Curs Kineto 2 Principii

Kinetologia medicală

Şef lucrări

dr. Popa Florina


Definiţie: kinetos = mobil (greacă)

Kinetologia sau kinesiologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări.

Kinetologia medicală studiază mec.neuromusculare şi articulare care asigură omului activităţile motrice normale, urmărind şi înregistrarea, analizarea şi corectarea acestora când sunt deficitare;

- limitarea activităţii motorii poate fi determinată de:

a) - scăderea forţei musculare (hipotonie);

- contractură sau spasticitate musculară (hipertonie);

b) – limitarea mobilităţii articulare (redoare articulară);

c) - lipsa coordonării mişcărilor.


Kinetologia medicală face parte din Medicina fizică, specialitate terapeutică care utilizează ca metode: mişcarea, căldura, curentul electric, apa, masajul, climatul, apele minerale, nămolurile.

Reabilitare medicală

Reabilitarea, Recuperarea - activitate complexă medicală, socio-familială, educaţională şi profesională;

- urmăreşte refacerea cât mai completă a funcţionalităţii bolnavilor în vederea unei existenţe normale;

- strâns legată de balneofizioterapie. Medicina fizică = fizioterapia utilizează în scop profilactic, terapeutic şi

recuperator proprietăţile factorilor fizici naturali sau artificiali;

Factori fizici naturali: ape minerale, gaze, nămoluri, climate;

Factori fizici artificiali: termici, electrici, kinetici, mecanici;

Physeos (greacă) = natură, fizică; Aplicabilitate în multe discipline medicale sau chirurgicale: medicină

internă, reumatologie, ortopedie-traumatologie, medicină sportivă, neurologie, ginecologie, ORL, stomatologie;

Recunoscută pe plan internaţional.


Domeniul medical al kinetologiei este cunoscut de secole şi denumit Kinetoterapie, dar acest domeniu a devenit în ultimul timp mult prea limitativ.

Astăzi termenul de kinetoterapie sau terapie prin mişcare nu mai poate acoperi decât o parte din rolul kineziei în asistenţa medicală.

Asistenţa medicală trebuie să fie diferită în concepţie, mijloace şi metode în funcţie de obiectivul urmărit şi de aceea s-a ajuns la o diferenţiere, clasificare.

Kinetologia medicală Clasificare: În funcţie de obiectivul urmărit se distinge:

1. Kinetologia profilactică se adresează:

a) menţinerii şi întăririi stării de sănătate (prevenirii stării de boală) = profilaxie primară sau de gradul I;

b) prevenirii agravării sau apariţiei complicaţiilor unei boli cronice = profilaxie secundară sau de gradul II;

c) prevenirea efectelor îmbolnăvirii asupra vieţii individului = profilaxie terţiară sau de gradul III

2. Kinetologia de recuperare – principala armă în recuperarea deficitului funcţional din bolile cronice, în special ale ap. locomotor şi cardiorespirator;

3. Kinetoterapia sau kinetologia terapeutică – metode şi mijloace kinetologice folosite în tratarea unor boli;

Termenii de kinesiologie, kinesiterapie sunt sinonimi;

Kinetologia medicală Practic nu există deosebiri între tehnicile celor 3 forme de

kinetologie deosebirea constă în obiectivele şi metodologia de aplicare, respectiv programele kinetologice profilactice, terapeutice sau de recuperare;

Kinetologia se asociază altor mijloace farmacologice sau nefarmacologice formând complexul mijloacelor de asistenţă medicală profilactică, terapeutică sau de recuperare.

Dintre mijloacele nefarmacologice, Medicina fizică ocupă locul cel mai important. Kinetologia medicală este considerată de mulţi autori ca partea cea mai importantă a Medicinii fizice.

Masajul, termoterapia, hidroterapia şi electroterapia sunt asociate aproape întotdeauna mişcării. Se vorbeşte mult despre triada inseparabilă căldură – kinetoterapie – masaj, ce reprezintă o unitate terapeutică obligatorie.

Kinetologia medicală Gimnastica medicală (GM) – are un domeniu mult mai

limitat;

- scopul ei principal constă în menţinerea formei fizice şi reducerea unor deficite funcţionale;

- în noile concepţii GM nu-şi mai găseşte justificarea, ea înglobându-se în cele 3 forme de kinetologie, în special profilactică;

Cultura fizică medicală – este un termen ambiguu atât semantic, cât şi în conţinut, deci nu trebuie folosit;

Educaţia fizică – cuprinde o parte importantă a kinetoprofilaxiei, fiind o ramură a acesteia; este consacrată programelor de gimnastică din şcoli obiectiv: dezvoltarea armonioasă a copiilor şi tinerilor.

Planurile anatomice Planuri frontale dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi

latero-lateral şi împart corpul într-o parte posterioară şi una anterioară.

Planul mediofrontal împarte corpul într-o jumătate anterioară şi o jumătate posterioară.

Planuri sagitale sunt dispuse vertical şi antero-posterior şi împart corpul într-o parte dreaptă şi una stângă.

Planul mediosagital împarte corpul într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă.

Planuri transversale sunt dispuse orizontal şi împart corpul într-o parte superioară şi una inferioară.

Planul mediotransversal împarte corpul într-o jumătate superioară şi una inferioară.

Planurile anatomice

Clasificarea mişcărilor

În raport cu planul în care este dispusă axa lor de mişcare:

În plan frontal: flexia şi extensia

În plan sagital: abducţia şi adducţia

În mai multe planuri: circumducţia

În axul lung al segmentului: rotaţii.

Mișcările capului aplecare înainte – flexie îndoire laterală (dreapta – stânga) – lateroflexie îndoire înapoi – extensie

răsucire (rotaţie stânga – dreapta); - rotare (cicumducţie - 360°); - balansare (180°)

Mișcările brațelor ridicare = flexie; – coborâre = revenire; ducere înapoi = extensie depărtare = abducţie; – apropiere = adducţie întindere – îndoire (flotări); – rotare = circumducţie

răsucire - ducere - încrucişare - balansare

Mişcările trunchiului- înclinare - aplecare - îndoire = flexie- răsucire = rotaţie dreapta sau stanga

- ridicare – coborâre – rotare (cicumducţie) - balansare – val

Mişcările membrelor inferioare ridicare – coborâre - depărtare – apropiere – păşire - ghemuire

- balansare - răsucire - rotare - fandare

- ducere - pedalare - forfecare – încrucişare

- developare


Mişcările de flexie sunt mişcări de îndoire faţă de poziţia iniţială ortostatică.

Mişcările de extensie sunt mişcări opuse flexiei, de întindere, de revenire la poziţia ortostatică sau în sensul exagerării acestei poziţii.

La umăr, flexia se numeşte proiecţie înainte sau antepulsie, iar extensia proiecţie înapoi sau retroducţie.

La picior vorbim de - flexie dorsală

- flexie plantară.


Abducţia şi adducţia reprezintă îndepărtarea, respectiv apropierea de planul sagital.

Circumducţia este mişcarea care se execută pe mai multe planuri; este mişcarea prin care segmentul descrie un con, cu baza mai mare sau mai mică, al cărui vârf este reprezentat de axa articulaţiei.

Rotaţiile se execută în jurul axei lungi a segmentului şi pot fi interne sau externe. La antebraţ aceste mişcări capătă numele de mişcare de:

- pronaţie (rotaţie internă);

- supinaţie (rotaţie externă).

Testări musculo-articulare I. Testing articular (bilanţ articular):

- determinarea amplitudinii mişcărilor articulare;

- metoda directă, subiectivă, “din ochi”;

- metoda goniometrică;

- dispozitiv gradat = goniometru.

II. Evaluarea stabilităţii articulare:

- reprezintă capacitatea elementelor structurale

articulare să reziste forţelor exercitate de un vector neadecvat;

- este determinată de integritatea capetelor osoase, cartilajului, capsulei, ligamentelor şi a musculaturii periarticulare;

- poate fi compromisă datorită traumatismelor, reumatismului inflamator şi a celui degenerativ;

- există o serie de manevre articulare pentru a evidenţia instabilitatea.

Bilantul articular Testarea coloanei cervicale

• flexia poate atinge 30-45 de grade si se apreciaza dupa distanta menton-stern ( normal se pot atinge);• extensia ajunge pana la 35-45 de grade si se masoara cu goniometrul;• inclinarea laterala se realizeaza pana la 40-45 de grade. Se masoara prin unghiul dintre linia arcadelor si orizontala umerilor;• rotatia atinge 45-70 de grade si se apreciaza prin linia care trece prin cele doua orificii auriculare la rotatie maxima, fata de pozitia neutra.

Se măsoară cu goniometrul.

Testări musculo-articulare

III. Testing muscular (bilanţ muscular):

- este un test subiectiv, manual;

- stabilirea valorii funcţionale a unui muşchi;

- scara 0 – 5:

0 = fără contracţie;

1 = sesizarea contracţiei m. prin palparea lui;

2 = m. mobilizează complet segmentul, dar cu eliminarea gravitaţiei;

3 = m. mobilizează complet segmentul contra gravitaţiei;

4 = m. deplasează complet segmentul antigravitaţional şi contra unei rezistenţe exterioare medii;

5 = m. execută mişcarea completă antigravitaţional şi contra unei forţe exterioare mai mari; este egală cu valoarea forţei normale.

Bilantul muscular Bilantul muscular apreciaza

forta unui muschi sau grup muscular cu ajutorul unor tehnici de examinare manuala. Cel mai folosit sistem este cel care utilizeaza o scara de la 5 la 0.

Forta 5 (normala) este atunci cand se poate efectua o miscare, impotriva gravitatiei, pe toata amplitudinea, impotriva unei forte exterioare aproximativ egala cu valoarea fortei normale.

Forta 4 (buna) capacitatea de a deplasa antigravitational un segment, impotriva unei rezistente mai mici.

Forta 3 (acceptabila) se apreciaza in cazul in care segmentul este deplasat impotriva gravitatiei, fara alta rezistenta. Reprezinta pragul functional minim necesar pentru a deplasa diferitele segmente.

Forta 2 (mediocra) permite mobilizarea, dar numai dupa eliminarea gravitatiei.

Forta1 (schitata) nu permite deplasarea segmentului, dar la palpare se percepe contractia.

Forta 0 (absenta) cand nu se percepe nici o contractie.

Se măsoară cu dinamometrul

Testări musculo-articulare

IV. Examinarea funcţională

- după ce au fost identificate deficitele, trebuie evaluate consecinţele lor asupra activităţilor zilnice ale individului (dizabilităţile):

- evaluarea ADL-urilor (Activities of Daily Living): mâncat, spălat, îmbrăcat, pieptănat, ras, folosirea toaletei, transferuri, mers, etc;

- pot fi folosite numeroase scale pentru cuantificarea statusului funcţional al ADL-urilor şi sunt foarte utile în urmărirea progresului recuperării.

Noţiuni de anatomie şi fiziologie – aparat locomotor Ap.locomotor - asigură mişcarea are ca unitate de bază unitatea kinetică

= ap.neuromusculoartrokinetic (NMAK) alcătuit din articulaţie-muşchi-nerv;

1. Articulaţia – după gradul de mobilitate şi libertate a mişcărilor:

a) Articulaţii cu un singur grad de libertate:

- articulaţii plane = artrodii mişcare f.redusă (carp, tars);

- articulaţii cilindroide

trohoidă permit mişcarea de rotaţie (artic. radiocubitală sup.)

trohleară (articulaţia cotului);

b) Articulaţii cu două grade de libertate:

- articulaţii elipsoide (genunchi);

- articulaţii selare (articulaţia trapezo-metacarpiană a policelui);

c) Articulaţii cu trei grade de libertate:

- articulaţii sferoide = enartroze (scapulohumerală, coxofemurală).

Noţiuni de anatomie şi fiziologie – aparat locomotor 2. Muşchiul – este elementul motor al mişcării;

- după felul în care se grupează în jurul articulaţiilor, îndeplinesc roluri diferite:

a) Muşchii agonişti - dezvoltă direct mişcarea propusă, îndeplinind aceeaşi acţiune: flexie, extensie, adducţie, etc;

- sunt puţini, majoritatea participând la mai multe tipuri de mişcări;

b) Muşchi antagonişti

- se opun mişcării primare propuse;

- 2 roluri: - rolul de frână amortizarea mişcării protejarea

articulaţiilor faţă de suprasolicitări mecanice;

- rolul de adaptare a contracţiei în scopul realizării unei

reglări cât mai fine şi precise a mişcărilor;

c) Muşchii sinergici

- ajută mişcarea iniţiată de agonişti orientare, reglare şi întărire;

Între agonişti şi antagonişti există un echilibru tonic: când un agonist se contractă, antagonistul lui se relaxează.

Noţiuni de anatomie şi fiziologie – aparat locomotor 3. Nervul:

a) joncţiunea mioneuronală = sinapsa neuromusculară = placa motorie;

b) căile motorii voluntare:

c) căile motorii involuntare:

Clasificarea nervilor: După modul cum este recepţionată excitaţia şi transmit influx nervos, nervii se împart în:- senzitivi, prin care excitaţiile sunt transmise sub formă de impuls nervos la encefal;- motori, prin care influxul nervos se transmite de la encefal la organele efectoare;- micşti, care au atât fibre nervoase, senzitive, cât şi motorii; ei sunt cei mai răspândiţi din organism

Receptori periferici

Exteroceptori

- situaţi la nivel tegumentar

Proprioceptori

- situaţi în tendoane, ligamente, muşchi

Interoceptori

- situaţi la nivelul orgnelor interne

Bazele fiziologice şi fiziopatologice ale locomoţiei

A. Articulaţia Funcţii: asigurarea mobilităţii şi a stabilităţii;

Stabilitatea articulară este asigurată: - activ de către muşchi;

- pasiv de ligamente şi tendoane.

Îşi poate pierde: - mobilitatea => redori sau anchiloze;

- stabilitatea => mobilităţi articulare exagerate;

Cauze: durerea; inflamaţia; pierderea integrităţii ap.capsuloligamentar, a congruenţei supraf. osoase articulare sau a funcţiei musculaturii adiacente;

1. Redoarea = limitare patologică a mişcării articulare;

2. Anchiloza = pierdere definitivă a mişcărilor articulare;

- stadiul final al unor procese care au determinat iniţial redoare;

3. Mobilitatea articulară exagerată = inversul redorii;

Cauze: relaxări şi rupturi ligamentare, elongaţii tendinoase, hipotonii musculare, alterarea tampoanelor cartilaginoase;

Bazele fiziologice şi fiziopatologice ale locomoţiei B. Muşchiul: - funcţia de contracţie musculară

1. Atrofia musculară de imobilizare apare într-un m.cu inervaţie normală, dar care a fost pus în imposibilitatea de a funcţiona;

2. Contractura musculară = ↑ tonusului muscular,funcţională,reversibilă

a) antalgică, de apărare, în scopul de a bloca o articulaţie dureroasă;

b) algică, punctul de plecare al durerii este muşchiul;

c) analgică - miostatică, când m.este imobilizat într-o poz.de scurtare

- congenitală

- miotatică = suportul spasticităţii (leziuni de n.m.c);

Retractura musculară = contractură musculară veche, organizată, ireversi-bilă (ţ.conjunctiv înlocuieşte ţ.muscular);

3. Distrofiile musculare progresive = boli degenerative ale m.striat, condiţio-nate genetic; pot fi atrofice sau hipertrofice;

4. Oboseala musculară det.de contracţia intensă sau prelungită a m. => m.nu se mai contractă; este inversul rezistenţei musculare;

Bazele fiziologice şi fiziopatologice ale locomoţiei C. Complexul nerv-muşchi:

1. Spasticitatea (piramidală) – în sindromul de n.m.c;

2. Rigiditatea (extrapiramidală) este tot o hipertonie musculară;

3. Atrofia musculară de denervare:

- m.lipsit de influx nervos degradare structurală;

D. Nervul:

1. Sindroame hipokinetice det.de leziuni ale n.m.c sau n.m.p (paralizii)

2. Sindroame hiperkinetice det.de alterarea funcţiei struct.extrapiramidale => apariţia mişcărilor involuntare (ex. B. Parkinson);

3. Sindroame diskinetice au la bază reflexe condiţionate patologice;

- denumite “crampe” profesionale;

4. Tulburări în coordonarea mişcărilor voluntare (apraxia, ataxia, discoodonarea);

5. Tulburări de sensibilitate;

Tehnici în kinetologie Clasificare:

I. Th.anakinetice – imobilizarea şi posturarea;

II. Th.kinetice: 1) statice: a) contracţia izometrică

b) relaxarea musculară;

2) dinamice: a) active - reflexă

- voluntară;

b) pasive;

Anakinezia exclude mişcarea articulară şi contracţia musculară voluntară;

II. Tehnicile kinetice includ mişcarea şi/sau contracţia musculară;

1. Th.kinetice dinamice:

- au la bază mişcarea;

- se realizează - prin contracţie musculară => th.active;

- fără contracţie musculară => th.pasive;

Tehnici în kinetologie 1. Tehnicile kinetice dinamice

A. Mişcarea pasivă

- se face cu ajutorul unei forţe exterioare;

- pacientul nu face travaliu muscular fără contracţie musculară;

Indicaţii: - în sechele posttraumatice pentru combaterea redorilor articulare şi recuperarea amplitudinilor de mişcare fiziologice;

- în neurologie pentru prevenirea atitudinilor vicioase şi menţinerea senzaţiei kinestezice pe segmentele paralizate;

Contraindicaţii: - la nivelul articulaţiilor foarte dureroase sau cu inflamaţii acute;

- în tromboze venoase;

- în colecţii lichidiene intraarticulare;

A. Mişcarea pasivă Efecte principale: menţine sau creşte amplitudinea

articulară;

diminuă contractura musculară prin întinderea prelungită a muşchiului;

declanşează „stretch-reflexul” prin mişcarea pasivă de întindere bruscă a muşchiului, care determină contracţie musculară;

menţine „memoria kinestezică” pentru segmentul de corp cu care se lucrează prin informaţiile de la proprioceptori, în cazul paraliziilor;

menţine troficitatea ţesuturilor.

A. Mişcarea pasivă Indicaţii: - în sechele posttraumatice pentru combaterea redorilor articulare şi

recuperarea amplitudinilor de mişcare fiziologice;

- în neurologie pentru prevenirea atitudinilor vicioase şi menţinerea senzaţiei kinestezice pe segmentele paralizate;

- în gimnastica sugarului şi copilului mic sănătos, ca şi în recuperarea lui când prezintă o afecţiune locomotorie.

Contraindicaţii: - la nivelul articulaţiilor foarte dureroase sau cu procese inflamatorii

acute;

- în tromboze venoase;

- în colecţii lichidiene intraarticulare.


Condiţii de realizare:

- trebuie executată de către cadre bine antrenate în această tehnică;

- este necesară colaborarea şi înţelegerea bolnavului;

- pacientul va fi poziţionat în poziţie de maxim confort pentru el şi pentru kinetoterapeut;

- mişcarea se execută pe direcţii fiziologice şi nu trebuie să provoace durere;

- este indicat să fie pregătită prin aplicaţii de căldură, masaj sau electroterapie antialgică;

- prizele kinetoterapeutului sunt impotante, între mâinile lui nu trebuie să existe decât articulaţia de mobilizat.

A. Mişcarea pasivă Modalităţi tehnice ale mobilizării pasive:

1.Tracţiunile Pot fi înglobate şi în tehnicile de imobilizare.

Trebuie să se facă în axul segmentului sau articulaţiei.

Se pot executa:

Manual

Prin instalaţii diverse.

Pot fi continue (broşe transosoase, benzi adezive la piele, corsete) sau discontinue (cu mâna de către kinetoterapeut, instalaţii).

2. Mobilizarea forţată sub anestezie Este executată de către specialistul ortoped.

Pacientul este anesteziat general.

Se forţează redorile articulare, cu ruperea aderenţelor din părţile moi.


Mobilizarea pasivă pură asistată Este executată de mâinile kinetoterapeutului, în timp ce

pacientul îşi relaxează voluntar musculatura.

Obişnuit se recurge la mişcarea lentă, progresivă, pe toată amplitudinile posibile.

Trebuie pregătită prin căldură, masaj, electroterapie antialgică.

Mobilizarea autopasivă Pacientul insuşi poate fi instruit să-şi mobilizeze un segment

cu ajutorul altei părţi a corpului, direct sau prin intermediul unor instalaţii (scripeţi).


Mobilizarea pasivă mecanică Utilizarea diverselor sisteme mecanice de mobilizare.

Mobilizarea pasivo-activă Mobilizare pasivă asistată activ de bolnav.

Folosită în cazul forţei musculare sub 2.

Manipularea - Este o tehnică kinetologică specială şi prezentată separat.

B. Mişcarea activă - implică contracţia musculară a segmentului ce se mobilizează;

- poate fi reflexă - prin contr.musculară reflexă, involuntară;

- se aplică în cazul parezelor;

voluntară, prin contr.musculară voluntară;

Efecte: - creşterea sau menţinerea amplitudinii mişcărilor articulare;

- creşterea sau menţinerea forţei musculare;

- recăpătarea sau dezv.coordonării neuromusculare;

B. Mişcarea activă Modalităţi tehnice:

1. Mişcarea activă asistată : f. musculare proprii + o f. exterioară (ajutor);

2. Mişcarea activă liberă, pură – se execută fără intervenţie facilitatoare sau opozantă exterioară, exceptând gravitaţia;

3. Mişcarea activo-pasivă (activă asistată)

- când f. musculară are o valoare între 2-3, mişcarea activă va fi ajutată de o forţă exterioară;

- th. este utilizată şi când se urmăreşte refacerea mobilităţii unei articulaţii;

- forţa exterioară poate fi realizată prin:

corzi elastice sau contragreutăţile instalaţiilor cu scripeţi;

autoasistare: instalaţie cu scripete, baston, direct cu membrul sănătos;

suspendarea în chingi a unui membru: este anihilată gravitaţia = element de facilitare;

executarea în apă a mişcării active: forţa de facilitare a apei (împingerea de jos în sus pe baza principiului lui Arhimede).

B. Mişcarea activă

4. Mişcarea activă cu rezistenţă

- o forţă exterioară se opune parţial forţei musculare;

- principalul obiectiv: creşterea forţei şi/sau a rezistenţei musculare;

- f. exterioară trebuie să fie mai mică decât f. musculară; dacă f. exterioară este egală cu f. musculară această th. dinamică se transformă într-una statică (izometrie).

- modalităţi de realizare a rezistenţei:

Rezistenţa prin scripete cu greutăţi

Rezistenţa prin greutăţi: saci de nisip, dicuri metalice, bile de plumb, gantere, mingi medicinale

Rezistenţa prin arcuri sau materiale elastice (mult utilizată în gimnastica generală de întreţinere şi spotivă)

Rezistenţa prin materiale maleabile: lut, chit, plastilină, ceară, nisip ud

B. Mişcarea activă Rezistenţa prin apă:

Mişcarea se execută de sus în jos;

Rezistenţa opusă de apă unei mişcări este cu atât mai mare cu cât suprafaţa corpului care se mişcă este mai mare şi ritmul de deplasare este mai rapid;

Pentru mărirea suprafeţei se aplică pe membrul respectiv diverse palete, flotoare, scuturi;

Dacă se creşte vâscozitatea apei prin adaosul unor substanţe, se creşte şi rezistenţa opusă de apă (ex: bazin cu nămol semifluid);

Rezistenţa realizată de kinetoterapeut;

Rezistenţa executată de pacient (autorezistenţa).

Tehnici în kinetologie

2. Tehnici kinetice statice

- contracţia musculară nu determină mişcarea segmentului;

a) Contracţia izometrică

- muşchiul lucrează contra unei rezistenţe ≥ forţa sa;

- muşchiul nu-şi schimbă lungimea, dar creşte tensiunea în fibra m.

- se deosebeşte de contracţia izotonică (tensiune constantă, lungimea se modifică);

- are valoare deosebită în creşterea forţei şi rezistenţei musculare;

- determină o rapidă hipertrofie musculară;

Tehnici în kinetologie 2. Tehnici kinetice statice

- contracţia musculară nu determină mişcarea segmentului; a) Contracţia izometrică - muşchiul lucrează contra unei rezistenţe ≥ forţa sa; - lungimea m. rămâne constantă, dar creşte tensiunea în m. - se deosebeşte de contracţia izotonică (tensiune constantă, lungimea se

modifică); - determină creşterea forţei şi rezistenţei musculare; - determină o rapidă hipertrofie musculară;

Tehnici în kinetologie 2. Tehnici kinetice statice

b) Relaxarea musculară - dacă în m. tensiunea de contracţie scade => relaxare musculară;

- într-un m. există întotdeauna o tensiune de contracţie, chiar când se află într-o stare de maximă relaxare = “tonus muscular”;

- tonusul muscular este important pt. musc.antigravitaţională = “tonus postural”;

- există situaţii patologice în care apar creşteri imp.de tonus muscular şi în care este necesară aplicarea acestei tehnici;

- relaxarea generală, strâns legată de relaxarea psihică (metoda Jacobson);

- relaxarea locală, a unui grup muscular;

- metode de realizare a relaxării locale:

se execută alternativ contracţii statice, urmate de relaxări statice;

scuturarea ritmică a membrului respectiv, executată de un asistent, pacientul căutând să-şi relaxeze musculatura.

masaj blând deasupra muşchiului contractat, în timp ce pacientul îşi relaxează musculatura din teritoriul respectiv.

Tehnici în kinetologie

2. Tehnici kinetice statice

b) Relaxarea musculară - ↓ tensiunea de contracţie în m. => relaxare musculară;

- există întotdeauna o tensiune de contracţie, chiar într-o stare de

maximă relaxare a m. = “tonus muscular”;

- relaxarea poate fi generală, legată de relaxarea psihică (met.Jacobson);

- relaxarea locală, a unui grup muscular;

- metode de realizare a relaxării locale:

se execută alternativ contracţii statice,

urmate de relaxări statice;

scuturarea ritmică a membrului

respectiv, executată de un asistent.

Tonusul muscular Tonusul muscular este

starea de contractie statica sau de tensiune permanenta a muschiului relaxat, se mentine prin mecanism reflex si influenteaza proprietatile muschiului.

Tonusul muscular are rol in determinarea formei corpului, stabilitate articulara, metabolism si termoreglare.

TONUSUL MUSCULAR

Tonusul muscular variaza in functie de varsta, stare de sanatate, sex, antrenament. Hipotonia si hipertonia musculara in limite fiziologice nu produc modificari importante, dar peste anumite limite pot determina, initial deviatii ale coloanei si ulterior chiar deformatii.

Prin kinetoterapie si antrenament bine condus, proprietatile muschiului (tonus, excitabilitate, contractilitate, elasticitate, plasticitate) se pot dezvolta pana la valori superioare.

Tehnici anakinetice Anakinezia exclude mişcarea articulară şi contracţia musculară

voluntară.

Imobilizarea este o th. anakinetică ce se caracterizează prin menţinerea, mai mult sau mai puţin prelungită, a corpului în întregime sau doar a unei părţi în nemişcare, cu sau fără ajutorul unor instalaţii sau aparate.

Din punct de vedere al scopului imobilizării există:

Imobilizare de punere în repaus (în boli grave cardiopulmonare, procese inflamatorii articulare, venoase);

Imobilizare de contenţie (aparat gipsat, atele, corsete – fracturi, luxaţii, entorse);

Imobilizare de corecţie (se realizează cu aceleaşi sisteme ca şi cea de contenţie – corectarea unor posturi defectuoase, de exemplu scolioze; scoliozele sunt deformări ale coloanei vertebrale în plan frontal).

Tehnici anakinetice

Posturările (poziţionările) reprezintă atitudini impuse corpului întreg sau doar unor părţi ale lui, în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.

Durata posturării este variabilă, dar ca regulă generală ea trebuie repetată cu perseverenţă, până la obţinerea rezultatului scontat.

Nu trebuie să se confunde aceste posturi cu posturile iniţiale şi finale ale oricărui exerciţiu fizic.

Exerciţiul fizic terapeutic

Tehnicile de bază descrise reprezintă elementele ce alcătuiesc exerciţiul fizic;

Mai multe exerciţii fizice alcătuiesc împreună o metodă kinetologică;

Un exerciţiu fizic este format din 3 părţi:

1. Poziţia de start şi promovarea mişcării

2. Tipul de contracţie musculară necesară în cadrul exerciţiului

3. Elemente de facilitare sau inhibare a răspunsului;

Exerciţiul fizic terapeutic Principiile de bază ale exerciţiului fizic: Exerciţiul se execută lent, fără bruscări, ritmic;

Exerciţiul trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile, solide, menite să faciliteze travaliul muşchilor;

Progresivitatea exerciţiilor va fi lentă, de la stadiile cele mai joase trecându-se treptat spre exerciţii care cer forţă, amplitudine sau coordonare aproape normale;

Se va urmări ca exerciţiile de tonifiere musculară să se execute întotdeauna pe toată amplitudinea de mişcare articulară posibilă.

Cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară mai intensă, cu atât pauza de relaxare care urmează va fi mai lungă, pentru refacerea circulaţiei;

Din alternanţa exerciţiu – relaxare se creează ritmul exerciţiului.

Exerciţiul fizic terapeutic 1. Poziţia şi mişcarea Orice exerciţiu începe prin poziţionarea corpului şi a segmentelor sale. Din

această poziţie de start se va derula mişcarea, care se va termina tot în poziţia iniţială.

Poziţiile de pornire, de start, sunt de 2 tipuri:

a) Fundamentale Poziţia ortostatică (stând în picioare)

Poziţia „în şezând”

Poziţia „în genunchi”

Poziţia culcat sau decubit: dorsal, ventral sau lateral

Poziţia „în atârnat”: mâinile se prind de o bară, picioarele nu ating solul.

b) Derivate din poziţiile fundamentale prin modificarea poziţiei braţelor, membrelor inferioare, trunchiului.


2. Tipurile de contracţii musculare După ce s-a fixat poziţia în care se va desfăşura exerciţiul

fizic se descrie tipul de contracţie musculară şi zona de lungime musculară în care se lucrează (scurtă, medie, lungă).

a) Contracţia izometrică, statică în care tensiunea internă creşte fără modificarea lungimii fibrei musculare; nu determină mişcare articulară; apare în cazul în care muşchiul lucrează contra unei rezistenţe care este egală sau depăşeşte forţa sa;


2. Tipurile de contracţii musculare b) Contracţia izotonică, dinamică în care se modifică lungimea muşchiului

determinând mişcare articulară, dar pe tot parcursul mişcării tensiunea de contracţie rămâne aceeaşi:

contracţie izotonică simplă, fără încărcare, fără rezistenţă

(eventual forţa gravitaţională);

contracţie izotonică contra unei rezistenţe:

- concentrică, capetele muşchiului se apropie, muşchiul se scurtează

(forţa exterioară < forţa musculară);

- excentrică, capetele muşchiului se îndepărtează, muşchiul se alungeşte

(forţa exterioară învinge rezistenţa musculară);

Pentru promovarea lor th.de facilitare neuromusculară proprioceptivă.


3. Elemente facilitatorii sau inhibitorii Elementele reprezintă o serie de manevre care declanşează stimuli

senzitivi meniţi să mărească sau să reducă răspunsul motor. Răspunsul la aceşti stimuli poate fi diferit în funcţie de pacient. Uneori stimulii sunt ineficienţi, alteori pot provoca un răspuns nedorit. De aceea alegerea manevrei se face după observarea răspunsului obţinut la pacient.

Clasificarea elementelor în funcţie de receptorii puşi în acţiune:

a) Elemente proprioceptive: întinderea, rezistenţa, vibraţia, etc.

b) Elemente exteroceptive: atingerea uşoară, periajul, temperatura.

c) Elemente combinate proprio şi exteroceptive: contactele manuale, presiunea pe tendoanele lungi.

d) Elemente telereceptive: văzul, auzul, mirosul.

Metode în kinetologie Metoda Bobath se adresează leziunilor de n.m.c;

Metoda Kabat de facilitare a actului motor voluntar;

Metoda Klapp pentru redresarea scoliozelor;

Metoda Williams pentru discopatii lombare;

Metodele Jacobson şi Schultz pentru relaxarea progresivă; Metode speciale – nu se caracterizează printr-un anume obiectiv, ci prin

utilizarea unei anumite tehnologii:

- mecanoterapia, scripetoterapia, suspensoterapia;

- hidrokinetoterapia;

- terapia ocupaţională;

- tracţiunile vertebrale;

- manipulările;

- gimnastica aerobică.

Hidrokinetoterapia (HKT) Denumirea corectă hidrokinetologie;

Este metoda exerciţiilor kinetice în apă;

Există 2 modalităţi distincte de HKT:

1. HKT parţială

- imersia unui membru sau segment de membru;

- utilizată pentru ↑ mobilităţii articulare;

- se bazează pe efectele apei calde (35-37ºC):

sedarea durerilor

relaxarea musculară

creşterea elasticităţii ţesuturilor moi;

Hidrokinetoterapia (HKT)

2. HKT generală

- imersia întregului corp;

- în bazine treflă sau piscine;

- se bazează pe 2 fenomene (+ efectele apei calde):

plutirea corpului (principiul lui Arhimede), orice mişcare de jos în sus este facilitată, executată cu minim de forţă musculară

rezistenţa opusă de apă la mişcările laterale şi la cele de sus în jos;

Contraindicaţiile sunt cele ale hidrotermoterapiei.

Terapia ocupaţională (TO) sau ergoterapia Definiţie: metodă complexă de tratament şi recuperare a unor afecţiuni fizice sau

mentale care utilizează munca sau orice altă ocupaţie în vederea corectării sau compensării deficienţelor funcţionale.

Se preocupă de integrarea familială, socială şi profesională

Principalele activităţi sau tehnici folosite sunt clasificate în:

1. Th.de bază (ceramică, tâmplărie, ţesătorie);

2. Th.complementare (cartonajul, marochineria, topografia, dactilografia);

3. Th.de readaptare reprezentate de activităţile care urmăresc dobândirea independenţei cotidiene a pacienţilor (îmbrăcat, sarcini casnice);

4. Th.de exprimare (ocupaţii speciale cu caracter artistic: desen, pictură)

5. Th.sportive (jocuri sportive sau părţi componente ale acestora);

6. Th.recreative (jocuri adaptate handicapaţilor: şah cu piese grele, popice);

În cadrul TO pacienţii sunt învăţaţi să utilizeze ajutoarele tehnice (cârje, bastoane, cărucioare) menite să transforme mediul ambiant pentru a le asigura independenţa socială.

Gimnastica aerobică Scopul ei este menţinerea şi dezvoltarea supleţei corpului, forţei şi rezistenţei

musculare program de kinetoprofilaxie.

Caracteristici: Programul se execută în ritmul muzicii;

Exerciţiile sunt ordonate pe seturi de câte 6-10 tipuri de mişcări, fiecare set având un obiectiv precizat (încălzire, pentru abdomen, pentru braţe, talie);

Există programe diferenţiate: - pentru începători; - pentru avansaţi;

Exerciţiile se execută până la senzaţia de oboseală musculară, de arsură în muşchi, moment în care se mai repetă de 2 ori exerciţiul;

Pentru cei foarte antrenaţi se prind greutăţi de membre;

În timpul programului se acordă o mare atenţie respiraţiei;

Gimnastica aerobică se pretează la executarea în grup.

Poate fi executată numai de persoane sănătoase şi tinere.

Pentru persoane mai în vârstă se alege un program de exerciţii selectate.

Sportul terapeutic

Această metodă este utilizată sub mai multe aspecte:

O serie de elemente de mişcare din sport pot constitui tipuri de exerciţii terapeutice cu caracter analitic (ex: aruncarea la coşul de baschet, mişcarea de lovire din box, fandarea de la scrimă).

Utilizat ca terapie ocupaţională; cele mai indicate sunt tenisul de masă şi câmp, golful, badminton, baschet, patinaj, schiul de fond.

Practicarea sportului de către persoanele handicapate, având caracter competiţional.

Obiectivele de bază în kinetologie

Relaxarea

Corectarea posturii şi aliniamentului corpului

Creşterea mobilităţii articulare

Creşterea forţei musculare

Creşterea rezistenţei musculare

Coordonarea, controlul şi echilibrul

Antrenarea la efort

Reeducarea respiratorie

Reeducarea sensibilităţii

Efectele kinetoterapiei

Efectele kinetoterapiei se pot clasifica in patru categorii:• efecte mecanice,• efecte hidro-electrolitice,• efecte metabolice,• efecte energetice.

Efectele mecanice

sunt rezultatul fortelor de tractiune, forfecare, compresiune, torsiune si incovoiere prin care muschii si segmentele aflate in miscare actioneaza asupra structurilor aflate in vecinatate sau la distanta.

Ele favorizeaza:• intoarcerea venoasa si limfatica;• diminuarea edemelor;• cresterea debitului cardiac;• cresterea frecventei cardiace;• cresterea ventilatiei pulmonare;• drenarea produsilor de catabolism;• activare metabolica;• reglarea secretiei glandelor endocrine;• secretia glandelor digestive;• peristaltismul digestiv;• eliminarea produsilor reziduali;• cresterea sudoratiei;

• secretia, reabsorbtia si excretia renala;• mentinerea supletii cutanate si articulare;• tonifierea meridianelor energetice;• mentinerea tonusului muscular;• pastrarea unor automatisme (mentinerea memoriei kinestezice);• cresterea fortei musculare;• cresterea masei musculare;• cresterea rezistentei;• ameliorarea conditiei psihice ;

Efectele hidro-electrolitice

– sunt rezultatul influentarii organelor implicate in producerea si eliminarea de electroliti si al folosirii in timpul contractiei musculare:cresterea absorbtiei digestive;• eliminarea cutanata si urinara;• eforturile intense scad electrolitii in sange, in special sodiul si potasiul;• mobilizarea mecanismelor de mentinere a echilibrul hidro-electrolitic;• scaderea resorbtiei osoase;• favorizarea depunerii de calciu si fosfati in os;• prevenirea osteoporozei.

http://www.globalinfo.ro/z/osteoporoza.htm

Efectele metabolice includ:

• acidoza metabolica;• inhibarea producerii de calculi renali si hepatici;• lipoliza cu diminuarea depozitelor de grasimi;• glicoliza cu scaderea glicemiei;• glicogenoliza;• gliconeogeneza cu folosirea in timpul eforturilor intense si prelungite a materiei de origine proteica sau lipidica;• cresterea acizilor grasi si aminoacizilor in sange.

http://www.globalinfo.ro/z/piatra_rinichi_pietre_simptome_calculi_renali.htm

Efecte energetice includ:•

scaderea depozitelor de origine lipidica, glucidica sau proteica

• producere de caldura.

Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale Din p.d.v static şi dinamic, coloana vertebrală este comparată cu un stâlp elastic cu 4

curburi în plan sagital:

- 2 cu convexitatea anterioară = lordoze – cervicală şi lombară;

- 2 cu convexitatea posterioară = cifoze – dorsală şi sacrată;

Coloana vertebrală, imagine de profil

Tulburări de statică vertebrală

Scolioza este deformarea coloanei vertebrale în plan frontal

Tulburări de statică vertebrală în plan sagital

Hipercifoza dorsală – exagerarea cifozei dorsale fiziologice

Hiperlordoza lombară- exagerarea lordozei lombare fiziologice

Curs Kineto 2 Principii

Documents

Transcript of Curs Kineto 2 Principii