat pe

piaţă, mult mai multe reviste, o puzderie de staţii de radio şi televiziune. Entuziasmul fiecăruia de a

deveni celebru, de a-şi auzi vocea, sau de a se vedea pe sticlă, coroborat cu lipsa legislaţiei adecvate a

condus la ceea ce a devenit în prezent obiect de studiu la facultăţile de profil jurnalistic. Nu are sens să

întocmim o statistică. Oricât de multă pasiune au pus fiecare dintre cei implicaţi în activitatea

redacţională, tot nu a fost îndeajuns pentru a suplini lipsa experienţei manageriale. Şi astfel peste unele

ziare s-a aşezat demult praful uitării, peste unele frecvenţe radio s-a aşternut o tăcere apăsătoare, iar

unele televizoare nu au mai prins imaginea unor vedete de carton. Un prieten, jurnalist cu state vechi în

presă mi-a pus o întrebare, legată de această problemă a apariţiilor şi dispariţiilor din peisajul media de

după 1989: „Ştii care e asemănarea dintre Las Vegas şi România?” Privirea mea uimită l-a determinat

să-mi răspundă: În Las Vegas au loc foarte multe căsătorii, dar totodată şi foarte multe divorţuri..”

Observând probabil că încă nu realizasem despre ce este vorba a continuat”... în România se realizează

multe <<căsătorii>> în presă, apar foarte multe redacţii, dar au loc asemeni SUA şi foarte multe

<<divorţuri>>, adică redacţii desfiinţate”. Cam aşa arată radiografia presei post-decembriste.

„Nimeni nu ştie destul astăzi. Toţi vrem să fim informaţi.Cu privire la ce? Nu ştim exact. Dar

am voi să ştim, să aflăm, să putem spune într-o lume în care, în fiecare clipă avem impresia că se

întâmplă ceva, fără ca noi să fim la curent. Există, în vremuri de mare densitate, cum sunt cele de

astăzi, o supremă valoare, din care omul îşi face hrana zilnică: informaţia. Să ştii ceva, chiar inexact,

dar să ştii. E aproape ca un narcotic”194

Astfel îşi începea celebrul Constantin Noica una din multele sale conferinţe susţinute pe

programul public de radio. Este vorba, dacă mai e cazul să spunem, de o recunoaştere a faptului că

omul modern este în stare permanentă de informare. Acest adevărat drog pe care îl reprezintă

informaţia pentru omul modem - dar aş menţiona că această constatare este valabilă pentru omul tuturor

timpurilor, deoarece informaţia a fost şi este vitală pentru însăşi existenţa speciei - ne-a adunat într-un sat

global, în care toţi ştim aceleaşi lucruri, avem obiceiuri şi interese similare. Pentru că informaţia înseamnă

îmbogăţire, dar, în acelaşi timp, induce şi fenomene contrare: pierderi de identitate, împuţinare, sărăcie

spirituală, uniformizare, simplism. Se vorbeşte chiar că omul modern s-ar afla chiar sub dictatura

presei. Ziarul, televizorul, postul de radio ne dictează ce cumpărăm, cât şi de unde, cum ne hrănim,

cum ne îmbrăcăm şi cum vorbim, cum gândim şi cum ne creştem copiii.

Analiza făcută de Constantin Noica în conferinţă menţionată se opreşte şi asupra termenilor de

"formă, formare, informare şi informaţie". "Ce sens are formă, cărui lucru se opune?", se întreabă

filosoful. "Materiei", răspunde tot el şi continuă: "Formă şi materie, acestea sunt noţiunile cu care ne

194 Constantin Noica “21 de conferinte radiofonice.1936-1943”, ed Humanitas si ed Casa Radio, 2000, pag 178

91

jucăm fără să ştim. A informa însemna, în latineşte, a da formă unui conţinut". În presă această teză s-

ar putea traduce în felul următor: evenimentul nu este informaţie. Relatarea despre eveniment devine informaţie,

adică stratul de cuvinte, sunete, imagini alcătuiesc informaţia. Această relatare despre eveniment este

realizată totdeauna cu un scop: de a forma opinii, de a educa, de a stârni anumite reacţii sau

sentimente.

În acest proces complex de bombardament informaţional care îl asaltează pe om din toate

direcţiile, presa are, fără îndoială, un loc principal, fiind furnizoarea celei mai mari cantităţi de

informaţii. În plus procesul e informare prin intermediul radioului, dar şi al presei în general, este

constant şi sistematic.

Una din funcţiile radioului, conform teoreticienilor, este aceea e păstrător şi difuzor de cultură.

Radioul este mijlocul prin care ascultători cu nivele culturale diferite se pot instrui în toate domeniile

culturii, artei, ştiinţei. Canale şi programe speciale intră în casele receptorilor, aducându-le nu numai

informaţie culturală, ci chiar manifestări la care şi ei pot participa: spectacole, concerte, recitaluri, din

care unele au loc la mii de kilometri depărtare. Toate fac parte din existenţa de zi cu zi a tuturor celor

ce optează pentru aceste programe. Emisiunile culturale sunt adaptate vârstelor şi necesităţilor

diferitelor categorii de ascultători, astfel încât fiecare să afle ceea ce îşi doreşte în aceste programe

radio, să poată să se instruiască sau să-şi completeze cunoştinţele în domeniile preferate şi la nivelul

particular de înţelegere. Dar, în fonotecile lor, posturile de radio tezaurizează fapte culturale

remarcabile, voci ale unor personalităţi din toate domeniile. Radioul imortalizează evenimente şi

personalităţi şi se constituie în acest fel într-o arhivă sonoră de importanţă naţională. Aceste

înregistrări se utilizează apoi în emisiuni sau sunt oferite marelui public înregistrate pe casete sau CD-

uri.

Spectacole de teatru şi varietăţi, recitaluri poetice, concerte sunt produse foarte frecvent şi

pretutindeni în lume de posturi de radio. Radioul nu numai că preia manifestări cultural distractive de

la instituţii de profil, dar produce fapte de cultură. Scenariile radiofonice care stau la baza emisiunilor

teatru la microfon, de pildă, sunt diferite de textele operelor dramatice. Mişcarea scenică, decorul

trebuie suplinite de sunete şi zgomote. Orice gest al actorilor nu poate fi sugerat decât inflexiunile

vocii umane sau de sunete sugestive. Înregistrările muzicale realizate în studiourile posturilor de radio

au o calitate excepţională datorită mijloacelor tehnice de care acestea dispun. Această calitate face din

înregistrările muzicale sau teatrale ale posturilor de radio adevărate bijuterii, multe înregistrări fiind

apoi multiplicate pe casete sau CD-uri.

Ca şi televiziunea, radioul oferă multe momente de distracţie autentică prin emisiuni speciale

de divertisment. Dar şi programele muzicale, adaptate tuturor gusturilor, transmisiile sportive fac din

radio un mijloc de destindere căutat şi apreciat. Trebuie să mai menţionăm, că acest tip de programe,

92

ca, de altfel şi cele culturale, sunt şi foarte ieftine şi nu presupun decât dispoziţie de ascultare din

partea receptorilor, prea obosiţi şi adesea în lipsă de bani pentru a se deplasa la locul unde are loc un

spectacol sau o manifestare sportivă.

Necesităţile românului

Oricine doreşte să afle de la radio informaţiile ce trebuie să-l ghideze în hăţişul cotidian.

Trebuie să obţină din programele difuzate pe radio exact ceea ce îşi doreşte cu prisosinţă. Ascultă

radioul pentru a afla cum să se îmbrace în ziua respectivă, dacă să îşi ia umbrelă, dacă e mai bine să

meargă la serviciu cu „itebeu, sau să îşi ia maşină „proprie şi personală”.De asemenea ascultă radioul

pentru a fi la curent cu tot ceea ce se petrece în jurul său pe plan economic, social, politic.

Analizând însă grilele de programe, conţinutul emisiunilor difuzate atât de postul public cât mai

ales de cele particulare se remarcă un apetit, morbid pe alocuri, pentru scandal, accidente, crime

violuri etc. Peste tot senzaţional.De 23 ani încoace, românul nu pare a se fi săturat de astfel de

informaţii. Psihologii şi sociologii pe care i-am ascultat de atâtea ori pun acest fapt în contextul celor

45 de ani de dictatură de interzicere a unor drepturi elementare. Ei afirmă că este un lucru normal să

fie aşa. Însă tot ei mărturisesc că procesul este unul estul de ciudat în România.

Românul este, dacă vă amintiţi ce spunea Constantin Radulescu-Motru, un om frustrat,

neîmplinit într-o societate în care insatisfacţiile individuale se amplifică, în care relaţiile interumane

devin din ce în ce mai abstracte, tot mai fragmentare şi funcţionale. De aceea presa radiofonică

românească pune un puternic accent pe această latură: în toate emisiunile difuzate pe undele hertziene

sunt prezente personalităţi, pozitive dar şi negative (de la şefi de stat, demnitari, până la delapidatori,

hoţi, infractori). Relevarea unor elemente din viaţa lor personală oferă impresia ascultătorilor că şi ei

au intrat în lumea acestora, că le cunosc faptele la zi, obiceiurile, slăbiciunile, pasiunile etc.Pe de altă

parte, viaţa socială îngrădeşte numeroase tendinţe umane, fie ele de natură biologică, sau culturală.

Românul, prin esenţă vrea să fie un „om mare”, doreşte să domine, e o necesitate psihologică a laturii

sale. Visează adeseori cu ochii deschişi. Doreşte să domine, dar de fapt este dominat. Aminteam de

ceea ce spunea Radulescu-Motru, că românul deşi vrea să fie stăpân în casa lui, este influentaţ în tot

ceea ce face de o conştiinţă colectivă. Comportamentul lui în societate este dirijat în funcţie de, mai

nou, modelele oferite prin media. Prin emisiunile radio şi nu numai, lui i se indică modul cum să se

îmbrace, cum să-şi aranjeze casa, cum să mănânce, iar în ultima vreme cum să vorbească. Dominaţia

media, a radioului în cazul nostru, asupra omului nu este percepută ca o formă de agresiune făţişă,

directă. Dar efectele se resimt din ce în ce mai acut. Dorinţa de aventură, neprevăzut creează o stare de

presiune psihică, din care se poate ieşi cu ajutorul media. După cum afirmam ceva mai devreme,

93

românul vrea să-şi satisfacă dorinţa de senzaţional. Programele abundă în informaţii despre dezastre

naturale, sau provocate, de oameni etc. În acel moment şi fac aici o paralelă cu o idee freudiană, în

subconştientul fiinţei umane e produce un declic, o defulare.Pe e o parte ascultătorul este îngrozit de

cele întâmplate, dar totodată şi bucuros că nu l-a afectat pe el. E ceea ce în cultura populară

românească s-ar traduce prin „capra vecinului”. Astfel, radioul îl ajută pe om să se elibereze de

frustrările sale.

Trebuie să reţinem o altă latură a psihologiei românului, pe care radioul o exploatează din plin.

Până în 1989, iau aici în discuţie o emisiune a radioului public, „Studio Deschis”, locuitorii ţării

asaltau redacţia cu o sete nebună de cunoaştere culturală, ştiinţifică etc. După evenimentele care au

condus la răsturnarea regimului Ceauşescu, brusc lucrurile s-au schimbat. Într-o discuţie purtată cu

ceva timp în urmă cu unul din realizatorii emisiunii, am ajuns la concluzia psihologilor care u analizat

comportamentul românilor: lenea şi dorinţa macabră de a se plânge de orice. Analizând conţinutul

scrisorilor primite la redacţia emisiunii, peste 90 % erau legate de rezolvarea unor probleme ce

necesitau o simplă deplasare la autorităţile statului. Mai erau şi scrisori prin care se cereau numere e

telefon. Şi ca să completeze tabloul descris de acum celebrul Radulescu-Motru, o parte din scrisori

erau de la ascultătorii ce doreau bani. Sună cunoscut, nu-i aşa. Românul vrea totul de-a gata. Preferă să

stea în şomaj acasă, să i se servească masa în stil occidental, dacă se poate fără să mişte un deget.

Cineva spunea că dacă lenea şi prostia ar durea, ar fi groaznic de trăit în România. Românului îi place

să se plângă de probleme cotidiene, se vaită în stânga şi în dreapta, are insomnii, suferă din diverse

motive, este deprimat, stresat, trist, singur şi sună la radio.De aceea programele, în special cele de

noapte au fost adaptate acestor cerinţe: muzica menită să-l relaxeze, emisiuni interactive pe probleme

de viaţă, emisiuni în care specialişti din diverse domenii încearcă să-l liniştească, să-l sfătuiască.

Românul este vorbăreţ din fire. Îi place să-şi dea cu părerea şi cum radioul este o tribună a

opiniei publice, îl ajută pe acesta să-şi facă auzit punctul de vedere. Nu de puţine ori, ca reporter radio,

m-am întâlnit cu întrebări de genul:” Dar eu când mă aud la radio?”. Românul este îndrăgostit de

propria voce şi vrea să se audă; chiar dacă spune o tâmpenie, e a lui. Nu îi place să gândească prea

mult, dacă ar putea să o facă altcineva în locul său ar fi perfect. Dar să gândească în conformitate cu

ale sale convingeri, dacă se poate, altfel refuză produsul oferit. Remarci, în diverse grupuri de genul:

„Bine i-a zis!”, sau „Bine i-a făcut!” întâlnim la tot pasul.

Peter Gross afirma în lucrarea sa „Colosul cu picioare de lut” că românului a început să nu-i

mai miroasă a bine programele educative, programele culturale. El raporta problema la perioada de

îndoctrinare comunistă, în care programele cu caracter educativ-formativ, căpătaseră cu totul şi cu

totul alte valenţe. Audienţa postului public de radio, canalul România Cultural în anul 2001 era una

destul de mică. Explicaţia acestui fenomen a devenit un adevărat stereotip: dezinteresul faţă de cultură,

94

scăderea accentuată a gradului de instrucţie a indivizilor societăţii româneşti, concurenţă posturilor

TV.O altă hibă este cea legată de resursele umane. Media de vârsta a realizatorilor care concep şi

realizează programele cu un puternic impact cultural e situează undeva la 50 de ani. Această evidenţă

se răsfrânge în grila de programe a postului România Cultural, în emisiunile „încremenite în proiect”,

vorbă lui Gabriel Liiceanu”. Emisiuni realizate în acelaşi format, cu acelaşi mijloace şi „voci”,

colaboratori de zeci de ani195. Propuneam în acel an, în lucrarea de diplomă, revigorarea colectivului

redacţional, „Se impune în acest sens o revigorare a colectivului redacţional, prin formarea şi

angajarea unui număr cât mai mare de redactori tineri, care să conceapă un nou tip de emisiuni

racordate noilor structuri ale cunoaşterii, mentalităţilor culturii şi orizontului de aşteptare al

ascultătorilor. Se impune ca în marea lor majoritate cu excepţia unor emisiuni introduse de curând în

fluxul radiofonic) redactorii, realizatorii să-şi revizuiască formulele şi conţinutul emisiunii să transmită

publicului-ţintă, mesaje noi, într-un raport direct proporţional cu ceea ce aşteaptă din parter

emiţătorului şi nu cu ceea ce vrea să impună în totalitate emiţătorul. [...] Din punct de vedere

organizatoric, canalul Radio România Cultural, nu şi-a constituit un minim grup de promovare a

imaginii şi sistemului relaţiilor publice, care să întreţină o colaborare susţinută cu serviciul omolog din

Societatea Romană de Radiodifuziune, sau să acţioneze doar pe teren propriu, informând alte mijloace

de comunicare în masă despre activitatea redacţională, despre proiecte şi perspective. Desigur, un

interes declarat pentru îmbunătăţirea calitativă a emisiunilor, pentru promovarea în rândul redactorilor

a celor mai noi tehnici şi forme pentru prezentarea informaţiei culturale există, iar unele rezultate

obţinute sunt notabile. Acea autoritate, care să facă „minuni" peste noapte, înlăturând nu doar

emisiunile proaste, neinteresante, ci şi cele anchilozate în rutină, lipseşte. Ba, mai rău, înlăturarea

gafelor de informaţie, prin lipsa de scrupule şi autocontrol a unor redactori care cred că se poate face

radiofonie în termenii amatorismului ieftin, sau diletantismului iresponsabil, mai face ravagii,

redactorii şi realizatorii riscând să rămână mari voci pierdute în eter.”196

Speram în acele momente ca în timp lucrurile se vor schimba, însă recitind acum, după aproape

cinci ani de zile, acele rânduri am constatat cu amărăciune câtă dreptate avea Gabriel Liiceanu...

Necesitate, sau pasiune?

Dacă la prima parte a întrebării, lucrurile sunt destul de clare iar aplicaţia pe România la fel,

pasiunea ridică multe semne de întrebare. Pasiunea... Explicaţia standard dată de dicţionar este una

195 George-Lucian Onofrei,” Conditia dialogului in emisiunile de radio” – lucrare diploma, Universitatea Hyperion 2001, pag.57196 Op cit, pag 57

95

destul de rece, impersonală. Ori pentru a şti exact despre ce este vorba trebuie stabilite alte coordonate.

Pasiunea ca iubire, pasiune ca manie, pasiune ca hobby. S-ar putea spune ca sunt sinonime.La o primă

analiză aşa şi este. Însă consultând o serie de tratate de specialitate, concluzia este cu totul alta.

În cartea sa, „Fundamentele comunicării interpersonale”, în capitolul „Comunicare şi

afectivitate”, Mihai Dinu vorbeşte despre pasiune, dragoste, iubire, hobby, contextualizându-le în

relaţiile dintre doi indivizi. El îl citează pe poetul naţional Mihai Eminescu care spunea despre iubire

că e „un instinct atât e van/Ce le-abate şi la păsări de reo două ori pe an”.197 Probabil că Mihai

Eminescu a scris aceste versuri, sarcastice totuşi, într-un mare moment de decepţie sentimentală. Altfel

nu se poate explica de ce a transformat această stare afectivă, care îl înnobilează pe om, într-o acţiune

de satisfacere a unor pofte animalice.

Însă până a ajunge la definirea pasiunii pentru ceva, trebuie să parcurgem alţi câţiva paşi, iar

Mihai Dinu face acest lucru pornind de baza piramidei afectivităţii, afilierea trecând prin prietenie şi

abia apoi ajungând la pasiune.

Afilierea este acea tendinţă a omului de a stabili legături interpersonale, fără coloratură sexuală.

Relaţia ce se stabileşte n acest caz nu este una bruscă ci dimpotrivă, progresivă, spre deosebire e

iubire, dragoste unde sentimentul apare brusc intens şi e poate încheia la fel. În stabilirea relaţiei de

prietenie un rol deosebit aparţine proximităţii.. Vecinătatea, spune Mihai Dinu, „creează condiţii

pentru întâlniri mai frecvente care sporesc familiaritatea, reducând teama de necunoscut”198

Dorinţa omului de a stabili relaţii de afiliere, prietenie, are la baza impulsul de a reduce

sentimentul de nesiguranţă faţă de cei din jur. De asemenea omul doreşte să împărtăşească afecte, să

fie stimulat afectiv şi, de ce nu, iar românul celebru n aceste sens, să „se dea mare”, ca să folosim o

expresie populară..

Ceea ce mai contribuie la stabilirea relaţiilor de afiliere, prietenie, este ideea de hobby. Este

arhicunoscut că atât bărbaţii, cât şi femeile, îşi stabilesc prietenii şi în funcţie de activităţile comune,

fie le productive, sau recreative. Însă modul de percepţie a acestui mod de a realiza o activitate este

diferit de la un sex la celălalt. Dacă doi bărbaţi pot repara o maşină, pot să pescuiască o zi întreagă în

tăcere deplină (de notat că pescuitul şi maşinile reprezintă două între cele mai cunoscute hobby-uri

pentru bărbaţi), femeile nu pot face acelaşi lucru.

O serie de studii efectuate de sociolingvişti arată că o femeie pronunţă în medie 6000-8000 de

cuvinte, emite alte 2000-3000 de sunete şi face aproximativ 10000 de gesturi. În schimb aceleaşi studii

arată că un bărbat se limitează la circa o treime.199

197 Mihai Dinu, “Fundamentele comunicarii interpersonale, ed. All, 2004, pag.126198 Mihai Dinu, op cit, pag.127199 Idem, pag 129

96

Iată cum unele activităţi pe care unii oameni le fac din plăcere ajută în procesul de socializare

în care este implicat omul. Putem spune că hobby-ul reprezintă pentru fiinţa umană o metodă de a

evada din cotidian. Hobby-ul are un rol de a ajuta un om să se echilibreze psihic, să se elibereze de o

tensiune interioară negativă, acumulată la serviciu de obicei. Spuneam că două dintre aceste metode,

să nu le numim totuşi pasiuni, sunt pescuitul şi automobilele. Dar un om se poate retrage liniştit într-un

colţ al casei pe un fotoliu, să citească o carte, să asculte muzică, sau să călătorească, să stea pe o stâncă

undeva să privească spre zările îndepărtate.

De ce nu dorim să le numim pasiuni, pentru că pasiunea implică mult mai mult. Mulţi o alătura

conceptului de mânie, de obsesie. Dacă la hobby putem da o explicaţie clară de ce am ales una din

activităţi, în ceea ce priveşte pasiunea lucrurile stau puţin diferit. Este ca şi cum am întreba pe cineva

de ce se îndrăgosteşte. Pentru că aici este toată esenţa pasiunii: în iubire. Francezul „tomber

amoureux”, ca şi englezescul „to fall în love”, în care remarcăm prezenţa verbului „a cădea”, exprima

cum nu se poate mai bine opacitatea sentimentului de iubire. Aceasta apare pe neaşteptate şi e ea nu ne

putem feri. Firesc evoluţia sentimentului depinde în mare parte de modul e gândire al fiecărui individ

în parte, educaţie, anturaj etc. Dacă pentru mai toţi sentimentul iubirii este ca o căutare permanentă a

ipoteticei fericiri şi greu de realizat şi care la un moment dat dispare, pasiunea rămâne veşnică.

Pasiunea, spre deosebire de iubire este concret, practic, palpabil uneori.De multe ori pasiunea se

confundă cu mania. Specialiştii denumesc mania ca o formă obsesivă, bolnăvicioasă, a iubirii pentru

un lucru, fiinţă, domeniu etc. Mania presupune suspiciune, supraveghere permanentă, gelozie, violenţă

uneori. Putem afirma cu mâna pe inimă că persoanele care colecţionează cărţi, timbre, ascultă din

pasiune o anumită emisiune, suferă de mânie? Greu de crezut...

Toate aceste forme ale iubirii pentru ceva presupun acordarea unui timp aparte, diferit de cel

alocat activităţilor cotidiene.De multe ori pasiunea îl acaparează pe individ în afara câmpului muncii şi

presupune creativitate, imaginaţie, perspicacitate. În timpul liber omul are posibilitatea de a-şi da frâu

liber tuturor ideilor, de a face tot posibilul de a obţine rezultatul dorit. Pasiunea înseamnă şi

devotament cauzei respective, înseamnă credinţa, dăruire de sine. Adevăraţii oameni pasionaţi sunt cei

care s-au dedicat întreaga viaţă unui scop nobil prin natura sa. Indiferent că e vorba de domeniu

ştiinţelor exacte, umaniste etc. Toţi cei care au rămas în istorie că adevăraţi creatori, inovatori,

inventatori, sunt de fapt oameni pasionaţi de ceea ce au făcut.

Aşa se întâmplă şi în domeniul mediatic, radiofonic, în cazul nostru.

Că e vorba de Marconi, Popov, Tesla, consideraţi a fi pionerii domeniului, că e vorba de

Dragomir Hurmuzescu, în cazul României, cu toţii au militat şi luptat cu vitregiile timpurilor pentru a

crea ce se înseamnă radioul modern. Românul Hurmuzescu i-a uimit pe toţi cu încăpăţânarea să de a

crede în reuşita visului său. Pentru că pasiunea sa pentru radio era foarte mare, optimismul nu l-a

97

părăsit atunci când primele experimente au dat greş. În cadrul primului Congres de Ştiinţe din

România el afirma „Mai trebuiesc câteva perfecţionări pentru ca omul sa pună stăpânire şi pe această

miraculoasă aplicaţiune a electricităţii”200

Eşecurile nu l-au descumpănit nici pe el, nici pe apropiaţii săi. Astfel că sub conducerea lui să se

realizează în anul 1925 la Institutul Electrotehnic, înfiinţat tot de el, pe lângă Universitatea din

Bucureşti, un radioreceptor. Tot aici, sub conducerea să se realizează primele posturi experimentale de

radiodifuziune pe unde medii (1927) şi scurte (1928). După aceea se construiesc posturile naţionale de

radiodifuziune de la Băneasa şi Bod.

Şi iată cum din pasiune pentru domeniu şi credinţa în reuşita visului unui om, românul ascultă

astăzi radioul.

Radioul ca necesitate, i-am înţeles menirea.Ca pasiune, e mai greu să stabilim o direcţie...

Pentru că pasiunea trebuie să fie, e o părere personală, bidirecţională. Pasiune trebuie să fie şi în

mintea şi sufletul creatorului de mesaj radiofonic, nu numai în inima ascultătorului. Oameni pasionaţi

cu adevărat de radio, pot fi număraţi pe capete. Majoritatea celor ce lucrează în domeniu, din păcate,

este pasionată de altceva decât radio. Aminteam mai sus unele carenţe de ordin managerial în radioul

public. Emisiuni prăfuite, învechite, realizate după metode arhaice şi nu e vorba numai de canalul

România Cultural. Situaţia una generalizată în cazul posturilor publice de radio.De multe ori intră în

emisie oameni cărora le lipseşte motivaţia. Din vocea lor nu mai reiese trăirea momentului difuzării

mesajului.

De la profesionist la amator

Un domeniu aparte, dar care demonstrează pasiunea omanului pentru radio, este cel al

radioamatorismului.

În România la ora actuală există aproape 300 de cluburi de radioamatori, unele moştenite de la

fostele cercuri de pionieri, altele organizate de oameni ale căror profesii depind de radio - poliţişti,

pompieri, meteorologi, dar şi câteva cluburi de liceu, care vor asigura perpetuarea acestei pasiuni şi în

epoca telecomunicaţiilor online. Federaţia Internaţională de Specialitate a acordat României peste

6000 de indicative, licenţe de emisie în termeni mai apropiaţi. Comunitatea radioamatorilor este poate

cea mai unită, pasiunea pentru domeniu spunându-şi cuvântul. Ei doresc să cunoască, să exploreze 200 Dragomir Hurmuzescu, Telegrafia fara sarma cu ajutorul undelor electrice, ed Dacia, 1902, pag 25

98

lumea undelor hertziene. Ore peste ore petrecute în faţa staţiei radio şi conversaţiile cu alţi pasionaţi de

la mii de kilometri depărtare.

Unii stau de vorbă ore întregi cu un om pe care îl aud pentru prima oară. Conversaţii nesfârşite

despre vârsta, nepoţi, pasiuni, amintiri din tinereţe... Poate par banalităţi, dar pentru un pensionar

văduv reprezintă un balsam sufletesc. Alţii caută să emită în regim de performanţă sau să recepţioneze

mesaje dificile. Alţii pândesc dâre de meteorit. Când intră în atmosferă, meteoriţii lasă o urmă de aer

puternic ionizat, care reflectă foarte bine undele. Însă durează maximum câteva zeci de secunde, timp

în care se poate transmite un mesaj.

Unul din veteranii domeniului, Ştefan Fenyo, întâlnit cu ceva timp în urmă la o conferinţă de

presă a povestit pentru Radio România Actualităţi cum s-a născut pasiunea lui pentru radio: „A fost

suficient să-mi pun prima oară căştile pe urechi şi m-am îmbolnăvit. Era atâta libertate cât nu puteam,

în acele vremuri, măcar să concep că poate exista. Nu m-am mai despărţit niciodată de această

pasiune”. Iată aşadar cum dorinţa de libertate, de evadare, naşte pasiune pentru radio.

Dragostea acestor oameni pentru ceea ce fac şi-a dovedit utilitatea de multe ori. În analele

Federaţiei Române de Radioamatorism există numeroase exemple în acest sens. Acelaşi Ştefan Fenyo

povestea că cele mai grele zile, în care a muncit din plin au legate de momentele cheie ale existenţei

României pornind de la cutremurul din 1977 şi terminând cu revoluţia din 1989, perioadă când reţeaua

pe care o utilizau era singură ce furniza informaţii, clandestin evident, străinătăţii.

Pentru a arăta cât de pasionaţi sunt de ceea ce realizează, jurnaliştilor prezenţi la respectiva

conferinţă de presă li s-a dat un, hai să-i spunem deviz de cheltuieli. Totalul m-a frapat şi pe mine, de

asemenea un împătimit al radioului, nu neapărat amatorism: un împătimit poate cheltui bani cu care şi-

ar putea cumpăra un Porsche. Fără alte comentarii...

Radioul în România – perspective

Ultimele studiile arată că peste jumătate din populaţia României, peste 10 milioane conform

Asociaţiei pentru Radio-Audienţă ascultă radioul. Necesitate? Pasiune? Greu de spus...

Peste un milion de români, în special cei din mediul urban, ascultă radioul în maşină, alte cinci

milioane fac acest lucru acasă.La serviciu, aproximativ două milioane de români se delectează cu

programele radio, iar peste 800.000 preferă compania radioului în alte locaţii: magazine, baruri,

cluburi.

99

Victor Zidaru, director executiv al asociaţiei afirma la un moment dat într-o conferinţă de presă

că pe viitor se aşteaptă o creştere a concurenţei la nivel urban, o creştere calitativă şi diversificată a

programelor datorită aceluiaşi lucru. Numai în Bucureşti, amintea Zidaru, există aproximativ 30 de

posturi de radio ce emit legal.

De asemenea radiourile comerciale îşi vor extinde aria de acoperire şi oferta destinată oraşelor

mici şi satelor, intrând, astfel în concurenţă cu posturile publice care deocamdată domină în mediul

rural.