1

Curs de Teologie Pastorală - Partea a II-a

PASTORALA SPECIALĂ

PAROHIA

I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului

Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei. Parohia este deci terenul,

este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea, suntem datori să încercăm

a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.

l. Termenul parohie1 a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a înţeles, la

începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea creştinilor dintr-un

oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, “neavând cetate stătătoare aici, căutau pe cea care va să

fie” (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi fel de trai şi

aceleaşi preocupări în “vremelnicia acestei vieţi” (I Petru I, 17), ca unii care sunt “străini şi rătăcitori” în

această lume (I Petru II, 11).

Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era, la început câte un episcop, s-a atribuit

adeseori numirea de parohie şi eparhiei. Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul parohie s-a înţeles

societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau sate mai mari.

O asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe, era o unitate

bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot.

Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a întrebuinţat pe lângă

termenul de parohie şi acela de enorie.

Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară.

Privită din punct de vedere al înfăţişării ei externe de fapt şi în realitatea ei istorică, parohia sau

enoria este comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceloraşi

preoţi sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al tainelor ori cultului în genere şi

conducător al sufletelor la mântuire. Alţi scriitori dau o definiţie mai scurtă parohiei şi anume: Parohia este

totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea

B.O.R. din anul 1948 defineşte la art. 4, litera i, parohia în felul următor: Parohia este comunitatea bisericească a

credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui

preot paroh.

2. Literal, termenul înseamnă a locui împreună, a fi în acelaşi loc. În istorie, termenul acesta a fost

întrebuinţat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau comunităţile

evreieşti răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei termenul a fost împrumutat de elini, spre a desemna

prima comunitate creştină din oraşe.

Parohia este deci unitatea sau comunitatea bisericească în cadrul căreia creştinul primeşte toate

darurile necesare mântuirii. În cea mai mică şi mai neînsemnată parohie petrece, viază şi lucrează

Hristos Dumnezeul nostru prin prezenţa trupului Său mistic, în altarul fiecărei biserici Hristos este

1 Parohia = cea mai mică unitate administrativă; comunitate religioasă creştină condusă de un paroh; enorie –

din ngr. enoria; în latină – parochia, vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, pag. 300 şi 655. Termenul

παροικια înseamnă a locui împreună, a fi laolaltă, a fi în acelaşi loc. În istorie termenul acesta a fost utilizat

pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau comunităţile evreieşti,

răspândite în lumea întreagă. De la evrei termenul a trecut la elini şi prin acest cuvânt se arăta comunitatea

creştină dintr-un oraş oarecare.

2

totdeauna prezent şi gata să opereze mântuirea oricărui credincios care caută, care doreşte şi însetează

după această mântuire. Deci parohia nu este numai o unitate geografică, numai o circumscripţie bisericească, numai o

organizaţie administrativă, politică, economică, financiară, sau o simplă asociaţie efemeră de oameni care au

aceleaşi păreri şi credinţe. Aşa ceva este parohia numai din punct de vedere al consideraţiilor raportate la viaţa

trecătoare, la convenţiile omeneşti pur pământeşti, în esenţa ei, însă, parohia sau enoria este ceva mai mult, este

realitatea creştină în cuprinsul căreia credinciosul găseşte toate mijloacele necesare pentru a stabili

legătura şi unirea lui cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, parohia sau enoria este creştinătatea în mic,

este forma cea mai redusă, sub care se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Hristos, în

Biserică, şi deci în fiecare parohie, se continuă şi se desfăşoară opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, în

fiecare parohie se săvârşeşte jertfa de răscumpărare şi se dă credincioşilor, ca hrană pentru viaţa de veci,

Trupul, Sângele Mântuitorului în forma lui mistică. Sfintele Taine, prin care se împărtăşesc creştinilor toate

darurile cerului, necesare pentru mântuire, sunt valori şi bunuri pe care le posedă fiecare parohie, aşa cum le au

şi celelalte unităţi mai mari ale Bisericii, ca de exemplu episcopia, mitropolia, etc. Prin urmare, parohia este,

alături de o realitate geografică, administrativă, etc. şi o realitate spirituală. Aceasta este mai ales partea

esenţială, sensul superior al parohiei.

Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos, este un

organism, un corp alcătuit din mai multe elemente:

a) Capul acestui organism şi în acelaşi timp conducătorul parohiei este preotul. El reprezintă pe

Iisus Hristos şi lucrează în numele Lui. El îndeplineşte funcţia cea mai însemnată şi în acelaşi timp cea mai

plină de răspundere din parohie. El are datoria de a vesti Evanghelia, de a preda învăţăturile Bisericii, de a

săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii, prin care credincioşii sunt puşi în legătură cu

Dumnezeu. Preotul este deci organul care mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. Prin

această mijlocire a preotului, darurile cerului se revarsă în viaţa credincioşilor, iar aceştia sunt ajutaţi spre a

se înălţa la cer, la Dumnezeu. Preotul este în acelaşi timp şi părintele spiritual al tuturor enoriaşilor săi. în

această calitate el are datoria să-i iubească pe toţi cu adevărată dragoste de părinte, să se intereseze de

aproape şi neîncetat de toţi fii săi duhovniceşti, să supravegheze întreaga viaţă religioasă morală din

parohie, să lucreze, să se străduiască şi să se jertfească pentru mântuirea lor. Preotul are, deci, în cadrul

parohiei, un rol cu totul deosebit, rolul cel mai important. Referindu-se la acest rol, Sfântul Ioan Gură de Aur

spunea: “Corpul este dominat de cap, întrucât el este sediul tuturor senzaţiilor şi al conducerii sufletului.

Fără cap, cineva nu poate să trăiască; dimpotrivă mulţi oameni au trăit vreme lungă după ce Ii s-au tăiat

picioarele. Prin urmare, capul este superior nu numai prin poziţia sa fizică ci şi prin funcţiunile şi rolul

lui”.

b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul parohiei. Parohia este

însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre, este o comunitate alcătuită din

mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei, membrele parohiei sunt credincioşii, Sfântul Apostol

Pavel defineşte Biserica, şi deci într-o anumită măsură şi parohia, drept “Trupul lui Hristos”. Un trup suntem noi

cei mulţi, pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Cor. XII, 2). Toţi laolaltă, adică cler şi popor,

alcătuim trupul lui Hristos, iar “fiecare în parte sunteţi mădulare “, membre ale aceluiaşi trup (I Cor. XII, 27),

pentru că “trupul nu este alcătuit dintr-un singur membru, ci din mai multe” (I Cor. XII, 14). Între aceste

membre trebuie să fie un raport de colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie perfectă de funcţiuni.

Aşa precum în circuitul vieţii şi în buna funcţionare a organismului fizic trebuie ca fiecare parte a corpului să-şi

îndeplinească funcţia ei, rolul ei special; tot astfel şi în parohie, fiecare membru, fiecare credincios e dator să-şi

îndeplinească îndatoririle lui. Dacă unele părţi, unele organe sau membre ale corpului omenesc nu

funcţionează deloc, sau funcţionează anormal, atunci întreg organismul se resimte, întreg corpul este

bolnav. La fel şi în Biserică şi în parohie, dacă nu există colaborare între cler şi popor, sau dacă anumiţi

credincioşi nu-şi îndeplinesc îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se împiedică bunul mers al enoriei întregi,

se deranjează funcţia normală a întregului organism, se îmbolnăveşte întreaga comunitate.

3. Îndatoririle esenţiale ale credincioşilor în cadrul parohiei

3

a) Datoria de a participa cu regularitate la slujbele dumnezeieşti, săvârşite mai ales în duminici

şi sărbători.

Sfintele slujbe nu se săvârşesc atât de mult pentru preot cât mai ales pentru credincioşi. Ei au rolul lor

bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a-şi aduce obolul, darul cel atât de

necesar altarului, de a cânta şi a da răspunsurile liturgice, de a primi învăţătura creştină şi de a se împărtăşi

cu sfintele taine. Deci prezenţa şi activitatea credincioşilor în cadrul cultului divin este o datorie şi o

necesitate esenţială. Numai parohia aceea duce o viaţă normală ai cărei membri sunt conştienţi şi îşi

îndeplinesc aceste îndatoriri.

b) O altă obligaţie a fiecărui credincios este aceea de a asculta de conducătorul lui sufletesc şi

de a colabora cu el la toate lucrările din parohie.

Fiecare credincios trebuie să aibă interes şi dragoste şi să dea concurs nelimitat preotului, atât pe plan

material cât şi pe plan spiritual, la munca pe care preotul o desfăşoară pentru binele şi progresul parohiei. La

construirea şi renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri de interes creştin şi bisericesc, la

procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe seama bisericii, la înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii

parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi, etc. sunt lucrări unde

credincioşii pot şi au datoria să ajute pe preotul lor. “Creştinul trebuie să fie ceva mai mult decât material

pasiv în mâinile preotului, el trebuie să fie colaborator care cu mâini proprii ajută clerului la conducerea

parohiei, el trebuie să îndeplinească toate acele lucrări care cad în sarcina lui de parohian. “

c) Fiecare credincios trebuie să aibă o puternică conştiinţă de enoriaş. Această conştiinţă trebuie

să fie atât de vie şi de trează încât fiecare creştin să considere parohia ca pe o adevărată, caldă şi

binefăcătoare familie a sa. În această mare familie creştină trebuie să domnească duhul dragostei reciproce, al

ajutorării frăţeşti, al colaborării armonioase şi al manifestărilor religioase în comun. A fi botezat în aceeaşi

biserică, în aceeaşi cristelniţă, adeseori de către acelaşi preot, a te împărtăşi din acelaşi potir, a avea

îndrumător sufletesc una şi aceeaşi persoană, împreună cu marea majoritate a credincioşilor din

parohie, însemnează a fi legat cu toate puterile fiinţei tale de patrimoniul spiritual şi material pe care

îl alcătuieşte parohia. Această legătură îţi dă conştiinţa de enoriaş, iar conştiinţa aceasta te face să te

interesezi de aproape de bunul mers al parohiei, îţi dă plăcerea şi satisfacţia să lucrezi în cadrul comunităţii

creştine, pentru dezvoltarea şi desăvârşirea enoriei. Conştiinţa aceasta nu te lasă să fii pasiv, să fii indiferent

faţă de problemele creştinismului şi ale parohiei, nu te lasă să te izolezi şi să cazi în egoism, în individualism şi

particularism bolnăvicios. Conştiinţa de enoriaş te face să fii interesat de aproape în toate problemele

parohiei, te face să fii activ, să fii luptător şi totdeauna prezent în lucrările parohiei. Absenţa şi dezertarea

creştinilor de la îndeplinirea unor asemenea îndatoriri sunt dovada desprinderii lor din cadrul familiei

creştine şi o asemenea desprindere echivalează cu moartea lor spirituală. Credincioşii lipsiţi de conştiinţa

de enoriaşi sunt creştini numai cu numele. Ei sunt pentru parohie celule moarte, mlădiţe uscate…

Din cele arătate până acum rezultă că preotul e dator să aibă ochii deschişi, să supravegheze de aproape

şi să lucreze prin toate mijloacele posibile spre a face din credincioşii săi enoriaşi conştienţi de drepturile şi

îndatoririle lor. în parohia vie, în parohia adevărată lucrează deopotrivă preot şi credincioşi pentru realizarea

şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Fără o asemenea muncă şi fără o asemenea conştiinţă, parohia îşi pierde

caracterul şi esenţa ei supranaturală şi rămâne o simplă realitate administrativă, sau chiar şi mai puţin…

Bibliografie: Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1986, pag. 751:

Parohia – Cadrul normal de trăire a vieţii creştine. (Capitol elaborat de Pr. prof. Ene Branişte şi Pr. prof.

Dumitru Radu)

Pr. prof. dr. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate spirituală a preotului, în Mitropolia Olteniei,

nr. 5-6, 1960, pag. 283-290.

Pr. Ioan Bunea, Păstor şi turmă în viaţa neamului, în revista Altarul Banatului, Caransebeş, 947, nr. 4-6.

Pr. Ieremia B. Ghita, Comportarea credinciosului în Biserică, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1980,

pag. 291.

4

Pr. prof. Ion Bria., Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilităţi şi perspective actuale,

în Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982.

Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, pag. 15.

II. Cunoaşterea parohiei Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă preotul după instalarea sa în parohie este să-şi cunoască

parohia.

1. Necesitatea cunoaşterii parohiei.

Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei constituie o condiţie fundamentală de reuşită a

activităţii pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot pe cât este cunoaşterea terenului de

luptă pentru un comandant de oşti în război.

Precum am văzut, parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice parohie sunt

situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca orice colectivitate socială,

fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de vedere al aşezării şi al configuraţiei

geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor lor de trai, al situaţiei materiale, economice,

ş.a.m.d., ci şi din punct de vedere al vieţii sufleteşti şi religioase a credincioşilor, în aceeaşi eparhie sunt

mai multe parohii apropiate din punct de vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte

deosebite între ele ca nivel de viaţă religios – morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, apropierea

sau depărtarea de oraş, componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, situaţiile lor

materiale de viaţă şi muncă, tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa – pozitivă sau negativă – a

înaintaşilor noştri în conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă fiecărei parohii un

anumit nivel şi stil specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor din alte parohii.

Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile rurale; cu o

anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban şi cu altă mentalitate în

parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă întreagă un preot vrednic este bine

conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-au schimbat preoţii.

Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracterele ei particulare, înainte

de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi comportamentul creştinilor cu care are să

lucreze. Temelia activităţilor preotului o constituie realităţile vieţii din parohie, de care trebuie să ţină

seama, în funcţie de ele îşi va alcătui şi programul de lucru, ele vor determina metodele şi procedeele de

lucru, pe care urmează să le folosească preotul şi care trebuie adaptate la condiţiile specifice ale parohiei şi la

nevoile religioase ale credincioşilor.

Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii noastre în parohie, în general, noi

avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în procesul de învăţământ

metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de elementul aperceptiv al elevilor

cărora le predăm, tot aşa şi în munca pastorală trebuie să cunoaştem bine roadele activităţii predecesorilor

noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem de făcut, ce avem de continuat, de desăvârşit sau de îndreptat.

Noi clădim în general pe temelia pusa de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura obligaţiilor şi a

preocupărilor care alcătuiesc activitatea noastră diferă de la parohie la parohie. Uneori, şi anume acolo unde

s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem decât de continuat sau de desăvârşit –

acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început; alteori avem chiar de îndreptat urmările unor înaintaşi

fără tact, fără râvnă şi fără autoritate pastorală.

Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de buruienile crescute în ogorul Domnului prin nepăsare

şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă poate fi uşurată şi înlesnită prin pastoraţia sănătoasă a

înaintaşilor noştri, în anumite condiţii va lucra un preot într-o parohie bântuită, de exemplu, de plaga

sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi de ignoranţă, de păcate şi vicii şi cu totul în alte condiţii

va activa un preot într-o parohie cu o veche şi trainică tradiţie de viaţă religioasă, în cea dintâi,

păstorul de suflete va trebui să facă lucru de misionar începător, pentru ca să poată semăna apoi cuvântul

Evangheliei; în cea de-a doua, păstorul de suflete, beneficiind de roadele binecuvântate ale muncii înaintaşilor,

va avea numai de continuat, fie în extensiune, fie în adâncime, adică dezvoltarea şi întărirea vieţii religioase.

Fiecare parohie îşi are deci individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile şi bune şi rele, părţile ei

tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e uniformă peste tot, ci variază de

la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile locale, după problemele speciale pe care fiecare

parohie le pune păstorului ei de suflete. Programul şi metodele de lucru ale fiecărui preot vor trebui adaptate

5

la condiţiile locale sau la nevoile specifice ale parohiei respective, ceea ce presupune şi necesită cunoaşterea

acestora în amănunt. Preotul e obligat să lucreze nu în condiţii ideale, create de imaginaţia sau închipuirea lui

ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu situaţii date. Fără cunoaşterea acestora, lucrarea preotului n-ar avea

suport real, ar fi o clădire în văzduh, s-ar nărui şi s-ar irosi în vânt.

Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul însuşi: “Eu sunt

Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă cunosc pe Mine” (Ioan X,14), Nu e vorba deci de o

cunoaştere superficială, formală, externă, după chip şi nume, a enoriaşilor noştri, ci o cunoaştere temeinică şi

profundă a sufletului fiecăruia dintre ei, cu defectele şi calităţile lor, cu trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu

gândurile, scopurile ascunse ale activităţii lor, cu frământările, greutăţile, temerile şi necazurile lor, etc.

Păstorul cel bun trebuie să cunoască ce forme mai răspândite ale răului ameninţă pe fiecare din oile sale, care

le sunt virtuţile şi care sunt slăbiciunile păstoriţilor săi.

2. Obiectivele cunoaşterii parohiei

Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-moral, ci sub

înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-politică, etc.

a) E de la sine înţeles că ceea ce interesează în primul rând pe preot este viaţa religios-morală a

parohiei. Noul păstor de suflete trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii lui adevărurile de

credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le trăiesc în viaţa lor. Este bine să ştim dacă şi

Ce rezultate au avut înaintaşii noştri în domeniul catehizării credincioşilor, şi mai ales a tinerilor, Acolo unde

domneşte ignoranţa, trebuie să începem catehizarea şi să predăm credincioşilor noştri cel puţin adevărurile cele

mai elementare ale credinţei ortodoxe. Trebuie să mai ştim dacă şi în ce măsură credinţa este ameninţată de

propagandă sectară sau de prozelitism din partea altor confesiuni sau secte, pentru a interveni la timp.

O altă obligaţie este să cunoască nivelul general de moralitate al parohiei: care sunt virtuţile

credincioşilor noştri şi mai ales care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente (beţia, trândăvia, furturile,

desfrâul, certurile şi scandalurile, etc.). Preotul va studia cauzele care favorizează răspândirea unor asemenea

eventuale păcate şi va reflecta la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea şi dezrădăcinarea

lor.

Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la sfintele slujbele

săvârşite în biserică. O frecvenţă redusă la biserică, în general este dovada şi expresia unei lipse de interes a

credincioşilor faţă de biserică şi de problemele vieţii religioase; de aceea, acolo unde este cazul preotul va

studia cauzele care provoacă această situaţie şi se va gândi la mijloacele pentru combaterea lor şi pentru

sporirea frecvenţei credincioşilor la biserică.

De mare interes este pentru preot şi cunoaşterea vieţii sufleteşti a parohiei sub latura manifestărilor ei

care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural, ceea ce numim ethosul satului sau folclorul, adică: datini,

credinţe, obiceiuri şi rituri cvasi – religioase, care influenţează în mare măsură şi unele aspecte ale vieţii

religioase propriu-zise.

b) Preotul trebuie să cunoască starea culturală a parohiei. E ştiut că lumina culturii adevărate nu

împiedică răspândirea Evangheliei creştine în lume şi că, dimpotrivă la adăpostul ignoranţei, al lipsei de cultură,

înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile, credinţele deşarte şi practicile păgâneşti, care fac

rău religiei, ca forme decadente, denaturate şi compromiţătoare ale ei.

Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este necesar pentru preot din punct de

vedere strict profesional sau pastoral, ca învăţător al poporului; fapt ce va determina ca nivelul predicilor, al

catehezelor şi al cuvântărilor, să fie la nivelul şi puterea de înţelegere a auditorilor săi. Despre anumite lucruri

şi într-un anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor ascultători cu nivel ridicat de cultură şi într-alt fel se va

adresa unor oameni simpli.

c) Cunoaşterea din punct de vedere material – economic şi sanitar a parohiei contribuie la realizarea

ţelurilor activităţii noastre pastorale.

Din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem, de exemplu: mai întâi, ocupaţiile şi profesiunile sau

îndeletnicirile enoriaşilor noştri. Profesiunea sau ocupaţia imprimă fiecărui om un anumit fel de viaţă şi un

anumit caracter, care îl face mai mult sau mai puţin atent faţă de biserică şi problemele vieţii religioase

enoriaşii dintr-un sat, într-alt fel cei din parohiile de la oraş, formate în majoritate de funcţionari sau de

intelectuali, etc. (v. Pastoraţia grupurilor sociale pe profesiuni),

6

Este necesar ca preotul să cunoască starea materială a fiecărui enoriaş în parte, fiindcă aceasta

influenţează mai totdeauna, într-o anumită măsură, şi viaţa religios-morală. Preotul paroh este dator să aibă o

evidenţă a tuturor enoriaşilor lipsiţi, a celor şomeri, a celor bolnavi, a celor loviţi de diferite nenorociri

(sinistraţi), etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru organizarea asistenţei

sociale, expresie a milei şi a iubirii creştine, care, chiar în actuala organizaţie de stat, rămâne şi mai departe

o îndatorire principală a Bisericii.

Bibliografie:

Pr. Dr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1958, pag. 122-126.

III. Mijloacele pentru cunoaşterea parohiei

1. Cunoaşterea indirectă a parohiei se poate obţine cu ajutorul informaţiilor primite de la alţii. De

obicei, ea precede cunoaşterea directă (personală) şi ne va ajuta să ne formăm o idee aproximativă despre

starea şi configuraţia parohiei din diferite puncte de vedere, înainte de instalarea oficială şi definitivă în

parohie. Primele informaţii despre viitorul nostru loc de muncă le avem:

a) În primul rând de la predecesorul nostru din parohie, fie că e transferat în altă parohie, fie că e

scos la pensie şi rămâne în localitate. Acesta e cel mai în măsură să ne dea cele mai bune informaţii

despre parohie, ca unul care e cunoştinţă de cauză. În cazul că predecesorul nostru a decedat, astfel de

informaţii le putem lua, în parte, de la membrii familiei lui. În parohiile cu mai mulţi preoţi, primele informaţii

le vom primi de la confraţii care păstoresc mai dinainte acolo.

b) Protopopul locului, cu care preotul nou numit e dator să ia legătura îndată după numire, este de

asemenea în măsură să ne furnizeze unele date oficiale despre parohia noastră, mai ales din punct de vedere

administrativ şi statistic (numărul enoriaşilor după statisticile oficiale, situaţia materială, organele

reprezentative ale parohiei, starea bisericii, eventualele infiltraţii sectare şi altele);

c) Preoţii din parohiile învecinate, în lipsă de alte surse, ne pot da primele informaţii despre starea

parohiei respective;

d) Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura informaţii şi

îndrumări preţioase despre stările din parohie, mai ales în primele momente ale activităţii noastre, de

după instalarea în parohie. De altfel informaţii de acest fel poate lua preotul de la orice enoriaş cunoscător şi

vrednic de încredere.

e) În sfârşit, acolo unde există, monografiile, alcătuite de predecesorii noştri, fie rămase în stare de

manuscris, fie publicate, ne pot introduce cu folos în istoria parohiei respective, dându-ne posibilitatea de a

face cunoştinţă mai ales cu trecutul ei, de unde putem lua sugestii utile pentru activitatea noastră din prezent

şi viitor.

2. Cunoaşterea directă a parohiei o realizează noul preot prin contactul personal, cu realităţile din

parohie.

a) Ea poate începe încă dinainte de instalarea preotului în parohie, printr-o vizită de recunoaştere a

parohiei îndată după numire; este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discretă şi intimă. Prin protopopul

locului, care reprezintă autoritatea bisericească locală, va primi cele dintâi informaţii oficiale asupra

parohiei, precum şi îndrumări în legătură cu începutul activităţii sale. De comun acord cu acesta se va stabili

data şi programul instalării oficiale în parohie, despre care s-a mai vorbit.

În parohie, preotul nou numit se va prezenta atunci la organele de conducere locale, care trebuie să fie

puse în cunoştinţă despre numirea sa. Va lua apoi îndată legătura cu ceilalţi slujitori ai bisericii din

localitate (preoţi şi cântăreţi, dacă sunt) şi cu organele reprezentative ale parohiei, adică cu epitropul sau cu

membrii consiliului parohial. Aceştia îl vor pune la curent cu situaţia momentană a parohiei, cu nevoile cele

mai urgente ale bisericii, sau cu alte probleme de activitate ale vieţii religioase din localitate, împreună cu ei va

reflecta la măsurile necesare pentru amenajarea locuinţei preotului şi se vor stabili totodată data, programul

şi cele necesare în vederea instalării preotului în parohie.

Dată fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, sau pe care le lăsăm altora

despre noi înşine, viitorul preot trebuie să se preocupe foarte mult de impresia pe care o va face în parohie cu

7

ajutorul acestui prim contact cu viitori săi păstoriţi. Impresia, bună sau rea, plăcută sau neplăcută, pe care o

facem cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea succesului nostru în activitatea pastorală. De aceea,

întreaga noastră înfăţişare, ţinuta în această ocazie trebuie să fie în aşa fel încât să lase celor ce ne cunosc o

impresie plăcută şi să le transmită de la prima vedere, dragostea şi respectul. Aceştia vor descrie apoi pe

viitorul lor preot în lumina în care l-au văzut ei înşişi, celor care nu l-au văzut încă, pregătind astfel atmosfera

generală – favorabilă sau defavorabilă – în care va fi întâmpinat şi primit preotul la instalarea sa. Iată de ce,

cu ajutorul primei vizite de recunoaştere în parohie, viitorul preot e obligat să se comporte ca un adevărat

trimis şi slujitor al Domnului, plin de tact şi înţelepciune, de bunătate şi de râvnă pentru Casa Domnului,

chiar dacă încă nu e hirotonit, în tot ceea ce face şi spune atunci, el se va arăta animat şi pătruns de dorinţa

sinceră de a lucra pentru interesele superioare ale Bisericii.

b) Cunoaşterea directă (personală) a parohiei va fi urmărită, însă, ca un prim obiectiv de căpetenie al

activităţii preotului, mai ales după instalarea şi numirea sa în parohie. Ea se va face acum în chip metodic şi

sistematic, prin observaţie permanentă şi studiu personal. Vom aminti mai departe câteva din mijloacele şi

metodele prin care preotul va putea ajunge la cunoaşterea în sine a parohiei.

1) Contactul personal cu enoriaşii.

Acest contact se face în primul rând prin serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintâi enoriaşi pe care

preotul îi va cunoaşte mai bine, sunt credincioşii care frecventează, mai mult sau mai puţin regulat, sfântul locaş,

pentru nevoile lor religioase. Pe aceştia se va strădui preotul să-i cunoască nu numai pe nume, ci şi în

problemele vieţii lor, stând de vorbă cu fiecare din ei după slujbele divine. Prin ei va putea cunoaşte adică,

indirect şi pe cei ce nu frecventează biserica, aflând cauzele care i-au înstrăinat de biserică. Credincioşii care

frecventează biserica sunt totodată şi cei mai preţioşi misionari şi colaboratori ai preotului, ei alcătuiesc acea

elită religioasă a parohiei, prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un auxiliar preţios în cunoaşterea

parohiei şi în activitatea lui pastorală în general. De aceea, aceştia trebuie să rămână permanent în centrul

atenţiei şi al preocupărilor preotului.

2) Activitatea preotului prin ierurgiile şi toate serviciile divine săvârşite afară din biserică, în casele

credincioşilor, ca de exemplu: mersul cu botezul caselor (mersul cu crucea la Bobotează sau cu icoana în

ajunul Crăciunului), diferitele slujbe în legătură cu cultul morţilor, maslurile săvârşite la casele celor

bolnavi, uneori botezurile şi logodnele, şi în general orice slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase

solicitate de credincioşi la domiciliu. Toate acestea sunt pentru preot ocazii de a cunoaşte casa, familia şi

nivelul de trai al unora dintre enoriaşii săi. El îşi va putea întregi astfel sau completa imaginea individuală pe

care şi-a făcut-o despre fiecare credincios, în cercul lui restrâns de viaţă, posibilităţile lui materiale şi

sufleteşti, cu calităţile şi cu defectele şi cu nevoile lui.

3) Dar prilejurile de contact direct (personal) cu credincioşii trebuiesc căutate şi în afară de biserică şi de

serviciile religioase, – adică în viaţa socială, sau în viaţa obişnuita, de toate zilele, mai ales când e vorba de

credincioşii care sunt mai înstrăinaţi de biserică şi care ocolesc, adesea intenţionat, pe preot.

Atât în biserică, cu prilejul sfintelor slujbe, cât şi în afară de biserică şi de obligaţiile lui religioase,

păstorul de suflete se va comporta faţă de credincioşii săi nu ca un funcţionar de birou, – formalist, rece şi

distant – ci ca un părinte şi duhovnic, apropiat şi familiar, căutând de fiecare dată să pătrundă în intimitatea

sufletului lor, silindu-se să le câştige cât mai deplin inimile şi încrederea, să devină pentru ei prietenul,

sfetnicul şi confidentul cel mai apropiat, mai de încredere, mai iubit, şi mai căutat, al fiecăruia dintre ei.

Pentru aceasta, el e dator să nu se izoleze de viaţa credincioşilor lui, ci dimpotrivă, să caute, să creeze sau să

promoveze el însuşi ocazii de contact cu enoriaşii săi, pentru întărirea şi adâncirea legăturilor sufleteşti dintre

el şi ei. Se va feri, bineînţeles, de a se vulgariza sau de a-şi compromite autoritatea şi respectul cu care

se cuvine să-1 cinstească enoriaşii, ci în toate prilejurile de acest fel va urmări doar unicul şi nobilul ţel de a

influenţa în bine viaţa credincioşilor lui, de a răspândi în orice ocazie şi în orice moment concepţia şi

atitudinea creştină de viaţă. Pildă în acest sens îl avem pe Mântuitorul însuşi, care nu pierdea nici un prilej de a

propovădui Evanghelia, ci predica pe câmp, în sinagogi, pe lacul Ghenizaret, pe drumul către Emaus,

stând şi odihnindu-se la fântâna lui Iacob, ş.a.m.d. – şi continuând cu sfinţii Apostoli, călătorind şi vizitând

mereu primele comunităţi creştine, înfiinţate şi păstorite de ei sau de ucenicii lor direcţi.

Preotul va folosi în acest scop, orice prilej de întâlnire cu enoriaşii săi, informându-se cu dragoste şi

înţelegere despre toate nevoile, lipsurile şi necazurile lor. Pe drum nu se va mulţumi doar să salute sau să

răspundă la salutul celor cu care se întâlneşte, ci va căuta ocazia de a intra în vorbă sau de a schimba câteva

8

cuvinte cu fiecare din ei, întrebându-i despre ocupaţiile, interesele şi nevoile sau problemele lor momentane,

etc. Nu trebuie să aştepte preotul numai prilejurile de întâlniri întâmplătoare cu enoriaşii săi, ci el poate şi e

dator să caute asemenea ocazii, folosind pentru aceasta interesele lor materiale, familiare sau sociale, în care

el le poate fi de folos sau le poate veni într-ajutor, cu sfatul, cu banul sau cu asistenţa de orice fel: de exemplu

un deces sau o mare suferinţă în familie, o onomastică sau o aniversare, o împrejurare grea sau importantă în

viaţă etc.

În sfârşit, preotul poate folosi pentru cunoaşterea enoriaşilor săi orice întâlniri incidentale, ocazii

neprevăzute şi orice formă de relaţii sociale sau cetăţeneşti, în care el poate veni în legătură şi sta de vorbă cu

ei (ca de exemplu: legăturile de rudenie sau de prietenie, vizite de curtoazie la aniversări şi onomastici

familiare, participarea la manifestările cu caracter obştesc sau cetăţenesc-social: serbări, alegeri, şedinţe etc.).

4) Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei mai rapide şi mai

depline. Pentru aceasta el va utiliza vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute după un plan sau program

dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată după instalarea în parohie, în calitatea lui de

păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi unele vizite de rigoare sau de prezentare, persoanelor mai

importante din parohie şi localitate, cu care e obligat, prin însăşi situaţia lui, să ia îndată legătura, ca de exemplu:

ceilalţi preoţi (dacă sunt), învăţătorii şi profesorii din localitate, intelectualii, cântăreţul şi consilierii (epitropul)

bisericii, organele reprezentative ale puterii de stat locale.

În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa fiecărui

credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de îndrumător sufletesc, în

căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul preot la Bobotează, când va fi

îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va binecuvânta casele enoriaşilor cu Agheasmă Mare.

Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau program dinainte

stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce moment din zi (aproximativ) va fi

vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi sau cea mai mare parte din membrii familiei pot

fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când prezenţa preotului ar putea deranja sau jena pe cei ai casei (ca de

exemplu în timpul meselor, dimineaţa sau seara prea târziu, etc.). Vor fi excluse din preocupările preotului

orice intenţie de câştig bănesc cu acest prilej. Credincioşii vor fi preveniţi din vreme că nu sunt obligaţi ia nici

un fel de plată sau renumeraţie pentru osteneala preotului. Se va fixa pentru fiecare zi un anumit grup de case,

pentru ca preotul să aibă timpul necesar de a le vedea pe toate, rară grabă, în fiecare casă, după obişnuita

stropire şi binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin 10-12 minute, aducând celor de faţă salutul lui de bun-

găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe fiecare în parte, să le asculte cu atenţie şi răbdare

destăinuirile, să se informeze asupra vieţii lor religioase, ş.a.m.d.. O atenţie deosebită se va da mai ales

copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De dorit este ca preotul să poată avea la el atunci: iconiţe,

cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate, etc., pe care să le împartă gratuit.

Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte ocazii, fără caracter

ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni importante pe care el vrea s-o

întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru reparaţia sau înzestrarea bisericii,

mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.

5) În sfârşit, cunoaşterea parohiei poate fi făcută treptat, în cursul activităţii pastorale, cu ajutorul

registrelor parohiale şi Afişelor parohiale individuale. Conform articolului 48, alin. f. din actualul Statut

pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, între alte obligaţii ale preotului paroh

figurează şi aceea de a ţine la cancelaria parohială un registru al tuturor membrilor parohiei, în care se vor

nota: numele şi prenumele, ocupaţia, data naşterii, a botezului, a cununiei, a morţii, a venirii în parohie (pentru

cei nou veniţi) sau a eventualei mutări în altă parohie (în cazul plecării sau a modificării teritoriale a parohiei),

etc.

Pe lângă aceasta preotul va putea folosi şi completa câte o fişă individuală pentru fiecare din enoriaşii

săi, în care va nota orice fel de date menite să ajute nu numai la identificarea civilă a persoanei respective

(situaţia familiară, membrii familiei, ocupaţia fiecăruia, etc.), ci şi la conturarea chipului său sufletesc şi

religios-moral, frecvenţa la biserică, etc. E de la sine înţeles că, pe când registrele parohiale au un caracter

oficial şi public, ele putând fi puse la dispoziţia oricărui organ de control, fişele individuale au un caracter

neoficial şi mai intim, stând la dispoziţia şi în ajutorul exclusiv al preotului, ca un auxiliar în activitatea lui

pastorală şi mai ales la duhovnicie.

Bibliografie:

9

Mihălţan Ioan, Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea credincioşilor în dreapta credinţă, în

revista Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1983.

IV. Comportarea candidatului înainte de instalare în parohie Potrivit Statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române,

parohiile se ocupă de către candidaţi, prin numire şi prin concurs. Chiriarhul fiecărei episcopii ortodoxe

române hotărăşte forma de ocupare a parohiilor din episcopia respectivă.

Este cunoscut că fiecare din cele două proceduri – numire sau concurs îşi are avantajele şi

dezavantajele sale. Nu este locul să ne ocupăm aici de această problemă.

Având în vedere că, adeseori, prima impresie pe care o face candidatul, atunci când se prezintă în

parohie, este hotărâtoare atât pentru şansele de a ocupa parohia, cât şi pentru influenţa pe care candidatul o poate

exercita asupra credincioşilor, dăm în cele ce urmează o serie de povăţuiri practice, referitoare la felul cum să

procedeze candidatul înainte de a ajunge să ocupe parohia.

În cazul că parohia se ocupă prin concurs, adică prin alegerea de către enoriaşi a candidatului, acesta

trebuie să se prezinte în parohie, spre a se face cunoscut alegătorilor. Pentru a evita orice neplăcere,

trebuie, în prealabil, să ia contact cu protopopul sau cu autoritatea care programează prezentarea candidaţilor

în parohie. Aceasta, pentru a avea corectitudinea că în Duminică sau sărbătoare în care urmează să meargă în

parohie nu vor fi prezenţi acolo şi alţi candidaţi. Programul prezentărilor în parohie trebuie astfel întocmit

încât fiecare candidat să aibă fixată ziua în care se poate prezenta în parohie. Această programare trebuie să

fie cunoscută totdeauna şi de credincioşi. Alegătorii trebuie să ştie ordinea în care se prezintă candidaţii

în parohie.

Cu ocazia primei descinderi a candidatului în parohie el poate să meargă la una din persoanele care

are un anumit rol în problemele bisericii şi ale parohiei, ca de exemplu cântăreţ, epitrop, membru în consiliul

parohial etc. Uneori e şi mai bine să nu meargă la nimeni, ci direct la biserici

Dacă e preot sau diacon, candidatul va sluji la biserică şi va predica. Dacă e nehirotonit, va cânta în

strana cântăreţilor şi va predica.

După terminarea serviciului divin, va ruga pe credincioşi ca – după împrejurările şi posibilităţile locale

– să mai rămână un timp oarecare în biserică, sau să se întâlnească la o oră anumită într-o altă sală, spre a le

arăta motivele care l-au determinat să vină la ei. Cu această ocazie, candidatul îşi va face prezentarea. Va arăta

de unde este, cine este, ce anume a realizat în viaţă pe plan cultural, religios, bisericesc, naţional, economic

etc. Va arăta mai ales motivele de ordin personal, care îl determină să dorească a deveni părintele şi

conducătorul lor sufletesc. Aici, accentul principal trebuie pus totdeauna pe dragostea sinceră şi curată faţă de

Biserică.

Fiecare candidat în parohie trebuie să aibă atitudini morale compatibile cu demnitatea preoţească,

în mod special candidatul trebuie să excludă total din preocupările lui încercarea de a influenţa pe alegători,

Candidatul care face uz de influenţă prin diferite mijloace îşi pierde autoritatea morală în faţa

credincioşilor încă înainte de a ajunge să fie preotul şi părintele lor. O victorie în alegeri dobândită prin

astfel de mijloace se va răsfrânge negativ în pastoraţia preotului.

Tot atât de condamnabilă este şi atitudinea acelor tineri candidaţi care acceptă combinaţii de căsătorie,

adeseori umilitoare, numai şi numai să obţină parohia. Fiecare candidat la preoţie trebuie să ştie că parohia nu

poate fi o zestre pentru căsătoria fetelor şi că o asemenea situaţie degradează deopotrivă atât pe candidat cât şi

pe fecioară şi pe părinţii care recurg la asemenea mijloace pentru a-şi căsători fetele.

De altfel, studiul Teologiei pastorale ne învaţă că nu e recomandabil ca preotul să fie din satul său

natal sau în parohia de unde este soţia lui. Multe şi dificile sunt problemele pe care un preot le întâmpină la

tot pasul într-o asemenea parohie, învăţătura Mântuitorului că “nici un prooroc nu este primit în patria sa”

(Luca IV, 24) este valabilă şi în zilele noastre şi va fi până la sfârşitul veacurilor.

Condamnabile sunt de asemenea şi încercările acelor candidaţi care solicită intervenţia unor persoane cu

influenţă, pentru ca să-şi asigure victoria în alegeri. O asemenea atitudine nu poate fi compatibilă cu cel ce

vrea să fie lumii lumină şi povăţuitor altora spre împărăţia lui Dumnezeu.

Se recomandă ca după ce s-a consumat actul alegerii, atât cel ales cât şi susţinătorii lui să fie foarte

precauţi şi moderaţi în toate manifestările lor. Să evite petrecerea pentru reuşita în alegeri. O asemenea

manifestare ar supăra şi ar îndârji pe alegătorii care au votat împotriva celui ce a reuşit.

Candidatul care a fost ales se va prezenta personal, într-una din Duminicile următoare, în parohie, spre a

mulţumi credincioşilor pentru dragostea şi încrederea arătată. Şi cu acest prilej va merge, desigur, la biserică

10

unde va sluji dacă este preot şi va predica. Partea ultimă a predicii poate să fie un cuvânt cald de mulţumire şi

de recunoştinţă faţă de toţi creştinii din parohie. Caracterul şi natura acestui cuvânt de mulţumire trebuie să

fie pentru toţi ca şi când ar fi fost ales cu unanimitatea voturilor din parohie.

După ieşirea de la biserică, dacă va fi cazul, cel ales trebuie să stea de vorbă cu toţi aceia care doresc să-l

întrebe anumite lucruri. El va căuta să fie cu bunăvoinţă, cu înţelegere şi cu dragoste faţă de toţi care se apropie

de el. E bine, de asemenea, ca în astfel de împrejurări să arate credincioşilor că este interesat să ocupe parohia

cât mai repede posibil. Candidatul care după ce a fost ales amână mereu instalarea sa în parohie dovedeşte

lipsă de dragoste şi interes pentru credincioşi, lucru care afectează încrederea oamenilor în cel pe care l-au

ales cu atâta dragoste ca să fie părinte şi povăţuitor al lor.

În cazul că episcopul numeşte direct în postul vacant al unei parohii pe candidat, lucrurile se simplifică

mult. în această situaţie candidatul nu mai trebuie să facă toate eforturile pentru ca credincioşii să-l cunoască

cât mai bine încă înainte de instalarea sa în parohie. Rămâne ca această cunoaştere să se facă după

instalare.

Viitorul paroh este dator în acest caz a se prezenta, cel puţin odată, înainte de instalare, în parohia în

care a fost numit. El se va ocupa de locuinţa în care se va instala şi împreună cu epitropul şi cu membrii

consiliului parohial să hotărască asupra eventualelor reparaţii etc. pe care aceste imobile le reclamă imediat.

Casa, curtea, grădina, cu un cuvânt, toate dependinţele locuinţei viitorului preot trebuiesc puse în ordine.

Împreună cu membrii Consiliului parohial el va discuta data şi programul de instalare în parohie, iar

după aceea va sta de vorbă cu protopopul de care aparţine şi care, în mod obişnuit, reprezintă pe episcop la

instalare.

La instalarea noului preot, se săvârşeşte Sfânta Liturghie, de un sobor de preoţi. La sfârşitul slujbei

vorbeşte protopopul, care va prezenta şi actul de numire sau de aprobare a alegerii, dat de către episcop. Ca

semne văzute ale misiunii preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, se înmânează acum, în mod solemn, noului

preot cheile bisericii, Sfânta Evanghelie şi Crucea.

După aceasta va vorbi îndată noul paroh. Dacă protopopul, în cuvântarea ţinută, a arătat împrejurările

în care a devenit vacantă parohia, a elogiat pe fostul preot şi a prezentat pe noul păstor de suflete, acesta la

rândul său, va observa următorul plan al vorbirii:

Va mulţumi în primul rând lui Dumnezeu, care l-a ales şi l-a învrednicit să primească Sfânta Taină

a preoţiei şi să ajungă păstor de suflete.

Va mulţumi apoi episcopului, care l-a hirotonit şi l-a numit paroh în această parohie.

Va expune programul de misiune pe care îl are, precum şi dragostea lui pentru toţi fiii săi duhovniceşti.

Va mulţumi protopopului pentru onoarea, pentru aprecierea făcută şi pentru osteneala depusă cu această

ocazie.

Va mulţumi şi preotului care a administrat până în clipa aceea parohia şi a purtat grijă de sufletele

credincioşilor.

Dacă mai sunt şi alte persoane, care au contribuit la bunul mers al parohiei, sau la fastul zilei, nu le va uita

nici pe acestea.

Urmează apoi, la cancelaria parohiei preluarea inventarului şi întocmirea procesului verbal de predare

şi primire.

Bibliografie:

Arhim. Varahil Jitaru, Păstorul şi turma, în Îndrumător Pastoral IV, Alba Iulia, 1982, pag. 109.

V. Instalarea preotului în parohie

Instalarea în parohie e un moment solemn şi memorabil în viaţa preotului, mai ales dacă e vorba de un

începător în preoţie, iar nu de un preot care se transferă. E cea dintâi prezentare oficială sau recomandare a

preotului în faţa întregii sale enorii sau măcar a unei părţi din ea; din punct de vedere administrativ, de la data

instalării decurg toate drepturile şi toate datoriile preotului în parohie. Totodată instalarea unui preot nou

constituie un eveniment de seamă în viaţa religioasă a unei enorii. De aceea, ea trebuie pregătită din vreme şi

organizată în toate amănuntele ei, pentru a i se imprima solemnitatea şi importanţa cuvenită. De felul cum

se prezintă preotul pentru prima dată în faţa enoriaşilor săi şi impresiile pe care le lasă cu acest prilej, vor

determina într-o bună măsură atmosfera care se creează în jurul preotului nou venit în parohie.

Instalarea preotului se face după hirotonie, de către reprezentantul episcopului, care e de regulă protopopul

locului, uneori un consilier sau un delegat al acestuia. De aceea, primul lucru pe care trebuie să-1 facă preotul e

11

să ia legătură cu protopopul de care aparţine, cu care va stabili, de comun acord data, programul şi toate

amănuntele modului în care se va desfăşura instalarea. Acest eveniment se pune în aplicare prin înţelegere cu

organele reprezentative ale parohiei: prim epitropul, cântăreţul şi consilierii, iar dacă e cazul, cu cele ale

Primăriei locale şi se vor lua toate măsurile practice pentru buna pregătire a instalării: curăţenia bisericii,

procurarea celor necesare pentru slujbă, pregătirea agapei tradiţionale, mobilizarea parohienilor pentru

asigurarea participării lor la slujbă în număr cât mai mare, pregătirea predicii ocazionale etc.

În acest scop se va face, în cadrul parohiei, o informare, anunţându-se din vreme data instalării noului

preot şi invitându-se preoţii din parohiile învecinate.

Instalarea se face de regulă în zi de sărbătoare, preferabil duminica. Programul festivităţilor este

următorul:

Dimineaţa se face slujbă solemnă, într-un cadru cât mai festiv, şi dacă e posibil, cu un sobor de preoţi.

După slujbă, urmează cuvântul protopopului (sau al delegatului episcopului, dacă e altul decât protopopul);

acesta citeşte actul de numire semnat de episcop, prezintă pe noul preot şi îi înmânează cheile bisericii,

Crucea şi Sfânta Evanghelie, ca simboluri văzute ale misiunii preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, apoi

urează noului preot succes în activitatea pastorală, dându-i şi îndrumările sau sfaturile de rigoare.

Urmează cuvântul de răspuns al noului preot. Acest cuvânt ocazional trebuie pregătit dinainte, pentru că

atât cuprinsul cât şi modul rostirii lui e fundamental pentru impresia pe care o va face noul preot în această

importantă ocazie. El constituie un fel de carte de vizită, cu care se prezintă preotul, în faţa enoriaşilor săi şi din

care se vede atât personalitatea noului preot cât şi concepţia sa despre preoţie, gândurile şi idealurile sale de

activitate pastorală, felul cum îşi înţelege el misiunea etc. Iată punctele principale care trebuie să alcătuiască,

în general, conţinutul unei astfel de cuvântări:

a) Expunerea concepţiei despre preoţie şi a planului general a noului preot, aşa cum îl înţelege el să

păstorească;

b) Elogiul înaintaşilor săi de la conducerea parohiei (dacă e cazul);

c) Îndemn la ascultare pentru organele parohiale şi enoriaşi în vederea bunei cooperări cu preotul;

d) Exprimarea sentimentelor de recunoştinţă faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea, educarea şi

formarea noului preot;

e) Mulţumiri şi asigurări de devotament, de iubire şi ascultare faţă de episcop;

f) Mulţumiri aduse protopopului (delegatul eparhial) şi altor persoane oficiale care au contribuit şi au

participat la instalare;

g) Invocarea ajutorului lui Dumnezeu în misiunea pe care o începe.

Dacă este timp, festivitatea se poate încheia cu un Tedeum (sau măcar Polihroniu) pentru episcop,

protoiereu, preotul nou numit şi toţi enoriaşii. Dacă e posibil, urmează agapa tradiţională, care are loc de obicei

în casa parohială sau la locuinţa preotului.

Strâns legată de instalare este luarea în primire a situaţiei parohiale (gestiune, inventar, registre parohiale,

etc.) de către noul preot de la cel vechi sau de la consilierii epitropi, prin proces verbal întocmit în faţa

protopopului.

Cu aceasta, instalarea noului preot este un fapt împlinit. El este acum de drept şi de fapt păstorul parohiei

respective şi îşi poate începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, misiunea preoţiei.

Bibliografie :

Pr. Prof. Dumitru M. Colotelo, Predica preotului de curând hirotonit la instalarea sa în parohie, în

îndrumător bisericesc, Cluj – Napoca, 1982, p. 140.

VI. Colaboratorii preotului în activitatea pastorală din parohie

Îndatoririle pastorale ale preotului în cadrul parohiei sunt atât de multiple şi atât de variate încât nici cel

mai conştiincios, mai priceput şi mai zelos preot din lume nu poate face faţă singur tuturor acestor îndatoriri. De

aceea, fiecare păstor de suflete este dator să mobilizeze şi să utilizeze, ca organe auxiliare ale sale, anumite

persoane din parohie. Recrutarea acestor persoane ajutătoare ale preotului se face, în mod obişnuit dintre

credincioşii cei mai buni, cei mai pricepuţi şi cei mai devotaţi Bisericii, în special cântăreţii bisericeşti,

membrii consiliului parohial, epitropii parohiei şi membrii comitetului parohial sunt cei dintâi chemaţi să

îndeplinească slujba de organe ajutătoare ale preotului, în lucrarea de păstorire a sufletelor şi de realizare a

împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

12

Cântăreţul bisericesc este prima persoană din parohie asupra căruia trebuie să se îndrepte atenţia

preotului, atunci când este vorba de a-şi alege organe de ajutorare în opera pastorală.

În general, cântăreţul bisericesc este considerat ca un om cu o anumită vocaţie religioasă. Se presupune

că numai plăcerea personală, dragostea pentru cele ale religiei şi ale Bisericii, înclinarea spre cântare,

rugăciune şi slujbă l-au determinat să îmbrăţişeze această misiune.

Alături de o asemenea vocaţie, cântăreţul bisericesc este omul care are cea mai bună pregătire în materie

de cunoştinţe şi trăire religioasă.

În şcoala de cântăreţi bisericeşti el a studiat şi a aprofundat mai mult decât ceilalţi credincioşi din

parohie anumite aspecte şi anumite probleme religioase, în acelaşi timp, în cadrul şcolii a fost supus unor

exerciţii duhovniceşti, ca de exemplu: participarea la toate slujbele bisericeşti, mărturisirea păcatelor,

împărtăşirea cu sfintele taine etc.

Prin funcţia lui, cântăreţul bisericesc este în contact direct cu cărţile cultului divin ortodox, din care

citeşte rugăciuni, pericope biblice, psalmi şi cântă diferite cântări religioase.

În acelaşi timp cântăreţul bisericesc este în Biserica ortodoxă, colaboratorul cel mai apropiat şi cel mai

constant al preotului în parohie. Aproape nici o slujbă dumnezeiască nu se poate face în biserică şi în casele

credincioşilor fără cântăreţ. El însoţeşte aproape pretutindeni pe preot şi are posibilitatea să observe şi să

cunoască stări sufleteşti, nevoi şi probleme, pe care ceilalţi credincioşi din parohie adeseori nici nu le pot

bănui.

Toate aceste lucruri fac şi ajută ca fiecare cântăreţ bisericesc să fie în parohie omul cel mai pregătit, cel

mai chemat şi cel mai îndatorat să dea ajutor preotului în misiunea lui pastorală. Faptul acesta trebuie să fie

bine cunoscut fiecărui preot încă de la primii paşi pe care îi face în parohie. El trebuie să ştie, să-şi facă din

cântăreţul bisericii omul său cel mai devotat, omul cel mai interesat în problemele de vestire şi de trăire a

creştinismului, omul care se identifică întru toate cu preotul său, pentru buna conducere pastorală a parohiei şi

pentru progresul religios moral al tuturor enoriaşilor.

Cântăreţul bisericesc poate să dea mult ajutor preotului în lucrarea sa pastorală, dar nu trebuie uitat

faptul că în aceeaşi măsură cântăreţul bisericesc poate face mult rău şi poate crea probleme şi aspecte

negative în viaţa, pastorală. Nici unul din credincioşii parohiei nu cunoaşte atâtea amănunte, atâtea cazuri şi

atâtea imagini din viaţa şi activitatea preotului şi a familiei lui cât cântăreţul bisericesc. De aceea, dacă se

întrerupe buna colaborare dintre preot şi cântăreţ, dacă în locul dragostei creştineşti se sălăşluieşte invidia,

supărarea sau nemulţumirea, atunci cântăreţul bisericesc devine, conştient sau inconştient, o piedică în

activitatea preotului în parohie.

Este o datorie pastorală importantă ca preotul să evite, prin o lucrare conştientă şi sistematică, asemenea

situaţii şi să facă din cântăreţul bisericesc colaboratorul său cel mai bun şi mai devotat.

1. Consiliul parohial Fiecare parohie are un Consiliu parohial, ales de către Adunarea parohială. Consiliul se compune dintr-

un număr de 7, 9 sau 12 membri, după cum parohia are 1.500, 2.500 sau peste 2.500 de suflete.

În consiliul parohial se aleg acei credincioşi, care prin viaţa lor şi prin jertfa lor pentru Biserică şi pentru

aşezămintele ei au dat dovadă de mare interes şi dragoste pentru ea. Este vorba, deci, de oameni credincioşi, de

oameni pricepuţi şi devotaţi până la jertfa pentru biserică şi pentru interesele ei. Aceşti oameni sunt datori şi

chiar obligaţi formal de Statut şi Regulament să se ocupe de o serie întreagă de probleme care privesc bunul

mers al parohiei. Urmează că aceşti oameni să fie cei mai apropiaţi colaboratori ai preotului. Membrii

consiliului parohial sunt organele de conducere ale parohiei, cu care preotul se consultă ori de câte ori este

vorba de a întreprinde lucrări mai importante în parohie. Aceştia sunt oamenii care susţin din toate puterile

lor întreaga lucrare a preotului în parohie. Ei pot fi implicaţi până la împlinirea rolului de adevăraţi apostoli

laici în activitatea pastorală din parohie.

Membrii Consiliului parohial sunt pentru fiecare preot ajutoare importante, oameni care sunt totdeauna

gata să susţină toate iniţiativele şi lucrările preotului, făcute pentru binele parohiei şi pentru desăvârşirea vieţii

religioase morale a enoriaşilor.

Utilizarea acestor puteri, a acestor ajutoare, este totdeauna în funcţie directa de înţelepciunea, de tactul şi

de destoinicia preotului. Preotul are convingerea că el singur nu poate să facă totul în parohie şi îşi dă seama

de preţiosul ajutor pe care îl are de la membrii Consiliului parohial şi mai ales dacă învaţă, dacă pregăteşte pe

oameni asupra modului cum să-1 ajute, atunci preotul nu mai este singur în misiunea sa.

13

Epitropul

Dintre membrii aleşi ai consiliului parohial se deleagă una, două sau trei persoane, spre a îndeplini

sarcinile de epitrop2 (curator). După cum se ştie, epitropul este administratorul averii parohiale, sub

controlul preotului. Reiese de aici că epitropul este persoana care, prin funcţia pe care o îndeplineşte, este în

contact neîntrerupt atât cu preotul cât şi cu credincioşii din parohie. De la preot primeşte îndrumările asupra

modului cum are să procedeze, întru bună chivernisire şi întru sporirea patrimoniului material al parohiei. De

la credincioşi încasează contribuţiile lor. El este deci un fel de om de legătură între preot şi credincioşi.

Această legătură nu se limitează însă numai la chestiuni de ordin material.

Prin felul cum vorbeşte epitropul despre persoana preotului, prin felul cum descrie preocupările, grija şi

strădaniile acestuia pentru progresul parohiei pe toate terenurile vieţii, epitropul ajută sau împiedică munca

şi realizarea planurilor pastorale ale preotului în parohie. Nu este de neglijat acest raport al preotului cu

epitropul parohiei, raport care face din epitrop un susţinător, un ajutor preţios, un colaborator devotat al

preotului sau poate fi un epitrop indiferent, dezinteresat, sau chiar vrăjmaş al persoanei şi a activităţii

preotului în parohie.

Comitetul parohial După Statutul şi Regulamentul bisericii în vigoare, în fiecare parohie există, alături de consiliul

parohial şi un comitet parohial. Comitetul parohial, care va putea avea mai multe secţii, va lucra sub

preşedinţia preotului, sau a delegatului său. Numărul membrilor în comitet nu va fi mai mare decât dublul

numărului membrilor din consiliul parohial. Femeile majore din parohie pot fi alese în comitet, sau

comitetul întreg poate fi compus numai din femei.

Rostul cel mai mare al acestui comitet este de a ajuta pe preot în multiplele şi diversele îndatoriri

pastorale, catehetice etc. Vedem acest lucru din numărul şi natura problemelor, încadrate în Statut, ca unele ce

trebuiesc rezolvate de acest comitet şi anume:

a) Înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a cimitirelor şi pentru ţinerea lor în rânduială;

b) Formarea şi susţinerea corului bisericesc;

c) Ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; (operă de caritate creştină);

d) Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor;

e) Înfiinţarea în parohie şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie;

f) A ajuta pe preot la catehizare şi înfiinţarea cercurilor misionare, în vederea întăririi credinţei şi simţului

moral al credincioşilor;

g) Înfiinţarea şi susţinerea ori căror opere de asistenţă socială.

Membrii comitetului parohial sunt după cum se vede din atribuţiile lor, organele ajutătoare ale preotului în

toate ramurile de activitate religioasă, morală, culturală, socială etc., a preotului în parohie. De alegerea, de

pregătirea şi conducerea comitetului parohial atârnă întreaga lucrare de ajutorare a preotului şi de realizări

pozitive în parohie precum şi alegerea, şi în special pregătirea şi conducerea comitetului parohial rolul întreg

este tot al preotului.

Preotul conştiincios înţelept şi cu dragoste pentru opera sa duhovnicească şi pastorală va face – pe

bază de Statut şi Regulament – din membrii comitetului şi al consiliului parohial adevăraţi apostoli laici, care

vor ajuta şi vor consolida zi de zi, pas de pas, întreaga operă creştină în parohie.

Bibliografie: Pr. Spiridon Cândea, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în revista

Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958.

Floca N. Ioan. Organele de conducere în parohie, în îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1981.

Gh. Papuc, Cântăreţul bisericesc în slujba credincioşilor şi colaborator apropiat al preotului, în

îndrumător bisericesc, Sibiu 1980, p. 166.

2 Epitrop = administrator al unui bun, în special al averii unei Biserici; din ngr. epitropos, DEX, pag. 303.

14

VII. Raporturile preotului cu autorităţile bisericeşti, civile şi militare

Rezultatul activităţii pastorale în parohiei depinde şi de raporturile pe care le are preotul cu autorităţile

bisericeşti, civile şi militare. Prin poziţia şi rolul lor, aceste autorităţi sprijină şi dau concurs preţios fiecărui

preot în munca pe care acesta o desfăşoară pentru binele şi mântuirea credincioşilor săi. Aceleaşi autorităţi pot

însă, foarte uşor să creeze preotului dificultăţi mari, pot să-1 împiedice şi uneori chiar să-i zădărnicească

întreaga activitate, să-i anihileze toate eforturile, prin o atitudine de vrăjmăşie şi răutate faţă de preot şi faţă de

opera lui pastorală. Se impune ca preotul fiecărei parohii să stabilească şi să păstreze raporturi normale,

raporturi de colaborare cu autorităţile bisericii şi ale statului.

Raportul faţă de episcop

Fiecare preot este în parohia sa un reprezentant, un trimis, un locţiitor al episcopului său. Doctrina

Bisericii Ortodoxe, referitoare la dependenţa preotului de ierarhul său, este foarte clară, iar dreptul bisericesc

precizează până în cele mai mici amănunte această dependenţă a preotului de episcopul său.

Preotul fiind trimis al episcopului este natural că el datorează supunerea, ascultarea şi respectul

cuvenit faţă de episcop. Din punct de vedere bisericesc episcopul este autoritatea cea mai înaltă.

Episcopul urmăreşte activitatea preotului în parohie. El răspunde împreună cu preotul, în faţa lui

Dumnezeu, despre măsura şi modul în care şi-a săvârşit datoria sacerdotală şi cum şi-a îndeplinit activitatea

preoţească. De aceea, episcopul supraveghează, îndrumă, călăuzeşte de aproape activitatea duhovnicească a

fiecărui preot. Episcopul răspunde deopotrivă de activitatea preoţilor şi de mântuirea credincioşilor eparhiei

sale.

În acelaşi timp, episcopul este şi părintele spiritual, “Stăpânul” duhovnicesc, în acesta calitate

episcopul este binevoitor, un binefăcător, un om a cărui dragoste părintească se revarsă cu îmbelşugare

peste viaţa şi familia preotului.

Toate acestea obligă pe fiecare preot nu numai !a stimă şi ascultare faţă de ierarh, dar şi la o dragoste

creştinească adevărată şi neprecupeţită. Dacă părintele îşi iubeşte, îşi ajută şi se bucură de progresul, de

realizările şi de fericirea copilului său, e natural ca şi copilul, în cazul de faţă preotul, – să iubească şi să

contribuie prin faptele şi viaţa sa la bucuria şi fericirea părintelui, adică a episcopului.

Faţă de protopop

Organul de legătură între preotul din parohie şi episcopul său este totdeauna protopopul. El este

delegatul episcopului care urmăreşte, povăţuieşte, stimulează şi înregistrează activitatea fiecărui preot. Prin

mijlocirea protopopului, episcopul transmite preoţilor toate directivele sale şi prin aceeaşi mijlocire primeşte

informaţii despre viaţa personală a preotului şi a familiei lui şi despre activitatea fiecărui preot în general.

Acesta fiind rolul şi poziţia protopopului, fiecare preot trebuie să colaboreze sincer, să asculte şi să

îndeplinească toate îndrumările date de protopop. In acelaşi timp preotul datorează respect, supunere, dragoste şi

preţuire faţă de protopopul său. Între protopop şi preot trebuie să fie deci o armonie plăcută, o înţelegere bună, o

ajutorare şi o dragoste frăţească.

Raportul cu alţi preoţi

Înţelegere şi colaborare trebuie să existe între preoţii aceleiaşi biserici şi în general între preoţii parohiilor

învecinate.

În oraşe şi chiar în unele parohii rurale, sunt câte doi sau chiar mai mulţi preoţi la aceeaşi biserică.

Unul dintre aceştia este parohul, este conducătorul bisericii şi al oficiului parohial. Dacă în viaţa şi

activitatea acestor preoţi poate să existe nenumărate şi variate motive omeneşti care îi pot învrăjbi, îi pot face

să nu se înţeleagă, chiar să se învrăjbească; nu trebuie uitat nici o clipă că mai presus de tot ceea ce este

trecător stă porunca Mântuitorului, care spune: “Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, de

veţi avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35). In faţa acestei porunci trebuie să dispară orice ambiţie

personală, orice vanitate, orice interes material, orice invidie şi orice supărare între slujitorii aceleiaşi biserici.

Ei trebuie să se iubească, să se respecte, să se ierte unul pe altul şi să se ajute nelimitat atât pe plan spiritual

cât şi pe plan material. Lipsa de dragoste şi de colaborare între preoţi dezbină pe credincioşi, îi grupează în

partide adverse, îi învrăjbeşte şi face ca viaţa lor să degenereze pe plan religios-moral. În cazuri de acestea

preoţii, în loc să fie factori care ajută la înălţarea vieţii credincioşilor lor, ei devin “piatră de sminteală” şi

uneori cauza esenţială a slăbirii credinţei şi a înstrăinării lor de Dumnezeu, de religie şi de biserică. Prin

15

lipsa de dragoste, de colaborare frăţească, de ajutorare reciprocă, de armonie şi bună înţelegere între preoţii se

diminuează orice activitate duhovnicească şi pastorală în parohie.

De aceea, este indispensabilă colaborarea şi bunele raporturi între preot şi toate autorităţile sale

bisericeşti. Fără supunere, fără ascultare, fără colaborare şi fără dragoste şi armonie desăvârşită între preot şi

superiorii lui şi între preot şi colegii lui nu se poate zidi şi nu poate realiza împărăţia lui Dumnezeu în parohie

şi în sufletele credincioşilor.

O atitudine de respect şi de creştinească înţelegere trebuie să aibă preotul ortodox şi faţă de preoţii

altor confesiuni din aceeaşi comună. Trebuie evitată orice ură, ori duşmănie, orice conflict şi orice luptă

între preot şi preot. Chiar atunci când sunt anumite probleme care îi despart, care îi situează pe poziţii

contrare, trebuie căutat şi găsit terenul comun şi să se aplaneze conflictele prin bună înţelegere şi acord

echitabil, în anumite cazuri preotul ortodox va trebui să facă chiar cauză comună cu preoţii altor confesiuni

din localitate, pentru a apăra împreună creştinismul, biserica, preoţia şi pe credincioşi. Un asemenea

acord nu este potrivnic nici dogmelor, nici canoanelor şi nici tradiţiei, nici unei confesiuni creştine.

Dimpotrivă, un asemenea acord este recomandabil şi folositor creştinismului în general, bisericii şi tuturor

confesiunilor creştine.

Raportul cu autorităţile civile

În fiecare parohie există anumite autorităţi civile şi eventual militare. Ele poartă diferite titluri, care se

schimbă după regimurile politice de la putere, dar care, după natura lor, sunt autorităţi administrative,

şcolare, sanitare, veterinare, de ordine şi securitate publică etc.

Cu toate autorităţile locale preotul e dator să stabilească şi să păstreze raporturi cât mai bune, raporturi

normale şi să colaboreze sincer în diferite compartimente de activitate, unde datoria preoţească îl implică.

Preotul nu caută niciodată la faţa omului, la bogăţiile lui materiale şi nici la concepţia lui politică, în orice

împrejurare, preotul dă atenţia, stima şi respectul cuvenit atât persoanei cât şi funcţiei pe care o deţine acesta.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că exemplul pe care îl dă preotul în acest sens este urmat şi de către

credincioşii săi.

Colaborarea bisericii cu statul şi invers se manifestă practic şi în raporturile zilnice dintre slujitorii

bisericii şi autorităţile statului.

La rândul lor, autorităţile civile şi militare luând cunoştinţă de povăţuirile şi îndemnurile date de preot

credincioşilor săi şi observând atitudinea corectă a preotului, sunt obligate să acorde şi ele preţuire, şi acelaşi

respect preotului, ca autoritate bisericească locală, în felul acesta şi numai aşa se pot păstra raporturile bune între

preot şi autorităţile locale ale statului. Numai prin o asemenea atitudine se poate realiza o colaborare

armonioasă spre binele şi fericirea poporului.

Raporturi bune, raporturi normale între preot şi autorităţile locale ale statului nu înseamnă că preotul

trebuie să coboare şi să accepte situaţii care I-ar putea umili, sau ar putea să-i diminueze prestigiul şi autoritatea.

Aceste raporturi şi colaborarea cea mai sinceră nu înseamnă obligaţie de tovărăşie în lucruri şi atitudini

incompatibile cu demnitatea preoţească, nu înseamnă mâncare, băutură, petreceri etc..

Raporturi bune şi colaborare înseamnă conştiinciozitate, respect şi dragoste reciprocă, înseamnă interes

comun şi jertfe comune aduse pentru binele şi fericirea locuitorilor, care sunt fii ai bisericii şi cetăţeni ai

statului, în sensul acesta trebuie concepută şi realizată colaborarea între reprezentanţii bisericii şi

reprezentanţii statului din comună.

Această stimă şi consideraţie este bine să o acorde autorităţilor civile şi militare din comună sau oraş.

Buna conducere pastorală a parohiei şi interesele bisericeşti reclamă raporturi cordiale între preot şi

toate autorităţile statului din centrele de conducere administrativă, etc. Adeseori rezolvarea multor probleme

din parohie depinde direct de aceste autorităţi. De aceea, preotul e dator să caute să cunoască, personal pe

autorităţi, să le informeze obiectiv asupra problemelor parohiale, să solicite concursul, intervenţia şi ajutorul

lor atunci când e nevoie şi să colaboreze cinstit şi dezinteresat la toate acţiunile pe care le întreprind

autorităţile pentru binele şi fericirea cetăţenilor. Atât interesul bisericii, cât şi interesul personal al preotului

impun raporturi bune, colaborare şi armonie sinceră între preot şi autorităţile statului.

De altfel, problema raporturile dintre biserică şi stat, dintre slujitorii bisericii şi slujitorii statului a fost

rezolvată în chip magistral de către Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: “Tot sufletul să se supună

stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu. Daţi, dar tuturor cele cu care

sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie ; celui cu vama, vamă ; celui cu frica, frică, celui cu cinstea, cinste,

16

nimănui cu nimic nu fiţi datori, fără numai cu iubirea unii către alţii; că cel ce iubeşte pe aproapele a

împlinit legea”. (Romani XIII, 1-8)

Bibliografie: Ioan F. Stănculescu, Ascultarea canonică, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1962, pag. 471.

Episcop Justinian Maramureşanul, Rostul Protoereilor în administraţia bisericească, în

Îndrumător pastoral I, Alba Iulia, 1977, pag. 62.

VIII. Tactul pastoral şi importanţa Iui

Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi păstor depinde în mare

parte de tactul şi înţelepciunea preotului.

Tactul3, adică ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, este de obicei dovada unei maturităţi de

cugetare şi a unei îndelungate experienţe, care vine odaia cu înaintarea în vârstă; această ştiinţă este

necesară chiar de Ia începutul activităţii noastre în parohie şi o putem dobândi prin învăţătură de la

înaintaşii noştri, ori din simţul de prevedere şi de justă cântărire a realităţilor, care trebuie să ne însoţească

în misiunea preoţească.

Tactul constituie o calitate — o virtute — dintre cele mai necesare preotului, care în activitatea sa are

de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere. Mântuitorul însuşi sfătuieşte pe Sfinţii Apostoli: “Fiţi

înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii…” (Matei X, 16). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă:

“Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la minte…” (Despre preoţie III,12).

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să fie idealist şi realist în

acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajuta să vadă realităţile şi să ţină seama de ele.

Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte împotriva obstacolelor şi

greutăţilor, el le recunoaşte şi nu le sfidează, ci le cântăreşte just şi le rezolvă. El ştie să păstreze

totdeauna echilibrul vieţii, dintre ceea ce i se cere ca preot pe de o parte şi dintre realităţile existente, în

care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Dacă lipsa de zel face preoţia neroditoare, excesul de zel

poate fi altora păgubitor şi să compromită succesul activităţii lui pastorale. Mântuitorul condamnă, de

exemplu: excesul de zel al Sfanţului Apostol Patru, când acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani, ca să-L

apere; a fost un gest spectaculos şi eroic în aparenţă, dar în fond era zadarnic.

Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină programul de activitate pastorală şi indică măsurile,

mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre sacerdotale. Tactul şi

prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci când sunt de netrecut şi să evităm

întâmplările inutile si risipa zadarnică de energie. Tactul ne îndeamnă la răbdare şi încredere într -un

timp mai favorabil pentru a relua de la capăt drumul întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă că

“idealul” nu se poate realiza în întregime dintr-o data, aşa cum am vrea noi, mai ales în entuziasmul

tinereţii. Tactul şi prudenţa ne învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie să ne mulţumim uneori cu mai

puţin dar sigur, cu biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din a cărora sumă se fac lucruri mari.

Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în împrejurări excepţionale şi

dificile ce apar în cale, ci şi în relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel de

oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte

reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora. Preotul trebuie să fie şi un bun psiholog, un cunoscător

de suflete, să prevadă, să evite şi să combată înclinările rele ori manifestările negative ale credincioşilor

săi, determinate de neştiinţă, de pasiune, de interese meschine, să-şi adapteze metodele şi modul de lucru

la felul de a se comporta şi de a reacţiona al fiecărui credincios în parte.

Tactul preoţesc în sensul bun al cuvântului nu înseamnă însă diplomaţie, abilitate, prefăcătorie

ori şiretenie, care uneori urmăresc satisfacerea intereselor personale sau pământeşti. Tactul şi

înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină, care are în vedere interesele supreme ale Bisericii

şi ale poporului pe care le slujim şi care îl face pe preot, în calitatea lui de conducător al credincioşilor

în cele religioase, să nu se amestece în situaţii primejdioase atunci când nu e nevoie şi când interesele

Bisericii şi regulile strategiei duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului Ciprian, episcopul

3 Tact = facultatea de a judeca o situaţie dificilă rapid şi cu fineţe, care determină o comportare corectă,

delicată şi adecvată; totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a izbuti într-o acţiune (vezi DEX, pag. 935)

17

Cartaginei (+258), e grăitor în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia împăratului Deciu

împotriva creştinilor (250), e! a găsit că e mai prudent să se retragă undeva până va trece focul

persecuţiei, decât să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia persecutorilor asupra Bisericii

sale.

Tact personal înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate şi de stăruinţă în urmărirea

împlinirii datoriei noastre. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări şi trebuie să ne aşteptăm

nu numai la biruinţe şi succese, ci câteodată şi la înfrângeri, stagnări ori poticniri. Esenţial pentru

preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de piedicile şi greutăţile întâlnite în cale şi să tindă

mereu înainte: “Cine a pus mâna pe plug şi se uita înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui

Dumnezeu”, a spus Mântuitorul (Luca IX, 62). în această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă pildă

pe pescari, care, spune el, “chiar dacă şi-au aruncai de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi

părăsesc îndeletnicirea lor: cu atât mai mult trebuie să facem noi aceasta …” (Comentariu la Ep. II Tim., La

Migne, P.C. t. LXII, col. 632).

Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este adesea nu

rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrânte. Cine se dă biruit de la

prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate câştiga la sfârşit, chiar în ciuda

aparenţelor contrarii de la început.

Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea calitate complexă sau îmbinare

de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc şi care caracterizează în general pe oamenii de bun simţ

şi de caracter: “Echilibrul sufletesc îl ajută (pe preot) să fie egal cu sine în toate împrejurările, să fie

consecvent în acţiuni si la înălţimea misiunii lui sfinte. Un astfel de preot, nu este o dată plin de zel, altădată

descurajat si apatic. Nu este uneori prea sever cu credincioşii, iar alteori prea îngăduitor cu greşelile lor. Linia

activităţii lui nu se compune din frânturi ci urmăreşte o ţintă înaltă şi lucrează pentru realizarea ei cu stăruinţă.

El nu face nimic superficial, ori din ambiţii deşarte. Nu se predică pe sine, ci pe Hristos. Nu vorbeşte despre

presupusele sale “taumaturgii”, ci despre minunile Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea serviciului

divin şi nici nu-l săvârşeşte în grabă sau de mântuială” (pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului,

în rev., Mitropolia Banatului, 1958, nr. 1-3, pag.53).

Când însă lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se cred mai mult decât sunt,

devin plini de sine şi de un orgoliu nepreoţesc, încep să propovăduiască învăţături personale, să întrebuinţeze

metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu pretenţii de a înlocui practica de două ori milenară a

Bisericii şi metodele clasice de pastoraţie.

În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie ţinuta şi comportarea în

relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o atitudine de seriozitate şi demnitate, care să le impună

respect, căci nici un act al preotului nu poate fi indiferent în ceea ce priveşte efectele lui asupra credincioşilor.

Seriozitatea şi demnitatea preotului în ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud, însă, simplitatea şi naturaleţea,

buna dispoziţie, amabilitatea, bunăvoinţa şi delicateţea în maniere, ori familiaritatea în sensul bun al

cuvântului. Faţă de enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci

apropiat şi familiar, ca un adevărat părinte faţă de copii săi. Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea

în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate exagerată sau rău

înţeleasă cu orişicine, numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor slujitori o oarecare discreţie şi

rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau compromite prestigiul în ochii lumii: se recomandă

îndeosebi mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu ştiu sa respecte preoţia, precum şi evitarea

prezenţei preotului în locuri sau situaţii care i-ar compromite autoritatea şi prestigiul.

O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor preotului cu

credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de duhovnic, de îndrumător spiritual al

sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie individuală, care stă la îndemâna oricărui preot şi în

care acesta vine în contact direct cu fiecare dintre credincioşii săi în parte, care vin la scaunul de spovedanie

ca să-şi descarce sufletul şi conştiinţa de povara păcatelor şi să dobândească de la preotul-duhovnic iertarea

lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al penitentului, să-i administreze

sfaturile şi îndrumările necesare spre a-l smulge din ghearele păcatului şi a-l readuce pe cărările virtuţii, să

aplice canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să urmărească ulterior îndreptarea lui morală, va reuşi

să facă din această sfântă taină un adevărat mijloc de redresare morală a enoriaşilor săi şi de menţinere pe

calea virtuţilor creştine.

18

Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral, procedând cu foarte

multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu încurajeze sau promoveze păcatul printr-

o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze pe penitent sau să-1 depărteze de Biserică printr-o

prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă în vedere numai şi numai îndreptarea penitentului şi

desăvârşirea lui progresivă în virtute. Acesta grea sarcină a preotului duhovnic este minunat de bine formulată

în Canonul 102 al Sinodului Trulan (quini-sext, 691-692): “Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega

şi a dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi

astfel să dea bolii tratament potrivit, ca nu cumva aplicând (tratamentul) în chip disproporţionat pentru

fiecare din cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci

de multe feluri şi deosebiri, şi odrăsleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din acel rău mult se revarsă şi se

lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte priceperea

medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela)

înclină spre sănătate, sau dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze

în ce chip se înjoseşte el între timp de întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana

sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară milostivirea după vrednice. Căci toată

grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea pastorală este de a întoarce oaia cea rătăcită şi de a

tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdii de a o împinge, nici frânele a le slăbi spre

renunţarea la viaţă şi spre dispreţuirea ei; că la orice să stea într-un chip împotriva patimii, ori prin doftoriile

cele mai amare şi stringente, ori prin cele mai deghizate şi blânde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea răni,

cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte pe omul chemat către strălucirea cea de sus. Deci se

cuvine nouă să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale stricteţii, şi pe cele ale obiceiului, şi la cei ce nu primesc

pe cele extreme, să urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile” (Nicolae Milaş, Canoanele

Bisericii Ortodoxe, trad. românească, vol. I, partea I-a, p.488).

Bibliografie: Brătan L, Tactul pastoral, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1974.

Bucevschi Orest, Râvna pastorală, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1956.

Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997, pag. 15-19:

Râvna şi conştiinciozitatea preotului.

IX. Pastoraţia colectivă prin cult

Cultul ortodox este conceput şi practicat în interesul obştii, al colectivităţii religioase şi constituie cel

dintâi şi cel mai firesc cadru şi mijloc al pastoraţiei colective.

Cultul, înţeles ca sumă a tuturor actelor religioase prin care Biserica creează, reface şi menţine legătura

credincioşilor cu Dumnezeu, este menit în primul rând să exprime cuvenitul prinos de cinstire adus de

oamenii lui Dumnezeu şi Sfinţilor (scopul latreutic) şi să sfinţească viaţa oamenilor, mijlocindu-le ajutorul,

binecuvântarea şi harul dumnezeiesc (scopul harismatic sau sacramental). Dar prin bogăţia şi valoarea sa

doctrinară, morală şi catehetică prin care se realizează ceea ce numim de obicei scopul didactic, catehetic sau

educativ al cultului, – cultul ortodox constituie şi un mijloc de pastoraţie; el oferă şi menţine legătura preotului

cu credincioşii, în cadrul cultului divin şi mai ales la Sf. Liturghie sunt plasate într-adevăr predica şi cateheza,

adică cele două forme principale prin care preotul îşi îndeletniceşte funcţia sa de propovăduitor al cuvântului

dumnezeiesc şi de învăţător al credincioşilor.

E recunoscută importanţa cultului pentru religie şi în viaţa religioasă în general, în actul de cult se simte

şi se trăieşte de fapt religia în ceea ce are ea mai profund, mai intim şi mai esenţial. Viaţa religioasă se

manifestă şi se întreţine în primul rând prin trăirea şi practicarea formelor de cult fără a se reduce exclusiv la

ele. Adevărul acesta, de ordin general, pentru toate confesiunile creştine, e valabil în special pentru

Ortodoxie, în Istoria Bisericii Ortodoxe şi în viaţa religioasă a creştinilor ortodocşi, cultul are un rol

predominant; spre deosebire de Biserica romano-catolică, în care accentul se pune pe organizaţie şi

disciplină – (unitatea cu Papa) şi în contrast cu protestantismul şi sectele, care au plasat cultul la periferia

vieţii lor religioase. Biserica ortodoxă a făcut din cultul ei centrul şi inima sau expresia fundamentală şi

caracteristică a vieţii sale religioase, a spiritualităţii ei.

1. Caracteristicile cultului Ortodox a) Cultul ortodox este mai întâi un nepreţuit şi neegalat tezaur de doctrină ortodoxă, în imnele şi

rugăciunile din cărţile noastre de slujbă este condensată, pe înţelesul tuturor o întreagă Teologie, adică toată

19

învăţătura noastră de credinţă, însuşi Crezul sau Simbolul de credinţă – este rezumatul sau chintesenţa doctrinei

Bisericii Creştine expusă în punctele ei fundamentale – este o sinteză de cult, rostindu-se la slujba

Botezului, a Sfintei Liturghii şi la unele dintre Laudele bisericeşti (Miezonoptica şi Obedniţa). Cultul are

şi o imensă valoare catehetică, el constituind pentru preot un prim izvor dogmatic, iar pentru credincioşi,

rânduiala sfintelor slujbe constituie şi o cateheză vie.

b) Cultul ortodox exercită asupra sufletului credinciosului o incontestabilă influenţă moralizatoare, prin

îndemnurile morale din cadrul Sf. Liturghii (”Să ne iubim unii pe alţii …”), prin exemplele minunate ale

vieţii Mântuitorului şi ale vieţii sfinţilor pe care Biserica îi proslăveşte în imnuri, îi invoca în rugăciuni.

Cultul constituie deci şi o pepinieră a virtuţilor evanghelice, o şcoală a vieţii creştine ideale, a adevăratei trăiri

religioase.

c) Cultul ortodox are caracter eclesiologic sau comunitar prin însăşi fiinţa şi menirea sa, deoarece

promovează rugăciunea cu caracter colectiv, social, public.

d) Cultul ortodox exercită o apreciabilă influenţă estetică asupra credincioşilor noştri, prin imensa sa

bogăţie şi valoare artistică. Utilizând într-o largă măsură toate formele de artă (arhitectură, pictură,

sculptura, muzică, poezie-iconografie, ţesături şi broderie, argintărie, etc.), el a cultivat şi ne-a transmis tot ceea

ce arta bisericească, în diversele ei manifestări, a produs mai genial şi mai frumos până acum.

e) Cultul ortodox este superior faţă de cultul altor confesiuni creştine şi prin caracterul său profund

simbolic, prin bogăţia şi profunzimea simbolurilor.

În sfârşit, o altă trăsătură a cultului ortodox este pancosmismul sau universalismul, prin faptul că

rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează nu numai pe om şi viaţa lui în diversele ei manifestări şi momente principale,

ci şi natura întreagă, pe care ei tinde să o sfinţească, sa o pună în folosul omului şi să o asocieze la cultul adus

de acesta lui Dumnezeu.

Prin aceste valori, el posedă o infinită putere de înrâurire asupra sufletului omenesc; el poate mişca

inima, poate converti şi câştiga sufletele pentru cauza creştină. Istoria ne spune că marele popor rus s-a

hotărât să primească creştinismul sub forma sa ortodoxă după ce trimişii săi asistaseră la splendorile

slujbelor din biserica Sf. Sofia din Constantinopol, care îi impresionase atât de mult , încât au declarat că ei

nu mai ştiau dacă se află în cer sau pe pământ.

Amintim faptul că, cultul creştin diferă de la o confesiune creştină la alta (Ortodoxă, Catolică,

Protestantă), evoluând în timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia în formele lui esenţiale şi

fundamentale o dată cu perioada patristică (ultimul Sinod ecumenic de la Niceea din anul 787).

2. Cultul ortodox şi pastoraţia colectivă. Sarcini şi datorii ale preotului

Pentru a face pastoraţie prin cult preotul trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte:

a) Valoarea şi cunoaşterea cultului

Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi superioritatea cultului nostru – să-1

înţeleagă, să-1 pătrundă, să-1 trăiască ei înşişi când îl oficiază, pentru ca, la rândul lor, să-1 poată explica

credincioşilor. Oficierea sfintelor slujbe nu trebuie să fie o simplă obligaţie profesională, ci să o considerăm

cea mai înaltă cinste acordată de Dumnezeu omului. Cu cât îl vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-1

preţuim mai mult, şi cu atât îl vom iubi şi îl vom săvârşi mai bine. Instrucţia teoretică şi pregătirea practică în

domeniul liturgic trebuie continuată şi adâncită mereu după terminarea studiilor, prin lectura atentă şi asiduă

a studiilor şi îndrumărilor cu caracter liturgic din revistele şi publicaţiile de specialitate.

b) Prezentarea cultului prin slujirea preotului

Trebuie să ne preocupăm din ce în ce mai mult de felul cum săvârşim Sfintele Slujbe. Sublimă în sine însăşi,

această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului bizantin depinde în practică de felul cum o înţeleg preoţii şi cum o

prezintă prin slujire. Prin urmare preoţii sunt nu numai săvârşitorii cultului, ci şi interpreţii lui. Punem în

evidenţă bogăţia şi splendoarea formelor noastre de cult printr-o slujire demnă şi printr-o săvârşire corectă.

Pentru aceasta este de dorit ca toţi sfinţiţii slujitori să fie buni bisericani, să aibă vocaţie şi dragoste pentru

sarcina lor de liturghisitori. Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a acestui

oficiu, adică; voce plăcută şi cultura muzicală, prestanţă fizica, eleganţă în gesturi şi mişcări, sunt necesare

pentru un bun păstor. Daca acestea lipsesc, pot fi compensate prin evlavia care nu trebuie să lipsească nici unui

20

preot ca şi prin alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi educaţie, ca de exemplu: slujirea corectă şi

conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă a rugăciunilor şi cântărilor, dicţie clară şi

îngrijită, ş.a.m.d. Să ne ferim de păcatul rutinei, de formalism în săvârşirea Sfintelor Slujbe. Pătrunşi de

sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim, să punem suflet şi căldură în cele ce rostim şi cântăm la Sf. Slujbe,

să le simţim, să le trăim, participând la ele cu intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră care se va comunica

astfel şi credincioşilor prezenţi.

c) Uniformitatea şi stabilitatea cultului ortodox

Datoria de a păstra nestinsă integritatea, unitatea şi uniformitatea cultului nostru, impune o severă

disciplină în exerciţiul funcţiunii de liturghisitori; preotul să oficieze cu stricteţe, rânduiala exactă şi corectă

a slujbelor, ferindu-se de orice abatere de la regulile tipicului, de adăugiri sau omisiuni, de inovaţii

personale în textul şi în ritualul liturgic.

Să apărăm cultul autentic împotriva acelor practici şi ritualuri superstiţioase şi păgâneşti care

desfigurează uneori pietatea adevărată şi care compromit cultul mai ales în faţa credincioşilor conştienţi şi

luminaţi (oficierea excesivă a acatistelor în dauna Liturghiei este unul din acestea). Să înţelegem Sf.

Liturghie în adevăratul ei sens; să-i vedem locul ei central si fundamental în viaţa noastră religioasă şi

spirituală, socotind-o temelie şi centru al cultului divin public, adevăratul izvor al spiritualităţii şi evlaviei

creştine.

d) Participarea creştinilor la cultul divin public

Frecvenţa şi felul în care credincioşii cercetează biserica, participă la Sf. Slujbe şi la viaţa harică prin

Sfintele Taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se recunoaşte o parohie vie. Este criteriul cel mai

sigur după care putem măsura vrednicia şi pastoraţia preotului precum şi nivelul vieţii religioase din

parohie. Credincioşii care nu simt nevoia să cerceteze sfânta biserică şi să participe la Sfintele Slujbe sunt

pe cale să devină mădulare moarte ale trupului Bisericii, iar preotul care se complace cu biserica goală de

credincioşi este păstorul ameninţat să rămână fără turmă, este glas care răsună în pustiu, în asemenea

situaţii trebuie să se îndrepte atenţia preotului spre acei enoriaşi indiferenţi pentru a le face cunoscute, pe

orice cale, necesitatea participării lor la biserică.

Participarea activă a credincioşilor la liturghie este promovată printr-o catehizare adecvată a

credincioşilor făcută de preotul paroh.

- Educarea şi disciplinarea poporului în biserică, acolo unde e nevoie, facându-1 să păstreze

atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea şi ordinea necesară pentru buna desfăşurare a cultului.

- Explicarea pe înţelesul tuturor a celor ce se săvârşesc în biserică. Să se întreprindă o activitate de

catehizare mistagogică a poporului, de iniţiere în cultul nostru (rânduiala liturghiei, simbolismul

botezului, al sfanţului locaş şi al obiectelor liturgice etc.). Pe lângă predicile obişnuite cu caracter

biblic, dogmatic sau moral, să se abordeze din ce în ce mai mult predici şi cateheze cu teme din

domeniul liturgic, pentru care credincioşii noştri manifestă în ultimul timp un interes crescând, să le

punem la îndemână cărţi care să le facă cunoscute frumuseţea şi valoarea cultului.

- Să se ia atitudine împotriva formalismului ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână, a falsei

pietăţi, a superstiţiilor păgâne şi ritualuri magice, care se manifestă pe alocuri contra pietăţii credincioşilor

noştri.

- Să se impulsioneze credincioşii noştri pentru a deveni membri activi, iar nu pasivi, ai Bisericii

rugătoare, prin participarea efectivă la cântările sfintei Liturghii, la Jertfa Euharistică (prin aducerea

darurilor de pâine şi de vin necesare Sf. Jertfe) ca şi la roadele acestei Jertfe (prin împărtăşirea lor cât

mai deasă).

- Să luptăm împotriva pasivităţii credincioşilor la serviciul divin, făcându-i să fie activi, fie prin

ascultare cu atenţie la cele ce se rostesc şi cântă, fie prin participarea efectivă la cântarea liturgică

omofonă – alături de cântăreţii de la strană sau la coruri organizate, fie prin îndeplinirea unor atribuţii

şi sarcini ce li se pot da să le facă în biserică.

Să nu uităm că, dintre credincioşii noştri, cei mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad mai uşor în

mrejele propagandei sectare, ale indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt tocmai cei ce au rupt

legătura cu sf. altar, cei care s-au înstrăinat de biserică, cei ce nu mai practică cultului şi nu frecventează sf.

slujbe.

21

O atenţie sporită trebuie acordată pentru educarea colaboratorilor apropiaţi ai preotului în latura

sacramentală: cântăreţii şi paraclisierii, care, prin calităţile şi prin felul cum îşi îndeplinesc misiunea, pot să

impulsioneze activitatea preotului sau să o diminueze.

Prin toate aceste mijloace care ne pot sta la îndemână, să facem din cultul ortodox public mijloc de

pastoraţie şi atracţie a credincioşilor în jurul sf. altar. Dacă vom izbuti să facem aceasta, vom putea spune

împreună cu Sf. Apostol Pavel că suntem cu adevărat nişte buni „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I

Cor. IV 1).

Bibliografie:

Pr. Prof. Ene Branişte, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni

creştine şi al sectelor din ţara noastră, în rev. St. Teol., 1951, 1-2.

Coman Vasile, însemnătatea cultului divin, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1963.

Gândea Spiridon, Cultul divin şi pastoraţia creştină, factor de promovare a vieţii religioase în

Ortodoxie, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1967.

Săsăujan S., Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credinţe, de promovare a vieţii morale şi de

slujire a năzuinţelor omenirii contemporane, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 10-12, 1979.

Dură Nicolae, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în rev. Mitropolia

Ardealului, nr. 9-10, 1985.

X. Predica şi cateheza ca mijloace de pastoraţie colectivă

Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale păstorului de suflete.

Cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul şi temelia vieţii creştineşti. Nu este îndeajuns numai să

cunoască adevărurile de credinţă. Scopul principal al predicii este acela de a deschide inimile oamenilor

pentru primirea cuvântului evanghelic. Chemarea oratoriei bisericeşti, după Fericitul Augustin, este ca:

“mintea să cunoască şi să înţeleagă adevărurile de credinţă, inima să le iubească, iar voinţa să le traducă în

fapte”.

Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui Dumnezeu, în

acţiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să rămână mărgăritarul de mare preţ,

ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă buna, închisă în hambarele textelor dumnezeieşti. Deci, practic, predica nu

poate fi separată de persoana predicatorului.

Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie

înzestraţi cu calităţi fără de care nu vor putea face misiune.

În primul rând, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fizice, cum ar fi sănătatea, integritatea corporală,

prestanţa fizică şi ţinuta exterioară. Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului şi nu un adaos

la frumuseţea slujirii preoţeşti.

Pe lângă aceste calităţi fizice, fiecare predicator trebuie să dobândească unele calităţi

profesionale, adică vocaţia şi pregătirea pentru misiunea predicatorială. Săvârşirea Tainei preoţeşti este o

încununare a vocaţiei; ea reprezintă punctul culminant al evoluţiei puterilor sufleteşti ale candidatului la

preoţie.

O altă calitate a preotului propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu este înţelepciunea, O

preocupare zilnică trebuie să fie studiul şi meditaţia Sfintei Scripturi.

Tot o calitate a predicatorului trebuie să fie spiritul de observaţie. Predicatorul trebuie să observe

problemele de natură religioasă ale credincioşilor şi să pună accent pe ele în predică.

Adevăratul predicator însă trebuie să fie înzestrat în special cu calităţi morale, care-l ridică pe trepte înalte,

asemănându-se în acest sens cu Marele Predicator, care este Hristos.

Prima şi cea mai importantă dintre aceste calităţi trebuie să fie convingerea creştină; el trebuie să fie

înzestrat cu o profunda evlavie, el trebuie să fie convins de sublimitatea învăţăturii pe care o predică; să fie un

om al rugăciunii, să fie religios, un om de înaltă ţinută spirituală, tinzând necontenit spre desăvârşire.

Activitatea de predicator este o activitate de mare răspundere, în cadrul creştinismului, predicatorul a

fost întotdeauna preţuit şi considerat ca cel mai înalt factor de instruire a păstoriţilor.

Pregătirea pentru predică

Pregătirea generală

22

Mântuitorul Iisus Hristos a spus: “De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor

este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi.” (Matei XIII, 52). Păstorul de

suflete deţine un tezaur din care are posibilitatea să scoată vechi şi nou pentru exercitarea demnităţii sale

predicatoriale prin următoarele activităţi:

a) Studierea disciplinelor teologice dintre care amintim Dogmatica, Morala, Liturgica, Istoria bisericească

si altele. Toate acestea oferă material necesar pentru predicator: “Fii puternic a învăţa cu învăţătura cea

sănătoasă”’ (Tit 1, 9).

b) Meditarea la învăţătura creştină ajuta pe preot să-şi însuşească şi să treacă prin filtrul sufletului său

cunoştinţele dobândite.

c) Citirea perseverentă a Sfintei Scripturi, a învăţăturii revelate atât din Vechiul cât şi din Noul

Testament: “Cuvântul lui Hristos să locuiască bogat în noi” – la nimeni altul nu se referă mai potrivit ca la

preot.

d) Citirea Vieţilor Sfinţilor care sunt pline de pilde şi îndemnuri pentru practicarea virtuţilor creştineşti. Ele

sunt recomandabile pentru a îmbogăţi predica şi au un rol important în catehizarea credincioşilor.

Alte izvoare preţioase din tezaurul duhovnicesc al Ortodoxiei sunt cărţile duhovniceşti; Patericul,

Filocalia, Mântuirea păcătoşilor, Războiul nevăzut şi multe altele.

De folos pentru pregătirea predicatorului sunt cărţile de predici din trecut şi de azi.

1) Alegerea corectă a temei.

Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoţi preferă omilia; alţii

predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere la Evanghelia zilei sau la Apostolul zilei,

pentru că nu toţi credincioşii se află în biserică în momentul citirii lor. Din lectura pericopelor citite, preotul

va putea anunţa tema cuvântării sale. Cineva spunea: “Dacă după primele cuvinte roşiile de preot,

ascultătorii nu-şi pot da seama despre ce li se va vorbi, predica nu-şi va ajunge scopul. Tema, ideea centrală,

trebuie să străbată conţinutul predicii ca un fir roşu, astfel ca la încheierea ei, actualizarea să poată fi reţinută

cu uşurinţă de ascultători.

2)Prelucrarea temei

După ce s-a stabilit tema, urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a ideilor ce vor fi

prezentate. Timp de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în momente de bună dispoziţie va

alcătui o schiţă a predicii şi va face fixarea ei în scris, care îl ajută la o expunere bună.

Predica nepregătită cu siguranţă nu îşi atinge scopul. Un vechi dicton spune astfel: “Cine se urcă la

amvon să predice nepregătit, se va coborî de pe dânsul dezonorat”. Predica alcătuită la întâmplare nu

zideşte. Cu cât vanitatea preotului este mai mare, mărginindu-se numai la puterile proprii, urmărind numai

efecte oratorice, cu atât rezultatul va fi fără efect, întrebat un credincios, după întoarcerea de la biserică,

despre ce a vorbit părintele, răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu ştiu despre ce a vorbit, e ca un foc de paie

care arde cu flăcări mari, dar se împrăştie odată cu cenuşa lui.

3) Rostirea predicii

După ce în zilele din timpul săptămânii, preotul şi-a învăţat predica, prin rugăciune şi meditaţie,

duminica se poate urca la amvon în mod corect, plin de dorinţa de a zidi prin cuvântul său.

Se impune o atenţie deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbeşte prea tare, alteori prea încet, alteori

vorbeşte prea repede, iar atunci predica îşi pierde din valoare.

Rostirea predicii trebuie să rămână întotdeauna între hotarele ei naturale, sa nu fie teatrală,

spectaculoasă, căci acestea nu cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.

În cadrul rostirii predicii, intervine în chip firesc gesticulaţia. E absolut sigur că o gesticulaţie corectă

şi bine plasată, îi dă cuvântării accent si putere de a deştepta interesul. Predicatorul trebuie să întrebuinţeze

gesticulaţia conform regulilor de Omiletică şi în privinţa aceasta. Prin faptul acesta, predica devine mai înţeleasă.

Gestul trebuie să corespundă ideii pe care o însoţeşte.

La rostirea predicii se ţine cont şi de numărul credincioşilor prezenţi; dacă sunt mulţi, el foloseşte o

intonare mai accentuată, fapt care e în favoarea predicii. Dacă numărul ascultătorilor e mic, preotul nu se va

lăsa nicidecum abătut de la zelul său predicatorial, ci dimpotrivă va imita pe Sfinţii Părinţi care predicau şi în

faţa celor puţini, ca şi în faţa celor mulţi. Pâinea vieţii se împarte cu aceeaşi căldură şi celor mulţi şi celor

puţini.

23

Păstorul de suflete nu va face deosebire între ascultătorii săi, din pricina rangurilor, a poziţiilor sociale

şi a altor împrejurări

Astfel, acolo unde cinstea se caută şi se află în faptul de a predica numai oamenilor de vază, acolo se dă

dovadă de o cugetare sărăcăcioasă şi absentă. Oamenii mai simpli, adeseori, oferă nădejdi însutite, în comparaţie

cu cei bogaţi şi cu vază. Sunt totdeauna actuale cuvintele Mântuitorului: “Mărturisescu-mă Ţie Părinte … că ai

ascuns de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Matei XI, 25).

în final, să reţinem că predica şi cateheza trebuie să facă parte din slujirea Sfintei Liturghii, a Sfintelor

Taine şi a Ierurgiilor. Cu cât acestea vor fi pregătite mai temeinic şi rostite mai convingător, cu atât preotul,

întors de la biserică, va putea să aibă mulţumirea că “slujba sa a făcut-o pe deplin” (II Timotei IV,5).

Bibliografie: Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4, 1959,

p.352.

Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 7-8,

1960, pag. 563-569.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la necrolog, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1965, pag. 348.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-12, 1964,

pag. 877-898.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Pregătirea preotului pentru predică, în îndrumătorul pastoral nr. IV, Alba Iulia,

1980, pag. 73.

Brătan L, Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.

Drăgulin G., Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, Studii Teologice, nr. 3-4, 1975.

Miele V., Aspecte actuale ale predicii creştine, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6, 1974.

XI. Pastoraţia intermediară (a grupurilor sociale). Familia creştină

Morala socială priveşte viaţa morală a creştinismului ca membru al diferitelor comunităţi şi anume:

familia, stat, Biserică.

După morala creştina, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social; este prima societate

naturală şi adevărată celulă socială. Originea ei sta în natura socială a omului şi în voinţa exprimată pozitiv la

crearea omului {Facere I, 27-28). Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia arată

dreptul de existenţă al familiei precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor, în această privinţă, dreptul

părinţilor asupra copiilor are origine divină.

După învăţătura Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului (Efes. V, 22-23), dar femeia nu este

sclava bărbatului, ci însoţitoarea lui, împărţind cu el autoritatea părintească. Sfânta Taină a cununiei, prin care

se întemeiază familia creştină, impune membrilor familiei anumite datorii.

Asupra acestor datorii preotul păstor de suflete este chemat să vegheze, pentru ca prin nesocotirea acestor

datorii, să nu se destrame familia. Părinţii sunt datori să se lase luminaţi şi îndrumaţi de persoanele

competente şi desigur de preotul duhovnic, chiar de la pregătirea întemeierii familiei.

Datoriile reciproce ale membrilor familiei

Datoriile dintre soţi După morala creştină, soţii stau împreună în raport de egalitate. O primă datorie a soţilor este să se

iubească şi să se stimeze reciproc. Temeiuri biblice pentru împlinirea acestor datorii găsim în Sfânta

Scriptură (Efes. V, 22; l Corint. VII, 3 şi Colos. III, 19). Se spune: Bărbatul să-şi iubească soţia, ca pe

sine însuşi, iar femeia să se teamă, adică să respecte pe soţul ei. Cu prilejul oficierii Tainei sfintei Cununii,

preotul este dator să lămurească termenii „ca pe sine însuşi”, iar “teama” să o interpreteze corect nu ca o

frică de pedeapsă, ca a robului faţă de stăpân, ci precum teama de Dumnezeu, trebuie înţeleasă ca, din

iubirea, să se străduiască creştinul a împlini poruncile Lui, tot aşa teama femeii trebuie înţeleasă ca

preocupare de a nu-i călca demnitatea, de a face ceea ce înţelepciunea poporului a numit: “a purta

cinstea bărbatului”. La rândul său, bărbatul ajunge să se bucure de cinstire numai în măsura jertfirii de

sine, după analogia jertfei lui Hristos – mirele şi capul Bisericii, pentru mireasa lui care este Biserica,

Trupul Său cel tainic. Cuvintele, să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, subliniază repetat caracterul de

unitate spirituală între soţi, înţeleasă prin cuvintele: “vor fi amândoi un trup”. Trebuie stăruit în cuvântări şi

în discuţii particulare importanţa unităţii spirituale între soţi, comparată cu unitatea dintre Hristos şi

Biserică. Atâta vreme cât Biserica, toţi fiii ei, trăiesc în credinţa şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ea

24

îşi păstrează unitatea şi cinstea de a-i fi mireasă; tot astfel şi mireasa, ca şi mirele, numai atâta vreme

cât există între ei credincioşie, cum au jurat pe cruce şi Sf. Evanghelie, sunt într-adevăr “un trup”,

spiritual. Când această credincioşie se destramă, temelia familiei se strică, mergând până la desfiinţare.

Păcatele şi viciile care destramă viaţa familială sunt cunoscute şi, din nefericire, foarte răspândite. Ele

sunt mai ales concubinajul, adulterul, divorţurile, celibatul prelungit, criza de autoritate din partea părinţilor

etc.

Pentru preotul păstor de suflete este de însemnătate cunoaşterea stărilor de fapt în familie din

parohia sa; să laude şi să aprecieze familiile bine întemeiate, iar pe de altă parte să intervină în anumite

cazuri cu autoritatea duhovnicească pe care o are, pentru îndreptarea lucrurilor şi restabilirea păcii şi

bunei convieţuiri în familie.

În strânsă legătură cu problema familiei, se ridică datoriile copiilor faţă de părinţi, în Sfânta

Scriptură, în porunca a cincia dumnezeiască se spune: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie

bine ţi să trăieşti ani mulţi pe pământ”, se cuvine preotului păstor de suflete să arate că obligaţiile

copiilor faţă de părinţi sunt valabile nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, în cadrul

pomenirii lor la Sf. Liturghie, a parastaselor îndătinate şi în îngrijirea mormintelor lor. Aceste datorii se

pot rezuma astfel: a-i iubi; a-i asculta; a nu-i supăra; a-i ajuta la nevoie şi a se ruga pentru ei.

Problematica familiei creştine, trăinicia ei, se rezolvă numai prin duhul păcii şi armonia între soţi, între

părinţi şi copii. Unde Hristos este prezent în chip tainic, există posibilitatea rezolvării tuturor

neajunsurilor, lipsurilor morale, etc. Unde Hristos a fost alungat din viaţa familiei, temelia ei se clatină,

putând ajunge până la tragedia divorţului, cel mai mare şi mai de temut duşman al familiei. Preotul păstor

de suflete este dator să intervină prin toate mijloacele şi metodele ce-i stau la îndemână pentru refacerea

păcii şi armoniei în familie, întoarcerea la Hristos este singurul remediu pentru înlăturarea acestei tragedii.

“Pacea casei acestuia” a zis Iisus. (Matei X, 12); (După Preot Vasile Coman, Hristos în familie, Braşov,

1945).

XII. Pastoraţia adulţilor Coroana - tinereţii este maturitatea, care începe de la 20-25 ani şi durează până la 60-65 ani. în

această perioadă omul este în plenitudinea puterilor sale fizice şi spirituale şi atinge treapta cea mai

înaltă a posibilităţilor de dezvoltare şi realizare pe toate tărâmurile vieţii. Ca orice vârstă, maturitatea îşi

are şi ea particularităţile ei, îşi are calităţile şi propriile sale defecte.

Dacă în copilărie şi în tinereţe deosebirile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin proeminente şi mai ales mai

puţin hotărâtoare pentru viaţă, la vârsta maturităţii aceste deosebiri sunt atât de mari şi atât de hotărâtoare

pentru rosturile vieţii, încât obligă pe fiecare păstor de suflete să ţină seama de ele şi să trateze într-un

anumit fel cu bărbaţii şi altfel cu femeile.

Pastoraţia bărbaţilor În perioada maturităţii bărbatul este capul, este conducătorul familiei, în acelaşi timp el are roluri de

răspundere, roluri hotărâtoare în viaţa publică şi socială. Tot din rândurile bărbaţilor îşi alege, în mod

obişnuit, şi preotul colaboratorii lui, pentru conducerea parohiei şi a tuturor problemelor bisericeşti şi

prin urmare răspunderea bărbatului se extinde şi în acest domeniu.

Tatăl care nu este la înălţimea lui de cap şi conducător al familiei, periclitează atât fericirea vieţii

pământeşti cât şi fericirea vieţii veşnice a membrilor familiei sale.

Aceeaşi influenţă nefastă o are şi în viaţa publică şi socială bărbatul a cărui atitudine morală lasă de

dorit.

De aceea, datoria tatălui în familie, datoria bărbatului în societate şi în diferite funcţii publice este de a

fi din toate punctele de vedere un exemplu viu, un model de cinste, de corectitudine, de omenie şi de înaltă

moralitate.

În ceea ce priveşte răspunderile bărbatului în domeniul vieţii materiale ele sunt de asemenea foarte

mari şi foarte importante. Lipsa de prevedere, de purtare de grijă, de interes, de corectitudine şi de

cumpătare a bărbatului, aduce în chip sigur lipsuri şi suferinţe amare vieţii familiale, celei publice şi

sociale.

În acelaşi timp, bărbatul trebuie adus la gradul de sensibilitate şi de conştiinţă de a-şi da seama că el nu

răspunde numai faţă de lumea aceasta şi numai în faţa familiei şi a societăţii, dar răspunde mai ales în

veşnicie şi în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-a îndeplinit îndatoririle lui de tată, de soţ şi de bărbat în

viaţa publică şi socială.

25

Una dintre marile îndatoriri ale păstorului de suflete este aceasta, de a se ocupa îndeaproape de

păstorirea bărbaţilor, de a trezi în sufletele lor conştiinţa marilor îndatoriri şi răspunderi pe care le au ei.

Păstorul de suflete va arăta bărbaţilor că învăţătura care o vesteşte el nu este a lui, nu este de la

sine, ci de la Dumnezeu şi că legea morală, care impune restricţii chiar bărbaţilor, este legea fixată de

Creatorul nostru al tuturor. Deci preotul nu învaţă şi nu pretinde nimic în numele său personal, ci în

numele lui Iisus Hristos, al cărui slujitor şi reprezentant este în mijlocul oamenilor. Preotul nu caută să

impună autoritatea sa, ci autoritatea divină, care este şi peste preot, întocmai cum este peste întreaga

lume. Aceste adevăruri trebuie accentuate foarte clar şi foarte des în faţa bărbaţilor, pentru ca ei să-şi dea

seama şi să se supună autorităţii lui Dumnezeu şi să respecte legile morale.

Bărbaţii, în comparaţie cu femeile, cu copii şi cu tineretul, sunt mai puţin sentimentali. Ei, în

general, sunt dominaţi mai mult de raţiune, în gesturi şi atitudini sunt mai cumpătaţi, mai calculaţi. Din

cauza aceasta, sunt şi faţă de religie, mai ales faţă de manifestările ei externe, uneori rezervaţi.

Toate aceste realităţi, proprii bărbaţilor, trebuie avute în vedere atunci când e vorba de-a influenţa

asupra sufletului lor. în păstorirea bărbaţilor preotul va căuta totdeauna să se adreseze în primul rând

raţiunii, va căuta să-î convingă asupra adevărurilor religioase şi la nevoie să aducă chiar exemplul

atâtor bărbaţi savanţi, oameni de ştiinţă şi oameni ai literaturii etc. care au socotit că cea mai importantă

problemă a vieţii este împlinirea îndatoririlor faţă de Dumnezeu, faţă de biserică şi faţă de semenii lor.

De aceea, cu adevărat spune psalmistul: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în

calea păcătoşilor n-a stătut” (Psalmi 1,1).

Sunt bărbaţi care din cauza unor patimi care îi stăpânesc, ca de ex. beţia, desfrâul, lăcomia de

câştiguri materiale etc. sunt indiferenţi sau chiar vrăşmaşi ai religiei, ai bisericii şi ai clerului.

Faţă de asemenea bărbaţi, preotul va căuta să pună în aplicare toate mijloacele pastoraţie!

individuale. Va încerca să completeze lipsa cunoştinţelor religioase, să-i atragă din mediul rău în care

au căzut, să-i salveze de patimi şi să-i redea sănătoşi familiei, societăţii şi Bisericii.

În general bărbaţii trebuie trataţi din punct de vedere pastoral cu multă atenţie şi precauţie.

Contactul preotul cu ei trebuie să fie cald, intim, binevoitor. Aceasta nu înseamnă însă că preotul trebuie

să coboare la acte şi atitudini care i-ar diminua prestigiul. Intimitatea pe căile virtuţile creştine nu exclude

respectul reciproc, dimpotrivă, îl măreşte.

Preotul nu va trata niciodată pe bărbaţi cu vehemenţă, cu vorbe urâte, ci totdeauna cu dragoste, cu

înţelegere şi cu blândeţe. Prin iertare şi bunătate, prin încercarea de a-i convinge, preotul reuşeşte să

conducă pe bărbaţi mult mai uşor la scopul urmărit, decât prin intransigenţă, sfidare şi ameninţare.

Păstorul de suflete se va strădui ca pe căile indicate să facă din fiecare bărbat al parohiei sale un practicant

al religiei, un om care participă regulat la sfintele slujbe, un om care se mărturiseşte şi se împărtăşeşte în

fiecare an cu sfintele taine, un om care se roagă, care cinsteşte pe Dumnezeu, pe semenul său şi este un

adevărat exemplu de creştin luptător în toate împrejurările vieţii.

Pastoraţia femeilor Rolul pe care îl are femeia ca soţie, ca mamă şi ca membră a societăţii arată importanţa pastoraţie! femeii.

Dumnezeu şi natura a dat femeii roluri şi aptitudini deosebite de ale bărbatului şi în primul rând rolul

de a fi soţie, de a fi mamă şi chivernisitoarea vieţii familiare.

În calitatea ei de soţie, trebuie să fie faţă de soţul ei de un devotament fără margini şi de o cinste şi

corectitudine exemplară. Ea trebuie să posede apoi ştiinţa şi arta de a se face totdeauna tovarăşa

indispensabilă a bărbatului. Ea trebuie să fie fiinţa care înseninează viaţa soţului şi îl completează în toate

situaţiile vieţii.

Puterea de influenţă a femeii asupra bărbatului este mare. Dumnezeu şi natura a înzestrat-o cu toate

darurile necesare exercitării acestei influenţe. Se ştie că fiecare bărbat este în măsură ceea ce a făcut femeia sa

din el.

Femeia ideală influenţează în mod pozitiv, în sens bun, viaţa bărbatului şi această influenţă o

exercită de cele mai multe ori, fără să se simtă, fără să se observe, fără să poată sesiza cineva. Nici chiar

bărbatul nu-şi dă seama de existenţa acestei influenţe.

Tot atât de mult influenţează însă viaţa bărbatului şi femeia nevrednică, femeia păcătoasă. Se

înţelege însă că această influenţă este negativă, este rea, este dezastruoasă.

În calitatea ei de mamă, ca fiinţă care naşte şi dă viaţă din viaţa ei, ea are un rol şi mai mare. în mare

parte, viitorul şi felul de viaţă al omului este în mâinile mamei. Ea plămădeşte, ea frământă, ea cultivă şi ea

26

face să crească flori în sufletul copilului, sau îl lasă să fie copleşit de buruieni otrăvitoare. Dragostea,

sensibilitatea, înţelepciunea şi răbdarea mamei, în creşterea copilului, sunt aşa încât n-au nici un echivalent în

lume, nici un termen de comparaţie. De aceea s-a spus şi pe drept cuvânt că nimeni şi nimic în lume, nici o

instituţie publică sau particulară nu poate înlocui total pe mamă în creşterea şi educarea copilului. Toate

încercările care s-au făcut şi se fac pentru înlocuirea mamei în opera de creştere a copilului sunt numai

surogate, sunt numai copii palide şi nereuşite ale mamei.

În rolul ei de gospodină ea păstrează căldura, lumina, bucuria, ordinea, curăţenia, bunăstarea şi toată

atmosfera plăcută sau respingătoare a căminului familiar. Femeia credincioasă şi devotată vieţii familiale

face din căminul ei un adevărat rai al vieţii pământeşti, în nici o altă parte a lumii membrii familiei nu pot găsi

atâta bucurie, atâta linişte, atâta fericire şi atâta îndestulare ca în căminul lor, binecuvântat de Dumnezeu printr-

o mamă şi o soţie virtuoasă, în acelaşi timp însă, femeia nevrednică, femeia vicioasă, femeia risipitoare, face

din căminul ei un iad cumplit, din care încearcă să evadeze atât soţul cât şi copiii şi toţi îşi caută refugiul în

diferite distracţii ieftine şi uneori chiar în patima beţiei, a desfrâului, etc.

Femeia virtuoasă, prin priceperea ei, chiveniseşte, cumpăneşte şi împarte bunurile în aşa fel încât în

casă e belşug, îndestulare şi mulţumire. Femeia risipitoare, dezinteresată, absentă, sau nepricepută este

nenorocirea căminului familial.

Iată probleme pe care păstorul de suflete e dator să le cunoască amănunţit. Iată problemele care dau

importanţă îndatoririi preotului, de a se ocupa de povăţuirea femeii pentru îndeplinirea misiunii ei de soţie şi

de mamă.

În acelaşi timp femeia e chemată, mai ales în zilele noastre, să îndeplinească funcţii şi în cadrul vieţii

publice. Prin aceasta, obligaţiile şi îndatoririle femeii s-au mărit.

Credinţa vie şi statornică în Dumnezeu, urmarea învăţăturii bisericii, ascultarea de îndemnurile preotului,

sunt realităţi şi puteri care ajută nespus de mult femeii în îndeplinirea marilor ei îndatoriri. Nici o femeie din

lume nu este atât de perfectă încât sa se poată desprinde de aceste lumini ale creştinismului. Uneia îi

lipseşte credinţa, celeilalte nu-i ajunge ştiinţa pe care o are, alta nu posedă arta, cealaltă nu are încredere

în puterile ei şi alta simte nevoia mângâierilor şi îmbărbătărilor în faţa greutăţilor, cealaltă trebuie

avertizată asupra dezertărilor de Ia îndeplinirea îndatoririlor ei, una e prea bună, dar nu suficient de

energică, cealaltă e prea vehementă şi nestăpânită etc. Faţă de toate, păstorul de suflete trebuie să fie

părinte, învăţător, povăţuitor, mângâietor şi ajutor în problemele vieţii.

O atitudine pastorală şi mai deosebită trebuie acordată femeilor văduve. Cele care nu au copii şi

sunt în lipsuri şi suferinţe trebuie ajutate şi pe plan material. Sfântul Apostol Pavel dă sfaturi foarte

preţioase cu privire la văduve. El recomandă cinstirea femeilor, povăţuirea lor la vieţuire fără prihană şi la

petrecerea în rugăciune etc. Iată ce spune în această privinţă: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l

îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe

cele tinere ca pe surori, în toată curăţia. Pe văduve cinsteşte-le, dar pe cele cu adevărat văduve. Dacă vreo

văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor şi să dea răsplătire

părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu. Cea cu adevărat văduvă şi

rămasă singură are nădejdea în Dumnezeu şi stăruieşte în cereri şi în rugăciuni, noaptea şi ziua. Iar cea

care trăieşte în desfătări, deşi e vie, e moartă. Şi acestea porunceşte-le, ca ele să fie fără de prihană. Dacă

însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât

un necredincios. Să fie înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui

singur bărbat; Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de străini,

dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce

este lucru bun. Iar de văduvele tinere fereşte-te. Căci, atunci când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să

se mărite. Şi îşi agonisesc osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să

fie leneşe, cutreierând casele, şi nu numai leneşe, ci şi guralive şi iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin.

Vreau deci ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case, şi să nu dea potrivnicului nici

un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun credincios sau vreo

credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie împovărată, ci să poată ajuta pe

cele cu adevărat văduve”(1 Tim. 5, 1-16), în păstorirea femeilor preotul va ţine seamă de faptul că ele

sunt dominate mai mult de sentiment decât de raţiune. De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că “femeia

cugetă mai mult cu inima, decât cu capul”. Faptul acesta face ca femeia să poată fi mai uşor convinsă şi

înduplecată spre a lua o hotărâre, dar este mai nestatornică şi mai puţin sigură pe hotărârile ei decât

27

bărbatul. Femeia are însă o putere de intuiţie şi o capacitate de a sesiza lucrurile, prin instinct, mult mai

mare decât bărbatul.

Aceste calităţi ale sufletului feminin sunt un teren foarte prielnic acţiunilor pastorale ale preotului şi

în general dezvoltării credinţei şi pietăţii creştine. Iar prin femeia cucerită pentru Hristos şi biserică,

preotul păstoreşte în măsura foarte mare pe bărbat, pe copii şi pe toţi membrii familiei.

În contactul pastoral, pe care îl are preotul cu femeile din parohie, se impune însă multă precauţie.

Existenţa unor simple bănuieli în problema aceasta, diminuează autoritatea preotului şi-i creează

probleme în pastoraţie.

Desigur, pentru aceste motive, Sfinţii Părinţi au povăţuit totdeauna pe ucenicii lor şi pe toţi păstorii

de suflete de-a fi cu multă precauţie în lucrarea de păstorire a femeilor, de a avea totdeauna asistenţă în

pastoraţie femeilor, cum ar fi cea acordată în acest sens de preoteasă.

Bibliografie:

Pr. Ioan Şarlea, Rolul preotesei în munca pastorală a preotului, în Îndrumător pastoral IV, Alba

Iulia, 1980, pag. 83.

XIII. Pastoraţia creştinilor vârstnici

Bătrâneţea se caracterizează prin slăbirea puterilor fizice şi spirituale, printr-un declin general al

omului. Existenţa acestor realităţi, precum şi faptul că în general bătrânii şi-au îndeplinit îndatoririle lor

faţă de viaţă, sunt îndreptăţiţi să-şi petreacă anii pe care îi mai au în linişte deplină şi mulţumire.

Din punct de vedere pastoral, bătrâneţea – ca şi celelalte etape ale vieţii – îşi are particularităţile ei, îşi

are avantajele şi dezavantajele ei, şi anume:

Mulţi bărbaţi dintre bătrâni sunt cuprinşi de un fel de panică, de o adevărată groază, din cauza

necunoscutului, care le stă în faţă. In special, cei care au la activul lor fapte şi fărădelegi, care apasă greu asupra

conştiinţei, sau cei care n-au avut o viaţă întreagă nici un fel de legătură cu Dumnezeu, cu biserica şi cu

duhovnicul, sunt acum extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi, în privinţa aceasta sunt clasice chiar si

cazurile unor oameni de ştiinţă, care o viaţă întreagă au făcut pe ateii, pe vrăjmaşii religiei şi ai Bisericii. La

bătrâneţe însă, ei au ajuns să se îngrozească de opera lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor şi de

golul care îi aşteaptă. De aceea, ei au renegat la bătrâneţe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea ce au scris

şi au vestit o viaţă întreaga şi au devenit credincioşi devotaţi ai bisericii. Amintim în această ordine de idei

cazul lui Voltaire, atât de cunoscut în lumea întreagă.

Obişnuit, omului bătrân nu i se mai dă atenţiunea şi consideraţiunea de odinioară, El este socotit adeseori

ca ceva superfluu, ca ceva scos din uz şi de aceea este trecut cu vederea, este neglijat şi uneori chiar

desconsiderat de către cei tineri şi de către cei adulţi. Faptul acesta îi produce o profundă nemulţumire

sufletească, o durere amară, o nelinişte, care nu-i lasă odihna şi mângâiere decât în contact mai viu cu

Dumnezeu, cu biserica şi cu preotul parohiei. Păstorul de suflete este adeseori singurul om care ştie să

aprecieze, să preţuiască, să dea atenţiunea şi respectul cuvenit bătrânilor din parohie.

Toate aceste realităţi produc în sufletul omului bătrân o anumită dispoziţie sufletească favorabilă faţă de

religie, faţă de creştinism, faţă de biserică şi faţă de preot şi îi determină la o mai intensă trăire religioasă.

Ne mai funcţionând normal facultăţile spirituale, bătrânii sunt confuzi, uituci, lipsiţi de discernământ şi

obiectivitate. De aceea, se şi spune despre ei “că au ajuns, au dat în mintea copiilor”.

Păstorul de suflete a dator sa se ocupe de aproape şi stăruitor de viaţa religioasă a bătrânilor. Sufletele lor

sunt tot atât de preţioase în faţa lui Dumnezeu ca şi sufletele celor tineri şi ale celor adulţi. Deci, grija de

mântuirea acestor suflete nu trebuie pusă cu nimic mai prejos decât grija mântuirii celorlalte suflete din

parohie. Dimpotrivă, din anumite puncte de vedere grija mântuirii acestor suflete trebuie chiar să premeargă

îndeplinirii altor îndatoriri pastorale. Şi aceasta pentru motivul că fiecare bătrân poate să închidă ochii în orice

clipă şi prin urmare nu mai are timpul necesar unei îndreptări a vieţii.

În familiile cu bătrâni, vizitele pastorale ale preotului vor fi mai dese. Fiecare bătrân trebuie să fie atât de

pregătit încât în orice clipă sa fie gata a primi senin liniştit şi fără nici o teamă de moarte. Acesta pregătire o

face preotul prin mărturisirea şi împărtăşirea cât mai deasă a lor cu sfintele Taine.

Cei care au încă sănătatea şi puterea necesară de a se mişca, vor fi mărturisiţi şi împărtăşiţi la biserică.

Ei vor fi povăţuiţi să participe în măsura posibilităţilor şi la sfintele slujbe şi în special la Sfânta Liturghie.

Cei bolnavi şi neputincioşi vor fi spovediţi şi împărtăşiţi din cuminecătura bolnavilor la casele lor.

28

Păstorirea bătrânilor reclamă ca păstorul de suflete să organizeze în cadrul parohiei sale o asistenţă

materială, o ajutorare cu hrana, veşminte etc., a bătrânilor nevoiţi pentru asemenea ajutoare. Orice lucrare

pastorală trebuie să ţină seama de asemenea necesităţi şi să le rezolve cât mai bine posibil.

În general, bătrânii trebuie trataţi cu blândeţe, cu dragoste, cu înţelegere, potrivit povăţuirilor pe care

ni le dă Sfanţul Apostol Pavel în cuvintele:

“Pe bătrâni să nu-i înfrunţi, ci să-i îndemni ca pe un părinte .,.” (I Tim. V, 1-2).

La fel trebuie să povăţuiască preotul pe copiii, pe nepoţi şi pe celelalte rudenii ale bătrânilor la împlinirea

datoriilor de a cinsti, de a respecta şi a fi cu dragoste şi bunătate faţă de părinţi, faţă de bunicii şi rudeniile

ajunse la bătrâneţe.

Pentru o asemenea activitatea pastorală, bătrânii arată totdeauna recunoştinţă vie şi o mulţumire caldă

preotului lor şi ei vor fi o mărturie veşnică în faţa Dreptului Judecător despre împlinirea îndatoririlor

pastorale ale preotului şi în acest sector al vieţii.

XIV. Pastoraţia creştinilor de diferite profesiuni

Ocupaţiile oamenilor imprimă anumite caractere, particularităţi, concepţii şi prejudecăţi, pe care

păstorul de suflete e necesar să le cunoască cât mai bine şi mai temeinic. Cunoaşterea concepţiilor de

viaţă, a mentalităţii, a tradiţiilor şi a felului de a fi al omului, ca rezultat al ocupaţiei sale este foarte

important pentru preot. Această cunoaştere îi uşurează munca şi îi măreşte rezultatele.

În general se disting în societatea de astăzi următoarele profesii mari: muncitori agricoli, muncitori

industriali şi intelectuali. Ne vom ocupa în cele ce urmează de păstorirea acestor categorii de creştini.

Păstorirea credincioşilor de la sate Prin termenul ţărani înţelegem, în general, pe neobosiţii lucrători ai ogoarelor, înţelegem pe muncitorii

agricoli.

Cu toată industrializare lumii de astăzi, totuşi muncitori agricoli alcătuiesc încă numărul cel mai

mare al locuitorilor ţării. Numărul cel mai mare al parohiilor sunt la ţară, sunt parohii rurale, parohii de

ţărani. Fiecare păstor de suflete este dator să cunoască bine parohienii în psihologia, viaţa, mentalitatea,

calităţile şi defectele lor. De aceea vom încerca să arătăm în cele ce urmează notele caracteristice, bune şi

rele, ale sufletului ţărănesc.

Calităţile şi religiozitatea enoriaşilor de la sate Datorită ocupaţiei sale, ţăranul îşi petrece cea mai mare parte a vieţii lui în natură. Fie că îşi cultivă

pământul, fie că îşi paşte turmele de vite, el se găseşte mereu în faţa celor mai expresive tablouri, care

vorbesc de atotputernicia şi bunătatea Lui Dumnezeu. Natura cu toate frumuseţile ei, cu toate manifestările

ei şi cu infinitatea ei de variaţii, este cea mai intuitivă şcoală de religie din lume. Aici învaţă ţăranul

religia adevărată, aici descoperă el adevărurile despre existenţa lui Dumnezeu, despre atotputernicia

Lui, despre pronia cerească etc. Aici, în mijlocul naturii, se naşte conştiinţa datoriei de a admira, de a

crede şi de a te ruga lui Dumnezeu. Nimeni şi nimic pe lume nu-i poate vorbi ţăranului mai deschis, mai

convingător, mai autoritar despre Dumnezeu şi despre religie decât cum îi vorbeşte natura. Ea este deci

marele dascăl de religie, marele catehet al ţăranului. Ea îl face să fie în general mai religios decât ceilalţi

oameni din lume, pentru că ea îşi ţine zi de zi şi clipă de clipă deschise în faţa lui toate paginile

minunatelor ei învăţături, pagini din care ţăranul citeşte şi învaţă continuu.

Nici o altă ocupaţie nu face pe om atât de dependent de prezenţa lui Dumnezeu cum face agricultura.

Ţăranii muncesc din greu toată ziua şi uneori chiar şi noaptea pentru a termina la timp lucrările lor. Ei

ară, grapă, seamănă, sapă şi plivesc semănăturile, dar cel care face creşterea acestor semănături este

Dumnezeu. El trimite ploi şi lumină la timp potrivit. El împrăştie răcoare şi aduce căldura

binefăcătoare, care face ca totul să crească şi să înflorească. Toată roadă, tot belşugul ogoarelor lucrate

de ei este în directă şi foarte vizibilă dependenţă de milostivirea lui Dumnezeu. Din această cauză,

agricultorul este mai conştient decât orice alt om de dependenţa sa de Dumnezeu. Tocmai această

conştiinţă îl face ca atunci când termină semănatul să se întoarcă cu faţa spre răsărit, să-şi descopere

capul, să-şi facă semnul crucii şi să-şi încredinţeze toată munca sa proniei cereşti. Agricultorul înţelege

mai bine decât oricine sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, că “mei cel ce sădeşte este ceva, nici cel

ce udă, ci numai Dumnezeu face să crească”. (I Cor. 3,7). Agricultorul a experimentat sensul acestor

cuvinte pentru că de atâtea ori a lucrat pământul după cele mai luminate instrucţiuni, adică l-a lucrat la

timp potrivit şi cu cele mai bune şi mai modeme unelte, l-a îngrăşat şi l-a semănat cu sămânţă cea mai

aleasă şi cu toate acestea rodul a fost sub nivelul tuturor aşteptărilor. Dacă Dumnezeu n-a rânduit

29

vremea ca totul să vină cu măsură şi la timp potrivit, atunci arşiţa ori ploaia prea multă, inundaţiile sau

grindina, răceala sau anumite epidemii ale semănaturilor au compromis definitiv recolta. Deci în munca

omului de la sat, se vede la tot pasul cum intervine mâna lui Dumnezeu. Nu tot aşa de vizibilă este

însă această intervenţie a lui Dumnezeu în ocupaţia orăşeanului, deşi ea există în aceeaşi măsură ca şi

munca ţăranului. Căci în ultima analiză tot Dumnezeu este acela care luminează mintea savantului şi-1

călăuzeşte în descoperiri, tot Dumnezeu dă pricepere, sănătate şi putere de muncă celui ce lucrează în

bibliotecă, în birou, în magazine, în fabrică, în atelier etc., numai că această intervenţie divină nu este – cum

am spus – aşa de vizibilă, aşa de simţită cum este în ocupaţia ţăranului.

Dependenţa aceasta atât de vizibilă şi atât de simţită a muncii şi a vieţii ţăranilor de Dumnezeu îi

face să fie mai religioşi, mai evlavioşi şi mai legaţi de Biserică şi de preot decât sunt ceilalţi creştini.

În comparaţie cu celelalte categorii sociale ţăranii sunt cei mai conservatori. Ceea ce îi face să fie

atât de conservatori este, în ultimă analiză, tot ocupaţia lor. Trăind ei în mijlocul naturii, observă aici o

statornicie uimitoare… Din copilărie şi până la moarte ochiul lor priveşte aceeaşi munţi, aceleaşi dealuri,

aceleaşi văi, aceleaşi şesuri, aceeaşi succesiune regulată a anotimpurilor etc. Aceasta statornicie a naturii

şi-a imprimat amprentele ei în sufletul ţăranilor, făcându-i mult mai conservatori decât sunt ceilalţi creştini

de la oraşe. Datorită acestui fapt, ţăranii au înfruntat urgiile veacurilor şi au rămas ceea ce au fost şi

sunt. împotriva tuturor vicisitudinilor vremii şi împotriva tuturor asupririlor, ei şi-au păstrat graiul şi

religia, şi-au păstrat portul şi obiceiurile şi şi-au păstrat toate comorile spirituale moştenite din moşi-

strămoşi. Concepţia despre familie şi întreaga viaţă familială, cu autoritatea supremă a tatălui s-a păstrat

nealterată şi este solidă şi sănătoasă în viaţa ţăranilor. Credinţa în Dumnezeu săvârşirea rugăciunilor

în familie, prăznuirea Duminicii şi a tuturor sărbătorilor creştine, participarea la slujbele bisericeşti,

respectul faţă de obiectele şi persoanele sfinţite sunt bunuri reale, moştenite de la înaintaşi, pe care ţăranii le

păstrează cu sfinţenie şi astăzi.

Fiecare muncitor îşi iubeşte mai mult sau mai puţin ocupaţia sau uneltele sale de lucru. Nici o

categorie de oameni nu este atât de mult legată şi atât de puternic ataşată trupeşte şi sufleteşte de

bunurile sale materiale cum este ţăranul faţă de pământul pe care-1 lucrează şi faţă de vitele pe care le are.

Putem să spunem că problema centrală a vieţii ţăranului este ogorul şi vitele sale, este proprietatea, de care

se leagă cu toată puterea fiinţei sale. Ogorul şi animalele sunt prietenii cei mai dragi, cei mai scumpi şi

cei mai buni ai ţăranului. Acestea sunt parte integrantă din fiinţa lui, sunt bunuri de la care îşi primeşte el

hrana, bunăstarea şi toată existenţa lui pământească. De aceea, la nimic pe lume nu ţine ţăranul atât de

mult ca la ogorul său.

Cunoscând aceste aspecte, ne putem da seama de motivele pentru care desprinderea ţăranului de

pământul şi de vitele pe care le are este o mare problemă pentru el. Nici chiar moartea nu apare în faţa

ţăranului atât de neagră atât de tragică şi atât de dureroasă cum apare despărţirea de pământul pe care îl

udă cu sudoarea feţei lui şi îl apară cu sângele său.

Insuficienţele religiozităţii săteşti Creştinii de la sate sunt dependenţi de Dumnezeu şi prin bunurile pe care le cer în primul rând de Ia

Acesta: roadele bogate ale ţarinei, creşterea şi înmulţirea turmelor de vite, etc.

Unii dintre ei cred în anumite practici şi obiceiuri la temelia cărora nu există nici un conţinut

religios. Se observă această religiozitate lipsită de miez lăuntric mai ales în marele contrast ce există

adeseori în actele externe ale cultului şi morala ţăranului, între îndeplinirea cu mare sfinţenie a unor

forme, a unor prescripţii cultice şi între faptele lui de zi cu zi.

Pe lângă aceasta, religiozitatea ţăranilor mai este copleşită de credinţe deşarte, de elemente

provenite din păgânism precum şi de anumite superstiţii. Toate acestea întunecă şi slăbesc adevărata

credinţă a creştinilor de la sate.

În sfârşit, un alt aspect negativ al religiozităţii ţărăneşti este fatalismul, este credinţa oarbă în

predestinaţie, în ursita, în soarta omului. Elementul acesta islamist este cu totul potrivnic creştinismului.

Atitudinea ţăranilor faţă de nou Ţăranii au fost şi încă sunt foarte refractari faţă de inovaţii şi faţă de unele idei de progres. Unii

dintre ei mai preferă să rămână, în cunoştinţele lor, în metodele lor de muncă şi în felul lor de viaţă, aşa

cum au crescut şi cum s-au învăţat. Foarte greu pot fi scoşi din obiceiul lor atunci când este vorba de ceva

novator sau superior. Se feresc în special de a face experienţe pe piele proprie.

30

Privesc şi primesc uneori cu neîncredere pe un om necunoscut. Probabil că au această rezervă

datorită experienţei seculare moştenite, deoarece ţăranii au fost de atâtea ori înşelaţi, minţiţi şi exploataţi

până la sânge, şi de aceea nu mai acordă atenţie suficientă noilor probleme şi nu renunţă cu uşurinţă la ideile

şi practicile lor. Ţăranii ascultă şi urmează sfaturile Bisericii şi persoanelor bine cunoscute şi verificate de ei.

Dependenţa ţăranului de pământ

Iubirea de pământ a ţăranului degenerează foarte uşor în patimă. Când ţăranul ajunge să fie stăpânit de

această patimă, nu-şi mai măsoară gesturile şi nu-şi mai controlează greutatea faptelor cu simţul moralei

creştine, în cazuri de acestea el ajunge pentru un petec de pământ la ceartă, la duşmănie aprigă, la procese

interminabile, la jurăminte false, în tot felul de fărădelegi şi uneori chiar la crimă.

Alte aspecte negative: mândria, egoismul, duritatea şi furtul

Bunurile materiale îi fac pe mulţi ţărani mândri, încrezuţi, egoişti şi foarte invidioşi faţă de toţi aceia care

au bogăţii mai mari decât ei şi pot să lucreze mai mult şi să-i întreacă în realizările gospodăreşti. Mândria şi

egoismul acesta duce la dispreţuirea celor săraci şi la ură împotriva celor bogaţi.

Munca grea şi condiţiile de viaţă, adeseori tot atât de grele îl face pe ţăran aspru, dur, uneori chiar brutal.

Manifestarea acestor defecte este izbucnirea violenţei în unele cazuri, care duc la certuri şi bătăi frecvente in

viaţa ţăranilor.

O altă scădere care stăpâneşte puternic asupra unor creştini este nerespectarea bunului altuia.

Nerespectarea dreptului de proprietate şi exploatarea crudă, care a dus ţăranul la lipsuri, la mizerie, la sărăcie

şi chiar la foame a făcut ca adeseori să nu posede nici bunurile minime necesare existenţei.

Acestea sunt aspecte negative din viaţa ţăranilor, care trebuie dezrădăcinate şi stârpite prin o bună

pastoraţie şi implicare a preotului paroh.

Atitudinea păstorului de suflete

Mulţi preoţi sunt însă fii de ţărani şi ca atare ei cunosc mentalitatea, nevoile, durerile şi întreg felul de

viaţă al ţăranilor. Preotul va căuta să se identifice întru toate cu năzuinţele, cu eforturile şi cu lupta pentru o

viaţă mai bună a ţăranilor. Preotul se va interesa de nevoile credincioşilor săi şi îi va ajuta în toate problemele

lor. El va căuta să fie corect, drept, binevoitor, un om cu adevărat al lui Dumnezeu. Se va apropia cât mai

mult posibil sufleteşte de inima lor, de gândurile lor de sufletul lor. Va stabili chiar intimitatea ideală care

trebuie să existe între părintele ce bun şi frai său duhovnicesc. Această intimitate nu însemnează nicidecum

colaborarea preotului sub nivelul misiunii Sui. Nu însemnează intimitatea în sensul rău al cuvântului, adică a-şi

permite preotul glume şi fapte nepotrivite.

De altfel, ţăranilor nici nu le place să aibă ca preot un om care nu-şi păstrează autoritatea şi demnitatea lui

de părinte spiritual, de intelectual, de om mal învăţat şi să fie mai moral decât ei. Ţăranii îl vor pe preot

apropiat de ei, dar să fie totdeauna şi să rămână în rolul şi poziţia lui de părinte, de om superior, de om

înţelept, serios şi cu deplină autoritate, în felul acesta credincioşii îl iubesc, îl stimează, şi îi acordă

încredere nelimitată. Câştigarea acestei încrederi trebuie să fie deci cel dintâi obiectiv ai fiecărui preot care

face pastoraţie şi lucrează pentru mântuirea sufletelor.

Religiozitatea ţăranului trebuie cultivată zi de zi şi trebuie plivită întocmai cum cultivă şi pliveşte

grădinarul straturile cu flori. Noţiunile trebuie clarificate, ideile religioase aprofundate şi toate buruienile

otrăvitoare ale credinţelor deşarte ale superstiţiilor şi ale fatalismului bolnăvicios trebuiesc dezrădăcinate din

sufletul credincioşilor. Predicile sistematice, instrucţia religioasă şi pastoraţia individuală promovează

învăţătura ortodoxă şi susţin credinţa adevărată. Ţăranul trebuie povăţuit să caute în religie în primul rând

dobândirea mântuirii sufletului şi fericirea care rezultă din păstrarea legăturii cu Creatorul său şi nu în cele

materiale.

Morala, viaţa, faptele ţăranului, trebuiesc aduse la un acord comun cu credinţa lui. Aici este un capitol

foarte vast pentru activitatea preotului, însuşi Mântuitorul le-a spus că “nu tot cel ce-Mi zice Doamne,

Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri”. (Mt. 8, 21),

iar Apostolul Iacob ne învaţă: “credinţa fără de fapte este moartă” şi că “în faptele omului se vădeşte

credinţa Iui”. (Iac. 2, 18-20).

31

A alerga după teofanii, a merge la descântători, la deschizători de pravilă şi cititorii de pascalii şi

la alţi şarlatani de genul acesta, este o imoralitate, este o abatere de la credinţă şi morala creştină. Aceste

lucruri trebuie prezentate foarte amănunţit în faţa ţăranilor, pentru a înţelege învăţătura ortodoxă şi

strădania preotului care urmăreşte binele şi fericirea credincioşilor.

Patima iubirii de pământ şi în general de bunurile materiale trebuie combătută prin punerea în

evidenţă a bunurilor spirituale. Adevăratul proprietar de bunuri este Dumnezeu şi deci ar fi o nebunie ca

omul să-şi pericliteze fericirea veşnică pentru acestea care sunt atât de relative şi atât de efemere. Concepţia

creştină despre bunurile materiale şi despre rostul lor în viaţă are rostul să tempereze pofta şi să înlăture

patima pentru aceste bunuri.

Creştinismul are reţeta şi medicamente pentru combaterea tuturor relelor şi a tuturor patimilor

omeneşti.

♦ împotriva mândriei recomandă smerenia,

♦ împotriva egoismului recomandă iubirea aproapelui,

♦ împotriva vehemenţei recomandă răbdarea, iertarea, stăpânirea de sine şi blândeţea,

♦ împotriva furtului recomandă săvârşirea actelor de milostenie creştină,

♦ împotriva lenei recomandă munca

♦ împotriva tuturor patimilor recomandă cumpătarea şi înfrânarea.

Păstorul de suflete are datoria să observe îndeaproape viaţa şi manifestările credincioşilor săi şi să

caute a-i cunoaşte cât mai temeinic, pentru că ştiind defectele, scăderile şi patimile lor, să acorde în Taina

Mărturisirii şî în atâtea alte ocazii potrivite medicamentul care stârpeşte boala şi redă întreaga sănătate

morală fiecărui credincios din parohie, printr-o lucrare pastorală sistematică şi însufleţită.

Bibliografie:

Pr.prof. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă contemporană, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara,

1989, pag. 144-149, Cap. 12: Superstiţiile şi combaterea lor.

Pastoraţia urbană În general oraşele cuprind pe oamenii care lucrează în uzine, în fabrici, în ateliere, în porturi, în

diferite şantiere de muncă etc.

Dezvoltarea industrială promovează în mod inevitabil aglomerări de muncitori în anumite centre

urbane.

Din punct de vedere material aceşti oameni nu au alte venituri decât salariul pe care îl câştigă lunar.

Datorită acestei realităţi, .deseori aceşti muncitori sunt nevoiţi să înfrunte greutăţi şi probleme uneori de

nerezolvat. Atunci când muncitorul este bolnav şi nu poate să lucreze, familia lui ajunge într -o situaţie

critică, deoarece situaţia materială devine insuficientă pentru întreţinerea familiei şi asistenţa medicală.

Când din anumite motive fabricile îşi încetează activitatea, muncitorii intră în perioade de

nesiguranţă pentru ziua de mâine, iar ajutorul de şomaj nu acoperă nevoile familiei. Se înţelege că în

astfel de împrejurări, muncitorii sunt profund nemulţumiţi şi revoltaţi.

Starea religioasă a acestor oameni şi familii depinde în mare parte de relaţiile şi atitudinea preotului

faţă de ei.

Pastoraţia urbană cere mai presus de orice ca preotul să se implice pentru formarea religios-morală

a familiilor din parohia sa, aşa încât să fie totdeauna un prieten, un ajutor şi un bun sfetnic.

Preotul trebuie să înţeleagă că adeseori muncitorul, din cauza oboselii, nu poate să fie prezent tot

timpul ia Biserică şi să menţină contactul permanent cu păstorul de suflete.

Preotul de la oraşe are sarcina să-şi înnoiască metodele de pastoraţie şi să-şi intensifice activitatea sa

misionar-pastorală, având de păstorit alţi oameni, cu alte stări de lucruri, cu altă optică şi cu alte

predispoziţii sufleteşti sau indispoziţii. “Odată cu saltul tehnic, omul a căpătat deprinderi noi, a părăsit o

anumita mentalitate care îl făcea uşor accesibil religiei şi a devenit dintr-o dată foarte exigent. Ceea ce

pare foarte ciudat, dar nu e mai puţin adevărat, e că această noua faţă a omului s-a revelat aproape subit.

Şi acesta este cel dintâi lucru cu care are a se confrunta Biserica, spre a regăsi termenii unui dialog

posibil cu lumea de azi.” (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, pag. 168)

În asemenea situaţii, preotul de la oraş e dator să se ocupe intens de păstorirea familiei urbane, în

special soţiile şi mamele sunt elementele esenţiale prin mijlocirea cărora păstorul de suflete îşi poate

32

îndeplini îndatoririle şi misiunea sa pastorală. Tot ele sunt şi elementele acelea care influenţează şi

determină întreaga creştere religioasă a copiilor. De aceea, păstorul de suflete trebuie să-şi concentreze

întreaga atenţie asupra mamelor si asupra soţiilor şi să influenţeze în chip pozitiv pe toţi membrii acestor

familii. Faptul că e preocupat de noul mod de viaţă a păstoriţilor săi, cu un cuvânt bun, adresat de la caz la

caz, un dialog părintesc cu copiii din cartier, sfatul corespunzător cu vârsta lor şi îndemnul la cuminţenie,

sunt momente observate de credincioşi, care fac parte din truda pastorală.

Păstorirea urbană reclamă adeseori şi ajutoare de ordin material din partea preotului şi a

bisericii, în cazuri de şomaj, în cazuri de boală, de nenorociri, etc., preotul nu trebuie să-şi limiteze

acţiunile lui numai la sfaturi, la învăţătură şi mângâieri, ci trebuie să sprijine prin a jutoare materiale.

Numai în felul acesta se poate face o reală şi bună activitate pastorală în acest sector al vieţii, care în

prezent este sprijinit de sectorul misionar-social din cadrul Episcopiei şi protopopiatului de care aparţine

parohia. Cu toate acestea, preotul e chemat să facă uneori eforturi personale, pentru a găsi posibilităţi

de angajare a unor muncitori rămaşi fără loc de muncă. De asemenea, preotul trebuie să se informeze

despre felul lor de viaţă, de natura muncii, de preocupările, de dorinţele materiale şi spirituale ale

tuturor creştinilor din parohia sa. Numai dacă ajunge să cunoască toate aceste elemente ale vieţii ştie

şi poate să intervină la timp şi să influenţeze în mod pozitiv viaţa lor.

Educaţia religioasă insuficienta, neglijenţa ei în mediul familial, ignoranţa si multe alte motive,

determină pe unii parohieni din mediul urban sa trăiască o viaţă dezordonată, în patimi ca: beţia,

destrămarea familiei, vagabondaj etc.. Aceste păcate şi vicii trebuie să fie în atenţia păstorului de suflete

şi sunt situaţii în care este decisiv tactul pastoral cu care se procedează de la om la om, ţinând cont

de vârsta şi starea socială şi profesională a fiecărui credincios.

În condiţiile vieţii urbane, preotului nu-i este permis să rămână la periferia vieţii, într-o stare de

comoditate. Dimpotrivă, el trebuie să fie un misionar prudent prin prezenţa şi slujirea sa prioritară fiind de

a-L aduce pe Hristos în contemporaneitate şi de a-L reprezenta în toate ipostazele.

Bibliografie:

Pr.prof.dr. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă Contemporană, Timişoara, 1089, pag. 137:

Echilibrul vieţii religioase.

Pr. Nichifor Todor, Preotul ş ipastoraţia credincioşilor din oraşe, I-II, în rev. Mitropolia Ardealului,

nr. 2-3, 1990. Pag. 33 şi pag. 3.

Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot parohie înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi

practica pastorală, traducere de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pag. 115-120.

XV. Pastoraţia individuală prin Sfintele Taine Studiul Sfintelor Taine se face în cadrul catedrei de Dogmatică, în cea de Morală, la Liturgică,

precum şi. la Dreptul Canonic. Teologia pastorală, ca o cunună a studiilor teologice, se preocupă mai ales

de aplicarea Sfintelor Taine în activitatea pastorală a preotului, urmărind însuşirea, trăirea harului primit în

lucrarea lor; în el însuşi şi apoi în împărtăşirea acestui har în sufletele credincioşilor. Aşa se explică

faptul că nu vom repeta prezentarea Sfintelor Taine, ca în Dogmatică, nici ca în Liturgica specială, ci

încercând a prezenta credincioşilor, cu prilejul oficierii lor, scurte învăţături despre rostul şi folosul

primirii lor pentru naşterea şi creşterea lor duhovnicească.

Ceea ce este lumina şi căldura soarelui pentru viaţa lumii, ploaia pentru roadele pământului, altoiul

nobil pentru pomul sălbatic, aceea este puterea harului sau darului Sui Dumnezeu pentru viaţa

credincioşilor; îi ajută să se cureţe de păcate şi să se sfinţească prin Duhul Sfânt. Cât de frumos şi

pătrunzător la inimă cântă Biserica noastră: Prin Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele Harului, care adapă

toată făptura spre rodire de viaţă.

Începem cu cele trei Sfinte Taine, numite ale “iniţierii creştine”: Botezul, Mirungerea şi

împărtăşirea, care se oficiază împreună.

Bibliografie: Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Sfintele Taine în viaţa creştină, în Îndrumător bisericesc, Cluj -

Napoca, 1979, p.78.

33

1. Taina Sfântului Botez Cuvântul botez este înţeles uneori ca stropirea credincioşilor cu agheasmă, la diferite slujbe, sfinţirea

caselor, a holdelor. Se spune: m-a botezat preotul, adică m-a stropit cu apă sfinţită, ceea ce este cu totul altceva

decât Taina Sfântului Botez. Preotul botezător poate zice o scurtă cateheză vorbind despre Unicitatea Botezului

(Efes. IV, 5), despre păcatul repetării lui, căci nu este decât un singur “Domn Iisus; o singură credinţă şi un

singur Botez” (Efes. IV, 6-7). Cei care repetă Botezul nu fac altceva decât sa răstignească a doua oară pe

Hristos şi să batjocorească această sfântă Taină. Sfinţii Părinţi n-au stăruit asupra timpului când trebuie

săvârşita sfânta Taină a Botezului, cât mai ales asupra necesităţii aplicării lui ca “poartă” pentru intrarea în

împărăţia harului lui Iisus, după analogia tăierii împrejur în vechiul Testament, la opt zile după naştere, ca şi

Iisus, prin care fiii iudeilor erau primiţi în sânul comunităţii lor.

Se poate stărui asupra legăturii dintre Botez şi mântuirea sufletească. Botezul este începutul lucrării de

mântuire absolut necesar, dar nu trebuie să se mărginească omul numai la atât ci să lucreze cu harul primit la

mântuirea lui.

2. Taina Mirungerii

Care urmează îndată după Botez, este semnul văzut al împărtăşirii reale a celui botezat cu toate darurile

Sfântului Duh; este pecetea care se pune asupra noului botezat, ca aparţinând lui Hristos. Formula

sacramentală a ungerii la toate părţile corpului omenesc este luată din epistola Sf. Apostol Pavel către

Corinteni (I, 21-22), unde spune: “Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Hristos şi ne-a uns

pe noi, este Dumnezeu care ne-a pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”. Aceste

cuvinte trebuiesc tâlcuite de preot în sensul că prin Mirugere (cu mir compus din materii multe şi de

diferite mirosuri), Hristos îşi pune pecetea chipului Său, prin lucrarea Duhului Sfânt asupra făpturii celei

noi ieşite din apa Botezului. Dacă Botezul este naşterea întru Hristos, Mirungerea este viaţa întru Hristos,

prin trăirea creştinului cu harul primit în Botez.

Printre multele asemănări privind unirea sufletului credincios cu Hristos se numără şi legătura

dintre mire şi mireasă. O sugerează frumoasa pildă a Mântuitorului despre cele zece fecioare, din care

cinci erau înţelepte şi-şi adunau undelemn în candele lor aşteptând venirea mirelui, iar cele cinci numite

nebune neglijează umplerea candelelor cu undelemnul faptelor bune. Legătura dintre Hristos şi sufletul

credincios a fost prefigurată şi în Vechiul Testament prin legătura dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel,

din vedenia lui Prorocul Osea (I, 6-9).

Bibliografie: Pr. R.Şebeşan, Obligaţii pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6,

1981, pag. 339.

Mladin N., Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1966.

Branişte E., Rolul Botezului, al Mirungerii şi al Euharistiei în viaţa creştină după N. Cabasila, în rev.

Glasul Bisericii, nr. 10, 1956.

Zăgreanu Ion, O practică greşită la săvârşirea Sfântului Botez, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1966.

3. Taina Sfintei Euharistii Dacă prin Sfântul Botez se deschide credinciosului poarta de intrare în împărăţia harului lui Hristos, dacă

prin sfânta Mirungere i se dă puterea de a creşte în viaţa cea nouă, Sfânta Euharistie reprezintă pentru el unire

cu Hristos. “Lucrul botezului îl desăvârşeşte Euharistia”. (Teofan al Niceei).

Prin Sfânta Euharistie, Iisus împlineşte făgăduita făcută ucenicilor Săi, înainte de a se înălţa la cer, de a

fi cu ei şi cu urmaşii lor “până la sfârşitul veacurilor”,

Prefigurată în minunea săturării popoarelor în pustie, Sfânta Euharistie a fost aşezată la Cina cea

de Taină prin cuvintele lui Iisus: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintre acesta toţi,

acesta este Sângele Meu…”, pe care Biserica le repetă ca o comemorare pioasă, realizată faptic prin jertfa

Sa de pe cruce, şi actualizată în cadrul sfintei Liturghii, prin invocarea harului Duhului Sfânt, Sfânta

Euharistie devine “pâinea care s-a pogorât din cer”.

Preotul, păstor de suflete, este dator să tâlcuiască cuvintele Sfintei Scripturi în legătură cu Euharistia,

să combată părerea celor ce fac din ea o simplă comemorare, îndeosebi, cuvintele Mântuitorului din

34

sfânta Evanghelie de la Ioan(cap. VI) explicate corect, nu lasă loc nici unei îndoieli cu privire la

caracterul de Taină a Sfintei Euharistii.

În spiritualitatea creştină ortodoxă se împărtăşesc şi pruncii, îndată după Botez, în acest caz este

nevoie de o atenţie deosebită din partea preotului. Se toarnă în linguriţă foarte puţin lichid (vin sau apă

curată) şi apoi se pune din Sfanţul Trup şi Sânge numai o mică fărâmiţară, luată din chivot. Se pune sub

bărbia pruncului care se ţine cu faţa în sus, un acoperământ, care în timpul împărtăşirii se ţine la gura

pruncului, până ce acesta înghite Sfintele. (Liturgica specială, p.448).

Pentru cei ce se îndoiesc de prezenţa reală a lui Hristos, merită citită şi tâlcuită întâmplarea descrisă de

sfântul Apostol Luca (cap. 24). în ziua învierii, doi apostoli, Luca şi Cleopa, călătoresc spre Emaus. În

spatele lor vine Iisus şi ascultă cuvintele lor, fără a-L cunoaşte. Pe drum mergând, el le-a tâlcuit toate

prorociile din Vechiul Testament referitoare la Iisus. Totuşi ei nu-L recunosc decât atunci când, intrând în

casă, ia poftirea lor, repetă un gest: frângerea pâinii, aşa cum făcuse mai înainte la Cina cea de Taină.

Atunci L-au cunoscut, dar El s-a făcut nevăzut, în această frângere a pâinii - miezul sfintei Euharistii – au

petrecut sfinţii apostoli, mai ales în “ziua cea dintâi a săptămânii”, adică duminica, în această lucrare petrec

de atunci creştini adevăraţi, împlinind porunca lui Iisus: “Acesta să o faceţi întru pomenirea Mea”

(1Corinteni XI, 26), dar şi cu încredinţarea deplină că în aceasta sfântă Taină a Bisericii, Hristos li se

împărtăşeşte în chip real, începând cu copiii botezaţi.

Bibliografie: Zăgreanu Ion, Împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 1-3,

1969.

Bunea Ioan, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1997.

Firea Ion, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 11-12,1964.

Popescu B., Lucrarea pastorală a preotului în legătură cu ideea de “iconom” şi “iconomie”, în

revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8, 1969.

Iordăchescu G., Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloace de păstorire, Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, nr. 7-8, 1958.

4. Taina Sfintei Cununii Cununia este Taina sfântă prin care se conferă un Har, ba chiar mai multe Haruri necesare mântuirii

noastre sufleteşti; este însoţirea liberă dintre cei doi soţi realizată prin punerea cununilor pe capetele mirilor.

Cununile simbolizează puterea şi binecuvântarea dată de Dumnezeu prin lucrarea preotului, în vederea

întemeierii unei noi familii, a unei celule noi în zidirea duhovnicească a societăţii şi a Bisericii. Dacă prin

Taina sfintei Preoţii se dă celor chemaţi şi sfinţiţi harul de a “face creştini” născându-1 a doua oară, prin

Botez (de unde şi îndreptăţirea de a fi numiţi părinţi în sens duhovnicesc), mirilor li se dă Harul de a

naşte şi a creşte fii pentru împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce este de bună seamă o cinstire, dar şi o jertfă liber

consimţită de ei.

Se cântă la cununie cuvintele din psalmi: “Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre

scumpe…“.înţelegând prin “pietre scumpe”, cununa virtuţilor pe care Harul cununiei le dă putinţă sale

realizeze în viaţa lor conjugală. Numai în măsura în care ei realizează aceste virtuţi, însoţirea lor se înalţă la

demnitatea cerească pe care o vizează rugăciunea preotului: “Primeşte, Doamne, cununile lor în altarul Tău

cel mai presus de ceruri...”.

Precum regii se încununau spre a stăpâni o ţară şi un popor, aşa mirii se încununează spre a stăpâni un

mic regat, căminul familial, stăpânire care reprezintă o demnitatea, dar şi o jertfire de sine, prin obligaţiile

pe care şi le asumă atât pentru ei, cât şi amândoi, pentru copiii pe care-i aduc pe lume.

“Nunta este rai…” exclamă un teolog de-a! nostru. Creând pe om, Dumnezeu nu l-a gândit ca un

unicat ci ca o dualitate, gând ilustrat şi prin cuvintele vor fi amândoi un trup, înţelegând prin aceasta

unitatea spirituală a celor doi soţi. piatra de temelie a familiei.

Puterea care realizează această unitate în două trupuri este puterea iubirii. Lipsa sau scăderea iubirii,

ura şi necredinţa, dezbină şi anulează temelia familiei, desfiinţând prin aceasta existenţa familiei, egală cu

moartea spirituală.

Preotul păstor de suflete este dator ca, în pregătirea mirilor înainte de cununie şi chiar cu prilejul ei, să

lămurească pe aceştia asupra datoriilor pe cate le revin prin acel da, pe care-1 rostesc la întrebarea rituală:

dacă de bunăvoie.,..se însoţesc unul cu altul.

Pe vremuri, era rânduit să se încheie între viitorii soţi aşa - numitul Protocol al bunei învoiri şi timp

de şase săptămâni să se publice în biserică numele mirilor şi enunţarea întrebării adresate credincioşilor,

35

dacă se cunoaşte vreun impediment al celor doi miri, care ar aduce cu sine anularea cununiei (de exemplu:

stare de boală, grad apropiat de rudenie, bigamie etc.).

Este obicei ca nunta să se încheie în faţa comunităţii întregi, sau a unei părţi din ea, ceea ce înseamnă

că întreaga comunitate este chemată şi se angajează să sprijine noua căsnicie, ca ea să se dezvolte pe linia

cea bună a vieţii, în caz contrar urmând a suferi nu numai căsnicia ci şi societatea întreagă. Taina sfintei

cununii astfel înţeleasă, face din familie un colţ de rai, o grădină în care înfloresc toate florile virtuţilor –

pietrele scumpe din cununa duhovnicească de pe capetele mirilor.

Este de datoria preotului păstor de suflete de a urmări cu dragoste părintească felul cum se desfăşoară

viaţa conjugală a familiei pe care el a binecuvântat-o.

Bibliografie:

Stan Liviu, Căsătoria religioasă şi familia, în Rev. Teologică, Sibiu, 1941.

Slevoacă S., Căsătoria creştină, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 9-10, 1967.

Soare G., Impedimentele la căsătorie: necesitatea asigurării unei practici uniforme în toată

Biserica Ortodoxă, în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1961.

Taina Sfintei Spovedanii – mijloc şi prilej de pastoraţie individuală -

A. Importanţa Tainei din punct de vedere pastoral

Dintre Sfintele Taine, Spovedania, sau mărturisirea păcatelor, prezintă o importanţă deosebită din

punctul de vedere al lucrării pastorale. De aceea si studiul ei, teoretic dar mai ales practic, pretinde o

preocupare pentru preotul duhovnic, atât în cursul anilor de studiu cât şi în cursul activităţ ii pastorale.

Ea este mijlocul prin care preotul pătrunde direct în tainele sufletului credinciosului, ca sfătuitor,

mângâietor, învăţător dar şi medic şi judecător. Pentru toate aceste atribuţii, preotul duhovnic trebuie să fie

o personalitate deosebită cu însuşiri native, dar şi cele câştigate prin studiu, rugăciune neîntreruptă, un om

duhovnicesc, cum vom arăta în cele ce urmează.

Se ştie că această Taină a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele rostite către Sfinţii

Apostoli, după înviere, când a apărut unde se aflau ucenicii, a stat în mijloc şi le-a zis: “Pace vouă!…

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi,..’” şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a

zis: “Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan

XX, 19-23). Apostolii, prin hirotonie, au transmis puterea iertării păcatelor episcopilor şi preoţilor, cu

sarcina de a îndruma direct pe credincioşi să trăiască creştineşte, după voia şi .poruncile lui Dumnezeu.

Mai mult decât în cadrul administrării celorlalte sfinte Taine, în Taina sfintei Spovedanii, preotul se

înfăţişează în două roluri: de iconom, chivernisitor al tainelor dumnezeieşti (l Cor. IV,1) dar şi în cel de

împreună lucrător (colaborator) al lui Dumnezeu (l Cor. III, 9).

Pentru această misiune duhovnicească este necesar ca preotul să posede o serie de calităţi:

a) Calităţi sacerdotale, între acestea se impune calitatea unei vieţi sfinte. Pentru a le da altora Duhul

Sfânt, trebuie să-1 ai tu mai întâi. Dacă acesta lipseşte absenţa ei este suplinită şi vrednicia Bisericii. Hristos

însuşi lucrează prin preot în chip nevăzut, întărind vrednicia preotului şi asigurând eficacitatea primirii

Sfintelor Taine (D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti – 1978, p. 29).

b) Calităţi morale. Duhovnicul trebuie să aibă o viaţă curată şi o credinţă dreaptă şi nestrămutată. El

trebuie să se lupte cu patimile, să le biruiască, spre a putea folosi propria experienţă la sfătuirea

penitenţilor. Arhiepiscopul Andrei al Alba Iuliei remarcă pe drept cuvânt că: “mulţi tineri ajung preoţi fără a

avea cunoştinţele necesare misiunii lor în ce priveşte sfinţenia vieţii, într-o lume în care s-a pierdut simţul

moralităţii, adesea nici candidaţii la preoţie nu sunt conştienţi de importanţa acesteia. Pe lângă sfinţenia

vieţii, duhovnicul trebuie să aibă şi ortodoxia credinţei.

O altă calitate morală pe care se cuvine să o aibă duhovnicul este dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă

de oameni (1 Ioan, cap. 4). În Pateric se poate citi răspunsul unui bătrân la întrebarea: pentru ce ei se ostenesc

azi şi nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu ca cei de demult – “pentru că s-a stins dragostea între preoţi, fiecare

îl trage în jos pe fratele său şi pentru aceasta nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de

demult”. Duhovnicul trebuie să fie blând, plin de dragoste, de răbdare şi blândeţe pentru a ajuta pe

36

credinciosul penitent să-şi deschidă sufletul. Pe lângă bunătatea izvorâtă din iubire, duhovnicul trebuie să aibă

smerenie, dar el trebuie să aibă şi indulgenţă, în limitele sale, indulgenţă unui ales în faţa comunităţii.

Iată câteva din calităţile spirituale; ele sunt însă mult mai multe, toate fiind necesare.

c) Calităţi intelectuale. Pe lângă o viaţă de sfinţenie, duhovnicul trebuie să posede sumă de

cunoştinţe teologice şi laice. E mare nevoie să fie un bun cunoscător al misticii creştine. De asemenea, e

nevoie să aibă cunoştinţe de psihologie, de psihanaliză, de biologie şi pedagogie; de dreaptă judecată,

cunoştinţe ale inimii (=cardiognosie). Părinţii pustiei spuneau că privind fizionomia cuiva, puteau spune ce

are şi în suflet. Din rândul calităţilor intelectuale necesare duhovnicului face parte şi experienţa. Părinţii

sunt necruţători cu preoţii fără experienţă şi implicit cu episcopii ce-şi asumă sarcina de părinţi duhovniceşti.

Acestea sunt calităţile care le putem rezuma astfel: viaţă curată, pregătirea intelectuală şi experienţa.

Bibliografie: Spiridon Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în revista Mitropolia

Olteniei, nr., 1956, pag. 315-323.

B. Cum trebuie făcută spovedania – mijloace şi metode pentru investigarea moral-religioasă a

penitenţilor

La acest capitol nu vom insista asupra unor condiţii externe privind cadrul formal al spovedaniei:

termenul pentru spovedit; locul şi timpul pentru spovedit etc.; ci vom stărui asupra pregătirii credincioşilor

pentru o spovedanie sinceră, dreaptă şi folositoare.

În primul rând preotul duhovnic trebuie să-şi pregătească credincioşii prin predici şi cateheze privind

importanţa Tainei, prin deşteptarea cunoştinţei păcatului. Această conştiinţă lipseşte multor credincioşi; ea

trebuie trezită prin rugăciunile de iertare sau molitvele care premeg spovedania. Aceste molitve trebuiesc

citite astfel ca sufletul penitentului să fie umplut de harul îndurării şi al iertării dumnezeieşti, de căinţă, având

ca pilde din Vechiul Testament pe David şi pocăinţele lui, “lacrimile lui Ezechia în ceasul morţii”, şi alţii,

ce le-a primit Dumnezeu şi le-a dat iertare. Citirea şi rostirea, grăbită uneori, trebuie să fie primele bătăi la

poarta cerului pentru penitent; o citire plină de spirit de pătrundere, care să facă priză în sufletul creştinului

venit la spovedanie. Duhovnicul sa aibă în ochii săi faţa fiului de spovedanie pentru a putea urmări în mişcarea

ei zbuciumul sau ezitarea de a mărturisi unele lucruri, nepăsarea indiferenţa, etc.; adică starea lui sufletească.

Rânduiala Tainei îi vine în ajutor prin formula foarte potrivită: “Iată, fiule, Hristos stă în chip nevăzut

primind mărturisirea ta cea cu umilinţă …eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate

câte îmi vei spune. Iar de vei ascunde ceva de mine, îndoite păcate vei avea …”.

Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârşite de la ultima spovedanie, dar şi cele

uitate înainte, urmând întrebările puse de duhovnic, în ajutorul penitentului. Ei trebuie învăţat să-şi

mărturisească nu numai păcatele vieţii lăuntrice, numite şi păcate spirituale, ci şi cele cu fapta.

Ca formă a mărturisirii, ea poate fi expozitivă şi monologică sau dialogata cu ajutorul întrebărilor

duhovnicului (vezi mai departe capitolul întrebărilor, …şi epitimiile sau canoanele).

O mărturisire monologică, expozitivă sau directă presupune cercetarea sau examenul de conştiinţă din

partea penitentului. Aceasta însă nu trebuie să se reducă la o simplă contabilizare a păcatelor sau la o

cronologie a purtării. Important şi esenţial în această cercetare de noi înşine este căinţa, părerea de rău,

frământarea conştiinţei şi hotărârea de a se reînnoi sufleteşte prin mărturisire. Un adevărat examen de

conştiinţă trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de credinţă, în lumina marilor adevăruri de credinţă.

Nu este nevoie de a nota sau descrie în amănunt cum s-a săvârşit păcatul; este de ajuns o menţiune care să

susţină memoria. Iniţierea în metode de a se examina este una din datoriile pastorale cele mai de seamă.

Intervenţia duhovnicului prin întrebări, dacă este nevoie, trebuie să observe anumite reguli, în primul

rând, se cuvine a exclude orice element care ar da de bănuit că maschează curiozitatea personală. Este fără

folos şi imprudent a cere numele persoanelor participante la păcat împreună cu penitentul.

Duhovnicul trebuie să se asigure mai întâi de credinţa corectă a penitentului după adevărurile

cuprinse în Simbolul credinţei, aşa cum se arată în Molitfelnic. Să întrebe pe penitent când s-a spovedit

mai pe urmă; dacă nu s-a spovedit niciodată, din ce cauză (oprelişte, neglijenţă, etc.). O atenţie deosebită

trebuie acordată întrebărilor cu privire la viaţa sexuală. Intervenţia trebuie să fie plină de decente şi de

măiestrie în acelaşi timp, ferindu-se de a stârni curiozitatea şi a provoca căderea unora în păcate pe care nu

le-a cunoscut.

37

C. Spovedania - prilej de educaţie religios-morală. Sfaturile ca mijloace terapeutice spirituale

De rolul de învăţător al duhovnicului ţine şi datoria de a instrui, de a învăţa pe penitent, în primul

rând asupra păcatului că este o nesocotire a dreptăţii dumnezeieşti şi a poruncilor lui Dumnezeu. Scopul

acestei instruiri este acela de a-i provoca dezgustul faţă de păcat şi hotărârea de al părăsi. Se va ţine seama

de moralitate, de nivelul intelectual, de ocupaţia şi poziţia socială a penitentului. Prin instruirea

penitentului în scaunul mărturisirii nu se urmăreşte o simplă îmbogăţire a inteligenţei cu un bagaj de

cunoştinţe ci o mişcare a inimii care să ducă la o schimbare sufletească. Folosind cu prudenţă mustrarea

sau dojenirea, mângâierea şi nădejdea mântuirii, duhovnicul este bine să-şi aibă memoria prevăzută cu

citate biblice privind uzul spovedaniei.

Nu este destul, aşadar, a recomanda sau a cere penitentului să se oprească de la păcat printr-o

simplă formulă generală şi stereotipă: “Să nu mai faci de aici înainte”, “Să înceteze” sau “Să te opreşti”

etc., duhovnicul trebuie să indice o metodă de debarasare de păcat şi să i-o prezinte în sfaturile pe care

i le-a dat.

Se ştie că anumite împrejurări şi fapte ce se petrec în jurul oamenilor pot conduce la căderea în

păcat. Astfel de împrejurări sunt de temut chiar şi pentru omul virtuos, dar cu atât mai mult pentru cel

căruia i-au fost deja pricină sau cauză de păcat. Duhovnicul va recomanda penitenţilor să evite în viitor

pricinile păcatului. Remediul preventiv împotriva excitărilor externe nu poate fi decât ferirea de ocaziile

şi lucrurile întâlnite cu aceste ocazii. Metoda se rezumă deci în punerea simţurilor la adăpost de tentaţiile

externe. Sunt însă şi cauze subiective, legate de revenirea în memorie a unor vechi imagini care pot

conduce navala tentaţiilor cu care se înfăţişează gândurile rele. Pentru a se salva de sub stăpânirea lor se

recomandă:

a) împotrivirea energică la primele încercări ale tentaţiilor;

b) se poate da sfatul de a întâmpina cu dispreţ încercarea din partea unui gând deşert;

c) de mare folos pentru orice credincios este deprinderea de a se obişnui cu Rugăciunea lui

Iisus, folosită în rugăciunea asceţilor şi anume “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Rostită în gând, în duh şi în inimă, de multe ori şi mai ales în

momente de ispită şi primejdie, această rugăciune are darul de a împrăştia gândurile rele şi de a împlini

porunca Sfântului Apostol Pavel “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesal. V, 17)

d) o acţiune asemănătoare şi deopotrivă de binefăcătoare o pot exercita lucrările bune, lectura

din cărţile duhovniceşti: Patericul, Vieţile Sfinţilor etc., dar, mai ales, Sfânta Scriptură – cartea de căpătâi a

creştinului.

Bibliografie:

Petre Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, Ed. a II-a, Alba Iulia, 1995.

D. Epitimiile sau canoanele de pocăinţă, ca mijloace ale terapiei spirituale. Secretul spovedaniei

Unul din semnele adevăratei pocăinţe este gândul hotărât al penitentului de a-şi îndrepta viaţa pe

viitor şi dorinţa de a primi şi îndeplini orice canon i-ar da preotul care-i este duhovnic. Drept canon se

prescriu de obicei: rugăciunea particulară deasă, un anumit număr de mătănii; obligaţia de a lua parte la

slujba bisericească în toate zilele, milostenii, post şi ajunare în afară de posturile rânduite, călătorii la

mănăstiri şi la locuri sfinte; îndepărtarea de la Sfânta Împărtăşanie pentru o vreme mai lungă sau mai

scurtă, citirea de cărţi religioase şi altele, pe care înţelepciunea duhovnicului le-ar afla potrivite cu scopul

unei mărturisiri bune şi folositoare.

Canonul reprezintă un instrument de terapie spirituală pentru îndreptarea vieţii. Spre deosebire de

sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur dar necesar pentru continuarea

pocăinţei; este de fapt însuşi începutul îndreptării. Este în fond un tratament medicinal curativ pentru

regenerarea organismului moral, adică a conştiinţei şi a voinţei; este ca o ordonanţă medicală care impune

obligaţii şi interdicţii cuprinzând în sine o notă de certare, de unde canonul se mai numeşte şi epitimie,

adică certare sau pedeapsă. Scopul epitimiilor nu este ispăşirea sau satisfacerea justiţiei divine – cum

învaţă Biserica Romano – Catolică. Dreptatea dumnezeiască a fost satisfăcută prin jertfa Mântuitorului

38

odată pentru totdeauna pentru tot neamul omenesc. Scopul epitimiilor este îndreptarea penitentului prin

exerciţii mai grele comparabile cu pedepsele aplicate de părinţi copiilor pentru a-i îndrepta, (a se vedea

textul biblic din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei XII, 5): “Fiul meu, nu nesocoti pedeapsa

prin care Dumnezeu te îndreaptă. …pe care îi iubeşte îi şi ceartă şi bate pe tot fiul, pe care îl primeşte”.

Epitimiile sunt deci mijloace pedagogice, asemănătoare pedepselor aplicate în Vechiul Testament lui

Moise, lui Aaron şi David, care au fost iertaţi dar au suferit pedepse temporare spre îmbunătăţirea lor şi

spre pilduirea altora. Ele surpă în chip firesc mândria păcătosului.

Unele epitimii sau canoane de pocăinţă au un caracter general putând fi aplicate oricărei categorii de

penitenţi. Altele sunt aplicabile unor păcate anumite. Din prima categorie fac parte; a) Rugăciunea b)

Participarea cu regularitate la serviciul divin din biserică c) lecturi anumite (Psaltirea cu catismele ei) d)

Examenul de conştiinţă. La prescrierea canonului de pocăinţă sau epitimiilor trebuie să se ţină seama şi de o serie de

consideraţii cu privire la personalitatea penitentului.

Se vor avea în vedere:

a) însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti ale penitentului, deci

individualitatea lui, nivelul moral, adică gradul de virtute şi de perfecţiune.

b) Canonul trebuie prescris în raport 1) cu puterile penitentului 2) cu posibilităţile de viaţă, relaţiile

personale ale penitentului 3) cu mentalitatea personală a penitentului şi a timpului actual.

c) La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului. Se va ţine seama

de: 1) poziţia socială precum şi vârsta penitentului, 2) de gradul de publicitate al păcatului săvârşit,

gravitatea şi însuşirile păcatului; motivul, momentul şi împrejurările generale ale păcatului, de

condiţiile dinainte şi după păcat.

d) Canonul 102 Trulan recomandă însă duhovnicului să ia în considerare nu numai păcatul ci şi

dispoziţia spre îndreptare a penitentului.

Bibliografie:

Munteanu A., Aplicarea epitimiilor în lumina Sfintelor canoane, în revista Studii Teologice, nr. 7-8, 1961.

E. Repetarea şi acumularea de păcate

La recidivişti întâlnim de obicei şi cumul de păcate. Trebuie canonisit cu precădere şi exclusiv păcatul

dominant.

Sfinţii Părinţi recomandă ca principiu metodic de aplicare a canonului pentru vindecarea bolilor morale prin

remedii contrare lor. Câteva exemple; Te-ai îmbolnăvit prin îmbuibare? Vindecă-te prin post! Ţi-ai rănit

sufletul prin necumpătare? Cumpătarea să-ţi fie leacul bolii! Ţi-a pricinuit lăcomia fără saţ? Milostenia să-ţi fie

leacul etc.

Multă înţelepciune se cere din partea duhovnicului cu privire la forma si mijloacele prin care trebuie

adus la îndeplinire canonul restituirii materiale.

Primirea şi oprirea de la Sfânta Împărtăşanie. Sfinţii Părinţi prescriu pentru anumite păcate

oprirea penitentului de la Sfânta împărtăşanie. Se pune întrebarea dacă Sfânta împărtăşanie trebuie privită ca

o răsplată pentru virtute, sau mai degrabă ca un mijloc pentru câştigarea mântuirii? Se poate răspunde că

eficacitatea acestei sfinte Taine este de neconceput atâta vreme cât fiinţa omului serveşte de adăpost

păcatului. Deci, în sfânta Euharistie se iartă păcatele, iar penitentul se împărtăşeşte de Hristos numai dacă ea

este primită într-o inimă înfrântă şi smerită. Penitentul trebuie sa conlucreze şi el cu harul dumnezeiesc, prin

dorinţa şi eforturile sale de a rupe cu păcatul. Oprirea de la sfânta împărtăşanie şi canonul de îndeplinit au

deci numai menirea de a opera o convertire a penitentului spre Dumnezeu. Mântuirea nu se poate realiza

decât prin ajutorul Domnului, cu care ne unim prin Sfânta Împărtăşanie.

Se admit de obicei, la împărtăşanie creştinii după spovedanie cu condiţia de a îndeplini un canon mai

uşor şi posibil într-un interval mai scurt le timp: 1. Toţi acei penitenţi ale căror păcate nu sunt mari nici

numeroase. 2. Aceia care au greşit fără voie şi din neştiinţă. 3. Chiar cei cu un păcat mai greu care însă nu apare

decât cu totul ca un accident, din care s-au şi ridicat. Preotul duhovnic trebuie să fie foarte atent cu privire la

canonul opririi de la Sfânta Împărtăşanie şi să discearnă între severitate şi indulgenţă excesivă.

39

Cu privire la împărtăşirea bolnavilor, mai ales a muribunzilor pentru acordarea Sfintei împărtăşanii este

necesar cel puţin un minim grad de conştiinţă.

Bibliografie: Dură Nicolae, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii, în Glasul

Bisericii, nr. 7-8, 1979,

Nicodim Aghioritul, Despre Sfânta Taină a Cuminecăturii, (traducere), în revista Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, nr. 11-12, 1964.

Firea Ioan, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii, în revista Mitropolia Banatului, nr. 11-12, 1964.

Zăgreanu Ion, Împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în revista Mitropolia Banatului, nr. 1-3,

1969.

Cozma S., Valoarea morală creştină a dumnezeieştii Euharistii, m revista Studii Teologice, nr. 4, 1964.

Vintilescu Petre, Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii, izvor de viaţă

spirituală în Ortodoxie, în revista Ortodoxia, nr. 3-4, 1979.

Bunea Ion, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1961.

Alexandru Schmeman, Euharistia Taina împărăţiei, Bucureşti, 1933.

Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mărturisire şi sfinţire a credincioşilor, în rev. M.A., nr. 7-8,

1983, pag. 447.

Secretul Mărturisirii Oricare(fiecare) preot duhovnic este conştient de secretul spovedaniei care a fost şi este o problemă

general valabilă pentru cei ce administrează această Sfântă Taină. De altfel “obligaţia duhovnicului de a

păstra secretul mărturisirilor primite în scaunul de spovedanie, a făcut parte integrantă din disciplina Tainei,

mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziţie în chip expres de către Biserică.” (P. Vintilescu,

Spovedanie şi duhovnicie, Alba Iulia, 1995, pag. 288).

Duhovnicul este obligat să păstreze regulile discreţiei încă din scaunul spovedaniei. Astfel nu este permis

să întrebe pe penitent nominal şi cu imprudenţă în cursul spovedaniei despre persoanele cu care a comis păcatul,

sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care ar putea trage uşor concluzia că duhovnicul

dă pe faţă păcatele altora. De asemenea, nu este îngăduit duhovnicului de a face nici un fel de însemnare cât

de sumară în timpul şi după spovedanie. Duhovnicul nu poate destăinui păcatele mărturisite aflate, nici chiar

atunci când i s-ar pune viaţa în pericol: “Auzita-ţi cuvânt? Să moară cu tine” (Sirah XIX, 10). “Penitentul are

încredere în preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea fată de Hristos pentru sufletul său, îl simte că-1

ascultă în numele lui Hristos şi cu o putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos” (D. Stăniloae,

Teologia dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, pag. 131)

Violarea secretului mărturisirii constituie pentru duhovnic un delict greu şi descalificator, care se

pedepseşte cu depunerea din treaptă, după Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi

judecătoreşti al Bisericii Ortodoxe Române.

Bibliografie: Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, pag. 275-287, cap. XIX: Preotul în

scaunul spovedaniei.

Pr. Nicodim Beleta, Condiţiile premergătoare secretului mărturisirii, în rev. Mitropolia Banatului,

1986, nr. 5, pag. 22.

Pr.drd. Sânică T. Palade, Dispoziţii canonice privitoare la spovedanie, secretul spovedaniei, în rev.

Studii Teologice, nr. 1-2, 2000, pag. 37.

6. Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu este ultima din şirul sfintelor Taine, dar nu cea mai puţin însemnată; dimpotrivă,

dacă lucrarea celorlalte sfinte taine premergătoare vizează în primul rând sufletul – şi prin el desigur, trupul

credinciosului, Taina Sfântului Maslu este, cu deosebire, Taina rânduită de Iisus Hristos pentru însănătoşirea

trupului, dovadă şi aceasta, de câtă cinste se bucură trupul omenesc în faţa lui Dumnezeu, Cel ce prin Fiul Său

a luat trup omenesc. Este o taină Sfântă, nu un simplu simbol. Rugăciunile cuprinse în slujba Maslului

cer deodată vindecarea şi a trupului şi a sufletului.

40

Din sfânta Evanghelie aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după El şi toţi sfinţii Apostoli, “scoteau

mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”. (Marcu VI, 13). Uneori, în locul

undelemnului se făcea “punerea mâinilor” fără a se exclude folosirea undelemnului ca materie văzută.

Mărturia clasică a existenţei Tainei Sfântului Maslu ca practică obişnuită în Biserica veacului apostolic

rămâne aceea a Sfântului Iacob, care n-ar fi putut rândui o practică de proporţia celei amintite, fără să fi avut

temei în cuvântul şi practica Mântuitorului. Se ştie că Iisus a făcut începutul propovăduirii Evangheliei

“‘învăţând în sinagogile lor … şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”. (Matei VI, 23).

Biserica a rânduit să se citească cuvintele Apostolului Iacob, în rânduirea Sfântului Maslu: “De este

cineva dintre voi bolnav …să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn în numele

Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui (=va vindeca) pe cel bolnav… şi de va fi făcut păcate, se vor

ierta lui”(Iacob V, 13-15). De observat că Apostolul aşează vindecarea trupului alături de iertarea păcatelor.

Trupul e întărit de energiile sufletului care emană din Dumnezeu ca o putere. Curăţind sufletul de păcate,

Harul Duhului Sfânt întăreşte puterile fireşti ale trupului. (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p.206).

După înviere, în misiunea dată Apostolilor Iisus a inclus şi vindecarea bolnavilor (Marcu XVI, 17-18).

Faptele Apostolilor cuprind numeroase vindecări făcute de sfinţii Apostoli, ba chiar şi prin atingerea

hainelor, a umbrei lor (F. Ap. V, 15), întotdeauna în numele lui Iisus Hristos.

În acest context, pastoraţia bolnavilor găseşte teren bogat pentru activitatea pastorală şi misionară a

preoţilor. Credem că ar trebui să facem mai mult în privinţa slujirii sfântului Maslu, lămurind pe credincioşi

asupra aşezării, a practicării acestei Taine de-a lungul istoriei Bisericii, asupra efectelor ei vindecătoare.

I-am feri, prin aceasta de a scăpa de falşii vindecători sau “purtătorii de har”, care amăgesc pe cei

lesne crezători. Trebuie să arătăm că nicio vindecare, dacă are loc, nu se face prin vrednicia sau meritul

slujitorului (cu atât mai puţin a celor din afara Bisericii) ci prin mila cea mare a lui Dumnezeu, care “nu

voieşte moartea păcătosului ci îndreptarea lui” pentru iubirea nemărginită, a celui pe care îl invocăm

numindu-l “doctorul sufletelor şi al trupurilor”, Iisus Hristos.

Preotul păstor de suflete trebuie să-şi pregătească credincioşii pentru primirea harului Sfântului Maslu

prin post şi rugăciune, după posibilităţile lor şi ale celor care îi aduc la dânsul. Fără a dispreţui ajutorul

vindecător al ştiinţei medicale – despre care credem că e tot darul lui Dumnezeu – prin Sfântul Maslu

întărim şi mângâiem sufletele, fapt care, la rândul său, întăreşte trupul celui în suferinţă trupească sau

sufletească. Să nu uităm însă niciodată să spunem credincioşilor că nu noi vindecăm, căci Dumnezeu este

cel ce vindecă, şi datoria noastră, ca şi a lor, este numai rugăciunea curată şi stăruitoare, ca aceea a femeii

cananeence, zicând:

“Cu untdelemnul îndurărilor tale, Stăpâne, mângâind pururea sufletele împreună cu trupurile

oamenilor şi păzind prin untdelemn pe credincioşi, miluieşte pe cei ce scapă la Tine”.

Bibliografie:

Spiridon Cândea, Taina Sfântului Maslu, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1964.

Bănescu M., Maslul de obşte, întrebări şi abateri, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1980.

XVI. Pastoraţia bolnavilor

Păstorul de suflete cu zel apostolesc ţine de cea mai sfântă şi sublimă îndatorire a sa şi anume

îngrijirea bolnavilor din parohia sa. Mila creştinească îl duce pe preot nu numai pe terenul celor sufleteşti

ci şi pe terenul celor trupeşti. Fără a se substitui medicului, el trebuie să aibă cunoştinţe de medicină

generală, spre a putea ajuta în cadrul “primului ajutor” până la sosirea medicului sau altor persoane de

grad inferior. Din faptul că el se îngrijeşte în mod deosebit de bolnavi lumea se poate convinge de zelul său

paternal. Se poate întâmpla ca bolnavul să trebuiască să fie pregătit pentru primirea Sfintei împărtăşanii.

Dacă boala e periculoasă, preotul pleacă imediat spre a putea împărtăşi pe bolnavul încă conştient,

întârzierea sau amânarea împărtăşirii bolnavului, în caz de deces, poate aduce preotului pe lângă

mustrarea conştiinţei şi pedeapsa canonică. Dacă preotul nu-i chemat, el poate face apel la persoana

apropiată de familia bolnavului, care să intervină să-1 cheme, atrăgând tuturor atenţia asupra păcatului de a

fi lăsat pe bolnav să moară necuminecat. Dacă bolnavul nu s-ar lăsa înduplecat la aceasta, preotul va

abandona orice încercare fără rost, şi-1 va recomanda pe bolnav, în rugăciuni fierbinţi, la paza lui

Dumnezeu. Păstorul de suflete nu ajunge niciodată în situaţia de a i se reproşa din acest punct de vedere.

41

Cercetarea bolnavilor propriu-zisă Preotul păstor de suflete numai atunci va şti să-1 trateze pe bolnav cum se cuvine dacă va căuta să

cunoască bine toate referinţele personale şi familiale ale bolnavului.

Mergând spre casa bolnavului, preotul e bine să fie în bună dispoziţie sufletească, mai ales înainte şi

după împărtăşirea cu Sfintele Taine, să nu apară ca o vizită obişnuită, ci să-i fie bolnavului de folos

sufletesc. Se va strădui să-1 facă pe bolnav ca să se roage lui Dumnezeu, să-i ajute să-şi poarte crucea

suferinţelor până la sfârşit, îl va asigura că se roagă pentru el la Biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie.

Cât priveşte spovedania, va căuta să-1 determine pe bolnav să facă o mărturisire generală, mai ales

dacă află că nu s-a spovedit de multă vreme, sau niciodată, ajutându-1 în acest scop prin întrebări bine

chibzuite; să-1 facă atent că, poate, această spovedanie va fi pentru el ultima. Dacă bolnavul împărtăşit cu

Sfintele Taine trăieşte, preotul nu va înceta să-1 viziteze mai departe.

Pentru cei bolnavi care totdeauna au dus o viaţă cucernică, preotul are prilej să-i mângâie şi să-i

îmbărbăteze în suferinţe, să le spulbere îndoielile şi să-i pregătească cât mai bine pentru ceasul morţii.

Pentru acei bolnavi care prin viaţa lor n-au prea făcut cinste numelui de creştin, preotul îi va sfătui să se

roage lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor, aducându-i pilde din Biblie, în care Iisus a iertat si a

vindecat pe mulţi păcătoşi din iubirea nesfârşită faţă de ei.

Cercetarea celor ce bolesc timp îndelungat, trebuie să fie pentru preot datoria de a nu-i lăsa să moară

nespovediţi şi necuminecaţi. Teama, destul de răspândită ca o superstiţie, că dacă se cuminecă bolnavul moare

mai repede, o poate risipi preotul aducând pilde cunoscute de toţi, despre bolnavi care au ajuns chiar în comă, şi

şi-au revenit însănătoşindu-se. Va stărui mult asupra adevărului că Sfânta împărtăşanie, ca şi Sfântul Maslu,

nu se dau spre moarte, ci spre viaţă şi vindecare: “fie că murim fie că trăim” – ai Domnului suntem, dacă ne-am

trăit viaţa cu El şi am împlinit poruncile Lui.

Deosebit de prudent trebuie să fie preotul, când este chemat la femei bolnave, mai ales tinere, ca nu cumva

în inima unuia sau altuia să se înfiripe rădăcinile pasiunilor nepermise. De aceea, preotul să aibă o ţinută

serioasă şi să nu-şi permită intimităţi. Aceste vizite să le facă numai ziua şi pe cât posibil însoţit de o

persoană cucernică. Iar dacă nu poate fi însoţit, măcar să lase uşa deschisă.

Pastoraţia bolnavilor este una dintre acele activităţi care pune la încercare înţelepciunea dar şi

dragostea pentru mântuirea sufletelor ce i s-au încredinţat precum şi răsplata cea bună de la Dumnezeu pentru

păstorul cel vrednic.

Bibliografie:

Velea A., Rolul preotului în asistenţa bolnavilor şi medicina socială, rev. B.O.R., nr. 11-12, 1941.

Petrică V., Pastoraţia credincioşilor bolnavi, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 9-12, 1976.

XVII. Pastoraţia prin Sfintele Ierurgii După Sfintele Taine, prilejul de pastoraţie colectivă, Sfintele Ierurgii, îndeosebi înmormântările şi

Sfeştaniile, reprezintă prilejuri potrivite pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în rândurile

credincioşilor prezenţi. La astfel de întâmplări, participă şi persoane din alte religii şi etnii. Încă de la Petru

Maior se ştia că importanţa predicilor funebrale constă în faptul că “de trei ori acum se adună mai mulţi

oameni la Biserică decât se adună la căsătorii”. E păcat să se piardă astfel de prilejuri cu jelanii pescuitoare de

lacrimi sau cu expuneri străine de conţinutul învăţăturii creştine, întrebarea este: “Cum trebuie să concepem

predica funebrală a zilelor noastre?”. Se recomandă ca propovăduitorul să se ferească de a cădea în

predestinaţianism; să expună dogma eshatologică prin pregătire teologică de precizie, fie direct, fie

insinuant(aluzie), de la caz la caz. Nouă creştinilor nu ni se cade să ne tânguim cu atât mai mult, nici să

deznădăjduim. Se recomanda genul de meditaţie religioasă, să se facă portretul defunctului bazat pe note

biografice şi cristalizat prin caracterizare pozitivă. Laudele să fie cumpănite, ponegririle excluse. Familiei i se

recomandă păstrarea memoriei celui plecat. Ca formă, cuvântarea trebuie să fie un buchet prin măiestria

tehnicii omiletice, prin frumuseţea stilistică şi prin ţinuta ireproşabilă a autorului.

Unora li se pare că nu e necesar a se vorbi la fiecare înmormântare. Credem însă dimpotrivă, că la orice

înmormântare se cuvine să se vorbească căci fiecare credincios are dreptul la un cuvânt de mângâiere “Nu se

ştie, de altfel de la care cuvântare ascultată un suflet va lua îndemn de a se întoarce la Dumnezeu”.

Ca la orice predică, conţinutul predicii trebuie să se întemeieze pe “tezaurul revelaţional”,

recomandându-se dezvoltarea cu prioritate a temelor eshatologiei creştine. Se vor face referiri şi la persoana

42

decedatului subliniindu-se meritele, dar toate acestea le va prezenta ca un rezultat al îndeplinirii datoriilor puse

de Dumnezeu, ca pe un rezultat al sinergismului creştin – se vor face referiri şi la cei îndoliaţi mângâindu-i

cu nădejdea creştină. Se va referi şi la participanţi, ca un memento mori, fără a-i sili să se gândească mereu

la moarte, ci ca la un eveniment pentru care se cuvine să fim pregătiţi întotdeauna.

Dacă astfel de recomandări (ca şi cele cuprinse în manualele de omiletică) vor fi observate s-ar putea

evita unele cuvântări funebrale care se rezumă mai ales la preamărirea cu sau fără temei a vieţii decedatului,

la exploatarea durerii sufleteşti a celor îndoliaţi, de vânarea cu orice preţ a lacrimilor. S-ar putea evita şi

greşeala unor propovăduitori care ţin cu orice preţ să-şi etaleze cunoştinţele ştiinţifice etc. care ocupă loc

nejustificat în unele cuvântări în dauna învăţăturilor de credinţă creştină.

Predica creştină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viaţa veşnică pe care o dorim

răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm sufletele credincioşilor. Viaţa decedatului nu

poate fi decât material ilustrativ al cuvântului predicat aici şi acum, nicidecum materia sau conţinutul

propovăduirii. Să alcătuim predici funebrale în care elementul ocazional, legat de persoana decedatului, să

se afle într-o fericită îmbinare cu adevărurile veşnice ale credinţei creştine cuprinse în elementele dogmei

eshatologice ale vieţii morale creştine. Textul biblic să fie astfel ales încât ideile acestuia să devină firul

roşu al expunerii în gen de meditaţie şi pe măsura posibilităţilor de la caz la caz, să se poată fi ilustrat prin

una sau mai multe din virtuţile decedatului binecunoscute şi corect apreciate. Sunt desigur cazuri de

înmormântare în care viaţa celui decedat se îmbie prea puţin sau deloc la a fi cercetată sau dală drept pildă.

Aceasta nu trebuie să ne îndreptăţească a lipsi de la datoria de a propovădui. Trebuie să subliniem mereu că

în fiecare din noi Dumnezeu a aşezat un scop, un gând, o intenţie. Felul în care am răspuns sau nu

acestei intenţii divine îl va judeca Dumnezeu. Pe cât este de adevărat că nu există nici o fiinţă

omenească care să fie numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că şi în cea mai slabă fiinţă umană se poate

bănui o licărire de lumină.

Este potrivit să stăruim în unele cuvântări asupra pericopelor Evangheliei şi Apostolului din

rânduiala prohodului, Evanghelia de la Ioan V, 24-30 ne vorbeşte despre cele două înţelesuri ale cuvintelor

de viaţă şi moarte. Moartea cea dintâi este despărţirea sufletului de Dumnezeu prin patimi şi fărădelegi,

iar învierea cea dintâi este întoarcerea sufletului la Dumnezeu prin pocăinţă. Peste aceştia, moartea cea de-a

doua, despărţirea sufletului de trup, de care ne înfricoşăm, nu are nici o putere, ci îl trece pe om din

moarte în viaţă, din stricăciune la nestricăciune (Apocalipsa XX, 6). De asemenea se cuvine să fie folosită

şi tâlcuită cât mai des pericopa Apostolului care îndeamnă pe credincioşi să nu se întristeze “ca cei care

nu au nădejde”, ci ca unii care sunt încredinţaţi că “Dumnezeu pe cei adormiţi întru Hristos îi va aduce

împreună cu El” (l Tesal. 4, 14). Predica noastră va primi astfel un puternic accent hristocentric, prilej de

instruire şi de zidire duhovniceasca ca şi izvor de mângâiere creştinească pentru toţi.

E necesar să stăruim mai mult asupra ideilor pauline cu privire la unirea dintre credincioşi cu

Hristos prin mijlocirea Euharistiei, garanţie a învierii noastre (VIII, 11; 1Corinteni VI, 14). Trebuie să-i

încredinţăm pe credincioşii noştri că moartea nu este ultimul cuvânt al vieţii, ci numai o punte care ne

trece de pe un plan al existenţei pe altul mai înalt (cf. Colos. III, 3-4). Este credinţa învierii din care se

desprinde morala învierii. Sunt desigur şi alte teme şi învăţături creştineşti care pot fi abordate în predicile

la înmormântare, dar credem că toate trebuie să conveargă spre adevărul cel mare al învierii şi vieţii

veşnice.

Aprofundarea biblică şi patristică, astfel ca propovăduitorul s-o poată preda cu demnitate şi competenţă,

Hristos prezent în viaţă ca şi în moarte; mângâierea credincioşilor cu nădejdea învierii şi a vieţii .veşnice –

iată principiile pe care se cuvine să le aşezam la temelia predicii, la înmormântări îndeosebi, dar şi cu

alte prilejuri oferite cultului morţilor.

Să arătăm că Dumnezeu prin Iisus Hristos ne-a făgăduit învierea şi viaţa veşnică, dar că această

înviere nu este numai spre fericire, ci şi pentru osândă {Daniel XII, 2) depinde de felul cum ne-am trăit

viaţa pământească împlinind poruncile lui Dumnezeu sau nesocotindu-le. Cuvântarea funebră, mângâind

pe cei întristaţi, să ne ajute să depăşim acest lucru şi să ne îndemne să trăim – noi şi cei care ne

ascultă – să trăim şi să şi ieşim din lumea aceasta când Dumnezeu ne va chema întru nădejdea învierii

şi fericitei vieţi veşnice.

XVIII. Apostolatul laic Între mijloacele care se oferă preotului păstor de suflete în lucrarea pastorală se situează şi

organizarea apostolatului laicilor, în virtutea preoţiei obşteşti, primită cu ocazia Sfântului Botez şi a

Mirungerii, creştinul devine un ostaş al lui Hristos. El primeşte dreptul dar şi datoria de a se ruga, a se

43

jertfi şi a învăţa pe oameni adevărurile credinţei creştine. “Voi (creştinii) sunteţi o seminţie aleasă, o

preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al

Lui…”(1 Petru II, 9; Apocalipsa 1,6). Fără a nesocoti preoţia sacramentală a preotului hirotonit,

credincioşii, sub îndrumarea lui, aduc jertfele lor la sfântul Altar, participă la Sfânta Liturghie şi la întreaga

viaţă a Bisericii, dar darurile şi jertfele lor le aduce preotul în numele lui Hristos, din încredinţarea

arhiereului legitim. Alături de aceasta învăţătură a Bisericii, care impune dogmatic fiecărui credincios

exercitarea apostolatului creştin, există şi motive de ordin practic care reclama în chip imperios

funcţionarea acestui gen de misionarism. Este necesar un plus nou de viaţă religioasă şi un plus de

sforţări din partea tuturor creştinilor, pentru a face ca Biserica să-şi reia locul central in viaţă şi

creştinismul să devină sursa forţelor creatoare ale culturii omenirii.

Organizarea apostolatului laicilor, poate fi realizată ţinând cont de cele trei laturi ale slujirii preoţeşti,

după chipul slujirii Mântuitorului Iisus Hristos. Misiunea Lui a fost întreită, adică a avut trei laturi sau

înfăţişări; una de învăţător (profet), alta de arhiereu (mare preot) şi alta de împărat. Preotul este şi el un

învăţător, propovăduind oamenilor cuvântul Evangheliei (cateheza, predică). El sfinţeşte pe

credincioşi prin rugăciunea şi oficierea sfintelor slujbe. Tot el îndrumă sau călăuzeşte sufletele pe calea

mântuirii.

a) Ca învăţător, preotul nu se poate mărgini la predica şi cateheza de pe amvon. El poate şi trebuie să

adune pe credincioşi în şcoala de Duminică, în asociaţii religioase, cum sunt Oastea Domnului, Frăţia

Ortodoxă, Altarul, Organizaţia Femeilor Ortodoxe etc. Şcoala de Duminică nu este o noutate ci o

necesitate şi actuală şi permanentă. Lumea cere cu necesitate, chiar dacă nu toţi, cunoştinţa despre

cuvântul lui Dumnezeu, despre rânduielile bisericeşti, Sfintele Taine şi altele, însăşi Liturghia

catehumenilor este o şcoală în care rugăciunea, cântarea şi învăţătura se împlineau în chip minunat. Faptul

că azi nu avem catehumeni, ci credincioşi botezaţi, dar lipsiţi de “abecedarul credinţei”, ne obligă să

folosim timpul prielnic din duminici după masă şi alte ocazii, pentru a iniţia pe credincioşi în tainele

credinţei. Acolo unde preoţii vrednici au folosit timpul de duminică după masă, din miercurile şi

vinerile din posturi, din sărbători, au realizat acea imunitate faţă de amăgirile prozelite de tot felul. A

menţine bisericile închise, mai ales în duminica după masă, a ne mărgini Ia o Liturghie înainte de masă

şi atâta tot, este o eroare care poate aduce multe pierderi de suflete.

b) în latura ştiinţifică, preotul poate şi este ajutat de credincioşii râvnitori în executarea sfintelor

slujbe divine, prin cântări, prin rugăciunile citite. Sfânta Liturghie, cu simbolismul ei minunat, nu poate

să-şi ajungă scopul mântuitor, cu un singur cântăreţ în strană şi acela, de multe ori, un bătrân şi lipsit de

calităţi muzicale. Este nevoie de organizarea cântării obşteşti, ca toţi credincioşii să ia parte activă la

slujbă şi să nu fie simpli spectatori ca la teatru. Preotul trebuie să se străduiască să atragă mai ales tineretul

în cântarea răspunsurilor la sfânta Liturghie, la slujirea sfintelor Taine şi Ierurgii.

c) In latura conducătoare, de îndrumare a credincioşilor, pentru efectuarea lucrărilor gospodăreşti,

de adunare de fonduri pentru zidiri şi renovări a bisericii, a casei parohiale, preotul are de asemenea

datoria de a-i atrage pe credincioşi, a-i cointeresa la buna gospodărie a bunurilor bisericeşti. In acest

domeniu îndeosebi, este nevoie de oameni cinstiţi, cu nume bun în parohie cu experienţa necesară.

Pentru ca succesul unei bune organizări a apostolatului mirenilor, este nevoie ca preotul să fie ceea ce

se cheamă un om inteligent, adică prezent şi pildă în toate acţiunile ce se desfăşoară în biserică sub

supravegherea şi coordonarea sa în calitate de conducător. Cel ce vrea însă să conducă în biserică,

trebuie să aibă conştiinţa aceasta că dreptul ce-1 râvneşte de a conduce e mai mult o sarcină, pe care si-

o ia spre servirea celorlalţi. De altfel, cu mici excepţii, în Biserică toate drepturile au mai mult caracterul

de obligaţiuni. Activitatea pastorală misionară a preotului ajutat de laicii pe care se poate sprijini, se

cere îmbunătăţită. E nevoie de a “aprinde” mereu harul preoţiei, de un activism înţelept prin care să

reuşească să menţină unitatea credincioşilor, tot mai multă râvnă misionară. Pasivismul, nepăsarea,

n-au ce căuta în Biserică. “Preotul de azi trebuie să fie prin excelenţă un preot misionar” (Episcop

Vasile Coman, Cuvinte pentru suflet - Oradea, 1985 p.97). “Organizarea apostolatului laic şi punerea lui în

slujba păstoririi sufletelor este un lucru necesar şi bun, dacă întruneşte condiţia de a avea întotdeauna duh

supranatural, duh care vine de la Dumnezeu”, dacă preotul este decis de a-şi împlini slujba la care a fost

instituit, sfinţit şi trimis, “în chip deplin”; un astfel de apostolat laic este un m ijloc puternic prin care se

lucrează şi se promovează continuu realizarea împărăţiei lui Dumnezeu între oameni (Spiridon Cândea,

Apostolul laic, Sibiu 1944, p.143).

44

O menţiune deosebită se cuvine să facem pentru Asociaţia religioasă ”Oastea Domnului”. Această

societate a reuşit, cu toate obstacolele şi suferinţele ce le-au pătimit adevăraţii ei membrii: preoţi şi mireni, fără

ca să se abată de la dogma Bisericii, să aducă un suflu nou de viaţă creştinească în ţara şi Biserica strămoşească,

realizări frumoase în toate domeniile vieţii obşteşti. Defetismul unora dintre membrii ei, aplecarea lor spre

neoprotestantism, se explică, pe de o parte, prin tendinţa unora de a deveni “lideri” ai mişcării, prin lipsa lor de

cunoştinţe teologice, dar trebuie s-o recunoaştem – şi din pricina absenteismului de la datorie a unor fraţi preoţi,

puţini la număr, desigur. Cineva a spus – pe drept cuvânt – ca sectanţii de toate felurile au pătruns şi au

câştigat suflete, numai acolo de unde noi neam restrâns, lăsând loc amăgirilor de tot felul.

În fiecare parohie există creştini de cel puţin două feluri sau trei feluri: mai întâi numărul celor care sunt

creştini numai cu numele, care nici nu cercetează biserica; alţii care îşi onorează datoriile materiale şi chiar

cercetează biserica, .la Liturghie şi la alte servicii religioase şi atât. Sunt însă un număr, poate mai mic, dintre

credincioşi care doresc mai mult, să se roage, să caute şi să citească cărţi bisericeşti. Pe aceştia din urmă se

cuvine să-i adunăm, să-i formăm pentru ca să ne ajute să influenţam şi pe cai nepăsători sau chiar vrăjmaşi ai

credinţei creştine ortodoxe.

Aceasta este chemarea pe care o adresăm tinerelor generaţii de preoţi, studenţilor teologi, dar şi laicilor

bine credincioşi, creştini ortodocşi, dacă vrem ca suflarea Duhului Sfânt să adie şi asupra ţării şi Bisericii

noastre spre slava Bunului Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre.

Bibliografie: Moisiu Alexandru, Contribuţia preotului şi a credincioşilor la realizarea acţiunilor obşteşti, în rev.

Mitropolia Banatului, nr. 10-12, 1974.

Floca Ioan, Conduita patriotică şi cetăţenească a preotului, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 5-6, 1978.

Vlad Sofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4,

1954.

Bria Ion, Slujirea în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia, nr. 2, 1971.

Plămădeală Antonie, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972.

Bibliografie selectivă

1. Justinian, Patriarhul României, Apostolat Social.

2. Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu 1984.

3. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare , Bucureşti 1972.

4. Antonie Plămădeală, Preotul în biserică, în lume, acasă. Sibiu1996.

5. Antonie Plămădeală,Cuvinte duhovniceşti, Sibiu 2000.

6. Vasile Coman, Scrieri de teologie liturgică si pastorală, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a

Oradiei, Oradea 1983,

7. Vasile Coman, Hristos în familie. Braşov 1945.

8. Pr. Dr. V. Coman, Viaţa parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului”, an 1958, nr. 1-2.

9. Pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în rev. “Mitropolia Banatului”, an 1958, nr.

1-3.

10. Prof. Pr. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor. Capitole de Teologie

Pastorală indirectă, Bucureşti, 1934.

11. Prof. Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti, 1937. (vezi Ed. a II-a, Alba- Mia,

1995).

12. Prof. Pr. P. Vintilescu, Spovedania prilej de pastoraţie individuală, în rev. “Studii Teologice”, 1949,

9-10.

13. Pr. Prof. Ene Branişte, Curs de Teologie Pastorală (în manuscris).

14. Pr. Prof. Ene Branişte, Câteva dintre virtuţile necesare preotului ca păstor si om, în rev. “Glasul

Bisericii”, (Luc.) an 1955, nr. 8-9, p.473- 483.

15.Pr. Prof. Ene Branişte, Vocaţia pentru preoţie, în rev. “Ortodoxia” nr. 2, 1979.

16. Prof. T. M. Popescu, Sfinţii Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în rev. “Bis. Ort. Rom.”, 1952, 1-

3.

17. Prof. T. M. Popescu, Cler şi popor în primele trei secole, în rev., “Studii Teol.”, an 1949, nr. 9-

10, p.713-738.

18.Prof. T. M. Popescu, Ideal şi realităţi, în rev. “Raze de lumină”, an 1933, nr. l, p.3-8.

45

19. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică. Galaţi 1996.

20. Episcop Antirn (Angelescu) al Buzăului, Metoda în pastoraţie, în rev. Glasul Bisericii, an 1956, nr.

12.

21. Pr, prof. Dumitru M, Colotelo, Predica preotului de curând hirotonit la instalarea sa în

parohie, în “îndrumător Bisericesc”, Cluj – Napoca, 1982, pag. 140.

22. Ion Bria, Destinul ortodoxiei, Ed. Inst. Biblic şi de Mis. al B.O.R., Bucureşti 1989.

23. Ion Buga, Pastorala, încercări de psihologie pimenică, Bucureşti 1992. (vezi Ed.a II-a, Bucureşti

2002).

24. Timiadis Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica

pastorala, Traducere de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti 2001.

25. Diac. Prof. O. Bucevschi, Purtarea morală a preotului, în rev., “Mitropolia Olteniei”, 1955, p.5-

6.

26. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. Rom. De Pr. Dr. D. Fecioru, în rev. “Bis. Ort. Rorn.”,

an 1957, nr. 10-11, p.928-1011.

27. Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, (Cuvânt apologetic despre fugă), trad. rom., de

acelaşi, în aceeaşi rev,, an 1968, nr. 1-2, p.127-164.

28. Card. Dubois, Practique du zele ecclesiastique, în Oeuvres Completes, t.IV, Paris, 1903.

29. V. Lithard, Precis de Theologie Pastorale, Paris, 1930.

30. Pr. Prof. Gr. Marcu, Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religios-morală a păstorului de

suflete, în rev. “Studii Teologice”, an 1955, nr, 3-4, p.197-216.

31. Pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului, în rev. “Mitropolia Banatului”, an 1958,

nr. 1-3.

32. Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în rev. “Bis.Ort.Rorn”,

an 1957, nr. 10,

33. Pr. Victor N. Popescu, Sufletul preotului în lupta cu ispitele, Bucureşti, 1943.

34. Convorbiri asupra legăturilor Bisericii cu credincioşii pe baza Molitfelnicului - Studii din

domeniul Teologiei Pastorale. Prelucrarea din limba franceză de I.I. Beleuţă, Sibiu, 1922.

35. Pr. Prof. P. Rezuş, Experienţă şi măiestrie pastorală, art. în rev. “Mitropolia Olteniei”, an 1966,

nr. 1-3, p.3-8.

36. Pr. Prof. P. Rezuş, Teologia Ortodoxă contemporană, Timişoara, 1989.

37. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Presa Universitară Clujeană, Cluj –

Napoca 2002.

38. Pr. lect. Dr. Vasile Gordon, Elaborarea şi prezentarea predicii, între teorie şi practică, în rev.

“Ortodoxia”, nr. 3-4, 2001.

39.Pr. Gh. I. Ghia, Tactul preotului, art. în rev. “Renaşterea”, (Craiova), an XII, nr. 10 (oct.

1933), p.342-346.

Dr. Petru Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti 1937, p.4