ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

CURS DE STILISTICĂ A LIMBII ROMÂNE

CHIŞINĂU 2010

Cuprins

0. Introducere

Stilistrică şi obiectul ei de stidiu

Tipirile de stilistică

Raportul dintre stilistică şi celelalte domenii ale studiului limbii (fonetică, lexicologie, gramatică etc.)

Metodele de cercetare stilistică

0.5. De la retorica antică la stilistica modernă (Unele aspecte referitoare la istoria stilisticii)

Limba este întâuil mare poem al unui popor (Lucian Blaga).

1

0. Introducere

0.1. Stilistrică şi obiectul ei de stidiu

0.1.0. Formele concrete de reproducere verbală a limbajului implică utlizarea notiunii de stil. Materialul de limbă utilizat pentru elaborarea discursului este oferit de toate compartimentele limbii: fonetic, lexical, morfologic si sintactic, care, în funcţie de perspectiva narativă a evenimentelor, de particularităţile vocii narative, îşi combină în mod particular formele de exprimare, rezultând ceea ce se numeste stilul individual al operei literare sau, prin extensie, al unui scriitor, al unui individ, al unui curent literar, al unei epoci. Aşadar, stilul (din gr. stylos = „instrument de scris”; lat. stylus – „condei”) reprezintă felul propriu în care se exprimă o persoană; este modul particular de folosire a mijloacelor de limbă în diferite domenii de activitate. Le style cest l'homme meme „Stilul este omul însuşi”, spunea naturalistul francez Buffon. În acelaşi timp, urmeazăî să reţinem că stilurile funcţionale sunt variante ale limbii literare folosite în diferite domenii de activitate (limbaje funcţionale).

0.1.1. Stilistica face parte din ştiinţele limbajului şi studiază caracteristicile, particularităţile, structura stilurilor individuale (ale unui vorbitor) şi supraindividuale (ale unor grupuri de vorbitori). În raport cu alte compartimente ale lingvisticii, stilistica examinează mijloacele expresive ale limbii, determină legităţile de funcţionare a mijlocelor de limbă în diferite varietăţi concrete de funcţionare a limbajului uman şi, în fine, se ocupă cu examinarea caracterului sistematic al modalităţilor de realizare a stiluirilor, care se constituie în activitatea de vorbire sub acţiunea factorilor extralingvistici, realizarea stilistică fiind interpretată ca o posibilitate de transpunere în viaţă a potenţialului funcţional stilistic al limbii. Deci, stilistica dispune de un obiect special de studiu, deşi unii lingvişlti contestă acest lucru pe motiv că stilistica, în raport cu celelalte niveluri ale limbii, nu dispune de o unitate lingvistică proprie şi ca urmare nu constituie un nivel distinct al limbii. Într-adevăr, stilistica, pentru care specialiştii au identificat o unitate distinctă numită stilem, afectează toate nivelurile lmbii, începând cu cel fonetic şi terminând cu cel sintactic. De aici ar rezulta caracterul inseparabil al stilisticii de fonetică, lexicologie, morfologie şi sintaxă, dar această inseparabilitate a stilisticii este, mai curând, aparentă, decât ireală, întrucât stilistica studiază toate mijloacele expresive ale limbii, indiferent de faptul dacă acestea ţin de nivelul fonetic, lexical, morfologic sau sintactic.

În plus, stilistica operează cu un set de noţiuni şi categorii specifice, care nu fac parte din arsenalul terminologic al celorlalte domenii lingvistice. Este suficient să amintim în această ordine de idei următoarii termeni şi sintagme terminologice: stil, stil funcţional, coloratură stilistică, nuanţă stilistică, mijloc stilistic, sens stilistic, particularitate stilistică, caracteristică stilistică, normă stilistică, caracterul de sistem al stilului, factor stilistic etc.

0.1.2. Stilistica s-a impus ca disciplină lingvistică independentă prin faptul că studiază un ansamblu de probleme care nu constituie obiectul de studiu al celorlalte compartimente ale lingvisticii. Problemele principale pe care urrmăreşte să le soluţioneze stilistica se reducv la următoarele: 1) determinarea noţiunii de stil, în general, şi de stil funcţional, în particular; 2) corelaţioa dintre stilurile limbii şi cele ale vorbirii; 3) specificul şi caracterul de sistem al

2

stilului funcţional; 4) identificarea legităţilor de funcţionare a limbii în diferite sfere de comunicare; 5) clasificarea stilurilor funcţionale; 6) corelaţia dintre componenţii lingvistici şi extralingvistici în stilistică; 7) dependenţa reciprocă dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi (individuali) ai stilului; 8) raportul dintre stilurile funcţionale şi formele de manifestare în vorbire a limbajului; 9) corelaţia dintre stilistica lingvistică şi stilistica literară; 10) identificarea normelor stilistice şi a caracterului lor istoric; 12) corelaţia dintre stilistica sincronică şi cea diacronică; 13) interdependenţa stilurilor funcţionale şi integralitatea lor etc.

0.1.3. Prin urmare, stilistica contemporană studiază toate mijloacele limbii şi toate procedeele stilistice folosite în procesul de comunicare, care servesc pentru reflectarea realităţii înconjurătoare şi pentru exprimarea impresiilor, percepţiilor, gândurilor şi ideilor noastre. Stilistica contemporană distinge un stil neutru şi un stil expresiv şi, ca urmare, examinează toate stilurile funcţionale ale limbii.

0.1.4. Stilisticii îi revine un rol foarte important în procesul de ameliorare a culturii vorbirii, dat fiind că specialiştii în stilistică identifică erorile de pronunţie, abaterile nejustificate de la normele lexico-semantice şi gramaticale, contribuind în acest fel la eliminarea erorilor din limbajul mai multor vorbitori de română.

0.1.5. În fine, este necesar să avem în vedere că principiul fundamental al stilisticii, pe care urmează să-l cunoască orice persoană care vorbeşte şi scrie româneşte, constă în oportunitatea şi raţionalitatea utilizării unui sau altui mijloc de expresie, acesta din urmă selectându-se în funcţie de domeniul de comunicare şi, ca urmare, de sarcinele concrete, de circumstanţele procesului de comunicare, de conţinutul expresiei şi de alţi factori extralingvistici. Cu alte cuvinte, stilistica este un compartiment al lingvisticii care studiază arta de utilizare expresivă a limbajului uman în cele mai variate domenii de funcţionare a acestuia.

Aplicaţii:

Identificaţi obiectul de studiu al stilisticii.

Temă:

1. Se dă seria de cuvinte: abătut – deprimat – necăjit – supărat – mâhnit – amărât – demoralizat – descumpănit – melancolic; alb – negru, mare – mic, a începe – a înceta. Determinaţi relaţiile stilistice exsitente între ele.

2. Examinaţi fraz ce urmează şi determinaţi procedeele care contribuie la manifestarea expresivităţii ei stilistice.

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte (Ion Creangă).

0.2. Tipurile de stilistică

0.2.0. În de materialul examinat, distingem 1) stilistica generală, care studuază

3

mijloacele generale de obţinere a efectelor ecxpresive, proprii tutuiror limbilor şi 2) stilistica specială, care examinează mijloacele stilistice ale unei limbii concrete (stilistica limbii ruse, stilistica limbii franceze etc.).

0.2.1. Iar în funcţie de moodalităţile de studiere, identificăm 1) stilistica sincronică sau descriptivă, care supune analizei mijloacele stilistice şi stilurile funcţionale specifice pentru un anumit segment temporar de evoluţie a unei limbi concrete şi 2) stilistica diacronică sau istorică, care se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie şi a stilurilor funcţionale în evoluţia lor istorică.

0.2.2. Unii savanţi identifică o stilstică practică, aplicată sau normativă, care nu urmăreşte decât să transpună în practică, prin intermediul sistemului de studii şi al mijloacelor mass-media, principiile şi realizările stilisticii teoretice. Funcţie de bază a acestei stilistici se reduce la formarea unor competenţe verbale în conformitate cu normele literare ale stilisticii. Altfel spus, stilistica aplicată urmăreşte să formeze o cultură stilistică a vorbitorilor de limbă română, aşa încât aceştia să intre în posesia unui simţ stilistic pronunţat şi să cunoască normele stilurilor funcţionale ale limbii.

0.2.3. În literatura de specialitate se disting şi alte tiprui de stilistică: stilistica lingvistică sau afectivă care studiază mijloacele expresive ale limbii, aceasta aplicându-se inventarului de mărci variabile, opuse mărcilor obligatorii ale codului (Ch. Bally); în timp ce stilistica literară sau estetică este un domeniu stilistic care, deşi urmăreşte stilul în limbă, nu mai operează distincţia netă între lingvistic şi estetic şi postulează de la început inseparabilitatea lor (B. Croce, K. Vossler), în raport cu stilistica lingvistică, sinonimă cu o lingvistică sau cu o gramatică a vorbirii, stilistica literară este, în opinia lui E. Coşeriu, “o lingvistică a textului literar”; stilistica genetică sau individuală, interesată de cauze, nu numai de efecte, realizează o convergenţă între stilistica teoretică şi critica stilistică (Leo Spitzer), tot aici incluzându-se şi critica stilistică (Tudor Vianu, E. Auerbach), definită ca o descendentă a criticii genetice; stilistica funcţională se bazează pe cele trei funcţii ale limbii - expresivă, apelativă, reprezentativă din teoria lui Bühler şi pe cele trei funcţii - emotivă, conativă şi referenţială din teoria lui R. Jakobson, la care se adaugă funcţiile: poetică, fatică şi metalingvistică (Roman Jakobson); stilistica poetică sau a literarităţii porneşte de la ideea că textul formează un sistem de funcţii şi relaţii şi postulează posibilitatea unei analize obiective, ştiinţifice a mesajului literar (Roman Jakobson); stilistica receptării sau stilistica efectului rafinează teoria lui R. Jakobson şi întemeiază o stilistică a efectului, care scoate analiza stilistică de sub tutela gustului, a reacţiei subiective a receptorului, pentru a deveni instrument analitic obiectiv şi, ca urmare, abaterile de la normă nu mai constituie criteriul pentru descoperirea constantelor stilistice, acest rol diagnostic îndeplinindu-l elementele imprevizibile generate de context, adică nasc un efect de ruptură şi provoacă intensificarea stilistică (M. Riffaterre).

Aplicaţii: Enumeraţi tiputile de stilistică.

Temă: Demonstraţi justeţea afirmaţiei: Stilistica este ştiinţa de studiere a valorile expresive ale limbii sub toate formele ei de manifestare.

4

0.3. Raportul dintre stilistică şi celelalte domenii ale studiului

limbii (fonetică, lexicologie, gramatică etc.)

0.3.0. Stilistica în calitatea sa de compartiment gnoseologic al lingvisticii se află în relaţii de interdependenţă cu celelalte domenii gnoseologice ale lingvisticii – fonologic, lexicologic, morfologic şi sintactic, iar mijloacele stilistice, inclusiv stilurile funcţionale, ca sistem ontic al limbii stabilesc, de asemenea, relaţii de interdependenţă cu celelalte compartimente ontice ale limbii – aspectul sonor, lexical, morfologic şi sintactic. Interdependenţa existentă între aceste trei compartimente gnoseologice ale lingvisticii şi, respectiv, ontice ale limbii determină existenţa unităţii structurale a sistemului de sisteme, adică a limbii. Cu alte cuvinte, stilistica, având ca obiect de studiu mijloacele expresive ale limbii, cercetează structura şi dinamica acestora pe trei coordonate: aspectul sonor, aspectul lexico-semantic şi aspectul gramatical al unităţilor de limbă. Prin urmare, unităţile de limbă, pe motivul complexităţii naturii lor, pot constitui obiectul de studiu al unor discipline lingvistice foarte diferite: fonetică, lexicologie, morfologie, sintaxă şi stilistică.

0.3.1. Unităţile de limbă, în primul rând cuvântul, au, după cum se ştie, o natură biplană, adică au o formă materială specifică, numită şi complex sonor, şi un anumit conţinut semantic. Aşadar, în virtutea faptului că unităţile de vocabular sunt formate din segmente sonore, acestea constituie obiectul de studiu al investigaţiilor fonetice şi fonologice. Se ştie că unităţile fonetice (pronunţia, accentul, ritmul, intonaţia), având, anumite situaţii, un potenţial stilistic special, ajung să constituie obiectul de studiu al stilisticii. Cu alte cuvinte, fonologia, care studiază fonemele, accentul, intonaţia, pronunţia, ritmul, componenţa şi structura silabică a unităţilor lexicale, adică examinează forma cuvintelor, identifică sunetele limbii, caracteristicile lor şi modalităţile de combinare a acestora, ajunge să în relaţii directe cu stilistica, numită, în această situaţie, fonostilistică sau fonologie expresivă, „care studiază variaţiile consecutive în funcţie de temperamentul şi de comportamentul spontan al subiectrului vorbitor” (N. Trubetzkoy). În acest context, este necesar să recunoaştem că aspectul fonetic cu valoare stilistică al unităţilor de expresie este în dependenţă directă de semnificaţia enunţului şi de forma lui sintactică.

0.3.2. Întrucât unităţile lexicale dispun de un potenţial stilistic multiaspectual, stilistica intră în relaţii pluridimensionale cu lexicologia care studiază cuvântele ca parte a unui domeniu distinct al limbii, lexicul sau vocabularul, şi explică tot ce ţine de valoarea, originea, organizarea acestora. În acest context este cazul să amintim variantele fonetice, ortoepice şi de accent ale cuvintelor şi valoarea lor stilistică în funcţie de stratificarea lexicului pe axa temporală, teritorială sau socială.

0.3.3. Este o realitate cunoscută că toate cuvintele, fiind luate izolat, aşa cum sunt acestea prezentate în dicţionare, exprimă noţiuni, fără a constitui un act comunicativ. Tocmai din această cauză stilistica studiază cuvântul prin prisma valorillor expresive, semantice, a relaţiilor semantice şi frazeologice existente în rapot cu alte cuvinte în sistemul general al lexicului. În acelaşi timp, pentru a face posibilă folosirea cuvintelor în comunicare e nevoie de

5

un ansamblu de norme şi reguli generale de schimbare a formei paradigmatice a cuvintelor şi de îmbinare a lor în propoziţii, adică în lanţul sintagmatic. Gramatica este acea disciplină care studiază cuvântul şi propoziţia din punctul de vedere al normelor şi regulelor. Ea stabileşte o legătură între toate elementele lexicale şi imprimă structurii lexico–semantice a limbii un caracter sistematic. Morfologia grupează cuvintele în clase după particularităţile formei lor şi determină modul de formare şi de modificare a acestora (paradigmatica), iar sintaxa se ocupă cu studiul regulilor de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze (sintagmatica). Astfel, cuvintele sunt în acelaşi timp elemente de expresie, dar şi părţi ale unui sistem de reguli şi norme. Este evidentă legătură strânsă între aceste domenii ale limbii. De exemplu, sensurile gramaticale ale cuvintelor sunt exprimate prin mijloace fonetice (casă-case, munte-munţi), legile gramaticale grupează cuvintele în propoziţii, participă la formarea cuvintelor noi. Relaţia între stilistică şi morfologie se manifestă în cele mai variate moduri. În primul rând, o importanţă deosebită pentru stilistică o are diferenţierea morfologică a substantivelor după număr şi gen, acest fapt constituind o probă serioasă în procesul de identificare a potenţialului expresiv al unităţilor morfologice. În al doilea rând, interdependenţa dintre stilistică şi morfologie se constată în urma conversiunii unităţilor lexicale, situaţie în care cuvintele suportă modificări morfologice (trecerea dintr-o parte de vorbire în alta) şi anumite mutaţii stilistico-semantice funcţionale.

Deşi stilistica şi sintaxa operează, în fond, cu aceleaşi unităţi, aceste discipline trateză unităţile respective din diverse puncte de vedere. Astfel, în timp ce stlistica studiază propoziţia şi fraza ca unităţi ale sistemului stilistic din punctul de vedere al expresivităţii, sintaxa se interesează de raporturile care se stabilesc între cuvinte în procesul de constituire a structurilor comunicative şi discursive, aceste raporturi fiind numite sintagmatice. Mai mult decât atât, anumite valori stilistice se realizează în actul comunicativ numai în funcţie de anumite relaţii sintagmatice, din care considerente realizarea în procesul comunicării a unui potenţial stilistic se produce numai în prezenţa unor structuri sintactice speciale.

0.3.4. O mare parte a mijloacelor stilistice nu poate fi studiată fără a apela la serviciile istoriei limbii. Altfel spus, situaţia contemporană a stilisticii româneşti nu poate fi interpretată la justa ei valoare fără cunoştinţe temeinice în domeniul istoriei limbii române. Având în vedere istoria formării şi constituirii normelor şi standardelor limbii române actuale, specialiştii în stilistică au posibilitatea să analizeze şi să urmărească procesul de constituire a normelor fonetice, lecicale, gramaticale, inclusiv stilistice, ale limbii române.

0.3.5. În fine, există o relaţie indiscutabilă între stilistică şi ştiinţa literaturii sau între stilistica lingvistică şi cea literară. De altfel, stilistica nu poate aparţine simultan lingvisticii şi ştiinţei literare. Fiind o ştiinţă despre limbă, stilistica rămâne o ştiinţă lingvistică, chiar dacă materialul de studiu este cel al literaturii artistice, întrucât, studiind stilul unei anumite epoci sau al unui autor concret, specialistul în stilistică urmează să studieze în profunzime stilul epocii sau al autorului respectiv, însă acest studiu nu capătă în nici un caz caracter literar. Nu rareori, vobind despre stilistică, termenul „literar” este confundat, în mod eronat, cu termenul „lingvistic”, dat fiind că în situaţii de acest fel se produce o identificare a noţiunii „mijloace de expresie ale limbii” (domeniu exhaustiv al lingvisticii) cu domeniul de utilizare a acestui termen (literatura artistică). Cu alte cuvinte, stilistica studiază mijloacele de expresie în toate

6

domeniile de valorificare a acestora (beletristică, publicistică, meas-media, literatură ştiinţifică etc.).

Aplicaţii: Evidenţiaţi relaţiile dintre stilistică şi celelalte niveluri ale sistemului limbii române.

Temă: Identificaţi obiectul de studiu al stilisticii lingvistice în raport cu cel al stilisticii artistice.

0.4. Metodele de cercetare stilistică

0.4.0. Fundamentul teoretic de cercetare în lingvistică, inclusiv în stilistică, este teoria cunoaşterii, care determină metodologia cercetărilor. În istoria oricărei ştiinţe, unul dintre procedeile de asigurare a progresului este perfecţionarea metodelor, elaborarea de metode noi, mai precise, mai adecvate obiectului, uneori metodele noi fiind de fapt rezultatul adaptării unor metode folosite anterior în alte ştiinţe. Înnoirea metodologică este în mod firesc corelată cu schimbările care se produc în teorie, precum şi cu exigenţele practicii, cu variatele aplicaţii ale studiului ştiinţific al unui obiect. Metoda, în sens larg, este un procedeu de cunoaştere a naturii, a universului şi a realităţilor sociale în vederea elaborării şi motivării unui sistem obiectiv de cunoştinţe despre univers şi societate. Metodele de cercetare comune pentru ştiinţă în genere sunt aplicate cu mult succes şi în lingvistică, inclusiv în stilistică, acestea fiind numite şi metodele clasice specifice. Astfel, putem vorbi de metode generale, aplicabile în toate ştiinţele, şi metode speciale, care se aplică în unele ştiinţe sau într-o ştiinţă aparte. Din categoria metodelor generale fac parte metoda analizei, metoda sintezei, metoda inductivă şi metoda deductivă. Metodele generale sunt utilizate şi în alte discipline, stilistica limitându-se să facă uz de acelea care sunt necesare la un moment dat. Odată cu dezvoltarea stilisticii ca ştiintă s-au dezvoltat, perfecţionat şi diversificat şi metodele utilizate. Această disciplină cunoaşte mai multe metode care pornesc de la concepţia că mijloacele de expresie sunt concepute ca un sistem complex de structuri şi funcţii care participă, toate în mod diferit, la stabilirea nivelului calitativ al unităţilor de expresie la un moment dat.

0.4.1. Metodele stilistice reprezintă un ansamblu de reguli, norme şi procedee de cunoaştere şi depind de natura domeniului cercetat. Analiza este o operaţie mintală constând în descompunerea unui întreg (obiect, calitate, proces sau relaţii dintre acestea) în părţi componente, operaţie realizată în procesul de cunoaştere şi în activitatea practică a omului. În felul acesta, metoda analizei constă în cercetarea unităţilor expresive de limbă prin descompunerea acestora în părţile lor componente pentru a se ajunge la cunoaşterea fiecăreia cu caracteristicile şi funcţiile lor proprii. Această analiză trebuie să rămână la nivelul entităţilor care reprezintă părţile componente ale sistemului şi subsistemelor de limbă şi al raporturilor dintre ele. Metoda analizei, ca metodă complimentară în raport cu metoda sintezei, permite stilisticianului să obţină informaţia necesară despre structura internă a obiectului cercetat. În acelaşi timp, metoda analizei poate fi de natură sincronică, adică mijloacele stilistice ale limbii se cercetează la un anumit segment de evoluţie istorică a limbii, şi de natură diacronică, care presupune examinarea structurii şi mutaţiilor din sistemul de mijloace stilistice în procesul de evoluţie istorică a limbii. Totodată, metoda analizei poate avea caracter retrospectiv, care constă în studierea tendinţelor de evoluţie istorică a

7

potenţialului stilistic constituit într-o anumită perioadă anterioară.

0.4.2. Metoda sintezei conduce la reconstrucţia mintală a unităţii stilistice de limbă descompuse în părţi (pentru analiză). Importanţa metodei sintezei constă în necesitatea stabilirii cu exactitate a locului şi rolului fiecărui component stilistic în sistemul general al limbii.

0.4.3. Metoda inductivă sau inducţia constă în abordarea realităţii de limbă prin studiul singularului şi particularului pentru identificarea trăsăturilor comune care exprimă generalul. Această metodă ajută să clasifice, să ordoneze şi să abstractizeze materialul concret de limbă. Metoda inductivă este una din căile principale de abordare a elementelor de limbă şi se limitează la identificarea unor motive probante de explicare a fenomenelor prin descoperirea unor legi. Spre deosebire de probitatea concluziilor deductive, concluziile inductive sunt doar probabile. Istoria ştiinţelor, a lingvisticii inclusiv, demonstrează că formularea legilor, descoperite prin inducţie, se caracterizează totdeauna prin ajustări şi corectări ulterioare permanente, fapt ce nu infirmă în nici un fel importanţa inducţiei ca metodă generală de descoperire a adevărului. Numărul infinit de fapte studiate nu-i dă lingvistului posibilitatea să-şi formuleze conceptele de bază prin generalizare inductivă. Din această cauză rezultă necesitatea folosirii deducţiei, deşi, prin obiectul ei de studiu, lingvistica e o ştiinţă eminamente inductivă. Descrierea lingvistică este inductivă în baza necesităţii de a explica fidel realitatea obiectivă a structurii limbii şi este deductivă din cauza necesităţii de a menţine coerenţa modelului şi de a ajunge la o generalitate coextensivă cu corpus-ul supus descrierii.

0.4.4. Metoda deductivă sau deducţia permite utilizarea unor judecăţi în care se pleacă de la premise ce conţin generalul şi se ajunge la cunoaşterea particularului. Dacă inducţia ajută la ordonarea, clasificarea şi abstractizarea materialului concret de limbă, deducţia permite ca, pe baza cunoaşterii teoriei, a generalizării şi abstractizării, să se poată formula concluzii asupra calităţii unor fapte concrete de limbă. Metoda deductivă constă în utilizarea unor principii teoretice generale pentru a obţine o informaţie precisă despre unele fapte stilistice concrete. Astfel, această metodă formază o unitate dialectică cu inducţia şi constă în parcurgerea drumului invers, de la legi şi principii la interpretarea fenomenelor particulare. Într-un sens special, termenul deducţie a fost folosit de L. Hjelmslev pentru a denumi descompunerea unui obiect în părţi tot mai simple până se ajunge la unităţi inanalizabile. Fragmentarea fluxului sonor în unităţi de diferite nivele (frază, propoziţie, morfem, fonem) este aplicarea lingvistică a deducţiei înţelese în acest mod particular.

0.4.5. În metodologia ştiinţelor, ipoteza e considerată ca o operaţie necesară, care de obicei precedă stabilirea oricărui adevăr; ipoteza este în general concluzia unei inducţii. În baza unor anumite observaţii, mintea noastră anticipează asupra rezultatului, construind o explicaţie provizorie, care urmează a fi verificată (confirmată sau infirmată). Emiterea ipotezelor e de regulă precedată de observarea unor analogii; se construiesc „raţionamente prin analogie”. În istoria lingvisticii în general şi a stilistici în parte au fost lansate numeroase ipoteze, dintre care amintim doar una: unităţile lexicale sinonime tind să dezvolte sensuri derivate sinonime cu conotaţie stilistică identică.

0.4.6. Ca şi în alte domenii ale ştiinţei, în lingvistică, în general, şi în stilistică, în

8

particular, sunt folosite mai multe metode proprii de cercetare, cea mai frecvent utilizată fiind metoda descriptivă, care constă în descrierea procedeului stilistic respectiv în toată amploarea elementelor componente şi a relaţiilor existente între aceste elemente. Consemnarea exactă a tuturor faptelor stilistice şi transformarea lor implicită în “date”, în materia primă a analizei ramâne tehnica preferata a stilisticianului şi a lingvistului în genere. Metoda descriptivă presupune reproducerea detaliată a tuturor procedeelor şi componentelor stilistice, cu maximum de acribie atât în definirea cadrului analitic, cât şi în procesul de elaborare a sintezei lor în funcţie de forma, conţinutul şi relaţiile stabilite între diferite procedee şi efecte stilistice.

0.4.7. Lingvistica, în accepţiunea din prezent, s-a constituit ca disciplină ştiinţifică la începutul secolului al XIX-lea şi îşi datorează apariţia metodei comparativ-istorice, care a rămas până în przent principala metodă de cercetare lingvistică, inclusiv stilistică, şi numai graţie aplicării ei lingvistica a devenit o ştiinţă propriu-zisă. Metoda comparativă-istorică înglobează un ansamblu de procedee cu ajutorul cărora se studiază evoluţia procedeelor şi mijloacelor stilistice ale limbii în raport cu unele faze anterioare de evoluţie a limbii.

0.4.8. În cazul studierii mijloacelor şi procedeelor stilistice literare în raport cu limbajul popular şi în special cu cel dialectal, stilisticienii sunt în drept să apeleze la serviciile metodei geografiei lingvistice, adică metoda de studiere a potenţialului stilistic al graiurilor unei limbi cu ajutorul hărţilor.Metoda geografiei lingvistice mai este numită şi metodă cartografică, pe motivul că procedeele şi mijloacele stilistice cercetate sunt reprezentate pe o hartă sau pe un glob geografic.

0.4.9. Odată cu evoluţia ştiinţei despre limbă se produce şi perfecţionarea metodelor de cercetare ştiinţifică. Astfel, ca urmare a interpretării limbii în calitate de sistem de semne cu o anumită structură şi relaţii, a luat amploare utilizarea metodei ştiinţifice de analiză şi abordare sistemică a fenomenelor de limbă în general şi a celor stilistice în particular. Metoda analizei şi abordării sistemice, numită şi metoda analizei structurale, constituie un ansamblu de procedee şi modalităţi de cercetare a unor sisteme complexe, pluridimensionale, caracterizate prin prezenţa unor relaţii multiaspectuale între elementele ansamblului, structura fiind definită din această perspectivă drept organizare coerentă a unor elemente definite prin relaţiile pe care le contractează reciproc. Indiscutabil, procedeele şi mijloacele stilistice constituie un sistem care se manifestă prin existenţa unui sistem de opoziţii, de tipul “neutru din punct de vedere stilistic – marcat stilistic”.

0.4.10. În ultimii cincizeci de ani, în lingvistică, inclusiv în stilistică, se folosesc frecvent unele metode matematice, în special metodele statistice. Metoda statistico-matematică oferă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor stilistice prin analize cantitative de detaliu şi întruneşte un ansamblu procedee şi modalităţi de prelucrare, de descriere şi de analiză a informaţiei stilistice. Este evident că, în etapa actuală, stilistica face uz pe scară largă de metoda statistico-matematică, pentru înregistrarea, prelucrarea şi generalizarea unui volum imens de informaţii acumulate în diferite etape ale evoluţiei procedeelor şi mijloacelor expresive, compararea acestora fiind realizată prin utilizarea tehnicilor moderne de calcul.

0.4.11. Metoda observaţiei este absolut obligatorie în orice ştiinţă; ea premerge

9

descrierea, comparaţia, clasificarea. Pe parcursul evoluţiei ştiinţei s-a putut constata că observaţia, descrierea, istoria, experimentul sunt necesare tuturor disciplinelor. Observarea nu înseamnă contemplare pasivă; a aplica metoda observaţiei înseamnă a face o operaţie de selecţie (trebuie să ştii ce să vezi) şi un început de interpretare (e important cum vezi). Observarea trăsăturilor fonetice, lexicale şi gramaticale ale unui text este orientatată spre descoperirea abaterilor de la anumite norme sau identificarea unui început de constituire a unor noi norme stilistice.

0.4.12. Tot cu statut special este folosită şi metoda experimentală care constă în reproducerea unor fenomene stilistice, inclusiv abaterile de la norma literară, pentru a fi înţelese în condiţii şi circumstanţe diferite (de exemplu, modificarea experimentală a sensului denotativ al subtantivelor care denumesc animale în vederea examinării virtualităţii dezvoltării unui sens conotativ prin analogie cu alte substantive din acest câmp lexico-semantic. A se vedea, în această ordine de idei, sensurile derivate conotative ale următoarelor substantive: cal, câine, măgar, bou, oaie, capră, cocoş, găină etc.).

0.4.13. În prezent distingem mai multe metode şi procedee moderne de studiere a limbajului uman. În primul rând, este vorba de analiza funcţională care constă în descrierea lingvistică de tip structuralist, caracterizată prin abstracţie şi generalitate, în opoziţie cu cercetarea concretului şi particularului, pe care şi-o propunea o mare parte din lingvistica tradiţională. Metoda de reducere a infinităţii datelor particulare şi concrete la un număr finit de unităţi generale şi abstracte ar putea fi denumită metoda analizei funcţionale, deoarece în operaţia de analiză lingvistică se caută ceea ce este pertinent (relevant, distinctiv) pentru realizarea funcţiei comunicative (funcţia principală a limbajului). Se acceptă şi se dezvoltă astfel o idee a lui K. Bühler, după care nu toate caracterele fizice ale semnului verbal sunt relevante pentru funcţiunea sa comunicativă (ideea aceasta poartă numele de principiu al relevanţei abstractive). Elementele concrete şi particulare sunt variantele, iar cele abstracte şi generale sunt invariantele; analiza funcţională este deci metoda de reducţie a variantelor la invariante. Procedeul tipic de reducţie a variantelor este comutarea, baza întregii teorii glosematice, dar utilizată de toate şcolile structuraliste „clasice”. Comutarea constă în schimbarea unui segment cu altul în acelaşi plan al limbii: mutarea unui segment din planul expresiei (conţinutului) în locul altui segment tot din planul expresiei, respectiv conţinutului. Dacă înlocuirea provoacă o modificare oarecare în planul opus, segmentele înlocuite unul prin celălalt sunt realizări a două invariante (se spune că cele două segmente „comută” sau „sunt în raport de comutare”); dacă înlocuirea nu provoacă schimbări în planul opus, cele două segmente sunt realizări ale aceleiaşi invariante (se spune că cele două segmente „nu comută” sau că „sunt în raport de variaţie”). Astfel, în procesul analizei stilistico-semantice a lexicului, stilisticianul apelează la metoda comutării, cubstituind elementele marcate stilistic cu elemente nemarcate stilistic, iar în procesul analizei sintactice transformaţionale se operează substituirea unei construcţii sintactice printr-o construcţie sinonimă. La procedeul comutării apelăm şi în cazul analizei distribuţionale, constând în identificarea distribuţiei semantice a componentelor marcate sau nemarcate din punct de vedere stilistic.

Aplicaţii:

10

1. Enumeraţi metodele de cercetare folosite de stilistică.

2. Identificaţi raportul între metodele de cercetare stilistică.

Metodă: Analizaţi, din punct de vedere stilistic, versurile ce urmează şi determinaţi metoda utilizată în procesul analizei:

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. / Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi. / El a întins spre mine o ramură ca un braţ. / Eu am întins spre el braţul ca o ramură. / El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr. / Eu am inclinat spre el umărulca un trunchi noduros. / Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând ca sângele. / Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva. / Eu am trecut prin el. / El a trecut prin mine. / Eu am rămas un pom singur. / El un om singur (Nichita Stănescu).

0.5. De la retorica antică la stilistica modernă (Unele aspecte referitoare la istoria stilisticii)

0.5.0. Primele datări de abordare stilistică a limbajului uman datează din perioada antică, deşi ca disciplină stilistica s-a constituit cu mult mai târziu. În această ordine de idei, cunoscutul lingvist francez Pierre Guiraud, amintind că Novalis spunea “Stylistik oder Rhetorik”, consideră că istoria stilisticii îşi trage originile din retorica antică, în timp ce, în opinia stilisticianul Stephen Ullmann, stilistica este o neoretorică, tot aşa cum pentru Guiraud retorica clasică este “stilistica celor vechi”. Tocmai din aceste considerente am putea afirma că stilistica este retorica practică a perioadei moderne. Prin urmare, retorica, ca precursoare a stilisticii, era definită, în antichitate, drept artă şi ştiinţă a elaborării unui discurs oratoc cu accentuate intenţii persuasive şi a apărut în secolul al V-lea î.Ch. în Sicilia (la Gorgias şi Corax), de aici fiind preluată de atenieni. Iniţial, retorica era concepută în calitate de artă a oratoriei şi a elocinţei. Subctantivul retorică este un derivat al substantivului retor, având snsul de „orator apreciat pentru că reunea înţelepciunea cu elocvenţa”. În viziunea anticilor, finalitatea declarată a retoricii era aceea de a transmite tehnicile persuasiunii, din care considerente în antichitatea elenă erau studiate procedeele stilistice, structura compoziţională a discursului oratoric, a operelor literare, legităţile de evoluţie a limbii, utlizarea tropilor şi a unor construcţii sintactice, toate acestea constituind conţinutul fundamental al tratatelor filosofice din antichitate. Astfel, procedeele de „ornamentare” a limbii se aflau în centrul atenţiei filosofilor antici care au formulat noţiunile de bază ale stilisticii şi au lansat idei pertinente asupra tropilor în general şi asupra modalităţilor de modificare a sensului cuvintelor. De altfel, este necesar să reţinem că retorica antică era numită „ştiinţă a tropilor” (P. Fontanier). Cu alte cuvinte, problemele stilisticii contemporane au constituit o preocupare importantă a filosofilor şi oratorilor eleni şi romani. Se ştie că retorica antică, definită ca ars bene dicendi, spre deosebire de gramatică, definită ca recte dicendi scientia, este, în viziunea retorilor antici, arta de a vorbi (şi scrie) bine, de a exprima în mod plastic, expresiv gânduri şi idei, adecvate situaţiei. Iniţial, retorica se baza pe concepţiile filosofice ale lui Platon (*428 î. Cr.- †347 î. Cr.) şi Democrit (*460 î. Cr.- †370 î. Cr.), concepţii care erau aplicate în toate domeniile activităţii spirituale, inclusiv în lingvstică şi retorică, limba fiind examinată în calitate de fenomen stabil, inevolutiv, iar tropii – în calitate de mijloace expresive iremediabile.

11

0.5.1. Retorica în antichitatea greco-romană

0.5.1.0. Retorica antică, inclusiv stilistica anticilor, are la bază oprele lui Aristotel, Cicero, Virgiliu, Horaţiu şi Quvinlilian. Aşadar, cele mai importante tratate de retorică sunt cele ale autorilor antici. Astfel, Aristotel a elaborat două tratate - Retorica şi Poetica, pe care le-a unit într-un volum cu titlul general Organon, şi ajunge la concluzia că retorica are ca obiect de studiu structurarea discursului oratoric, de primă importanţă fiind demonstraţia şi argumentaţia, lexisului (elocutio) rezervându-i-se un loc modest, iar poetica are ca obiect de studiu evocarea imaginară şi demersul de la imagine la imagine, nu de la idee la idee, ca în retorică. În viziunea lui Aristotel, retorica formează, împreună cu dialectica, un întreg, ambele constituind tehnici ale argumentaţiei, în timp ce retorica utilizează entimeme (silogisme fără premisă şi concluzie) în locul silogismelor propriu-zise. Aristotel face distincţie între limbajul colocvial şi cel scris, între limbajul poeziei şi cel al prozei, examinează utilizarea cuvintelor cu sens figurat, lansează idei pertinente în problema utilizării metaforei şi a metonimiei în stilul oratoric şi în cel poetic, supune analizei unele procedee sintactice utilizate frecvent în arta oratorică. Tratatul lui Aristotel prezintă un mare interes pentru lingvişti şi stilişti. În viziunea lui Aristotel, scopul retoricii constă în ameliorarea discursului oratoric şi a limbajului politic. Oratorul, în opinia filosofilor eleni, erau în drept să apeleze la proverbe, aforisme, maxime.

Retorica lui Aristotel conţine o teorie a argumentaţiei, o teorie a elocinţei şi o teorie a compoziţiei discursului. Conform retoricii antice, textul persuasiv trece prin mai multe faze de elaborare şi de performare:

1. inventio = identificarea materialului;

2. dispositio = structurarea materiei găsite;

3. elocutio = prelucrarea lingvistică a materialului structurat.

Faptul că retoricienii antici erau preocupaţi, în general, de cuvântări orale, a făcut să mai apară încă două faze:

4. memoria = învăţarea pe de rost, memorizarea textului;

5. actio / pronuntatio = prezentarea cuvântării.

Ultimele două faze revin azi mnemotehnicii şi kinezicii, respectiv dicţiei. De timpuriu, elocutio (cuvânt ce se traduce şi „stil”) s-a desprins din schema celor cinci partes artis şi a căpătat autonomie. Ca urmare, retorica şi stilistica încep să fie considerate cam acelaşi lucru: noţiunea retorică (adică stilistică) de literatură; a doua consecinţă a fost estetizarea formelor lingvistice retorice – ceea ce se va numi reflexivitatea limbajului. Categoriile de elocutio numite tradiţional figuri vor fi înţelese ca forme lingvistice cu caracter poetic.

Retorii antici au elaborat schema compoziţională a discursului oratoric, inclusiv a operei literare: introducerea (unui discurs sau tratat), separarea în părţi componente, enunţarea temei, combaterea unor idei şi încheierea. Totodată, în perioada antică târzie, stilul capătă un caracter exuberant şi straniu, iar figurile joacă un rol esenţial, mai ales ornamental,

12

fapt ce conduce la apariţia unui dezechilibru între compartimentele retoricii, la predilecţia pentru elocutio, în pofida faptului că încă Platon şi Socrate manifestaseră rezerve faţă de o retorică înţeleasă abuziv ca o artă de a induce în eroare auditoriul cu vorbe meşteşugite, de a-i forma opinii, nu judecăţi argumentate.

0.5.1.1. Contribuţii valoroase în dezvoltarea retoricii antice, respectiv a stilistice, au adus poetţii şi oamenii de cultură din Roma antică. Astfel, Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu (*8 decembrie 65 î.Hr., Venosa - †27 noiembrie 8 î.Hr., Roma) a fost unul din cei mai importanți poeți romani din "perioada de aur" a literaturii romane ("Secolul lui Augustus") sau "epoca augustană", cuprinsă între anii 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14 p.Chr. (moartea împăratului Augustus). A scris două cărți cu Satire (Satirae), numite de Horațiu Sermones ("Convorbiri"), care cuprind 18 poezii scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius; Cartea Epodelor (Epodon liber, din limba greacă epódos „refren”), denumită de Horațiu Iambi, deși numai o parte din poezii sunt scrise în ritm iambic, restul în dactile, care cuprinde 17 poeme lirico-satirice cu referire la evenimentele și problemele politice ale epocii; patru cărți de ode, intitulate Carmina, care cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologico-religioase, politice, morale, erotice, bacchice, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice şi Epistulae „Scrisori”, în hexametru dactilic cu problematică filosofică, morală, literară etc., din ultima lucrare remarcându-se în mod special Epistula ad Pisones „Scrisoare către Pisoni”, Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 15 a.Chr., și cei doi fii ai săi, Lucius și Gaius, iubitori și protectori ai literelor, cunoscută mai târziu ca Ars poetica „Artă poetică”. Fără a avea pretenția de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare. Această operă a exercitat o deosebită influență asupra posterității, până în timpurile moderne, servind drept fundament teoretic al clasicismului în plan literar şi în problema stilurilor. Astfel Nicolas Boileau-Despréaux, poet și critic literar francez, sintetizează în Art poétique (1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel (poezia este o imitație a vieții - mimesis) și ideile estetice ale lui Horațiu.

0.5.1.2. Ulterior, poetul latin Publius Vergilius Maro (*15 octombrie 70 î.Hr., Andes – †19 î.Hr., Brundisium / azi Brindisi), cunoscut în limba română ca Virgiliu, autor al epopeii în versuri Aeneis („Eneida”), considerată epopeea națională a romanilor, al Bucolicelor (de fapt: Eclogae vel bucolica) şi al Georgicelor (Georgica, format din substantivele greceşti gé "pământ" şi érgon „lucrare”, de la care derivă şi substantivul georgós „agricultor”), operă didactică în patru cărți scrisă în hexametri, compusă la sugestia lui Maecena, cu scopul de a sprijini redresarea agriculturii italice, a creat, pentru prima oară, schema compoziţională a operei liuterare, cunoscută sub denumirea „roţile lui Virtgiliu”. Conform opiniei lui Virgiliu, această schemă are forma unei circumferinţe sau a unei roţi. Viorgiliu distinge trei stiluri: 1) mediocrus stylus „stilul moderat”, utilizat în procesul de descriere a activităţii agricultorilor, acest stil fiind numit şi bucolic; 2) gravis stylus „stilul grav, elevat”, folosit pentru descrirea faptelor eroice, fiind specific epopeilor şi 3) humilus stylus „stilul unil, simplu”, folosit pentru descrierea vieţii cotidiene.

0.5.1.3. Renumitul Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a

13

concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin. Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ (ingenium), cultura vastă (doctrina) și practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba cetățeanului și a cetății. Între aceste discursuri se disting: In Verrem „Împotriva lui Verres” - o serie de șapte discursuri ținute în anul 70 î.Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în timpul guvernării Siciliei; se remarcă de asemenea In Catilinam „Împotriva lui Catilina” sau Catilinarele, poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva republicii; celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar. Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinții oratoriei antice. În tratatele sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor curente retorice care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), luând în discuţie problema formării oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este, în concepția lui, prototipul omului și cetățeanului desăvârșit, o personalitate complexă. El își materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit: De oratore libri tres „Trei cărți despre orator”, tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat lui Quintus, fratele său, și redactat sub forma unui dialog între celebritățile forului roman Crassus și Marcus Antonius (omonim al generalului); Partitiones oratoriae „Diviziunea părților artei elocinței” alcătuit în 54 î.Hr., un adevărat manual de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus; deosebit de valoroase sunt și alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î.Hr., în care Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se curentului aticist, prea simplu și sobru, care apăruse la Roma între 51-50 î.Hr. și tratatul Orator, în care Cicero își apără din nou idealul său retoric moderat, amenințat de influența crescândă a aticismului. Cicedro constată prezenţa unei relaţii intime între stiluri în funcţie de domeniul comunicării şi lansează ideea că retorii urmează să elaboreze un plan compoziţional al discursului oratoric şi al operei literare: introducere (în tratatele de retorică este vorba despre discurs), divizarea discursului sau a operei literare în părţi componente, afirmaţia (unei teze), combaterea sau respingerea (unei anumite idei) şi concluzia.

0.5.1.4. În fine, Marcus Fabius Quintilianus (n. 35 - d. 100) a fost un retor și pedagog roman, fiind, alături de Cicero, unul dintre renumiții oratori și scriitori latini. Lucrarea sa, De institutione oratoria „Despre oratorie” este primul tratat sistematic de pedagogie, fiind un punct de referință important pentru școlile medievale de retorică și în literatura renascentistă. Această operă abordează nu doar teoria și practica retoricii, ci și educația fundamentală și dezvoltarea oratorului însuși.

Aşadar, datorită lui Ovidiu, Horatiu (care apropie elocinţa de poezie), Cicero, la care interesul înclină spre elocutio, şi Quintilian (care pune accentul pe bene dicendi), distanţa dintre poetică şi retorică se reduce substanţial, iar începând cu Quintilian, retorica devine o disciplină de importanţă majoră în educaţia romană şi apoi în pedagogia clasică occidentală. Examinând esenţa retoricii antice, R. Barthes ajunge la concluzia că aceasta are un accentuat caracter enciclopedic, retorica ca disciplină prezentându-se drept o tehnică, o ştiinţă, o morală, o formă de învăţământ, o practică socială, ludică etc., având drept finalitate

14

promovarea adevărului. Mai mult, antichitatea greco-latină a elaborat o retorică bazată pe o meditaţie sistematică aupra limbii, specificul ei constând în orientarea sa literară şi ca urmare artele poetice erau interpretate ca fiind nişte “stilistici” ale literaturii, construite pe ideea de abatere. Astfel, la baza retoricii şi a lingvisticii antice se află “eroarea clasică”: caracterul normativ, prescriptiv şi static al preocupărilor de estetică a expresiei. În această ordine de idei este edificatoare opinia lui P. Guiraud: “Prin origini, retorica este esenţialmente finalistă, pragmatică, dogmatică, normativă. Finalistă, în măsura în care opera literară (de artă, în general) e definită prin destinatar, concepută ca obiect, o fabricare în vederea consumului. De unde noţiunea de genuri, care stă la baza definiţiei stilului. E normativă, pentru că se bazează pe o tehnică definită de legi. Regulile sunt pragmatice, arta de a scrie fiind un praxis mai mult decât o speculaţie teoretică asupra naturii şi funcţiilor limbajului; e dogmatică, fondată pe imitaţia de auctores – mari modele. Retorica se bazează pe o concepţie esenţialistă a omului şi a universului; lumea creează idei, literatura şi artele sunt imagini ale lor (mimesis-ul aristotelic şi Platon)”.

În concluzie, putem pune în evidenţă contribuţia filosofilor antici în probleme de retorică şi de stilistică:

1) legătura indisolubilă dintre conceptele filosofice şi crezul idealul estetic; 2) elaborarea teoriei tropilor şi a figurilor de stil, terminologia propusă existând şi în

prezent;

3) identificarea stilurilor literare.

Aplicaţii: Enumeraţi principali teoreticieni ai retoricii antice.

Temă: Explicaţi esenţa stilului moderat, a stilului grav şi a stilului umil din concepţia poetului latin Horaţiu.

0.5.2. Retorica şi stilistica în Evul Mediu

0.5.2.0. Evul Mediu este o perioadă de stagnare a procesului de evoluţie a retoricii şi, respectiv, a stilisticii, deşi au fost elaborate numeroase opere literare de mare prestigiu. Stilul poetic din această perioadă se bazează, în linii mari, pe prescripţiile retoricii antice. Totodată, Evul Mediu este dominat de retorica creştină şi, ca urmare, plasează stilistica propriu-zisă pe locul al doilea, alături de gramatică şi de dialectică, iar gramatica îşi extinde sfera la studiul figurilor şi al tropilor. Cu alte cuvinte, nu suntem în drept să considerăm procedeele stilistice din această epocă ca fiind o nouă etapă în evoluţia retoricii sau a stilisticii. Cu toate acestea, pentru perioada respectivă este edificatoare creaţia poetului francez François Villon (1431-1465). Mesajul poeziei sale îl situează printre poeţii moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificație. Pe lângă baladele în jargon, opera lui Villon include Lais (1456, cunoscut drept Micul Testament), Testament (1461, sau Marele Testament) și poeme precum Débat du cœur et du corps de Villon (Dezbatere între inima și trupul lui Villon) și Épitaphe Villon, mai cunoscut sub titlul Ballade des pendus (Balada Spânzuraților), scrisă în timp ce Villon aștepta aceeași soartă. Lais și Testamentul sunt pline de jocuri de cuvinte, ironie, căință și o preocupare constantă de moarte, umor suculent, revoltă și milă.

Filosofii postrenascentişti (Descartes şi empiriştii englezi), iubitori ai adevărului şi ai

15

gândirii logice, s-au pronunţat împotriva pericolelor estetizante ale retoricii antice axate pe tropi. Limbajul uman se impune tot mai mult în centrul de atenţie al gramaticienilor, care erau preocupaţi de tot spectrul de probleme lingvistice şi, ca urmare, retorica devine un compartiment special al gramaticii. În Franţa, de exemplu, specialiştii în lingvistică (Pierre Dubois, Louis Meigret, Petrus Ramus, Robert Estienne) lansează idei importante în problema stilurilor literare şi a mijloacelor expresive, identifică direcţiile şi modalităţile de perfecţionare a limbii literare, elaborează normele limbii literare, retorica fiind considerată drept o cale sigură de asimilare a stilului grav de exprimare.

0.5.2.1. Un continuator al retoricii lui Aristotel şi Quintilian a fost Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (*28 februarie 1533 - †13 septembrie 1592), unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii. Este cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic. Colecția sa voluminoasă de Essais (cuvânt ce însemna propriu-zis „încercări”) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era interpretată pe atunci mai degrabă ca un defect decât o inovație. Autorul Eseurilor s-a pronunţat împotriva unor procedee stilistice artificiale, inutile, a evitat ornamentarea limbajului cu tropi şi figuri stilistice, întrucât stilul, în opinia lui Montaigne, este chemat să reprezinte astfel realitatea încât limbajul colocvial să se apropie de cel scris.

Tot în Evul Mediu, creşte interesul faţă standardizarea limbilor literare şi în special faţă de norma stilistică a limbii literare, de aceste probleme fiind preocupaţi scriitorii şi lingviştii. În această ordine de idei sunt edificatoare ideile cu privire la limbajul poetic ale scriitorului François Malherbe (1555-1628) şi ale gramaticianului Claude Favre de Vaugelas (1585-1650).

Poetul François Malherbe nu a formulat o doctrină stilistică proprie, ci a făcut doar unele note şi comentrarii critice pe marginea operelor lui Desportes. Totuşi, putem conchide că el se pronunţa pentru claritatea stilului şi puritatea limbii, era împotriva melanjului de stiluri, combătând prezenţa unităţilor lexicale din limbajul popular în stilul elevat al poeziei. De asemenea, el propunea excluderea din limba franceză a italienismelor, grecismelor şi a germanisemlor, era un adept fervent al normalizării limbii literare şi propunea limba vie ca sursă principală de îmbogăţire a limbii literare. În baza concepţiilor sale despre limbă Nicolas Boileau sau Despréaux l-a considerat ca fiind fondatorul clasicismului. În acelaşi timp, gramaticianului Claude Favre de Vaugelas, succesorul lui François Malherbe în probleme de stilistică, după ce a încetat să colaboreze la dicţionarul Academiei franceze, a elaborat celebrele sale Remarques sur la langue françoise : utiles à ceux qui veulent bien parler et bien escrire, operă prescriptivă a gramaticii limbii franceze bazată pe observaţii fine asupra limbii vorbite în epoca respectivă. El a elaborat codul stilului elevat, care urma să fie practicat de elita intelectuală franceză şi în primul rând de curtea regală, incindicând utilizarea corectă a formelor, tropilor şi figurilor de stil în limba literară.

În această perioadă retorica era considerată ca fiind o parte componentă a gramaticii, din care cauză nu erau supuse analizei mijloacele de expresie în reaţiile literare. Ca urmare, Joachim Du Bellay (1522-1560) a publicat opera sa Défense et illustration de la langue française, în care autorul prezintă crezul artistic al poeţilor de la Pleiada. În opinia lui Du Bellay, poeţii şi scriitorii dispun de o mare libertate în procesul de selectare a mijloacelor de expresie utilizate pentru crearea procedeelor stilistice. Du Bellay identifică patru mijloace de

16

îmbogăţire a vocabularului : createa neologismelor, împrumuturile din greacă şi latină, împrumutturile din dialecte şi graiuri, utilizarea arhaismelor şi a cuvintelor învechite. Celebrul estetician Nicolas Boileau-Despréaux (1636-1711) a examinat mai multe probleme de poetică şi de stilistică în tratatul său Art poétique, în care susţine că „stilul est inseparabil de idee”. Totodată, el a formulat câteva indicaţii practice pentru scriitorii şi poeţii din perioada respectivă: Ceea ce este considerat ca fiind bun se anunţă cu claritate ; cuvintele necesare în vorbire vin repede; cuvântul pus la locul său înseamnă putere, el impune Muzei regulile scopului urmărit. Boileau nu a analizat procedeele stilistice, dar s-a pronunţat pentru selectarea meticuloasă a mijloacelor de expresie în cazul oratorilor, scriitorilor şi poeţilor.

0.5.2.2. Un rol important pentru modernizarea retoricii şi stilisticii, inclusiv a lingvisticii în genere, l-au jucat filosofii-enciclopedişti (Voltaire, Condillac, Diderot, Buffon). Deşi încă era practicată o retorică cu regulile rigide ale stilului elevat, Academia Franceză, pornind de la ideea că limba evoluează în permanenţă, a propus următoarea clasificare a stilurilor: stilul elevat, folosit în tragediile clasice, în ode, în discursuri; stilul modern, folosit în romane şi în general în proză; stilul simplu (familiar), folosit în comedii , în farse şi în fabule. Stilurile sunt în continuă evoluţie, vocabularul de asemenea se modifică. Tot în acest context urmează să amintim opinia jurnalistului francez Antoine Rivarol (1753-1801) care s-a pronunţat împotriva purismului excesiv, acesta din urmă fiind deplasat pe un plan secundar. În acelaşi timp, Jean-François Marmontel (1723-1799), autor al unor romane epice, a propus teoria celor trei stiluri : simplu, mediu şi sublim sau elevat. O contribuţie aparte în constituirea stilicii ca ştiinţă are şi Etienne Bonnot de Condillac (1715-1780), care, în studiul său filosofic Essai sur l’origine des connaissances humaines, a examinat mai multe probleme de lingvistică: originea limbilor, classificarera ierarhică a limbilor, limba, în opinia lui de Condillac, reflectând particularităţile naţionale ale popoarelor. Merită amintit aici şi Georges-Louis Leclerc, contele Buffon (1707-1788), autorul operei Histoire naturelle, suivie des Epoques de la nature, care se impune printr-un stil excelent de expunere şi în care autorul se interesează de legile de evoluţie a limbi şi în special de problemele stilisticii. Crezul său estetic şi l-a exprimat în fraza următoare: a scrie bine înseamnă în acelaşi timp a simţi bine, a gândi bine şi a vorbi bine.

Meritul principal al enciclopediştilor francezi în constituirea stilisticii consistă în faptul că ei au acceptat ideea de evoluţie continuă a limbii, fără să amintim aici de alte contribuţii importnate ale acestora.

Caracterul normativ al retoricii formale este dominant până în secolul al XVIII-lea, Tratatul despre tropi al lui Dumarsais ilustrând ruptura dintre fond şi formă. Această independenţă a figurii de context, ignorarea funcţiei de comunicare în favoarea unor minuţioase descrieri şi taxinomii, prejudecata că figurile sunt un stoc de procedee – toate acestea au fost luate şi aplicate ornamental discursului – ca florile pe o ţesătură –, ceea ce a conduS la deprecierea retoricii şi la reacţia antiretorică.

Aplicaţii: Prezentaţi succint principalele realizări stilistice în perioada Evului Mediu.

Temă: Explicaţi conceptul de stil elevat, modern şi simplu, vehiculat de Academia Franceză.

0.5.3. Stilistica în perioada modernă

17

0.5.3.0. În secolul al XIX-lea, retorica capătă un caracter literar progresiv şi ca urmare creşte ponderea lui bene scribendi „a scrie bine”, ceea ce a condus la reducerea substanţială a rolului retoricii, ca tehnică a argumentaţiei şi a persuasiunii, retorica tinzând să devină studiul lexicului poetic. Se stabileşte, prin urmare, o relaţie de sinonimie între retorică şi stilistică (gramatică, în terminologia epocii). Totodată, se pune accentul pe dimensiunea paradigmatică a discursului, în rezultat acesta este atomizat în figuri stilistice care nu mai urmăresc constrituirea unui întreg artistic. Taxinomia figurilor de stil devine, tratatele clasice de retorică atestând peste 250 de specii ale figurilor limbajului.

Aşadar, în secolul al XIX-lea, stilistica, inclusiv studierea stilurilor limbii, constituia încă un apanaj exclusiv al scriitorilor şi al poeţilor. Retorica tradiţională, ca parte componentă a gramatricii, era o disciplină importantă în învăţământul secundar şi superior. Codul rigid de reguli retorice de altă dată pierde substanţial din teren, iar purismul în limbă, dictat de Academia Franceză, se confruntă cu stilul liber al romancierilor, iar mai târziu cu cel al reprezentanţilor clasicismului realist. Comediile, farsele, fabulele devin nişte surse inepuizabile de îmbogăţire a limbii. Totodată, lexicul familiar, argoul şi cuvintele dialectale pătrund în literatură şi în limba literară. Astfel, François Rabelais (cca 1494-1553) a exercitat o influenţă considerabilăasupra limbii din epoca sa, iar Victor Hugo (1802-1885) a introdus în operele sale un număr impunător de cuvinte familiare, argotice şi dialectale pentru a imprima o expresivitate sporită operelor sale.

Ideile lui Boileau şi principiile estetice ale lui Buffon cu privire la legătura dintre forma şi conţinutul enunţului continuă să fie drept bază teoretică în crezul estetic din această epocă. Totuşi, problemele principale ale stilisticii, cu excepţia unor cazuri speciale legate de predarea retorici în cadrul cursurilor de gramatică, au rămas în afara sfereai de cercetare a lingviştilor. Termenul stilistică, folosit pentru prima dată în 1840, va fi înregistrat în dicţionarele franceze abia în secolul XX.

În concluzie, putem susţine fără teamă de a greşi prea mult, că sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea s-au manifestat ca antiretorice (romantismul îndeosebi), poate şi pentru că didactica a sclerozat o disciplină în esenţa ei formativă. V. Hugo o considera mai prejos decât gramatica, iar pentru T.S. Eliot era o etichetă a stilului “rău”; pentru Croce, inseparabilitatea conţinut–formă nu mai lăsa loc unor podoabe adăugite. În linii mari, istoria retoricii este în aceastră perioadă o literaturizare a artei retorice, o marginalizare a componentei sale filozofice şi argumentative în favoarea elementelor literare şi stilistice, deci ca o restrângere a domeniului său.

0.5.3.1. Stilistica, ca ramură a lingvisticii, datează de la începutul secolului al XX-lea, când Charles Bally, fost student al lui Ferdinand de Saussure şi, mai apoi, profesor al Universităţii din Geneva, publică o serie de lucrări în care afirmă că stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii. Această definiţie pune în evidenţă faptul că domeniul stilisticii se situează cu preponderenţă în registrul vorbirii (parole), al actualizării posibilităţilor comunicative ale limbii (langue). Aşadar, personalitatea care a marcat evoluţia stilisticii şi a determinat obiectivele ei de cercetare este celebrul savant elveţian Charles Bally (1865-1947), care ocupă un loc aparte în istoria stilisticii franceze, fiind considerat fondatorul stilisticii în general. El a redactat mai multe opere valoroase: Traité de stylistique française (1909), Le language et la vie (1913), La pensée et la langue, Bulletin de la société linguistique de Paris 22-23 (1922), La Crise du français, notre langue maternelle à l'école (1930), Linguistique générale et linguistique française (1932), Stylistique

18

et linguistique générale (1932), L’arbitraire du signe. Valeur et signification (1940) etc. Charles Bally a protestat contra studierii limbii pe baza materialului oferit de literatură şi considera că stilistica urmează să studieze faptele expresive din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv. Cu alte cuvinte stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbă şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii. În opinia lui Charles Bally, stilistica limbii are ca obiect de cercetare limba, nu stilul şi, ca urmare, stilistica lingvistică studiază faptele de expresie ale limbajului organizat din punctul de vedere al conţinutului afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbă şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii. Stilistica francezei, a românei, a germanei etc. se aplică inventarului de mărci variabile, opuse mărcilor obligatorii ale codului. Altfel spus, Charles Bally îşi propunea să studieze stilistica vorbirii în general, nu pe cea a operelor literare. Întrucât limbajul exprimă gânduri şi sentimente, el considera că exprimarea sentimentelor constituie obiectul stilisticii. Astfel, Bally limitează domeniul stilistic la limba comună, “vie”, socotind că acesta este domeniul natural al limbajului în care se reflectă viaţa noastră sufletească. Dat fiind că funcţia fundamentală a lingvisticii este studierea legăturii dintre limba vie, naturală şi viaţă, Bally se opune atât funcţionării logice a limbajului intelectual, cât şi celei elaborate, artificiale a limbajului artistic. Charles Bally este primul stilistician care a propus o teorie modernă a efectelor de stil. Pronind de la ideea că în vorbirea comună există nuanţe afective exprimate direct, prin sensul cuvintelor ori al expresiilor, acestea nuanţe fiind numite efecte naturale, care influenţează asupra sentimentelor exprimate de locutor. În felul acesta, conotaţiile indirecte, care definesc subiectul vorbitor din punctul de vedere al originii, sunt calificate ca fiind efecte prin evocare. O sursă importantă de formare a efectelor de stil este, în opinia lui Charles Bally, sinonimia fie cea lexicală (de exemplu: aer–văzduh), fie cea gramaticală (de exemplu: o femeie dulce - o dulce femeie). Prin urmare, în centrul stilisticii se află noţiunea de selecţie. Tot Bally are meritul de a fi fundamentat metodologia cercetării stilistice, constând în identificarea şi delimitarea faptelor de expresie cu conţinut afectiv, ca ulterior acestea să fie raportate la limbajul intelectual sau noţional căruia i se opun. Opunând caracterul intenţional al discursului celui neintenţional, Bally distinge stilistica de estetica literară şi chiar de stil, limitând-o la o “lingvistică a vorbirii” şi, ca urmare, stilistica lui este o “stilistică fără stil”.În baza acestui fapt, Bally exclude din centrul de atenţie al stilisticii nu numai stilul, ci şi limbajul operelor artistice, întrucât scriitorul foloseşte limbajul în operele literare în mod voluntar şi conştient, adică urmăreşte o intenţie estetică, adică scriitorul utilizează mijloacele expresive ale limbii pentru a crea o valoare estetică, tot aşa cum o procedează pictorul făcând uz de culori ori muzicianul făcând uz de sunete. Anume din aceste considerente Bally separă stilul de stilistică.

Pentru Charles Bally, deci, valoarea stilistică a unui cuvânt, a unei formule sintactice etc. este identică cu valoarea ei afectivă. Limba vorbită este mai spontană, mai liberă decât cea scrisă, prin urmare mai bogată în cuvinte şi construcţii expresive, produse ale afectului. Bally consacră, în Le langage et la vie, un capitol întreg raportului dintre limba vorbită şi limba scrisă, care nu trebuie eliminată din cadrul preocupărilor stilistice, dacă conţine unităţi stilisticed venite din limba vorbită; în schimb, el exclude din sfera de investigaţii a stilisticii studiul limbii scriitorului, sub motiv că expresivitatea scrisului literar nu este spontană, ci

19

derivă din folosirea voluntară şi conştientă a limbii în vederea obţinerii unor valori estetice. Din cele menţionate anterior rezultă că expresivitatea poate fi situată la originea constituirii stilisticii, iar modul în care a fost concepută explică cauza divizării acesteia în stilistică lingvistică şi stilistică literară (estetică).

Deşi distincţia propusă de Bally dintre stilistica lingvistică şi stilistica literară pare, la prima vedere, suficient de plauzibilă, totuşi ea este inoperantă se produce o separare artificială a faptelor limbii comune de cele ale limbii artistice, atribuindu-le intenţii diferite. Atât stilistica lingvistică, cât şi stilistica literară se bazează pe un element comun (psihic) al limbajului, recunoscut şi de Bally pentru limba uzuală, şi anume afectivitatea individuală a vorbitorului, care stă la baza asocierii percepţiilor individuale cu ideea de valoare. Din aceste considerente suntem în drept să recunoaştem că şi scriitorului dispune de această experienţă umană.

Este inacceptabilă, de asemenea, ideea lui Bally conform căreia faptele de expresie marcate afectiv apar întotdeauna în discurs în mod “spontan şi firesc”, după cum pare a fi inacceptabil şi faptul că în vorbirea normală “intenţia estetizantă” lipseşte cu desăvârşire. În această ordine de idei urmează săp avem în vedere că finalitatea stilisticii lingvistice este identică, în multe privinţe, cu acea a stilisticii literare, deoarece ambele beneficiază de atitudinea subiectivă a emiţătorului de mesaj, în baza acestuui lucru faptele de limbă transformându-se în fapte expresive, adică în fapte de stil.

Se pare că Bally, excluzând stilul din domeniul stilisticii, nu a urmărit decât să condamne retorica şi importanţa ei în procesul de constituire a unei teorii generale a stilului. Totuşi, meritul indiscutabil al lui Bally constă în faptul că el a separat stilistica de retorică şi a plasat-o pe terenul faptelor de limbă vii.

0.5.3.2. Cercetările de stilistică inaugurate de Charles Bally au fost preluate în lingvistica franceză în studiile lui M. Cressot şi de J. Marouzeau, care au extins obiectivele stilistici şi asupra literaturii. Acestor stilisticieni li se datorează studiul multilateral şi sistematic al faptelor stilistice, care au un caracter exterior în raport cu conţinutului noţional al unităţilor de limbă, extinzând astfel obiectivul stilisticii asupra tuturor compartimentelor limbii: sunete, lexic, sintaxă, părţi de discurs. Un succesor fidel al stilisticii lui Charles Bally este St. Ullmann care consideră că stilistica se ocupă cu valorile expresive şi evocative ale limbajului, obiectul ei de studiu ţinând astfel de stilistica lingvistică.

Aplicaţii: Expuneţi succint principalele realizări ale stilisticii în perioada modernă.

Temă: Demonstraţi că Chales Bally este fondatorul stilisticii.

0.5.4. Stilistica în perioada contemporană

0.5.4.0. Prin studiile de stilistică ale lui Charles Bally şi ale urmaşilor săi, retorica a pierdut statutul de disciplină de învăţământ şi a căpătat unele conotaţii peiorative, dar, datorită studiilor moderne de semantică (logică) şi de semiotică, ea a revenit în centrul preocupărilor

20

ştiinţifice cu denumirea de neoretorică. Astfel, în a doua jumătate a secolului XX are loc un neaşteptat reviriment al retoricii, care a cunoscut două orientări de cercetare. În primul rând, este vorba de retorica de orientare filosofică, care are drept obiectiv major cerceratrea structurilor argumentative cu funcţie conativă, relansate de Chaïm Perelman şi L. Olbrechts–Tyteca în 1958 prin Traité de l’argumentation. La nouvelle rhétorique. În al doilea rând, este vorba de retorica de orientare lingvistică sau poetică, care cunoaşte următoarele două direcţii: a) new criticism şi critica de la Chicago. În acest sens se impune retorica lui J. A. Richards din studiul Philosophy of Rhetoric (l936), care în studiul său pune accentul pe efectele emotive ale unităţilor de limbă provocate cititorului şi concepe opera literară ca act de comunicare verbală. În baza acestei poziţii teoretice, J. A. Richards lansează ideea că poezia nu este un fel de limbaj, ci un “mod de folosire” a limbajului. Un alt reprezentant al acestei orientări, Kenneth Burke, substituie retorica bazată pe persuasiune cu o alta, întemeiată pe identificare, întrucât “literatura eficace nu poate fi decât retorică”. Tot în acest context este necesar să amintim de Wayne Booth care a elaborat o retorică a romanului (l961) şi o retorică a ironiei (l974) cu aspect conţinutistic: vocea auctorială, apelurile evidente adresate cititorului etc.; b) noua critică franceză, având antecedente în structuralismul lui Ferdinand de Saussure. În această critică s-a impus datorită studiilor lui R. Barthes şi ale discipolilor săi, Gérard Genette şi Tzvetan Todorov. Noua critică franceză se caracterizează prin respingerea aspectelor normative ale limbii, analiza formală a diferitelor tipuri de discurs pe baza examinării funcţiilor limbajului, predilecţia taxinomică, identificarea retoricii cu poetica şi cu semiotica etc. În viziunea lui P. Genette, pentru reprezentanţii noii critici franceze, vechea retorică nu mai prezintă decât un interes istoric, literatura modernă având retorica sa proprie care constă tocmai în refuzul retoricii. Mai mult, noua critică franceză limitează obiectivele retoricii la elocutio şi, în consecinţă, numai la tropi şi la figuri. Totodată, adepţii aceştei şcoli reduc ansamblul tropilor la două figuri semantice: metafora şi metonimia, iar retorica a fost restrânsă numai la “figura figurilor” – metonimia.

0.5.4.1. Deşi descinde din noua critică franceză, ca o reacţie la modalitatea de interpretare a obiectivelor retoricii, Grupul µ a extins subnstanţial preocupările teoretice ale retoricii, incluzând în câmpul ei de interese întreaga problematică a stilisticii literare. În opinia Grfupului µ, retorica este de natură lingvistică şi urmează să studieze toate problemele referitoare la funcţia poetică a limbii, identificată de R. Jakobson. În opinia Grupului μ, retorica urmează să fie interpretată fie ca o retorică restrânsă (o teorie a figurilor limbajului), fie ca o retorică generală, în măsura în care înglobează în câmpul figurii însuşi discursul, grila sa fiind aptă să acopere toate structurile literare, indiferent la ce nivel. Totodată, diferenţa dintre figuri şi tropi este neutralizată prin introducerea termenului metabolă, împrumutat din vechile retorici. Clasificarea metabolelor se face după operatori semantici preluaţi de la Quintilian: suprimare, adjoncţie şi permutare, la nivel de fonem, grafem, semem, referenţial şi sintactic.

0.5.4.2. Dacă Charles Bally face o distincţie netă între stilistica lingvistică şi stilistica literară sau estetică, pentru Benedetto Croce (25.II. 1866 - 20 XI. 1952), critic, filozof idealist și politician italian, stilistica literară sau estetică este un domeniu stilistic din care cauză el nu se mai pronunţă pentru o distincţie tranşantă între lingvistic şi estetic şi postulează de la început inseparabilitatea lor. În estetica lui B. Croce esteticul este imanent

21

lingvisticului; arta, fiind intuiţie, se manifestă în expresie şi această expresie este limbă. Conceptul de artă ca limbaj sau intuiţie-expresie constituie ideea de bază a lucrărilor lui B. Croce. Deşi cunoaşterea estetică şi cea conceptuală sunt destul de diferite, între ele există anumite legături, în sensul că forma de cunoaştere intelectivă depinde, într-o anumită măsură, de cea intuitivă. În ceea ce priveşte legătura dintre artă şi ştiinţă, acestea coincid, în opinia lui Croce, prin latura estetică: „Orice operă de ştiinţă este totodată operă de artă”. Raportul dintre cunoaşterea intuitivă sau expresie şi cunoaşterea intelectuală sau concept poate fi interpretat şi ca o relaţie dintre poezie şi proză. Totodată, Croce operează o distincţie între poezie şi proză, ca două forme de expresie diferite; literatura este o armonie superioară a expresiilor non-poetice şi a celor poetice. Expresia poetică este „o teoreză; deşi transfigurează sentimentul, aceasta este radical deosebită de orice afect, ca şi de expresia oricărui sentiment. Expresia prozei se deosebeşte de expresia poetică, „tot aşa cum fantezia se deosebeşte de gândire”. Fiind simbol ori semn, expresia prozei nu este cuvânt, „cu adevărat cuvânt nu este decât expresia poetică”. Poezia este limbajul „în fiinţa lui genuină”. Limbajul nu şi-a pierdut niciodată propria natură poetică, iar „acea limbă utilitară nu este altceva decât totalitatea expresiilor nepoetice, adică a celor sentimentale, a celor în proză şi, în sfârşit, a celor oratorice”.

În lucrarea Estetica privită ca ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală, Croce idetifică estetica cu lingvistica. Pentru ca lingvistica să fie o ştiinţă, diferită de estetică, ea ar trebui să nu aibă ca obiect de studiu expresia, care este fapt estetic, ci „ar trebui să nege că limbajul este expresie”. Problema deosebirii dintre faptul estetic şi cel intelectual se prezintă în lingvistică ca o problemă „a raporturilor dintre gramatică şi logică”. Dacă această problemă a fost rezolvată într-un mod ce susţine ori legătura indisolubilă dintre logică şi gramatică sau, dimpotrivă, separabilitatea lor, Croce o rezolvă altfel: „pe când forma logică e indisolubilă de cea gramaticală (estetică), aceasta poate fi separată de cealaltă”. Gramatica dă naştere prejudecăţii că realitatea limbajului constă în cuvinte izolate şi care se pot combina, şi „nu în vorbirea vie, în organismele expresive, indivizibile din punct de vedere raţional”. Totodată, Croce îi acuza pe formalişti că se fixează în mod abstract asupra formei şi că neglijează aspectul liric, transfigurarea conţinutului. Dar, ceea ce are Croce în comun cu formaliştii, este tocmai reducerea esteticii la lingvistică. Însă distincţia pe care o face Croce, între limbajul intuitiv şi cel logic, nu conţine exact aceeaşi antiteză ca limbajul figurativ şi cel logic la formalişti. Formaliştii puneau accent pe lectura sintetică şi stilistică a viziunii estetice, fapt pe care Croce l-a considerat ca un artificiu intelectualist. Limbajul este o intuiţie spontană, pe când regulile sunt „abstracţii a posteriori, forme moarte, scoase dintr-un organism viu”. Croce nu admite diviziunea estetică dintre diversele limbaje artistice (figurativ, literar, muzical), intuiţia estetică fiind întotdeauna una.

0.5.4.3. Karl Vossler (1872 – 1949) este, în mare parte, un continuator al teoriei lui Charles Bally, deosebindu-se de acesta prin faptul că el acorda prioritate studierii stilului operelor literare, din care considerente el este considerat întemeietorul stilisticii literare, prin care a instaurat spiritul de sinteză în cercetarea stilistică. Stimulat de estetismul lui Croce, Vossler nu susţine pozitivismul neogramaticilor, care considerau limbajul ca fiind guvernat de legi, nici ideea unor critici ca Saint-Beuve şi H. Taine, care explicau specificul limbajului, inclusiv aspectul estetic al acestuia, prin individualitatea poporului care este purtătorul limbii

22

respective, adică prin specificul legat de rasa, mediul şi psihicul poporului dat. Din aceste considerente, Karl Vossler studiază limba din perspectiva raportului cauză – efect. Şi ca urmare, stilul e omul, iar opera – expresia unei naturi care transcende normele ce şi-au pierdut autoritatea. În opinia lui Vossler, limba este o creaţie intuitivă şi individuală: “orice expresie lingvistică, afirma el, trebuie explicată ca o creaţie liberă şi individuală, născută din intuiţiile individuale ale individului vorbitor”. Orice mutaţie în limbă se bazează pe analogie, din care motiv Vossler, spre deosebire neogramatici care explicau modificările în limba drept un rezultat al acţiunii unor legi mecanice, este de părerea că schimbările în limbă sunt prin natura lor creatoare, fiind determinate de prestigiul şi de voinţa unei categorii de vorbitori care impun maselor rostirea lor (de exemplu, o schimbare bruscă în deprinderile de articulare franceză o constituie transformarea lui r coronal francez din secolul al XVI-lea în r uvular, cum îl pronunţă azi parizienii). Aşadar, Vossler consideră că inovaţiile în limbă sunt nişte creaţii individuale, produse ale spiritului estetic, şi acest fapt transformă lingvistica într-o stilistică, iar aceasta nu ar fi decât un compartiment al esteticii. Istoria limbii nu e, în viziunea lui Vossler, decât istoria artei. Stilul nu mai motivează expresia, ci, în calitatea lui de intenţie şi afectivitate creatoare, este înţeles ca element moderator al limbii. De aici concluzia: stilistica este o gramatică fixată. Emfaza, voinţa de comunicare, afectele au grăbit procesul de cristalizare a gramaticii şi nu trebuie să privim expresivitatea ca un fel de poleială care se suprapune formei gramaticale.

Pornind de la ideile lui Herder, Humboldt, Schlegel, care vorbeau despre spiritul popoarelor sau spiritul epocii, Vossler lansează conceptul spiritul limbii, concept cardinal în teoria sa, prin care el postulează ideea limbajului formativ, conceput ca o matrice a mentalităţii proprii unui popor. Tocmai datorită acestui spirit al limbii se constituie specificul unei limbi, acel “ceva” care place sau displace când auzim o limbă străină, fiind numit de Vossler ornament. Pentru lingvistică, întrebarea dacă italiana e mai “frumoasă” decât franceza sau engleza este lipsită de sens; specificul naţional se subordonează noţiunii de ornament dar, precizează Vossler, ”limba este universală şi personală în tendinţa ei spre varietate şi ornament”. În dezvoltarea limbajului omenirii, limbile naţionale reprezintă un moment stilistic specific: în fiecare limbă naţională se ascunde o intenţie artistică, un arhitect, genialitatea ei care, deosebit de caracterul determinat şi închis al poeziei unui individ, rămâne deschisă posibilităţii. Iată şi corolarul: “poezia este un text; o limbă naţională este un stil”.

Tot în acest context merită să amintim că studiile lui Vossler au contribuit la apropierea dintre studiul limbii şi acela al literaturii, inclusiv dintre stilistica lingvistică şi stilistica lietară. În acelaşi timp, vorbind despre stilistica lui Vossler, urmează să avem în vedere că aceasta se deosebeşte de stilistica lui Bally prin conceptul de expresie: pentru Bally, expresia se referă la sensul psihologic şi afectiv al formelor unui enunţ produs de o stare emoţională, astfel încât expresia are o cauzalitate psihologică şi socială; iar pentru Vossler, expresia este, ca şi pentru Croce, un element imaginativ şi estetic imanent oricărui unităţi lingvistice a enunţului artistic. Cu toate acestea Vossler nu exxlude raportarea stilului la psihicul autorului, dimpotrivă, afirmă că stilul este utilizarea lingvistică individuală în opoziţie cu uzajul colectiv, drept care stilistica evidenţiază şi “fizionomia” individului.

Promotori consecvenţi ai teoriei stilistice a lui Karl Vossler au fost, în Franţa, M. Grammont

23

şi H. Morier, care au lansat ideea existenţei unei legităţi de concordanţă între spiritul autorului şi stilul său, ca simbol al eului, dezvoltând astfel direcţia psihologică în stilistica lingvstică şi parţial în cea literară.

0.5.4.4. Leo Spitzer (l887 – 1960) este un adevărat continuator stilisticii literare expresive şi psihologice a lui K. Vossler şi fondatorul criticii stilistice. El a elaborat stilistica individuală / genetică, care studiază nu numai cauzele, ci şi efecte procedeelor stilistice, realizează o armonie între stilistica teoretică şi critica stilistică. Prin expunerea sistematică a faptlor şi prin analiza subtilă a procedeelor stilistice, Leo Spitzer a reuşit să dea stilisticii literare statutul de ştiinţă matură şi bine ordonată. Având o viziune globală asupra configuraţiilor de limbă, Spitzer s-a pronunţat contra separării arbitrare dintre stilistica lingvistică şi cea literară, susţinând că ambele au ca obiect estetic limba şi se întâlnesc în stil: ”limba întrebuinţată ca artă se numeşte stil”. În viziunea lui Leo Spitzer, stilul este rezultatul utilizării particulare a limbii, această utilizare fiind realizată fie de un individ fie de o colectivitate. În baza acestuifapt, el distinge două tipuri de stil: individual şi colectiv sau al unei epoci. Leo Spitzer este de părerea că originea efectelor stilistice se datorează abaterilor sau deviaţiilor de la normă, ca urmare a utilizării individuale a limbii. Continuându-l pe Vossler, Spitzer a îmncercat să explice prin prisma stilisticii orice schimbare de limbă şi să reducă toate modifiările din limbă, inclusiv din gramatică şi sintaxă, ca fiind determinate de cauze stilistice. Parafrazând afirmaţia lui J. Locke Nihil est in intelectu quod non fuerit in sensu, Spitzer susţine: Nihil est in syntaxi quod non fuerit in stylo. Considerând limbajul uman ca o manifestare individuală a limbii standard şi ca expresie verbală a psihicului vorbitorului, i-a permis lui Leo Spitzer să fundameteze existenţa unei critici stilistice, argumentându-şi demersul pe următoarea intenţie: M-am gândit că s-ar putea crea o punte peste prăpastia dintre lingvistică şi istoria literară.

În opinia lui L. Spitzer, sursa efectelor stilistic îşi are drept punct de pornire devierea, abaterea de la norma limbii literare, detaliul insolit, ceea ce oferă stilisticianului posibilitatea de a identifica soluţia de explicare a operei literare: Am raţionat că devierea stilistică de la norma generală trebuie să reprezinte un pas istoric făcut de scriitor: trebuie să reveleze o modificare a spiritului epocii, o modificare de care scriitorul a devenit conştient şi pe care o traduce cu necesitate într-o formă lingvistică; se poate determina pasul istoric, cel psihologic şi cel lingvistic. Definirea stilului ca deviere este o constantă a concepţiei stilistice a lui Spitzer, fiind totodată de părere că unele fapte de limbaj se pot evidenţia prin frecvenţă, iar altele – prin raritate. De alfel, devierea ca sursă a efectelor de stil anticipă, în mare măsură, stilistica structurală a lui M. Riffaterre. Totodată, este momentul să reţinem că teoria stilistică a lui L. Spitzer se situează pe un loc intermediar între poziţia lui Bally şi cea a lui Vossler: viziunea stilistică a Ch. Bally este de natură social-psihologică, a lui Vossler de natură individual-estetică, iar a lui Sputzer de natură individual-psihologică.

Aplicaţii: Numiţi principalii continuatori ai lui Bally în dezvoltarea stilisticii.

Temă: Caracterizaţi stilul din punctul de vedere al devierii de la norma limbii literare.

0.5.5. Stilistica română

24

0.5.5.0. În cercetările de stilistică română s-a impus, în primul rând, prin studiile lui Iorgu Iordan, care a urmat linia trasată de Bally, autorul primei stilistici complete a unei alte limbi romanice. În opinia lui Iorgu Iordan, studiul său de referinţă Stilistica limbii române (1944) nu este decât o încercare de a concilia concepţia lui Bally cu a lui Spitzer, deşi acordă preferinţă celui dintâi. Conform opiniei lui Iorgu Iordan, care este în perfectă concordanţă cu cea a lui Charles Bally, stilistica, studiază fapte ale unei comunităţi lingvistice examinate din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv. În viziunea lui, mijloacele stilistice, plastice şi concrete în esenţa lor, sunt rezultatul stării afective şi al fanteziei (de exemplu: zgârie-brânză sau brânză-n sticlă în raport cu zgârcit sau avar). Fiind lipsite de intenţia estetică a vorbitorului, acestea au caracter spontan (de exemplu, sub impulsul dezaprobării, vorbitorul califică o persoană imorală ca: păcătos, infam, odios). Prin urmare, expresivitatea acestor cuvinte se datorează conţinutului afectiv al comunicării, distincţie moştenită de la Bally. Iorgu Iordan demonstrează că expresivitatea se poate datora şi altor cauze decât cele afective şi anume elementelor fonetice din care este costituit cuvântul, în cazul onomatopeelor ca: tronc, tic-tac etc. sau al verbelor derivate de la ele: a fâşâi, a mârâi. Totodată, sunetele se pot asocia cu sensul (de exemplu, a şi o, mai ales accentuaţi, pot sugera mărimea, depărtarea: mare, matahală, namilă, acolo; iar sunetul i, dimpotrivă, trezeşte ideea de “mic” sau “apropiat”), situaţie în care putem vorbi de simbolism fonetic. Iorgu Iordan ia în discuţie şi alte mijloace expresive din limba română: schimbările de accent, lungirea sunetelor, procedeele morfologice şi derivative, sintactice, lexicale, împrumuturile externe (monşer, fain, niznai etc.) şi interne, luate din limbajul popular (vorba ceea, te miri ce), al diferitelor profesiuni (sută-n sută, circumstanţe atenuante, a avea febră, a opera – din limbajul comercial, juridic, medical). Toate aceste mijloace dispun de un potenţial expresiv accentuat datorită transferului din alte limbaje.

În opinia lui Iorgu Iordan, stilisica se limitează numai la studierea mijloacelor de expresie cu conţinut afectiv, produs al stărilor sufleteşti afective, întrucât „un cuvânt, o particularitate sintactică etc pot avea, în ce priveşte sensul, două elemente distincte: unul strict intelectual, care este noţiunea pură, reprezentarea obiectului în discuţie, altul afectiv, care arată poziţia subiectivă, reacţia sentimentală a individului vorbitor faţă de noţiunea respectivă”. Prin urmare, nu toate unităţile de limbă conţin ambele elemente semantice amintite, pentru că nu toate obiectele (în accepţia largă a termenului) produc asupra vorbitorului o impresie de natură afectivă, totuşi dacă în momentul vorbirii emiţătorul mesajului este stăpânit de fr dtăti sufleteşti afective, va recurge la cuvinte şi construcţii sintactice – numite expresive – având destinaţia să satisfacă necesitatea de a-şi manifesta emoţiile.

În linii mari, I. Iordan este continuatorul concepţiei lui Ch. Bally, dar şi a lui L. Spitzer şi susţine ideea că faptele stilistice sunt nu numai produse ale afectului, ci şi ale fanteziei şi ale simţului estetic. Deşi se declară succesor al lui Charles Bally, care nu lua în considerare stilul beletristic, fiind de părerea că intenţionalitatea stilului beletristic reduce mult din caracterul de spontaneitate şi naturaleţe, Iorgui Iordan îşi sprijină afirmaţiile sale teoretice pe exemple preluate din opera lui Creangă şi a lui Caragiale. Totodată, I. Iordan susţine, ca şi Bally, că stilistica nu are ca obiect studiul unei părţi a limbajului, ci limbajul în totalitatea lui, întrucât factorul afectiv afectează toate registrele: lexicul, prin catachreze şi alte figuri

25

pietrificate (coada măturii, piciorul scaunului, urechile acului, faţă de masă) fonetica, morfologia, sintaxa. Volumul lui Iorgu Iordan Stilistica limbii române cuprinde un material foarte bogat, selectat din cele mai variate stiluri: colocvial, publicistic, beletristic, administrativ etc.

0.5.5.1. Un loc distinct în istoria stilisticii româneşti îi revine lui Dumitru Caracostea (1879-1964), care, bazându-se pe conceptţiile stilistice ale lui K. Vossler şi B. Croce, identifică limba cu arta şi defineşte limbajul uman în calitate de act de creaţie şi, în rezultat, drept o selecţie stilistică a mijloacelor expresive, ajungând la concluzia că limba nu este decât expresivitate, adică o construcţie de artă. D. Caracostea a analizat în mod special valorile stilistice ale sunetelor (de exemplu, sunetul i ocurent în rima ultimelor şase versuri din Mioriţa ar sugera “simbolul colectiv al pierderii în tot”), constatând existenţa unei relaţii imprevizibile de determinare între sunete şi psihic, această relaţie fiind determinată de caracterul arbitrar al semnului verbal. Examinând stilul poeziei eminesciene, Dumitru Caracostea identifică existenţa unui “stil etnic”, ceea ce ar însemna, în opinia unor lingvişti, identificarea idiostilului cu tipul.

Sugestii şi opinii demne de atenţie în problema stilisticii a limbii române, mai ales în domeniul stilisticii fonetice, a formulat Sextil Puşcariu. Astfel, el constată că simbolismul fonetic din Rugăciunea lui Eminescu are la bază calităţile acustice ale sunetelor intepretate ca formă şi substanţă a expresiei.

0.5.5.2. Luând în discuţie problemele puse de stilistică, constatăm că aceasta este o ştiinţă cu o situaţie labilă şi controversată iar istoria ei confirmă caracterul o evoluţiei sale divergente, în raport cu celelalte ştiinţe ale limbajului care, având o tradiţie mai veche, şi-au precizat şi delimitat obiectul şi metodele de cercetare. Spre deosebire de acestea, stilistica şi-a extins obiectul de studiu şi şi-a diversificat direcţiile de cercetare, având astfel puncte de tangenţă nu numai cu ştiinţele filologice, ci şi cu teoria literaturii şi cu estetica.

Cercetând mai multe opere literare din diferite epoci prin prisma realismului, Erich Auerbach (1892 – 1957), filolog, critic literar şi stilistician german, constată melanjul “stilului înalt” cu “stilul umil” cotidian începând cu operele scriitorilor antici şi terminând cu cele ale scriitorilor moderni, în acest demers ştiinţific demonstrând interesul lui pentru individualitatea stilistică. Lucrarea lui E. Auerbach Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală este o operă monumentală şi o sinteză stilistică exemplară care, pornind de la detaliul din stilistica genetică a lui Leo Spitzer, se extinde, în cercuri concentrice, spre o imagine sintetică a textului, a omului, a epocii, constituind în rezultat critica stilistică.

Omul de cultură român, cu un diapazon vast de interese filosofice şi filologice (estetician, critic și istoric literar, poet, eseist, filosof), Tudor Vianu (1898-1964) este un valoros precursor al criticii stilistice şi al stilisticii funcţionale. Prin studiile sale consacrate analizei stilistice a operelor literaturii artistice, Tudor Vianu este unul din fondatorul criticii stilistice, iar prin cele dedicate cercetării „stilurilo vorbirii”, acestea fiind înţelese drept o conformare a exprimării într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării, adică modul de întrebuinţare specific funcţional al mijloacelor

26

lingvistice unitare, puse la îndemâna generală – un precursor al stilisticii funcţionale.

Situându-se pe poziţiile criticii stilistice, Tudor Vianu studiază stilul operei lui I. L. Caragiale şi constată aici prezenţa unui melanj de stiluri, o autentică „enciclopedie stilistică, un carnaval al stilurilor funcţionale însoţite de efecte de evocare a mediului lingvistic şi extralingvistic”, rezumându-şi ideile la următoarea afirmaţie: Nu există document mai edificator despre stilul pre- şi extraliterar al limbii române din secolul al XIX-lea decât opera lui I. L. Caragiale, întrucât scriitorul notează toate varietăţile stilului popular şi ale diferitelor “stiluri ale vorbirii”, ale ţăranilor şi târgoveţilor, ale gazetarilor, funcţionarilor şi politicienilor, ale profesorilor şi avocaţilor, ale argoului mahalalei, al cârciumilor şi cafenelelor, al jargoanelor de salon etc. Vorbind despre variaţia stilistică funcţională, Tudor Vianu o demonstrează, propunând următoarele exemple: în faţa unei păduri, vorbitorul simplu va afirma: Această pădure conţine mai multe feluri de copaci”, în timp ce botanistul, inclusiv silvicultorul, va susţine: Această pădure conţine esenţe felurite. Tot aşa, când cineva moare, în stilul administrativ sau oficial se spune că a decedat sau a încetat din viaţă, iar în stilul religios preotul va spune că şi-a dat obştescul sfârşit sau a adormit întru domnul. Vianu anticipă, aşadar, stilistica funcţională precizând că: Nu orice stil e un stil literar. Avem astfel: stilul limbajului comun, care suprimă nuanţele sinonimice, n-are efecte de evocare. Spre deosebire de limbajul comun, avem limbaje cu efecte de evocare, cu stilul lor, diferite. Avem aşa: limbajul de afaceri, limbajul medical, limbajul administrativ şi, în fine, limbajul literar. Totodată, urmează să reţinem că, în viziunea lui Tudor Vianu, limba populară şi argourile conţin numeroase fapte de limbă “colorate” sau “pitoreşti” şi constituie o etapă intermediară între expresie şi comunicare.

Aplicaţii: Identificaţi contribuţia savanţilor români la cercetarea stilisticii limbii române.

Temă: Expuneţi opiniile teoretice ale savanţilor români în problemă de stilistică.

0.5.6. Stilistica funcţională

0.5.6.0. Încă în studiul său Cratylos, Platon a pus în discuţie funcţiile limbajului uman, demonstrând că unitatea lexicală, adică cuvântul, este un semn pentru ca cineva să spună altcuiva ceva despre lucruri. Altfel spus, în definiţia lui Platon semnul nu trimite la lucruri, ci spune ceva despre lucruri, un “ceva” ce se află între semnul material şi lucruri, tot aşa cum în filozofia scolastică medievală se susţinea că prin cuvinte se trimite la lucruri, însă prin intermediul noţiunilor, al conceptelor mentale. Ulterior, problema funcţiilor limbajului uman a fost reluată şi reexaminată în studii semnate de Georg von Gabelentz, Charles Bally, Karl Vossler, J. Vendryes, Leo Spitzer, J. A. Richards, Ch. R. Ogden, Iorgu Iordan, Roman Jakobson, Tudor Vianu etc. În fine, psihologul austriac Karl Bühler (1879-1963) a elaborat, în 1936, teoria funcţiilor limbii, identificând, conform teoriei informaţionale (emiţător, receptor, referent), trei funcţii fundamentale ale limbajului uman: expresivă, apelativă, reprezentativă, ulterior, Roman Jakobson (1896-1982) mai identifică, tot în baza teoriei informaţionale (cod, mesaj şi canal) încă trei funcţii ale limbajului uman: poetică, fatică şi metalingvistică, funcţii care, împreună cu cele identificate de Karl Bühler - expresivă, apelativă, reprezentativă, numite de Roman Jakobson emotivă, conativă şi referenţială,

27

constituie ansamblul de destinaţii sau roluri ale limbii.

Stilistica funcţională se bazează pe interpretarea actului comunicativ verbal prin prisma teoriei informaţionale. Astfel cumunicarea verbală este interpretată ca un proces obiectiv de emitere şi de receptare a unor mesaje prin intermediul unor texte exprimate într-o anumită limbă şi transmise pe cale orală sau scrisă. Comunicarea lingvistică constă astfel în faptul că emiţătorul transmite sau comunică un mesaj unui receptor prin intermediul unui canal. În acelaşi timp, mesajul este codificat într-o anumită limbă şi ţine de un anumit context. Transmiterea mesajului se produce, ca în orice act verbal, numai în prezenţa unui destinatar, fapt ce confirmă caracterul social al limbii, toate funcţiile acesteia fiind subordonate unei hiperfuncţii: cea de comunicare, aceasta fiind o rezultantă a acţiunii funcţiilor particulare Tocmai existenţa codului (sau limbajului) comun (în sensul că este imuabil), atât pentru emiţător cât şi pentru receptor, se produce comunicarea, ceea ce impune limbajului un caracter obiectiv. În acelaşi timp, funcţiile limbajului constituie un sistem, adică au caracter de sistem, şi coexistă în acelaşi mesaj, acest sistem de funcţii având totodată o anumită ierarhizare internă în funcţie de tipul de comunicare. Funcţiile limbii au fost identificate şi descrise de Roman Jakobson în funcţie de cei şase factori implicaţi în actul comunicativ: emiţător, receptor (destinatar), mesaj (text), cod (limbă), context (referent) şi canal (contact). Fiecărui factor comunicativ îi corespunde o anumită funcţie a limbajului. Emiţătorul este cel care transmite un mesaj; cel care comunică; sursa de informaţie prezentă într-o situaţie de comunicare, în cadrul emiţătorului manifestându-se funcţia emotivă a mesajului; receptorul este cel care primeşte un mesaj; cel căruia i se adresează comunicarea; beneficiarul informaţiei într-o situaţie de comunicare, acesta fiind responsabil de realizarea funcţiei conative a mesajului; mesajul este cantitatea de informaţie care este transmisă; secvenţa de semnale (verbale sau nonverbale) pe care emiţătorul o transmite către receptor, iar pentru a fi înţeles, mesajul trebuie construit din unităţi/ elemente cunoscute deopotrivă de emiţător şi de receptor, mesajul fiind purtătorul (vehiculul) informaţiei şi cel ce exercită funcţia poetică a comunicării transmise; codul este tipul de semnale utilizat - verbal (oral sau scris), gestual, vizual, sonor, adică ansamblul semnelor prin care este transmis mesajul, codul exercitând funcţia metalingvistică a mesajului transmis; canalul este suportul sau mediul prin care se transmite informaţia, în calitate de canalul poate servi fie aerul prin care circulă vocea în comunicarea orală sau telefonul, faxul, poşta electronică în comunicarea rapidă la distanţă, fie textul scris (manuscrisul) în comunicarea scrisă, în canalul comunicării manifestându-se funcţia fatică; contextul referenţial este aspectul la care se referă mesajul, referentul (domeniul în care se încadrează mesajul): tema, subiectul acestuia, care poate fi real (în textele ştiinţifice sau publicistice) sau imaginar/ fictiv (în operele literare), în context exercitându-se funcţia referenţială a mesajului.

Aşadar, fiecare funcţie se dezvoltă în legătură cu unul dintre factorii actului comunicativ, deşi mai multe funcţii ale limbajului se pot manifesta simultan, într-un mesaj, dar unele sunt dominante în cadrul unor anumiţi factrori ai actului comunicativ. Mai mult, nivelul şi modul de participare a funcţiilor particulare în actul comunicativ general al limbii, inclusiv ierarhia acestor funcţii particulare, sunt rezultatul unei funcţii subordonate, numită funcţie stilistică.

28

0.5.6.1. În opinia lui Dumitru Irimia, funcţia strilistică, orientând desfăşurarea şi împletirea, variabilă, a funcţiilor particulare ale limbii în actul verbal concret, determină, de fapt, marcarea stilistică a textului în organizarea acestuia pentru comunicarea unui anumit mesaj.

1. Funcţia expresivă sau emotivă, fiind centrată pe emiţător, exprimă sentimentele, stările sau valorile locutorului (=cel care vorbeşte), adică subiectivitatea lui: vai!, uf!, of!, ah!, ura!, valeu!, aoleu! Etc.

2. Funcţia de apel sau conativă, fiind centrată pe receptor, exprimă o încercare de a-l influenţa, de a-l incita la acţiune pe interlocutor printr-un ordin, rugăminte etc. şi constă în organizarea mesajului verbal astfel încât să implice destinatarul (receptorul) în actul comunicativ, această funcţie fiind pregnantă în comunicarea cotidiană şi în stilul oficial-administrativ şi caracterizându-se prin utilizarea unor expresii verbe de tipul: Vă rog!;Te rog!; Solicit! Etc.

3. Funcţia poetică (sau retorică), fiind centrată pe mesaj, pune în valoare mesajul, forma în care este organizat/ structurat acesta, prin această funcţie, textul capătă un aspect frumos, plăcut, amuzant, interesant, fiind utlizate unele proverbe, zicători.

4. Funcţia metalingvistică, fiind centrată pe cod, controlează codul, cuvintele folosite, discutându-le înţelesul sau forma pentru a favoriza înţelegerea corectă, verifică dacă emiţătorul şi receptorul folosesc acelaşi cod, această funcţie fiind pregnantă în stilul ştiinţific, unde înţelegerea mesajului şi a conceptelor este esenţială.

5. Funcţia fatică, fiind centrată pe canal, controlează canalul, urmărind menţinerea contactului dintre interlocutori, prin verificări sau confirmări, şi este specifică unei comunicări la distanţă, deoarece aici pot interveni perturbări, caracterizându-se prin întrebări de tipul: Mă auzi?, Mai eşti pe fir?

6. Funcţia referenţială (numită şi denotativă sau cognitivă), fiind centrată pe referent, transmite informaţii despre lumea reală sau imaginară, având o ponedere dominantă în limbajul ştiinţific, dar şi în orice tip de comunicare de tipul: Filmul începe la ora 15.

0.5.6.2. Eugen Coşeriu a adus mai multe obiecţii teoriei jakobsoniene, invocând mai multe argumente. În primul rând, el consideră că funcţia fatică nu poate fi deosebită de cea de apel, întrucât este partea iniţială a acesteia: luarea de contact presupune ca destinatarul să fie dispus să accepte semnul, iar o funcţie referitoare numai la canl, putem identifica numai în cazul comunicării mecanice (la aparatele care transmit mesaje). De asemenea, Eugen Coşeriu neagă existenţa unei funcţii metalingvistice separată de funcţia de reprezentare, pentru că între lucrurile pe care le poate reprezenta limbajul se află şi limbajul, de aceea faptul că se referă la limbaj nu justifică existenţa unei alte funcţiuni. În al treilea rând, este declarată ca fiind inexistentă şi funcţia poetică, întrucât concentrarea ei în structura mesajului poate avea loc în poezie, însă nu este ceea ce face ca poezia să fie poezie. Tocmai din aceste considerente, Eugen Coşeriu consideră că este suficientă şi corectă schema lui Karl Bühler, corectată prin filosofia scolastică şi prin considerarea nivelului vorbirii / al mesajului / al actului

29

comunicativ, opus limbii, ca sistem. Deşi cele trei funcţiuni propuse de Jakobson nu sunt luate în considerare, acestuia i se recunoaşte intuiţia izolării mesajului, a faptului că se referă la sine însuşi.

În silistica funcţională, fiecărei funcţii predominante îi corespunde un limbaj sau un stil funcţional, definit ca totalitatea mesajelor în care funcţia respectivă este dominantă. În limba literară scrisă se disting cinci limbaje (cel fatic este specific numai în comunicării orale); pe ultima treptă a ierarhiei stilistice se află mesajul – produsul funcţiilor limbii, caracterizat prin: limitare, coerenţă şi marcă stilistică, mesajul fiind astfel o unitate stilistică, nu gramaticală. Scopul direct al stilisticii funcţionale constă în a descoperi, a descrie şi a explica limbajele şi stilurile funcţionale, ca elemente ale actului comunicativ adaptat necesităţilor socioculturale ale vorbitorilor.

Sub influenţa teoriei informaţiei, a formaliştilor ruşi şi a lingvisticii structurale, stilistica îşi reconsideră obiectul: textul literar nu mai este doar o expresie a individului, ca în stilistica genetică; celelalte forme de comunicare nonartistică devin obiective importante ale acestei stilistici pragmatice.

0.5.6.3. În stilistica funcţională românească s-au impus studiile lui Ion Coteanu. Din perspectivă funcţională, stilul cuprinde, în opinia lui Ion Coteanu, nu numai modalităţile individuale de folosire a limbii, ci şi pe cele colective, ale grupurilor de vorbitori când se exprimă în funcţie de diferite contexte. Constrângerile socialculturale generează stiluri ale limbii, limbaje sau chiar registre stilistice care formează o ierarhie. Legătura între ierarhii se stabileşte prin figurile de stil şi prin regulile de compoziţie, fiind însoţită de efecte de evocare. Expresivitatea, latentă sau dedusă lingvistic, se află în raport direct proporţional cu cantitatea de informaţie (maximă în limbajul poetic) şi este o valoare dependentă de contexte. În cea mai largă accepţie a termenului, stilistica este studiul limbii în acţiune”, cercetarea modului în care vorbitorii se folosesc de graiul lor în diferite circumstanţe. Ea reprezintă o lingvistică practică, căreia B. P. Hasdeu îi fixa drept obiect limba in concreto, deosebită de lingvistică, care se ocupă cu limba in abstracto. În intenţia de a redefini stilistica din punct de vedere funcţional, I. Coteanu preia din lingvistica structuralistă noţiunile competenţă şi performanţă. Competenţa presupune performanţa, aşa cum vorbirea (parole) presupune limba (langue). Actul stilistic funcţionează de la general la particular. Raportul dintre totalitatea deprinderilor de vorbire şi necesitatea unei exprimări particulare formează funcţia stilistică fundamentală a oricărei limbi. Uzul limbii reprezintă mişcarea de adaptare a unui idiom la necesităţile socioculturale ale vorbitorilor. Stilistica se încadrează în pragmatica descriptivă, ca aplicare a limbajului la situaţii specifice. Definirea funcţională a stilisticii necesită apelul la servicviile pragmaticii, ca parte a unei semiotici a comunicării. Stilistica ar fi deci studiul modului de manifestare a performanţelor de care deţinătorii unei limbi date sunt capabili în funcţie de cunoaşterea şi aplicare în vorbire a codului / codurilor socialculturale care condiţionează aceste performanţe. Rezultatele acestor performanţe sunt materializate în limbaje şi stiluri funcţionale; varietatea lor e practic infinită, teoretic subsumându-se funcţiilor limbii: stilul bisericesc, administrativ–juridic, tehnico–ştiinţific, jurnalistic (publicistic) şi beletristic – ultimul având calitatea de a le conţine pe toate celelalte. Determinarea limbajelor şi a stilurilor conduce la construirea unui model funcţional al limbii care explică locul deţinut în uz de

30

diferite subansambluri lingvistice. Chintesenţa unei limbi naturale într-un anumit moment constituie un diasistem, care se diversifică din punct de vedere funcţional în limbaje = subcoduri restrictive ale limbii, iar acestea se materializează în mesaje = unitatea stilistică minimală 1. Sub influenţa lui R. Jakobson, I. Coteanu apelează la funcţia poetică atunci când explică poetizarea graiului: transformarea semnului în simbol, ambiguizarea voită a enunţului prin dubla semnificare – vizibilă şi sugerată. Fiind adept al stilisticii lingvistice, Ion Coteanu recunoaşte, continuând teoria lui Charles Bally, funcţionarea poetică a graiului. Supus analizei lingvistice, limbajul popular îşi relevă variantele şi specificitatea în raport cu celelalte limbaje: polisemia, brevilocvenţa, simplitatea şi uniformitatea sintactică, repetiţia şi anacolutul, elipsa, determinările circumstanţiale şi dramatizarea discursului. În ideea de “gramatică” a limbajului poetic, I. Coteanu prezintă detaliat constituenţii expresiei poetice: grupul nominal şi grupul verbal – substantivul şi verbul fiind singurele clase morfologice care trimit direct la referent, aşadar construiesc o “lume” textuală. Condiţiile fundamentale ale exprimării poetice rămân concentrarea şi ambiguitatea, expresivitatea fiind direct proporţională cu cantitatea de informaţie.

Ca punct de referinţă stilistică el a propus: limbajul standard, limbajul ştiinţific (matematic), fără a se ajunge la un consens în privinţa gradului de exprimare zero, a unui punct fix şi stabil la care să raportăm un mesaj. Totodată, limbajul literar standard reprezintă, în opinia lui Ion Coteanu, “vorbirea şi scrierea cultă nespecializată“, ca formă curentă a limbii literare. Coteanu lansează ideea că unităţile de limbă marcate sub aspect stilistic în raport cu cele nemarcate din punct de vedere stilistic variază nu numai faţă de un punct fix, faţă de limbă ca sistem, ci şi în funcţie de registrul propriu contextelor particulare. De exemplu, în limbajul ştiinţific se evită propoziţiile active cu subiectul la persoana întâi, acestora fiind preferate propoziţiile impersonale (s-a hotărât că) şi pluralul auctorial (Vom spune că…), marcate stilistic în acest registru.

Ion Coteanu identifică doi factori determinanţi în definirea stilisticii funcţionale:

1. existenţa unor variante generale, obligatorii, ca urmare a presiunii contextelor mijlocitoare;

2. organizarea ierarhică a acestor variante, datorită căreia amestecul lor întâmplător nu este permis.

În fine, normele de congruitate stilistică sunt reliefate în funcţie de abaterea de la normă, numită incongruitate stilistică. De exemplu, cei care vorbesc o limbă străină se trădează prin juxtapunerea a două expresii marcate stilistic diferit, una din punct de vedere colocvial, alta sub aspect literar. Variaţia stilistică se întemeiază pe faptul că limba, ca sistem, oferă utilizatorilor mijloace alternative pentru a exprima acelaşi lucru. Dacă alegerea se face la nivelul unităţilor de vocabular, este vorba despre sinonimie lexicală. Dar variaţia stilistică nu afectează numai vocabularul, ci şi fonetica şi sintaxa.

1

31

0.5.6.4. Pornind de la premiza lingvisticii structurale că textul formează un sistem de funcţii şi relaţii, stilistica funcţională postulează posibilitatea unei analize obiective, ştiinţifice a mesajului literar. Această posibilitate fusese respinsă de stilistica genetică pe motivul caracterului unic şi irepetabil al operei literare. Atunci însă când stilistica funcţională pune accentul pe caracterul “construit”, elaborat al mesajului literar, ea devine o poetică a textului, având drept suport teoretic fundamental conceptul de literaritate. Literaritatea se defineşte prin redundanţa anormală a textului, ca urmare a vizării mesajului în şi pentru sine. Stilul se identifică cu funcţia poetică, ceea ce înseamnă proiectarea echivalenţelor de pe axa paradigmatică (a alegerii) pe cea sintagmatică (a combinării). În urma acestor distincţii de rigoare, s-a ajuns la constituirea stilisticii poetice a literarităţii, avându-l în calitate de iniţiator pe Rpman Jakobson, care a căutat să argumenteze că literaritatea şi implicit stilul îşi au originea în redundanţa intenţionată a textului literar, concretizată în echivalenţa elementelor sale componente. Echivalenţa este promovată la rangul de principiu constitutiv al secvenţei: în poezie, fiecare silabă este pusă în raport de echivalenţă cu celelalte silabe ale aceleiaşi secvenţe. Orice accent de cuvânt este egal cu orice alt accent de cuvânt; la fel, elementul neaccentuat, scurt sau lung, este echivalat cu altul, similar. În critica de text, Jakobson îşi începe analiza cu nivelul sonor / prozodic al textului, dovadă a influenţei exercitate asupra sa de către formaliştii ruşi şi de şcoala funcţională de la Praga. Totodată, este necesar să reţinem că supremaţia funcţiei poetice asupra celei referenţiale nu anihilează informaţia, ci o ambiguizează. Ambiguitatea devine o calitate intrinsecă şi obligatorie a oricărui mesaj poetic, adică este scopul suprem al poeziei. Luând în discuţie calitatea de stilistician a lui R. Jakobson, P. Guiraud îl situează la limita de sus a stilisticii, alături de Bally, afirmând că “stilistica s-a constituit timp de o jumătate de secol, de la Bally la Jakobson”. În acelaşi timp, Jakobson se autoprezintă ca întemeietor al poeticii. R. Jakobson, în studiul Poezia gramaticii şi gramatica poeziei, ridică la rangul de principiu poetic repetiţia simetrică: paralelismul, chiasmul, opunerea contrastantă a semnificaţiilor gramaticale şi alte structuri binare. La Jakobson, analiza formelor este în mod sistematic raportată la semnificaţia locală şi globală a textului, iar teoria funcţională se subordonează noţiunii ierarhice de dominantă stilistică.

0.5.6.5. Pornind de la teoria jakobsoniană, M. Riffaterre întemeiază stilistica receptări sau a efectului. El preia din teoria lui Jakobson noţiunea funcţie poetică, denumind-o funcţie stilistică. În acelaşi timp el împrumută de la R. Kakobson definiţia stilului ca exagerare (expresivă, afectivă sau estetică) carre se suprapune informaţiei exprimate de structura mesajului verbal, susţinând că „limba exprimă, iar stilul accentuează”. Studierea modalităţilor de accentuare scoate analiza stilistică de sub tutela gustului, a reacţiei subiective a receptorului, pentru a deveni instrument analitic obiectiv. Abaterile de la normă nu mai constituie criteriul pentru descoperirea constantelor stilistice; acest rol diagnostic îl îndeplinesc însă elementele imprevizibile generate de context; ele nasc un efect de ruptură şi provoacă intensificarea stilistică. Practicând o stilistică structuralistă imanentă, Riffaterre se orientează spre o metodă care să scoată stilistica din zona interpretărilor impresioniste, subiective. Comparaţia pe care G. Genette o face între Spitzer şi Riffaterre este edificatoare pentru cele două extremităţi ale stilisticii: “În esenţă, interpretarea spitzeriană este cauzalistă, ansamblul trăsăturilor stilistice caracteristice pentru un individ, un grup sau o epocă

32

raportându-se ca un simptom general inconştient la un etymon psihologic care îşi găseşte confirmarea în anumite trăsături tematice. Interpretarea riffaterriană e finalistă, chiar voluntaristă: faptul stilistic este întotdeauna conştient şi organizat, instrument de constrângere asupra atenţiei destinatarului. Pentru Spitzer, stilul e un efect revelator; pentru Riffaterre, o funcţie deliberată. Cea a lui Spitzer e pur intuitivă, declicul iniţial fiind ulterior coroborat de un du-te-vino între detaliu şi ansamblu; cea a lui Riffaterre se înconjoară cu mai multe garanţii tehnice, fiecare «stimulus» stilistic fiind dezvăluit de răspunsul statistic al unui «arhicititor colectiv»”. În fapt, dacă stilul este definit prin reacţia lectorului, această reacţie depinde de o formă marcată; o formă a acestei mărci este efectul de contrast ce rezultă din apariţia în discurs a unui termen neaşteptat (un arhaism, o figură într-un context neutru). Contrastul depinde mai puţin de valoarea termenului contrastant, cât de opoziţia cu un termen neutru în discurs = marca zero (de exemplu, efectul unui arhaism izolat nu e identic cu al arhaismului într-un context arhaizant, deci omogen). Este necesar şi al doilea semnal stilistic – convergenţa: un cuvânt arhaic poate trece neobservat, dar dacă se combină cu o ortografie sau cu o construcţie arhaică, va fi simţit ca atare.

M. Riffaterre defineşte în sens larg contextul stilistic – microcontextul şi macro–contextul, insistând asupra variabilităţii şi caracterului său relevant. În opinia sa, analiza stilistică trebuie să se limiteze la faptele accesibile cititorului; în consecinţă, stilul nu poate fi măsurat prin raportarea la normă. Oricum, la M. Riffaterre premisele behavioriste ale stilisticii efectului sunt evidente; lui i se poate reproşa pozitivismul excesiv, care reduce stilul la un act voluntar, conştient, planificat.

G. Genette a semnalat polarizarea stilisticii literare între Spitzer şi Riffaterre şi a relevat interferenţele dintre cele două metode de cercetare stilistică: “Spitzer cel din Studii de stil şi Riffaterre cel din Eseuri de stilistică structurală se întâlnesc într-o aceeaşi viziune atomistă care pulverizează stilul într-o colecţie de detalii semnificative (Spitzer) sau de elemente marcate (Riffaterre) contrastând cu un context “nemarcat”, fundalul lingvistic banal pe care s-ar desprinde nişte efecte stilistice oarecum excepţionale. Interpretarea îşi va lua apoi sarcina de a le lega între ele într-o convergenţă psihologică (Spitzer) sau pragmatică (Riffaterre) care, departe de a le atenua, le accentuează şi mai mult autonomia faţă de continuumul discursiv”. Ideea (atomistă sau punctualistă), care defineşte stilul ca o suită de mărci şi de elemente, riscă să întâmpine dificultăţi în identificarea elementelor marcate şi, mai ales, să favorizeze (involuntar) o estetică manieristă pentru care stilul cel mai remarcabil va fi cel mai încărcat. Această critică a fost formulată de mai mulţi specialişti în stilistică. Astfel, Daniel Delas, în prefaţă la Essais de stylistique structurale, a afirmat că saturaţia suprimă contrastul şi că prea mult stil ucide stilul. Oricum, pentru Riffaterre producerea textului este o problemă de stilistică interferând cu semiotica şi cu neoretorica.

M. Riffaterre este de părerea că marea problemă a stilisticii este faptul că rămâne dependentă de lingvistică. Nefiind autonomă, ea nu poate pretinde statutul de ştiinţă de sine stătătoare: nu se poate desprinde de lingvistică, dar nici nu se confundă cu aceasta, pentru că orice analiză lingvistică nu relevă decât lingvisticul. În acelaşi timp, a postula stilul numai ca element al textului literar şi a propune analiza sa fără a recurge la lingvistică este imposibil. A spune că stilistica nu poate fi autonomă pentru că se sprijină pe lingvistică este ca şi cum am

33

contesta fizicii caracterul de ştiinţă pentru că se sprijină pe matematică sau neurobiologiei pentru că face apel la fizică şi la chimie. Cu tot caracterul său de ştiinţă, stilistica nu se confundă nici cu rigoarea, nici cu obiectivitatea, condiţii necesare, nu şi suficiente. Reproşul fundamental se referă la faptul că, dacă nu există ştiinţă decât a generalului, stilul se opune generalului. A căuta legi înseamnă a ucide stilul, care e mereu abatere. Generalizarea conceptului de scriitură, elaborat sistematic de R. Barthes şi definit ca “ceva între limbă şi stil”, confirmă caracterul deschis al stilisticii ca ştiinţă care a promovat echivalenţa dintre organizarea lingvistică şi subiectivitate.

0.5.6.6. În fine, urmează să amintim aportul stilisticienilor din Republica Moldova în problema studierii aspectului expresiv al unităţilor de limbă. Cel mai reprezentativ stilistician de aici este Vitalie Marin, care, pronind de la realizările obţinute de savanţii europeni (Charles Bally, Karl Vossler, Leo Spitzer, Karl Bühler, Roman Jakobson etc.), cât şi a celor sovietici (Vladimir Vinogradov, Ruben Budagov, Iuri Stepanov, Raimond Piotrovski etc.) în studiul aspectului stilistic al limbilor europene, expune noţiunile de bază ale stilisticii moderne, examinează potenţialul stilistic al unităţilor de limbă în funcţie de apartenenţa lor la un nivel sau altul al limbii româneetc.

Aplicaţii: Prezentaţi baza teoretică a stilisticii funcţionale.

Temă: Concretizaţi aplicarea principilor teoretice ale lingvisticii funcţionale în studiile lui Ion Coteanu.

Aplicaţii: Definiţi noţiunea de stilistică lingvistică.

Temă:

1. Analizaţi, prin grila stilisticii lingvistice, un fragment din Amintiri din copilărie de Ion Creangă.

2. Aplicaţi metoda lui Spitzer la un text poetic de L. Blaga.

Bibliografie obligatorie

Alexandrescu, Sorin, Nasta, Mihail, Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Ed. Univers, Bucureşti, 1972.

Aristotel, Rhétorique, Paris, l960.

Aristotel, Poetica, Bucureşti, l965.

Auerbach, Erich, Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală, Iaşi: Polirom, 2000.

Barthes, R. L’ancienne Rhétorique, Paris, l970.

Blaga, Lucian, Geneza metaforei şi sensul culturii. Bucureşti: Editura Humanitas, 1994.

Bühler, Karl, Sprachtheorie. Jena, 1934.

34

Bureau, C. Linguistique fonctionelle et stylistique objective. Paris: P.U.F., l976.Călinescu, George, Clasicism, romantism, baroc. În Impresii asupra literaturii spaniole. Bucureşti: F.R.P.L.A., 1946.Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii. Modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism. Bucureşti: Editura Univers, 1995.Ciorănescu, Alexandru, Barocul sau descoperirea dramei. Cluj: Editura Dacia, 1980.Coşeriu, Eugen, Limbajul poetic. În: Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, l994.Coşeriu, Eugen, Lingvistica integrală. Interviu realizat de N. Saramandu. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.Coteanu, Ion, Consideraţii asupra structurii stilistice a limbii. În: Probleme de lingvistică generală, vol. IV. Bucureşti: Ed. Academiei, 1962.

Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj. Bucureşti: Editura Academiei, 1973.

Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Limbajul poeziei culte. Bucureşti: Editura Academiei, Bucureşti, 1985.Coteanu, Ion, Stilistică, generativism, pragmatică. În: SCL, 2, l990.

Croce, Benedetto, Breviar de estetică. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1971. 229 p.Croce, Benedetto, Estetica privita ca stiinta a expresiei si lingvistica generala. Bucureşti:

Eeditura Univers, 1971, 575 p.Dragomirescu, N., Mica enciclopedie a figurilor de stil. Bucureşti: Editura Academiei, 1975.

Fontanier, Pierre, Figurile limbajului. Manual clasic pentru studiul tropilor sau elemente de tropologie. Bucureşti: Editura Univers, 1977.

Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne. Bucureşti: E.P.L.U., 1969.Genette, Gerard, Figuri. Bucureşti: Editura Univers, 1978.Genette, Gerard, La rhétorique restreinte În Communications, nr. 16, l970.G. Genette, Stil şi semnificaţie În Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Bucureşti:

Editura Univers, l994, p. 193–194.Grammont, Morris, Petit traité de versification française, Paris: Colin, l967. Grupul µ, Retorica generală. București: Editura Univers, l974.Guiraud, Pierre Essais de stylistique. Paris: Klincksieck, l969Hocke, G.,R., Manierismul în literatură. Bucureşti: Edituira Univers, 1977.Jakobson, Roman, Lingvistica şi poetica. În Probleme de stilistică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1964.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975.Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică. Iaşi: Editura Polirom, 1999.Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1991.

Mancaş, Mihaela, Stilul indirect liber în româna literară. Bucureşti: E.D.P., 1972.Marin, Vitalie, Schiţe de stilistică a limbii moldoveneşti. Chişinău: Lumina, 1975, 344 p. Miclău, Paul, Stilurile limbii. În Tratat de lingvistică generală. Bucureşti Editura Academiei, 1971.

Morier, H. La Psychologie des styles, Geneva, 1959. Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare. Timişoara: Editura de Vest, 1995.Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară. Bucureşti: C.R., 1987.

35

Oancea, Ileana, Istoria stilisticii româneşti. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

Parpală-Afana, Emilia, Introducere în stilistică. Piteşti: Editura Paralela 45, 1998.Spitzer, Leo, Despre forma artistică a unei romanţe spaniole. În Poetică şi stilistică. Spitzer, Leo, L'archétype de la ballade “Mioritza” et sa valeur poétique. În: Romanisches Literaturstudien, 1936–1956, Tübingen, 1959Trubetzkoy, N., Principes de phonologie. Paris: Klincksieck, 1949.Ullmann, Stephen, Style in the French Novel. Cambridge: University Press, l957.Vianu, Tudor, Arghezi, poet al omului. „Cântare omului” în cadrul literaturii comparate. Bucureşti: E.P.L., 1964.

Vianu, T., Opere, vol. IV şi vol. V. Studii de stilistică. Bucureşti: Editura Minerva, 1975.Vossler, Karl Limbile naţionale ca stiluri. Heidelberg, 1929

1. Probleme teoretice ale stilisticii

1.0. Noţiunile de bază ale stilisticii: limbă, limbaj, semn, semnal

1.0.1. Înainte de a defini noţiunea de stil, se impun câteva precizări cu privire la termeni ca: limbă, limbaj, semn, comunicare, cod, mesaj, expresivitate, cu care vom opera în cele ce urmează. Limba este un sistem abstract de semne, logic structurate, care înlesneşte comunicarea interumană. Există mai multe sisteme de acest fel. Aici se are în vedere limba în sensul de sistem verbal complex, alcătuit din mai multe subsisteme (fonetic, lexical, morfo-sintactic, stilistic), care, implicând cuvinte organizate în enunţuri, înlesneşte comunicarea verbala între oameni. Conform lui Ferdinand de Saussure, care alături de Charles Sanders Peirce, este pionier al semioticii moderne, „limba este un sistem de semne ce exprimă idei”, comparabil cu alte sisteme omoloage precum codul morse, limbajul surdomuților, riturile simbolice, formulele de politete, semnalele militare, miturile, folclorul, arta figurativă, muzica, moda, procesul de învaţământ etc. Limba este cea mai importantă dintre aceste sisteme. Limba este, totodată, instrumentul limbajului, alcătuit din fonetică, vocabular şi gramatică, este mijlocul de comunicare şi furnizorul de semne, de simboluri pentru comunicare şi gândire. Concomitent, limba este un fenomen eminamente social, diferit de la un popor la altul, şi un fenomen istoric, diferit de la o epocă istorică la alta. Limba, ca instrument social, a apărut şi s-a dezvoltat în procesul activităţii practice, urmând constituirea şi dezvoltarea societăţii umane. În această ordine de idei, putem afirma că limba, ca fenomen general uman, a determinat apariţia conştiinţei naţionale şi sociale, în timp ce limbajul este un proces individual, ca orice proces psihic care apare şi se dezvoltă în ontogeneză (evolutia fiecărui individ dupănaştere), potrivit legilor psiho-fiziologice.

Din punctul de vedere al teoriei informaţiei, inclusiv al comunicării, limba este un sistem de semne sau de semnale convenționale care servește la transmiterea unui mesaj, a unei comunicări. Limba este o realitate supraindividuala, existând în afara oamenilor, consacrata în obiecte materiale cum sunt dicţionarele, gramaticile, cărţile. Propriu-zis, este o unealta cu care noi acţionăm nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor. Ca orice unealtă, ea nu poate fi utilizata decât de o inteligenţă. La drept vorbind, există şi un sens foarte larg al termenului limbă: totalitatea reacţiilor exprimând trăiri psihice. Putem vorbi de limbă şi limbaj în cazul strigătelor, gesturilor, al mimicii multor animale. Sensul propriu este un ansamblu de semne

36

cu ajutorul cărora comunică între ei oamenii dintr-o societate. Limba e alcatuită dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, şi anumite reguli de îmbinare a lor. Limba propriu-zisă, cea naturală, este învăţată de copil de la adulţi în experienţa cotidiană. Bazându-se pe ea, specialiştii au creat şi limbi artificiale, pe care însă le numim în mod obişnuit „limbaje artificiale”. Avem astfel o limbă a matematicilor, un „limbaj muzical”, un „limbaj topografic” (utilizat la hărţi), manevrarea calculatoarelor a creat numeroase limbaje: Fortran, Cobol etc. Am putea afirma că limba a evoluat în sensul favorizării comunicării dintre oameni şi mai puţin în vederea elucidarii adevărului.

1.0.2. Prin limbaj, înţelegem, după Ferdinand de Saussure, actul vorbirii, adică aplicarea sistemului limbii în practica schimbului de informaţii între vorbitori. Cu alte cuvinte, limbajul este limba în funcţiune, adică limbajul este utilizarea limbii în raporturile cu ceilalti oameni. Limbajul este procesul prin care se realizează comunicarea verbala şi gândirea noţională, adică limbajul nu este altceva decât realizarea, manifestarea limbii în procesul vorbirii sau, în alţi termeni, limbajul este limba în acţiune. În acelaşi timp, limbajul include şi stările afective, influenţând vorbirea şi transmiţându-se celorlalţi. Constituind una din manifestările esenţiale ale viaţii psihice ale omului, limbajul este totodată una din trăsăturile sale caracteristice, distinctive, în raport cu celelalte vieţuitoare. Omul este singura fiinţă vorbitoare. Fără limbaj nu poate fi concepută nici existenţa omului ca fiinţă socială, nici existenţa societăţii însăşi. În procesul comunicării, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care unele sunt neverbale (acţiuni concrete cu obiectele, gesturile şi mimica), iar altele verbale (sonore, grafice). Mijloacele verbale (şi în primul rând cele sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul limbă care este prezent numai în societatea umană. Limbajul este o formă specifică de activitate umană prin care se realizează comunicarea dintre oameni. Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj în sensul propriu al cuvântului. În accepţia sa strictă, termenul de limbaj se referă la comunicarea verbală. În terminologia ştiinţifică, acest termen desemnează capacitatea cu care este înzestrată orice fiinţă umană normală, pentru a învăţa şi a folosi unul sau mai multe sisteme de semne verbale în scopul de a comunica cu semenii săi, de a-şi reprezenta lumea. Natura limbajului, respectiv a limbii, nu poate fi elucidată fără să se precizeze care este conţinutul comunicării verbale. Deşi limbajul se află în relaţii strânse cu toate procesele şi însuşirile psihice ale omului, inclusiv cu cele mai simple (senzaţiile şi percepţiile), totuşi cercetările psihologice au stabilit de multă vreme că principalul conţinut al comunicării verbale îl formează gândirea.

1.0.3. Un alt termen utilizat în mod frecvent în lingvistică în genere şi în stilistică, în parte, este termenul semn. Cel mai reprezentativ semn verbal este cuvântul. Spre deosebire de „semnale”, care sunt stimuli anunţând o consecinţă, o urmare (ţipătul unei raţe sălbatice anunţă apropierea unui animal de pradă şi alertează stolul), semnul este un indiciu care înlocuieşte ceva - un obiect, o fiinţă, un fenomen, o acţiune. Astfel, înainte, ciobanii, neştiutori de carte, făceau câte o crestătură pe o bucată de lemn pentru fiecare oaie (le însemnau pe răboj). Fiecare cioplitură, care înlocuia o oaie, avea funcşie de semn. Aşa sunt şi vorbele: semne ale unor realităţi obiective sau subiective. Termenul de simbol se utilizează adesea ca sinonim al termenului semn. Mai potrivit e să-1 atribuim numai acelor semne care

37

au o asemănare, au ceva comun cu obiectul semnificat: culoarea roşie a unui drapel simbolizează sângele vărsat de stramoşi pentru apărarea gliei.

Se ştie că semnalul, în raport cu semnul, este orice element purtător de informaţie, cu condiţia ca acesta să fi fost produs în mod deliberat de cineva care se aşteaptă ca acesta să fie înţeles ca atare. În această situaţie semnalul nu este decât un indice intenţional. Spre deosebire de indicele non-intenţional, care nu este exclus din procesele de comunicare, dar care nici nu este necesar acestora, semnalul joacă un rol fundamental. Nu există comunicare deplină fără semnal.

Termenul semn obţine în lingvistică, începând cu Ferdinand de Saussure, un sens precis, destul de diferit de cel din limbajul curent unde este echivalent uneori când cu indicele, când cu semnalul; el desemnează o unitate complexă, compusă din alte două unitati: semnalul şi sensul său. În loc de semnal, Ferdinand de Saussure propune semnificant şi pentru sens - semnificat, ceea ce are avantajul de a pune în valoare complementaritatea termenilor: unui semnificant îi corespunde în mod necesar un semnificat şi invers. Cu valori identice se utilizează frecvent (L. Hjelmslev, U. Eco) termenul expresie pentru semnificant şi termenul conţinut pentru semnificat. Saussure utilizează cuvântul semn având în vedere un fenomen complex, compus dintr-o „imagine acustică” şi un „concept” (obiectul semnificat). Un cuvânt sau o combinaţie de cuvinte dintr-o limbă indică sau se referă la un obiect exterior sau o idee existentă. Acesta este sensul comun al semnului, când discutăm comunicarea prin intermediul limbajului. Semnul este asociat în mod arbitrar şi convenţional unui concept, iar utilizarea sa convoacă imaginea mentală a conceptului. Conform modelului dominant în lingvistică, semnalele incluse în semn, nu au, prin ele însele, nimic în comun cu sensul pe care sunt destinate să-l transmită. Se spune în acest caz (Saussure) că semnele lingvistice sunt arbitrare, cu alte cuvinte că nu există o justificare pentru alegerea unui anumit semnal în detrimentul celorlalte, pentru un anumit sens. De aceea, în limbi diferite, unui anumit sens îi corespund semnale complet diferite. Există şi semne motivate, cele în care semnalele prezintă analogii cu semnificaţia lor. În limbaj se dau ca exemple de semne motivate „onomatopeele”, cuvinte a caror fonie reprezintă un zgomot sau un sunet. Dar corespondenţa nu este decât relativă. În concluzie, motivaţia semnelor verbale nu este decât relativă şi este determinată de un arbitrar care rămâne predominant. Acest arbitrar se regăseşte şi în alte domenii decât cel al limbajului. Exemplul clasic este cel al semafoarelor rutiere, unde semnificaţia culorilor este pur arbitrară. Totuşi, atunci când pe un panou rutier desenul unei curbe semnalează utilizatorilor că vor aborda o curbă, avem de-a face cu un semn motivat. Curba a fost aleasă pentru asemănarea sa cu virajul. În general, atunci când comunicarea se face altfel decât prin limbaj, partea de motivatie creşte. O imagine este mai puţin şi mult mai rar arbitrară decât un cuvânt sau o frază, şi, de aceea, comunicarea prin intermediul imaginii este mult mai eficace.

Prototipul semnului verbal este cuvântul, dar rareori vorbim de cuvinte izolate. Cuvintele însăşi sunt făcute pentru a se combina în fraze complexe, care reprezintă macrosemne (semne formate la rândul lor din alte semne). Această proprietate este vizată în general atunci când spunem că limbajul este articulat. Unitatea de comunicare în acest caz este fie fraza, fie ansamblul de fraze pe care îl putem numi enunţ sau text.

38

Aplicaţii: Determinaţi corelaţia dintre limbă şi limbaj.

Temă: Explicaţi importanţa termenilor semn şi semnal.

1.1. Noţiunile de bază ale stilisticii: mesaj, act de comunicare, cod

1.1.0. Mesajul este ceea ce comunica oamenii între ei, conţinutul de idei, informaţii, emoţii, sentimente etc. Astfel, se spune în mod obişnuit că se comunică prin mesaj. Acest termen desemnează un semnal, sau un ansamblu de semnale, transmise în cursul unui act de comunicare. Există şi alte cuvinte, cu extensie mai redusă, dar tot atât de importante, pentru a desemna mesajele. Unul dintre acestea este enunţul: un enunţ este un mesaj verbal, în general sub formă orală, deoarece un mesaj sub forma scrisă este denumit mai degraba text. Un mesaj nu poate fi eficace decât dacă este înţeles: semnalelor din care este constituit din punct de vedere material, trebuie să le fie asociat un sens. Acestă idee conduce la noţiunea de semn. În general, ceea ce se numeşte mesaj este de cele mai multe ori un text al cărui conţinut este un discurs cu mai multe nivele.

1.1.1. Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi sentimentelor (atitudinilor, opiniilor), de la un individ la altul, de la un individ către un grup social şi de la acesta la altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificaţii între persoane. A comunica nu înseamnă numai a emite şi a primi, ci şi a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite de informaţie care se încrucişează şi interferează unele cu altele”. Aşadar, comunicarea este înţeleasă ca un proces al transmiterii expresiilor semnificative între oameni, ca un concept care include toate acele procese prin care oamenii se influenţează unii pe altii. Actul comunicarii se realizeaza atunci când o sursă de mesaje transmite semnale, prin intermediul unui canal, la receptor, când emiţătorul transmite o informaţie, o idee sau o atitudine. Studiată ca proces social, comunicarea a devenit obiect de cercetare al ştiinţelor sociale. S-a constituit astfel o ştiinţă autonomă, a comunicării, caracterizată prin pluralitatea modurilor de abordare a comunicării (lingvistică, semiotică, psiho-socială, sociologică, cibernetica etc). Reuşita comunicării nu este niciodată decât relativă şi acest lucru nu trebuie neglijat; astfel se explică faptul că un acelaşi mesaj poate primi sensuri foarte diferite. Este totuşi posibil, în anumite tipuri de comunicare cum ar fi literatura, să vedem în această diversitate o bogăţie şi nu o imperfecţiune.

1.1.2. Când se vorbeşte de comunicare, se foloseşte adeseori cuvântul cod. Este un termen dificil din cauza polisemiei sale. Să plecăm de la codificare: aceasta desemnează uneori operaţiunea care face să corespundă unei semnificaţii anumite semnale, elaborarea unui mesaj plecând de la o semnificaţie care, chiar dacă nu a fost dată în prealabil, cel puţin nu a fost încă raportată la o serie de semnale. Alteori, codificarea desemnează operaţiunea care constă în a înlocui semnale care aparţin unui anumit sistem, cu semnale care aparţin unui alt sistem. În acest al doilea sens, vom merge de la un mesaj deja constituit, în general un text, la un alt mesaj. În cazul codificării lingvistice, în cauză este semnificaţia. Comunicatorul produce un mesaj, deci o suită de semnale, dar îl elaborează în funcţie de sensul căruia acest mesaj va trebui să-i corespundă. Şi decodificarea va reprezenta acum înţelegere: în momentul în care percepe un mesaj constituit din semnale, destinatarul îi afectează un sens, cât mai

39

apropiat de sensul la care se gândea comunicatorul. În sens lărgit, codul este un sistem de înţelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. El constă atât în semne, cât şi în reguli sau convenţii care determină în ce mod şi în ce context semnele sunt folosite şi cum pot fi ele folosite pentru a forma mesaje complexe. În urma analizei codurilor existente, distingem coduri ale comportamentale (numite convenţii sociale) şi coduri de semnificaţii. Codurile de semnificaţii sunt sisteme de semne (lingvistice, imagistice, gestuale etc). Facând această distincţie, trebuie totuşi să admitem că cele doua tipuri de coduri sunt interconectate. Nici un cod de semnificaţii nu poate fi separat de practicile sociale şi de utilizatorii săi. Astfel, semiotica lui Eco este, conform propriei definiţii, o semantică bazată numai pe teoria codurilor. Codul asociază elementele unui sistem vehiculant (expresia) elementelor unui sistem vehiculat (conţinutul).

Aplicaţii: Definiţi noţiunile mesaj, act de comunicare şi cod.

Temă: Explicaţi corelaţia dintre mesaj, act de comunicare şi cod.

1.2. Noţiunile de bază ale stilisticii: expresivitate, funcţie stilistică, marcă

stilistică, stil, scriitură

1.2.0. Expresivitatea constituie unul dintre cele mai controversate probleme ale stilisticii, întrucât ea se identifică, pe de o parte, cu afectivitatea, pe de altă parte, cu estetica. În această privinţă este mai plauzibilă poziţia lui M. Rifaterre, după care expresivitatea constă în intensificarea reprezentării (a imaginilor), în conotaţia estetică, dar şi în coloratura afectivă. De altfel, o opinie similară au lansat şi alţi cercetători, precum Stephen Ullmann, spre exemplu. Din perspectiva celor afirmate, urmează să precizăm că stilul nu este însă numai expresivitate.

Pentru Charles Bally, Iorgu Iordan, Jules Marouzeau, expresivitatea limbii, ca obiect de studiu al stilisticii, derivă din exprimarea verbală a stărilor emoţionale ale vorbitorului în procesul comunicării, faptul de stil fiind produsul verbal al relaţiei de cauzalitate dintre emoţie şi expresivitate. Pentru Karl Vossler, Leo Spitzer, Damaso Alonso, expresivitatea este un element estetic, imanent în orice fapt de limbă.convertit într-un enunţ artistic de către creatorul de literatură beletristică. Fie că este spontană, fie că este elaborată, expresivitatea unui enunţeste în mod esenţial condiţionată de vorbitorul care formulează mesajul şi îşi are originea în însăşi structura internă a faptului de limbă. Aşa cum afirmă Tudor Vianu, „distingem în faptele de limbă un nucleu al comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresivităţii individuale”. Prin această structură internă, orice enunţ verbal (inclusiv cel converit în enunţ estetic) este, în opinia lui Tudor Vianu, tranzitiv şi reflexiv totodată, adică omul comunică şi, în acelaşi timp, se comunică pe sine. Nunţurile se diferenţiază între ele prin desfăşurarea diferită a raportului dintre cele două aspecte ale semnelor constituente: tranzitivitatea şi reflexivitatea, expresie a raportului dintre nucleul comunicării şi zona expresivităţii individuale. Orice structură verbală se caracterizează printr-o dimensiune stilistică. Expresivitatea unui text este rezultanta acţiunii tuturor funcţiilor particulare ale limbii (descrise de Roman Jakobson), aşa cum sunt acestea orientate de funcţia stilistică (M.Riffaterre). Prin funcţia stilistică, raportului mediat de gândire dintre limbă şi planul referenţial i se ataşează raportul dintre enunţ şi protagoniştii actlui comunicativ: emiţătorul şi receptorul; astfel, dimensiunea stilistică se relevă ca o componentă subiacentă celei informaţionale, care nu afectează conţinutul logico-semantic al enunţului, ci dezvoltă un cadru particular care „umanizează” relaţiile dintre emiţător şi receptor; de aceea ea este specifică

40

numai limbilor naturale. Este demnă să fie amintită aici opinia lui Tudor Vianu în problema expresivităţii, acesta

vorbind despre o expresivitate specifică pentru fiecare limbă în parte, determinată de condiţiile istorice concrete de viaţă ale unui popor. În această ordine de idei el identifică o „zonă stilistică“ a limbii, constituită din „fapte de stil“, fără de care nu se pot studia istoria şi evoluţia unei limbi, căci „cercetătorul stilului trebuie să ia în considerare şi notele însoţitoare expresive“. Această zonă stilistică a limbii unui popor, identificată de T. Vianu, este determinată de modul lui de viaţă, de condiţiile lui de trai: „poporul român cu vechile lui tradiţii de viaţă rurală şi agricolă a creat o mulţime de locuţiuni cu o incontestabilă valoare stilistică, precum: a bate câmpii, a înţărca bălaia, a nu pricepe o boabă, a nu-i fi boii acasă. Toate aceste locuţiuni sunt fapte de limbă înzestrate cu o zonă expresivă, dar nu a unui individ, ci a poporului întreg. Ele nu exprimă pe autorul lor anonim, ci tot poporul care şi le-a însuşit, desigur pentru motivul că au corespuns fanteziei şi sensibilităţii lui“. Tot în această ordine de idei urmează să amintim că Leo Spitzer a studiat limba, atât ca produs estetic şi artefact, dominat de intenţia literară, cât şi ca mijloc de expresie a unor inflexiuni spontane, cum sunt cele exprimate nemijlocit prin limba vie. Intuiţia a fost un factor decisiv al abordării textului literar, Spitzer descifrând, într-o construcţie lexicală sau gramaticală, prin generalizare treptată, o trăsătură esenţială a artei scriitorului, mai mult încă, spiritul epocii sau al naţiunii.

Ion Coteanu, pornind de la ideea că este expresiv orice fapt de limbă care conţine pe lângă elemente noţionale şi atitudinea personală, afectivă a vorbitorilor faţă de realitatea exprimată, cu condiţia însă ca această atitudine să fie generalizată, analizează conceptul de expresivitate şi stabileşte următoarele tipuri: „expresivitatea latentă“, existentă virtual în limbă „ca o cantitate depozitată din care vorbirea poate să-şi extragă termenii necesari pentru organizarea diverselor mesaje“, „expresivitatea dedusă“, când într-un mesaj are loc sau se sugerează o confruntare între planul lingvistic şi planul extralingvistic (de exemplu, utilizarea arhaismelor) şi „expresivitatea dedusă lingvistic“, realizată prin combinarea mijloacelor lingvistice cu cele extralingvistice sau prin combinarea celor dintâi între ele (de exemplu, utilizarea singularului în loc de plural şi a femininului în loc de masculin). Totodată, se constată că expresivitatea este în raport direct proporţional cu cantitatea de informaţie, iar limbajul prin care se exprimă arta literară dispune de cel mai mare volum de informaţie, întrucât mesajele exprimate de limbajul respectiv sunt alese din cel mai mare număr de posibilităţi. Funcţia expresivă sau emotivă, numită şi afectivitate sau expresivitate spontană, este manifestarea verbală a emoţiei corespunzătoare, concluziona I. Coteanu în Stilistica funcţională a limbii române, în timp ce expresivitatea deliberată, funcţia estetică sau poetică, altfel zis, este manifestarea verbală a emoţiei contemplative.

Aşadar, pentru I. Coteanu domeniul stilisticii cuprinde şi teoria expresivităţii, adică „cercetarea valorilor speciale ale elementelor limbii, descoperirea şi descrierea opoziţiilor pe care le creează, stabilirea tipurilor celor mai importante ale acestor opoziţii şi analiza funcţiilor lor“. În continuare, Ion Coteanu conchide că „expresivitatea nu rezidă nici în semnificaţia semnului, nici în sunete, ci fie în afara semnului, fie în raportul de solidaritate, în forma lui. Ea este o valoare realizată cu ajutorul unor contexte astfel întocmite, încât să provoace o deplasare de planuri în conţinutul semnelor lingvistice“. Şi ca urmare se ajunge la concluzia că obiectul de cercetare al stilisticii îl reprezintă opoziţiile expresive, circumscrise în primul rând zonei expresivităţii individuale, dar, prin aceasta, şi raportului dintre zona expresivităţii individuale şi nucleul comunicării.

Este cunoscut faptul că Charles Bally a limitat obiectul stilisticii la cercetarea mijloacelor de care dispune limba comună, în exprimarea stărilor afective sau în promovarea lor. Dezvoltând această direcţie, Iorgu Iordan va elabora o stilistică afectivă întemeiată pe conceptul de expresivitate, circumscris subiectului vorbitor. Astfel, Iorgu Iordan propune o

41

interpretare complexă a expresivităţii, depăşind limitarea acesteia la aspectul afectiv şi identifică o sursă suplimentară a expresivităţii – fantezia emiţătorului (autorului), fantezia fiind cea care dă naştere imaginaţiei verbale (de exemplu, în fantezia subiectului vorbitor îşi au originea construcţiile numite de Iorgu Iordan „izolări“: târâie-brâu şi pierde-vară). Ca urmare, sunt determinate mijloacele lingvistice care stau la baza expresivităţii în limba română: schimbările de accent, lungirea sunetelor, procedeele morfologice şi derivative, sintactice, lexicale, împrumuturile externe şi interne, în special cele luate din limbajele speciale, ca, de exemplu, cel popular (vorba ceea), al comercianţilor (sută-n sută), al limbajului medical (a avea/a fi în febră) etc. Aşadar, Iorgu Iordan asociază expresivitatea cu noţiunea de afectiv, acesta fiind modul de exprimare ce serveşte la comunicarea mai nuanţată a oricărui conţinut, afectiv, emoţional sau volitiv.

Pornind de la idea lui Hagel Hatzfeld conform căruia expresivitatea este „un element înainte de orice estetic, imanent în orice material de limbă, filtrat într-o formă sau, mai exact, transformat într-un enunţ artistic, element inventiv, care leagă spiritul unui creator de limbă de forma creaţiei sale“, Dumitru Caracostea susţine că „în realitatea ei, limba este expresivitate“, preocupările lui fiind orientate spre studiul limbii interpretate ca o construcţie de artă. În concepţia sa, limba posedă anumite virtualităţi expresive, estetice, pentru care a propus termenul de „esteme“.

În opinia lui Roman Jakobson, diversitatea mesajelor constă nu în monopolul uneia sau al alteia dintre funcţii, ci în diferenţa de ierarhie dintre acestea. Structura verbală a unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia predominantă. Prin urmare, funcţia poetică, expresivă nu este singura funcţie a artei literare, dar e considerată drept funcţia ei dominantă. Criteriul lingvistic al acestei funcţii este dedus de Roman Jakobson din cele două moduri de aranjament considerate ca principale în comportamentul verbal, anume: selecţia şi combinarea. „Selecţia, precizează Jakobson, se realizează pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, pe când combinarea – construirea secvenţei – se bazează pe contiguitate. Funcţia poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării“.

În fine, în opinia lui Ştefan Munteanu expresivitatea eete „o calitate fundamentală a limbajului artistic, subordonată funcţiei estetice a limbii şi manifestată într-un context, în vederea realizării unui acord, perceput de cititor ca pregnant şi desăvârşit, între mijloacele lingvistice individuale şi sensul comunicării artistice“. Totodată, acelaşi autor analizează şi raporturile dintre normă, alegere şi expresivitatea poetică şi ajunge la concluzia că atât principiul abaterilor (datând încă de la Aristotel), al devierilor de la normă (Jean Cohen), cât şi teza care defineşte stilul drept rezultatul unei selecţii sunt adevărate, dar din păcate reduc semnificaţia stilului la un singur aspect, „o fac să depindă de un singur criteriu, şi acela exterior, anume preferinţa pentru o anumită variantă a comunicării. Astfel, expresivitatea nu înseamnă opţiunea pentru anumite forme în general, ci în primul rând, adaptarea acestora la un anumit conţinut sau la o anumită formă a conţinutului“.

1.2.1. Pin funcţia stilistică se are în vedere raportul mediat de gândire dintre limbă şi planul referenţial la care se ataşează raportul dintre enunţ şi protagoniştii actului comunicativ: emiţătorul şi receptorul; astfel, dimensiunea stilistică se relevă ca o componentă subordonată celei informaţionale, care nu afectează conţinutul logico-semantic al enunţului, ci dezvoltă un cadru particular care „umanizează” relaţiile dintre emiţător şi destinatar.

1.2.2. Marca stilistică reprezintă trăsătura stilistică a diferenţierii stilistice şi intră în componenţa semantică a unei unităţi de limbă (care poate fin un cuvânt, o formă morfologică sau o construcţie sintactică). Această particularitate stilistică este o marcă directă (sau individuală) sau rezultă din cumularea însemnelor pe care le poartă mai multe elemente similare de limbă şi are un caracter difuz. Marca directă poate preexista sub forma unei valori stilistice cunoscute preexistente (terminologiile, neologismele, cuvintele de argou etc.) sau

42

poate fi „provocată” prin procedee speciale numite figuri de stil (figuri fonetice: aliteraţia, simbolismul fonetic etc.; figuri morfosintactice: repetiţia, enumeraţia, hiperbatul etc.; figuri semantice: metafora, metonimia etc.); şi într-o situaţia sau alta, ea se manifestă într-un context stilistic. Mărcile difuze sunt rezultatul reliefării la nivelul întregului text (contextul are de această dată dimensiune maximă) a unor categorii de cuvinte, forme construcţii, fie prin prezenţă abundentă, fie prin prezenţă redusă sau prin absenţă totală (de exemplu, lipsa imperativelor, a vocativelor şi a intejecţiilor denotă obiectivitate stilistică, neparticipare afectivă; frecvenţa sporită a substantivelor concrete impirmă textului un aspect desccriptiv; preferinţa pentru adjective apreciative este specifică stilului emfatic sau pareticipativ etc.). Individualitatea stilistică a unui text rezultă tocmai din acţiunea mărcilor stilistice, obţinută prin selecţia şi combinarea semnelor d lşimbă de diferite niveluri în funcţie de atitudinea subiectivă a vorbitorului faţă de conţinutul exprimat sau faţă de interrlocutori. În realizarea specificului stilistici al unui text un anumit rol îl au şi elementele neutre din punct de vedere stilistic ce repreezintă fondul uniform pe care se realizează prin contrast efectul unităţilor şi construcţiilor de uz general, fără de care este imposibilă realizarea unei comunicări clare, întrucât ele servesc la marcarea, prin opoziţie, a altor elemente, acestea fiind considerate ca având marca stilistică zero ceea ce constituie un reper de referinţă pentru celelalte mărci stilistice.

1.2.3. Noţiunea de stil este o categorie istorică, adică acesta se constituie în procesul de evoluţie a linbii ca fenomen social. Termenul provine din fr. style, lat. stylus cu sensul „condei, compoziţie”, în latină fiind preluat din gr. stylos „instrument de scris”. În general, stilul reprezintă felul propriu în care se exprimă o persoană; este modul particular de folosire a limbii în diferite domenii de activitate. În acest context urmează să amintim că în poetica tradiţională termenul stil însemna modul de exprimare scrisă sau orală, mai ales în clasicism, având câteva caracteristici fundamentale derivate din modul de utizare a unităţilor de limbă: corectitudine, claritate, modul de selectare şi de întrebuinţare a limbii, distingându-se din acest punct de vedere stilul clasic, sublim, mediu, temperat, vulgar. În epoca modernă, stilul se defineşte prin opoziţie cu cel din perioada clasică, prin celebra maxima a lui Buffon: le style c’ est l’ homme même „stilul este omul insusi”. Astfel, stilul este calificat drept o trăsătură a individului în sine, drept o expresie a originalităţii, avându-şi originea în modul de manifestare verbală a omului modern (F. de Saussure, K. Voessler). Caracterul individual al stilului se sprijină pe constatarea lui C. Vossler conform căreia nu există o limbă generală, ci numai graiuri individuale. În baza acestui fapt se evidenţiază mai multe moduri de percepere a noţiunii de stil: stilul ca abatere de la normă, stilul ca adaos afectiv şi expresiv şi stilul ca fenomen de selectare a faptelor de limbă. Stilul ca abatere de la norma uzuală a limbii reprezintă cea mai veche interpretare a stilului, întâlnită încă în Poetica lui Aristotel: faptul de a fi altfel decât în vorbirea comună are darul să înlăture banalitatea. Această modalitate de interpretare a stilului a fost preluată şi dezvoltată de mai mulţi stilisticieni (Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso etc.). Luând în discuţie critica stilistică, Leo Spitzer constata că aceasta „se întemeiază pe postulatul că fiecărei emoţii, mai exact fiecărei abateri de la starea noastră normală îi corespunde, în câmp expresiv, o abatere de la întrebuinţarea lingvistică normală; şi viceversa, că o abatere de la limbajul uzual e un indiciu al unei stări psihice neobişnuite. O expresie lingvistică particulară este, pe scurt, reflexul şi oglinda unei condiţii particulare a spiritului”. Pentru M. Riffaterre, chiar dacă intră în opoziţie cu Spitzer, devierea este însuşi principiul de elaborare a structurii textului literar în vederea sensibilizării cititorului. Desigur, abaterile de la normă nu pot fi considerate drept criteriu absolut şi punctul iniţial de

43

identificare a constantei unui procedeu stilistic. Tocmai din aceste considerente stilisticianul are obligaţia să aleagă acele trăsături care reflectă cele mai conştiente intenţii ale autorului mesajului, anume particularităţile de expresie esenţiale, inseparabile, acestea fiind pentru cititor elementele imprevizibile generate de context.

Definirea stilului ca supliment de conţinut afectiv şi expresiv la o comunicare aparţine lui Charles Bally, fiind susţinută, în critica literară românească, de Tudor Vianu, care preciza că „stilul este expresia unei individualităţi”. În fine, stilul ca exerciţiu de selectare a faptelor de limbă în funcţie de mesaj şi de atitudinea emiţătorului este conceput în calitate de factor integrator al faptelor de limbă complexe din care se constituie latura expresivă a unei opere literare. În felul acesta stilul devine un fenomen de interferenţă dintre unităţile nivelurilor limbii: fonetic, lexical, morfologic şi sintactic, inclusiv grafic, în timp ce în exprimarea orală mai participă gestica, mimica, tonalitatea, toate aceste componente ale textului fiind subordonate unui concept integrator - intenţionalitatea comunicării. Aşadar, este vorba de un mod specific de constituire internă a elementelor comunicării, în funcţie de intenţionalitate, de viziune, de mesaj, de specificitatea textului. Сu alte cuvinte, stilul, definit ca un concept integrator, se prezintă ca un proces de selecţie a elementelor de limbă şi de combinare a acestora şi implică un volum de informaţie mai vast decât expresia verbală semnificativă, întrucât cuprinde referinţe şi la circumstanţele comunicării, integrând într-o relaţie complexă emiţătorul mesajului literar şi pe receptorul acestuia. Interpretarea stilului în calitate de concept integrator, ca un proces de selecţie a elementelor de limbă şi de combinare a acestora constituie apanajul stilisticii funcţionale. Stilul este, deci, modul în care se concretizează, în actul viu al comunicării verbale, sistemul limbii. Din acest mod de utilizare a limbii derivă mai multe variante stilistice, după specificitatea domeniilor de activitate în care se foloseşte limba, identificându-se, astfel, următoarele stiluri funcţionale: ştiinţific, oficial-administrativ, beletristic, publicistic. Tot din modul specific de folosire a limbii, în actul concret al comunicării, apare şi stilul individual, adică acel mod de vorbire care reflectă personalitatea celui ce comunică. Stilul este, aşadar, un fenomen lingvistic cu o sferă mai largă de cuprindere, mai ales în cazul stilului individual, care implică, în primul rând, o anumită concepţie despre lume. În stilul individual intră, strâns legate de orizontul intelectual al emiţătorului, trăsăturile psihice ale acestuia, tipul de sensibilitate, particularităţile de percepţie a datelor existenţei, toate acestea aderente la un anume fel de a alege şi combina elementele aparţinând diferitelor niveluri ale limbii în care se exprimă. Aşsadar, stilul reprezintă însumarea trăsăturilor caracteristice (în special de limbă) care particularizează modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor. Mai mult, stilul în care este redactată o lucrare reprezintă un element important în distingerea valorii de nonvaloare, de aceea el trebuie adaptat şi perfecţionat continuu, spre a facilita lectura şi a trezi interesul pentru aceasta. Stilurile funcţionale, predominate de raportul text-referent, sunt condiţionate de dezvoltarea culturii erudite şi a limbii literare, constituindu-şi identitatea prin specializare şi depăşirea sferei limbii literare comune, caracterizată prin neutralitate stilistică. Stilurile funcţionale îşi datorează apariţia unor factori extralingvistici: dezvoltarea culturală a societăţii, situarea unui grup de vorbitori într-un anumit domeniu de activitate şi cunoaştere umană, iar profilul lor specific este determinat de toţi factorii lingvistici implicaţi în delimitarea stilurilor colective. Aspectul cult al limbajului scris dezvoltă patru stiluri

44

funcţionale (sociolecte), corespunzând la patru domenii principale ale culturii moderne: stilul ştiinţific, stilul juridic-administrativ, stilul publicistic, stilul beletristic. Stilul este noţiunea fundamentală a stilisticii, el poate fi definit ca ansamblu de particularităţi de expriare, orală sau scrisă, a unui vorbitor sau a unei categorii de vorbitori, ori, altfel spus, ca modalitate specfică în care sunt selectate şi utilizate în exprimarea orală şi scrisă, posibilităţile comunicative ale limbii. Dacă specificul se limitează la nivelul unei singure persoane (de regulă, un creator de literatură artistică), rezultă un stil individual; iar dacă, prin convergenţa unor trăsături comune, devine caracteristic pentru anumite categorii socioprofesionale sau socioculturale de persoane, atunci rezultă stiluri colective, supraindividuale; comunicările realizate în legătură cu aspectele culturale sau profesionale nu se formulează în general, ci se construiesc într-un anumit stil (limbaj) care poate fi diferenţiat (prin selecţie, deviere sau specializare) de exprimarea literară nespecializată (o categorie de referinţă ideală, inexistentă ca atare). Stilurile supraaindividuale (sociostilurile) pot avea diferite clasificări, în funcţie de grupul de vorbitori la care se raportează, în funcţie de mediul căruia îi este destinată comunicarea, de obiectul şi scopul acesteia, de efectul obţinut la receptare. În lingvistica românească, cele mai studiate stilurisupraindividuale sunt cele funcţionale, numite şi limbaje de specialitate. Stilurile funcţionale au caracter istoric şi şi datorează apariţia unor factori extralingvistic: evoluţia culturală a societăţii, dezvoltarea diferitelor domenii de activitate care au impus fixarea unor limbaje specializate. Identificarea unui anumit număr de stiluti funcţionale este, în concecinţă, o problemă de adecvare a formei verbale la conţinutul comunicării (scopul acesteia, obiectul, situaţia de comunicare etc.). Pentru limba română literară se acceptă existenţa unui stil artistic care se opun stilurilor non-artistice. Cunoaştem următoarele modalităţi de concepere a stilurilor: a) stilul poate fi definit ca alegere (selecţie) într-o paradigmă. Această perspectivă paradigmatică porneşte de la ideea că există, în acelaşi timp, în limbă variante stilistice şi neutre pentru a exprima acelaşi concept, de unde rezultă posibilitatea alegerii în exprimare. Yfiind vorba de adecvarea limbajului la conţinutul comunicării, contează ntenţia celui care formulează un enunţ şi traducerea ei într-o formă adecvată: “cine spune stil spune alegere” (Ullmann). Definiţia se aplică stilului atât ca variantă individuală, cât şi ca limbaj funcţional. De exemplu, sinonimia unor fraze exprimate în variante funcţionale diverse: Hoţul a intrat în apartament şi a furat mulţi bani (standard); Delicventul a comis o spargere şi a delapidat o sumă importantă (juridic); Şuţul a dat o gaură şi a şterpelit lovelele (argou). Din mai multe paradigme virtuale, asupra ărora se operează o alegere, rezultă mai multe fraze, diferit marcate din punctul de vedere al registrului stilistic şi al gradului de expresivitate, dar care comuncică acelaşi conţinut. În cazul variantelor funcţionale, elementele paradigmei nu se pot combina fără intenţie parodică, deoarece termenii fiecărei paradigme comportă o oarecare specializare stilistică. Acesta este, de fapt, principiul lui Roman Jakobson, care adaugă alegerii şi factorul combinării, selecţia şi combinare fiind condiţii esenţiale ale limbajului; alegerea stilistică înseamnă, însă, opţiune orientată de funcţia stilistică a limbii pentru o singură variantăcare exprimă simultan informaţii despre realitatea extralingvistică şi date despre individualitatea vorbitorului. b) Stilul ca abatere (deviere) de la norma curentă înseamnă ieşirea textului elaborat, prin unele caracteristici ale structurii sale, din limitele unui model descris de întrebuinţare a limbii în vorbire. De exemplu, orice figură semantică sintactică este interpretată ca deviere, în măsura în care realizează o distanţare contextual-determinabilă faţă de sensul denotativori topica

45

neutră. Structura stilistică funcţională a limbii cuprinde sfera limbii populare şi sfera limbii literare, în ambele sfere dezvoltându-se stiluri specifice.

1.2.4. În teoria literară contemporană este vehiculat un alt concept literar mai nou, scriitura, care tinde să substituie termenul tradiţional de stil. Elaborat de critica literară franceză, prin Roland Barthes, Jacques Derrida şi teoreticienii de la revista Tel Quel, termenul scriitură are tendinţa să includă într-o sferă mai largă de reprezentare pe acela de stil. Roland Barthes identifică în scriitură „nu un ideolect personal (ca stilul, pe vremuri), ci o enunţare (şi nu un enunţ) pe care, străbătând-o, subiectul joacă diviziunea, dispersându-se, aruncându-se pieziş pe scena paginii albe”. Scriitura (din fr. ecriture) este un termen complex, înţeles ca un reper sociolingvistic într-un dat temporal şi socioistoric. Scriitura este un sociolect, un dialect social specific: „în orice formă literară îşi face loc alegerea generală a unui ton sau, dacă vreţi, a unui ethos. Tocmai aici scriitorul se individualizează în mod clar, pentru că pe acest teren se angajează. Limba şi stilul sunt date care preced ca nişte antecedente orice problematică a limbajului; limba şi stilul sunt produse naturale ale Timpului şi ale persoanei biologice. Dar identitatea formală a scriitorului nu se stabileşte decât în afara normelor de gramatică şi a constantelor de stil, acolo unde conţinutul scris, adunat şi închis mai întâi într-o formă lingvistică perfect inocentă, va deveni în cele din urmă un semn total”. (Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii).

Aplicaţii: Explicaţi conţinutul noţiunilor expresivitate, funcţie stilistică, marcă stilistică, stil şi scriitură

Metodă: Identificasţi corelaţia dintre noţiunile expresivitate, funcţie stilistică, marcă stilistică, stil şi scriitură

1.3. Conotaţie şi denotaţie

1.3.0. Se ştie că unitatea lexicală sau cuvântul este o unitate biplană, constituită dintr-o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un grup de sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi este capabilă să îndeplinească o funcţie în comunicare. Totodată sensul lexical este înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt, semnificaţie este actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri, iar într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context. Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură semnificaţie) se numesc monosemantice şi au înţeles unic(de exemplu, termenii de specialitate, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele), în timp ce cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai multe semnificaţii) se numesc polisemantice. Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un sens fundamental, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte (denotează),el aduce în minte imaginea obişnuită, comuna, independenta de context a unui obiect, a unei acţiuni şi în această situaţie se spune că el este folosit cu sensul propriu (de exemplu, ochi „organ al vazului” Ma doare un ochi).Orice cuvânt al limbii trimite la un obiect la modul general. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative.

1.3.1. Denotaţia (sau denotarea, desemnarea sau denumirea) este actul prin care unui obiect (înţeles în sens larg ca lucru, eveniment, fenomen, fiinţă, acţiune, idee) i se atribuie un

46

nume. Numele nu se atribuie în mod deliberat, ci numai în măsura în care obiectele necesită a fi denumite de către oameni, iar obiectele (lucrurile, evenimente, calităţile, însuşirile etc.) acţionează asupra oamenilor în cele mai variate moduri, în raport cu gradul de cultură şi de civilizaţie a unei comunităţi de limbă. „Deseori, cuvintele dintr-o limba nu reflectă atât realitatea înconjurătoare, cât interesele oamenilor care o vorbesc” spune F.R Palmer în lucrarea sa Semantics , notând faptul că eschimoşii au patru cuvinte diferite pentru substantivul zăpadă („zăpadă pe pamânt”, „ zăpadă care cade”, „ zapada care troieneşte”, „morman de zăpadă”), în timp ce membrii tribului Hopi folosesc un singur cuvânt, zburator, pentru avion, insectă şi pilot. O consecinţă a faptului că denotaţia este un act determinat de complexitatea relaţiilor dintre oameni şi experienţele lor ar fi dilema dacă un cuvânt denumeşte esenţa obiectelor sau o latură oarecare a lor, deschizându-se astfel discuţia asupra semnificaţiei. Cea mai simplă interpretare a semnificaţiei este de a o identifica cu obiectul: semnificaţia cuvântului pajişte este obiectul pajişte, semnificaţia cuvântului maşină este obiectul maşină etc. Dar pentru ca un corp fonetic să poată desemna ceva, este necesar ca între el şi obiectul sau obiectele desemnate să se stabilească o legatură constantă de substituire cu o imagine generală. De aceea se şi spune că orice cuvânt generalizează sau exprimă generalul. La rândul lor, caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor în clase pe care acestea le evocă, grupare care este întotdeauna însoţită de excluderea caracteristicilor diferenţiale ale obiectelor, pentru a reţine astfel ceea ce le identifică. Particularizarea semnificaţiei se face în şi prin contexte, iar procedeul constă în reorientarea cuvântului către obiecte, privite sub una dintre imaginile sau printr-una dintre calităţile lor posibile cuprinse în semnificaţie. Tocmai din aceste considerente, Ion Coteanu denumeşte procesul de particularizare a sensului actualizare, iar rezultatul acestei actualizări a sensului reprezintă semnificaţia actualizată.

Termenul denotaţie se afla in opozitie cu acela de conotaţie şi are în vedere semnificaţia clară, precisă, a unui cuvânt. El defineşte realitatea la care se referă cuvântul, reprezentând sensul lui propriu, de bază, menţionat primul în dicţionarele lingvistice. Sensul denotativ implică proprietatea termenilor şi caracterizează limbajul tehnico-ştiinţific, pe cel juridic-administrativ şi parţial pe cel cotidian, în stricta lui destinaţie de comunicare şi de informare exactă. Fiind parte reprezentativă a laturii semnificat a unui cuvânt, denotaţia se caracterizează printr-un sens conceptual (sau cognitiv) pur intelectual, esenţial şi relativ stabil. Aceasta reuneşte elemente semantice nonsubiective, analizabile în afară de context, de discurs sau de enuntare. Este legată direct, nemediat, de realitatea extralingvistică, realizând funcţia de comunicare şi pe cea referenţială ale limbajului. Denotaţia este identificată cu acel concept corespunzător unei clase de obiecte, reprezintând o codificare culturală, care reflectă o atitudine colectivă (socială) a vorbitorilor faţă de referent. Denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea, trimiţând la o clasă de obiecte pentru care există un concept. De exemplu, semnul scaun fiind o asociaţie dintre conceptul „obiect pentru stat, cu patru picioare, cu o suprafaţă plană, cu un spătar” şi imaginea acustica [scaun], denotaţia va fi „a, b, c sunt scaune”. Prin denotaţie, conceptul trimite la un obiect (sau la un grup de obiecte) facând parte din ansamblu. Clasa scaunelor existente sau posibile constituie denotaţia semnului scaun, în timp ce „acest scaun” sau „acele trei scaune” constituie desemnarea semnului scaun într-un anumit discurs vizând o intenţionalitate aparte.

1.3.2. Dată fiind existenţa unei mari varietăţi terminologice, se întâlnesc în lucrările de semantică sintagme ca: sens fundamental (sau de bază), sens primordial, sens originar, sens principal, sens general, sens propriu, sens secundar, sens derivat, sens particular

47

etc. Unele (sens originar, principal, general şi, respectiv, sens secundar sau derivat) sunt necesare studierii evoluţiei semantice, celelalte se utilizează de preferinţă în semantica sincronică, în care mai apar sens denotativ, denominativ, conotativ. Cuvântul, în general, are un sens comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte (denotează), trezeşte în minte imaginea obişnuită a unui obiect, a unei acţiuni. El este folosit cu sensul propriu: gură „cavitate bucală...”. În principiu, orice cuvânt al limbii trimite la un obiect concret sau abstract, pe care îl denumeşte global. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative.

Foarte frecvent, formulele care conţin într-un fel sau altul ideea de sens general sunt egale cu ceea ce se mai numeşte şi semnificaţie. După calitatea lor generală, sensurile sunt grupate în trei mari tipuri, cu excepţia celui gramatical: a.) sensuri denominative (denotative, apelative sau cognitive); b.) sensuri conotative (afective sau expresive); c.) sensuri relaţionale (gramatical relaţionale). Cu referire la sensurile denotative urmează să menţionăm că în orice structură lexicală se reflectă mai mult sau mai puţin evident realitatea extralingvistică la care limba se referă în mod obligatoriu. Trăsăturile semantice nu sunt caracteristici fizice ale universului extralingvistic, ci reprezintă reflectarea în plan lingvistic a acelor note ale realităţii concrete pe care limba le reţine, le lexicalizează şi pe baza cărora o limbă îşi stabileşte propriul sistem de opoziţii, diferit de o altă limbă. În virtutea acestui fapt fiecare limbă are specificul ei semantic. Obiectul semanticii lexicale paradigmatice îl formează în general sensurile denotative (de bază) ale cuvintelor, care în principiu nu ar fi condiţionate contextual. Pentru a combina sensurile cuvintelor în enunţuri se consideră că trebuie cunoscut în prealabil sensul denotativ al cuvintelor, sensurile delimitate prin relaţiile lor paradigmatice dintr-o limbă dată (ceea ce ne-ar permite o anumită alegere). Cunoaşterea sensurilor cuvintelor obligă la raportarea (corelarea) unei anumite forme la o anumită realitate extralingvistică la care se referă (referent). Se ştie că sensul fundamental al cuvintelor este relativ stabil pentru toţi vorbitorii. Prin urmare, sensul denotativ reuneşte elementele semantice non-subiective, identificabile în afară de context. Denotaţia reprezintă clasa tuturor referenţilor posibili (masă „obiect cu patru picioare, cu o suprafaţă plană, cu o anumită destinaţie"). Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza, si alte tipuri de sensuri, secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirectă între cuvânt şi obiectul desemnat. Această relaţie se numeşte conotatie, iar sensurile sunt numite conotative. Valoarea conotativă a semnificaţiei cuvântului se manifestă numai în context, sensul conotativ reprezintă sensurile secundare şi figurate ale semnificatului unui cuvânt. Toate tipurile de conotaţii au în comun faptul că se delimitează de denotaţie şi depind de context. Cu toate acestea există unele sensuri conotative neînsoţite de o denotaţie, adică nu sunt bazate pe o denotaţie anume. Interjecţiile de exemplu nu denumesc, ci evocă bucuria, durerea, frica, întristarea, plăcerea, suferinţa etc. Ele nu reproduc caracteristici ale senzaţiilor sau sentimentelor provocate, ci comunică ceva, dar acestui ceva nu i se poate atribui decât valoarea unei conotaţii. În afara interjecţiilor, sensul conotativ se prezintă sub două aspecte: într-un cuvânt a cărui expresivitate este asigurată fie pentru că are forma de vocativ, fie pe aceea de imperativ, fie din alte motive. De exemplu, în măiculiţă! prezenţa conotaţiei se recunoaşte de la prima vedere, cu toate că, fără context, nu se ştie exact la ce stare sufletească trebuie raportată ea. Mecanismul lor este acela de îndepărtare de la un denotat. În operele ştiinţifice, vorbirea pretenţioasă se foloseşte de sensul fundamental şi de cuvintele monosemantice pentru precizia şi claritatea comunicării, pe când în operele beletristice se aleg sensurile secundare, derivate, cuvintele polisemantice, ceea ce conferă expresivitate.

1.3.3. Cuvintele monosemantice, care leagă o anumită formă de un anumit sens, au în

48

principiu numai sens denotativ, descriptiv (sau sens propriu), la cuvintele polisemantice, cu mai multe sensuri, numai unul dintre sensuri este denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dicţionare) şi acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului unui cuvânt. Sensul relaţional se redă de regulă prin unelte gramaticale. Prepoziţia ajută la expunerea ideii de asociere, privită ca adăugare: cântaţi cu toţii, ca posesiune: pisica cu clopoţei nu prinde şoareci, ca instrument: călătoreşte cu avionul, ca modalitate: aşteaptă cu sufletul la gură, dar nu exprimă asocierea ca atare, necuprinzând nici una din trăsăturile ei definitorii. Unii sunt de părere că aceste cuvinte sunt „cuvinte fără sens deplin”, chiar dacă au fost cândva purtătoare de sens lexical noţional, pe care cu timpul l-au pierdut: fără provine din lat.fores („uşă”, pl.) Iorgu Iordan şi Vladimir Robu precizează că un cuvânt ca lucrez are pe lângă sensul lexical şi sensuri gramaticale (pers.I, prezent, indicativ, activ). De obicei, este propusă următoarea schemă de distribuire a sensurilor în cuvânt: a) sens denominativ (denotativ)+ sens gramatical; b) sens denominativ (denotativ)+ sens conotativ +sens gramatical; c) sens conotativ ; d) sens conotativ +sens gramatical ; e) sens relaţional.

1.3.4. Termenul conotaţie reprezintă totalitatea sensurilor figurate pe care le poate dezvolta un cuvânt, în funcţie de context, individualizând fie obiectele în sens larg, fie conţinuturile abstracte la care se referă. Se au în vedere, în primul rând, lanţurile sinonimice (polisemia cuvintelor), sugestiile metaforice ale limbajului, sonoritatea muzicală a cuvintelor, folosite în mod subiectiv, în raport cu intenţia celui ce comunică sau cu cea estetică a scriitorului, în stilul beletristic. Chiar dacă o conotaţie instituie un sens colateral, adiacent, al unui cuvânt, ea rămâne intim legată de semnificaţia lui de bază. Conotaţia poate fi definită şi ca un ansamblu de asocieri cognitive şi afective pe care le trezesc un cuvânt, o sintagmă, un enunţ la un cititor sau un ascultator, în funcţie de cultura şi de experienţa intelectuală a celui vizat. Tipuri de conotaţii: a. individuală (de pildă, asocierea unei persoane cu un anumit parfum sau a unui parfum cu o anumită persoană); b. colectivă (pentru toate persoanele cultivate în scoala românească, Luceafarul a devenit simbolul geniului nefericit şi solitar); c. general-umană (de exemplu, conotaţia cuvintelor mamă, patrie, neam, libertate etc.); d. legată de proprietăţile unui obiect ori de însuşirile unei fiinţe (conotaţia cuvântului piatra este duritatea amorfă, a cuvântului vulpe este şiretenia etc.). Dacă se poate vorbi de o conotaţie oarecum consacrată, prin repetiţie, există şi elementul conotativ de maximă noutate, care atrage şi sochează, deopotrivă, auditorul şi lectorul. Limbajul poetic este cel mai spectaculos şi cel care inovează mereu în privinţa înţelesurilor nebănuite ale cuvintelor. În consecinţă, conotaţia formează clasa de valori cea mai eterogenă a semnificantului unui cuvânt. În timp ce denotaţia rămâne una singura şi limpede, conotaţiile pot fi multiple, datorită caracterului lor individual, subiectiv (imaginar, emotiv, operativ), variabil (sau chiar accidental), intenţionat în raport cu diverse contexte lingvistice şi extralingvistice. Conotaţiile sunt, în general, legate de libertatea de expresie a vorbitorului, ori a scriitorului, care se manifestî în grad maxim atunci când se identifică cu tropii (figurile de stil). Prin urmare, conotaţia presupune o relaţie indirectă între cuvânt şi obiect. Cuvântul sugerează ceva, prin intermediul unor însuşiri ale obiectului.

Sensurile conotative, conotaţiile sau sensurile figurate (unul sau mai multe) sunt variaţii semantice mai mult sau mai puţin independente, desprinse dintr-o anumită denotaţie.

49

Subiectivitatea lor există în grade variate, fiind determinată, în primul rând, de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicţionare sunt general admise; alte conotaţii pot lua naştere numai în anumite situaţii de comunicare). Se admite că unul dintre sensuri este mai stabil, reprezentând denumirea sau denotaţia; toate celelalte sensuri (numite şi conotaţi) sunt secundare în raport cu primul, din care se dezvoltă direct sau indirect (prin intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin deplasări semantice favorizate de modificarea unor componente, de cele mai multe ori condiţionate contextual. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat mai mult sau mai puţin evident. Sensul propriu al cuvântului este acel sens din sfera semantică a cuvântului care reflectă noţiunea. El cuprinde trăsăturile esenţiale, specifice ale obiectului sau clasei de obiecte reflectate în noţiune. Din acest punct de vedere, sensul fundamental coincide cu sensul propriu al cuvântului. Sensurile figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noţiunea, sunt sensurile pe care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimării sau pentru plasticitatea ei. Se întâlnesc însă şi în vorbirea comună nu numai în operele literare. În ştiinţa literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de tropi. Se deosebesc sensurile figurate aparţinând limbii comune şi sensurile figurate aparţinând limbii literaturii artistice. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei individuale. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc în societate sau în gândirea unui individ, pe baza unor asociaţii de idei, ele sunt o categorie istorică. Dacă sensul figurat poate fi creaţia unui singur vorbitor, realizarea valorii figurative se face numai în societate, în condiţiile recepţionării şi interpretării încărcăturii lui afective de către ceilalţi vorbitori. Sensul figurat al cuvântului apare pe baza sensului propriu, ca urmare a evoluţiei societăţii, a puterii de abstractizare şi contribuie la sporirea expresivităţii limbii şi plasticitatea imaginii artistice. În limba română contemporană sensurile conotative sunt numite şi afective sau expresive şi există în mod virtual în denotaţie. Schimbări considerate devieri sau abateri de la denotaţie se realizează prin tropi: sinecdoca (îmbrăcat în mătase pentru veşminte de mătase), metonimia (am cumparat un Grigorescu, un marghiloman), dar şi numele de plante (ochiul boului, creasta-cocoşului) sau a animalelor (croitor, lopătar, ţigănuş) sau chiar cuvinte (omuşor pentru uvulă, linge-blide, zgârâie-brânză pentru o persoană linguşitoare, respectiv zgârcită) sau expresii ca: a coace turta cuiva, a-i sări muştarul, a nu ţine pe cineva cureaua. În cazul unora ca şi în expresia mi-a fugit ochiul, se observă lexicalizarea tropilor prin generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o metonimie, o sinecdocă sau o metaforă. În vocabularul românesc contemporan autorii precizează că de cele mai multe ori, deosebirea dintre sensul denotativ al cuvântului şi valoarea sa conotativă este identificată cu opoziţia între sensurile proprii şi cele figurate. Sensurile figurate realizate prin metaforă, metonimie şi sinecdocă sunt echivalentele expresive ale denumirilor proprii, dar nu se confundă cu conotaţia deoarece aceasta include şi o serie de valori de natură intelectual-axiologică care reflectă conştiinţa politică, filosofică, etică şi estetică a vorbitorilor. Conotaţiile nu sunt neapărat sensuri distincte ale cuvintelor, ci numai componente ale sensului lexical ce cuprind un câmp vast de valori (bine rău, pozitiv, negativ, acceptabil, inacceptabil, frumos, urât care determină gradul de anagajare a insului la imperativele mesajului).

Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului sunt rezultatul unei modificări a sensului de bază, cu care pastrează o relaţie de tipul cauză-efect, parte-întreg, asemănare

50

calitativă – cantitativă sau formală etc. (de exemplu: ochi de geam, ochi de apă, ochi de împletitură, ou ochi, ochi de aragaz). Sensurile figurate sunt strict dependente de context; datorită lor, cuvântul are alt înţeles decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni (de exemplu: deasupra mă păzea ochiul rece al nopţii). Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază. Modificarea însă, fiind intrată în uz, nu mai produce surpriză: gură de metrou, gură de apă, gura sobei, gura podului, gura văii, gura sacului, umerii obrajilor şi umerii hainei. Sensurile conotative care nu mai impresionează de la orice cuvânt devin sensuri derivate (secundare). Aşadar, denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile derivate. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. Acesta dirijează înţelegerea. În fine, termenul conotaţie vine din fr. connotation, iar denotaţie, folosit în opozitie cu conotaţie, de asemenea este împrumutat din fr. dénotation.

Prin urmare, cuvintele au, pe lângă semnificaţie, un surplus semantic. Astfel, substantivul american are drept semnificaţie „orice individ care are cetăţenie americană”. Aceasta este denotaţtia, sau latura denotativă pe care o semnifică substantivul american. Denotaţia este acea latură a semnificaţiei care, pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă, este mai mult sau mai puţin identică. Totodată, substantivul american poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru islamişti după deschiderea de către SUA a războiului împotriva terorismului în Afganistan, de pildă, american vizează acea persoană, cultură care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceste asociaţii pe care le declanşează cuvintele sunt conotaţiile. Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al cuvintelor. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). Aşa cum am văzut, american poate avea variabile semnificaţii secundare, eventual în asociere cu o evaluare diferită (pozitivă sau negativă).

Conotaţia şi denotaţia sunt valori ale semnului verbal, bazate fiecare pe alt raport: denotaţia pe raportul dintre semn şi obiect în genere; conotaţia pe raporturi dintre semn şi unele calităţi ale obiectului, interpretate ca atribute ale acestuia. Valoarea denotativă a semnulului leu, de exemplu, exclude orice referire la faptul că animalul dat este luat adesea drept o fiinţă cu putere fizică excepţională, cu aspect nobil, nici frumos, nici urât, nici rege al animalelor, ci numai un mamifer din familia felinelor. Folosit cu valoare conotativă, semnul leu trezeşte în mintea noastră ideea de nobleţe, de măreţie, cruzime, atribute ale felinei Panthera leo. Conotaţia se suprapune deci denotaţiei ca o reprezentare suplimentară, având în general origini variate, dar care se rezumă la o asociaţie de idei, datorată fie practicii, fie imaginaţiei. Pe de altă parte, adevărata problemă rezidă din modul de interpretare a celor două domenii principale ale conţinutului semnatic al semnului: denotaţia şi conotaţia. În fine, propunem câteva exemple cu diferite tipuri de sensuri. denotativ (fundamental, propriu, de bază) - gura cască; pe umeri un rucsac; conotativ (figurat, expresiv, stilistic) - pe-o gură de rai; pe ai ţării umeri dalbi; secundar (derivat) - gură de canal; gura văii; umerii obrajilor; umerii hainei.

51

1.3.5. Luând în considerare faptul că informaţiile din dicţionarele care se referă la valorile conotative sunt lacunare şi inconsecvente, este necesar să identificăm următoarele tipuri de conotaţii:

a) conotaţiiler stilistice se referă la apartenenţa cuvintelor la cele trei stiluri fundamentale ale limbii, la sfera funcţională a cuvântului (de pildă, monadă, ontic, transcedental - filozofie), la axa temporală („învechit” sau „arhaizant”), la răspândirea teritorială („popular”, „regional”), la raportarea la normele limbii literare, la frecvenţa folosirii cuvântului (cum este conotaţia „rar”) şi la caracterul nuanţei afectiv-apreciative: de exemplu, lexicul colocvial, mai ales familiar, poartă de regulă conotaţii negative (cum este cazul cuvintelor: chiul, chix, hodorog, a cotonogi etc.) sau raportarea la normele limbii literare acordă cuvintelor conotaţiile de “corect” şi “incorect. Nuanţele afectiv-apreciative formează o gamă bogată de valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului faţă de obiectul denumit: de pildă, pentru mâncău, tărtăcuţă („glumeţ”), pentru târâtură („depreciativ”). b) conotaţiile social-politice rezultă din interpretarea şi aprecierea denotatelor din punctul de vedere al concepţiei politice şi filozofice dominantă într-o anumită epocă a dezvoltării ei. Ca exemplu este dat, în dicţionarul lui Tiktin din 1903, cuvântul haiduci: din „cunoscuţi în urma hoţiei” s-au dezvoltat „bande de hoţi”, iar mai târziu cuvântul dobândeşte o conotaţie negativă care se va estompa în dicţionarele ulterioare. c) conotaţiile moral-etice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara valorilor cuprinse între polii „bine”şi „rău”, „negativ” şi „pozitiv” etc. De pildă, pentru dilentantism („peiorativ”) - lipsă de seriozitate. d) conotaţiile etno-geografice sunt informaţii evocate care se referă la integrarea denotatului într-o anumită zonă sau arie cultural-geografică. De exemplu, doină „cântec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimând un sentiment de dor, de jale, de dragoste” sau tarantelă „dans popular italienesc, executat într-un ritm vioi”. e) conotaţiile estetice sunt valori ataşate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică între categoriile frumos şi urât, plăcut şi dezagreabil cum este în definiţia pentru privighetoare „mică pasăre călătoare, de culoare brună-roşcată, ce cântă foarte frumos”. f) conotaţiile etichetei verbale pot fi numite acele nuanţe care diferenţiază formele de salut, adresare, rugăminte, interdicţie etc. (dragă - termen de afecţiune, dumneavoastră -pronume de politeţe, pentru pers. a II-a). Paul Miclău propune o altă clasificare a conotaţiei după natura ei (referenţială, socială, morală, afectivă) şi după gradul de generalitate (individuală, de grup restrâns, profesională, naţională, internaţională). De pildă, fotoliu are conotaţia semantică de destindere, confort, provenită din conotaţia referentului.

1.3.6. Aşadar, prin conotaţie se întelege ansamblul caracteristicilor unui obiect şi prin denotaţie denumirea obiectului care trimite la un concept. Stilistica modernă a preluat aceşti termeni din lingvistică, unde conotaţia se referă la restrângerea sau extinderea sensului unui cuvânt în functie de context, iar denotaţia la denumirea sensului propriu, de dictionar, al cuvântului. În special analiza stilistica a poeziei, care caracterizează din punct de vedere lingvistic expresia metaforică şi simbolică, utilizează frecvent termenul conotaţie, numind fie toate asociaţiile emoţionale sau senzoriale provocate de un cuvânt, fie orice sens cognitiv rezultat al sugestiei, interferenţei, ambiguităţii relaţiei dintre sensul primar şi sensul simbolic al unui cuvânt. Opoziţia dintre conotaţie şi denotaţie apare astfel ca rezultat al dispoziţiei „extralogice” (în limbajul poetic) si „logice” (în limbajul uzual şi ştiinţific) a cuvântului. Astfel, explicarea unei metafore sau a unui simbol este evidenţierea lanţului de sensuri contextuale ale cuvântului, de modificări subiective, deci de conotaţiile înţelesului acceptat unanim de colectivitatea de vorbitori. De sensul conotativ, introdus de un poet, depinde valoarea efectului poetic şi cognitiv pe care îl produce utilizarea cuvântului. De exemplu, într-

52

un context poetic arghezian, viaţă şi moarte, care nu au nimic în comun prin sensurile lor denotative, intră în raport prin sensurile conotative ale cuvintelor se înnopteaza şi ceaţă: Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă, / S-o câute repede. Se înnoptează. Se lasă ceaţă” (O zi). Cu alte cuvinte, conotaţia estetică este în stare să potenţeze (să intensifice) aspectele comunicate, sau imaginile realităţilor economice, sociale, politice etc. discutate. În continuare prezentăm câteva tipuri de sensuri conotative:

1) Sensuri ce reprezintă diferite atribute, cărora li se acordă o importanţă mai mare. Astfel, în raport cu denotaţia cuvântului leu „mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană scurtă de culoare gălbuie și cu o coamă bogată în jurul capului, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia meridională”, se detaşează atributul „caracteristici excepţionale” („curaj, putere, nobleţe, vitejie”): Ion se luptă ca un leu.

2) Sensuri ce se asociază din punct de vedere emotiv sau afectiv denotaţiei: doliu pentru culoarea neagră; tinereţe, putere pentru culoarea verde.

3) Sensuri secundare ce se manifestă în contexte verbale concrete: ora mesei sau am luat masa în oraş, acest sens derivat fiind motivat de asociaţia de contiguitate: între masă ca obiect de mobilier pe care se mănâncă se stabileşte un raport de identitate cu substantivul mâncare. 4) Unele cuvinte capătă sensuri, valori semantice afective, condiţionate social: bou „prost”; nevăzător „orb”;

5) Unele cuvinte au, în dicţionar, unele valori evaluative sau limitative în funcţie de domeniul de utilizare: regional pentru păpuşoi, harbuz, pepene, livresc pentru a sucomba; învechit sau arhaic pentru crainic, peiorativ pentru a crăpa.

6) Sensurile figurate ale cuvintelor dispun de conotaţii metaforice (apa murmură) sau metonimice (a bea un pahar) deosebit de expresive.

1.3.7. O altă problemă ce interesează în studiul cuvintelor româneşti este şi sensul acestora abordat în diferite relaţii cu alte sensuri, relaţii prin care se pun în evidenţă, de fiecare dată, atât asemănările cât şi diferenţele. Comun este faptul că se pune în mişcare pentru vorbitor (ajutat de consultarea definiţiilor de dicţionar) un mecanism de selecţie care permite alegerea unui sens în raport cu alte cuvinte sau alte sensuri care i-ar putea lua locul într-un anumit context. Contextul poate fi înţeles atât ca enunţ, cât şi ca variantă a limbii în care e încadrat enunţul respectiv. Astfel, la cuvintele monosemantice nu e nevoie de context, la cuvintele polisemantice textul e absolut indispensabil. În cazul polisemiei, lingvistul şi vorbitorul se află în faţa unei multiple posibilităţi de selecţie (alegere) lexicală. O corectă analiză în limbă şi, implicit, o corectă utilizare a sensurilor unui cuvânt polisemantic în vorbire obligă ca o interpretare mai complexă trebuie dată preferinţelor contextuale stricte manifestate de sensurile secundare (conotative) în limbajul poetic. De pildă, sensul conotativ al lui roşu în limbajul poetic popular este de “prospeţime, sănătate” şi se actualizează numai în context cu substantivul obrajii. În acelaşi limbaj adjectivul negru capătă sensul de “strălucire” numai în context cu substantivele păr sau mustăcioară. Tot negru în context cu substantivele tină şi pământ semnifică impuritatea. Contextul conţine astfel tot ce este necesar pentru identificarea exactă a sensurilor (denotaţie şi mai ales conotaţii). În context, sensurile se pot realiza mai aproape sau mai departe de dicţionar, ceea ce va rezulta din explicarea tuturor cuvintelor. Nu este suficient să ştim, de exemplu, că modic înseamnă “mic, fără valoare”, ci trebuie să reţinem din indicaţiile dicţionarului că acest cuvânt poate apărea numai în anumite contexte cu substantivele preţ şi sumă. În special sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dacă are la dispoziţie un context. Condiţionarea contextului implică, de obicei, şi mărci stilistice speciale. În funcţie de tipurile de sensuri secundare, de relaţiile lor cu sensul principal, de delimitarea lor relativ precisă, polisemia a fost considerată de majoritatea lingviştilor ca factor de ambiguitate în limbă şi implicit în

53

comunicarea lingvistică. Coteanu, de pildă, susţine că toate sensurile secundare sunt figurate: a devora (despre animale) „a mânca cu lăcomie”, (despre oameni ironic) „a înghiţi pe nemestecate”. Al doilea sens considerat explicit figurat de dicţionar desemnează „a consuma”, marcarea figurată rezultând din faptul că subiectul şi obiectul sunt limitate: focul a devorat casa, Ion a devorat o carte, îl devorează din ochi. Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: „a consuma” + „într-un anumit fel”. Pentru a face delimitarea conotaţiilor trebuie cunoscută exact denotaţia, în raport cu care conotaţiile se depărtează în măsură mai mare sau mai mică: dacă subiectul este tot “animat” sensul este tot „a mânca (într-un anumit fel) ”, conotaţia fiind doar marca “ironic”. Schimbarea totală a subiectului şi a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). Posibilitatea de a construi un enunţ de tipul: patima îl devorează, apropiat de sensurile conotative pure, sporeşte expresivitatea pentru că depăşeşte condiţiile indicate de dicţionar.

1.3.8. Cantitatea de conotaţie admisă în mesaj nu poate fi niciodată egală cu numărul de semne utilizate în mesaj ci cel mult cu numărul total de semne minusm. Ion Coteanu demonstrează această afirmaţie foarte simplu: nici un mesaj nu se construieşte fără cuvinte de legatură, fără unelte gramaticale, care sunt şi ele semne, dar nu conţin conotaţii decât în mod excepţional. Mesajul are nevoie de un cadru denotativ minim, chiar atunci când este ermetic. În mod spontan, orice cuvânt trimite la referentul lui, dacă, bineînţeles, nu a fost ales de la început dintre termenii marcaţi argotic, la un limbaj regional etc. Reprezentarea spontană, care coincide de obicei cu denotaţia, trebuie eliminată când termenul ne interesează pentru una dintre conotaţiile lui. O consecinţă a acestui fapt este imposibilitatea de existenţă reală a unui limbaj conotativ pur. După cum observa Ion Coteanu, limbajul cel mai puternic marcat stilistic nu este decât dominat de conotaţii, şi nu complet denotativ. Dacă un limbaj conotativ pur este imposibil, un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil în sistemul limbilor naturale şi, aşa cum conchide Ion Coteanu, „el poate fi imaginat şi chiar construit, dar ca limbaj artificial, algoritmic, univoc şi limitat funcţional prin definiţie”.

Aplicaţii: Determinaţi corelaţia dintre conotaţie – denotaţie şi sens conotativ – sens denotativ.

Temă: 1. Identificaţi sensurile denotative şi cele conotative din textul următor: Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de

obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul".

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:- Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi

încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa… (Ion Creangă).2. Identificaţi 5-10 cuvinte (sau obiecte) cu potenţial simbolic pentru cultura română. În ce mod credeţi că pot fi folosite aceste simboluri pentru a construi mesaje utile unei campanii publicitare sau electorale?

3. Realizaţi un eseu plecând de la întrebarea: ce puteţi spune despre relaţiile care se stabilesc intre coduri şi convenţii în experienţa socială şi de comunicare? Decodificaţi în acelaşi fel, de exemplu, un nud pictat şi un nud fotografiat? Ce puteţi spune, în acest caz, despre relaţiile ce se stabilesc între coduri, convenţii, mijloace de comunicare şi societate?

54

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrânceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrânceanu, Angela, Limba română contemporană, vol. 2. Vocabularul. Bucureşti, 1985. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, I, Bucuresti: Editura Academiei,1973. Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală. Bucureşti: Editura Stiinţifică şi Pedagogică, 1982.

Edelman, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor. Iaşi: Polirom, Iaşi, 199.

Foucault, Michel, L’archeologie du savoir. Paris:Gallimard, 1969.

Grecu, Victor, Limba română contemporană.

Guespin, Louis, Problematique des travaux sur le discours politique, în Langages, nr. 23, 1971.

Harris, Zellig (1964) Analyse du discours în Langages, 13 Mars, 1964.

Hartley, John, Discursul ştirilor. Iaşi: Polirom, 1999.

Iordan, Iorgu, Vladimir, Limba română contemporană. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1978.

Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală. Iaşi: Polirom, 1998.

Stati, Sorin, Interferenţe lingvistice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971.

1.4. Stilistica limbii şi stilistica vorbirii

1.4.0. Separarea obiectului de studiu al stilisticii moderne, produsă la începutul secolului al XX-lea, în stilistica vorbirii, care studiază limbajul oral, şi stilistica limbii, care studiază limbajul scris, pare să-şi afle justificarea în mai vechea distincţie saussuriană: langue - parole. Întemeiată de Charles Bally, stilistica lingvistică se orientează doar spre studierea limbajului oral, a conţinutului afectiv al acestuia, în timp ce studiul stilurilor individuale ale scriitorilor este totalmente exclus şi atribuit în totalitate stilisticii literare sau estetice. Dată fiind interdependenţa celor două sisteme ale limbajului - vorbit şi scris -, precum şi influenţarea şi modelarea lor reciprocă, separarea stilisticii în stilisitică lingvistică şi stilistică literară, acestea fiind condsiderate ca independente, pare discutabilă, din moment ce stilistica, atât cea lingvistică, cât şi cea literară, studiază limba, fie cea vorbită, fie cea scrisă. Mai mult, şi limba vorbită şi cea scrisă includ acelaşi structuri sintactice, aceleaşi paradigme morfologice, acelaşi sistem fonematic şi acelaşi lexic din limba naţională, toate aceste caracteristici generale ale limbii naţionale fiind cunoscute şi accesibile, în egală măsură, atât vorbitorului cât şi a scriitorului. Cert este însă că delimitarea, ce nu pare absolut tranşantă, între stilistică lingvistică, care constituie obiectul de studiu al lingviştilor şi stilistică estetică, ce stă în atenţia cititorilor şi esteţilor literari prin analiza stilurilor particulare ale scriitorilor, a

55

fost adoptată, deşi nu chiar în unanimitate, de o mare parte a cercetătorilor. Mai mult, distincţia între stilistica limbii şi stilistica vorbirii nu conduce decât la o singură concluzie: şi în cazul stilisticii limbii şi în cel stilisticii vorbirii constatăm prezenţa unuia şi aceluiaşi obiect de studiu: limbajul, fie el oral, fie el scris.

1.4.1. Stilisticienii, care descind din stilistica lui Charles Bally, precum şi adepţii ideilor acestora, potrivit cărora obiectul stilisticii trebuie identificat în funcţie de dihotomia limbaj vorbit şi limbaj scris, fac abstracţie de însăşi etimologia noţiunii stilistică: stilu (lat.) „condei (de metal sau de os) ascuţit la capătul cu care se scrie pe tăbliţa cerată şi lat la partea opusă, spre a netezi ştergând; scrisul, compoziţie scrisă; fel de a scrie; stil”. Eludând totodată disputa dintre lingvişti şi critici literari, dar înclinând balanţa spre valorizarea terminologiei originare, considerăm că nu putem vorbi de o stilistică lingvistică în raport cu o stilistică estetică sau literară, prima ocupându-se de studiul faptelor de expresie ale limbajului organizat din punctul de vedere al conţinutului afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbă şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii, iar cea de-a doua, stilistica estetică, de studiul stilului, adică studiul tuturor mijloacelor de limbă folosite de un scriitor (sau orator), pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic. Tocmai din aceste considerente, pare a fi plauzibilă şi pe deplin justificată opinia lui Tudor Vianu, care a pleda pentru constituirea unei stilistici integrale, deoarece “noţiunea unei stilistici nelingvistice este o alăturare de cuvinte tot atât de nejustificată, de pildă, fier din lemn sau cerc pătrat”.

1.4.2. În fine, dihotomia limbă – vorbire este proprie nu numai limbajului oral, ci şi celui scris. Limbajul scris este un sistem semiotic secund, în care este transpus limbajul oral, acest sistem secund de seemne nu redă o limbă dată, dezvoltată şi manifestată ca limbaj oral, ci o variantă a acelei limbi, rezultată printr-un proces de deregionalizare; această variantă este o opţiune lingvistică şi stilistică totodată. Identitaterea stilistică a limbajului scris îşi are originea în condiţiile specifice în care se desfăşoară comunicarea pe cale scrisă: emiţătorul, ieşit din contactul direct cu obiectul comunicării şi în absenţa destinatarului, elaborează textul, funcţia expresivă a limbii pierdere din pondere în favoarea funcţiilor conativă şi referenţială. Limbajul ecris şi-a dezvoltat un nucleu central – limba literară, cu caracter unic, unitar şi supradialectal; constituindu-se ăntr.un factor important în dezvoltarea nlimbii române literare, varianta scrisă conştientizată, la vorbitor, actul lingvistic în cele două operaţii esenţiale: alegerea şi combinarea, şi îl introduce în spaţiul cultural livresc (erudit). Identitatea stilistică a limbii literare este dată de caracterul convenţional al normelor pe care le impune şi de caracterul elaborat al textului în care se reflectă normele specifice, aceste trăsături distinctive asigură limbii literare, ipostază virtuală a limbii naţionale existentă în conştiinţa vorbitorului, un anumit grad de neutralitate stilistică, la care se raportează textul concret.

Aplicaţii:

Definiţi onceptul de stilistică a vorbirii şi cel de stilstică a limbii.

Temă:

Identificaţi termenii literari şi cei din vorbirea populară din textul de mai jos:

Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete, ca să n-o supere lumina de la

56

opaiţ, mai dând a înţelege nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu a trânti ş-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăuşii sosesc, şi tânăra nevastă, văzându-şi bărbăţelul, mai uită din cele necazuri! (Ion Creangă).

BIBLIOGRAFIE

Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Vol. 1: Orizont şi stil. Bucureşti: Humanitas, 1994. Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române. Iaşi: Editura Polirom, 2000.

Coteanu, Ion, Consideraţii asupra structurii stilistice a limbii. În: Probleme de lingvistică generală, vol. IV : Bucureşti : Editura Academiei, 1962.

Dragoş, Elena, Introducere în pragmatică. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000.

Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă: disciplinele umaniste. În româneşte de George Popescu. Constanţa: Pontica, 2000.

Hatzfeld, Hagel, Saggi di stilistica romana, vol. I, Bucureşti: Editura Academiei, 1973.

Iordan, Iorgu, Stilistica funcţională a limbii române, vol. I, Bucureşti: Editura Academiei, 1973.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române. Ediţie definitivă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică. Iaşi: Polirom, 1999.

Marin, Vitalie, Schiţe de stilistică a limbii moldoveneşti. Chişinău: Lumina, 1975.

Mihăescu, Nicolae, Abateri de la exprimarea corectă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1963.

Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972.

Slama-Cazacu, Tatiana, Limbaj şi context. Problema limbajului în concepţia exprimării şi a interpretării prin organizări contextuale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1959.

Vianu, Tudor, Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. În: Studii de stilistică. Bucureşti:Editura Didactică şi Pedagogică, 1968.

1.5. Calităţile stilului

1.5.0. Stilul în general dispune de mai multe caracteristici. În această ordine de idei,

57

lingviştii disting două atribute ale stilului, generate de exigenţele comunicării şi individualizate prin calităţile generale (care sunt obligatorii pentru toţi vorbitorii unei limbi) şi prin calităţile particulare (care definesc specificul fiecărei pesonalităţi). Calităţile stilului, fie ele generale, fie particulare, nu sunt specifice în egală măsură tuturor varietăţilor de stil şi ca urmare unele dintre acestea domină anumite variante de stil, în timp ce pentru alte variante stilistice acestea sunt fie absente, fie că se manifestă într-o măsură insignifiantă.

1.5.1. O prezentare sistematică a principalelor caracteristici ale stilului a putut fi realizată prin consultarea unor lucrări aparţinând mai multor autori, care au examinat subiectul în discuţie. Astfel, sintetizând diversele opinii, s-au putut identifica şi caracteriza următoarele calităţi ale stilului: accesibilitatea, claritatea, coerenţa, concizia, corectitudinea, eufonia şi eleganţa, forţa, obiectivitatea; originalitatea (varietatea, expresivitatea şi naturaleţea), precizia, proprietatea, puritatea, sobrietatea, unitatea.

1.5.1.0. Accesibilitatea stilului se află în dependenţă directă de natura lexicului utilizat. Dacă un autor urmăreşte ideea de a impresiona cât mai puternic cititorii, decât de a-i informa şi de a-i convinge de veridicitatea ideilor susţinute, limbajul său devine preţios, nefiresc, ermetic, căutat, ininteligibil. În urma acestei tendinţe, se actualizează stilul fad, lipsit de gust estetic, rezultat din excesul de figuri retorice care produc de cele mai multe ori efecte ridicole, din abuzul de cuvinte savante sau arhaice, din utilizarea unui jargon pretenţios şi exagerat ca pondere, dar şi din construirea unor propoziţii şi fraze lungi şi alambicate. Prin urmare, evitatea exceselor de originalitate manifestate atât la nivelul vocabularului cât şi la cel sintactic, promovarea cu discernământ a inovaţiilor lexicale, autocenzurarea tendinţei de a folosi fără măsură cuvinte provenite din limbi străine şi limitarea acestora doar la situaţii în care nu există încă un corespondent în vocabularul limbii române garantează în mod sigur accesibilitatea stilului oral sau scris.

1.5.1.1. Claritatea stilului constă în eşalonarea logică a ideilor, acestea fiind caracterizate prin conţinut accesibil şi prin construcţii sintactice corecte. Claritate un înseamnă decât formulare limpede, logică şi coerentă a mesajului pentru înţelegerea lşui deplină, claritatea fiind susţinută de accesibilitatea şi corectitudinea stilului. Claritatea necesită utilizarea corectă a cuvintelor, abaterile de la claritate fiind obscuritatea (stilul greoi), confuzia în exprimare (stilul echivoc), fără a se păuitea înţelege cu exactitate la ce se referă vorbitorul; exprimarea fără logică, fără sens, deseori aberantă (nonsensul), ca în exemplul ce urmează: Inteligenţa lui e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Este un lucru general acceptat că putem vorbi de claritatea unui text numai dacă este realizat prin intermediul unui limbaj adecvat, obişnuit, dar nu banal, nu plat, astfel încât nici “beţia de cuvinte” împrumutate din cel mai recent dicţionar de neologisme nu-i asigură o exprimare limpede şi clară. Frazele şi aliniatele scurte sunt de preferat celor prea ample, care pot deveni confuze şi obositoare, ca în exemplul de mai jos: Raţiunea trebuie să se apropie de natură ţinând într-o mână principiile ei conform cărora numai fenomenele concordante pot dobândi valoarea de legi, şi în cealaltă mână experimentar, pe care şi l-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruită de ea, dar nu în calitate de şcolar, căruia dascălul îi poate spune ce vrea, ci de judecător în exerciţiul funcţiunii, care constrânge martorii să răspundă la întrebările pe care el li le pune. De altfel, suntem

58

obligaţi să ştim că posibilitatea de receptare a unui text scade în aceeaşi măsură în care creşte numărul propoziţiilor prin care este exprimată o informaţie. Dar caracterul reciproc al acestei aserţiuni nu este întru totul adevărat: posibilitatea de receptare a unui text nu creşte neapărat dacă scade numărul propoziţiilor prin care este exprimat. Cu alte cuvinte, a exagera într-un sens sau în altul înseamnă a obţine acelaşi efect: pierderea calităţii textului. Totodată, cuvintele urmează să fie folosite în conciordanţă cu contextul în care apar. De asemenea, este necesară evitarea cuvintelor vagi, a expresiilor imprecise, deoarece ambiguitatea lexicală, prin folosirea incorectă, improprie a unor cuvinte sau renunţarea la univocitatea lor în chiar interiorul aceleiaşi fraze diminuează claritatea textului. În aceeaşi măsură este responsabilă de pierderea clarităţii textului şi ambiguitatea sintactică, prin construirea unor topici greşite, atât la nivelul proproziţiei cât şi la nivelul frazei. Este inadmisibilă, de asemenea, folosirea incorectă a paronimelor (familiar-familial, eminent-iminent, a evoca-a invoca, a afirma-a infirma etc.), ceea ce poate crea neclarităţi. Totodată prea multe explicaţii cu prea multe amănunte şi digresiuni sunt la fel de responsabile de neclaritatea textului. Acestea pot fi izolate fie în paranteze sau aliniate speciale, fie în subsolul paginii sau la sfârşitul lucrării ca anexe. În fine, este momentul să reţinem că opuse clarităţii sunt ambiguitatea, obscuritatea, echivocul, nonsensul, pleonasmul şi paradoxul.

1.5.1.2. Coerenţa defineşte caracterul logic al unui text şi reprezintă legătura, fluiditatea dintre capitole şi subcapitole, continuitatea idelor, astfel încât paragrafele să decurgă firesc unul din altul. Pentru ca cititorul să poată urmări fluxul argumentaţiei este necesară folosirea corectă a anumitor prepoziţii, conjuncţii, adverbe, locuţiuni pe post de operatori logici, cu ajutorul cărora pot fi puse în evidenţă relaţiile dintre prepoziţii. De pildă, a folosi cuvântul deci la începutul unei argumentaţii, adică încă de la afirmarea premiselor, ştiut fiind faptul că deci este un operator ce introduce concluzia unui raţionament, denotă foarte clar nesiguranţa în folosirea corectă a limbii.

1.5.1.3. Concizia ţine de exprimarea concentrată, lapidară, care apelează numai la cuvintele absolut necesare transmiterii ideii spre a fi înţeleasă corect de receptor. În acelaşi timp, concizia presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare. În general, este necsar să existe o corespondenţă logică între conţinutul de idei şi numărul de cuvinte folosit pentru a-l prezenta într-o propoziţie. Identificând o proporţie adecvată între aceşti doi factori, evitând descriptivismul excesiv, dar şi frazele telegrafice, poate fi obţinută concizia optimă. De altfel, capacitatea unui autor de a-şi face înţelese ideile este dependentă de numărul de cuvinte, de numărul de propoziţii şi fraze pe care le-a utilizat în acest scop. Cu cât se face uz de mai puţine cuvinte (fără a cădea în extrema laconismului) pentru exprimarea unei idei, cu atât forţa explicativă şi argumentativă a autorului este mai mare.Într-o operă artistică, utilizarea cu generozitate a substantivelor şi verbelor, folosirea cu moderaţie a adjectivelor şi adverbelor contribuie la proporţionarea corespunzătoare a lungimii textului şi la optima raportare a acesteia la conţinutul de idei.

1.5.1.4. Corectitudinea stilului constă în respectarea normelor de exprimare; respectarea strictă a regulilor gramaticale, a ortografiei în vigoare. Abaterea de la corectitudine conduce la solecism. De exemplu, dezacordul: ziariştii a participat la manifestare...; folosirea incorectă a acuzativului: cartea care am luat-o..., cuvinte sau expresii enunţate greşit: servici, în ceea ce privesc problemele... etc. Prin urmare, corectitudinea se referă la respectarea normelor limbii literare. Opuse corectitudinii sunt abaterile de orice fel

59

de la normele exprimării corecte (fonetisme regionale, dialectale şi structuri sintactice folosite greşit sau neadecvate conţinutului).

1.5.1.5. Eufonia stilului este obţinută părin eşalanoarea propoziţiilor şi frazelor constitutive în aşa fel, încât să creeze o impresie artistică plăcută, iar eleganţa stilului poate fi realizată prin utilizarea unor cuvinte armonioase, potrivite, generate de fluenţa şi coerenţa limbajului. Eufonia şi eleganţa stilului necesită eliminarea repetiţiilor supărătoare, ca cele din exemplul: Aceste fapte sunt de fapt fapte de corupţie, inclusiv a cacofoniilor, a pleonasmelor de tipul: Observaţia trebuie realizată folosind instrumente analitice cele mai perfecte; Problematica dezbaterii a fost axată în jurul poluării atmosferice; Toţi cei prezenţi şi-au adus aportul la buna desfăşurare a evenimentului; Nu ştim încă ce ne rezervă perspectiva viitorului sau a dezacordurilor gramaticale, care pot contribui deopotrivă la asigurarea unui limbaj armonios, cu o sonoritate agreabilă.

În măsura în care un text este susceptibil unui număr mai limitat de interpretări, fără a fi un text beletristic, cu atât este mai bine construit, cu un limbaj mai precis, cu expresii corecte şi clare. Cu cât limbajul este mai precis şi mai lipsit de echivocuri, cu atât textul va fi mai eficient, respectiv, mai uşor de înţeles de către cititori, iar ideile transmise vor ajunge netransfigurate la destinatar.

1.5.1.6. Este cunoscut faptul că nu numai verbele, ci şi celelalte părţi de vorbire (substantive, adjective, adverbe), dau forţă şi dinamism expresiv unui text, şi ca urmare chiar selectarea reuşită a timpurilor, a modurilor şi a diatezelor verbale imprimă textului o forţă persuasivă deosebită. Astfel, o formulare de genul Cercetarea apelează la două metode este superioară ca forţă de exprimare alteia, de tipul Cercetarea a fost efectuată prin două metode. Şi acest lucru se produce datorrită faptului că diateza activă a verbului din prima propoziţie dă textului vigoare, în timp ce diateza pasivă din al doilea exemplu trece în plan secundar acţiunea, mişcarea. Tocmai din aceste considerente sunt preferabile verbele la diateza activă, iar verbele la diateza pasivă urmând să fie utilizate cu atenţie. Nu sunt indicate nici verbele la condiţional-optativ ce comunică textului, respectiv idelor avansate, o oarecare nesiguranţă. De asemenea, timpul prezent al unui verb dă vioiciune unui text faţă de verbele la timpul viitor. În cazul acestora din urmă, viitorul construit cu a voi are întâietate faţă de cel construit cu a avea.

1.5.1.7. În general, caracterul obiectiv sau obiectivitatea unui text este realizată în primul rând prin forma de adresare: o adresare directă şi impersonală, care evită folosirea persoanei întâi şi favorizează persoana a III-a singular, asigură, mai ales, textului ştiinţific, principala sa calitate. Astfel, o formulare de genul: Prezenta lucrare este structurată după modelul unui dicţionar este de preferabilă unei formulări de tipul: Am structurat prezenta lucrare după modelul unui dicţionar. De altfel, implicarea afectivă directă a autorului prin folosirea unui limbaj patetic, a unei exprimări afective, pline de tensiune discreditează caracterul obiectiv al unui text. Rreferindu-se la stilul ştiinţific, Dumitru Irimia susţine că dimensiunea stilistică a textului se caracterizează prin reducerea maximă a modalizării afective a planului semantic, şi ca urmare aspectul expresivităţii individuale tinde spre zero. De asemenea, nici exclamaţiile, interjecţiile, imperativele sau vocativele nu-şi găsesc locul într-un text ştiinţific sau texnic, fără a-i diminua sau anula caracterul obiectiv.

1.5.1.8. Indiferent de natura unui text şi de rigorile impuse unui stil sau altul, acestea,

60

fiind elaborate în conformitate cu exigenţele stilisticii moderne, se caracterizează prin originalitate (varietate, expresivitate, naturaleţe). Datorită acestui fapt, unele variante de stil. Mai ales textele ştiinţifice, pot fi mai puţin anoste, mai puţin plictisitoare dacă adoptă un limbaj variat atât din punct de vedere al lexicului, cât şi ca structură, de unde rezultă că un text ştiinţifice sau tehnic oferă unui autor posibilitatea de a se manifesta ca personalitate, ca individualitate. Acest deziderat poate fi realizat cu condiţia ca autorul să manifeste orginalitate în gândire şi în exprimare, adică să nu reproducă, să nu imite stilul altora, manifestând un mod personal, inedit, necopiat de a combina cuvintele, de a construi propoziţii şi fraze. Evitarea monotoniei, a repetiţiilor supărătoare, exploatarea unui fond lexical cât mai vast prin apelul la sinonime şi selectarea celor mai elocvente şi adecvate dintre acestea; evitarea clişeelor verbale, a propoziţiilor şi frazelor stereotipe ca structură, chiar a idelor clişeiozate imprimă strilului expresivitate, făcându-l mai atrăgător şi mai puţin rigid.

1.5.1.9. Precizia stilului rezultă din folosirea riguroasă, precisă, a cuvintelor, structurilor în vederea exprimării corecte a ideilor. Precizia stilistică presupune o organizare clară şi logică a enunţului şi absenţa digresiunilor inutile. Mai mult, precizia stilului este definită drept capacitatea autorului de a face uz de cuvintele strict necesare comunicării, de a identifica acele cuvinte care să exprime în modul cel mai reuşit ideea ce urmează a fi transmisă. Abaterile de la precizia exprimării pot conduce la elaborarea unui stil prolix, difuz, bombastic, printr-o aglomerare obositoare de cuvinte inutile, ceea ce produce digresiunea. Luând în discuţie un astfel de stil, Voltaire îl numea o mare de cuvinte într-un pustiu de idei, iar Titu Maiorescu, referindu-se la beţia de cuvinte, afirma că boala se numeşte lipsa de idei. Totodată, prin violarea prescripţiilor preciziei stilistice, pot apărea pleonasme, constând în exprimarea prin repetare inutilă a unor cuvinte ce exprimă aceeaşi idee, retorisme formale, stilul devenind astfel dominat de o inutilă preţiozitate.

Cu referire la stilul ştiinţific şi tehnic, constatăm că precizia stilului în acest caz urmează să fie obţinută prin folosirea unui limbaj strict referenţial, a unei terminologii sistematice, specifice domeniului abordat, prin evitarea omonimelor, a expresiilor cu sens relativ la timp, care pot ambiguiza momentul producerii unei acţiuni (acum câteva decenii, de câţiva ani încoace) sau a expresiilor relative la spaţiu ce ar trebui un caracter ubicuu (peste Dunăre, dincolo de Alpi). De asemenea, este irecomandabilă utzilizarea abuzivă a negaţiilor. Totodată, este indicată evitarea formulărilor ce sugerează nesiguranţa autorului (dacă nu mă înşel, mi se pare, dacă am înţeles bine), imprecizia astfel exprimată transmiţându-se inevitabil ideilor exprimate, ceea ce va avea ca efect pierderea încrederii cititorului. În ce priveşte exprimarea figurativă, ea nu necesită să fie repudiată totalmente din stilul ştiinţific, stil caracterizat prin utilizarea unor termeni bine definiţi şi univoci, fără conotaţii. Evident, stilul declamator, hiperbola, alegoria, onomatopeea nu sunt indicate într-o lucrare cu caracter ştiinţific fără a-i compromite destinaţia, dar metafora, ironia, litota pot fi utile în dezvoltarea valenţelor explicative şi argumentative ale textului. De altfel, în teoriile contemporane de analiză a discursului se observă tendinţa de reconsiderare a metaforei ca instrument fundamental de construcţie în cunoaştere, valorificarea acestui trop în limnajul ştiinţific şi cotidian, depăşindu-se operarea lui în limitele retoricii şi ale poeticii. Metafora nu mai funcţionează, în discursul ştiinşific, doar ca “veştmânt” sau ca “podoabă” a limbajului; apariţia ei în acest tip de discurs are un rol bine stabilit în fixarea referinţei şi nu în multiplicarea acesteia, astfel încât precizia limbajului ştiinţific să nu fie afectată.

În fine, urmează să reţinem că opuse preciziei stilistice sunt prolixitatea (comunicarea dominată în mod exagerat de cuvinte inutile) şi digresiunea (abaterea de la ideea centrală) stilului.

61

1.5.1.10. Proprietatea stilului se referă la folosirea celor mai potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor şi sentimentelor; la alegerea registrului stilistic adecvat, potrivit conţinutului; la concordanţa deplină între conţinut şi expresie. Cu alte cuvinte, proprietatea stilului se reduce la utilizarea mijloacelor lingvistice potrivite, a cuvintelor cu înţelesurile lor de bază, adică este calitatea stilului de a folosi cuvintele care exprimă exact ideea, apelând la sensul propriu, cel mai potrivit al cuvântului. Abaterile se produc din cauza necunoaşterii sensurilor unor cuvinte şi duc la un stil impropriu (liber-schimbist înseamnă pentru Caţavencu elastic în concepţii). De altfel, opuse proprietăţii sunt următoarele inadvertenţe stilistice: amestecul de elemente specifice unor stiluri diferite şi neadecvarea formei la conţinut.

1.5.1.11. Puritatea stilului se reduce la utilizarea cuvintelor, formelor, sensurilor,structurilor sintactice admise de limba literară; la omogenitatea structurilor verbale. Cu alte cuvinte, puritatea este determinată de folosirea strictă a cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii, de uzul curent, de tradiţia literară. Abaterile de la această calitate a exprimării rezultă din incultură, din lipsa lecturii, din imitarea fără discernământ (faci mişto!), precum şi din folosirea nejustificată de provincialisme (regionalisme), arhaisme, neologisme, barbarisme etc. Calitatea opusă purităţii stilului este folosirea unor cuvinte, forme şi structuri care normelor admise de limba literară (cuvinte şi expresii argotice vulgare sau triviale).

1.5.1.12. Sobrietatea stilistică este specifică mai ales unui text cu caracter ştiinţific care dispune de o orientare informativă prin excelenţă, anume din aceste considerente redactarea unui astfel de text poate fi realizată prin apelul la logică, la forţa demonstraţiei, dar nu prin implicarea afectivă a autorului, adică prin abuzul de figuri retorice bombastice. De asemenea, este exclus abuzul de cuvinte prea familiare, chiar între ghilimele. În această ordine de idei, Iorgu Iordan se înbtreba: “De ce grăiesc, şi nu vorbesc? Suntem la o publicaţie ştiinţifică şi de aceea se impune folosirea unui stil direct, sobru, care să nu trezească în mintea cititorilor imagini sau nuanţe semantice menite să tulbure sesizarea precisă a noţiunilor".

1.5.1.13. Unitatea stilului rezultă din folosirea unei terminologii constante, consacrate şi standardizate, fapt ce conduce la elaborarea unui text cu caracterul unitar. În această ordine de idei, amintim că în unele cazuri standardizarea terminologică poate fi lipsă, din care motiv noţiunile de specialitate necesită a fi explicate imediat ce apar în text. În această situaţie sunt prezentate toate sinonimele, eventual şi termenii corespunzători din alte limbi, apoi, este indicată forma preferată - cea mai simplă şi mai sugestivă. Totodată, urmează să fie evitate etimologiile populare, iar când vine vorba de consacrarea unei anumite noţiuni se alege varianta cea mai justificată din punct de vedere etimologic. În fine, este momentul să conchidem că în situaţia în care toate informaţiile ce constituie fondul lucrării, inclusiv al textului elaborat, vin în sprijinul susţinerii concluziilor finale, suntem în drept să considerăm textul ca fiind unitar din punctul de vedere al conţinutului exprimat.

1.5.2. Calităţile particulare ale stilului, în raport cu cele generale, se referă la stilul particular şi asigură originalitatea operelor literare, inclusiv a scriitorilor şi vorbitorilor, individualizându-i şi conferindu-le personalitate. În urma examinării studiilor de stilistică, am identificat următoarele calităţi particulare ale stilului:

1) Naturaleţea stilului constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri,

62

necăutată şi curgătoare a ideilor, ce se înlănţuie coerent, logic şi clar, fiind receptate cu uşurinţă şi cu plăcere de cei cărora le sunt adresate, toate acestea fiind un rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor limbii. Orice abatere de la naturaleţe determină apariţia unui stil căutat, teatral sau a unui stil emfatic, bombastic, declamator, umflat. Calităţile opuse naturaleţii sunt afectarea şi emfaza, folosirea unor cuvinte preţioase, având destinaţia de a impresiona cititorul sau ascultătorul.

2) Simplitatea stilului rezidă în reliefarea valorii sugestive a cuvintelor, formelor şi a structurilor sintactice simple, adică este capacitatea de a folosi cuvinte accesibile, de a acorda o atenţie sporită în selectarea riguroasă a cuvântului care să exprime cel mai elocvent ideea susţinută. În fine, calităţile opuse simplităţii sunt simplismul şi superficialitatea.

3) Armonia (eufonia sau muzicalitatea) stilului consistă în armonizarea perfectă a părţilor unui text, în folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării, în succesiunea armonioasă de vocale şi consoane, care produce o impresie acustică agreabilă. Armonia stilului este determinată de sonoritatea caldă, firească, ce încântă auzul şi este ilustrată mai ales în poezie, dar este necesară şi în exprimarea cotidiană. Abaterea de la armonia fonetică conduce la cacofonie, adică alăturarea supărătoare a unor grupuri de sunete ce poate deveni uneori vulgară. Cu alte cuvinte, calitatăţile opuse armoniei sunt cacofonia şi succesiunea unor sunete care crează sonorităţi dezagreabile.

4) Demnitatea stilului rezultă din utilizarea unor cuvinte admise de simţul cultivat al limbii, din evitarea aspectului de exprimare trivială, grosolană, vulgară. Dată fiind folosirea cuvintelor cuviincioase, demnitatea conferă exprimării delicateţe, fineţe, discreţie şi eleganţă. Abaterea de la această calitate conduce la o exprimare vulgară, de prost gust, supărătoare, adică calitatea opusă demnităţii este exprimarea trivială, vulgară.

5) Concizia stilului presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării, evitându-se redundanţele lexicale, semantice şi sintactice. O calitate opusă conciziei este exprimarea confuză, poliloghia.

6) Fineţea stilului se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul, apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul (interlocutorul) să descopere esenţa comunicării. Altfel spus, prin fineţea stilului se obţine subtilitatea exprimării, rafinamentul ei, limbajul aluziv, al subînţelesurilor. Opusă fineţii este platitudinea stilului.

7) Umorul stilului constă în prezentarea cu îngăduinţă a aspectelor ridicole ale vieţii. Calităţile opuse umorului sunt rigiditatea şi emfaza stilului.

6) Retorismul stilului este o exprimare influenţată de arta vorbirii, adică de retorică, în faţa unui auditoriu. Această calitate imprimă stilului un caracter artificial şi se opune naturaleţii şi simplităţii stilului.

7) Ironia stilului are drept obiectiv prezentarea unor aspecte negative prin disimularea lor (zeflemea, persiflare, batjocură, satiră, autoironie, sarcasm). De cele mai multe ori, ironia exprimă o uşoară batjocură la adresa cuiva. O calitate opusă ironiei este prezentare neutră a temei în discuţie.

63

9) Oralitatea stilului se caracterizează prfin folosirea consecventă a particularităţilor de expresie proprii limbii vorbite (parataxa – coordonarea prin virgulă, termeni comici, interjecţii, adverbe şi onomatopee, expresii hazlii). Calitatea opusă oralităţii este rigiditatea stilului.

Aplicaţii: Demonstraţi necesitatea delimitării calităţilor generale de cele particulare ale stilurilor.

Temă: Identificaţi calităţile stilurilor în baza fragmentelor ce urmează:

1. Problema fundamentală a filosofiei limbajului este să răspundă la întrebarea „ce este limbajul?", pe când lingvistica cercetează nu atât ceea ce este limbajul în esenţa sa, cât mai curând modul cum se manifestă limbajul în formele sale istorice, care sunt limbile. Pentru amândouă aceste ştiinţe (lingvistica generală şi filosofia limbajului) limbile şi actele lingvistice constituie doar material de exemplificare, însă din puncte de vedere diferite. Filosofia limbajului se bazează pe o anumită concepţie filosofică ŞI numai în relaţie cu această concepţie se referă la fenomenele lingvistice concrete; prin urmare, nu are nici o finalitate descriptivă sau de sistematizare a faptelor lingvistice constatate empiric (Eugen Coşeriu).

2. Această idee m-a îndemnat a vorbi astăzi de Nicolae Bălcescu ca de un om al cărui nume onorează România şi ca de un amic scump şi jelit. Am petrecut luni întregi cu el, nu numai în ţară, dar şi în străinătate; am avut adeseori ocaziunea de a cunoaşte frumoasele aspirări ale inimii sale; l-am văzut lucrând cu entuziasm la Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul; am călătorit împreună prin romanticele văi ale Moldovei; ne-am preumblat pe golful poetic al Neapolei, în nopţile luminoase din Italia; am admirat flacăra uriaşă ce-ncunună fruntea Vezuvului; am respirat aerul parfumat al Siciliei, rătăcind amândoi pe malurile mării; am trăit o parte a timpului de exil de la 1848 în mijlocul minunilor Parisului şi am făcut, la un loc, pretutindenea multe proiecte măreţe, multe visuri aurite pentru gloria şi independenţa naţiei noastre. Simt dar o mulţumire adâncă, o plăcere duioasă a mă-ntoarce cu gândul pe cărările şterse ale trecutului şi a întâlni în acest pelerinaj fantastic dulcea imagine a lui Bălcescu (Vasile Alecsandri).

3. Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei. Picioarele le ţineam pe caloriferul de sub geam, care iarna îmi ardea tălpile, dându-mi un amestec pervers, subliminal, de plăcere şi suferinţă. Îmi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantomei lustrei, faţa subţire ca o

64

lamă şi ochii cu cearcăne violete sub ei. Câteva fire de mustaţă făceau şi mai evidentă asimetria gurii, care era de fapt asimetria întregii mele feţe. Dacă unei fotografii de-a mea i-ai acoperi jumătatea stângă a feţei, ai avea imaginea unui tânăr deschis şi voluntar, cu trăsături aproape frumoase. Cealaltă jumătate, însă, surprindea şi înspăimânta: ochiul era aici mort şi gura tragică, şi lipsa de speranţă se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă.(Mircea Cărtărescu).

BIBLIOGRAFIE

Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Vol. 1: Orizont şi stil. Bucureşti: Humanitas, 1994.

Dragoş, Elena, Introducere în pragmatică. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000.

Gherghel, Nicolae, Cum să scriem un articol ştiinţific. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1996.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române. Ediţie definitivă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975.

Mihăescu, Nicolae, Abateri de la exprimarea corectă. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1963.

Slama-Cazacu, Tatiana, Limbaj şi context. Problema limbajului în concepţia exprimării şi a interpretării prin organizări contextuale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1959.

1.6. Configuraţia stilistică a limbii române

1.6.0. Configuraţia stilistică a limbii se află în relaţii directe cu specificul evoluţiei istorice a limbii şi cu caracterul social al ei. Astfel, caracterul istoric presupune imbogatirea limbilor din punct de vedere calitativ sau cantitativ, adică prin procedee interne şi împrumut. De asemenea evoluţia în diacronie (în evoluţie) presupune diversificarea limbii sub aspectul stilurilor functionale: tehnico-stiintific, publicistic, juridico-administrativ, beletristic, acestea fiind examinate în raport cu varianta standard. Totodată, dinamica limbii române presupune atât iesirea din uz sau trecerea în fondul pasiv a unor elemente elemente de limbă, dar mai ales îmbogăţirea limbii şi acceptarea în limba literară a unor inovaţii de limbă apărute în limbajul vorbit. Nu mai puţin important este faptul că o limba îşi evidenţiază caracterul social prin impunerea sa ca instrument de comunicare instituţionalizat într-o comunitate etnica şi posibil statală prin funcţiile sale în comunitatea respectivă şi prin evoluţia sa. Tot în acest context amintim că limba română dispune de patru dialecte: daco-român, meglenoromân, istroromân, aromân şi de cinci graiuri: muntenesc, moldovenesc, bănăţean, crişan şi maramureşan.

În lingvistrica românească, cele mai studiate sunt stilurile fzncţionale, acestea fiind numite şi limbaje de specialitate. Stilurile funcţionale de asemenea au xaracter istoric, adică au apărut în baza influenţei unor factori de natură extralingvistică: evoluţia socială, culturală şi economică a societăţii, ceea ce a determinat constituirea şi fixarea în limba naţională a unor limbaje de specialitate. Cu alte cuvinte procesul de identificare a cantităţii stilurilor

65

funcţionale este o modalitate de adecvare a formei verbale la conţinutul ce urmează să fie comunicat. În această ordine de idei distingem următoarele modalităţi de concepere a stilurilor: a) Stilul poate fi definit drept selecţie dintr-o paradigmă existentă a unităţilor expresive de limbă, ceea ce presupune că în limbă există unităţi marcate stilistic şi unităţi neutre din punct de vedere stilistic pentru a exprima acelaşi concept, de unde rezultă posibilitatea selecţiei în procesul de exprimare, iar atunci când este vorba de adecvarea limbajului la conţinutul şi scopul comunicării un rol aparte îi revine intenţiei şi finalităţii comunicative a emiţătorului unui enunţ, întrucât, în opinia lui St. Ullmann, „cine spune stil spune selecţie” şi, ca urmare, definiţia stilului se aplică atât la varianta individuală a limbajului, cât şi la varianta lui funcţională. În această ordine de idei este concludentă echivalenţa semantică a unor enunţuri care ţin de diverse stiluri funcţionale. Astfel, fraza Hoţul a intrat în apartament şi a furat o cantitate mare de bani se referă la limbajul literar, standard, enunţul Delicventul a comis o spargere şi a delapidat o sumă importantă ţine de stilul juridic, iar unitatea comunicativă Şuţul a dat o gaură şi a şterpelit lovelel este o mostră argotică din limbajul lumii interlope. Prin urmare, din mai multe paradigme potenţiale, din care se operează o selecţie, pot fi formulate mai multe fraze cu diferite mărci stilistice, toate având un conţinut conceptual identic. În cazul variantelor funcţionale, elementele aceleeaşi paradigme nui se pot combina altfel fără intenţie ironică sau păarodică, dat fiind că fiecare element al paradigmei este dotat cu un potenţial expresiv-stilistic distinct. Acaeastă situaţie este în concordanaţă perfectă cu principiul lui Roman Jakobson, care, în paralel cu selecţie, distinge factorul combinării, astfel încât selecţiei şi combinării le revine funcţia de condiţie esenţială a limbajului, în timp ce selecţia stilistică este calificată, concomitent, şi ca opţiune pentru un anumit element al paradigmei determinat de funcţia stilistică a limbii, varinata selectată comportând simultan informaţii despre realitatea extralingvistică şi despre individualitatea emiţătorului, b) În al doilea rând, stilul poate fi definit drept abatere de la norma curentă, adică textul verbalizat depăşeşte normele limbii literare, unele caracteristici ale textului realizat în vorbire vin în contradicţie cu un model existent în limba literară. De exemplu, orice figură semantică /sintactică este interpretabilă ca deviere,în măsura în care realizează o distanţare contextual determinabilă faţă de sensul denotativ ori topica neutră. Structura stilistică funcţională a limbii cuprinde sfera limbii populare şi sfera limbii literare, în ambele dezvoltându-se stiluri specifice.

1.6.1. În baza celor afirmate anterior, vom încerca să definim configuraţia stilistică a limbii, în acest scop fiind necesar, mai întâi, să definim conceptul de limbă, ca mijloc de comunicare verbală la un moment dat social-istoric determinant, într-o comunitate bine definită de vorbitori. Limba (în această accepţie) se realizează în planul concret într-o serie de varietăţi la baza cărora stau mesajele individuale. Formarea principalelor variante ale limbii este dată de: a) factorul temporal, b) factorul geografic, spaţial sau teritorial, c) factorul socio-cultural. Factorul temporal determină stratificarea limbii în elemente arhaice, învechite şi elemente neologice, factorul georgrafic, spaţial sau teritorial determină stratificarea unei limbi în : graiuri, subdialecte, dialecte din a care rezultă structura dialectică a limbii, iar factorul socio-cultural determinã apariţia stilurilor funcţionale (variante profesional-culturale), forme concrete de realizare a limbii naţionale (limbajul argotic, de jargon, profesionalismele, vulgarisme, termeni tehnici şi ştiinţifici) şi literare (limbaj beletristic, limbaj publicistic, limbaj administrativ etc.). Raportate la istoria limbii, între variantele temporale şi teritoriale, pe de o parte, şi variantele socio-culturale există un raport de inversă proporţionalitate, întrucât variantele temporale şi cele teritoriale cunosc o perioadă de prosperitate în faza veche a limbii literare şi încetează treptat să mai existe în faza ei modernă, în timp ce unele variante socio-culturale cunosc forme incipiente în forma veche şi o evidentă dezvoltare în faza modernă, alte variante socio-culturale (limbajul meseriilor populare, artizanatul, de exemplu)

66

fiind deosebit de evoluate în perioadele precedente, iar în perioada contemporană limitându-şi nivelul de dezvoltare şi de frecvenţă.

1.6.3. În opinia O. Bălănescu, există câteva criterii unanim acceptate care pot fi puse la baza stratificării stilistice a limbii. a) criteriul socio-cultural, b) criteriul statistic, c) criteriul frecvenţei şi d) criteriul autorităţii. Evident, indiferent de criteriul aplicat, se impune, în primul rând, principiul dihotomic de divizare a stilurilor limbii în stil popular, care include limba populară, şi stil literar, care include limba literară. Cea mai veche clasificare îi aparţine lui Iorgu Iordan care stabileşte următoarea stratificare pentru ramificaţia literară stilului, aplicând criteriul socio-cultural: 1) stil literar propriu-zis (artistic), 2) stil ştiinţific şi tehnic, 3) stil oficial (administrativ), 4) stil oratoric şi 5) stil familiar. Mai mulţi specialişti, care s-au ocupat de problema formării principalelor variante ale limbii române, au constatat că sunt doi factori esenţiali care au contribuit la apariţia acestor variante: factorul geografic (care determină stratificarea unei limbi în: grai, subdialect şi dialect, acestea fiind organizate într-un sistem care fomează structura dialectică a limbii) şi factorul socio-cultural (care determină apariţia limbajelor speciale, acestea incluzând atât limbajele cu caracter social urban şi rural, cât şi limbajele limitate la anumite domenii de activitate).

1.6.4. Aceste variante ale limbii constituie elementele unei ierarhii şi formează un diasistem sau supersistem al limbii. Relaţiile care guvernează ierarhia funcţională a limbii sunt dihotomiile de tipul identitate-diferenţă, general-particular. Totodată, diasistemul limbii se concretizează în stilul literar, care corespunde celui mai înalt nivel de exprimare artistică şi stilul neliterar, care reprezintă reversul celui dintâi. Aşadar, diasistemul se manifestă prin mesaje, care, la rândul lor, se concretizează fie în stiluri literare, fie în stilrui neliterare. În baza acestui fapt, Ion Coteanu a identificat următoarea configuraţie stilistică a limbii: diasistemul, constituit din limbajul popular cu două forme de manifestare (cotidian şi solemn), pe de o parte, şi limbajul literar (standard), acesta având trei forme de manifestare – artistic, care include limbajul prozei şi pe cel al poeziei, limbajul administrativ (limbajul oficial, juridic, al actelor particulare etc.) şi limbajul ştiinţific şi tehnic, pe de altă parte. Ulterior, Ion Coteanu, punând la bază criteriul expresivităţii, revine asupra acestei ierarhii stilistice a limbii române reunind stilurile administrativ şi ştiinţific sub numele limbaj non-artistic, pentru a evidenţia mai clar opoziţia acestuia cu limbajul artistic. Dihotomia artistic/non artistic devine funcţională şi pentru limbajul popular. De această dată, Ion Coteanu distinge două forme de maniiifestare a diasistemului: a) limbaj popular, divizat în artistic şi limbaj non-artistic (limbaj convenţional şi limbaj nuanţat) şi b) limbaj cultivat, separat şi acesta în limbaj artistic, care include limba prozei şi limba poeziei, şi limbaj non-artistic, constituit din diferite variante ale stilurilor ştiinţific, administrativ sau oficial.

1.6.5. Astfel, punând la bază criteriul socio-cultural, configuraţia stilistică a limbii române se prezintă, la primul nivel de stratificare a limbii, în felul următor: stil popular şi stil cult (literar) după care intervine forma comunicării care face distincţie între limbajul oral şi cel scris. Modalitatea comunicării deosebeşte atât în limbajul oral cât şi în cel scrisşi distinge variante comune şi stilate. În fine, orientându-ne atenţia asupra mesajului distingem texte artistice şi non-artistice, iar referindu-se strict la domeniul de activitate în care limbajul respectiv este întrebuinţat distingem: stilul tehnico-ştiinţific, stilul oficial-administrativ, stilul publicistic, stilul oratoric cărora le corespund următoarele funcţii ale limbii: funcţia referenţială (cognitivă), funcţia conativă, funcţia fatică şi, în fine, funcţia emotică asociată cu cea conativă. Cu altze cuvinte, structura stilistică a limbii ar fi următoarea: 1) stilul socio-cultural, 2) forma comunicării, 3) modalitatea comunicării, 4) orientare spre mesaj şi 5) diferite domenii de activitate.

67

1.6.6. Au fost propuse şi alte clasificări a stratificării stilistice a limbii în funcţie de criteriul frecvenţei aplicat elementelor mesajului, distribuţiei şi combinaţiei lor sau în funcţie de criteriul statistic, urmărindu-se, după formula lui P. Guiraud, să fie demonstrată bogăţia şi concentraţia vocabularului. Conform criteriului statistic, s-au putut trage următoarele concluzii: stilul beletristic (poezia) se caracterizează printr-o foarte mare bogăţie a vocabularului şi o concentraţie informaţională medie; stilul administrativ se distinge printr-o bogăţie lexicală mică, dar printr-o mare concentraţie informaţională; stilul ştiinţific este situat la extrema opusă stilului beletristic (poezia), având un vocabular redus şi o concentraţie informaţională maximă.

Aplicaţii: Enumeraţi criteriile de identificare a stilurilor funcţionale.

Temă: Explicaţi criteriile de atribuire a tetelor de mai jos la un anumit stil funcţional:

1. Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi

nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci

cine zice „progres” nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui

treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a

avea gradina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creşterea unui

organism se face încet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice,

precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii

intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum

orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăogire a

elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât

conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură între prezent şi viitor, nu

însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură

naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului, înlătură însă

inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase (Mihai Eminescu).

2. Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gândesc la dragoste. Dar e ciudat cât de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Când iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bârfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dintâi. Nu ştiu. Dar surprinzându-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adânc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gândurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea, încercând automat să-mi desfund pipa (Mircea Eliade).

3. PSALMUL 14

68

Doamne, cine ş-va face / Lăcuinţă de pace, / Să şază-ntr-a ta casă, / În măgura cea deasă? / Numai cine va merge / Întreg pre svânta lege, / Să facă-n toată partea / Ce-nvaţă dereptatea. / Şi de câte grăieşte, / Pre nime nu sminteşte, / Nice cu limba-nşală, / Să bage la greşeală. / Ş-a prietin scădere / Nu va face-ntr-avere, / Şi ruda sa ce are / Nu o ia-n defăimare. / Pre viclean de departe / Nu sufere să-i caute, / Iară carii au frică / De Domnul, îi rădică. / Ce-ş ţâne giurământul / Şi nu-ş schimbă cuvântul. / Cătră soţ de ce zâce / Nu grăieşte de price. / Argintul nu-ş dă-n leafă, / Să-ş ia blăstăm în ceafă. / Nice voieşte-n feţe, / Luând mâzde-n giudeţe, / Pre cei fără de vină / Să-i dea-n mână streină. / Aceste cine face, / În veci va fi cu pace (Dosoftei).

Bibliografie

Gheţie, Ion, Introducere în stilul imbii române literare, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

Coteanu, Ion, Elemente de lingvistică structurală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1967.

Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Vol.I. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1973.

Diaconescu, Paula, Elemente de teoria limbii române literare moderne. În LR, XXIII, 1974.

1.7. Registrele stilistice ale limbii române

1.7.0. Registrul stilistic include ansamblul caracteristicilor particulare, specifice unei modalităţi concrete de manifestare a limbajului uman (în conversaţii, discuţii, în opere artistice, orale sau scrise, în discurs etc.). Registrele stilistice se apropie, în multe privinţe, de stilurile funcţionale ale limbii, deosebindu-se de acestea prin faptul că acestea se limitează la modulş de manifestare (oral – scris, popular – cultivat, colocvial – scris, artistic – nonartistic etc.), în timp ce stilurile funcţionale se diversifică în funcţie de locul de manifestare (oficial sau juridico-administrativ, religios, publicistic, beletristic etc.). Principalele modalităti de realizare a registrelor stilistice sunt: încărcătura emoţională, pauze şi izolări sintactice, inversiuni, elipse, formulări tautologice, digresiuni, clişee lingvistice, repetiţii, pleonasme, deformări ale cuvintelor, ticuri verbale, cuvinte la modă, perifraze, expresii paremiologice, diminutive, augmentative, cuvinte peiorative, superlative sintagmatice, interjecţii, forme de vocativ şi de imperativ, apelative populare, porecle, stridenţe lexicale, paradoxuri lingvistice, jocuri de cuvinte, eufemisme, imprecaţii (blestem, injurie, ocară), umor, ironie, sarcasm etc. Acestor modalitati lingvistice li se adaugă elemente paraverbale (tonul, intonaţia, pauzele în vorbire, accentul în frază) şi nonverbale (mimica, gestica, atitudinea corpului). În această ordine de idei este elocvent următorul exemplu: Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii. Te iubesc la nemurire. Je vous aime et vous adore: que pretendez-vous encore? Inima-mi palpită de amoare (I.L.Caragiale).

1.7.1. Alături de modalităţile de realizare a registrelor stilistice este necesar să distingem elementele literare şi cele nonliterare. Astfel stilul beletristic sau al literaturii artistice se află în opoziţie cu celelalte stiluri funcţionale, care sunt nonliterare. Pentru a argumenta că un text este nonliterar se pot stabili următoarele trăsături: folosirea cuvintelor cu sens denotativ; obiectivitatea, adică lipsa subiectivităţii; lipsa figurilor de stil; stilul standard,

69

fără arhaisme, regionalisme sau expresii populare; folosirea dominantă a modului indicativ; prezenţa unor verbe sau expresii impersonale; lipsa elementelor afective. Textul nonliterar are dominant caracterul informativ (eventual şi persuasiv), spre deosebire de textul beletristic/ literar care urmăreşte să impresioneze cititorul (caracter emotiv).

1.7.2. Anterior, am constatat, că Ion Coteanu distinge sistemul limbii naţionale sau diasistemul, care cunoaşte două forme de maniiifestare: a) limbajul popular (oral sau scris), divizat în limbaj artistic şi limbaj non-artistic (limbaj convenţional şi limbaj nuanţat) şi b) limbaj cultivat, separat şi acesta în limbaj artistic, care include limba prozei şi limba poeziei, şi limbaj non-artistic, constituit din diferite variante ale stilurilor ştiinţific, administrativ sau oficial. Aşadar, limba naţională cunoaşte două forme sau registre de manifestare: limbajul popular (oral sau scris) şi limbajul cultivat. Registrele de limba sunt considerate subcoduri verbale selectate conştient sau spontan în interiorul unei comuntăţi sociolingvistice, în scopul adecvării la situaţia de enunţare şi la contextul conversaţional. Astfel, straturile stilistice ale limbajului artistic înglobează şi registrele stilistice, prin care se transpun diversele variante ale limbii în stilul beletristic şi se codifică repere spaţio-temporale ale universului ficţional, componente psiho-sociale şi tipare comportamentale ale personajelor, strategii discursive ale eului rostitor. Registrele stilistice nu sunt varietăţi marginale sau speciale ale limbii, ci ele acoperă întreaga sferă a activităţii de comunicare verbală. În registrele stilistice se manifestă nuanţe teritoriale (dialecte, graiuri), temporale (arhaice, contemporane), sociale (argou, jargon) sau situaţionale ale limbajelor.

1.7.3. Limbajul sau registrul popular reprezinta componenta fundamentala a registrului oral al limbii naţionale, constituind, printr-o serie de procedee şi mărci stilistice ce poarta amprenta modalităţii orale de intrebuinţare a limbii române, primul nivel de organizare stilistică a limbii. O serie dintre procedeele şi mărcile stilistice întâlnite în limbajul oral sunt specific naţionale, reflectând istoria, gândirea şi simţirea poporului român (de exemplu, expresiile idiomatice). Prezenta simultana în desfăşurarea dialogului a emiţătorului şi a receptorului şi, frecvent, a referentului, face din spontaneitate şi intervenţia elementului afectiv trăsături distinctive, definitorii ale limbajului popular. Funcţia stilistică a limbii acţionează, în comunicarea orală, prin intermediul limbajului popular, în sensul împletirii funcţiei referenţiale, circumscrisă experienţei empirice, cu funcţia expresivă-emotivă şi cu funcţia conativă, receptorul fiind totdeauna un destinatar, cu identitate precisă. Expresivitatea stilistică a limbajului popular reprezintă capacitatea structurii verbale a tetextului de a releva componenta subiectivă a mesajului; un procedeu stilistic este concomitent mijloc de exprimare a unei anumite atitudini subiective, dar şi mijloc de exprimare a unui anumit sens gramatical. Astfel, în enunţul deştept ca oaia, comparaţia exprimă superaltivul adjectivului antonim lui destept, aici subînţeles, şi ironia caustică a vorbitorului. Procedeele stilistice specifice limbajului popular asigură expresivitatea textului verbal la toate nivelele de organizare, în acest sens fiind concludent următorul exemplu din opera lui Ion Creangă: Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moara(Ion Creanga).

Registrul popular are două forme de manifestare - orală sau scrisă şi constituie o variantă a limbii române, deosebindu-se de limba literară prin diferenţe fonetice sau semantice în funcţie de regiune, având ca particularitati: simplitatea sintaxei, multitudinea de locuţiuni şi expresii. În registrul popular al limbii unele neologisme capătă, adesea, etimologie populară şi sunt folosite deformat, prin receptare fonetică greşită: lăcrămaţie (reclamaţie), renumeraţie (remuneraţie). Limbajul popular cuprinde fapte de limbă generale, răspândite pe întreg teritoriul locuit de români, fără a fi însă şi literare, şi este condiţionat de factorul social-

70

cultural care imprimă o amprentă specifică asupra vorbitorilor. Utilizat ca variantă stilistică în opera literară (folclorică/cultă), acesta presupune situarea naratorului, a personajelor/eului liric în sfera culturii populare, printr-un limbaj marcat de spontaneitate şi indici ai implicării afective. Caracteristicile generale ale acestuia sunt oralitatea, spontaneitatea şi dinamismul. Caracterul popular al limbajului rezidă în lexic, dimensiunea fonetică, gramaticală şi stil. Astfel, la nivel fonetic atestăm mărci ale oralităţii, accente afcetive, variante fonetice familiare, ignorând normele ortoepice; rime şi ritmuri simple, aliteraţii; nivelul lexical se caracterizează prin selectarea unor cuvinte şi expresii specifice universului rustic, prin frecvenţa mare a diminutivelor, prin abateri de tipul pleonasmului, al tautologiei; nivelul morfosintactic se evidenţiază prin prezenţa unor forme neliterare, prin utilizarea frecventă a viitorului popular, a superlativului popular, prin frecvenţa intejecţiei şi prin utilizarea unor modele sintactice bazate pe repetiţii sau pe recurenţa lui şi narativ şi a anacolutului; iar la nivel stilistic constatăm prezenţa caracterului tradiţional al figurilor de stil. În aceastră ordine de idei este edificator exemplul ce urmează: Căci era boboc de trandafir în luna lui maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dânsa, ba. Şi de aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de draga ce-i era (I. Creanga, Povestea lui Harap-Alb). Oralitatea registrului popular derivă din expresiile onomatopeice, din folosirea exclamaţiilor şi a interjecţiilor, din frecvenţa comparaţiei comune, aflate în perimetrul limbii vorbite: răcni el ca un smintit, se repede ca prin foc etc, inserarea proverbelor şi a zicătorilor, utilizarea unor expresii populare, folosirea formei neaccentuate a pronumelor personale de pers. I şi II în cazul dativ, aşa-numitul dativ etic (mi ţi-l lua), frecvenţa superlativului cu valoare afectiva etc. Oralitatea stilului este, în aceeaşi măsură, o caracteristică şi a literaturii culte, caracterizată prin folosirea expresiilor idiomatice, a proverbelor şi a zicătorilor, prin dizolvarea graniţelor dintre ficţiune şi realitate, prin implicarea cititorului în desfăşurarea acţiunii cu ajutorul unor formule de adresare, prin dativul etic, printr-o gestică şi mimică presupusă. Spontaneitatea se datorează folosirii repetiţiilor pentru intensificarea expresivităţii comunicării, a expresiilor idiomatice, a anacolutului etc., iar dinamismul limbii e susţinut de elipsa predicatului, de repetarea subiectului, de acumularea de verbe care sporesc dinamismul discursului, de utilizarea predominantă a coordonarii în frază etc.

1.7.4. Limbajul sau registrul cult implică situarea actului comunicării artistice în orizontul culturii, prin aplicarea normelor limbii literare, prin informaţia culturală bogată. Regfistrul cult se caracterizează, la nivel fonetic, prin eufonie, iar în poezie prin ritmuri şi rime complexe; la nivel lexical se evidenţiază prin diversitate şi bogăţie sinonimică, prin valorificarea mai multor semnificaţii, ambiguizare deliberată; la nivel morfosintactic se impune prin frază elaborată; iar la nivel stilistic se individualizează prin predilecţia pentru tropi şi figuri de gândire; variaţie stilistică, originalitate. În acest sens este concludent exemplul de mai jos: Un tânăr metal transparent subţire ca lama tăioasă tăia orizonturi curbate şi lent despărţea privirea de ochi, cuvântul de idee, raza de stea pe când plutea o floare de tei înlauntrul unei gândiri abstracte (N. Stănescu, Semn I).

Aşadar, registrul cult se caracterizează printr-o frază elaborată, cu mai multe niveluri de subordonare, în care se utilizează numeroase neologisme, cuvinte livreşti, împrumuturi şi calcuri lingvistice. Din punct de vedere al conţinutului, textul poate fi politic, filozofic, ntelectual ori un discurs oratoric pe teme grave.

1.7.5. Limbajul sau registrul colocvial este în multe privinţe foarte apropiat, dacă nu identic, de registrul popular, şi cuprinde limbajul familiar, variantă vorbită a limbii literare

71

specifică pentru comunicarea verbală într-o sferă socială restrânsă: în familie, între prieteni, rude sau colegi. Registrul colocvial include forme de exprimare tipice: monologul scris (jurnal, însemnări, note) şi oral (relatări, urări, felicitări, toasturi, anecdotică), precum şi dialogul scris (scrisori) şi oral (conversaţie spontană). Principalele caracteristici ale limbajului colocvial sunt: oralitatea, variaţia stilistică, caracterul popular, expresivitatea, cuvinte peiorative, interjecţii, formule de adresare, ironie, umor etc. În această ordine de idei sunt concludente următoarele exemple: Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând (I.L.Caragiale); Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni! Ia-o de acolo şi bag-o în şopron! (Marin Preda).

1.7.6. Limbajul sau registrul oral dispune de multe caracteristici proprii registrului colocvial, cu deosebvirea că acesta se defineşte prin expresii şi cuvinte specifice vorbirii, conversaţiei, în care sintagmele, proverbele, maximele ori pildele sunt frecvente. Oralitatea registrului oral vizează două straturi stilistice: un strat primar, specific literaturii populare şi un strat derivat, specific structurilor dialogale şi stilului marilor povestitori a căror structură simulează circumstanţele comunicării orale. Acest registru se caracterizează prin comunicare directă, preponderent colocvială, afectivă şi spontană şi prin relevanţa elementelor paraverbale şi nonverbale în constituirea sensurilor, prin mărci stilistice distinctive - formule ale adresării directe, enunţuri exclamative şi interogative, eludări fonetice, topică afectivă, frecvenţa unor sintagme şi expresii colocviale, a substantivelor în vocativ, a verbelor la imperativ, a interjecţiilor, abateri de la normă precum dezacordul, anacolutul. Prezentăm mai jos două modele de limbaj oral: -Hei, hei! călătorule. Daca ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot n-a să gaseşti slugă cum caută dumneata, că pe-aici sunt numai oameni spâni. ş-apoi, când este la adicălea, te-aş întreba: că’ce fel de zăticneală ai putea să întâmpini din pricina asta? (I. Creanga, Povestea lui Harap-Alb); -Să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască…eu sunt omul pe care să-l îmbeţi cu apă rece?...Spune, unde să fie? (I. L. Caragiale, O scrisoare pierduta).

1.7.7. Limbajul sau registrul scris se individualizează printr-un limbaj îngrijit, în care exprimarea este atent controlată prin cuvinte proprii textului scris. Registrul scris este propriu atât literaturii populare, cât şi celei artistice. Acesta pesupune o comunicare artistică mediată, prin producerea unor texte caracterizate prin originalitate, prin limbaj autoreflexiv etc. La nivel fonetic, registrul scris este dublat de nivelul grafematic, adică de exploatarea resurselor poetice ale grafismului şi ale punerii în pagină (G. Genette), de semnalizările metatextuale (versul alb, versul spaţial), chiar dacă pictopoezia sau caligramele rămân forme de expresivitate experimentale. Prezentăm cu această ocazie un poemul O, dacă... de Nichita Stănescu: O, dacă n-ar fi eroarea,/ dacă am fi curaţi / Cum sunt peştii din marea / cea sferică, fraţi / … şi fiecare secundă n-ar fi / mereu a trecutului… În acelaşi trimp, nivelul lexical se invidualizează printr-o orientare deliberată a limbajului spre polisemie maximă care conferă un caracter deschis semnificaţiilor; reţele lexicale tematice, câmpuri semantice, termeni cu ocurenţă rară; nivelul sintactic include o structurare riguroasă a textului, iar procedeele de construcţie a frazei au un rol definitoriu (recurenţă, simetrie, elipsă, dislocare, repetiţie). În fine, la nivel stilistic raporturile sintactice “se dezvoltă în structuri imagistice, în spaţiul cărora se confruntă un univers real cu unul imaginar” (D. Irimia).

Aplicaţii: Enumeraţi registrele stilistice ale limbii române în funcţie de dihotomiile: limbaj oral – limbaj scris; limbaj artistic – limbaj non-artisitc.

Temă: Identificaţi registrul stilistic al textelor ce urmează:

72

1. Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dând demâncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreşit (Petre Ispirescu).

2. Care să fie pricina acestei deosebiri dintre Muntenia şi Moldova? Pentru a ne lămuri, să vedem mai întâi care sunt elementele şi factorii culturii româneşti din veacul al XIX-lea, să vedem dacă aceste elemente şi aceşti factori nu diferă cumva de la Moldova la Muntenia (Garabet Ibrăileanu).

3. Decum s-a ivit lumina. / A ieşit din stup albina, / Să mai vadă, izma-creaţă / A-nflorit de dimineaţă? / Se-ngrijeşte gospodina / De-nfloreşte şi sulfina, / Căci plutise val de ceaţă, / Astă-noapte, pe verdeaţă. / A găsit toată grădina / Înflorită, şi verbina, / Şi s-a-ntors, după povaţă, / Cu o probă de dulceaţă (Tudor Arghezi).

Bibliografie:

1. Puscaş, F. Comunicare (Limba si litaratura româna). Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2004.

2. Rotaru, V. Teoria literaturii, Bucureşti: Editura Aula Magna, 2004.

3. Simion, Eugen (coordonator), Rogalski, F., Cristea-Enache, Daniel, Limba si literatura română (Concepte operaţionale. Repere teoretice). Bucuresti: Grupul editorial Corint, 2003.

1.8. Funcţiile stilistice ale limbajului şi tipurile de texte

1.8.0. În linii mari, în cadrul limbii – şi, respectiv, al limbajului – distingem două funcţii importante: funcţia comunicativă şi funcţia cognitivă. Schematic, comunicarea presupune existenţa unui expeditor (emiţător), a unui destinatar (receptor), a unui canal de transmitere, precum şi a mesajului ce urmează a fi transmis. Prin urmare, sunt necesare cel puţin două persoane care să comunice, orice partener la comunicare putând fi, în acelaşi timp, atât expeditor cât şi destinatar. Prin comunicare, oamenii pot coopera, colabora, realiza acţiuni în comun, pot acţiona conştient în vederea dezvoltarii societatii în toate domeniile, pot prelua şi transmite experienţa din generatie în generatie. De altfel, există mai multe teorii despre funcţiile limbajului. Nu există probe suficiente pentru a acorda preferinţă pentru una dintre acestea. Deşi Roman Jakobson distinge şase funcţii, iar Karl Bühler - numai trei, suntem de părerea că trei dintre ele constituie esenţa limbajului uman: funcţia comunicativă, funcţia expresivă (sau emotivă) şi funcţia referenţială (sau cognitivă).

În urma analizei critice a funcţiilor limbajului uman putem ajunge la concluzia că, pe lângă funcţiile clasice ale limbii - comunicativă, cunoscută şi sub denumirea de transmitere a

73

unui mesaj de la o persoană la alta; cognitivă, altfel spus de cunoaştere a realităţii, de conceptualizare şi, în genere, de elaborare a limbii prin cunoaşterea vieţii; expresivă sau emoţional-expresivă, afectivă, adică de manifestare a atitudinii personale complexe în raport cu unele idei, imagini, nu numai prin intermediul cuvintelor înseşi, dar şi prin intermediul ritmului, intonaţiei, accentului, pauzei, mimicii, pantomimicii, gesticulaţiei; persuasivă sau de convingere, adică de influenţare aupra persoanelor pentru a adopta anumite idei şi stări emoţionale, această funcţie a limbajului fiind numită şi imperativ-persuasivă; reglatorie sau de determinare, constând în conducerea conduitei altei persoane şi a propriului comportament; dialectică care implică formarea şi rezolvarea contradicţiilor sau a conflictelor problematice; fatică (sau factuală) care se referă la menţinerea unor contacte sociale între personae şi metalingvistică, adică de descriere a limbajului uman tot prin intermediul acestuia² – este necesar să distingem încă o funcţie a limbajului uman – cea de integrare a unei persoane într-o comunitate socială. Fiecare funcţie se dezvoltă în legătură cu unul dintre factorii actului de comunicare. Mai multe funcţii ale limbajului se pot manifesta simultan, într-un mesaj, dar unele sunt dominante în anumite secvenţe ale acestuia.

1.8.1. În urma analizei funcţiilor limbajului putem constata existenţa unui numit paralelism între aceste funcţii şi registrele stilistice ale limbii literare, inclusiv tipurile funcţionale ale stilurilor limbii literare. Astfel, funcţia expresivă sau emotivă (centrată pe emiţător) serveşte la exprimarea sentimentelor, stărilor emoţionale ale locutorului (=cel care vorbeşte), adică subiectivitatea lui şi constă în utilizarea frecventă a onomatopeelor şi interjecţiilor: vai!, uf!, of!, ah!, ura!, văleu!, aoleu! etc!, fiind specifică cu preponderenţă registrului oral, inclusiv colocvial, şi registrelor scrise, în special celui artistic. Această a funcţie limbajului este categoric exclusă din stilul oficial-administrativ şi cel ştiinţific. Funcţia de apel sau conativă (centrată pe receptor), prin care se exprimă o încercare de a-l influenţa, de a-l incita la acţiune pe interlocutor printr-un ordin, rugăminte etc., este pregnantă în registrul comunicării colocviale cotidiene şi în registrul stilului oficial-administrativ. Această funcţie se caracterizează prin utilizarea frecventă a construcţiilor verbale de tipul: Vă rog!, Te rog!, Scuzaţi! etc.

Când vorbim despre funcţia poetică (centrată pe mesaj), prin care se pune în valoare mesajul, forma în care este organizat/ structurat acesta, se are în vederea aspectul estetic al mesajului, accentul punându-se pe elaborarea unui text frumos, plăcut, amuzant, interesant. Această funcţie este specifică registrului oral, colocvial şi în special celui artistic.

Se ştie că funcţia metalingvistică, fiind centrată pe cod, controlează codul, cuvintele folosite, pentru a favoriza comprehensiunea corectă. Fyuncţia în cauză este dominantă în registrul stilului ştiinţific, unde înţelegerea mesajului şi a conceptelor este de importanţă primordială.

O importanţă aparte în procesul de comunicare are funcţia fatică, care este centrată pe canalul comunicării şi prin care se controlează canalul, urmărind menţinerea contactului dintre interlocutori, prin verificări sau confirmări. Ea este specifică unei comunicări la distanţă, deoarece aici pot interveni perturbări în actul comunicării. Funcţia fatică este valorificată în registrul oral, în cel colocvial şi în cel artistic, caracterizându-se prin utilizarea unor construcţii verbale de tipul : Mă auzi?, Mai eşti pe fir? Ai terminat?, Vorbeşte! etc.

74

În raport cu celelalte funcţii, cea referenţială este centrată pe referent şi serveşte la trans-miterea unor informaţii despre lumea reală sau imaginară. Aceasta este o funcţie dominantă în registrul limbajului ştiinţific, dar ea are o pondere importantă în orice tip de comunicare oraă sau scrisă.

În fine, funcţia reflexivă se singularizează prin îndemnul la reflecţie, visare, filosofare şi este proprie atât registrului oral, colocvial, cât şi tuturor registrelor artistice în genere.

1.8.2. Funcţiile stilistice ale limbajului variază sau se manifestă în mod preponderent în funcţie de scopurile comunicării, adică de finalitatea urmărită de emiţătorul unui mesaj. Scopul principal al comunicării ete cel informativ, adică transmiterea de idei, de date, de indicaţii, explicaţii, în vederea informării sau educării destinatarului, a receptorului. Finalitatea informativă este proprie tuturor registrelor stilistice. Totodată, limbajul urmăreşte şi un scop persuasiv, constând în a convinge receptorul de autenticitatea, de valoarea, de importanţa, de calitatea etc. informaţiei transmise. Scopul persuasiv se limitează la registrul colocvial, la cel popular (oral sau scris), la cel ştiinţific şi în bună parte la cel artistic. Scopul emotiv urmăreşte crearea unei stări emoţionale necesare înţelegerii mesajului şi este specific tuturor registrelor stilistice, cu excepţia stilului oficial-administrativ şi a celui ştiinţific. În fine, putem vorbi de un scop predictiv care urmăreşte să prevadă, să ghichească, să intuiască, să deducă, să explice anumite situaţii, evoluţia evenimentlor etc. Scopul predicativ este frecvent în toate registrele – oral, colocvial, artistic, în prognozele mete. De regulă, în acest caz verbele sunt folosite la modul indicativ viitor.

1.8.3. În funcţie de scopul comunicării, textele redactate sunt de mai multe feluri. În primul rând identificăm un text argumentativ, care conţine o ipoteză sau o teză exprimată printr-o frază sau propoziţie ce exprimă ideea de bază cu valoare de adevăr. Textul argumentativ conţine argumentul ce urmează a fi demonstrat şi un exemplu ilustrativ. Totodată, discursul argumentativ include indicatori de argumentare de tipul: astfel, aşadar, căci, dat fiind că, de aceea, deci, deoarece, de vreme ce, din cauza că, fiindcă, întrucât, odată ce, pentru că, prin urmare, va să zică etc. şi se încheie printr-o propoziţie cu rol de concluzie. Să reţinem că un text nu are caracter argumentativ dacă: 1) propoziţia care exprimă ideea de bază nu este urmată de alte informaţii în text care să o susţină în mod convingător; 2) nu este identificabilă propoziţia cu rol de concluzie; 3) nu sunt prezenţi indicatorii de argumentare şi nici conectorii. Totodată, textul argumentativ poate fi folosit în următoarele variante de texte: a) texte specifice: eseuri, articole, discursuri, pamflete, polemici, scrieri filosofice şi b) texte unde poate apărea argumentaţia: expuneri, prezentări de carte, de studii, editoriale, cronici, comentarii de presă, dezbateri, mese rotunde etc. Scopul textului argumentativ este de a convinge receptorul de un adevăr enunţat. Poziţia lectorului sau a receptorului se caracterizează prin reflexivitate şi spirit critic sau receptare afectivă sau prin complicitatea receptorului cu emiţătorul (acceptarea opiniilor).

Din punctul de vedere al stilisticii funcţionale, distingem şi texte descriptive. În primul rând, este vorba de textul descriptiv care exprimă o definiţie. Discursul de tip definiţie porneşte de la întrebarea ce înseamnă ceva, ce reprezintă, ce este? Definiţia se compune dintr-un ansamblu de propoziţii care analizează înţelegerea unui termen, a unui concept, a unei noţiuni.

75

În funcţie de raportul obiectiv sau subiectiv, definiţiile pot fi: a) teoretice, în situaţia în care se face apel la o teorie ştiinţifică sau la o concepţie generală despre lume, tonalitatea stilului fiind neutră şi b) persuasive, atunci cînd se urmăreşte inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile în raport cu conceptul definit. Textul descriptiv care conţine o definiţie comportă diverse indicatori de subiectivism şi este frecvent în dicţionare, enciclopedii, manuale, pros-pecte etc.

În al doilea rând, se evidenţiază textul descriptiv, care exprimă o descriere prpriu-zisă. Focalizarea atenţiei receptorului, în funcţie de persoana care realizează acţiunea (cine vede?, cine face), determină tipul descrierii: 1) subiectivă, caracterizată prin prezenţa implicită sau explicită a naratorului şi 2) obiectivă, probată de documente. Din aceste considerente, textul de acest tip poate conţine descriere a) contemplativă, lirică (de exemplu, un peisaj în acord cu o stare de spirit a naratorului), fiind specifică registrului popular şi artistic; b) critică, satirică, admirativă (de exemplu, portretul), caracteristică pentru registrul artistic (oral sau scris); c) realistă, proprie unor naratiuni artistice (orale sau scrise), în care este prezentată starea psihică a personajului şi d) poetică, care se individualizează prin anticiparea unei acţiuni printr-o printr-o serie de semne distinctive şi care este frecventă în textele literare (proză, portret, poezie, memorii, jurnale) şi în discursurile artistice.

În al treilea rând, este vorba de textul informativ, prin care se transmite un mesaj într-o manieră organizată, ierarhizată. Acest tip de text se poate combina cu texte de tip explicativ, descriptiv sau argumentativ. Informaţiile transmise nu vizează stabilirea unei concluzii şi ca urmare textul respectiv se evidenţiază prin întrebări de felul: Despre ce se informează?, Despre ce este vorba?, Cine?; Ce?, Unde?; Cum?, De ce? Totodată, textul informativ conţine următoarele mărci stilistice mai frecvente: a) estomparea completă a emiţătorului, realizată prin intermediul unei tonalităţi neutre; b) folosirea cu preponderenţă a timpului prezent; c) utilizarea unui lexic specific domeniului tematic şi d) prezenţa unor elemente care specifică desfăşurarea cronologică a evenimentelor (mai întâi, apoi, pe urmă). Textul informativ este utilizat cu preponderenţă în articole de presă, anunţuri, manuale.

În al patrulea rând, iese în evidenţă textul injonctiv, care indică un mod de acţiune, un mod de întrebuinţare a unui produs. Textul dat conţine un set de informaţii despre produsul/fenomenul a cărui folosinţă/întrebuinţare o indică. Textul injonctiv se foloseşte mai ales în reţete de bucătărie, prospecte pentru medicamente, instrucţiuni de instalare/de folosinţă a aparatelor, publicitate. Din partea destinatarului se cere docilitate sau spirit critic.

În fine, identificăm textul explicativ, având o bază informativă solidă, emiţătorul mesajului urmărind să-l facă pe receptor să înţeleagă un fenomen sau o problemă. Acest tip de text se intersectează cu textul informativ, descriptiv sau argumentativ şi evidenţiază prin punerea unor întrebări de tipul Ce se explică?, Cine?, De ce? şi este utilizat, mai ales, în manuale şcolare şi texte ştiinţifice.

Aşadar, perspectiva din care autorul poate prezenta faptele, ideile sau opiniile, în toate tipurile de texte, poate fi 1) obiectivă sau subiectivă; 2) neutră; 3) istorică; 4) ştiinţifică; 5) cronologică.

76

1.8.4. Există, de altfel, anumite reguli pentru redactarea unui text, în special a celui argumentativ. Mai întâi, este necesară o formulare clară a ipotezei sau a propriei opinii faţă de o anumită afirmaţie, în continuare se cere să fie formulate cel puţin două argumente pro şi/ sau contra viabile, pertinente, adecvate ipotezei şi dezvoltate în mod convingător prin exemplificări sau explicaţii clare, iar enunţarea concluziilot necesită a fi adecvată. Totodată, exigenţele în raport cu construcţia unui discurs de tip argumentativ sunt următoarele: 1) echilibru între ipoteză-argument-concluzie, iar divizarea textului în paragrafe urmează să fie ralizată în funcţie de ideile exprimate şi 2) utilizarea mijloacelor de expresie adecvate discursului respectiv, făcându-se apel la verbe de opinie (a crede, a considera, a presupune etc.), adverbe sau locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative (probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.), conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale cu rol argumentativ (indicatori de argumentare), utilizate pentru a exprima raporturile de tip cauzal, consecutiv, final, conclusiv etc. (deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar, pentru că...), conectori argumentativi (în primul rând, în plus, de fapt, oricum, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate).

În acelaşi timp, textul argumentativ dispune de anumite tehnici argumentative care urmăresc atât înglobarea auditoriului în procesul de realizare a deducerii ideilor respective, cât şi prezentarea ca indiscutabilă a concluziei formulate. Astfel, la începutul discursului sau la finalul lui putem observa folosirea persoanei I plural, urmată de trecerea la persoana a lll-a, de multe ori fiind folosite verbe sau structuri impersonale. Argumentele sunt prezentate mai ales prin enumeraţie, respectiv prin coordonare, din punct de vedere gramatical, iar sublinierea lor se va face prin utilizarea repetiţiilor. Structurile argumentative se referă, în special, la prezenţa celor trei elemente constitutive ale textului argumentativ: ipoteză-argumente - exemple-concluzie, a indicatorilor de argumentare pentru că, deoarece, de aceea, întrucât, deci, aşadar, a conectorilor argumentativi în primul rând, în plus, de fapt, oricum, în ceea ce priveşte, prin urmare, în realitate şi a adverbelor sau locuţiunilor adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative (probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.). Exprimarea argumentată a unui punct de vedere personal urmează regulile textului argumentativ, în acest scop fiind necesar ca expunerea să nu fie lipsită de ipoteză, de argumente susţinute prin citate reprezentative din text şi de concluzie.

Aplicaţii: Enumeraţi funcţiile stilistice ale limbajului şi tipurile de texte.

Temă: Identificaţi tipurile de texte ce urmează:

1. Mă scoborâi din trăsură cu gând ca să mă primblu pe jos. Afară era o lună plină şi voioasă ca figura unei tinere fecioare; toate lucrurile se vedeau împrejur ca ziua, şi în depărtare se auzea vuietul groaznic şi monoton al mării, care sticlea la razele lunii şi ale stelelor ca o lungă vale de argint. Acel tablou măreţ îmi făcu o impresie foarte mare; şi în suvenire repurtându-mă la ruinele antice ce văzusem în Roma, începui a face triste meditări asupra nenorocitei stări în care a picat Roma Cezarilor sub ticăloşia guvernului papal. Primblarea însă totodată iscă şi în stomacu-mi o foame nu mai puţin tristă decât acele gânduri. Intrai îndată în singura sală ce se găsea în acel tractir. Vro câteva lăiţi de lemn, cu picioarele rupte, şi vro trei butelci deşarte, cu gâtul stricat, alcătuiau tot mobilierul acelui

77

lăcaş. Când păşii pragul uşii, o groaznică horăire îmi vesti că acea vizunie era locuită de mai multe suflete şi în adevăr zării la pământ vro trei oameni înzestraţi cu figuri foarte problematice. Toată scena era luminată de razele roşii ale unui mic jăratic ce mai ardea încă în cuptor (Vasile Alecsandri).

2. Persoana particulara achizitioneză cu plata pe loc PICTURI vechi semnate sau nesemnate. Sunt interesat de tablouri reprezentând diverse tematici, naturi statice, marine, portrete , nuduri, interioare, peisaje, târguri etc. Ofer preţuri corecte. Mă deplasez la domiciliu sau îmi puteţi trimite poze cu lucrările dumneavoastră la adresa de mail exclusive.art77@yahoo.de !!! Pot fi contactat la nr de tel 0724.957.401 zilnic intre orele 09:00-22:00. Doresc seriozitate şi ofer în acelaşi timp. Cu toată stima , Liviu Neamtu !!

3. În România și Republica Moldova, distingem mai multe etaje și nuanțe climatice care se datorează în primul rând dispunerii latitudinale și altitudinale, dar sunt cauzate și de influențele climatice exterioare. Clima țărilor noastre este marcată de următoarele influențe climatice exterioare:

influențe oceanice în zona de vest a României (Banat, Crișana, mai puțin Transilvania centrală unde sunt resimțite vânturile de vest și unde precipitațiile sunt mai bogate,

în partea de sud-vest a României (Banat, Oltenia) sunt resimțite influențele submediteraniene caracterizate prin temperaturi mai mari și precipitații mai abundente primăvara și toamna,

influențe de ariditate sunt resimțite în zona de est a României (Moldova sudică și Dunărea de Jos) și în zona de sud a republicii Moldova, unde se manifestă printr-un continentalism termic cu zile aproape tropicale și secetoase, și prin precipitații reduse,

între zona influențelor submediteraniene și cea a influențelor aride (anume în centrul Câmpiei Române, în Podișul și Subcarpații Getici) este prezentă o zonă de tranziție,

în zona de nord-est a României (Moldova nordică) și de nord a republicii Moldova, sunt resimțite influențe scandinavo-baltice caracterizate prin temperaturi mai scăzute, precipitații solide (ninsori) mai frecvente și vânturi reci,

în zona de sud-est a României (Dobrogea) sunt resimțite influențele pontice printr-un microclimat specific, influențat de Marea Neagră.

2. Tipologia stilurilor limbii române

2.0. Se ştie că diversificarea unei limbi se realizează în funcţie de criteriul: a) geografic (după acest criteriu limba se diversifică în dialecte şi graiuri) şi b) sociocultural (de această dată limba se diversifică în limbaje speciale sau stiluri functionale). Totodată, limba naţională cunoaşte mai multe forme de manifestare - limbaj popular, limbaj uzual, limbaj artistic, limbaje speciale (argouri, jargoane etc.), limbaj literar standard, limbaj tehnico-stiintific, juridico-adminsitrativ, limbaj publicistic, limbaj beletristic. În acest context, amintim că limba literară este varianta standard, adică normată, unitară, supradialectală şi

78

cultivată a limbii naţionale. Mai mult, normele limbii literare au un caracter oficializat şi sunt obligatorii pentru toata lumea vorbitoare de limbă română. Normele nu au, de regulă, variante şi sunt codificate şi prezentate în lucrări cu caracter normativ, academic (dicţionare şi gramatici). Totodată, normele reglementează fiecare nivel al limbii, aşa încât atestăm norme ortoepice, ortografice, morofologice, sintactice, lexico-semantice, stilistico-functionale, acestea având drept scop adecvarea modului de formare a mesajului la situaţia de comunicare. În acelaşi timp, dinamica, adică îmbogatirea limbii, mobilitatea ei se realizează în ritmuri diferite la diverse nivele ale limbii, cel mai mobil fiind vocabularul ca urmare a multiplelor sale determinări extra-lingvistice (de natură politică, socială, culturală, tehnico-stiintifică, mode etc.), iar mai puţin dinamice fiind morfologia şi sintaxa, deoarece cu referire la morfologie se recunoaşte stabilitatea sistemului flexionar moştenit din latină şi capacitatea lui de asimilare a împrumuturilor de diverse origini, în timp ce sintaxa evoluează sub influenţa unor construcţii sau tipare sintactice din limbile moderne, mai ales din engleză sau franceză (de exemplui: în română, structura sinatctică abuzat sexual este un calc al structurii engleze sexually abused, iar construcţia română a locui o casa vine din sintagma franceză habiter une maison). Tot în acest context urmează să reţinem că cel mai stabil nivel al limbii este cel fonetic, deoarece sistemul fonetic al românei (7 vocale şi 22 consoane) odată constituit în jurul sec. IV-V d.Hr. nu s-a mai modificat, chiar dacă româna a asimilat cuvintele străine conţinând sunete inexistente în sistemul ei fonetic (acestea au fost substituite prin sunete româneşti apropiate în cazul cuvintelor pe deplin asimiltate sau în curs de asimilare).

Este cunoscut faptul că modificarea normelor literare, inclusiv stilistice, se realizează în funcţie de dinamica fiecărui nivel al limbii. De regulă, normele se modifică în momentul în care o inovaţie fonetică, lexicală, gramaticală sau stilistică este acceptată de comunitatea de vorbitori şi de lucrările normative de tip academic (dicţionare ortografice şi explicative, gramatici academice).

2.0.1. Separarea obiectului stilisticii moderne, produsă la începutul secolului al XX-lea, în limbajul oral şi limbajul scris pare a-şi găsi justificarea în mai vechea distincţie saussuriană: langue - parole. Tocmai în baza acestei dihotomii, lingviştii au identificat, pe de o parte, stilistica lingvistică, care se orientează doar spre studierea limbajului oral, a conţinutului afectiv al acestuia, şi, pe de altă parte, stilistica literară sau estetică care se ocupă cu studiul stilurilor individuale ale scriitorilor. Dar întrucât există o interdependenţă dintre cele două sisteme ale limbajului - vorbit şi scris -, precum şi o influenţă şi modelare reciprocă a acestora, existenţa independentă a celor două stilistici este discutabilă, din moment ce ambele studiază limbajul, fie el oral (în cazul stilisticii lingvistice), fie el scris, inclusiv artistic (în cazul stilisticii literare). Mai mult, atât limba vorbită, cât şi cea scrisă au la bază aceeaşi fonetică, acelaşi lexic, aceeaşi structură morfosintactică şi aceleaşi coordonate stilistice, proprii limbii naţionale, toate acestea fiind disponibile în egală măsură atât a vorbitorului cât şi a scriitorului. De altfel, delimitarea categorică între stilistică lingvistică, de care se ocupă lingviştii şi stilistică literară, de care se intereasează cititorii şi exegtiţii literari în procesul de analiză a stilurilor particulare ale scriitorilor, nu este adoptată în unanimitate de stilisticienii din prezent.

2.0.2. Făcând abstracţie de discuţiile controversate în problema definirii domeniilor de

79

cercetare ale stilisticii, se disting următoarele stiluri funcţionale ale limbii române: ştiinţific, beletristic, religios, publicistic, juridic-administrativ), care au fost identificate şi studiate de specialiştii în stilistica română. În acelaşi timp, urmează să recunoaştem că stilurile funcţionale s-au constituit şi perfecţionat odată cu dezvoltarea culturii spirituale a poporului român, odată cu evoluţia istorică a limbii noastre naţionale, odată cu formarea variantei literare a limbii române. Indiferent însă de domeniul pe care îl abordează un autor şi în orice epocă istorică ar fi scris acesta, pentru ca stilul său de redactare să fie recunoscut ca atare, trebuie să fie unul personal, să aibă originalitate, altfel este un amestec de stiluri, un conglomerat fără personalitate, dar acest deziderat stilistic nu se obţine prin sacrificarea clarităţii de dragul distincţiei textului. În această situaţie este vorba, mai curând, de măsură, care, în opinia lui Aristotel, e un element cerut în toate domeniile graiului. Astfel, referindu-se la raportul dintre "cuvintele obşteşti”, ce asigură claritatea unui limbaj şi cuvintele "depărtate de înfăţişarea lor normală”, Aristotel considera că ultima categorie de cuvinte contribuie la evitarea banalităţii stilistice. Prin urmare, autorul unui discurs de orice natură stilistică urmează să-şi redacteze, să-şi moduleze, să-şi adapteze textul la capacităţile de comprehensiune şi la exigenţele destinatarului, iar, dacă un autor nu este înţeles de destinatarii textului său, este evident că nu a ales stilul potrivit pentru aâşi comunica ideilor şi sentimentele sale, că nu a luat în calcul situaţia de comunicare, împrejurările în care aceasta are lor, adică nu a acordat importanţa necesară exigenţelor contextuale, întrucât contextul are un rol determinant atât în alegerea unui anumit cuvânt, dar şi în a preciza şi nuanţa sensul cuvântului ales într-un text, adică contextul menirea de a alia vorbitorii şi ascultătorii într-o comuniune dialogală favorabilă desfăşurării eficiente actului comunicativ sau, dimpotrivă, de a disipa, de a distanţa participanţii la actul comnicativ, în situaţia în care nua fost identificat corect destinatarul şi celelalte elemente contextuale. Astfel, pentru a-i imprima unui text posibilitatea şi prestigiul de a beneficia de un stil adecvat, este necesar ca textul să dispună de o nuanţă personală definitorie pentru a-l individualiza de toate celelalte texte prin modul original de a împerechea cuvintele şi de a exprima ideile, de a capta auditoriul sau cititorul. În baza celor menţioate anterior, se pot distinge în individualitatea lor specifică mai multe tipuri de stiluri: stilul oficial (juridico-administrativ); stilul ştiinţific; stilul publicistic (jurnalistic); stilul colocvial (familiar); stilul beletristic (artistic) şi stilul religios. În acelaşi timp, se pot distinge: stilul propriu unui gen sau unei specii literare (stilul dramatic, epic, liric); stilul unui curent artistic (romantic, clasic, realist etc); stilul epocii şi stilul national.

La nivelul naţional, în funcţie de raportul text – limbă şi din din perspectiva căii de realizare a comunicării, limbajul se împarte în oral sau în scris şi se caracterizează prin dezvoltarea a doua variante stilistice: limbajul popular (instrument principal al culturii populare) şi limba literară (instrument principal al culturii erudite). În acelaşi timp, sistemul limbii deschide un ansamblu de libertăţi care se confruntă cu un ansamblu de restricţii care sunt specifice domeniului de cunoaştere umană, care guvernează natura comunicării într-un anumit domeniu. În aceste relaţii îşi au originea stilurile colective şi individuale ale limbii.

În legătură cu tipologia stilurilor existente în limba română este necesar să subliniem că nu există linii rigide de demarcaţie între stiluri, ceea ce ar putea conduce la delimitarea lor precisă. Tocmai din aceste considerente unii autori delimitează o categorie de substiluri,

80

acestea caracterizându-se printr-o identitate cu multiple trăsături specifice, fără a reprezenta profiluri stilistice autonome. Este vorba de substilul gnomic (propriu limbajului popular), de substilul aforistic (propriu limbii literare), de substilul filozofic (propriu limbii literare, insuficient desprins de stilul ştiinţific) şi de substilul politic (situat între stilul administrativ şi stilul publicistic). Profilul stilistic al textului rezultă din unitatea înglobării procedeelor şi mărcilor stilistice în relaţii funcţionale cu contexte şi structuri contextuale. Totodată este un fapt recunoscut în unanimitate că stilul funcţional este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţia de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. În orice limbă există câteva stiluri funcţionale; modelul fiecăruia s-a constituit într-o anumită perioadă istorică şi evoluează continuu.

În fine, stilul funcţional este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţii de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. Orice stil funcţional apare ca un model care exercită o anumită presiune asupra conştiinţei vorbitorilor.

2.1. Stilul juridico-administrativ sau oficial

2.1.0. Stilul juridico-administrativ sau oficial are o aplicabilitate foarte bine definită într-un perimetru socio-profesional distinct. Este propriu comunicării în domeniul relaţiilor economice, juridice (cu aplicabilitate civilă şi economică), diplomatice şi al administraţiei de stat. Forma de concretizare textuală a stilului administrativ o reprezintă: actele diplomatice, actele particulare cu destinaţie administrativă şi documentele oficiale, referitoare la viaţa socio-economică. Acest stil se realizează funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale: administraţie publică şi particulară, diplomaţie, justiţie etc. El se individualizează prin următoarele caracteristici: 1) respectă normele limbii literare la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic); 2) este obiectiv şi impersonal; 3) este lipsit de potenţial afectiv, adică este neutru din punct de vedere expresiv; 4) este accesibil, clar şi precis; 5) cuvintele sunt folosite exclusiv cu sens denotativ; 6) terminologie specifică (stil funcţional conservator) şi prezenţa unor clişee/ formule verbale obligatorii pentru un anume tip de redactare oficială; 7) enunţul este organizat judicios (de exemplu, în lege conţinutul este organizat în articole, puncte, alineate, paragrafe). Aşadar, stilul în cauză îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale, administrativ-juridice şi reprezintă felul de comunicare între autorităţi şi cetăţean sau între două instituţii administrative. Cunoaşte două variante: cea juridică (textele de legi şi articolele care le comentează) şi cea administrativă (actele şi documentele oficiale). Se caracterizează prin funcţia lui conotativă şi referenţială de strictă informare a publicului asupra unor situaţii de interes general. Este specific domeniului public şi relaţiilor oficiale dintre instituţiile administraţiei de stat şi cuprinde domeniul legislativ (articole de lege, Constituţia, Codul penal, Codul muncii etc), administrativ, texte elaborate de organul administrativ, texte elaborate de organul judiciar. Stilul juridico-administrativ dezvoltă texte specifice activităţilor administrative, juridice, diplomatice şi economice, limbaj respectiv exercitând următoarele funcţii: de documentare (adeverinţă, angajament, certificat, chitanţă, contract, ordin circular, proces verbal, procură, protocol, raport, referat, rezoluţie, tratat etc.); de informare (anunţ, declaraţie, cerere, comunicare, curriculum vitae, formular de înscriere, invitaţie, înştiinţare, a nota, notă, notificare, scrisoare comercială, telegramă etc.); de serviciu sau de evidenţă a muncii (inventar, fişă de pontare, orar, tabel nominal,); de

81

înregistrare în formulare tip (adeverinţă, bon, diplomă, factură fiscală etc.); de reglementare în temei legal; de normare a activitãţii (circulară, decizie, decret, hotărâre, instrucţiune, ordin, ordonanţă, regulament etc.) şi de corespondenţă (adresă, mesaj, ofertă, scrisoare etc.). Având un caracter colectiv sau neindividualizat, textul juridico-administrativ se caracterizează prin simplitate, claritate stereitipie, fiind organizat pe capitole, articole, alineate, paragrafe numerotate sau ordonate alfabetic. În acelaşi timp, stilul juridico-administrativ se distinge prin faptul că este obiectiv, neutru, impersonal şi inexpresiv.

Stilul juridico-administrativ se întrebuinţează în domeniul relaţiilor oficiale dintre cetăţeni şi instituţiile statului sau în relaţiile existente între instituţiile de stat. În realizarea funcţiei de cognitive şi comunicative, o importanţă dominantă o au funcţiile referenţial-denotativă şi conativă, iar funcţia metalingvstică de asemenea intervine frecvent prin definirea termenilor juridici şi administrativi. Prin modul specific de aplicare a funcţiilor particulare , limba devine un instrument activ de transformare a realităţii şi poate provoca schimbări asupra realităţii existente în dimensiunile ei socioumane. Astfel, modificări dintre cele mai spectaculoase şi mai directe se pot produce în domeniul activităţii juridice, unde textul-sentinţă din planul limbii este imediat materializat în plaunul existenţei reale. Stilul juridico-administrativ este mai puţin diversificat decât alte stiluri, cu toate acestea dispune şi el de câteva variante interne: a) limbajul juridic legislativ, diferenţiindu-se prin caracterul conservator, indelimitabil cu precizie, impersonal şi prin refuzul de a manifesta diferenţieri stilistice individuale, b) limbajul juridic oratoric, acesta individualizându-se prin caracter oral şi favorabil apariţiei stilurilor individuale şi c) limbajul administrativ, evidenţiindu-se prin diversificare terminologică în funcţie de domeniul de utilizare şi caracterul său relativ deschis unor variaţii stilistice individuale, în funcţie de destinatar şi parţial de emiţător. În fine, stilul juridico-administrativ este cel mai impenetrabil dintre stiluri. În acelaşi timp, stilul respectiv intră în relaţii directe cu stilul publicistic, pe care îl influenţează la nivel lexical, fără a se lăsa însă influenţat de acesta.

2.1.1. Procedeul lingvistic de bază este clişeul, formularul, deoarece acestea oferă posibilitatea multiplicării în număr nelimitat a unei structuri parţial formulate. Caracteristicile fundamentale ale stilului oficial sunt:

- respectare atrictă a normelor limbii literare: corectitudinea fonetică, gramaticală, ortografică, lexicală şi grafică;

- caracterul obiectiv, impersonal;

- comunicare (scrisă sau orală ) neutră din punct de vedere expresiv;

- lipsa de potenţial afectiv;

- accesibilitate, claritate si precizie, întrucât comunicarea oficială nu permite decât o singură interpretare ;

- absenţa oriărei nuanţe afective;

- prezenţa formalismului, a exprimării rigide.

82

2.1.2. Stilul oficial dispune de următoarele particularităţi lingvistice:

1) la nivel fonetic rămâne în sfera limbii literare comune, singura particularitate fiind dată de frecvenţa ridicată a abrevierilor specifice: a.c. (anul curent), alin.(alineat), a.m. (ante meridian), art.(articol), cap.(capitol), H.G. (hotărâre de Guvern), lit. (literă), p.m. (post meridian), S.C. (societate comercială), S.R.L. (societate cu răspundere limitată) etc.;

2) la nivel lexico-semantic:

- organizarea specifică a vocabularului terminologic, pe fondul unui strat de cuvinte care aparţin fondului lexical principal al limbii literare comune, suprapunându-se un strat lexical al terminologiei juridice şi administrative, care includ elemente terminologice ce constituie un cod metalingvistic specific, format din două categorii principale de termeni: a) termeni neologici specifici (de obicei de origine latină) – a abroga, curator, inculpat, a recuza, tutelă etc. şi vechi termeni româneşti – împricinat, înscris, plângere, pricină etc. şi b) termeni cu circulaţie în limba literară comună (mai ales neologisme) sau din limbajul popular, dar deveniţi specifici stilului juridic printr-o serii de mutaţii semantice – circumstanţă, competenţă, a denunţa, dobândire, dojenire, a ratifica, parte vătămată, repararea pagubei etc.;

- constituirea unor dominante lexicale şi teminologice (adeverinţă, adresă, cerere, certificat, domiciliu, dosar, indemnizaţie, proces-verbal, referat, jurisdicţie, inculpat, faptă, persoană, măsură, infracţiune etc.);

- concentrarea maximă a vocabularului (apropiat de stilul ştiinţific) pentru că există un număr restrâns de termeni, dar folosirea lor este continuă;

- caracterul relativ stabil al vocabularului;

- prezenţa substantivelor provenite din infinitive lungi (respectare, anunţare, afişare etc.);

- univocitate semantică a cuvântului, fie că această calitate aparţine exclusiv stilului juridico-administrativ, (inculpat, petent, jurisdicţie etc.), fie că este specifică şi limbii literare comune (minoritate, reparare a pagubei etc.); în toate aceste situaţii cuvântul având un singur sens lexical specific;

- sinonimie posibilă, dar nerealizată (de exemplu, culpă şi vină, fiind folosit doar culpă);

- diferenţiere semantică şi funcţională în cadrul unei serii aparent sinonimice (învinuit „persoană care se cercetează penal” şi inculpat „persoană împotriva căruia s-a adus o învinuire penală”);

- prezenţa unor elemente populare, eventual arhaice (pricină, împricinat, plângere, făptuitor, îngrădirea drepturilor, ocrotirea drepturilor, parte vătămată, fapte păgubitoare, sluţire, vătămare corporală, aţâţarea urii de rasă sau naţionalitate, dojenirea minorului, cei vătămaţi în drepturile lor etc.);

83

- utlizarea elementor neologice (instanţă, deferent, decizie, jurisdicţie, sesizare, desesizare, recidivă, circumstanţă, donator, curatelă, credit, debit, autoritate, acreditare, culpă, decont; a ratifica, a denunţa, tratat internaţional etc.);

- frecvenţa unor termeni care se folosesc cu o semnificaţie aparte (declinarea competenţei pentru refuzare, concurenţa infracţiunii pentru adaos, terţă persoană pentru a treia persoană sau parte etc.);

- termeni tehnici specifici (alineat, articol, capitol, faptă, lege, literă, măsură, paragraf, persoană, secţiune etc.);

- unităţi perifrastice devenite specifice stilului juridico-administrativ - a se aduce la cunoştinţă, a aplica o pedeapsă, punere în libertate, a se afla în stare de detenţie, aflat în stare de detenţie, a exercita calea de atac, a dobândi o calitate, a fi în drept, a pune în mişcare o acţiune penală, etc.

3) la nivel morfologic:

- infinitivul cu valoare de imperativ sau a viitorului indicativ cu valoare de imperativ (a anunţa, a se respecta, a nu încălca, a se vedea, vor fi sancţionaţi, vor fi diferiţi justiţiei etc.);

- folosirea frecventă a infinitivului şi a participiului pasiv ca mijloace de concentrare a expresiei (Este oprit a se întrebuinţa violenţe; ameninţări în scopul de a se obţine probe);

- frecvenţa mare a substantivelor provenite din infinitive lungi (efectuare, arestare, cercetare, soluţionare etc.);

- prezenţa sporită a participiilor pasive substantivate prin articol hotărât (inculpatul, învinuitul, pârâtul, reclamantul, debitorul, asiguratul, plătitorul etc.) şi prin articol demonstrativ (cel urmărit, cel condamnat, cel vătămat etc.);

- neutralizarea opoziţiei masculin/feminin la substantivele „personale”, acestea prezentându-se fie sub forma de masculin (inculpatul, învinuitul, pârâtul, reclamantul, debitorul, asiguratul, plătitorul etc.), fie prin forma de feminin (parte persoană, rudă etc.);

- imperativul şi vocativul;

- expresiile verbale impersonale (e bine, e necesar, e util etc.);

- adverbele şi locuţiunile adverbiale de tipul în mod necesar, în mod obligatoriu etc.;

- absenţa interjecţiei;

- apariţia frecventă a pronumelor nepersonale (oricine, toţi, acesta);

- prezenţă neglijabilă a pronumelui personal (mai ales la persoanele I şi a II-a);

- înlăturarea unor pronume neaccentuate pentru a crea enunţuri depersonalizate (Când inculpatul este bolnav, se poate aplica măsura internării);

84

- prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale de tipul: în calitate de, în scopul, pe baza, în vederea, în consens cu, referitor la etc.;

- în interiorul genului gramatical, atestăm neutralizarea opoziţiei masculin/feminin, fie că se prezintă sub formă de masculin (inculpat, reclamant) fie că se prezintă sub formă de feminin (parte persoană);

- opoziţia de număr este dominată de singular, expresie a generalului (învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat, Munca prestată de condamnat este remunerată...);

- constituirea dativului cu prepoziţii devenite specifice acestui caz în textele juridice (conform deciziei, potrivit dispoziţiilor);

- formarea acuzativului cu prepoziţia către, devenit caz al destinatarului (Către Ministerul de Interne…);

- absenţa totală a vocativului în varianta textulor juridice legislative, în cele administrativ-oficiale şi în varianta juridică orală, vocativul fiind utilizat doar cu formă omonimă nominativului nearticulat (Inculpat!, Cetăţeni!) sau în sintagme cu anumite apelative (Onorată instanţă!);

- frecvenţă predominantă a indicativului şi conjunctivului;

- lipsa modului imperativ şi prezumtiv şi utlizarea insignifiantă a potenţial-optativului;

- frecvenţa infinitivului şi participiului;

- utilizarea prezentului cu valoare pancronică (Instanţa deliberează şi hotărăşte asupra oricărei probleme de care depinde soluţia completă a recursului);;

- frecvenţa viitorului cu valoare de imperativ (va anunţa, va solicita, va respecta etc.);

- utilizarea reflexivului-pasiv cu valoare de viitor (se vor depune, se vor afişa, se va anunţa etc.);

- frecvenţa verbului la reflexiv-pasiv (se prevede, se pedepseşte, se stabileşte etc.) sau pasivul nedeterminat (sunt atribuite, este permisă etc.), exprimând tendinţa de obiectivitate impersonală şi de generalitate în varianta textelor juridice;

- utilizarea verbelor impersonale şi verbelor personale folosite personal (a trebui, a se cuveni etc.);

- prezenţa perfectului compus şi a viitorului în scopul organizării succesivităţii temporale a acţiunilor din perspectiva desfăşurării raportului cauzal-condiţional între elemente din realitatea empirică şi elemente din domeniul instituţional, juridic sau administrativ;

- predominarea formelor verbale impersonale, a formalor verbale la viitor, a diatezei reflexive (se vor lua masuri, se aduce la cunostinta etc.;

- întrebuinţarea exclusivă a verbelor la persoana a III-a, persoana I singular fiind

85

prezentă cu totul excepţional în texte administrative individuale (cereri).

4) la nivel sintactic:

- exprimarea subiectului cu preponderenţă prin substantive şi pronume nepersonale;

- preferinţa pentru predicate nominale (Infracţiunea este fapta…, Autor este persoiana...);

- frecvenţa grupurilopr predicative cu verbele a trebui şi a putea;

- depersonalizarea enunţurilor, realizată prin utilizarea verbelor la reflexiv cu valoare pasivă;

- prezenţa constructiilor infinitivale;

- coordonarea în frază ca mijloc principal de organizare a conţinutului;

- predominarea coordonării disjunctive (Fapta de a nu permite… sau de a se opune se pedepseşte cu…, care creează chiar formujle fixe de tipul din oficiu sau la cerere/la sesizare), uineori acesta prelungindu-se frecvent într-unul copulativ, realizat prin locuţiunea precum şi;

- alterarea specifică, semnificativă a structurilor sintactice de amplă desfăşurare, cu enunţuri cu structură minimală;

- depersonalizarea enunţurilor sintactice;

- alternarea unor fraze arborescente, cu propoziţii simple, independente din punct de vedere sintactic;

- dezvoltarea de construcţii sintactice fixe, schematice, rigide, construcţii-şablon transmise prin tradiţie, cele mai multe multiplicate prin formulare birocratice, utilizate din necesitatea de uniformizare a relaţiilor administrative scriptice (se inlud aici textele proceselor verbale, ale cererilor, contractelor, comenzilor, diferite acte notariale, care conţin aceleaşi foremule de început sau de sfârşit);

- desfăşurarea specifică a raporturilor sintactice;

- dezvoltarea frecventă a relaţiei de interdependenţă între un substantiv postinfinitival şi un verb la prezentul atemporal;

- frecvenţa ridicată a reflexivului nedeterminării;

- enunţurile sintactice-administrative se organizează într-un număr finit de scheme, relativ diferite în funcţie de domeniul restrâns de activitate, social-economică sau administrativă;

- instituirea unor construcţii-şablon, anterior transmise prin tradiţie, acum, cele mai multe dintre ele, multiplicate prin formulare birocratice;

86

- reluarea obsesivă a unor construcţii gerunziale absolute (în special în baza verbelor şi locuţiunilor verbale a considera, ,a lua în considerare”) cu funcţie circumstanţială nedeterminată;

- folosirea frecverntă a sintagmei, din oficiu sau la cerere;

- frecvenţă definitorie a circumstanţialului referinţei şi complementului corelativ de excepţie;

- preponderenţa funcţiilor de circumstanţial de condiţie şi de timp, în sfera subordonării, cele două funcţii fiind adesea confundabile în plan semantic (În caz de încălcare a legii, se poate lua împotriva învinuitului..., Când organul competent consideră... poate decide...);

- exprimarea funcţiilor de circumsatnţial prin locuţiuni sau prepoziţii standard care accentuează marca stilistică a textelor juridice şi administrative (în condiţii stabilite de lege, spre ştiinţă, în acest scop, în vederea, sub luare de semnătură, în mod corespunzător, potrivit cu, în conformitate cu, de natură să, în măsura care etc.);

- repetiţia şi enumerarea sunt modalităţi fundamentale de organizare a textului care are ca unitate de bază sintactico-practicã aliniatul.

5) la nivel stilistic:

- prezenţa unor clişee verbale (formule de adresare: introductive, de încheiere) de tipul: subsemnatul .....; în conformitate ..., conform hotararii ..., etc.;

- elipsa predicatului/verbului copulativ (fumatul interzis, intrarea oprită);

- respectarea unor reguli de prezentare grafică (articole, alineate, paragrafe etc.);

- lipsa figurilor de stil şi a digresiunilor.

2.1.3. Stilul juridico-adminstrativ este cel mai conservator dintre cele patru stiluri funcţionale ale limbii române. El se dezvolta "ca variantă ăfuncţională a limbii întrebuinţată în domeniul relaţiilor oficiale dintre cetăţean şi instituţiile statului" (Dumitru Irimia). La nivelul vocabularului conservă termeni vechi şi elemente populare: pricina, impricinati, plângere, făptuitor, înşelăciune, alături de neologisme specifice: instanţă, diferend, jurisdicţie, petent, pendinte, disjuncţie, desesizare etc. Nivelul morfematic este aglomerat cu mulţi termeni obtinuţi prin conversiune postverbală: plângere, propunere, cercetare (din infinitiv), inculpat, învinuit, condamnat, urmărit, eliberat (din participiu), înscris (din supin), folosirea genitivului şi a dativului prepozitional: contra inculpatului, conform legii etc. La nivel sintactic, stilul juridico-administrativ se caracterizează prin sintagme stereotipe, prin tipizarea până la exces a enunţurilor şi a textelor, mai ales în actele administrative (procese verbale, cereri, adeverinţe) şi juridice (acte de vânzare-cumpărare, testamente, senţinte judecătoreşti). În textele de lege predomină propoziţiile condiţionale, temporale, finale, concesive, care sunt repere de caracterizare a situaţiilor supuse analizei juridice.

Stilul oficial (administrativ) îndeplineşte, aşadar, funcţia de comunicare în sfera

87

relaţiilor oficiale. În ordinea frecvenţei şi a importanţei apar următoarele modalităţi de comunicare: monologul scris (în documente şi acte oficiale), monologul oral (cuvântări în ocazii oficiale), dialogul scris (corespondenţa oficială), dialogul oral (în relaţiile oficiale dintre instituţii şi public). Stilul oficial este performativ, adică formulează un act de limbaj care poate fi: o afirmaţie, o negaţie, o confirmare, un ordin, o interdicţie etc. Emiţătorul textului se depersonalizează. Receptorul este mereu direcţionat în sensul dorit de emiţător încât receptorul se află, aproape tot timpul, sub autoritatea emiţătorului. Retorica acestui text nu este subordonată calofiliei, ci răspunde unor necesităţi de ordin practic. Totodată, stilul administrativ este considerat ca fiind cel mai omogen dintre stilurile funcţionale ale limbii române. Limbajul oficial sau juridico-administrativ aparţine unei autorităţi, se prezintă în calitate de arbitru, de mijlocitor între individ/cititor, jurnalist şi oficialităţi, face parte din stilul comunicării publice şi private, este un discurs public al autorităţii instituţionalizate şi reglemetează raporturile dintre indivizi şi societate. Astfel, în stilul juridic pentru sintagma scoatere a ochilor se spune delict de sluţire. Cuvântul acţionează în planul aferentului, adică este materializat în planul existenţei destinatarului. Masa vocabularului stilului administrativ este constituită din termeni aparţinând limbii literare comune.

Aplicaţii:

Cererea este un text cu destinaţie oficială prin care o persoană solicită rezolvarea unor probleme de ordin personal sau colectiv.

Cererea se redactează în stil oficial, cu formulări simple, clare şi precise. Ea se redactează pe o coală întreagă de hârtie, se lasă un spaţiu liber în partea de sus (pentru formularea rezoluţiei de cel căruia i se adresează) şi în partea stângă a paginii (pentru a putea fi perforată şi îndosariată).

Temă:

2. Redactaţi o cerere adresată conducerii facultăţii prin care solicitaţi decontarea biletelor de transport.

3. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi că cererea formulată se încadrează stilului juridico-administrativ.

4. Redactaţi o procură, prin care încredinţaţi altei persoane dreptul de a ridica un colet poştal.

5. Analizaţi textului respectiv din punct de vedere stilistic, relevând abaterile cantitative şi calitative la toate nivelurile.

Aplicaţii:

Memoriul de activitate este un text în care autorul îşi consemnează, succint, realizările profesionale, în vederea informării şi confirmării lor de către un organ oficial. Un memoriu de activitate trebuie redactat în stil oficial, cu construcţii sobre şi pe baza unei depline sincerităţi.

Temă:Redactaţi un memoriu de activitate le terminarea stagiului de practică pedagogică.

88

Darea de seamăeste un text cu destinaţie oficială care relatează despre o activitate prevăzută pentru o anumită etapă, consemnând pe larg obierctivele, acţiunile concrete şi metodele folosite, aspectele pozitive, lipsurile şi cauzele acestora, precum şi propuneri pentru activitatea ulterioasră.

Aplicaţii:

Darea de seamă este de diferite feluri, în funcţie de natura activităţii pe care o prezintă: dare de seamă contabilă, dare de seamă statistică, darea de seamă de cercetare ştiinţifică etc. Darea de seamă de cercetare ştiinţifică devine o autentică luicrare, deci o compoziţie cu individualitate distinctă, în raport cu dările de seamă obişnuite, cu rol administrativ limitat. O asemenea compoziţie este considerată ca făcând parte din categoria compoziţiilor bazate pe texte (literare sau ştiinţifice), fapte, experienţă etc.

Temă:1. Întocmiţi o dare de seamă despre activitatea cercului ştiinţific studenţesc din care

faceţi parte.

2. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi că textul dării de seamă, redactat la exerciţiui 1, se încadrează stilului juridico-administrativ.

Aplicaţii:

Procesul-verbal este un act cu caracter oficial, în care se consemnează un fapt, o situaţie, notându-se pe scurt discuţiile şi hotărârile unei adunări constituite.

Redactarea unui proces-verbal se face în stil administrativ, în construcţii sintactice realizate mai mult prin coordonare şi cu folosirea unor formulări tipice, precum: încheiat astăzi..., în prezenţa... sau cu participarea..., declară deschisă adunarea..., ordinea de zi, discuţii pe marginea materialelor prezentate, drept care s-a încheiat prezentul proces-verbal etc.

Temă:

1. Redactaţi procesul.verbal al unei întâlniri a cercului ştiinţific de lingvistică din facultatea dumneavostră.

2. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi că textul procesului-verbal încheiat se încadrează stilului juridico-administrativ.

2.2. Stilul ştiinţific

2.2.0. Stilul ştiinţific realizează comunicarea în domeniile ştiinţei şi tehnicii. Diferenţa specifică a stilului ştiinţific (ce-l deosebeşte în primul rând de stilul beletristic) este caracterul strict referenţial al limbajului acestuia. Cuvintele textelor ştiinţifice nu au potenţial conotativ, ci preponderent denotativ, ceea ce înseamnă că limbajul unei intervenţii cu caracter ştiinţific trebuie să fie precis, cu termeni bine definiţi şi unitar utilizaţi. Spre deosebire de stilul beletristic, a cărui deschidere faţă de registrul limbii naţionale (în sincronia şi diacronia

89

dezvoltării limbii, în varianta ei scrisă sau orală, comună sau literară) este maximă, stilul ştiinţific se subordonează în mod riguros limbii literare şi normelor impuse de aceasta. Stilul ştiinţific se situează, aşadar, în interiorul limbii literare şi se află sub jurisdicţia normelor acesteia. El posedă un fond lexical intelectual împrospătat permanent cu neologisme, cu terminologie ştiinţifică de ultimă oră, noutatea elementului lingvistic contribuind prin ea însăşi la vigoarea unui text ştiinţific, în timp ce, de pildă, stilul religios, ce se circumscrie, de asemenea, în sfera de cuprindere a limbii literare, păstrează un fond lexical şi un fond de modele sintactice ce se sustrag evoluţiei limbii. Domeniul de utilizare a stilului ştiinţific cuprinde, mai ales, ştiinţele exacte. Desigur, nu există un limbaj şi un stil ştiinţific in abstracto, ci o mare varietate de limbaje şi stiluri ştiinţifice, mai ales în functie de diversitatea domeniilor de cercetare ştiinţifică. Se ştie că limba diferă şi în funcţie de calitatea destinatarului, de intenţiile emiţătorului. Din acest punct de vedere, există un stil ştiinţific academic (didactic), construit pentru cei care învaţă, şi un limbaj ştiinţific de popularizare, construit pentru cei nespecializaţi, destinatarul diferenţiind din punct de vedere al statutului social, al culturii, al varstei etc. limbajul şi stilul utilizat în comunicarea ştiinţifică. Aşadar, stilul ştiinţific îndeplineşşte functia de comunicare în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în lucrări şi documente stiintifice şi tehnice), monologul oral (în prelegeri, expuneri sau comunicări ), dialogul oral (în cadrul colocviilor, seminariilor şi dezbaterilor ştiinţifice ).

Stilul ştiinţific se impune, în primul rând, prin faptul că se caracterizează prin funcţia lui exclusiv cognitivă (de cunoaştere) care asigură transmiterea de informaţii ştiinţifice, tehnice şi utilitare, pe baza unor raţionamente logice, deductive şi strict argumentate. Acesta manifestă tendinţa de respectare a proprietăţii termenilor, care sunt folosiţi cu sensurile lor de bază, unanim cunoscute şi acceptate, eventual extinse către înţelesurile secundare, dar consacrate în limbajele domeniilor respective. Stilul ştiinţific şi tehnic chiar evită sensurile figurate apreciate drept o sursă de ambiguităţi nedorite în lucrări cu caracter pozitivist, teoretic şi aplicativ. Caracteristicile fundamentale ale stilului ştiinşific sunt: exactitatea informaţiilor, precizia şi obiectivitatea formulărilor, claritatea exprimării. Este şi un stil neologistic, fiecare domeniu de activitate având o terminologie specifică, generând un jargon de specialitate. Stilul ştiinţific se utilizează în lucrările care conţin informaţii asupra unor obiecte, fenomene, fapte, investigaţii, cercetări, caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, în lucrările ştiinţifice; comunicarea este lipsită de potenţial afectiv; accentul cade pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe, idei etc., astfel că funcţia limbajului este cognitivă.

2.2.1. Stilul ştiinţific este expresia utilizării limbii în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a lumii, fiind cel mai aproape de limba literară comună, datorită gradului minim de deviere de la norma generală. Este specific lucrărilor, comunicărilor, dezbaterilor din domeniile ştiinţifice şi tehnice, cuprinde stilul lucrărilor cu caracter didactic sau de popularizare şi limbajele profesionale (cu excepţia celor din domeniul juridic-administrativ). În desfăşurarea cunoaşterii şi comunicării ştiinţifice sunt dominante funcţiile referenţial-informativă (cu accent pe conţinutul comunicat) şi metalingvistică (din cauza explicaţiilor terminologice), care anihilează acţiunea celorlalte funcţii: funcţiile conativă şi fatică sunt, teoretic, absente, funcţia poetică se subordonează modului de acţionare a funcţiei referenţiale, funcţia expresivă este ţinută sever sub control, anulându-i-se aspectul emotiv. Planul referenţial este supus unui

90

proces de investigare a cărui finalitate este cunoaşterea ştiinţifică şi ale cărui metode sunt supuse unui proces de maximă formalizare. Ca urmare, textul verbal implică, atât la emitere, cât şi la recepţie, o organizare pe două straturi, în funcţie de cumoaşterea empirică şi de cunoaşterea conceptuală, care o include pe cea dintâi. Spre deoisebirea de cunoaşterea empirică, în permanentă relaţie cu planul referenţial, cunoaşterea conceptuală poate deveni suficientă sieşi, în filosofiei sau al matematicii. Această organizare internă impune vorbitorilor să cunooască, pe lângă codul verbal (adică sistemul limbii în care comunică), şi codul metalingvistic; codul lingvistic creează cadrul esenţial al desfăşurării comunicării, iar codul metalingvistic acordă universalitate şi obiectivitate semnificaţiilor, concomtent cu realizarea cunoaşterii conceptuale. Emiţătorul este preocupat de mesajul poe care are de comunicat, încercând să cupreindă conceptul cât mai exact, fără echivoc, într-o expresie verbală neutră, pentru impunerea conţinutului semantic denotativ şi anularea oricărei conotaţii (cu excepţia conotaţiei genetice de apartenenţă la stilul ştiinţific). Stilul ştiinţific are atâtea variante câte ramuri ştiinţifice şi tehnice există; aceastea pot fi însă grupate pe categorii: limbajul ştiinţelor exacte (matematică, fiziccă, chimie, astronomie), limbajul ştiinţelor tehnice (în mare parte schematizat), limbajul ştiinţelor naturii (medicină, agronomie, biologie, anatomie, zoologie), limbajul ştiinţelor umaniste şi al filosofiei (cu cea mai accentuată diversificare internă); limbajul criticii literare oscilează, în funcţie de genul de critică practicat, între stilul ştiinţific şi cel beletristic, fiind considerat de unii specialişti drept gen de tranziţie între cele două stiluri. Relaţiile stilului ştiinţific cu celelalte variante funcţionale ale limbii se defăşoară dinspre stilul ştiinţific către cele din urmă şi, numai la nivel lexical, termeni specifici stilului ştiinţific pătrund, în procesul circulaţiei lor, direct sau indirect, mai ales prin stilurile publicistic şi beletristic, în limba literară comună, determinând reorganizări ale diferitelor clase lexicale. În felul acesta, în etapa contemporană, stilul ştiinţific are un rol activ în dezvoltarea limbii literare. Fiind, teoretic, refractar funcţiei expreisv-emotive a limbii, stilul ştiinţific nu permite constituirea unore stiluri individuale, caracterizându-se printr-o tendinţă de reducere la zero a devierilor de la norma stilistică (cu unele excepţiei în domeniile filosofiei şi criticii literare).

Dintre scrierile elaborate în stil ştiinţific, amintim: a) analiza ştiinţifică (matematică, botanică, economică, filozofică, lingvistică, literară, politică etc.); b) studiul ştiinţific; c) comunicarea ştiinţifică ; d) referatul ştiinţific şi e) eseul ştiinţific. În funcţie de natura textelor de factură ştiinţifică, distingem texte a) expozitive (tratatul, dizertaţia, studiul, articolul, reflecţia, sinteza, eseul, referatul, comunicarea, conferinţa, alocuţiunea, nota) şi b) descriptive (caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia). Textele ştiinţifice sunt elaborate de obicei în formă scrisă, au caracter premeditat şi formă monologată. Dispun de o compoziţie bine articulată, compactă, riguroasă, austeră, iar calităţile generale ale stilului ştiinţific constau în obiectivitate, neutralitate, concizie, claritate şi precizie. Tot în această ordine de idei, mai enumerăm articolele ştiinţifice, lucrările de specialitate scrise de cercetători, savanţi, persoane creditabile în domeniul ştiinţific. Textele ştiinţifice urmăresc să exploreze, să explice, să argumenteze cunoştinte factuale.

2.2.2. Stilul ştiinţific se evidenţiază prin:

- obiectivitate, întrucât comunicarea este lipsită de încărcătură afectivă, accentul cade

91

pe comunicare de noţiuni, cunoştinţe, idei etc., astfel funcţia limbajului ştiinţific reducându-se la cea cognitivă şi, ca urmare, dintr-un text ştiinţific lipseşte cu desăvârşire afectivitatea, fapt datorat faptului că autorul, cel care transmite un asemenea mesaj, nu se implică în comunicare, prezintă un adevar ştiinţific de necontestat, iar receptarea se face obiectiv, pentru că se adresează intelectului, gândirii abstracte, logice;

- accesibilitate, deoarece comunicările se disting prin claritate, prin precizie şi proprietate, formulările, frazele sunt clare, precise, iar topica frazei este firească fără inversiuni, textul ştiinţific fiind adesea însoţit de mijloace auxiliare extralingvistice - tabele, diagrame, schiţe, fotografii, hărţi etc.;

- terminologie specială dat fiind că fiecare domeniu ştiinţific se singularizează prin monosemantism, iar lexicul ştiinţific include numeroase neologisme şi cuvinte derivate cu prefixe şi pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă) sau compuse cu sufixoide şi prefixoide (biolog, geografie etc.) , acestora adăugându-li-se utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne convenţionale, formule stereotipe.

În acelaşi timp redactarea unui text ştiinţific necesită onorarea următoarelor principii:

respectarea normelor de comunicare, corectitudine şi simplitate la fiecare nivel (fonetic, lexical, gramatical, stilistic);

corectitudinea în comunicare se datorează preferinţei pentru variantele literare ale sistemelor limbii;

predominarea funcţiei exclusiv referenţiale;

prezentarea informaţiei ştiinţifice, tehnice, utilizate pe baza unor raţionamente logice, deductive, argumentate;

respectarea proprietăţii termenilor;

utilizarea unui mare număr de neologisme;

folosirea cuvintelor monosemantice;

utilizarea sensului propriu al cuvântului;

claritatea exprimării (pusă în evidenţă printr-o structură adecvată a propoziţiei/frazei), precizie, corectitudine;

gradul mare de tranzitivitate;

caracter obiectiv, impersonal (nici un fel de nuanţă subiectivă);

claritate, precizie şi accesibilitate (nu pot exista două interpretări ale mesajului);

lipsa potenţialului afectiv (neutru din punct de vedere expresiv);

lipsa figurilor de stil şi a oricărei preocupări de a înfrumuseţa mesajul;

92

terminologie specifică, ce se caracterizează printr-un număr mare de neologisme, specifice domeniului respectiv, cele mai multe aparţinând zonei unui limbaj internaţionalizat.

În funcţie de tipul de discurs ştiinţific, acesta poate fi nonficţional, argumentativ, descriptivsau explicativ, în funcţie de relatia emitator-receptor, emiţătorul textului ştiinţificpoate fi specializat (chimist, sociolog, psiholog, medic etc.), iar receptorul specializat sau nespecializat, adică relaţia emiţător-receptor poate fi determinată de emiţător prin numirea publicului-ţintă sau nedeterminată; în funcţie de efectul mesajului constatăm prezenţa unor emiţători credibili, fiindcă ei sunt persoane creditabile în domeniul ştiinţific; în funcţie de finalitatea mesajului, acesta poate fi informativ, educativ, publicitar (funcţie colaterală întâlnită la textele de escortă de tip prefeţe, cuvânt înainte) şi, în fine, în funcţie de potenţialul emoţional al mesajului, acesta poate fi critic, polemic sau neutru.

2.2.3. În fine, se ştie că modul în care sunt folosite resursele limbii (lexicale, fonetice, morfologice, sintactice, topice) individualizează orice stil al limbii, inclusiv stilul ştiinţific. În această ordine de idei stilul ştiinţific se particularizează prin următoarele caracteristici:

a) la nivel fonetic stilul ştiinţific are o zonă specifică în raport cu limba literară comună

- prin consolidarea şi promovarea sistemului fonetic al limbii literare;

- prin frecvenţa unor foneme – creşterea frecvenţei laringalei h ca urmare a utilizătii unor termeni care au în structura lor morfematică prefixe de origine greacă precum hema-, hemo-, helio-, hidro- etc. (hematie, hemoliză, helioterapie, hidrocefal etc.);

- prin creşterea frecvenţei unor grupuri de foneme consonantice (ps la iniţială, existent doar în familiile lui psalm şi psaltire, şi-a consolidat poziţia prin termeni neologici – psihic, psihiatru, psihanaliză etc., o situaţie similară atestând şi în cazul grupurilor consonantice ft, pt, cv - ftaleină, pterodactil, cvorum);

b) la nivel lexical se evidenţiază prin::

- prezenţa unei unei terminologii proprii pentru fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnicii;

- monosemantismul termenilor lexicali;

- gradul mare de frecvenţă a neologismelor;

- utilizarea unor cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă, cvasicomplet, extrafin, izotermic) şi a unor elemente de compunere savantă (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie);

- frecvenţa relativ mare a unităţilor lexicale cu forme apropiate de terminologia internaţională (computer, microbiologie, televiziune);

- univocitatea semantică a cuvintelor, care, ca urmare a absenţei aspectului emotiv a funcţiei estetice, sunt utilizate cu sensul lor denotativ, astfel încât sensul nu datorează nimic contextuluii şi nu se lasă odificat de context;

- concentrarea maximă a vocabularului, acesta reducându-se la un număr limitat de cuvinte cu

93

frecvenţă foarte ridicată;

- mobilitate mare a vocabularului, datorată dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnicii, care impune introducerea de noi termeni, împrumutaţi sau creaţi pe terenul limbii româner;

- specificitatea constituirii de noi termeni, fiind foarte frecvenţi termenii derivaţi cu prefixoide şi/sau sufixoide: macro-, micro-, mono-, hemi-, poli-, -cid etc. sau princompunere: iliro-roman, galileo-newtonian, bronho-pneumonie etc.; cei ami mulţi dintre termenii amintiţi venind cu această structură din limbile de origine; - structura specifică a vocabularului ştiinţific, aici distingându-se un fond special şi o masă a vocabularului, caracterizate prin aceleaşi trăsături din structura limbii literare comune şi prin trăsături distinctive;

- zona de suprapunere între fondul principal lexical al limbii literare comune şi fondul principal lexical al stilului ştiinţific fiind redusă la elementele vrebale: a fi, a deveni, a rămâne etc. şi la cele funcţionale: prepoziţii, conjuncţii, adverbe, în varianta stilistică a ştiinţelor exacte, şi mai amplă în textele ştiinţelor naturii şi ale ştiinţelor umaniste;

- zona de specificitate fiind reprezentată de terminologia ştiinţifică care exprimă fie concepte teoretice, fie aspecte ale realităţii materiale, perceptibile numai din perspectivă ştiinţifică;

- terminologia ştiinţifică , diferită de la un domeniu de cercetare la altul, constituită din: trermeni vechi româneşti adaptaţi semantic la stilul ştiinţific (adunare, cât, mărime, mulţime), termeni constituiţi pe terenul limbii române (a încifra, împărţitor, dreptunghic, triunghi, staminal etc.), neologisme cu circulaţie internaţională (emisferă, eclipsă, echinocţiu etc.);

- predominarea termenilor străini, de circulaţie internaţională, în special în varianta stilistică a ştiinţelor naturii (mucor mucido – mucegaiul alb, hipocampus – căluţ de mare);

- frecvenţa redusă a elementelor populare; - absenţa elementelor regionale, de argou, familiare, arhaice; - frecvenţa sporită a neologismelor (în special termeni tehnici).

c) la nivel morfologic sunt frecvente:

- substantivele, îndeosebi termenii de specialitate sau nume proprii; - substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective (calmare, injectare, contragere);

- adjectivele generice sau categoriale (care grupează pe categorii obiectele denumite de substantivul determinat: mamifer marin, triunghi isoscel) utilizate la gradul pozitiv; - adjective care refuză comparaţia (convergent, concav, monocromatic etc.);

- pronumele nepersonale (în primul rând, reflexive, ca marcă a exprimării impersonale);

- absenţa pronumelor de politeţe;

- preferinţa pentreu persoana a III-a (caracterul obiectiv) şi pentru folosirea pluralului autorităţii ştiinţifice;

- absenţa interjecţiilor şi a derivaţilor (substantive, verbe, adjective, adverbe) interjecţionali, ca urmare a absenţei funcţiei expresiv-emotive;

94

- infinitivul cu valoare de imperativ în note şi observaţii (a revedea, a se observa etc.);

- înlocuirea persoanei I sg cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);

- frecvenţa redusă a cazurilor „personale” (dativul, acuzativul precedat de prepoziţia-morfem pe şi vocativul, întrebuinţat doar în varianta didactică orală a stilului ştiinţific);

- modurile verbale dominante reduse la indicativ şi infinitiv;

- predominarea formei verbale de prezent (atemporal – instrument al definirii conceptelor, pantemporal);

– instrument al comentării fenomenelor supuse investigaţiei, dinamic;

– instrument al descrierii acrualizatoare a unor evenimente istorice, individual-umane, socioculturale, descriptiv . instrument al reliefării unor idei esenţiale într-un text de exegeză);

- flexiunea verbală este dominată de persoana a III-a singular, consecinţă a predominării funcţiei referenţiale şi expresie a obietctivării sau nedeterminării.

d) la nivel sintactic constatăm:

- predominarea subordonării în raport cu coordonarea;

- dezvoltarea unor raporturi de complementarietate în interiorul enunţului sau cu enunţuri in absentia (într-un trext ştiinţific există un prim plan al comunicării, în care se formulează ideile despre obiectul supus investigaţiei, şi un plan secund prin care se introduc date dintr-un enunţ anterior, plan care se poate articula direct, în concinuitate cu primul plan, prin citat, sau indirect, în discontinuitate, prin note şi trimiteri bibliografice);

- absenţa enunţurilor sintetice (Da? Poate?), consecinţă a desfăşurării nedialogate a comunicării ştiinţifice şi a lipsei de acţiune a funcţiilor expresiv-emotivă şi conativă ale limbii;

- deszvoltarea structurlor enumerative, prin intermediul relaţiei de apoziţie;

- prezenţa structurilor de sintaxă mixtă (împletirea structurilor verbale aparţinând sistemului limbii naţionale cu semne simbolice, componente ale unor limbaje artificiale şi cu imagini grafice, în inteiorul aceluiaşi enunţ);

- prezenţa unei trăsături dominante, caracteristică variantei stilistice a ştiinţelor exacte (matematică în primul rând), în baza căreia textul reduce la maximum întrebuinţarea limbii naţionale, aceasta fiind prezentă doar prin elemente de ralaţie predicativă (verbe) Fie F (a) = f (d);

- utilizarea simultană în textele de ştiinţe naturale a semnelor verbale din sistemul limbii naţionale şi a semnelor din sistemul limbii latine: Filipendula hexapata (aglica) este frecventă în gâneţe şi poiene însorite; - depersonalizarea raportului subiect-predicat, specifică variantei stilistice a ştiinţelor exacte care se realizează prin situarea în nedetermiant a subiectului cu

95

predicat exprimat prin verb reflexiv impersonal sau la diateza pasivă cu valoare impresonală: Nu se ştie dacă există o infinitate de numere primare ale lui Mersene, cu aceasta teorema lui Dirichlet este demonstrată. – întrebuinţarea construcţiilor absolute, gerunziale şi infinitivale (Noptând cu r distanţa…); - valorificarea, în varianta stilistică a ştiinţelor exacte, în primul rând a matematicii, a unor construcţii sintactice, constituite pe model relativ fix (dacă sau în cazul când sau că… atunci…, dacă… atunci… astfel încât sau deoarece).

e) la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului ştiinţific:

- coordonarea sub diferite forme;

- enumeraţie şi repetiţie, paralelism şi antiteză;

- citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;

- digresiunile incluse în textul comunicării sau prezentate ca note, observaţii, adnotări în subsolul paginii;

- succesiunea întrebare – răspuns ca modalitate de construcţie a discursului ştiinţific.

- lipsa figurilor de stil şi a digresiunilor.

Este important să reţinem că tot de stilul stiintific ţine şi limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic). Informaţiile din stilul ştiinţific se transmit prin diverse tipuri de texte (argumentativ, descriptiv, informativ, explicativ, injoctiv). Întrrucât argumentarea este un demers prin care se justifică o afirmaţie, textele argumentative afirmă sau neagă, valorizează sau nu, favorizează ca adevărate sau false, idei, convingeri, atitudini. Într-un text ştiinţific argumentarea are funcţie referenţială, dar într-un text jurnalistic ea are functie conativa.

2.2.4. Aşadar, în raport cu stilul beletristic, stilul stiintific, „expresie a întrebuinţării limbii in domeniul cunoaşterii ştiinţifice a lumii” (Dumitru Irimia), se bazează pe supunerea elementelor limbii la rigorile ştiinţifice ale comunicării obiective şi universale, în care cuvintele au semnificaţii precise, denotative, închise asocierilor conotative. Stilul stiintific se bazează pe descrieri exacte, lapidare, pe raţionamente, pe situarea argumentării între limitele adevărat-fals. La nivel grafic, stilul ştiinţific se singularizează prin prezenţa unui număr mai mare de litere(q, w, y), care, de opbicei, lipsesc în stilul beletristic, prin simbolurile matematice, iar vocabularul se caracterizează printr-o concentrare maximă şi printr-un număr foarte mare de neologisme, formate cu multe prefixoide şi sufixoide de origine greacă şi latină, hemo-, hidro-, helio-, tele-, auto-, psiho-, electro- etc. În plan morfologic, se constată marea frecvenţă a substantivelor şi a pronumelor nepersonale, a cazurilor nominativ şi acuzativ, predominând ultimul, vocativul fiind utilizat numai în varianta didactică a stilului ştiinţific. Flexiunea verbală este reprezentată mai ales prin prezentul descriptiv şi atemporal în descrierea fenomenelor şi în enunţarea teoremelor. Structura sintactică se remarcă prin dezvoltarea unor structuri enumerative, prin folosirea coordonării conclusive şi asubordonatelor condiţionale în enuntarea unor teoreme şi legi, prin substituirea enunţului textual obişnuit prin formule matematice.

2.2.5. În fine, prezentăm câteva mostre de stil ştiinţific:

96

Definirea unei mărimi care să caracterizeze câmpul electric trebuie să aibă în vedere independenţa mărimii respective de mărimea sarcinii de probă, care are doar rolul de a evidenţia existenţa câmpului prin intermediul efectelor sale (interacţia couloumbială între sarcini). S-a arătat anterior că una dintre aceste mărimi este intensitatea câmpului electric obţinută ca raport între forţa couloumbială şi mărimea sarcinii de probă ...(Manual de fizică. Clasa a X-a. Editura Sigma);

Clima reprezintă situaţia medie multianuală a elementelor meteorologice principale (temperatură, vânturi, precipitaţii, umiditate etc.) pe o suprafaţa întinsă. Astfel, clima poate fi considerată ca o situaţie medie a stărilor de vreme. Elementele meteorologice luate în considerare pe întinderi suficient de mari şi ca situaţie medie multianuală se numesc elemente climatice (Manual de geografie. Clasa a IX-a. Editura Corint);

Substanţele se comportă diferit când sunt supuse acţiunii curentului electric. Substanţele care conduc curentul electric se numesc conducători. Modul în care aceste substanţe conduc curentul este diferit. Se cunosc conducători electrici (metale conduc curentul electric prin intermediul electronilor) şi conducători ionici. Electroliţii conduc curentul electric numai în soluţie sau topitură. În stare solidă electroliţii nu conduc curentul, pentru că ionii nu sunt mobili. De aceea, prin electrolit se înţelege, de obicei, soluţia sau topitura unui acid, bază sau sare. Disocierea electrolitică este un proces reversibil: între numărul de molecule disociate şi numărul ionilor din soluţie se stabileşte un echilibru; măsura cantitativă a acestei stări este gradul de ionizare notat cu α (Manual de chimie. Clasa a X-a. Editura Humanitas).

Aplicaţii:

1. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi încadrarea fragmentelor de mai jos într-o anumită variantă a stilului tehnico-ştiinţific:

a) Un şir de numere (A1, A2 ,… , An; n>=1) în care fiecare termen începând cu al doilea, se obţine din cel precedent prin adăugarea unui număr constant “r”, numit raţie, se numeşte progresie aritmetica.

b) Corelarea în timp a proceselor tehnologice impune de la început stabilirea unor criterii comune. Astfel, un asemenea criteriu a devenit normarea tehnică. Norma de muncă reprezintă şi unul din criteriile aprecierii eficienţei oricărui proces tehnologic. Este de dorit ca operaţiile, fazele, trecerile etc. să se facă într-un timp cât mai scurt (desigur, nu în dauna calităţii produsului), având astfel certitudinea ca în timpul limitat de conditiile de fabricatie (schimb, zi, decadă lună etc.) să se poată prognoza o cantitate strictă de produse corelate desigur cu planul de producţie.

Timpul stabilit în vederea executării unei anumite lucrări tehnologice în anumite condiţii tehnico-economice poartă numele de normă de lucru sau norma de timp (NT). Aceasta se masoară în schimburi, ore sau minute. Norma de producţie (Np) se referă la cantitatea de produse sau de lucrări stabilite a se efectua într-o unitate de timp de către un executant, în condiţiile unei calificări corespunzătoare şi condiţii tehnico-organizatorice precizate ale locului de muncă.

Legătura dintre norma de timp şi norma de producţie este redată de relaţia:

97

[NT] (zi/buc.), (ore/buc.), (min/buc.)…etc. se exprimă în general în: unităţi de timp (an, zi, ore, min….)/ unitate de produs (buc, kg., m,…). Desigur, construcţia de maşini foloseşte în cel mai des caz (min/buc).

c) Amplul tratat de chimie fizică întitulat cu modestie Introducere în chimia fizică constituie rodul acestei cuprinzãtoare viziuni sintetice, cele 7 volume având subtitluri care definesc cu claritate fragmentul din disciplină la care se referă: atomi, molecule, legătură chimică ; structura şi proprietăţile moleculelor; teoria molecular-cinetică a materiei; cinetica chimică şi cataliza; termodinamica chimică; nucleul atomic, reacţii nucleare şi particule elementare; electrochimia, primul volum fiind scris integral de profesorul Murgulescu, celelalte în colaborare cu unii dintre elevii săi.

Comunicarea ştiinţifică este un text scurt care informează cercurile de specialişti despre contribuţiile personale aduse de un cercetător la elucidarea unei probleme ştiinţifice. Comunicările ştiinţifice se prezintă la sesiunile diferitelor institute de învăţământ superior sau de cercetare. Ele trebuie să fie expuse într-un timp limitat (10-15 minute) şi, de obicei, sunt urmate de discuţii.

Temă: Pe baza definiţiei de mai sus, alcătuiţi o comunicare ştiinţifică despre unele aspecte ale limbajului ştiinţific utilizat în tehnică.

Eseul (fr. essai „încercare”) este un studiu (text) de proporţii mici, realizat într-o formă literară, în care se tratează, într-o interpretare originală, probleme din variate domenii, de obicei fără pretenţia de a le epuiza.

Temă: Pe baza definiţiei de mai sus, alcătuiţi un eseu despre contribuţia lui Tudor Vianu la elucidarea problemelor teoretice ale stilului.

2.3. Stilul publicistic sau jrnalistic

2.3.0. Stilul publicistic sau jurnalistic „apare şi se dezvoltă în condiţiile întemeierii şi dezvoltării presei în limba română, ca expresie a «publicizării», a interpretării pentru public a vieţii social-politice şi cultural-ştiinţifice, naţionale şi internaţionale” (Dumitru Irimia). Stilul jurnalistic sau publicistic îndeplineşte funcţia de informare, mai ales în legătură cu evenimentele recente, contribuind la formarea sau exprimarea opiniei publice. Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui public; este stilul prin care publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie în legătură cu evenimentele sociale şi politice, economice, artistice etc. Aşadar, stilul publicistic îndeplineşte o funcţie de mediatizare, de largă informare asupra evenimentelor politice, sociale, economice, culturale, sportive, ştiinţifice etc. şi de influenţare a opiniei publice. Stilul respectiv nu este admis ca variantă a limbii literare în toate lucrările de specialitate, fiind considerat o combinaţie de stiluri (beletristic, ştiinţific). Totodată, stilul în cauză se evidenţiază printr-o serii dr caracteristici de tipul: accesibilitatea, folosirea termenilor din toate compartimentele limbii, corectitudinea, proprietatea, claritatea. El se adresează unor categorii diverse de receptori, din care cauză face uz de termeni accesibili.

Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în presă şi publicaţii), monologul oral (la radio şi televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate

98

scris). Stilul publicistic cunoaşte cele mai variate forme de manifestare (afiş, anunţ, publicitar, apel, articol, caricatură, comentariu, comunicat, convorbire, corespondenţă, cronică, declaraţie, discuţie, editorial, foileton, a glosa, interviu, manifest, masă rotundă, medalion, notă, pamflet, polemică, portret, recenzie, reportaj, scrisoare, tabletă, transmisie directă, ştire). anunţ publicitar). Unele dintre acestea sunt la graniţa cu litratura beletristică în intenţie şi în ceea ce priveşte mijloacele stilistice folosite.

Mai mult decât în stilurile ilustrate anterior, acesta este un stil cu destinatar, cu receptor, pe care încearcă să îl atragă, să îl convingă, în funcţie de el organizându-şi mesajul. Este un stil de interferenţă a celui beletristic cu cel ştiinţific, preluând, la nivelurile sale de exprimare, caracteristici din amândouă. La nivel fonetic, stilul publicistic poate înregistra şi ipostaze orale ale folosirii sunetelor, precum şi prelungiri de vocale (goooo...l), repetiţii sonore, variaţii de accent, iar în scris folosirea unor combinaţii sonore nespecifice limbii române. Vocabularul abundă în termeni din domeniul social-politic (diplomaţie, delegaţie, libertate, manifestaţie), în cuvinte de origine anglo-saxonă de ultima oră din sfera politicii (summit, staff, stand-by), în termeni de circulatie internaţională (supermarket, team, show, software etc.). În planul morfologiei, predomină substantivele compuse, multe obţinute prin abreviere, iar, ca flexiune nominală, folosirea excesivă a genitivului (de exemplu, necesitatea exploatarii resurselor solului si subsolului), a dativului prepozitional, cu prepozitiile conform, potrivit, datorita, a gradelor de comparatie la adjective. În flexiunea verbală, se remarcă folosirea frecventă a diatezei pasive (de exemplu, a fost semnat un acord, a fost elaborat planul de dezvoltare...); la nivel sintactic ies în evidenţă construcţiile nominale, structurile eliptice, construcţiile verbale absolute.

2.3.1. Stilul puiblicistic (sau jurnalistic) este expresia interpretării pentru public a vieţii social-politice şi cultural-ştiinţifice, naţionale şi internaţionale. Pedntru realizarea funcţiei globale a limbii, de cunoaştere şi comunicare, dominante sunt funcţiile informativ-referenţială şi cea persuasivă (conativă), dar frecvent îşi face simţită prezenţa şi funcţia expresivă. În stilul publicistic, structura textului este condiţionată de destinatarul care se impune emiţătorului în actul de elaborare a textului; emiţătorul este preocupat de situarea destinatarului într-o anumită perspectivă ideologică, politică, culturală din care acesta să recepteze conţinutul informaţional pe care i-l transmite prin enunţul său; emiţătorul transmite informaţii şi aspiră să consolideze diferite convingeri social-politice şi ideologice, incitând sau chiar manipulând, în anumite cazuri, destinatarul. Pornind de la ponderea funcţiei informaţionale sau a celei persuasive (secondată de cea exprersivă), există două tiprui de textepublicistice: a) texte care au ca dominantă componenta persuasivă; amplu desfăşurate în raport cu volumul informaţiei conţinute, caracteristica stilistică fiind concentrarea minimă; b) textele cu dominantă informativă, sfera de semnificaţii a mesajului depăşind dezvoltarea sintagmatică a enunţului. Textul scris intră în relaţie cu diferite elemente de limbaj grafic: fotografii, echeme, grafice, caricaturi etc., de cele mai multe ori relaţia fiind de redundanţă de potenţare. Fiind expresia verbală a celui mai important de comunicare în masă, stilul publicistic se situează între cele două variante ale limbii naţionale, scrisă şi orală, tinzând însă spre impunerea variantei literare scrise. Această tendinţă face ca zona de suprapunere cu limba literară comună să fie relativ amplă; devierile stilului publicistic de la modelul limbii literare comune se fac în două direcţii: 1) selectarea de către emiţător a unor cuvinte din vocabularul popular sau arhaic al limbii, avându-se în vedere destinatarul colectiv, eterogen sub aspectul cunoaşterii limbii şi al nivelului de cultură; 2) emiţătorul recurge frecvent la neologisme (care rămân adesea neadaptate la sistemul limbii) pentru a se situa în actualitatea evenimentelor interne şi internaţionale, social-politice şi culturale. În ceea ce priveşte posibilitatea dezvoltării unor stilui individuale, acestea apa în măsura în care publicistul ştie să pună în acord cadrul stilistic

99

prestabilit de orientarea generală ideologică, socila.politică, culturală a publicaţiei (în cadrul raportului informaţional-persuasiv), cu tendinţa de manifestare a propriei individualităţi (prin potenţare conştientă a funcţiei expresive).

2.3.2. Între cadrul generic, de variantă funcţională autonomă, al stilului publicistic şi profilurile stilistice individuale se dezvoltă mai multe variante stilistice particulare. În funcţie de natura textelor, sunt identificabile:

- o variantă a textelor informative (informaţii de politică internă şi externă, culturale, economice) neutră sub aspectul expresivităţii stilistice, care apropie stilul publicistic de cel ştiinţific şi care nu oferă posibilităţi de manifestare a unor variaţii individuale;

- o variantă a textelor publicitare, care limitează posibilităţile de variaţie stilistică într-un număr finit de tipare date;

- o varinată de popularizare ştiinţifică, culturală, administrativă etc., care se constituie într-o zonă de interferenţă a stilului publicistic cu cel ştiinţific, oferă posibilităţi reduse variaţiilor stilistice individuale;

- o variantă a textelor solemne (editoriale, discursuri politice, comentarii de politică internă şi internaţională), în care componenta persuasivă are un rol important; manifestarea stilurilor individuale este relativ limitată de componenta informaţională;

- o variantă a textelor imperative (reportaje, pamflete, cronici etc.) cu gradul cel mai ridicat de expresivitate, tinzând spre apropierea de stilul beletristic şi oferind cele mai multe posibilităţi de manifestare a stilurilor individuale;

- o variantă a textelor de dezbateri (dialoguri, interviuri, mese rotuunde, anchete etc.), care se apropie de stilul conversaţiei şi deschide largi posibilităţi de manifestare a stilurilor individuale.

Rapiditatea cu care sunt scrise face ca materialeloe gazetăreşti să abunde în abateri de la normele limbii literare (construcţii nefireşti, stângăcii, anacoluturi, pleonasme, nonsensuri, dezacorduri), dar şi unele creaţii lexicale imediat impuse, formule retorice, figuri de stil surprinzătoare, cuvinte şi sintagme memorabile (titluri, sloganuri, sentinţe, citate, parafrazări). Mulţi specialişti consideră că ponderea din ce în ce în ce mai mare a aşa numitei limbi transmise la distnaţă prin radio, televiziune, film, video (deosebită atât de limba scrisă cât şi de cea vorbită, sau cuprinzându-le pe amândouă) dă stilului publicistic caracterul de limbaj mixt sau intersectorial.

2.3.3. Stilul publicistic se individualizează prin faptul că:

1. are funcţie de mediatizare a evenimentelor;2. conţine informaţii economice, politice, sociale;

3. influenţează opinia publică (discurs persuasiv);

4. în conformitate cu strategiile persuasive, discursul se poate adresa raţiunii sau afectivităţii;

100

5. strategia persuasivă se bazează pe argumente de două tipuri- a. persuasiunea adresată raţiunii, care aduce argumente de specialitate, de tip cauză-efect (cauze-situaţie de analizat şi/ sau problemă-soluţii-rezultate/ modalităţi de aplicare a soluţiilor) şi b.persuasiunea adresată afectivităţii, care aduce argumente de popularitate, superioritatea unor produse în raport cu altele similare, mărturia unor beneficiari ai produsului, tradiţie, grija faţă de destinatar;

6. dimensiunea persuasivă ţine de publicitar;

7. are funcţie conativă;

8. exprimă atitudini;

9. orientat spre maximă accesibilitate şi actualitate;

10. utilizarea limbii literare, dar si a unor formulări tipice limbajului cotidian;

11. receptivitatea la termenii ce denumesc noţiuni noi (neologisme);

12. preocuparea pentru inovaţia lingvistică (creaţii lexicale proprii);

13. utilizarea unor procedee menite a provoca curiozitatea cititorilor;

14. prezenţa unor titluri eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvânt, a unor construcţii retorice (repetiţii, interogaţii, enumeraţii, exclamaţii etc.);

15. frecvenţa mare a sinonimelor;

16. tendinţa de aglomerare a construcţiilor sintactice;

17. eliminarea frecventă a conjunctiilor copulative;

18. utilizarea unor mijloace menite să atragă publicul (exclamaţii, grafice, interogaţii, imagini etc).

Totodată, stilul publicistic:

- respectă normele de comunicare, corectitudinea, simplitatea şi obiectivitatea relatării;

- insistă asupra preciziei şi adevărului informaţiei, a circumstanţelor în care se desfăşoară un eveniment sau o situaţie;

- contopeşte două tipuri de comunicare: informativă şi afectivă;

- este stilul cel mai sensibil la inovaţie;

- respectă, în general, normele limbii literare;

- exprimă o tendinţă, o atitudine;

- are o varietate excepţională de forme (apel, articol, comentariu, comunicat, convorbire, corespondenţă, cronică, declaraţie, editorial, foileton, interviu, manifest, masă rotundă, reportaj, scrisoare, ştire);

101

- unele forme se apropie de stilul ştiinţific, altele de stilul colocvial sau artistic;- conţinutul reflectă realitatea imediată şi este completat de mijloace extralingvistice: caricatură, fotografie, schemă, tabel;

- recurge la figuri de stil şi procedee artistice, construcţii retorice, întreruperi şi digresiuni etc.;

- foloseşte frecvent citatul din surse directe şi verificate ;

- utilizează titluri şocante, formulări eliptice ca să atragă atenţia cititorului sau ca să-i stârnească interesul;

- face uz de o tonalitate polemică, prezentă în proporţii diferite.

Toate aceste caracteristici ale stilului publicistic, rezidă în:

- contopirea celor două componente - intelectuală şi afectivă, tranzitivă (obiectivă, informativă) şi reflexiva (subiectivă, afectivă), în vederea îndeplinirii sarcinilor de informare şi formare de convingeri;

- caracterul eterogen şi mobil, deoarece se situează în mijlocul realităţii cotidiene;

- apelul la elemente specifice celorlalte stiluri, datorită ariei tematice foarte extinse pe care o cuprinde mass-media;

- utilizarea trăsăturilor proprii beletristicii.

Aşadar, stilul publicistic se apropie de stilul colocvial, artistic sau ştiinţific, prin faptul că îmbină informaţia cu o prezentare/ comentare a acesteia, ceea ce, uneori, presupune şi o anumită implicare subiectivă a autorului, iar conţinutul acestuia reflectă realitatea imediată, fiind completat cu mijloace extralingvistice de tipul: fotografie, caricatură, hartă, schemă, statistică, tabel.

2.3.4. În fine, stilul publicistic se individualizează şi prin anumite particularităţi specifice de limbă:

a) la nivel fonetic prin – pătrunderea unor aspecte neromâneşti de structură fonetică, prin prezenţa termenilor străini, substantiver propriim în special: Canberra, Iosip Vrhoveţ etc.;

b) utilizarea frecventă a abrevierilor româneşti şi internaţionale: FMI, BCU, UNICEF, NATO etc., în structura cărora fonemul trece de la funcţia distinctivă la o funcţie semnificativă;

b) la nivel lexical prin –

- diversitatea şi bogăţia lexicală maximă ca urmare a aspiraţiei spre originalitate a publicistului, mai ales în varianta textelor impretative;

- eterogenitate vocabularului care derivă din multitudinea variantelor interne ale stilului publicistic şi din eterogenitatea destinatarului textelor publicistice;

102

- mobilitatea vocabularului, ca expresie verbală a imaginii vieţii social-politice, fiind în armonie ce răspunde permanentelor mutaţii care intervin în realitatea obiectivă;

- specificitatea constituirii de noi termeni manifestată prin preferinţa pentru compunere, caracteristică mai ales adjectivelor;

- forţarea normelor literare la derivarea cu sufixe (a cnocauta, a lectura, a securiza etc.);

- strructura specifică internă a vocabularului, fondul principal lexical al stilului publicistic incluzând un strat al terminologiei social-politice, marea majoritate având caracter internaţional (constituţie, partid, libertate, minister, ideologie etc.), un strat de termeni proveniţi din sfera altor stiluri, neologisme, şi un număr mare de cuvinte vechi româneşti dezvoltând sensuri neologice, mai ales prein sintagme (cameră parlamentară, piaţa comună, lumea a treia etc.); masa vocabularului rezultând din interferenţa stilului ştiinţific şi cu cel juridic-administrativ, dominante fiind neologismele (multe în ultima vreme de origine engleză, întrebuinţate, mai ales, în forma lor originară: play-back, happy-end, week-end etc., mai rari fiin termenii populari, elementele regionale şi arhaice: învăţătură de minte, magherniţă, vrere etc.);

-evitarea limbajului profesional (el se foloseşte în publicaţiile de specialitate);

- lipsa explicaţiei termenilor noi prin analogie (raporturi de asemănare/ diferenţiere stabilite între două sau mai multe obiecte, fenomene, fiinţe etc.);

- utilizează titluri şocante pentru a atrage atenţia, pentru acoperirea subiectului sau pentru o referire nemijlocita la conţinut;

- receptivitatea la neologisme, preocuparea pentru inovaţia lingvistică;

- creaţii lexicale proprii; - utilizarea largă a sinonimelor;

c) la nivel morfologic atestăm –

- folosirea preponderentă a diatezei active;

- frecvenţa mare a substantivelor concrete, a substantivelor proprii antroponomastice şi toponomastice (inclusiv din alte limbi);

- frecvenţa sporită a substantivelor provenite din infinitivul lung sau din supin (pentru grăbirea culesului etc.);

- utilizarea compunerii ca mijloc principal de formare a substantivelor (import-export, vânzare-cumpărare, PC-ul, DJ-ul etc.);

- predominarea acuzativului şi genitivului în flexiunea cazuală a substantivului, prezent în construcţiile preponderent nominale ale titlurilor, în dezvoltarea genitivului (funcţiilor social-politice), în utilizarea substantivelor postverbale la genitivul subiectiv (debutul negocierilor, sfârşitul tratativelor) sau genitivul obiectiv (privatizarea întreprinderilor, închirierea spaţiilor comerciale etc.);

103

- prezenţa formelor acazuale sau nearticulate, ca urmare a structurii nominale a titlurilor (Români pe Himalaia, Convorbiri româno-ungare, Panoramic etc.);

- frecvenţa redusă a nominativului, în raport cu celelalte stiluri, ca expresie a relaţiei de apoziţie (Adrian Cioroianu, ministrul de externe al României, a fost primit ieri de Juan Carlos, regele Spaniei etc.);

- frecvenţa redusă a vocativului în flexiunea nominală şi pronominală;

- preponderenţa caracterului nominal al adjectivului;

- predominarea adjectivelor „circmstanţiale”, care fixează cadrul temporal, modal, administrativ, etnic, social, politic în care se desfăşoară evenimentele şi a celor calificative, care printr-o mutaţie semantică declanşată de acţiunea funcţiei persuasive, devin „apreciative” sau „depreciative” (firmă prosperă, întreprindere falimentară etc.);

- frecvenţa sporită a adjectivelor „circumstanţiale” determinată de creşterea numărului adjectivelor incompatibile cu categoria gramaticală a comparaţiei (atitudine civică, cadru organizatoric etc.);

- frecvenţa ridicată a compuselor adjectivale (franco-român, financiar-bancar, audio-vizuală etc.);

- preferinţa pentru formule de politeţe în adresarea către o persoană interviată sau către cititor/auditor (dumneavoastră, domnule ministru, stimaţi cititori/telespectatori);

- utilizarea flexiunii pronominale şi verbale, a categoriei gramaticale a persoanei, fiind dominată de persoana a III-a singular, persoana a II-a plural, acestea fiind utilizate pentru a exprima raporturile de deferenţă în varianta dialogată a stilului publicistic, iar persoana I singular fiind utilizată în textele de mică publicitate (Vând apartament); - preferinţa, în flexiunea verbală, pentru nedeterminare în cazul diatezei pasive sau al reflexivului pasiv, care situează acţiunea la un grad ridicat de generalitate (se comentează, a fost anunţat etc.);- concentrarea la maximum a textului, ceea ce determină ca pasivul să fie reprezentat în mod frecvent doar prin participiu (interviu acordat de domnul preşedinte);- frecvenţa aproape aproape absolută a indicativului (mod al certitudinii) prezent şi perfect compus, ambele timpuri fiind întrebuinţate cu sensul lor obiectiv;

- predominarea indicativului în textele informative sau, mai rar, a potenţialului-optativ, fapt ce situează informaţiile sub semnul ipotezei (Se afirmă că într-iun lac din apropierea Piteştilor s-ar afla cadavrul Elodiei);

- frecvenţa redusă a imperativului şi utilizarea conjunctivului cu valoare de imperativ, ca urmare a componentei persuasive a textului (Să analizăm cauzele violenţei);

d) la nivel sintactic identificăm –

- predominarea construcţiilor nominale, absolute sau relative, izolările (A fi cineva implicat într-o astfel de afacere nu înseamnă…; Firmele mici, lipsindu-le posibilităţile financiare pentru dezvoltare, nu rezistă competiţiei…; Întrebat despre perspectiva finalizării locuinţelor,

104

directorul general a menţionat…);

- organizarea eliptică a enunţului în textele publicitare sau în titluri (Vând cercei aur; Credinţa - sprijinul celor săraci);

- prezenţa, mai ales în titluri, a enunţurilor retorice sau suspendate prin care se exprimă atitudinea critică faţă de realităţile despre care comunică (Cine curmă indolenţa autorităţilor?);

- încălcarea normelor limbii române literare de combinare a semnelor verbale în enunţ, construirea unor fraze nefireşti sau obscene;

- prezenţa unor propoziţii enunţiative cât mai accesibile şi mai simple;

- construcţii eliptice destinate să impresioneze şi să atragă atenţia;

- folosirea titlurilor eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvânt;

- frecvenţa sporită a construcţiilor retorice (repetiţii, interogaţii, enumeraţii, exclamaţii etc.);tendinţele de aglomerare sintactică;

- tendinţa eliminării conjuncţiilor copulative;

d) la nivel stilistic distingem -

- prezenţa detaliilor precise şi elocvente;

- sensibilitate la inovaţie;

- utilizarea unor procedee artistice (asemănătoare cu cele din stilul beletristic), menite a incita curiozitatea cititorilor.

Aşa cum s-a constatat anterior, stilul publicistic sau jurnalistic este folosit în mass-media şi publicitate şi conţine mai multe varietăţi de stiluri mediatice: stilul presei scrise (tipărite), stilul radiofonic, stilul televizat, stilul agenţiilor de presă.

2.3.5. În cele din urmă, este necesar să identificăm similitudinile şi diferenţele existente între limbajul publicistic şi limbajul publicitar. Similitudinea se reduce la faptul că ambele tipuri de limbaj fac parte din discursul mass-mediei. Diferenţele constau în faptul că în limbajul publicistic avem emiţător, receptor şi destinatar, emiţătorul şi receptorul putând beneficia de posibilitatea schimbării rolurilor, adică de o conexiune inversă, funcţia generală a limbajului pubkicistic fiind cea denotativă (comunică informaţie). Totodată, în limbajul publicistic funcţia relevantă este cea apelativă în variaţia fatică (de contact) prin care se urmăreşte performanţa comunicării. În fine, în limbajul publicistic atestăm un registru al textelor de informare, un registru al textelor de opinie şi o enunţare ad-hoc cognitivă de cunoaştere şi euristică (aşteaptă replica receptorului). În raport cu limbajul publicitar, cel publicitar este constituit din emiţător şi receptor cu funcţie conativă (lipseşte interlocutorul, acesta fiind substituit prin ţinta mesajului), apelează frecvent la folosirea vocativului, urmăreşte un scop bine determinat, marcat (nu-mi trebuie, dar vreau) şi conţine o enunţare preconcepută, omniscientă şi normativă.

105

Aplicaţii:

Articolul de fond (editorialul) este o compoziţie cu caracter publicistic care exprimă opinia redacţiei în probleme de maximă importanţă în momentul apariţiei numărului şi pe care ziarul se axează. În general, editorialul se întocmeşte de către redactorul-şef şi nu se semnează. Se aşează pe prima pagină a ziarului sau revistei.

Temă:

1. Selectaţi un editorial, la alegerea voastră, şi argumentaţi, pe baza mărccilor şi procedeelor specifice, încadrarea textului respectiv, în stulul publicistic.

Aplicaţii:

Recenzia este reprezentarea succintă a unei opere literare sau ştiinţifice,care, pe lângă consemnarea principalelor probleme şi idei, conţine comentarii şi aprecieri critice.

Temă:

Întocmirea unei recenzii presupune:

- lectura cărţii, lucrării, articolului recenzat;

- spirit critic, în virtutea căruia este posibilă delimitarea poziţiei faşă de ideile cărţii prezentate;

- o bună cunoaştere a domeniului în care se înscrie “obiectul” recenziei; - obiectivitate în prezentarea ideilor cărţii avute în vedere şi simţ de măsură în expunerea comentariilor critice; - concizie în redactare, impusă, printre altele, şi de spaţiul limitat, care se acordă, de obicei, unei recenzii, în paginile ziarelor şi revistelor.

Temă: Pe baza definiţiei şi trăsăturilor enunţate mai sus, alcătuiţi recenzia unei cărţi, recent achiziţionate de voi.

Aplicaţii:

Cronica este un articol publicistic în care se consemnează şi se comentează evenimentele actuale, politice, sociale, culturale, ştiinţifice interne şi externe. În funcţie de evenimentul comentat, cronicile sunt de mai multe feluri: cronică dramatică, muzicală, sportivă, plastică. Cronica dramatică este un articol publicistic în care se comentează un spectacol teatral. Alcătuirea cronicii dramatice trebuie să ţină seama de mai multe cerinţe: - scopul unui asemenea articol constă în afirmarea faptului de artă teatrală autentică, încurajarea actorilor talentaţi, educarea publicului, dezvoltarea interesului pentru teatru; - cronicarul trebuie să dea dovadă de judecată competentă şi obiectivă, cultură generală bogată, pregătire teatrală, cunoaştere a artei spectacolului, gust estetic şi talent publicistic; - structura unei cronici dramatice respectă părţile mari ale oreicărei compoziţii, numai că fiecare parte implică elemente specifice;

106

- introducerea stabileşte locul piesei reprezentate în dramaturgia naţională, în sfera tematică în care se poate subsuma, în creaţia autorului, în repertoriul teatrului respectiv şi chiar al teatrului românesc; - cuprinsul se referă la analiza literară a textului dramatic, descifrarea concepţiei regizoriale, analiza jocului actorilor; - încheierea relevă utilitatea spectacolului (cui se adresează, la ce serveşte şi ce efecte poate avea asupra spectatorului), contextul politic şi cultural în care se înscrie spectacolul, aportul spectacolului la diversificarea şi ţinuta calitativă a acestui spectacol.

Temă:1. Redactaţi cronica dramatică a unui spectacol de teatru.2. Identificaţi procedeele specifice pe baza cărora argumentaţi că textul cronicii dramatice se încadrează stilului publicistic.

2.4. Stilul colocvial

2.4.0. Stilul colocvial (familiar, cotidian, popular, practic, vorbit, oral) îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene. Este stilul funcţional folosit de toţi vorbitorii unei limbi, care şi-l însuşesc încă din primii ani de viaţă, se utilizează în sfera relatiilor de familie, în viaţa de zi cu zi, adică este este stilul comunicării obişnuite dintre oameni, într-un anumit mediu socio-profesional. Întrebuintarea acestui stil este generală, este singurul stil stăpânit, de toţi vorbitorii şi însuşit treptat încă din primii ani de viaţă. Este unicul stil în care este posibilă şi se realizează dezvoltarea spontană , neintenţionată a limbii. Îndeplineşte funcţia de comunicare într-o sferă restrânsă (relaţii particulare, neoficiale între membrii unor colective mici – cercul familiei, al prietenilor, al colegilor de serviciu ), cu o arie tematică foarte vastă, dar cu o problematică simplă. Aşadar, stilul colocvial este utilizat în sfera relaţiilor cotidiene, adică este stilul conversaţiei uzuale, având ca principală formă de manifestare dialogul. În stilul colocvial, inclusiv în cel al conversaţiei, actualizarea mărcilor stilistice se bazează pe conlucrarea tuturor funcţiilor particulare ale limbii, dominantă fiind funcţiile expresivă, conativă şi referenţială. Textul oral are un referent real, în proces de comunicare şi cunoaştere empirică. Stilul colocvial prezintă trei variante stilistice: a) stilul conversaţiei curente (neutru), b) stilul cpnversaţiei oficiale (solemn) şi c) stilul conversaţiei familiare (familiar). În stilul neutru al converaţiei curente, sunt actualizate principalele procedee şi mărci stilistice specifice limbajului popular, cu unele deosebiri între varianta citadină şi cea rurală a limbajului oral, în spewcial la nivelul vocabularului: în varianta rurală se întâlnesc cu precădere termeni populari şi termeni regionali, termenii neologicii având o frecvenţă redusă; în varianta citadină sunt prezenţi termeni populari, termeni neologici şi, cu frecvenţă redusă, termeni regionali. La nivel morfosintactic, stilul conversaţiei este marcat, prin acţiunea funcţiei conative, de întrebuinţarea vocativului şi a categoriei gramaticale a persoanei la pronume şi verb, apelându-se în mod frecvednt la pronumele de politeţe: dumneata, dumnealui, dumneavoastră şi mata şi la persoana a II.a plural la verb; pronumele înlocuieşte adjectivul posesiv în exprimarea apartenenţei, posesiunii sau a altor sensuri gramaticalespecifice genitivului: Care este numele dumitale? Vorbitorul, în funcţie de cadrul situaţional, însoţeşte numele proprii cu termeni apelativi care exprimă relaţiile sociale: domn, doamnă, moş, mătuşă etc. În varianta solemnă a stilului conversaţiei se actualizează sistemul limbii cu rigurozitate în marginile limbii literare, reducându-se spontanietatea şi procedeele impuse de caracterul dialogat sl comunicării orale.

Prin posibilitatea exprimării sentimentelor, a subiectivităţii, stilul colocvial se apropie

107

de stilul artistic, doar că pune în mai mică măsură accentul pe frumuseţea exprimării, construcţiile fiind mai simple, chiar cu abateri de la corectitudine, în funcţie de gradul de educaţie şi de cultură al vorbitorului. Mesajul oral este întotdeauna mai puţin îngrijit decât cel scris. Vorbitorii manifestă preferinţă pentru informaţia lipsită de contururi ferme, prin folosirea unor cuvinte cumulative, apte a fi folosite în numeroase situaţii, a aproximărilor, a ticurilor verbale, a cuvintelor din lexicul neliterar, a formelor pronominale cu circulaţie zonală şi regională; continua oscilare între economie şi abundenţa în exprimare. Economia în exprimare se manifestă prin: întrebuinţarea clişeelor lingvistice, mijloace extralingvistice (mimică, gestică, indicarea obiectelor). Abundenţa în exprimare este materializată prin: repetiţie, utilizarea zicalelor, proverbelor, a expresiilor şi a locuţiunilor; potenţial afectiv - întrebuinţarea diminutivelor, a cuvintelor peiorative, a superlativelor realizate în manieră populară, a expresiei figurate, a vocativelor şi imperativelor, a mijloacelor fonetice; înclinarea spre umor (porecle, răstălmăciri asocieri neologice, stridenţe lexicale şi gramaticale - De-aceea merge treaba prost, fiindcă e mulţi proşti! ( M. Preda). În raport cu limbajul scris, stilul popular reprezintă o componentă fundamentală a a variantei orale a limbii naţionale, constând, în baza unor procedee şi mărci stilistice, ce poartă amprenta modalităţii orale de funcţionare a limbii române, primul nivel de diversificare stilistică a limbii. Mai multe procedee şi mărci stilistice folosite frecvent în limbajul colocvial sau popular sunt specific naţionale, exprimând istoria, mentalitatea, spiritualitate şi afectivitatea poporului român, în acest sens fiind concludente expresiile idiomatice româneşti. Acest stil se caracterizează, mai întâi de toate, prin spontanietatea şi afectivitatea sa - elemente definitorii ale limbajului popular - , fapt determinat de prezenţa simultană în actul comunicativ a emiţătorului şi a receptorului, iar de cele mai multe ori şi a referentului. Astfel, funcţia stilistică a limbii se produce, în comunicarea orală, prin intermediul limbajului popular, în sensul coexistenţei funcţiei referenţiale, rezultată din experienţa empirică, a funcţiei expresiv-emotive şi a funcţiei conative, receptorul fiind întotdeauna un destinatar cu identitate precisă. Expresivitatea stilistică a limbajului colocvial reprezintă capacitatea structurii verbale a mesajului de a evidenţia componenta subiectivă a comunicării, astfel încât un procedeu stilistic este concomitent un mijloc de comunicare a unei anumite atitudini subiective, dar şi mijloc de exprimare a unui anumit sens gramatical. Astfel, în enunţul deştept ca oaia, comparaţia exprimă superlativul adjectivului antonim deştept (aici sunînţeles) şi ironia caustică a vorbitorului. Procedeele stilistice specifice limbajului popular asigură expresivitatea mesajului verbal la toate nivelurile de organizare. Totodată, mărcile stilistice ale limbajului oral se actualizează în mod diferit în funcţie de anumite condiţionări extralingvistice. În acest context putem vorbi de două variante de actualizare a mărcilor stilistice, existenţa acestor variante fiind determinată de cele două tipuri de cultură: populară şi erudită. Varianta populară a limbajului popular se identifică cu limbajul rural, iar varianta citadină a limbajului popular se intersectează cu limbajul cultivat, reprezentat de limba literară. În baza acestei diferenţieri stilistice de ansamblu, se dezvoltă o altă diferenţiere între stilul conversaţiei (colocvial) şi stilul beletristic, cu modalităţi diferite de actualizare a sistemului de procedee şi mărci stilistice specifice limbii române.

La origine, stilul colocvial, ca şi dialogul, este un produs al stilurilor orale, ca variante ale folosirii limbii în comunicarea orală, disociată în stilul conversaţiei şi în stilul beletristic. Stilul colocvial se exercită în trei variante: conversaţia curentă (neutră), conversaţia oficială (solemnă) şi conversaţia familiară. Stilul colocvial se manifestă în următoarele modalităţile de comunicare: dialogul oral (cea mai frecventă); dialogul scris (schimb de scrisori); monologul scris (notiţe, jurnal intim); monologul oral (relatări şi anecdotică, urări, felicitări şi toasturi).

2.4.1. Stilul colocvial se identifică în funcţie de următoarele trăsături specifice:

108

- naturalete, relaxare, degajare în exprimare (comunicarea nu se supune unor „reguli”);

- lipsă a unor factori de constrângere şi control, ca în alte stiluri ale limbii;

- nerespectare frecventă a regulilor şi normelor limbii literare;

- prezenţa unor particularităţi regionale sau socio-profesionale;

- alternanţă continuă între economie şi abundenţă în exprimare, economia manifestându-se prin întrebuinţarea clişeelor lingvistice, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin elipsă, ca urmare a vorbirii dialogate, precum şi prin mijloace extralingvistice (mimică, gestică) paralingvistice (intonaţia, pauzele, accentul), care permit întreruperea comunicării, restul fiind sugerat, iar abundenta manifestându-se în prezenţa repetitiei, în utilizarea zicalelor, proverbelor, locuţiunilor şi expresiilor, în evitarea cuvintelor abstracte, substituite prin perifraze;

- potenţial emotional, comunicarile urmărind, pe de o parte, să fie expresia directă a stărilor emoţionale, iar pe de alta parte urmarind sa impresioneze pe destinatar (sub aspect lingvistic, această trăsătură este concretizată prin întrebuinţarea diminutivelor şi augmentativelor, a cuvintelor peiorative, a superlativelor populare şi a unor sintagme afective etc.);

- preferinţă pentru satiră şi umor, exprimată printr-o varietate de procedee (porecle, contaminări: Bine-ai venit, nepurcele!, calambururu: Ai iesit la vânătoare de lei?), unităţi neologice etc.

- posibilitatea fragmentării discursului prin digresiuni, pauze, propoziţii sau expresii incidente.

În funcţie de finalitatea stiluli colocvial, limbajul acestuia poate avea caracter informativ, educativ, agrementativ sau publicitar, iar din punctul de vedere al potenţialului afectiv poate fi emoţional, persuasiv, manipulant, prohibitiv, critic sau polemic.

2.4.2. Stilul colocvial valorifică resurse expresive ale tuturor nivelurilor limbii (fonetic, lexical, morfologic, sintactic, stilistic) şi dispune de următoarele particularităţi lingvistice:

a) la nivel lexical constatăm:

- prezenţa pronumelor de politeţe (domnia-voastră, domnia-sa etc.);

- libertate nelimitată în actualizarea vocabularului popular, termeni argotici, elemente de jargon, neologisme la modă, termeni ştiinţifici şi tehnici, termeni tabu, arhaisme, regionalisme, cuvinte polisemantice, sensuri figurate, sinonime, antonime, termeni compuşi şi locuţionali cu sens metaforic (tâtâie-brâu, linge-blide, a trage mâţa de coadă etc.), termeni derivaţi cu afixe diminutivale şi augmentative cu semantrică marcată afectiv (prostălău, mămicuţă etc.), termeni lexicali argotici;

- termeni de adresare care reflectă poziţia în ierarhia social-politică şi în cea bisericească

109

(excelenţă, sfinţia-voastră etc.), expresie a atitudinii de maximă deferenţă într-un dialog instituţionalizat şi convenţionalizat;

- utilizarea apelativelor (domn, doamnă) cu formă specifică disinenţială de vocativ, însoţind termeni denumind funcţii social-politice (decan, director, preşedinte, prim-ministru etc.);

- lexic predominant neologic, cu termeni întrbuinţaţi cu sensul lor denoitativ. Vareianta familiară a stilului conversaţiei se caracterizează, sub acţiunea funcţiei expresiv-emotive, prin gradul maxim de expresivitate a textului, realizat şi comunicart spontan, prin intervenţia necenzurată a factorului afectiv; varianta familiară ăşi dezvoltă identitate stilistică specifică prin utilizarera semnelor verbale cu mărci stilistice implicite, a căror valoare este evidenţiată de context;

b) la nivel morfologic atestăm:

- pronume, adjective şi adverbe nehotărâte;

- aproximări prin numerale şi substantive;

- forme pronominale şi verbale cu specific regional;

- utilizarea substantivelor în vocativ cu desinenţă specifică (băiete, Radule, bunico, tinere etc.) precedate de interjecţii de adresare (măi băiete!, fa Lenuţo! etc.);

- numele proprii pot fi însoţite de termeni care exprimă grade de rudenie (nene, tanti, lele etc.);

- adresativul domnul se întrebuinţează fără articol, în forma domʼ (domʼdirector);

- frecvenţa sporită a adjectivelor substantivizate prin vocativ (tâmpitule, idiotule etc.);

- distribuţia pronumelor personale şi de politeţe pentru persoana a II-a (tu, mata, dumneata etc.) în funcţie de vârsta interlocutorului, iar celelalte pronume de politeţe fiind folosite ca expresie a atitudinii ironice;

c) la nivel sintactic se face uz de - enunţuri fragmentate, izolări, inversiuni, elipse, digresiuni, paranteze; formule de adresare, pentru implicarea ascultatorului; absenţa structurilor brevilocvente, eliptice, a subînţelegerii, a vorbirii directe legate; negaţia realizată prin interjecţii (Aşi!, Ţţ!); invocative (Ce Dumnezeu sau dracu, naiba vor ăştia?); enunţuri exclamative absolute (Fir-ar al dracului să fie!); enunţuri metaforice (Porecul!, Măgarul! );

d) la nivel stilistic sunt frecvente - diminutive, augmentative, cuvinte cu sens peiorativ, superlative expresive, construcţii cu interjecţii, vocative, imperative, clişee lingvistice, abrevieri, zicale şi proverbe, imaginii artistice care apelează la sensibilitatea şi imaginaţia auditoriului.

Aplicaţii:

Discuţia este un schimb de idei sau de păreri pe cale orală referitor la o chestiune în vederea

110

luării unei hotărâri.

Temă:

Redactaţi în scris o discuţie cu un subiect determinat şi argumetasţi, pe baza mărcilor şi procedeelor stilistice, încadrarea textului respectiv în stilul colocvial.

Aplicaţii:

Discursul este o expunere oratorică (mai ales politică), făcută în fața unui public.

Temă:

Redactaţi un discurs pe tema alegerilor parlametare.

Aplicaţii:

Dialogul este un schimb de vorbe sau de idei pe cale orală (între două sau mai multe persoane).

Temă:

1. Pe baza caracteristicilor stilistice identificate, determinaţi apartenenţa la dialog a textului de mai jos:

- De vânzare-ţi e găinuşa ceea… măi băiete? – De vânzare, moşule! – Şi cât cei pe dânsa? – Cât crezi dumneata că face. Ia ado-ncoace la moşul, s-o drămăluiască! (Ion Creangă).

2. Alegeţi o literă din Dicţionarul de argou al limbii române şi comparaţi lista de cuvinte de la litera respectivă cu lista de cuvinter de la aceeaşi literă din Dicţionarul explicativ al limbii române, stabilind următoarele aspecte: a) în ce măsură se găsesc aceşti termeni în dicţionarele explicative; b) identificaţi sensul acestora, conotaţiile şi eventual originea elementelor de argou.

3. Identificaţi elementele de stil specifice discursului ce urmează:

Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi peire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci, precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. "Să-l secăm dar dintr-o sorbire" şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine! (Ion Creangă).

111

4. Înregistraţi un fragment de conversaţie (de la TV, radio, din piaţă, autobuz etc.) şi realizaţi analiza mărcilor stilistice pe care le identificaţi, încercând să stabiliţi cărui stil al limbajului oral îi aparţine.

5. Realizaţi un studiu de caz: urmăriţi cu atenţie o conversaţie care vă este accesibilă (între parinţi, la un magazin, între prieteni, între un profesor şi un coleg al vostru, un fragment de dialog dintr-un film sau o piesă de teatru.) Identificaţi un mic repertoriu de gesturi şi expresii specifice diferitelor tehnici .

2.5. Stilul epistolar

2.5.0. O varietate distinctă a stilului colocvial este stilul epistolar. În această ordine de idei este necesară o distincţie netă între scrisorile de intenţie, de recomandare, de motivaţie sau orice alt tip de scrisori (de natură oficială, juridică, administrativă, diplomatică, ştiinţifică, tehnică, publicistică etc.), care ţin de competenţa stilului administrativ-juridic, a celui ştiinţific sau publicistic, şi scrisorile particulare, interpersonale. Cu alte cuvinte, sfera de utilizare a stilului epistolar se referă la relaţiile interpersonale în planul vieţii cotidiene şi cunoaşte două forme de manifestare: a) limbajul conversaţiei, în comunicrea realizată pe cale orală şi b) limbajul epistolar, în comunicarea realizată prin scris. Stilul în scrisoare înseamnă modul de exprimare verbală sau scrisă şi reprezintă însumarea trăsăturilor caracteristice care particularizează modul de exprimare al unui individ, al unui grup social bine definit sau chiar al unui popor. Stilul epistolar ilustrează trăsăturile specifice necesare în redactarea unei scrisori cu conţinut familial şi conţine corespondenţa privată, scrisorile familiale, amicale, de dragoste, de mulţumire, de condoleanţe, telegrame, illustrate, bilete, felicitări, e-mail-uri. Textele de acest tip exprimă relaţii foarte apropiate, familiale, cordiale, ce presupun folosirea diminutivelor, formule de adresare cu forme intime, conţinut personal, formula de incheiere a textelor epistolare ilustrează relaţiile apropiate dintre expeditor şi destinatar. Stilul epistolar include şi corespondenţa literaă care constă în schimbul de scrisori dintre două personalităţi culturale. Strâns legat de dezvoltarea instrucţiei şi culturii, limbajul scris dezvoltă două categorii de stiluri: stilul epistolar şi stilurile funcţionale. În stilul epistolar, predominat de raportul emiţător-receptor, organizarea textului se întemeiază pe împletirea funcţiilor conativă şi expresivă, care domină funcţia referenţială: mesajul se constituie pe baza unui referent nespecializat, cu existenţă extralingvistică, într-un proces de cunoaştere şi comunicare empirică. La rândul său, stilul epistolar are două subvariante: stilul epistolar familiar şi stilul epistolar oficial. În prima variantă, sunt actualizate în limbajul scris procedee şi mărci stilistice specifice stilului conversaţiei familiare, din limbajul oral cu grad maxim de deviere de la normele limbii literare, mai ales la nivel lexical şi sintactic. În stilul epistolar oficial se actualizează mărci stilistice specifice stilului conversaţiei curente sau stilului conversaţiei oficiale în interiorul limbii literare. Stilul epistolar cuprinde acea categorie de texte care, în mod curent, se numesc scrisori. Astfel de texte sunt comunicări trimise cuiva prin poştă sau prin intermediul unei persoane. Ele pot avea dimensiuni diferite şi conţinut foarte variat. În funcţie de conţinut, dimensiuni, particularităţi stilistice , şi de mijlocuş prin care se transmit, scrisorilşe poartă diverse denumiri, de la telegramă şi bilet, până la scrisoare literară.

112

În linii mari, caracteristicile lingvistrice ale stilului epistolar sunt identice celor ale stilului colocvial scris.

APLICAŢII: Scrisoarea amicală este un text cu caracter epistolar, prin care se trasnmit informaţii

vizând, intim şi direct, relaţiile dintre persoane aflate în strânse relaţii de prietenie, recurgând la un ton afectuos.

Temă: Redactaţi o scrisoare amicală către un coleg aflat în străinătate cu o bursă de studii.

Aplicaţii:

Scrisoarea de rugăminte (de cerere) este un text epistolar prin care se solicită (pe un ton oficial sau amical), fie un serviciu, fie un lucru, fie un ajutor bănesc.

O astfel de scrisoare trebuie să fie scurtă şi, indiferent de natura relaţiilor cu persoana căreia i se adresează, cerea trebuie să fie formulată în limitele bunului simţ, prin folosirea unui ton şi a unor expresii care să nu deranjeze.

Temă: Redactaţi o scrisoare de rugăminte adresată conducerii unei biblioteci din Ţară, prin care solicitaţi sprijin pentru accesul la fondul de care veche al instituţiei.

Aplicaţii: Scrisoarea de recomandare este un text prin care se prezintă opersoană, arătând, pe scurt, meritele sale. O scrfisoare de recomandare trebuie să fie scurtă şi să cuprindă referiri cât mai obiective la meritele, calităţile persoanei prezentate. Ea se încheie cu mulţumiri anticipate. De regulă.o asemenea epistolă se pune în plic deschis şi se înmânează persoanei recomandate. Se poate trimite şi prin poştă. Temă: Redactaţi o scrisoare de recomandarepentru un coleg care urmează să plece în străinătate cu o bursă de studii. Aplicaţii:

Epistola este o specie literară aparţinând în general poeziei didactice,în care se tratează, sub forma unei scrisori, o temă filosofică, morală, artistică sau personală etc.

Temă:

1. Redactaţi o epistolă pe tema problemelor cotidiene.

2. Redactaţi o scrisoare cu conţinut comercial.

3. Analizaţi specificul stilistic al lucrării Epistolă Domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean de Grigore Alexandrescu:

“Cum măsori ţi se măsoară” este un proverb ştiut:Aste versuri, de lungimea celor ce tu mi-ai făcut,Sunt pornite să-ţi aducă ale mele mulţumiri,Sunt răspuns la ale tale vrednici de cinste gândiri.

113

Nu ştiu bine dacă cerul, precum zici, m-a înzestratC-un talent ce mi se pare puţin, slab, neînsemnat.Dar iubesc talentu-acesta care tu îl preţuieşti;Tot ce e mai sfânt, mai nobil, în duh, inimi oameneştiPrin el ni se-nfăţişează, şi al binelui amorSe aprinde la făclia unui geniu creator.Pe acei ce mi-i dai pildă eu adesea i-am citit;La o slavă meritată cu mândrie m-am smerit;Şă-i urmez este alt lucru; cinstea poate o doresc,Dar a lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc,Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simt prea micŞi nevrednic să iau urma unui mare mucenic.

Cred cu tine că talentul ne e din cer dăruit,Că e foc care se stinge dacă nu va fi hrănit.Şi de am o zi mai lină, un ceas bun de întâlnesc,Cu plăcere a-l aprinde, a-i da hrană mă silesc.Dar pe om şi-a lui natură destul nu ai cercetatDe voieşti să fiu ca râul care curge ne-ncetat.Acel râu trece pe-o vale, pe câmpie, pintre flori,Iar prin relele vieţii e mai greu să te strecori:Prozaice umilinţe nu pot a le înfrunta.

Tu vezi vremile de astăzi. Te-ntreb dacă muza ta,Poftită la tribunale, ar merge să dea cuvânt,Să spuie în bună proză de ce umblă după vânt:De ţi-ar zice judecata: “Fiindcă-am aflat că scrii,Fiindcă vorbeşti cu norii şi pui slove pe hârtii,Adu versurile tale, avem poftă să citim,Şi de n-ai atins pe nimeni noi osânda-ţi mărginim”.Dacă, zic, plăceri de-acestea de l-ai tăi ai fi cercat,La atâtea dobitoace suflet oare ai fi dat?Ai fi zis cu îndrăzneală de-un vulpoi judecătorCă îl vezi câteodată cu puf alb pe botişor,Că în cumpăna dreptăţii caşul el l-a cumpănit,Până ce prigonitorii cu nimic s-au pomenit?

La voi sunt mai domoli oameni, ei nu s-ating de nimic:Aicea dau de nevoie, orice mă încerc să zic.De voi să cânt eroismul bunilor noştri strămoşi,Aud o sută de glasuri: “Ce? noi suntem ticăloşi?Numai cei vechi îţi plac ţie? Prilejul s-a-nfăţişatŞi noi dovezi de virtute, curaj nu am arătat?”De laud vreun om de merit, vreun amploaiat cinstit,“A! îmi zic de pe de lături, pe noi acum te-ai pornit?Lăudând faptele bune, arăţi, şi învederat,Că nu suntem de aceia! Pe noi tu ne-ai satirat!”Căci dumnealor ştiu prea bine, ca oameni care citesc,Că în lauda virtuţii acei răi se osândesc.

114

De ar fi o mulţumire să te vezi în tipar dat,Şi pe uliţi câteodată cu degetul arătat,S-auzi: ăsta e cutare! apoi eu te-aş fericiPentru scrierile tale, ce iubesc a le citi,Ale cărora sujeturi, stil uşor şi lămuritAu a fabulei plăcute merit netăgăduit.Suţu zice într-o carte că în Grecia, de vrei,Poţi să scrii orice îţi place, fără vorbe şi idei;Mulţi din autorii noştri au acest talent dorit,Cu locul, cu-mprejurarea, cu vremile potrivit.Văd că o duc foarte bine, şi eu o să-i imitez;O să-i întrec de se poate, nimic n-o să mai lucrez;Numai din vreme în vreme, ai să afli că trăiescŞi muzele din Moldova că ştiu să le preţuiesc.

2.6. Stilul religios sau bisericesc

2.6.0. Stilul religios sau bisericesc este o formă de comunicare la nivel instituţional, motiv pentru care acesta se înscrie în aria discursurilor ideologice. Ca formă, discursul religios este unul instituţionalizat, normat şi normativ. Între prelat şi auditoriul său schimbul de roluri nu există, sau, dacă există, intervenţia receptorului este minimalizată. Din acest punct de vedere am putea identifica discursul religios cu o argumentare fără interlocutor, sau cu interlocutor pasiv. Macrodiscursul, ca formă complexă de expunere, aparţine oratorului, iar microdiscursul – dacă există - aparţine auditoriului. Discursul religios este o argumentare complexă, deoarece opinia este susţinută nu de unul, ci de cel puţin două argumente, fie acestea în raport de coordonare sau de subordonare - caz în care argumentarea este una ramificată. Interacţiunea prelat-auditoriu reliefează comportamente diferite, motivate de statutul diferit al predicatorului faţă de ascultătorii săi. Până prin anii ’90 ai sec. XX, specialiştii români în stilistica au ignorat, din motive politico-ideologice, studiul limbajului religios sau bisericesc, deşi stilul religios constituie o variantă importantă a limbii literare. Din această cauză, doar în ultimii 20 de ani s-au obţinut rezultate meritorii în domeniul cercetării limbajului religios. Astfel, sunt studiate cu succes poziţia stilistică a variantelor lexicale şi gramaticale, concurenţa arhaismelor şi a neologismelor, derivarea sau specializarea semantică în interiorul lexicului bisericesc, fenomenele sintactice şi textuale caracteristice. Stilul religios cunoaşte două forme de manifestare: orală (predici, rugăciuni) şi scrisă (opere teologice). Strilul religios cunoaşte mai multe variante: 1) varianta scrisă - a) limbajul textelor sacre, b) limbajul scrierilor teologice, c) limbajul publicistic religios utilizat în mass-media (ziare, radio, TV), d) limbajul rugăciunilor religoase, e) limbajul şi terminologia tehnică religioasă şi 2) varianta orală – a) limbajul predicilor religioase, b) limbajul rugăciunilor religoase. Discursul religios include predica, omiliile sintetice, analitice sau exegetice, rostite duminica şi la sărbătorile bisericeşti, la conferinţe şi alte evenimente religioase etc., acestea aparţinând oratoriei sacre sau ecleziastice. Având în vedere scopul fundamental al predicii - însuşirea adevărurilor credinţei, oratoria de învăţătură, dezvoltată mai ales în Bizanţ, domină întregul sistem oratoric religios. Tâlcuirea evangheliei în toate duminicile anului şi la marile sărbători reprezintă forma cea mai cunoscută a discursului religios în Biserica Ortodoxă. Stilul religios al limbii române pune mai multe probleme specifice: raportul dintre slavonisme, grecisme şi neologismele romanice, concurenţa dintre opţiunile lexicale ale diferitelor confesiuni etc. Mai mult, predicile religioase, fie ele orale sau scrise, erau redactate în conformitate cu canoanele retoricii antice. Astfel, în vechile omilii distingem, cu uşurinţă, nu numai secţiunile de bază ale discursului: exordiul sau introducerea,

115

naratio sau tratarea şi peroratio sau încheierea, ci şi subdiviziunile acestora, ca şi celelalte principii şi recomandări ale retoricii menite să asigure valoarea şi succesul predicii. La limita dintre varianta religioasă, şi cea laică se situează textele beletristice cu tematică religioasă, texte originale, individuale şi nesupuse unei autorităţi ecleziastice, dar care propagă o serie de forme şi construcţii resimţite drept caracteristice, din textele propriu-zis religioase, fiind interesante aşadar şi sub aspect lingvistic.

2.6.1. Din punct de vedere diacronic, adică sub aspect cronologic, putem admite că stilul religios este cel de-al treilea, după cel colocvial şi epistolar (a se vedea Scrisoarea lui Neacşu din 1521), stil al limbii române. Prin urmare, rolul stilului religios în procesul de constituire şi de standardizare limbii române literare este unul decisiv, întrucât discursul religios servea, în epoca veche, drept model şi normă de exprimare îngrijită. Mai mult, limba veche bisericească a fost, multă vreme, identică, în trăsăturile sale generale, cu limba oficială din teritoriile româneşti şi a devenit apoi un model pentru româna literară modernă. Fenomenul cultural general de separare progresivă dintre domeniul laic şi cel religios a condus, începând cu secolul al XVIII-lea, spre o variantă a limbii literare, varianta bisericească, complementară. După secolul al XIX-lea, cultura română devine treptat dominant laică, româna literară modernă capătă un aspect diferit de limba oficială a epocilor mai vechi, transformată în model stilistic pentru unii dintre autorii de literatură beletristică de după 1840. Se ştie că procesul de cultivare a limbii noastre prin intermediul cărţilor normative a început târziu, abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai precis după 1780. Până atunci, normele exprimării îngrijite s-au constituit şi s-au impus cu deosebire prin tradiţia textelor scrise în limba română, probabil încă din secolul al XV-lea, cum credea G. Ivănescu, ori, mai sigur, din veacul al XVI-lea, prin intermediul cărţilor bisericeşti tipărite, dintre care unele au avut o largă circulaţie între români nu numai ca texte de cult, ci şi de cultură sau ca manuale folosite în şcolile bisericeşti. Între acestea, cazaniile ocupă, fără îndoială, un rol privilegiat. Fiind rostite, poate şi scrise, de regulă, în limba română, cazaniile au oferit românilor creştini cele dintâi şi cele mai accesibile modele de exprimare îngrijită, pentru că se adresau atât ştiutorilor, cât şi neştiutorilor de carte. În privinţa limbajului, cazaniile se deosebesc de celelalte texte religioase. În vreme ce cărţile de cult utilizate în bisericile noastre sunt traduceri din slavonă, greacă sau, mai rar, din latină şi din alte limbi, aservite originalului, cazaniile, chiar dacă reproduc texte omiletice mai mult sau mai puţin celebre, sunt redactate într-o limbă mai puţin încorsetată de tiparul şi rigorile dogmei, iar preotul putea completa şi modifica textul sub aspect lingvistic, stilistic şi ideatic în funcţie de cei care îl ascultau sau de scopul imediat al predicii. Dacă în privinţa normelor fonetice şi gramaticale, cărturarii laici din epoca veche au respectat cu mai multă fidelitate normele dialectelor literare din zonele în care trăiau, sub aspect lexical şi, în bună măsură, stilistic ei se arată mai deschişi spre influenţe din afară. În concluzie, putem spune că, până la începutul veacului al XIX-lea, când Petru Maior deschide o nouă direcţie în evoluţia discursului religios la români, iar varianta cultivată de tip laic se îndepărtează, treptat, de cea ecleziastică, limba cazaniilor a constituit modelul de exprimare îngrijită nu numai pentru relativ puţinii ştiutori de carte, ci şi pentru cei mulţi, care veneau să capete învăţătură la Biserică.

2.6.2. În continuare urmează să reţinem că între discursul laic şi cel ecleziastic există deosebiri importante. În vreme ce oratorul laic apelează la întregul arsenal de argumente posibile pentru a fi convingător, preotul recurge numai la acele dovezi care clarifică sensul învăţăturii creştine şi influenţează trăirea spirituală şi voinţa auditoriului. Cu alte cuvinte, spiritul polemic nu este cultivat în omilie. În schimb, este preferat tonul didactic, nu o dată poruncitor. Ca în toate tipurile de discurs, predicatorul poate recurge şi la digresiuni, menite să aducă o explicaţie suplimentară temei tratate, dar şi să relaxeze atenţia prea încordată a auditoriului. Această componentă a tratării apare mai ales în varianta orală a predicii şi nu încalcă ţinuta întotdeauna solemnă a discursului religios.

116

Stilul religios modern se impune prin mai multe caracteristici stilistice. În primul rând, limbajul figurat, alcătuit din epitete, comparaţii, metafore, metonimii, alegorii, personificări, hiperbole etc., ocupă un loc predilect atât în vechile omilii, cât şi în cele actuale. De asemenea, pot fi identificate majoritatea figurilor stilistice de tip retoric, cum sunt: inversiunea, repetiţia, interogaţia retorică, antiteza, eufemismul, reticenţa, corecţia, antifora, concesia, comunicaţia, îndoiala, încordarea, exclamaţia, suplicaţia, apostrofa etc. Dacă astăzi, preoţilor li se recomandă să nu imite limba şi stilul oratorilor laici, chiar dacă unii dintre enoriaşi ar dori o predică mai „actualizată” sub aspect lingvistic şi stilistic, în perioada veche discursul religios a constituit, desigur, un model de exprimare şi pentru mireni, pentru că limba textelor religioase reprezenta varianta cea mai cultivată şi mai unitară a limbii române.

O caracteristică distinctivă a stilului religios este conservatorismul acestuia, care reprezintă, în mediul religios, o consecinţă a tradiţiei Bisericii şi chiar o garanţie a autenticităţii mesajului transmis propriilor credincioşi. Caracterul conservator al discursului religios se impune prin utilizarea unor clişee lingvistice, în special lexicale şi sintactice, prin menţinerea unor aspecte arhaice care, încă din secolul al XVI-lea, contribuie treptat la diferenţierea lingvistică a textelor laice de cele religioase, prin elementele de retorică bizantină pe care le găsim atât în traduceri, cât şi în textele bisericeşti originale - cazanii, predici ocazionale etc. Deşi textele religioase au fost adesea caracterizate drept „conservatoare”, afirmându-se că vocabularul religios „refuză neologismele” (observaţie care îşi conservă validitatea cel puţin pentru textele religioase fundamentale - Biblia, Scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru cărţile de strană, de didactică sau de istorie bisericească), este cazul să Menţionăm că cele mai recente versiuni ale Bibliei au acceptat o serie de neologisme aparent incompatibile cu scrisul bisericesc ortodox: cangrenă, curier, extaz, generaţie, plagă, revocat etc., păstrând însă şi o serie de trăsături care o diferenţiază de textele laice contemporane. Totodată , teologia românească deţine o terminologie mult mai veche decât a altor discipline ştiinţifice, acest lucru datorându-se particularităţilor de ordin istoric şi cultural în care s-a dezvoltat. De aceea, sub raport lingvistic, ea reprezintă un obiect de studiu deosebit de interesant, care pune mult mai acut problema raportului între conservatorism şi inovaţie sau între respectarea dogmei şi deschiderea spre modernitate, decât alte stiluri sau limbaje de specialitate. Dezvoltările fără precedent din ştiinţa ultimelor decenii au produs o extindere a termenilor dincolo de comunicarea specializată, favorizată şi accelerată de mass-media, sub influenţa a ceea ce s-a numit „democratizarea cunoaşterii” şi „laicizarea ştiinţelor”, procesul care i-a interesat în general pe lingvişti fiind cel de migrare a termenilor înspre limba comună. În fine, urmează să reafirmăm că stilul religios ortodox este, cu siguranţă, cel mai conservator, arhaizant, conţinând numeroase slavonisme şi grecisme, în timp ce stilul religios catolic şi cel greco-catolic sunt neologistice, abundând în împrumuturi latino-romane.

În limba română actuală stilul religios este o variantă a limbii literare, paralelă cu cea laică, aplicabilă în sfera religioasă, adică o variantă bisericească, diversificată sub raport stilistic, ilustrată de texte religioase de diferite tipuri: beletristice, tehnice/ştiinţifice, juridico-administrative şi publicistice. Cele două direcţii de dezvoltare care caracterizează, în prezent, evoluţia variantei bisericeşti a limbii noastre literare sunt similare celor manifestate în varianta laică actuală, deosebirea constând în dinamica proprie, în ritmul lent de schimbare lingvistică constatat în cărţile bisericeşti. Astfel, există o tendinţă de conservare a unor fenomene lingvistice mai vechi, considerate arhaice sau populare în raport cu scrisul laic, dar şi o tendinţă de actualizare a exprimării şi chiar de modernizare lexico-semantică, mai cu seamă în scrierile nonbeletristice, ştiinţifice sau juridico-administrative. Continuitatea, păstrarea unor fapte de limbă mai vechi (grafice, fonetice, gramaticale, lexico-semantice) este vizibilă mai cu seamă în textele biblice, comune confesiunilor creştine şi, de fapt, cele mai cunoscute de către credincioşi.

117

2.6.3. Aşadar, trăsăturile caracteristice stilului religios în majoritatea limbilor moderne constau în: a) caracterul arhaic, b) monumentalitate, c) păstrarea unei distanţe faţă de vorbirea curentă (fără a pierde însă capacitatea de comunicare şi de implicare afectivă, emoţională), d) echilibrul între tradiţie şi modernitate, e) sacralitate şi accesibilitate. Astfel pentru a imprima informaţiei un caracter cât mai accesibil cu putinţă, în perioada contemporană, autorii apelează, pe lângă argumentele de natură teologică şi la expresii populare româneşti. De exemplu, Antonie Plămădeală, după ce aduce argumente de natură teologică, în vederea întăririi tezei enunţate, apelează şi la expresii populare româneşti: nu există, ... cum spune prea frumos limba românească, plată fără răsplată; Nu spunem noi în vorba noastră românească, Cine dă, lui îşi dă!

La nivel lexical, stilul religios se individualizează prin - conservarea caracterului arhaic al terminologiei religioase de bază;- limitarea libertăţii de alegere a termenilor, tradiţia impunând respectarea şi păstrarea

unor cuvinte consacrate; - sinonimie redusă şi preferinţă pentru cuvinte româneşti. - prezenţa sinonimiei, determinată de cauze istorice şi conotaţii stilistice, între termeni

echivalenţi în esenţă, dar marcaţi de apartenenţa la limbajul religios ortodox, respectiv catolic (de exemplu, duh şi spirit, spovedanie şi confesiune etc.);

- înnoirea limbajului teologic prin neologisme - împrumuturi sau formaţii interne (de exemplu, a preleva, senior, a posta, fişier, a arhiva, site, interfaţă, devoluţiune, aculturaţie, indigenizare, cutumiar, tomism, platonism, neoplatonism, neopitagoreic, aristotelism, globalitate, segregare rasială, dizabilităţi, nevroză mediatică, curriculă, implementare, stress, science fiction, showroom sau derivate cu prefixele sau prefixoide co-, con-, de(z)-, inter-, multi-, neo-, pan-, pluri-, poli-, pseudo-, trans-: coresponsabilitate, concelebrare, deztrupat, deteritorializare, dematerializare, degnosticizare, interconfesional, interortodox, interreligios, multiform, multireligios, neo-ateism, panemoţionalism, panortodox, panexperienţialism, panpsihism, pluriconfesional, plurireligios, pseudo-urbanizare, pseudo-eshatologism, transconfesional, trans-natură etc.);

- abandonarea unor derivate româneşti încetăţenite în limbă în favoarea celor cu prefixe neologice (de exemplu, vetero-testamentare în locul lui vechi testamentar „referitor la Vechiul Testament”; regiuni micrasiatice pentru „regiuni din Asia Mică” etc.;

- apariţia unor termeni formaţi de la baze româneşti preexistente (de exemplu, coresponsabil, netrecător, prezenteist, deofiinţime, chilioţi „monahii de la chilii”, omenitatea lui Hristos, ravennat „din Ravenna”, eustaţian de la Eustaţie, iahvistice de la Yahve, ioanin sau ioaneic de la Ioan, petrin de la Petru, studit de la (Mânăstirea) Studion, savait de la Sava, maximian de la Sf. Maxim etc.);

- preluarea unor termeni neologici din ştiinţele exacte şi din teorii ştiinţifice foarte recente (de eemplu, nanometri, nanoştiinţă, nanostructuri, nanoparticule, nanocristale, nanostructurale, microfizică, teoria haosului, cuantic, vid plin, site, interfaţă, atrium, pronaos (nartex), absidă, sintron, technoză „obsesie pentru tehnologia de ultimă oră”);

- calchierea unor forme lexicale hibride din limba engleză (de exemplu, cumpărător adict, format după eng. addicted customer „consumator dependent”, workalcholic, format după eng. workaholic „persoană dependentă, obsedată de muncă”).

- scrierea etimologică la termenii teologici din greacă sau din latină (de exemplu, ecclezial, harismă, harismatic, theologie etc.);

- pătrunderea termenilor din stilul religios în limba comună, fiind azi fixaţi în expresii idiomatice (de exemplu, a trage (la) aghioase sau a ţine isonul au la bază termenii religioşi aghios < ngr. „sfânt”, „cântare liturgică ce începe cu cuvintele aghios, aghios „sfinte, sfinte”, care, în expresia a trage la aghioase, iniţial având sensul „a cânta monoton şi tărăgănat”, a obţinut ulterior, în registrul familiar, sensul „a adormi” şi ison < ngr. „ton egal”, utilizat cu

118

sensul „sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale”, devine parte a expresiei a ţine (cuiva) isonul, având sensul „a aproba, a susţine faptele cuiva”; tot aşa cum cuvinte de tipul ctitor, ctitorie, (pământ) binecuvântat, nimb (de glorii), verb, iluminare, apoteoză etc. atestăm în poezia odelor, a imnurilor şi a omagiilor);

- terminologizare intensă a libajului bisericesc (tendinţă activă mai ales în ultimii ani). La nivel sintactic, stilul religios se evidenţiază prin:- perpetuarea unor sintagme consacrate; - predominarea coordonării în raport cu subordonarea în propoziţie şi în frază; - numărul relativ mare de adresări şi imperative; - utilizarea unor serii de enunţuri interogative retorice (folosite cu scopul de a construi,

de a schimba o anumită poziţie ori pentru a obţine asentimentul, confirmarea sau adeziunea din partea interlocutorului);

- prezenţa elementor de dialog, în speial, a pseudodialogului retoric, folosit în scop instructiv-educativ;

- folosirea frecventă a propoziţiilor exclamative; - frecvenţa relativ sporită a timpulu trecut şi viitor;

noutatea îmbinărilor de cuvinte, având ca rezultat originalitatea;

La nivel stilistic, stilul religios se individualizează prin:

- abundenţa figurilor de stil (inversiunea, repetiţia, interogaţia retorică, antiteza, eufemismul, reticenţa, corecţia, antifora, concesia, comunicaţia, îndoiala, încordarea, exclamaţia, suplicaţia, apostrofa etc.);

- repetiţia anaforică cu rol de subliniere, de întărire a unei însuşiri sau a unei idei (utilizată în acatiste, creaţii panegirice la adresa lui Hristos, a Maicii Domnului sau a sfinţilor); - caracterul accentuat expresiv (mai ales în cazul discursurilor religioase); - tonalitatea persuasivă, didactică şi educativă;

- atitudinea permisivă în raport cu abaterile de la normă (dezacord, anacolut, exprimare prolixă, pleonasm) pentru a crea anumite efecte estetice;

- preocuparea pentru influenţarea imaginaţiei şi sensibilităţii destinatarului.

2.6.4. În fine, stilul religios se caracterizează, în scrisul actual, prin incertitudine terminologică, prin anumite confuzii lexicale sau prin rapiditatea graba de a prelua termeni şi atunci când nu e nevoie de ei (a se compara utilizarea incorectă a adjectivului fidel cu valoare substantivală în locul substantivului credincios). Una din caracteristicile de natură lexicală în formele actuale ale limbajului bisericesc este preferinţa pentru anumite modele derivative şi de compunere. Acestea au desigur o istorie specifică (sunt calcuri, forme arhaice etc.) şi tind să se păstreze ca marcă de diferenţiere, uneori şi datorită prestigiului unor personalităţi care le-au folosit insistent. Caracteristice pentru limbajul religios românesc sunt de exemplu formaţiile cu prefixul în- (îm-). Prefixul dat are în română în primul rând rolul de a forma verbe care prezintă o transformare (eventive), funcţionând adesea şi ca intensificator (e semnificativă existenţa multor forme paralele cu şi fără prefix). În limbajul bisericesc contemporan, cu mare frecvenţă apar verbe ca a îndumnezei, a încreştina, a înduhovnici şi derivatele lor.

Aplicaţii:

119

Predica este o cuvântare rostită de preot în biserică, la sfârșitul liturghiei, care este axată pe un text biblic şi conține îndrumări morale.

Psalmul este un imn religios de origine biblică.Rugăciunea este o cerere, o mulțumire sau o laudă adresată de credincioși divinității.Crezul este simbolul credinţei, esenţa doctrinară, sinteza şi expresia cea mai concisă şi

mai exactă a credinţei, în care sunt definite adevărurile şi convingerile fundamentale ale Credinţei Creştine Ortodoxe.

Temă: Identificaţi deosebirile dintre predica, psalmul, rugăciunea şi crezul ce urmează:

1) Predica despre frica de Dumnezeu (Pentru părinţii care nu-şi cresc copiii în frica şi

certarea Domnului) Iubiţi credincioşi, Aţi auzit în dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu

porunceşte în Legea Veche să nu trecem cu vederea dobitoacele vrăjmaşilor noştri, când

acelea vor pătimi rău (cf. Ieşirea 23, 4-5). 1. Deci, prima pedeapsă pe care o dă Dumnezeu

părinţilor care nu se grijesc de a-şi creşte fiii în frica şi certarea Domnului este tocmai pentru

această adâncă nepăsare a lor; căci nevoind ei a se îngriji de creşterea fiilor lor după voia

Domnului, prin aceasta îi au mai rău decât pe nişte dobitoace străine.2. A doua pedeapsă a

lui Dumnezeu vine asupra părinţilor, de nu vor creşte pe fiii lor în frica şi certarea Domnului,

fiindcă ei prin această negrijă îi au mai rău decât pe vrăjmaşii lor. Mântuitorul nostru ne

porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri (Matei 5, 44). Apoi, câtă urgie a lui Dumnezeu nu va

veni peste acei părinţi care nu-şi iubesc fiii lor după porunca lui Dumnezeu, ci-i lasă pe ei să

lucreze orice răutate, spre a moşteni focul gheenei.

3. Iaraşi, în Sfânta Scriptură este porunca de a nu defăima pe cei străini (Ieşirea 23, 9). Deci,

a treia pedeapsă a lui Dumnezeu vine asupra părinţilor de nu se vor griji de a-şi creşte fiii în

frica lui Dumnezeu, deoarece prin această nepurtare de grijă ei se arată faţă de fiii lor mai

cu nepăsare decât faţă de un oarecare om străin, pe care este dator a nu-l defăima sau a nu-l

trece cu vederea.

4. Iaraţi auzim pe marele Apostol Pavel că, de nu se grijeşte cineva de cei ai casei lui, unul ca

acela de credinţă s-a lepădat şi este mai rău decât un necredincios (I Timotei 5, 8); deci, a

patra pedeapsă a lui Dumnezeu care vine asupra părinţilor este deoarece prin această

nepăsare faţă de casnicii lor, ei sunt mai răi decât necredincioşii.

5. A cincea pedeapsă vor lua de la Dumnezeu părinţii care nu se grijesc de buna vieţuire a

copiilor lor, căci, prin această negrijă, ei nu necinstesc numai trupurile lor, ci chiar şi

sufletele lor, care sunt nepreţuite înaintea Domnului, după mărturia cuvântului care zice: "Ce

vă dă omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei 16, 20). Deci, chiar dacă numai un fiu ar

avea cineva, iar prin nepurtarea sa de grijă acesta îşi va pierde sufletul, ce răspuns va da în

faţa Dreptului Judecător?

120

6. A şasea pedeapsă o vor lua aceşti părinţi pentru că ei - din pricina nepurtării lor de grijă -

nu numai pe casnicii lor îi defaimă, ci pe înşişi copiii lor, care le sunt mult mai apropiaţi

decât casnicii (Evrei).

7. A şaptea pedeapsă a lui Dumnezeu va veni peste părinţi atunci când ei nu numai că nu

poartă grijă de fiii lor, spre a-i creşte în frica Domnului, ci chiar şi pe alţii, care ar putea să-i

ajute spre acest lucru, nu îi caută.

8. A opta pedeapsă a lui Dumnezeu asupra părinţilor vine atunci când ei nu numai că nu se

grijesc să caute povăţuitor şi dascăl pentru fiii lor, ci chiar şi pornirea cea bună a lor o

opresc şi cu orice chip se silesc să pună piedică obiceiurilor lor celor bune (de pildă, când

opresc pe fiii lor de a merge la călugărie, sau de a vieţui în lume cu mare frică de

Dumnezeu).

9. A noua pedeapsă vine asupra părinţilor de la Dumnezeu atunci când nu numai că opresc

pe copiii lor de la fapta bună, ci chiar se luptă pe toate căile spre a-i pedepsi şi a nu-i lăsa să

lucreze cele bune. Dacă Scriptura zice: "Nu necăji pe sluga" (Isus Sirah 7, 21-22), cu cât mai

mare pedeapsă nu vor lua aceşti părinţi, pentru această răutate a lor?

10. A zecea pedeapsă o vor lua părinţii de la Dumnezeu, când nu se vor griji de creşterea

fiilor lor în frica Domnului, deoarece păcatul lor nu este numai cu firea mai mare, ci şi cu

vremea; fiindcă mult mai grea şi mai mare este osânda celor ce greşesc acum, în Legea

Darului, decât asupra celor ce greşeau în Legea Veche, deoarece Legea Darului mult mai

desăvârşite învăţături are în această privinţă decât Legea cea Veche, care a fost numai o

umbră a Evangheliei (Evrei 10, 1 si 26-29).

11. A unsprezecea pedeapsă a lui Dumnezeu va veni peste părinţii care nu-şi cresc fiii în frica

şi certarea Domnului, fiindcă în Legea Darului însăşi nunta, prin care vin copiii în lume, de

mai mare cinste s-a învrednicit de la Dumnezeu, suindu-se la treapta de Taină a lui

Dumnezeu, prin prima minune care s-a făcut de către Mântuitorul Hristos la Cana Galileii

(Ioan 21, 8-10).

12. A douasprezecea pedeapsă a părinţilor care nu şi-au crescut copiii în frica lui Dumnezeu

este întristarea şi scârba pe care o vor avea din cauza fiilor celor rău crescuţi (Isus Sirah 30,

8-13). Copiii răi fac viaţă amară părinţilor, şi viaţa amară mai rea este decât moartea (Isus

Sirah 30, 17; Pilde 43, 6). Un fecior nebun este nenorocirea tatălui său (Pilde 19, 13; 23, 13).

Varga şi nuiaua dau înţelepciunea, iar copilul lăsat de capul lui va aduce scârbă şi ruşine

părinţilor săi (Pilde 19, 25-26).

121

13. A treisprezecea pedeapsă a părinţilor acestora este că vor fi prigoniţi de fiii lor la

bătrâneţe, aşa cum a fost prigonit David Proorocul de fiul său Abesalom (II Regi, cap. 15),

deoarece nu l-a pedepsit atunci când l-a ucis pe fratele său, Amon, fiindcă il iubea pe el mai

mult decât trebuia.

14. A patrusprezecea pedeapsă şi ultima - a părinţilor care nu şi-au crescut fiii în frica şi

certarea Domnului - este aceea că ei vor muri cu morţi jalnice, de scârbe şi de veşti rele din

partea fiilor lor, şi se vor duce în munca cea veşnică, după cum s-a întâmplat şi cu Eli

preotul, care a murit de năpraznă, auzind de moartea fiilor săi celor răi şi nelegiuiţi (I Regi

4, 17). Acestea toate se întâmplă atunci când nici părinţii şi nici copiii nu au frica lui

Dumnezeu. După dumnezeieştii Părinţi, înţelepciunea are două capete: la unul este frica lui

Dumnezeu, iar la celălalt - dragostea Lui. Dumnezeiescul prooroc David zice că "frica

Domnului este începutul înţelepciunii"; iar fiul său, Solomon, o numeşte pe ea "şcoala

înţelepciunii". Isus Sirah, arătând că frica Domnului este mai presus decât toate faptele bune,

zice: "Frica Domnului mai presus decât toate a covârşit". Cu frica Domnului se abate tot

omul de la rău. Cu această frică şi David Proorocul pururea se împodobea, spre a nu greşi;

de aceea şi zice: "De-a pururea vedeam pe Domnul înaintea mea, ca să nu greşesc". Apoi

Sfântul Isaac Sirul zice: "Frica Domnului început şi temelie a toată fapta bună este". Iar

Sfântul Ioan Scararul ne sfătuieşte, zicând: "Să ne temem de Dumnezeu măcar cum ne temem

de fiară!".

Marele Vasile şi Sfântul Dorotei, ca şi alţii dintre Sfinţii Părinţi, ne arată că sunt două frici

de Dumnezeu: prima este a celor începători, care nu fac binele pentru Dumnezeu, ci fiindcă

se tem de muncile viitoare; iar a doua este frica Domnului cea curată, care rămâne în veacul

veacului (Psalmi 18, 10); aceasta se naşte din dragostea lui Dumnezeu şi este o frică fiiască,

nu de rob sau slugă; şi cu această frică se tem de Dumnezeu toţi cei ce Îl iubesc pe El foarte.

Despre aceasta zice psalmistul: "Temeţi-vă de Domnul, toţi Sfintii Lui" (Psalmi 33, 9). Cu

această frică născută din dragostea lui Dumnezeu era îmbrăcat Marele Antonie, când zicea:

"Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, fiindcă Îl iubesc pe El". Aceasta este dragostea aceea care

scoate frica afară, despre care zice dumnezeiescul evanghelist Ioan în epistola sa cea

soborniceascî (I Ioan 4, 18). Dar să se ştie că nu poate cineva să câştige frica cea

desăvârşită, de nu o va câştiga mai înainte pe cea dintâi. Aşadar, începutul înţelepciunii este

frica de Dumnezeu, iar sfârşitul este dragostea Lui; sau, mai bine zis, sfârşitul este

desăvârşita şi curata frică, cea care se naşte din dragostea lui Dumnezeu. Deci, frica cea

deplină şi desăvârşită a sfinţilor, cu care ei se tem de Dumnezeu, are înainte-mergătoare pe

frica cea de începător, care se mai numeşte şi începătoare (Parintele Ilie Cleopa).

2) Psalmul 142: Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta; auzi-mă, întru

122

dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slabit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine mi-i nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţa. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tau. Amin!Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să fii îndreptăţit întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele sterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor ăntoarce. Izbaveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei. Amin

3) Doamne, Dumnezeule, atotţiitorule, Care primeşti de la puterile Tale cele cereşti cântarea Sfintei Treimi, primeşte şi de la noi, nevrednicii robii Tăi, cântarea Sfintei Trfeimi şi ne dăruieşte ca, în toţi anii vieţii noastre şi în tot ceasul, Ţie slavă să-Ţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

4) Crezul

Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tătal S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Şi S-a făcut om.

123

Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi . Şi S-a suit la ceruri şi Şade de-a dreapta Tatălui. Şi iaraşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, A cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul Este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru-una Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor, Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin !

Bibliografie:

Bidu Vrănceanu, Angela, Lexicul specializat în mişcare de la dicţionare la texte. Bucureşti: EUB, 2007. Biriş, Gabriela, Reviste teologice: aspecte lexicale. În: Analele Universităţii din Craiova. Seria Şiinţe filologice. Anul XXX, nr. 1-2, 2008, p.13-18. Chivu, Gheorghe, Civilizaţie şi cultură. Consideraţii asupra limbajului bisericesc actual. Bucureşti, EA, 1997.Chivu, Gheorghe, O variantă ignorată a românei moderne – limbajul bisericesc. În LR, XLIV, nr. 9-12, 1995, p. 445-453. Cmeciu, Camelia Mihaela, Strategii persuasive în discursul politic. Iaşi: Editura Universitas XXI, 2005. Coteanu, Ion, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860). Bucureşti, 1981. Deleanu, Marcu Mihail, Stilul religios al limbii române literare. În LL, XLII, vol. II, 1997, p. 28-39. Dorogan, Maria, Curs de elocvenţă. Chişinău: Editura Arc, 1995. Florescu, Vasile, Retorica şi neoretorica. Geneză, evoluţie, perspective. Bucureşti: Editura Academiei, 1973.Gordon, Vasile, Introducere în omiletică, Bucureşti: Editura Universităţii, 2001.Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică. Iaşi: Polirom, 1999.Ivănescu, Gheorghe, Istoria limbii române. Iaşi: Editura Junimea, 1980.Mazilu, Dan Horia, Proza oratorică în literatura română veche. Partea I(Preliminarii. Epoca prerenaşterii). Bucureşti: Editura Minerva, 1986.Morcov, Maria Mihaela, Limbajul religios de la sacru la profan. Termeni pătrunşi în limba română comună şi dialectală. În Limba română: aspecte sincronice şi diacronice. Bucureşti, EUB, 2006, p. 619-626., 2006). Munteanu, Eugen, Lexicologie biblică românescă. Bucureşti: Humanitas, 2008. Onu, Liviu, Observaţii cu privire la contribuţia lui Varlaam la dezvoltarea limbiiromâne literare. În De la Varlaam la Sadoveanu. Studii despre limba şi stilulscriitorilor. Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Semiotica discursului ştiinţific. Bucuresti: Editura Ştiinţifică, 1995. Sălăvăstru, Constantin, Modele argumentative în discursul educaţional. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1996.

124

Sălăvăstru, Constantin, Raţionalitate şi discurs. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1996. Şchiau, Octavian, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval. Cluj-Napoca:Editura Dacia, 1978.Ştefănescu, Loara, Retorica argumentării în discursul politic contemporan. Bucureşti: EUB, 2007.Teodorescu, Mirela, Normă şi grai în scrierile Mitropolitului Varlaam. În Studii delimbă literară şi filologie, vol. III. Bucureşti: Editura Academiei, 1974, p. 185-208.Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, EUB, 2001.

2.7. Stilul beletristic (artistic)

2.7.0. Vorbind despre textul sau stilul beletristic (artistic), Umberto Eco susţine că acesta e asemenea labirintului lui Dedal: îl inchide în el pe autorul său, iar când lectorul îşi asumă acel text devine şi el captiv. Stilul beletristic sau artistic include limbajul creaţiilor literare în versuri sau în proză, carcteristica definitorie a acestuia constând în specificul operei literare, autorul acesteia este cel care modelează, prin magia cuvântului, realitatea folosind imagini artistice, selectând, combinând, modificând limba pentru a comunica ideea şi pentru a emoţiona lectorul. Cu alte cuvinte, receptarea textului literar din perspectivă stilistică presupune descifrarea lingvistico-artistică a operei, înţelegerea cuvântului şi a latenţelor sale, descompunerea imaginarului artistic, pentru că scriitorul selectează, combină cuvinte şi sensuri, operează devieri estetice. Analiza stilistica a limbajului artistic constă în examinarea operei literare sub raportul realizării expresivităţii, al mestesugului cuvintelor ce capătă relief, culoare şi însufleţire în textul artistic. Originalitatea poeziei se manifestă prin limbajul ei specific, prin registrul variat al figurilor de stil, prin proiectarea viziunii lirice despre lume şi viaţă într-un material de limbă sugestiv, inedit, la limita neobişnuitului, a inefabilului, a nonconvenţionalului. Stilul beletristic se bazează în totalitate pe funcţia poetică (expresivă, sugestivă) a limbajului, rolul acestui stil redcându-se la identificarea calităţilor expresive ale limbajului. Tocmai din aceste considerente, stilul beletristic se individualizează prin utilizarea preponderentă a cuvintelor cu sens figurat, cuvintele cu sensul lor propriu fiind mai rar folosite şi figurilor de stil. În stilul beletristic, rolul preponderent în actualizarea mărcilor stilistice îl ate funcţia poetică, iar textul este rezultatul unui proces de cunoaştere şi comunicare artistică.

Stilul beletristic are un domeniu propriu de manifestare: domeniul esteticului, literatura. El se opune celorlalate stiluri funcţionale, în care esenţialul îl constituie transmiterea de informaţii. În stilul artistic transmiterea informaţiei este corelată cu efectul produs de o anumită formă de transmitere a informaţiei asupra destinatarului. Prin urmare, forma devine element esenţial şi modelator în transmiterea informaţiei; forma, ca epresie a unui conţinut determinat, este unică şi irepetabilă. Aşadar, stilul beletristic (artistic) este folosit în operele literare şi este cel mai cuprinzător. Funcţia principală a comunicării este cea estetică, subordonând celelalte funcţii: funcţia tranzitivă (de a transmite un mesaj) şi reflexivă (de a îndemna la reflecţie, fiind o oglindă a celui care transmite mesajul). Cu toate acestea, unii specialişti nu-l admit ca variantă a limbii literare, considerându-l o combinaţie de stiluri (ştiinţific, publicistic, colovial etc.). Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a limbajului (expresiva, sugestiva, artistică) şi se foloseşte în operele literare în proză, versuri şi operele dramatice, inclusiv în eseuri, jurnale, memorii, amintiri.

2.7.1. Stilul artistic se individualizează prin convenţionalitate sporită; în timp ce în toate celelalte stiluri comunicarea urmăreşte să redea realul sau ceea ce este considerat ca real (în cazul unui fals, destinatarul reacţionează mai devreme sau mai târziu ), în stilul artistic

125

comunicarea este expresia unei alte realităţi imaginate de autor; destinatarul nu-şi pune problema falsului, el ştie că e vorba de ficţiune, de convenţie; textul literar scoate în evidenţă funcţia poetică a limbajului deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ceea ce spune, ci si la, cum spune. Dintre toate modalităţile de comunicare, stilul beletristic preferă monologul scris (literatura cultă) şi monologul oral (literatura populară), ultimul fiind însoţit şi de mijloace extralingvistice de expresie (melodică, gestică, dans şi mimică).

Proprietăţile definitorii ale stilului beletristic sunt:

- accesibilitatea, corectitudinea, proprietatea, claritatea;

- folosirea termenilor din toate stilurile limbii;

- numărul extrem de mare de receptori;

- originalitatea şi noutatea limbajului;

- varietatea lexicală obţinută prin nuanţare sinonimică şi prin inovarea combinării de sensuri şi cuvinte;

- valorificarea vocabularului pasiv al limbii, prin reactivarea expresivităţii artistice a arhaismelor şi prin utilizarea regionalismelor;

- utilizarea figurilor de stil la toate nivelurile limbii;

- crearea imaginilor artistice, pentru a transmite sau sugera stări afective, emoţii puternice;

- vehicularea unui limbaj conotativ, cuvintele obţinând sensuri noi prin polisemie, omonimie sau varietate;

- folosirea unui vocabular variat, din la toate registrele stilistice (popular, cult, scris, oral, arhaic, regional, colocvial, argotic sau jargon); - admiterea abaterilor de la normă (dezacord, anacolut, exprimare prolixă, pleonasm) pentru a crea anumite efecte estetice sau satirice, de ridiculizare a personajelor prin limbaj; - preocuparea pentru frumuseţea exprimării sau pentru expresivitate şi noutatea îmbinărilor de cuvinte, având ca rezultat originalitatea; - deschiderea spre toate mijloacele de expresie, indiferent cărui stil funcţional ar aparţine (regionalisme, elemente de jargon şi de argou, arhaisme si neologisme).

- libertatea pe care autorul şi-o poate lua în raport cu normele limbii literare.

Stilul beletristic îşi realizează finalitatea sa prin:

1. contrastul dintre sensul denotativ şi sensul conotativ al cuvintelor (în special în poezie, prin modul neobişnuit în care se folosesc cuvintele);

2. caracterul individualizat al stilului;

3. unicitatea şi inovarea expresiei;

4. bogăţia lexicală - din punct de vedere statistic;

5. sensuri multiple ale aceluiaşi cuvânt;

126

6. elemente din toate stilurile funcţionale, dar şi din afara limbii literare (arhaisme, regionalisme, elemente de argou, elemente de jargon);

7. mesajul cu funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi, asigurându-i acestuia o structură care îl face perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de fixat în memorie;

8. folosirea termenilor cu sens figurat ca şi a celora care, prin anumite calităţi, trezesc în conştiinţa cititorilor imagini plastice, emoţii, sentimente;

9. complexitatea şi diversitatea operelor literare;

10. bogăţia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni regionali, arhaici, neologisme, termeni de jargon sau argou etc);

11. extinderea semantică prin utilizarea sinonimiei şi a polisemiei unor termeni;

12. utilizarea cuvintelor cu funcţia lor conotativă;

13. abaterea de la uzul curent al limbii pentru reliefarea mesajului.

2.7.2. La nivelul foneic, stilul beletristic face uz de modalităţi de pronunţie specifice graiurilor (mai ales în limbajul unor pesonaje).

La nivelul lexical, stilul beletristic, atât în poezie, cât şi în proză, se caracterizează prin:

3. varietatea mare a vocabularului; 4. frecvenţa sporită a cuvintelor din fondul principal lexical, la care se adaugă şi

arhaisme, regionalisme, argotisme etc., pentru realizarea culorii locale şi a atmosferei mediilor;

5. extensiunea semantică, prin dezvoltarea sinonimiei şi polisemiei termenilor lexicali.

În plan morfologic, stilul beletristic se impune prin:

- predominarea în naraţiuni a timpului trecut (perfectul compus în alternanţă cu perfectul simplu), iar în descriere, poezie, proză poetică a prezentului;

- desfăşurarea amplă a flexiunii;

- convertirea sensurilor gramaticale în componente ale semnificării;

- frecvenţa sporită a vocativului la grupul nominal;

- prezenţa unei sugestive flexiuni verbale, prin folosirea amplă a mărcilor de persoană şi de timp, cu valori stilistice extrem de expresive (prezentul liric, prezentul narativ, prezentul istoric, prezentul etern, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul);

- valorificarea valorilor expresive ale părţilor de vorbire;

- atestarea mărcilor subiectivităţii.

127

La nivel sintactic, stilul beletristic evidenţiază prin:

6. deschiderea pentru toate construcţiile sintactice;

7. valorificrea stilului direct şi indirect liber,

8. realizarea negaţiei prin interjecţii (Aşi!, Ţţ!);

9. prezenţa invocativelor (Ce Dumnezeu sau dracu, naiba vor ăştia?);

10. utilizarea enunţurilor exclamative absolute (Fir-ar al dracului să fie!);

11. frecvenţa sporită a enunţurilor metaforice (Porecul!, Măgarul! );

12. folosirea tuturor îmbinărilor sintactice şi a cvasitotalităţii felurilor de coordonare şi subordonate;

13. diversificarea raporturilor de subordonare;

14. frecvenţa relativ mare a inversiunilor;

15. utilizarea frecventă a dislocărilor topice;

16. prezenţa vorbirii directe şi indirecte.

La nivel stilistic, atestăm:

17. prezenţa procedeelor artistice; 18. utilizarea întregului spectru de figuri de stil.

2.7.3. În fine, în domeniul literaturii se înscrie stilul oral beletristic, specific în primul rând creaţiei populare (basm, baladă, doină, zicătoare, proverb etc.), dar şi creaţiilor culte, având drept calitate dominantă oralitatea, cum este cazul operei lui Ion Creangă. În creaţiile populare stilul beletristic se suprapune, în bună măsură, limbajului popular, cum spune Dumitru Irimia, în Structura stilistică a limbii române contemporane, printr-o „interdependenţă dintre structura literaturii folclorice şi modalitatea orală de constituire şi circulaţie (când are loc recrearea textelor), pe caracterul specific popular al imaginii, al relaţiilor dintre ficţiune şi realitate, al participării afective a creatorului (şi povestitorului), şi al implicării ascultătorului (destinatarului) în desfăşurarea naraţiunii (basm, legendă, snoavă etc.)”.

Aplicaţii:

Epigrama este un mic poem terminat cu un aspru corolar satriric.

Fabula este o compoziţie alegorică, cel mai adesea în versuri, care urmăreşte să demonstreze o morală.

Temă:

1) Demonstraţi că poemul ce urmează este o epigramă şi explicaţi specificul lexicului

128

utilizat de autor:

Găsesc că prea se-ngâmfă el / Cu păru-i arhiabundent./ Alecsandri era mai chel / Şi … parcă-avea mai mult talent (Cincinat Pavelescu).

2) Explicaţi specificul lexicului utilizat şi valoarea stilistică a figurilor de stil din fabula ce urmează:

Greierul în desfătare, / Trecând vara cu cântare, / Deodată se trezeşte / Că afară viscoleşte, / Iar el de mâncat nu are. / La vecina sa furnică / Alergând, cu lacrimi pică / Şi se roagă să-i ajute, / Cu hrană să-l împrumute, / Ca de foame să nu moară, / Numai pân' la primăvară. / Furnica l-au ascultat, / Dar aşa l-au întrebat: / — Vara, când eu adunam, / Tu ce făcei? (Alecu Donici).

4) Determinaţi straturile lexicale atestate în textul de mai jos:

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei - busuioc de pus la icoane (Ion Creangă).

3. Structura stilistică limbii române

3. 0. Pornind de la ideea că orice structură lingvistică se caracterizează printr-o anumită dimensiune stilistică, putem constata că dimesiunea respectivă traversează sitemul limbii la toate nivelurile, începând cu cel fonetic şi terminând cu cel sitactic. Cu alte cuvinte, factorul expresiv este propriu tuturor nivelurilor limbii naţionale, inclusiv punctuaţiei acesteia. Tot în acest context este necesar să avem în vedere că sistemul stilistic se întemeiază pe cel al limbii naţionale, iar unităţile fiecărui nivel al limbii se află în relaţii de incluziune în raport cu celelalte niveluri. Totodată, o serie dintre procedeele şi mărccile stilistice întâlnite în stilurile funcţionale ale limbii române sunt specific naţionale, reflectând istoria, gândirea şi simţirea poporului român (de exemplu, expresiile idiomatice).

3.1. Valori stilistice ale punctuaţiei

3.1.0. Aşa cum s-a constatat anterior, în procesul de exprimare a dimensiunii expresive şi de asigurare a mesajului cu calităţile (accesibilitate, claritate, coerenţa, concizie, corectitudine, eufonie şi eleganţă, forţă, obiectivitate; originalitate, varietate, expresivitate, naturaleţe, precizie, proprietate, puritate, sobrietate, unitate) necesare stilului un rol deosebit

129

îi revine punctuaţiei. Astfel, într-o mare măsură claritatea şi forţa sugestivă a textului se asigură în cazul în care se utilizează în mod corect semnele de punctuaţie, începând de la virgulă şi până la ghilimele sau paranteze. Cu toate acestea este inadmisibilă abundenţa de virgule care poate diminua în mod considerabil claritatea mesajului. În exemplul Deşi, cu un ritm variabil, dar în ultimul timp controlat, o filială pe an, beneficiază de investiţii de modernizare din partea Unităţii Centrale, din cele cinci virgule folosite pot rămâne doar două, în această situaţia sensul construcţiei clarificându-se: Deşi cu un ritm variabil, dar în ultimul timp conctrolat, o filială pe an beneficiază de investiţii de modernizare din partea Unităţii Centrale.

3.1.1. Mai mult decât atât, importanţa vitală a corectitudinii amplasării unei banale virgule într-un text se evidenţiază cu claritate din celebrul exemplu de sentinţă în care suveranul uită să pună virgula şi atunci călăul este pus în mare încurcătură, neştiind dacă trebuie să-l ucidă sau, dimpotrivă, să-l elibereze pe condamnat. Astfel, în funcţie de locul amplasării virgulei, condamnatul urmează să fie iertat (Să se ierte, nu se poate să se condamne la moarte!) sau să fie condamnat (Să se ierte nu se poate, să se condamne la moarte!). De o anumită caloare expresivă dispun şi punctele de suspensie care marchează pauzele afective, intonaţia, superlativul ascuns, iar repetarea lor sugerează, în anumite contexte, nostalgia anilor de tinereţe, pierduţi prea devreme, ca în exemplul ce urmează: Tata îşi aduce aminte că altădată – de mult, de mult – mama a fost tânără şi că tot în vremea aceea – atât de îndepărtată… atât de îndepărtată… – a fost şi el om tânăr… om tânăr… om tânăr…; Intrăm în tindă – e tinda casei noastre, dar acum mi se pare atât de străină… atât de străină! (Zaharia Stancu).

Se ştie că punctele de suspensie arată o pauză mare în cursul vorbirii, adică, spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Astfel, principala funcţie a punctelor de suspensie este aceea de a arăta o întrerupere a vorbirii, care poate avea loc în orice parte a propoziţiei sau frazei: Într-o zi ... zăresc un străin cu o haină jerpelită şi cu picioarele goale. Totodată, comunicarea amplasată înaintea punctelor de suspensie are o intonaţie descendentă atunci când pauza este neintenţionată şi o intonaţie ascendentă atunci când pauza este intenţionată. În această ordine de idei este concludentă utilizarea punctelor de suspensie în finalul poemului lui Nichita Stănescu Leoaica tânără, iubirea: Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie. / Şi alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire, / peste care trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme... , unde punctele de suspensie au rolul de a eterniza clipa trăită, de a smulge iubirea de sub impactul timpului.

În concluzie, am putea constata că în procesul de utilizare a semnelor de punctuaţie se cere a lua în calcul nu numai aspectul logico-semantic şi sintactic, întrucât acestea nu sunt suficiente pentru garantarea receptării corecte a unui text, ci şi perspectiva pragmatică a modalităţii de decodificare a mesajului respectiv.

3.2. Valori stilistice ale unităţilor fonetice

3.2.0. Dimensiunea stilistică a nivelului fonetic al limbii este dată de manifestarea ei în

130

substanţa sonoră, prin sunete cu un anumit ton, cu înălţimea, durata sau amplitudinea lor, la care se adauga silabele, accentul, ritmul, intonaţia cu posibile valori expresive. Aşadar, structura fonetică participă, în măsură importantă, la dezvoltarea dominantei stilistice a mesajului. Cantitatea şi calităţile fizice ale sunetelor se împletesc cu elemente de limbă suprasegmentale (accent, intonatie) şi cu elemente prozodice (ritm, rimă interioară, aliteraţii etc.), imprimând rol activ organizării fonetice în dezvoltarea dimensiunilor semantice şi stilistice ale textului. Interferenţa şi ponderea elementelor prozodice se află în relaţie directă cu potenţialul expresiv al unităţilor fonetice. Necesitatea de simetrie în procesul de desfăşurare ritmică a mesajului, caracteristică stilului colocvial şi celui artistic, determină frecvenţa relativ mare a rimelor interioare, aliteraţiilor şi asonanţelor specifice expresiilor idiomatice: ce mai tur-vura, a face harcea-parcea, a tunat şi i-a adunat, de frunza frăsinelului, în lung şi-n lat, vorbeşte şi Ion că şi el e om etc. Astfel, factorul expresiv-prozodic are un rol preponderent în organizarea enunţului, ceea ce deplasează sensul lexical sau gramatical al termenilor constitutivi pe un plan secundar: ce mai tura-vura şi determină uneori modificări fonetice în structura acestora: n-aude, nu vede etc. Intonaţia, accentul, timbrul, durata, intensitatea şi înălţimea sunetelor dezvoltă sub acţiunea funcţiei expresive, mărci stilistice care exprimă diferite stări de care este stăpânit vorbitorul în procesul comunicării, atitudinea lui faţă de obiectul comunicării sau faţă de interlocutor. Astfel, textul poate obţine o nuanţă afectivă din punct de vedere stilistic, în funcţie de raportul dintre accentul dinamic şi cel muzical, dintre intonaţie şi durata vocalelor (de exemplu, verbul-propoziţie Doarme, în funcţie de accentul stilistic, poate exprima uimirea, indignarea, siguranţa, temerea). În relaţie directă cu accentul stilistic se află intonaţia (interogativă, exclamativă sau neutră, ascendentă, descendentă sau egală), ritmul şi tempoul vorbirii (lent sau accelerat, curgător sau sacadat), toate acestea constituind mărci stilistice în special ale textului oral care sugerează prezenţa unor procese spirituale cu un pronunţat accent afectiv. Figurile fonetice sunt în strânsă legătură cu sensul lexical al termenilor marcaţi şi dezvoltă diferite sugestii semantice şi valori stilistice. De exemplu, prelungirea ţinutei cosoanelor poate exprima starea de indignare a vorbitorului (Mmizerabile! Ccanalie!) sau starea de admiraţie maximă (Addmirabil! Mminunat!). Interjecţia de şi adverbul de afirmaţie da primesc un m proteic, structura fonetică astfel constituită, eventual cu prelungirea ţinutei conasoanei m, devine expresia sugestivă a unei stări de ambiguitate, concesive, a unei poziţii ezitante de compromis în atitudinea vorbitorului faţă de interlocutor: Mmda!... – afirmaţie concesivă; Mmde!... atitudine de compromis faţă de spusele interlocutorului. Prelungirea duratei vocalelor exprimă un registru mai bogat de sugestii privind mesajul comunicat prin textul elaborat. Astfel, prelungirea vocalei devine mijloc de exprimare a superlativului: Şi-i frumooos! Şi-i deşteeept! Uneori, însuşirea rămâne neexprimată, verbul şi substantivul concentrând în planul lor semantic, pe lângă sensul lexical propriu, sensul lexical al adverbului absent sau al adjectivului absent, sensul gramatical al gradului de intensitate, sugerează totodată şi starea afectivă aa vorbitorului: Şi ţipaaa!, A fost un meeci! Pronunţarea prelungită a unei vocale dintr-un cuvânt comunică o componentă subiectivă, care, în funcţie de intonaţie şi de tonalitatea muzicală a pronunţiei cuvântului marcat stilistic, exprimă aprecierea pozitivă sau ironia: Ţi-a plăcut filmul? – Foaarte!, rspingerea, uimirea sau indignarea: Ce facee? Figurile stilistice fonetice desvoltă expresivitatea textului, sugerând gradul maxim de intensitate a stării afective a vorbitorului. O parte din fenomenele fonetice specifice limbajului oral pot fi exprimate şi în scris – prin repetarea vocalelor şi consoanelor, prin diferenţierea caracterelor grafice etc. -, dar în acest caz este vorba de o încercare

131

voluntară de reproducere elaborată, care rămâne totdeauna relativă, a limbajului oral, fenomenul capătă dimensiuni deosebite în beletristică, conturând o trăsătură stilistică definitorie a operei unor scriitori (Ion Creangă, Ion L. Caragiale, Marin Preda etc.). Dimensiunea fonetică contribuie la sporirea expresivităţii mesajului prin modificarea caracteristicilor fonetice ale sunetelor (Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteti! (Ion Creanga), prin dispariţii de sunete (Dom’le căpitan!), prin alungirea sunetelor (Buuună ztreabă!), prin schimbarea accentului, exprimând o atitudine: Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în académii (M. Eminescu).

3.2.1. Resursele expresivitatii fonetice se reduc la următoarele fenomene: contraste sonore; locul şi tipul vocalelor (inchise/deschise); accentuarea vocalelor; modificarea sunetelor; căderea sunetelor, a silabelor sau adaugarea lor; ritmul ca expresie a necesităţii de simetrie şi armonie (apare nu numai în versul tradiţional, ci şi în versul liber); succesiunea silabelor asociată cu mişcarea ideii şi a sensibilităţii poetului; ritmica prozei (elaborată de autor prin atenţia pentru cadenţă şi curgere a frazei); pauza, aceasta fiind o componentă a ritmului, cu pronunţate valori expresive în procesul de fragmentare a versului (cezura), de întrerupere bruscă a comunicării, de sugerare a unei stări sufleteşti, a unei emoţii; debitul, adică numarul de sunete emis în unitatea de timp (tempoul vorbirii poate fi mai rapid sau mai lent ca manifestare temperamentală, afectivă sau retorică în discurs). De altfel, debitul sau tempoul vorbirii este în relaţie directă de variaţiile cantitative ale sunetelor, întrucât accelerarea şi încetinirea vorbirii, adică tempoul vorbirii, sunt determinate de afectivitate, iar ritmul vorbirii este determinat de temperamentul individual şi regional: astfel persoanele din sud sunt mai vioaie, iar cele nordice (de exemplu, ardelenii) sunt calme, mai aşezate. În limbajul colocvial oficial, încetinirea vorbirii marchează persoana şi intenţia de impunere a unui individ, de creare a unei impresii publice favorabile.

Aşa cum s-a constatat anterior, nivelul fonetic al limbii se împleteşte, în unele situaţii, în mod frecvent cu nivelul prozodic, în realizarea accentului, intonaţiei şi ritmului şi mai ales în crearea figurilor de stil fonetice: aliteraţii, repetiţii, asonanţe, contraste sonore (nici cu gândul să nu gândeşti).Resursele expresive ale structurii fonetice şi figurile de stil de natură fonetică, figuri ce dezvoltă diferite sugestii semantice şi valori stilistice, au stat în centrul preocupărilor unuia dintre principalii reprezentanţi ai fonostilisticii româneşti: Dumitru Caracostea. Fiind călăuzit primordial de principiul primatului formei în cercetare, criticul – stilistician s-a remarcat prin analiza la nivelul semnificantului poetic. El însuşi afirma că forma este „însăşi viaţa poeziei” şi „nu tema, care e adesea universală, ci expresia, întrucât este proprie, dă valoarea”. În concepţia lui Caracostea (asemenea lui M. Grammont), între complexul sonor al cuvântului şi conţinutul (semantic) al acestuia se poate stabili o legătură strânsă. Valorile stilistice ale sunetelor vizează legătura dintre structura (fonetică) a cuvântului şi expresivitatea acestei structuri. În opinia cercetătorului român, limba posedă anumite virtualităţi expresive, estetice, numite esteme, fonemul devenind o entitate expresiv-afectivă în cadrul contextului sonor. Având în vedere această corelaţie între idee (conţinut) şi expresie (formă), distingem în limba română cuvinte cu sens motivat şi cuvinte cu sens nemotivat. Când între complexul fonic şi conţinutul semantic se stabileşte o anumită corespondenţă, sensul cuvântului respectiv este motivat. Cuvintele pot avea sens motivat din punct de vedere fonetic, morfematic, sintagmatic sau semantic. În majoritatea lor, unităţile lexicale au sensuri nemotivate.

132

Aşadar, pe lângă figurile de stil de natură morfosintactică (repetiţia, enumeraţia, hiperbatul etc.) şi semantică (metafora, metonimia etc.), există figuri de stil de natură fonetică: aliteraţia, simbolismul fonetic etc., cele din urmă fiind numite şi figuri de cuvânt (de semnificant), care constau în repetarea unei trăsături vocalice sau consonantice, ca în: asonanţă, aliteraţie, paronomază (traduttore – traditore), afereză, apocopă, derivări etc.

3.2.2. Alături de faptele de limbă discutate exemplificăm în continuare alte fenomene aparţinând aceluiaşi nivel al limbii noastre: lungirea sau repetarea sunetelor, accelerarea sau încetinirea ritmului vorbirii, accentul, intonaţia.

Vorbirea obiectivă a românilor nu cunoaşte deosebiri cantitative între sunete indiferent de contextele în care ele apar. Totuşi, sub imperiul afectului, putem lungi sau repeta anumite vocale sau consoane, ca urmare a unei maxime concentrări de energie într-o anumită zonă a cuvântului. De exemplu, când Gerilă e nemulţumit de faptul că a trebuit să răcească încăperea, exclamă cu ironie: Bu…nă treabă! (Ion Creangă, Povestea lui Harap – Alb). Avem de-a face aici cu un enunţ brevilocvent care redă sugestiv atitudinea de moment a personajului. Se ştie că repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete care se succed se numeşte aliteraţie (fr. allitération “repetarea aceleiaşi litere”), procedeu de puternică excitaţie psihică, fie de natură expresiv pozitivă - bun şi blând; în lung şi lat; val-vârtej; multe şi mărunte, fie de natură expresiv negativă - de voie, de nevoie; vrând nevrând, fie de natură emoţională - zăău? În literatură se distinge aliteraţie vocalică - Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate (Gr. Alexandrescu); Cătălin…/ Viclean copil de casă / Ce împle cupele cu vin (M. Eminescu); şi de aliteraţie consonantică, cu efect eufonic, onomatopeic sau simbolic: Prin vânturi vântul viu vuia (G. Coşbuc); lung şi-n lat, praf şi pulbere, mic şi mare, multe şi mărunte etc. Să reţinem că repetiţia consonantică reclamă o anumită intonaţie ca în exemplele ce urmează: Fii sigur că ai să-l găseşti oriunde e vreo manifestaţie (…) a studenţilor mai mult sau mai puţin rrromâni! (Ion L. Caragiale).

Asonanţa, figură fonetică apropiată ca esenţă de aliteraţia, constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte. În această ordine de idei sunt concludente unele sintagme ale gramaticii expresive precum: de-acuma sapa şi lopata, ca vodă prin lobodă, înalt şi căscat, multe şi mărunte, decât codaş în oraş, mai bine-n satul tău fruntaş (Ion Creangă). Asonanţa este, în multe privinţe, apropiată ca esenţă de rimă, constând în prezenţa unor vocalele accentuate identice în două cuvinte asociate într-un anumit mod. Este cazul prozei rimate constituite din expresii create pe baza unei simetrii: înalt şi căscat, mare şi tare, grasă şi frumoasă, sărac şi curat, mort-copt etc. Aceste idiomatisme intrate în uzul comun sunt deosebit de plastice datorită rimei şi ecoului ritmic, constituind adevărate expresii ale înţelepciunii poporului nostru. Aliteraţia şi asonanţa ca procedee de expresivitate artistică construiesc imagini auditive şi motorii cu ajutorul anumitor foneme. Sugestia muzicală este comunicată prin sunete, ritmuri şi rime. Imaginea luncii în anotimpul mohorât este conturată plastic de Vasile Alecsandri cu ajutorul epitetului adjectival antitetic, dar şi prin repetiţia fonetică: Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştejită; Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită (Sfârşit de toamnă). Zgomotul provocat de corbi este redat prin aglomerarea sunetelor c şi r, producând o aliteraţie imitativă: Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori (Sfârşit de toamnă) Simetria acustică produsă prin repetarea insistentă a consoanelor t, p şi r creează o imagine auditiv-dinamică, dar şi hiperbolică, sugerând dezlănţuirea, năpustirea hergheliei mânate de Fulga: Deodată se aude un tropot pe pământ,

133

Un tropot de copite, potop rotopitor! (Dan, căpitan de plai). Aceleaşi sunete-simbol: c, r, p, t, o şi aceeaşi senzaţie dinamic-auditivă constituie constante ale liricii lui Al. Philippide: În hohote sonore văzduhul se destramă / Când clopotele-n tropot de copite / Îndeamnă sufletele toropite (Clopotele); Şi-acum - / într-un vârtej cotropitor, / Ca un vulcan lumina-n mine fiarbă! / (…) / Bulboana soarelui clocotitor / Pe veşnicie să mă soarbă! (Izgonirea lui Prometeu);Cu suliţi sângerate gonind cotropitoare (Feerie).

Pentru reduplicarea unor sunete sau cuvinte este frecventă în limbajul copiilor, fiind vorba rimă ca recurenţă regulată a unităţilor fonice echivalente în cazul aşa-ziselor rime-ecou: Acel ce-amorul desminte / Minte! / La noi, cu farmeci divine / Vine! (Al. Macedonski) saue rime interne (sau homeoteleuton): Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună (Folclor).

Ca factor stilistic din sfera foneticii, rima apare în enunţuri de factură paremiologică (zicători şi proverbe): Am ales până am cules; cu căţel, cu purcel; face haz de necaz; a făgădui marea cu sarea; a face din ţânţar armăsar; mare şi tare; leit şi poleit; făt-logofăt. Din creaţia poetică macedonskiană am selectat următorul exemplu de repetiţie sonoră, ce creează un deosebit efect muzical obţinut printr-o pură orchestrare a sunetelor, adjectivul generând rima: Privighetoarea-nvietoare. Privighetoarea-nvietoare. Şi printre tihna lucitoare De viaţă e redătătoare Privighetoarea-nvietoare (Rondelul privighetoarei).

Prelungirea duratei unui sunet din structura semnificantului adjectival poate constitui şi un mijloc de exprimare a superlativului absolut: Ce băiat drăguuuţ! Există enunţuri în care substantivul intonat afectiv preia şi sensul de superlativ al adjectivului absent fizic, dar subînţeles: A fost o vremee…!. De asemenea, în stilul colocvial, alocutorul poate apela doar la morfemul de exprimare a categoriei intensităţii: - Are un copil frumos? / - Foarte!. În cazul acestor cuvinte marcate stilistic avem de-a face cu un cumul de procedee: morfologice, fonetice, grafice, exprimându-se atât superlativul însuşirii, cât şi atitudinea de moment a vorbitorului/scriitorului. I. L. Caragiale creează un superlativ absolut apelând la o forma prescurtată a adverbului: Pristanda: Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă! (O scrisoare pierdută).

Un procedeu fonetic invers asonanţei şi aliteraţiei este paragoga (gr. paragoge “prelungire”) sau epiteza care constă în adăugarea unui sunet “parazitar” (S. Puşcariu) sau grup de sunete la sfârşitul unui cuvânt, mai ales în vers: De la Sălcuţa mi-era-re / Bordeiu’ lu Stănislav / Dară-n el cine-mi era-re? (Folclor) şi protesa, caracterizată prin adăugarea unui sunet din necessitate eufonică (alăută).

Din categoria figurilor fonetice mai amitim epenteza (gr. epenthesis “adaos înlăuntru”) sau infixaţia individualizată prin adăugarea unui sunet neetimologic în mijlocul cuvântului, pentru reliefarea structurii sale silabice: fitecine, codobaltură, sincopa care constă în contragerea unui cuvânt prin eliminarea unei vocale sau sillabe (cellalt, odat).

În limba vorbită, dar şi în limbajul operelor literare se fac remarcate şi alte fenomene ce se încadrează nivelului sonor-afectiv al limbajului: apariţii, dispariţii de sunete, modificări fonetice. Sincopa, apocopa, sinereza, proteza, epiteza, epenteza se produc în strânsă legătură cu starea afectivă a vorbitorului, cu caracterul oral al comunicării, cu ritmul vorbirii, cu registrul popular - regional al limbii noastre. La Creangă, sporirea expresivităţii se obţine şi

134

prin utilizarea fonetismelor regionale – surse ale oralităţii, spontaneităţii şi individualizării graiului moldovenesc. Exemple ca: horopsită, hazulie, hazuliu, sprinţăroiu, naltă, ferbinţi, tremţuros, supţiratic, spăriet(ă), oftigoşi, uricioasă, sprincenat(ă), nemulţămitoare au mare relevanţă în evocarea culorii locale, în crearea unei ambianţe spirituale. O parte din eroii lui Caragiale vorbesc peltic, sâsâit, înlocuind, de pildă, sunetul [č] prin [ts]: ţivil, ţentral, finanţiar(ă), conştiinţioşi, viţios. Acest fenomen constituie un mijloc indirect de satirizare a societăţii şi de conturare sugestivă a unor caractere. În cazul operei celor doi clasici se poate vorbi de o dublă expresivitate: afectivă şi estetică, care rezultă din acel stil vorbit (popular, familiar sau periferic), dar „stilizat”.

3.2.3. Simbolismul fonetic se bazează pe o asociaţie de idei între un sunet existent în mai multe cuvinte înrudite din punctul de vedere al formei şi înţelesul fundamental. Cu alte cuvinte, simbolismul fonetic este structurii fonetice a unui cuvânt sau a unui grup de sunete de a sugera sau de a întări noţiunea pe care o desemnează, o anumită atitudine faţă de ea sau o legătură reală sau imaginară dintre un sunet sau un grup de sunete şi o anumită idee. Astfel, sunetele se pot asocia cu sensul (de exemplu, a şi o, mai ales accentuaţi, pot sugera mărimea, depărtarea: mare, matahală, namilă, acolo; sunetul i, dimpotrivă, trezeşte ideea de “mic” sau “apropiat”; sunetul r redă mişcarea, sunetul l sugerează alunecarea etc.). Simbolismul fonetic este, în principui, o teorie care susţine că sunetele pot fi purtătoare de sens, adică impresia auditivă a unei anumite secvenţe sonore provoacă întotdeauna evocarea unei impresii psihice similare, aşa încât termenul respectiv ajunge să denumească relaţia ce se stabileşte între sunete şi anumite caracteristici semantice. Totodată, se cere să amintim că teoria respectivă nu este o inovaţie a lingvisticii moderne, ci, dimpotrivă îşi are originea în antichiatea greacă, întrucât consideraţii privind relaţia dintre sunete şi sens apar deja în dialogul lui Platon Kratylos. În lingvistica din sec. al XX-lea, teoria simbolismului fonetic a beneficiat de mare succes în cercurile lingvistice din Marea Britanie şi SUA, impunându-se în primul rând unele personalităţi marcante, ca Edward Sapir, Z. S. Harris, danezul Otto Jespersen, care consideră că simbolismul fonetic nu are un caracter general, fiind prezent numai în anumite cuvinte. În ecelaşi timp, autorii amintiţi anterior enumeră sugestiile pe care le pot produce unele sunete: a şi o se asociază cu ideea de mărime sau de depărtare; i evocă ideea de mic, subţire; r redă ideea de mişcare, de trepidaţie; l sugerează ideea de alunecare sau de torpoare; nazalele m şi n sugerează moliciunea; f indică ideea de deferenţă a vorbirii; v exprimă ideea mişcare bruscă şi violentă etc. (Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... Mihai Eminescu).

Desigur, valoare expresivă poate avea însă orice sunet în anumite verbale. Sunetele pot produce în mintea, în sufletul nostru diferite ecouri, devenind semne speciale, adevărate simboluri. Cuvintele care pot prin structura lor sonoră exprimă anumite stări afective sunt numite cuvinte expresive, deosebindu-se, mai mult sau mai puţin, de onomatopee. În acelaşi timp, expresivitatea naturală este rar întâlnită, iar simbolismul fonetic cunoaşte o sferă vastă de întrebuinţare atât în limba populară, cât şi în beletristică. Acest fenomen fonetic „se întemeiază pe asociaţia de idei”, astfel că „între un sunet, existent în mai multe cuvinte înrudite din punct de vedere semantic, şi înţelesul lor fundamental se stabileşte o legătură care face ca în mintea noastră să se trezească ori să se poată trezi nuanţa semantică respectivă, ori de câte ori sunetul acela apare într-un cuvânt oarecare, indiferent de sensul curent al acestuia” Dumitru Caracostea). Simbolismul fonetic se înrudeşte cu figurile sonore cele mai cunoscute

135

şi mai expresive: aliteraţia şi asonanţa. De studiul configuraţiei sonore a cuvântului s-a ocupat şi Dumitru Caracostea, care afirma că „relevanţa pe linia armoniei creşte prin repetare”. Un capitol al lucrării Expresivitatea limbii române este dedicat tipologiei cuvintelor româneşti, posibilităţilor expresive ale vocalismului nostru accentuat, centrul de organizare a vocalismului românesc fiind vocala a. Caracostea distinge vocale luminoase (a, e, i) şi vocale întunecoase (ă, â, î, o, u), exemplificându-le pe diverse texte. În ceea ce priveşte problema consonantismului, autorul analizează, printre altele, un cunoscut vers eminescian: Trăind în cercul vostru strâmt, în care cuvântul final, prin corpul său fonetic, redă ideea de limitare, închidere, îngustare a orizontului. Să examinăm câteva exemple în care sunetele limbii române dispun de pronunţate valori afective. Vocala a poate trezi în mintea şi în sufletul vorbitorului / ascultătorului imaginea unui obiect mare, îndepărtat în timp şi-n spaţiu. Aceeaşi idee de spaţialitate, dar de data aceasta de circuit închis, se obţine prin frecvenţa vocalei o. În partea finală a Nopţii de noiembrie Alexandru Macedonski apelează la adjective ce conţin vocala melodică a pentru a ilustra zborul spre infinit, deschiderea universului, depărtarea sau întinderea: (forţă) şi tainică şi mare, (rază)-albastră, (zbor) fantastic, (mările) albastre. Vocala anterioară i creează impresia unui obiect mic, apropiat, mai ales când apare în cuvinte hipocoristice. Una din funcţiile expresiv-estetice ale sunetului i s-a considerat a fi „impresia de prelungire în infinit”. Să observăm, de pildă, complexul fonic al adjectivelor utilizate de I. Al. Brătescu-Voineşti în caracterizarea puilor de prepeliţă: drăguţi, mici, cuminţi, liniştiţi, fericiţi (Puiul). Prin apariţia sa, vocala i trezeşte aici imaginea unor vietăţi mici, firave, drăgălaşe. În alte contexte, acelaşi sunet – alăturat unor consoane explozive şi/sau spirante – poate exprima durere, suferinţă, amărăciune: (oftat) sâlnic; (trupul) chinuit; trist (amurg); (tovarăşul) zdrobit (de luptă), înfiorat; biet (cosaş); zdrenţuita (zeche); (ochii) stinşi; (mâinilor) nerăsplătite; (sufletu-mi) strivit; trudită, chinuită (coasă) (Octavian Goga, Cosaşul). Vocala u, la care apelează frecvent George Bacovia, poate fi purtătoarea sentimentelor de tristeţe, suferinţă, solitudine, spleen, expresia atmosferei sumbre, pesimiste, morbide: (amurg) pustiu, (târgul) pustiu, (câmpiile) pustii, (amurg) sumbru, sumbrul (muzeu), (décor de doliu) funerar, (veştminte) funerare, (marş) funebru, (amor) defunct, (negru) profund, (sufletu-mi) mut etc. Expresive pot fi şi consoanele în anumite structuri verbale. Valoarea lor semnificativă rezeltă din contextul fonic în care acestea apar. În partea a VIII-a a poemului eminescian Călin (file din poveste) este utilizată frecvent consoana lichidă l, care evocă ideea de alunecare, curgere sau delicateţe: (ropot) dulce; (tăpşanul) prăvălatic; (bulgări) fluizi; (râuri) sclipitoare; (poala) lung-(a) albei (rochii); (păr de aur) moale; (umerele) goale; (vine) mlădioasă. Repetarea acestui sunet constituie o variantă expresivă a aliteraţiei, numită labdacism. În romanul Ce mult te-am iubit Zaharia Stancu utilizează multe adjective, deseori repetate, al căror complex sonor include vibranta r, alături de consoane oclusive şi/sau fricative: (pământ) ars, scorojit; (faţa) aspră; (mâini) aspre, noduroase, dure; [mâini] atât de aspre, atât de noduroase; - ah, ce aspre sunt, ce noduroase sunt! [mâinile]; (feţe) triste, încreţite; capul lui aspru, trist; (mărul) strâmb şi chircit; (obrazul) zbârcit; (merii) strâmbi, sfrijiţi, piperniciţi, mărunţi; (copaci) strâmbi şi noduroşi, sfrijiţi; (Kire) cel sfrijit etc. Toate aceste adjective au ca sem comun ideea de realitate deformată care, de cele mai multe ori, supără, deranjează sau provoacă compasiune, fie că este vorba de marca semantică [+ uman], fie de [- uman]. În acelaşi roman se repetă obsesiv cuvinte care conţin consoana spirantă s, sugerând în contextele următoare stingerea, moartea: (ochii) stinşi,

136

secaţi; (mâna) uscată; Gornistul Kire sună stingerea, stingerea din viaţă a mamei o sună el în goarnă, în cântecul acesta sfâşietor. Alăturăm acestor exemple polisigma din enunţul: Kire cel scofâlcit sună în scofâlcita lui goarnă stingerea – enunţ ce se repetă de-a lungul romanului în mai multe variante: … iar acum această veche şi scofâlcită goarnă de tinichea sună stingerea; Kire cu goarna lui scofâlcită, … etc. În sintagmele următoare aceeaşi consoană surdă este expresia durerii excesive care macină din răsputeri sufletul actanţilor: (capul) aspru, trist, (buze) uscate, (limba) uscată, (feţe) triste, (durere) sfâşietoare.

3.2.4. În cazul onomatopeelor, numite şi cuvinte expresive, asociaţia de idei este rezultatul unei simple întâmplări. Se ştie că onomaropeele sunt cuvintele care, prin componenţa lor sonoră, imită anumite sunete din natură, adică sunt alcătuite pe baza unei armonii imitative, adică onomatopeele sunt un produs voit al subiectului vorbitor. De exemplu: S-a străduit târâş grăpiş să facă. Având intenţia de a imita un sunet din natură, ele sunt numite „cuvinte imitative”: tic-tac, hodoronc-tronc, ping-pong. Ca urmare a unei reacţii subconştiente a organismului uman apar şi sunete reflexe (interjecţii primare): ah, of, uof, vai. Tot în acest context este necesar să amintim de existenţa teoriei despre aşa-zisele „strigăte de muncă” în conformitate cu care faza iniţială a vorbirii umane a fost cea onomatopeică, adică segmentale din realitate erau numiteprin sunete care imitative (onomatopee). În ceea ce priveşte utilizarea cvintelor imitative, adică a onomatopeelor este de remarcat că acestea sunt interzise în stilul oficial (juridio-administrativ), întrucât afectează tonul general al unei expuneri oficiale, solemne, fiind frecvente în stilul familiar, ludic şi în cel beletristic: pupăza, zbrrr pe o dugheană (Ion Creangă), n-apuci să răspunzi dom’le, că pac-trosc, pleosc-pac(Ion L. Caragiale), iar în scrierile care aparţin unui registru pretenţios onomatopeele se marchează prin ghilimele, iar în vorbire prin pauză. Tot în categoria onomatopeelor se includ şi cuvintele de la acestea (Iar Setilă dând fundurile afara la câte o bute, horp! Ţi-o sugea dintr-o singura sorbitura; Şi aşa tremurau de tare, de le dârdâiau dinţii în gura (I. Creanga).

Onomatopeele sunt, aşadar, cuvinte care imită zgomotele din natură, creând în fluxul vorbirii o armonie imitativă, adică o selecţie a sunetelor care sugerază prin rezonanţă manifestări naturale ale fenomenelor: o cracă-naltă-n balta albă s-apleacă, saltă. Prin urmare, limbaju uman dispune de unele unităţi lexicale al căror corp fonetic are valoare imitativă. Onomatopeele constituie o grupă distinctă în cadrul clasei interjecţiilor. Datorită naturii lor pur fonetice, ele creează imagini auditive, fiind înzestrate cu o mare forţă de sugestie. Reacţii voluntare sau involuntare ale subiectului vorbitor, având caracter convenţional şi simbolic, onomatopeele, numite de unii lingvişti şi cuvinte imitative, caracterizează stilul oral, popular sau familiar, precum şi limbajul infantil sau argotic, dând discursului concreteţe şi dinamism. Faptul că foarte multe onomatopee au derivate expresive, cele mai multe dintre ele fiind legate de acţiuni, contrazice opinia lui Dumitru Irimia conform căreia, în limbajul scris, interjecţiile şi onomatopeele au „un palid corespondent în prezenţa unor verbe sau substantive de origine interjecţională sau onomatopeică”. Pentru exemplificare, reproducem pentru început un scurt fragment din opera lui Ion Creangă: Ş-au început dracul a ţipa cât îi lua gura; şi scăpând cu mare greu din mânile lor, hârşcâit şi stâlcit cum era, a lăsat şi bani şi tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi. Din acest citat ne reţine atenţia cuvântul hârşcâit, având în acest context verbal valoare de adjectiv, deoarece ilustrează una din trăsăturile personajului. Lexemul respectiv este un derivat expresiv al interjecţiei hârşti! (= hârş!), echivalent sinonimic al cuvintelor onomatopeice: hârşâit, hârjâit şi al adjectivelor: scrijelit, zgâriat. Complexul sonor al onomatopeelor menţionate denotă efectul, rezultatul unei acţiuni agresive şi bruşte declanşate asupra eroului. Ion Luca Caragiale foloseşte într-una din Telegrame forma participială huiduită, ce impresionează în primul rând prin acustică: Dama …)plecând degrab huiduită di toţi trii şi cu vorbe triviale incapabile a vi

137

le reproduce. Acest cuvânt derivă de la interjecţia huideo! (= huo!), fiind sinonim cu alungată, batjocorită, dar şi cu hătcăită, hâtcâită, tiohăită – unităţi lexicale a căror expresivitate constă tocmai în fonetismul lor. Se remarcă aici şi alăturarea a doi termeni a căror semnificaţie contextuală se află în dezacord: dama şi huiduită. În acest caz, cuvântul care s-a golit de conţinutul denotativ, primind conotaţia [- persoană respectabilă] este, desigur, dama. Deşi derivatele adjectivale onomatopeice stau în umbra celor substantivale sau verbale, atunci când apar, ele încântă sau frapează prin sonoritate. În continuare prezentă câteva example de adjective derivate care redau ideea de zgomot, foşnet sau freamăt de păduri şi ape: În cumpăna cerului lucea rotundă luna, iar de-o parte şi de alta a drumului se întindeau la nesfârşit lanuri înalte de porumb, adevărate păduri dese şi foşnitoare (Zaharia Stancu); Alunecam cu luntrea pe apa foşnitoare (Al. Philippide), de vuiet: … În această clădire veche, înconjurată de copaci vâjâitori sub palida lună (George Bacovia); Răsuflarea îi era scurtată, urechile vâjâitoare, şi fiori-fiori îl treceau prin inimă (Alexandru Macedonski) sau de agitaţie: Doar câţiva paşi făcui şi mă oprii / În faldurile unor înalte draperii, / … / Prelung şi muzical fâlfâitoare… (Al. Philippide); Cândva, copil, în vis am pomenit / Pe pajişti largi, cu flori fâlfâitoare… (Al. Philippide). În exemplele următoare adjectivele se fac remarcate prin sunetele ascuţite, de o tonalitate stridentă chiar: Rosteau cu glasul urei becisnicul său nume / Prin gemete scrâşnite strivindu-i-l în dinţi (George Coşbuc); Tipsia luminoasă a gândului de guri / Şi dalte scrâşnitoare în zimţi mărunţi e roasă (Ion Barbu).

3.2.5. Inegalabile efecte expresive, care pot fi atestate atât la nivelul fonetic, cât şi la cel fonetic şi lexical-semantic simultan, produc şi etimologiile populare, ce constau în a atribui, în mod eronat, unui cuvânt necunoscut, un sens nou, propriu unui cuvânt cunoscut din limbă. Acest fenomen de limbă are la bază o serie de asemănări sau asocieri formale, identificând în mod spontan forma unui cuvânt cu forma altui cuvânt necunoscut, cu care nu are nicio legătură etimologică. Asociaţiile de acest tip se produc în procesul de pătrundere a împrumuturilor dintr-o limbă în alta şi se datorează atât unui anumit grad de ignoranţă, cât şi nevoii subiectului vorbitor de a se manifesta ca factor activ în procesul de comunicare. Cuvântul nou, fiind pus în relaţie cu unul cunoscut, este transformat în aşa fel încât să semene cu cel vechi, deşi etimologic n-au nimic în comun. Etimologia populară se poate manifesta în orice mediu social şi lingvistic, la orice individ, presupunând existenţa a trei componente: cuvântul supus etimologiei populare (elementul indus), cuvântul care o provoacă (elementul inductor) şi asociaţia de idei pe care subiectul vorbitor o realizează. Etimologia populară poate fi analizată ca un joc al expresiei şi al conţinutului mesajului. Fenomen complex, etimologia populară se poate studia la nivel fonetic-fonologic (şi aici avem în vedere modificarea de sunete pe care o implică), la nivel lexical-semantic (urmărind fenomenul analogiei şi implicaţiile semantice) sau la nivel stilistic (valorificând potenţialul său expresiv). În sens larg, etimologia populară constă în interpretarea greşită a semnului nou, necunoscut, în raport cu semne cunoscute, vizând, de cele mai multe ori, atât forma, cât şi conţinutul. Este un fenomen prin care subiectul vorbitor, bazându-se pe o serie de asemănări sau asocieri superficiale, alătură în mod spontan o formă lexicală (cuvânt) de o alta cu care nu este legată genetic. Asociaţiile acestea se produc în procesul de pătrundere a împrumuturilor dintr-o limbă în alta şi se datorează atât unui anumit grad de ignoranţă, cât şi nevoii subiectului vorbitor de a se manifesta ca factor activ în procesul de comunicare. În limba română fenomenul este destul de extins. Etimologia populară se poate manifesta în orice mediu social, geografic şi lingvistic, în exprimarea oricărui individ, presupunând existenţa a trei componente: cuvântul supus etimologiei populare (elementul indus), cuvântul care provoacă etimologia populară (elementul inductor) şi asociaţia ideatică şi formală pe care subiectul vorbitor o realizează. De exemplu, forma femenin a apărut sub influenţa termenului inductor femeie, moştenit din limba latină: familia < famulus „servitor, slujitor”. Se ştie însă că adjectivul feminin este împrumutat din limba franceză: féminin < lat. femininus < lat. femina „femeie”. Există o apropiere formală şi semantică între femenin şi feminin, însă este falsă din punct de vedere etimologic. Acesta este un exemplu de etimologie populară ai cărei termeni

138

au origine diferită. Există însă şi etimologii populare ai căror termeni sunt înrudiţi genealogic: nervoză – termen apărut sub influenţa cuvântului nerv (<lat. nervus) – a luat locul neologismului nevroză (<fr. névrose); nervologie – sub influenţa aceluiaşi element inductor (nerv) – a înlocuit termenul neurologie (<fr. neurologie); răspunzabil – sub influenţa verbului a răspunde (<lat. respondere) – substituie termenul responsabil (<fr. responsable) etc. Theodor Hristea enumeră patru tipuri fundamentale de etimologie populară, pe care le vom exemplifica mai jos, fără a insista însă asupra lor: etimologie populară ce se referă la forma cuvântului: somnieră (termen creat prin asociere cu substantivul arhicunoscut somn), în loc de somieră (<fr. sommier); etimologie populară ce ţine de sensul cuvântului: babalâc < tc. babalik „părinte, titlu de reverenţă”, prin asociere cu babă, a obţinut un sens peiorativ: „persoană neputincioasă, îmbătrânită înainte de vreme”; etimologie populară ce se referă atât la forma cât şi la sensul cuvântului: întrepid (utilizat ca sinonim pentru întreprinzător), creaţie lexicală apărută sub influenţa verbului a întreprinde „a face, a efectua”; forma corectă: intrepid „curajos, cutezător, neînfricat” < fr. intrépide < lat. intrepidus; etimologie populară latentă: termenul şezlong „scaun pliabil” < fr. chaise-longue „scaun lung” este asociat greşit cu verbul românesc a şedea (<lat. sedere). În situaţia etimologiei populare, există deci un termen intermediar prin care se explică substituirea, putând fi vorba şi de o degradare sau de o alterare a sensului elementului inductor: intrigă > intrigatoriu (ex. Pampon: Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la intrigatoriu I. L. Caragiale, D-ale carnavalului). Deşi ca realizare respectă criteriile discutate mai sus, etimologia populară poate fi exploatată ca mijloc de expresivitate artistică, după cum se poate remarca în exemplul anterior sau în următorul: Ipingescu: …Un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte de mult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui op al său (I. L. Caragiale, O noapte furtunoasă). Cuvântul asinuitate nu mai constituie însă o simplă etimologie populară, ci este un efect al intenţiei dramaturgului de a satiriza o societate. Pentru situaţiile în care se urmăresc efecte comice, ironice, satirice vom adopta denumirea propusă de Theodor Hristea: pseudoetimologie populară. Ca expresie a inadecvării formale şi semantice a neologismului, pseudoetimologia populară caracterizează stilul lui I. L. Caragiale şi limba personajelor sale: comportativă (<vb. a comporta ”a avea o anumită conduită” substituie termenul cooperativă (O scrisoare pierdută); cioclopedică (<cioclu) înlocuieşte sugestiv adjectivul enciclopedică (O scrisoare pierdută). Prin poliţa falsificată, Caţavencu a „îngropat” Societatea Enciclopedică Cooperativă „Aurora Economică Română”, devenind cioclu şi piedică în calea dezvoltării sau a salvării acesteia, după cum afirmă Iorgu Iordan; modistă se poate echivala cu modernă „în pas cu moda” sau poate fi vorba aici doar de modificarea formei adjectivului modestă: Jupân Dumitrache: Fată frumoasă, modistă şi învăţată… (O noapte furtunoasă); lege de murături „produs alimentar conservat” < lege de moratoriu „lege pentru amânarea plăţii datoriilor”: Leonida: Şi al treilea, că se face şi lege de murături. Efimia: Cum lege de murături? Leonida: Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile (Conul Leonida faţă cu reacţiunea). Următorul exemplu de „pseudoetimologie populară” îl găsim în opera aceluiaşi renumit dramaturg. La un moment dat, Pristanda, unul dintre personajele comediei O scrisoare pierdută, se adresează lui Caţavencu astfel: …să pardonaţi în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. Aici, cuvântul scrofuloşi, de regulă, derivat al substantivului scrofulă „ganglion limfatic din regiunea cervicală, inghinală sau axilară atins de scrofuloză”, format din substantivul scrofuloză „afecţiune cronică, stare de debilitate”, prin atracţie paronimică, a luat locul adjectivului scrupuloşi. Putem avea în vedere şi o relaţie de antonimie între scrofulos, ca derivat figurat al substantivului obscen scroafă „persoană lipsită de seriozitate, de bun-simţ” şi scrupulos „cinstit, corect, conştiincios, meticulos”. Iorgu Iordan este de părere că acest nou cuvânt „s-a confundat pur şi simplu cu unul ceva mai vechi, foarte asemănător ca sunete şi având o largă circulaţie în vremea aceea”. Acelaşi lingvist consideră etimologie populară şi determinantul violentă din sintagma cerneală violentă. În cazul acesta se poate vorbi însă doar de o asemănare sonoră cu substrat subtil semantic, nu de o confuzie între termeni: violentă / violetă: Aş! aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit şi-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă… (D-ale carnavalului). În textul

139

dramatic intenţia este satirică, eroii lui Caragiale caracterizându-se prin ignoranţă, dezinvoltură şi ridicol. Contrastul dintre ceea ce spune personajul şi ceea ce vrea să provoace demonstrează că I. L. Caragiale a fost un mare creator de limbă şi un spirit deosebit de subtil: renumeraţie (termen creat sub influenţa verbului a număra) pentru remuneraţie „retribuţie”: Pristanda: …Famelie mare, renumera ie mică, după buget, coane Fănică (O scrisoare pierdută); vermult (termen creat sub influenţa cantitativului mult) pentru vermut „un anumit tip de băutură: Chelnerul …: Vine! Miţa: Un vermult. Chelnerul: Vine. … Miţa: Voi să beau, voi să beau,… (D-ale carnavalului); portocalia (termen apărut sub influen a substantivului portocală) pentru Portugalia (unitate statală): Profesorul (magistral): Şpania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa! Elevul (aiurit): Şi… Şpania şi Portocalia, dom’le! (Un pedagog de şcoală nouă). Toate aceste exemple denotă defectele personajelor lui Caragiale, produse ale unei mentalităţi: superficialitate, ipocrizie, demagogie, incultură etc.

Statut de etimologie populară are şi regionalismul ariştanţ „copil năzbătios”, format, prin apropiere formală, de la substantivul aristant „persoană aflată în stare de arest”. De asemenea, substantivul coviltir „acoperiș de căruță constând dintr-un schelet de nuiele peste care se întinde o rogojină sau o pânză groasă” vine, prin etimologie populară, din fr. couverture, în timp ce substantivul cuvertură este preluat direct din franceză pe cale livrescă, având la origine acelaşi substantiv francez couverture. Necunoscând sensul denotativ al cuvintelor, acesta stabileşte analogii semantice eronate. De exemplu, lipsus este forma des utilizată astăzi în locul formei corecte lapsus (<lat. lapsus „alunecare, cădere; lapsus calami, lapsus linguae”, desemnând o „eroare, inadvertenţă comisă din neatenţie de o persoană care vorbeşte sau scrie ceva”. Noul termen a apărut sub influenţa substantivului lipsă – derivat regresiv al verbului a lipsi (< ngr. lipo), sinonim cu: lacună, scădere, deficienţă –, substantiv care aparţine fondului lexical foarte cunoscut vorbitorilor de limbă română. Forma nou-creată prin falsă analogie ar desemna „incapacitatea momentană a cuiva de a-şi aduce aminte de un lucru ştiut”. În limbajul actual, forma lipsus este frecvent întrebuinţată cu nuanţă expresivă, având valoarea funcţională a unui joc de cuvinte. În acest sens, Rodica Zafiu citează drept exemplu titlul unui articol din „Cotidianul” (30 martie 2006): Lipsus la Garda Financiară Bacău, amendând faptul că nu a fost nicicum marcată greşeala, deoarece intenţia glumeaţă sau ironică ar impune evidenţierea acestui cuvânt în text. Etimologia populară poate sta la baza creării unor expresii, ca de exemplu apă chioară. Aici s-a ajuns nu numai la o alterare fonetică, dar şi la o mare confuzie de sens. Arhaismul adjectival chiar (<lat. clarus) – însemnând „clar, curat, pur” – a fost confundat şi înlocuit cu adjectivul chior „nevăzător”. Cu timpul, termenul în cauză şi-a specializat sensul, astfel că expresia apă chiară a devenit apă chioară (cu referire la alimente lichide). Deoarece publicistica românească este invadată de jocuri de cuvinte, s-a ajuns ca adjectivul chior să fie alăturat impropriu substantivului apă, neexistând compatibilitate semantică între termenii acestei sintagme nominale. În acest sens, Rodica Zafiu exemplifică, printre alte „jocuri de cuvinte facile”, un titlu de articol, de genul: Apa chioară, taxată... orbeşte. După cum reiese din ultimele două exemple, etimologia populară este, din punct de vedere formal, asemănătoare cu jocul de cuvinte (sau cu calamburul). Sferele celor două fapte de limbaj se suprapun deseori, ambele funcţionând după principiul analogiei şi fiind consecinţe ale modificării complexului sonor. Rodica Zafiu afirmă că intenţia este cea care „le diferenţiază: pura etimologie populară e inconştientă şi spontană, în vreme ce calamburul [dar şi jocul de cuvinte n.n.] e produs cu scop ludic şi cu clara percepţie a diferenţei dintre cuvintele pe care le suprapune”. Jocul de cuvinte este „(în sens strict) efectul produs de asemănarea fonică imperfectă a cuvintelor care au însă sensuri diferite şi grafie diferită… sau de asemănarea fonică perfectă şi de scrierea identică, dar cu sensuri diferite… Se poate realiza şi cu ajutorul paronimelor sau al omonimelor, al omografelor sau al omofonelor. Noi considerăm că aspectul semantic este cel care primează, în cazul etimologiei populare, iar în ceea ce priveşte jocul de cuvinte, interesează îndeosebi forma şi intenţia. La graniţa dintre etimologia populară şi jocul de cuvinte situăm exemplele următoare: aerogant - arogant, (metodă) aiuristică - euristică, arcoladă - acoladă, binoclist / biciclist - ochelarist, boliclinică - policlinică, derutaţi - deputaţi, dictalografă - dactilografă,

140

jenibil - penibil, lătrătură - literatură, plopist - nepregătit, scârbiciu - serviciu, stresiune - sesiune, telegrabnic - telegrafic, tembelizor - televizor etc. Deşi ca realizare aceşti termeni se încadrează etimologiei populare, ca intenţie apar în jocului de cuvinte. Jocurile de cuvinte sunt folosite în limbajul oral, popular, argotic, familiar, cu notă umoristică, ironică, satirică sau ca afişare a unei atitudini dezinteresate, gratuite: (persoană) tipicoasă (tipicară), scrumbieră (scrumieră), pozne (poze), s-a împlântat (s-a întâmplat), reciporc (reciproc) etc.

Alături de etimologiile populare semnalăm jocurile de cuvinte, bazate pe efectul produs de asemănarea fonetică imperfectă a cuvintelor cu sensuri diferite şi grafie diferită sau pe asemănarea fonetică perfectă şi de scrierea identică, dar cu sensuri diferite. Jocurile de cuvinte sunt fapte de limbă care încalcă norma limbii. Sub aspect funcţional însă ele actualizează latenţele ludice şi expresive ale comunicării verbale. Privite ca joc al expresiei şi al conţinutului mesajului, ca devieri intenţionate de la normă, jocurile de cuvinte se convertesc uşor în mijloace de expresivitate, ajungând în atenţia stilisticienilor. Acestea sunt folosite în limbajul oral, popular, familiar, cu notă umoristică, ironică sau ca afişare a unei atitudini dezinteresate, gratuite: analiză pisicologică (psihologică), femeie fidea (fidelă), persoană tipicoasă (tipicară), domnişoară aerogantă (arogantă), metodă aiuristică (euristică); Maică-ta de-i vie, / Bine-ar fi să vie / Pân’ la noi la vie (Constantin Negruzzi). Trebuie să remarcăm totuşi că sferele celor două fapte de limbaj – etimologia populară şi jocul de cuvinte – se suprapun deseori, ambele funcţionând după principiul analogiei şi fiind consecinţe ale modificării complexului sonor.

3.2.6. Starea afectivă a subiectului vorbitor poate influenţa ritmul vorbirii. De regulă, unele forme de manifestare a stării afective (impacienţa, indignarea, mânia, furia) accelerează tempoul, în timp ce alte forme de manifestare a stării afective (mâhnirea, melanconia, refuzul, regretul, resemnarea, tristeţea, etc.) încetinesc ritmul. Se ştie că încetinirea ritmului vorbirii poate conduce la întreruperea acesteia, iar aceste sincope în fluxul comunicării, numite şi pauze afective, corelate cu morfemele suprasegmentale – intonaţia şi accentul –, uneori şi cu procedeul sintactico-expresiv al repetiţiei, caracterizează stilul lui Caragiale, ilustrând satiric, prin inconsecvenţa şi discontinuitatea gândirii eroilor, efecte ale radiografierii sociale: JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e Veta mea... I P I N G E S CU: Ruşinoasă, mie-mi spui?; JUPÂN DUMITRACHE: Ştii cum e dânsa... I P I N G E S CU: Coana Veta? ruşinoasă... mie-mi spui?; PAMPON: Este adevărat că sunt tradus: Didina mă înşeală cu Bibicul, cu amantul femeii ăleia. Astă-seară la cafenea, femeia aia mi-a lăsat un bilet; i-am cunoscut slova, e slova biletului către Bibicul. Îmi scrie să viu aici, unde amanatul ei are întâlnire cu Didina. Nu se poate, zic eu; Didina s-a dus la mătuşică-sa. Didina nu e. Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două perechi ca la poliţie şi pe urmă o supun la intrigatoriu. Spune că coniţa a plecat în costum polinez... Aici în baleste! Cu el!... cu Bibicul. A! Bibicule! Ai scos o femeie din minţi — femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică!... astă dată n-ai să scapi... O să-ţi rup şalele... (Bate în masă.) O mastică! (Îşi pune masca). Şi schiţele lui I. Al. Brătescu-Voineşti e cracterizează prin presenta pauzelor afective care lasă cititorului – copil sau matur – impresia unui dialog imaginar purtat cu naratorul: Cu degetul arătător de la mâna dreaptă peste buzele ţuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stângă îi arăta privighetoarea. Aplecându-se mai mult, o văzu...”; Cât e de mică inimioara lui, s-a despărţit acum în două. Jumătate îl îmbrânceşte înainte: “Încearcă, conu Mişu e om bun; poate te duce să vezi pomul... pomul!”, iar cealaltă îl trage înapoi: “Fugi d-acolo, nu se poate... nu se poate” ...

141

(Nicuşor); Căci Isaia — “nenea Isaia” pentru cei mai mulţi — e drag tuturor, că e om de ispravă, care-şi vede numai de treabă şi de nevoile lui...; De douăzeci şi trei de ani de când e aici registrator, cu unul nu s-a certat, pe unul nu l-a pârât, şi ştie de glumă... (Blana lui Isaia); Să ştii că o să mă întorc iar cu mâna goală, ca ieri, ca alaltăieri, fără un sitar ...Şi ce frumos îi stă, bietul Tric!...; El tace sub arsura care i-a încolăcit trupul şi se culcă ruşinat la picioarele mele în brişcă... Am ajuns. A dat azi-noapte o bură de ploaie... Trebuie să fi picat sitari mulţi... În adevăr, abia după câţiva paşi din şosea Tric îşi schimbă mersul, se târăşte, stă... Mă apropii...(Bietul Tric).

3.2.7. Ca unitate suprasegmentală, intonaţia, adică modulaţia vocii (variaţiile de ton) în timpul emisiunii unei tranşe sonore, creează, alături de accent, un efect artistic deosebit, la fel ca şi refrenul. În limba română intonaţia nu are valoare fonologică, cu toate acestea vorbirea afectivă a românilor exprimă însă o multitudine de reacţii, de la durere, tristeţe, ameninţare, teamă la fericire, bucurie, entuziasm, sentimente exteriorizate prin intonaţie. Limbajul afectiv este caracterizat deseori de intonaţia interogativă sau de cea exclamativă, mărci stilistice ale oralităţii. Prin urmare, întrebarea şi exclamaţia joacă un rol foarte important în limbajul afectiv, prin variaţia intensităţii şi înălţimii tonului, care se combină cu variaţii cantitative ale sunetelor. În această ordine de idei sunt concludente următoarele exemple: Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? -îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul! Să-ţi fie de bine, nănaşule! A!... ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el!(Ion Creangă); Bună vremea, cumătro! Da' ce vânt te-a abătut pe-aici? Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura... apoi dă, nu ştii d-ta că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună! (Ion Creangă); Tric s-a enervat. Acum caută în galop. “Încet!” strig eu — “încet, n-auzi? Uite biciul!” Dar patima strigă pe dinăuntru-i mai tare decât mine (I. Al. Brătescu-Voineşti); Zic: “Ce-o mai fi şi asta?” Şi mă dau jos. El mă trage deoparte şi arătându-mi hârtia: “Ce e asta?” Zic: “O hârtie.” “Tronc! parcă eu nu văz că e o hârtie; dar de cât e?” “De o sută” (I. Al. Brătescu-Voineşti);

3.2.7. Fiind un procedeu lexical, dar şi fenomen fonetic, refrenul are la bază repetiţia, prin care se declanşează fluxul sonor, simfonismul. Astfel, muzicalitatea versului eminescian este inconfundabilă, dovadă elocventă servind repetarea cu funcţie de refren a sintagmelor de ce nu-mi vii?, de sânul tău!, , de-atâtea ori?, ca tine nu-s!, iubita mea!, de ce nu-mi vii?din De ce nu-mi vii?, refrenu lîn cauză exprimând un profund regret, o dragoste sinceră, o gentileţe inegalabilă, o dorinţă nestăpânită de revedere a fiinţei dragi, o idolatrizare neprefăcută a iubitei: Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-aşează bruma peste vii — / De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?/ O, vino iar în al meu braţ, / Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu / De sânul tău, de sânul tău!/ Ţi-aduci aminte cum pe-atunci / Când ne primblam prin văi şi lunci,/ Te ridicam de subsuori / De-atâtea ori, de-atâtea ori? / În lumea asta sunt femei / Cu ochi ce izvorăsc scântei... / Dar, oricât ele sunt de sus, / Ca tine nu-s, ca tine nu-s! / Căci tu înseninezi mereu / Viaţa sufletului meu, / Mai mândră decât orice stea, / Iubita mea, iubita mea!/ Târzie toamnă e acum, / Se scutur frunzele pe drum, / Şi lanurile sunt pustii... / De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? Tot datorită acestei tehnici o parte din Nopţile macedonskiene se transformă în adevărate poeme simfonice. Un exemplu în acest sens ni-l oferă Noaptea de mai, poem neoclasic construit în

142

jurul unui refren sufletesc pe tema primăverii, care apare de trei ori neschimbat: Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit şi cu subtile şi melodioase modificări, de patru ori: În aer e parfum de roze. - Veniţi: privighetoarea cântă; Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit; Veniţi, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze; În aeru-mbătat de roze, veniţi: privighetoarea cântă. Acest laitmotiv face din Noaptea de mai o adevărată poemă a simţurilor. Prin cântecul inconfundabil al privighetorii, simbol al katharsis-ului universal, teluricul se uneşte cu celestul. În contemplarea universului, eul liric îşi găseşte liniştea şi împlinirea, simţindu-se încă tânăr. Remarcabilă sub aspectul compoziţiei rămâne cunoscuta Noapte de decemvrie, în care multe versuri revin, uneori chiar obsesiv, astfel încât întreaga poemă este alcătuită dintr-o alternanţă de refrene, între care sunt prinse celelalte versuri care nu se repetă. Acest fapt l-a determinat pe Tudor Vianu să numească acest tip de creaţie „compoziţie împletită“.

3.2.8. În fine, este firesc să amintim de rima interiora care reliefează valoarea limbii vorbite, demonstrează spontaneitatea poporului nostru, inteligenţa, imaginaţia şi simţul lui fin de observaţie. Rima interioară are o valoare expresiv-pitorească deosebită. În exemplul următor: Nalt ca bradul / Prost ca gardul efectul estetic emană din cumulul de procedee lingvistice specifice acestui gen de mesaje populare: concizie, comparaţie, elipse, simetrie. Cimilitura (ghicitoarea), una dintre speciile literaturii populare, constituie o „figură de compoziţie” ce se remarcă prin jocul de cuvinte, prin simbolismul fonetic şi uneori prin rima interioară, ca în exemplul următor: Lată – peste lată, peste lată – îmbujorată, peste îmbujorată – crăcănată, peste crăcănată – măciulie, peste măciulie – limpezeală, peste limpezeală – gălbeneală şi peste gălbeneală – huduleţ (Ion Creangă).

3.2.9. Din exemplele examinate până aici putem conchide că sunetele nu sunt nici frumoase, nici urâte, nici atrăgătoare şi nici respingătoare, deşi M. Grammont afirmase că unele vocale sunt vesele, altele triste, iar D. Caracostea considera că unele cuvinte par frumoase, în timp ce altele par urâte. Ceea ce am putea afirma cu certitudine e că doar în structuri fonetice concrete ele pot genera o exprimare eufonică sau neeufonică. În limba literară exprimarea trebuie să fie armonioasă, plăcută auzului, evitându-se sunetele stridente, nemuzicale, cacofonice.

Bibliografie

Caracostea, Dumitru, Arta cuvântului la Eminescu. Iaşi: Editura Junimea, 1980.

Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române. Iaşi: Editura Polirom, 2000.

Câmpeanu, Eugen, Stilistica limbii române. Morfologia. Cluj-Napoca: Editura Quo Vadis, 1997.

Constantinescu Dobridor, Gheorghe, Dicţionar de termeni lingvistici. Bucureşti: Editura Teora, 1998.

Coseriu, Eugenio, Introducere în lingvistică. Cluj [-Napoca]:Editura Echinox, 1995.

Coteanu, Ion, Gramatică. Stilistică. Compoziţie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1990.

143

Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Editura Nemira, 2001.

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia. Iaşi: Institutul European, 1999.

Dragomirescu, Gheorghe, Dicţionarul figurilor de stil. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1995.

Dragomirescu, Gheorghe, Mică enciclopedie a figurilor de stil. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.

Găitănaru, Mihaela, Adjectivul în limba română. Piteşti: Editura Universităţii din Piteşti, 2002.

Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică şi stilistică. Bucureşti: Editura All Educational,1997.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975.

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române. Iaşi: Editura Polirom, 1997.

Irimia, Dsmitru, Introducere în stilistică. Iaşi, Editura Polirom, 1999.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane. Bucureşti: Editura Ştiinţifica Enciclopedică, 1986.

Miclău, Paul, Interjecţiile. În Semiotica lingvistică. Timişoara: Editura Facla, 1977, p.179-186.

Mihail, Andrei, Ghiţă, Iulian, Limba română. Fonetică, Lexicologie, Morfosintaxă. Bucureşti, Editura Corint, 1996.

Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,1972.

Negreanu, Constantin, Procedee stilistice. Rima şi aliteraţia. În Structura proverbelor româneşti. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.185-204.

Oancea, Ileana, Semiostilistica. Timişoara: Editura Excelsior, 1998.

Petraş, Irina, Teoria literaturii. Dicţionar – antologie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1996.

Seche, Luiza, Seche, Mircea, Dicţionarul de sinonime al limbii române. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1999.

Vianu, Tudor, Studii de literatură română. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1965.

3.3. Valori stilistice ale nivelului lexical

3.3.0. Marca directă poate preexista sub forma unei valori stilistice cunoscute, ca în cazul figurilor semantice: metafora, metonimia etc. Nivelul lexical-semantic este cel la care

144

sensul apare în legătură cu expresia acestuia, sub forma semnului verbal, manifestat în cuvânt, dar şi în construcţii mai largi, sintactice chiar. Construirea sensului este un proces, semantica demonstrează că un cuvânt nu are sens în afara contextului său, iar actul lecturii, descoperirea unui text, este o colectare de operaţii semantice. Sistemul lexical al unei limbi, fiind o reflectare a universului, un tablou la lumii, oferă viziunea despre realitate specifică poporului care o vorbeşte, în special prin vocabularul popular, cra ecomportă o încărcătură expresivă apate. Când vine vorba de valorile stilictice ale sistemului lexical, se are în vedere originea sau structura onomatopeică a lexicului (a plescăi, a hodorogi, a fâşăi); structura morfologică a unităţilor lexicale (a se cocoşa, a se împăuna, îndrăcit), reflectând adeseori un proces metaforic (ghiocel, gura-leului, floarea-soarelui etc.); caracterul polsemantic al celor mai multe unităţi de vocbular; dezvoltarea sensurilor figurate (a se stinge „a muri”, înnegurat „trist”, plouat „necăjit”, înfocare „pasiune”, ciubotă „prost”, pisălog „insistent” etc.); formarea unor expresii şi locuţiuni prin intermefiul unui proces metaforic (a şterge putina „a pleca pe furiş”, a tăia frunză la câini „a sta degeaba; a lnevi”); exprimarea unei atitudini subiective în conţinutul semantic al termenilor; ironie, tandreţe, sarcasm etc. (hârţoage, lingău, a se hlizi, zgârâie-brânză etc.) etc. Prin urmare, resursele expreivităţii lexicale constau în utilizarea cuvintelor polisemantice, în valorificarea sinonimiei, antonimiei, iminimiei, paronimiei, inclusiv a unităţilor de argou şi jargon, a profesionalismelor şi regionalismelor, a expreiilor şi locuţiunilor cu valoare afectivă (ţipenie de om nu le va deschide uşa; m-a vârât în toţi spărieţii - Ion Creangă), a cuvintelor şi sensurilor arhaice sau regionale; stabilirea unor relaţii de simetrie, de opoziţie prin surprinderea constrastelor, a antonimelor sau prin paralelism lexico-semantic; expoatarea resurselor afective ale derivarii, prin utilizarea diminutivelor, augmentativelor (dragaliţă doamne; draguţ de biciuşor; văduvoi bătrân; hoţomanul de Pavăl - I. Creanga), a prefixelor sugestive, inclusiv a contaminării (Bine-ai venit, nepurcele!; Mai fiecare tovarăş al meu furluase câte ceva - Ion Creanga);a compunerii (Păsări-Laţi-Lungilă; dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul-gainilor - Ion Creanga); îmbogăţirea sensurilor prin metaforă, metonimie, sinecdocă, eufemism, ironie, hiperbola (sensuri figurate); folosirea mijloacelor lexical-semantice pentru a exprima umorul, satira (jocul de cuvinte, unităţi neologice, paradoxul). În mod special subliniem faptul că mijloacele de formare a cuvintelor accentuează, mai ales, expresivitatea limbajului popular prin motivarea subiectivă a conţinutului semantic al termenilor noi: utilizarea frecventă a sufixelor diminutivale şi augmentative - articolaş exprimă dispreţ, poezioară – ironie, prostălău – depreciere etc.; a prefixelor ce exprimă iterativul sau superlativul – enunţul am citit şi am răscitit, dar tot degeaba! Exprimă nemulţumirea, dar şi exasperarea etc.; folosirea curentă a unui număr mare de termeni compuşi – gură-cască, pierde-vară, papă-lapte, zgârâie-brânză etc.

3.3.1. Lexicul unei limbi se diferenţiază nu numai din punct de vedere semasiologic, dar şi din punct de vedere funcţional şi stilistic, adică sub aspect valoric şi de frecvenţă. Deşi valoarea stilistică şi cea funcţională nu fac parte din conţinutul semantic propriu-zis al unităţilor lexicale, totuşi acestea determină, în mare parte comportamentul unităţilor de vocabular pe axa sintagmatică. Mai mult, lexicul cu restricţii funcţional-stilistice intră în relaţii semasiologice de omosemie, omolexie, antisemie şi parasemolexie cu lexicul literar al limbii. În sincronie, sistemul lexical al limbi literare poate fi divizat în două mari subsisteme: fondul lexical de bază (sau curent, esenţial, principal) şi fondul lexical auxiliar sau suplimentar. Vocabularul de bază al limbii rămâne, în linii mari, intact de-a lungul secolelor, asigurând astfel stabilitatea sistemului lexical, şi include unităţile lexicale, inclusiv instrumentele gramaticale, fără de care

145

nu poate fi vorbită limba română şi fără de care este inimaginabilă viaţa poporului român, în timp ce fondul auxiliar se caracterizează prin mobilitate relativ mare şi include diferite straturi lexicale distincte (neologisme, arhaisme, regionalisme, argotisme, cuvinte indecente etc., etc.). Evident, fondul lexical de bază se caracterizează printr-o mobilitate relativ mică şi se extinde din punct de vedere cantitativ odată cu evoluţia societăţii şi cu progresul ştiinţifico-tehnic.

3.3.2. Dacă vocabularul limbii, luat în ansamblul său, reprezintă un fenomen fluent, imprecis şi imposibil a fi cuprins în întregime, urmează să admitem că unele elemente ale lexicului manifestă o existenţă mai puţin contestabilă în raport cu altele. Astfel, în urma unei analize multilaterale a sistemului lexical al limbii literare, constatăm că acesta se diferenţiază din mai multe puncte de vedere. În situaţia în care sistemul vocabularului românesc este examinat pe axa temporală, distingem o opoziţie lexico-semantică între lexicul arhaic şi cel neologic, o altă opoziţie pe axa spaţială – între lexicul literar şi cel regional, o a treia opoziţie pe axa socială între lexicul literar şi cel argotic, de jargon, profesional etc. şi, în fine, o ultimă opoziţie între vocabularul marcat stilistic şi cel neutru din punct de vedere stilistic.

3.3.3. În fine, este necesar să avem în vedere următorul fapt: caracterul finit la un moment sincronic al limbii presupune prezenţa unei reale continuităţi semantice între sensurile cuvintelor existente. Această proprietate a lexicului este determinată de un fapt comun şi trivial, că în limbă nu sunt şi nu pot fi cuvinte izolate sub raport semantic. Fiecare cuvânt este legat prin zeci şi sute de relaţii cu sensurile altor cuvinte. Aceste relaţii, pe lângă cele de sinonimie, de paronimie, de antonimie, derivative, de polisemie, includ, prin urmare, şi cuvintele diferenţiate din punctul de vedere al utilizării în timp, în spaţiu, în societate şi în anumite stiluri ale limbii. În baza acestui fapt putem admite că procesul de trecere semantică de la un cuvânt la altul este infinit, întrucât o astfel de mişcare perpetuă presupune sinuozităţi imprevizibile, reveniri şi repetări.

3.3.4.Vocabularul de bază sau esenţial

3.3.4.0. Sistemul lexical al limbii române este constituit dintr-un centru care include toate cuvintele absolut necesare funcţionării normale şi o periferie care înglobează subsistemele lexicale secundare, suplimentare, între centru şi periferie existând, în mod firesc, zone de tranziţie. În centrul sistemului lexical al limbii române literare se situează lexicul de bază sau esenţial, iar le periferia acestuia – lexicul auxiliar. Fondul lexical de bază este cunoscut şi folosit de toţi vorbitorii limbii române literare, cunoscând trei forme de diferenţiere stilistică: neutră sau nemarcat stilistic şi marcat stilistic, adică folosit fie în stilul familial, fie în cel popular.

3.3.4.1. De altfel, vocabularul de bază merită să atragă o atenţie sporită atât din partea lexicografilor şi a lexicologilor, cât şi a stilisticienilor. Mai mult, aşa cum confirmă cei mai mulţi specialişti în materie, procedeele de care dispunem actualmente pentru identificarea vocabularului curent sau de bază al unei limbi sunt empirice, unicul criteriu fiind furnizat de conştiinţa lingvistică şi de cunoştinţele lingvistice pe care le manifestă publicul vorbitor al limbii respective.

Pentru a determina volumul lexicului esenţial au fost utilizate diferite metode şi procedee. Mai întâi, s-a constatat că vocabularul uzual cuprinde simultan vocabularul limbii vorbite şi cel al limbii scrise, „dar nici unul, nici altul din aceste categorii nu este definisabil, întrucât limitele ce le separă sunt imprecise…” (G. Matoré). Astfel, pentru franceza elementară sau de bază a fost stabilit, în baza metodei statistice, pornind de la un eşantion al limbii vorbite înregistrate direct pe bandă de magnetofon, un număr finit de cuvinte care ar constitui vocabularul de bază al limbii franceze. Această metodă statistică constă în calcularea numărului de ocurenţe ale unui cuvânt într-un număr concret de texte, determinându-se astfel pentru cuvântul dat gradul lui de frecvenţă. Totodată, indicele de frecvenţă se cere să fie corectat prin acel număr de texte în care apare acest cuvânt. „Eroarea comisă de savanţi şi de

146

cercetători care utilizează criteriul frecvenţei a fost de a crede că este posibil de a număra cuvintele unui vocabular ca şi cum se puteau număra ouăle dintr-un coş izolând pe cele mari de cele mici” (G. Matoré). Pentru a evita erorile constatate în cazul folosirii frecvenţei în calitate de criteriu de identificare a lexicului uzual sau de bază, G. Matoré a utilizat „o altă metodă mai rapidă şi în aparenţă mai puţin ştiinţifică – selectarea prin eliminare, aceasta reducându-se la următoarele: utilizând ca mijloc de referinţă dicţionarele recente (în special Petit Larousse), am radiat din aceste opere toate cuvintele care, în mod vizibil, nu aparţineau la vocabularul de bază, deşi au fost necesare unele tatonări suplimentare, apelându-se la un tablou de frecvenţă a cuvintelor franceze stabilit pe baza dicţionarului Petit Larousse” (G. Matoré). În baza acestor metode, pentru franceză a fost determinat un număr de 2 581 de cuvinte uzuale care pot asigura comunicarea liberă în limba franceză, numărul respectiv urcându-se la 7 700 de unităţi dacă se iau în considerare sinonimele, antonimele, inclusiv cuvintele aflate în relaţii de analogie semantică.

Rămâne să admitem că numărul de cuvinte uzuale, esenţiale sau de bază care formează vocabularul curent al limbii române este cam acelaşi, adică acesta se ridică la 2 500 de unităţi lexicale, aici fiind incluse şi instrumentele gramaticale şi substitutele morfologice. Beneficiind de metoda eliminării propuse de G. Matoré, cercetătoarea Maria Iliescu a identificat, în funcţie de frecvenţa unităţilor lexicale, o listă de 3 040 de cuvinte din fondul lexical comun sau fundamental, dintre care 1 760 de substantive, 447 de adjective, 631 de verbe, 114 adverbe, 38 de pronume, 29 de prepoziţii şi 21 de conjuncţii. O situaţie similară prezintă I. Iordan şi Vl. Robu, care au constatat că, pentru necesităţile curente de comunicare, un vorbitor obişnuit are nevoie de circa 3 – 4 000 de cuvinte, ceea ce reprezintă doar 12.5 – 16% dintr-un inventar de 50 000 de unităţi lexicale înregistrate în dicţionarele curente. Din cele 3-4 000 de cuvinte, 1 000 de unităţi sunt cele mai frecvente şi reprezintă 85% din numărul de cuvinte ale unui text dat.

3.3.4.2. Vocabularul de bază include diverse categorii tematice şi semantice de cuvinte referitoare la:

– corpul omenesc: barbă, băşică, braţ, burtă, buză, cap, carne, călcâi, ceafă, cot, creier, deget, dinte, falcă, faţă, ficat, fiere, frunte, gât, geană, genunchi, gleznă, grumaz, gură, guşă, inimă, limbă, maţ, măsea, mână, mustaţă, muşchi, nară, nas, obraz, os, palmă, păr, pântece, picior, piele, piept, plămân, pleoapă, pumn, rânză, sânge, spate, sprânceană, şale, talpă, tâmplă, trup, unghie, ureche, vână etc.;

– locuinţa şi obiecte casnice: baie, balcon, cameră, casă, cerdac, cuptor, dormitor, duş, etaj, fereastră, foişor, garaj, mansardă, nivel, parter, pridvor, perete, pivniţă, pod, prag, prispă, scară, subsol, toaletă, treaptă, uşă, var, zid; ac, aţă, cheie, ciur, cui, cuţit, lingură, masă, oală; canapea, pat, pernă, plapumă, scaun, secure, sită, urcior, vas etc.;

– diferite unelte: arc, car, căldare, căruţă, ciocan, cleşte, coasă, foarfece, frânghie, furcă, fus, găleată, inel, jug, lanţ, leagăn, lopată, lumânare, luntre, plug, roată, sanie, sapă, scară, seceră, sfredel, sul, şa, şurub, topor, ţeapă etc.;

– acţiuni şi procese importante: a afla, a ajuta, a alege, a alerga, a alinta, a alunga, a ameninţa, a apăra, a apăsa, a aprinde, a arde, a arunca, a asculta, a aşeza, a aştepta, a aşterne, a aţâţa, a auzi, a bănui, a blestema, a bucura, a călca, a căsca, a căuta, a câştiga, a cere, a certa, a chema, a clădi, a coborî, a cumpăra, a cunoaşte, a drege, a fierbe, a iubi, a îneca, a lăuda, a măcina, a năvăli, a păzi, a rămâne, a scrie, a sta, a strica, a şti, a topi, a ţese, a vedea, a zgâria etc.;

– familia: mamă, tată, frate, soră, unchi, nepot, văr, soţ, nevastă, bărbat, bunic, cumnat, socru, fiu, cuscru, moş, tanti etc.;

– nume de fiinţe: om,băiat, bărbat, copil, femeie, fată, muiere, babă; albină, arici,

147

berbec, bivol, bou, broască, capră, căţel, câine, cioară, cocoş, corb, găină, gâscă, iepure, junc, leu, lup, măgar, mânz, miel, muscă, oaie, pasăre, peşte, pisică, porc, pui, purice, rac, raţă, şarpe, şoarece, şopârlă, taur, ţap, ţânţar, urs, vacă, vierme, viespe, viţel, vrabie, vulpe, vultur etc.;

– plante, fructe: alun, brad, burete, carpen, cânepă, cireş, cocean, fag, fân, floare, fragă, frasin, frunză, ghindă, gorun, grâu, hrean, iarbă, in, măr, mur, orz, ovăz, paie, paltin, păr, pleavă, plop, salcie, secară, sfeclă, spic, spin, stejar, stuf, tufă, urzică, varză, vişin etc.

– produse alimentare: aluat, apă, brânză, carne, caş, colac, covrig, drojdie, făină, friptură, lapte, legumă, miere, oţet, pâine, sare, slănină, turtă, ulei, unt, untură, vin etc.

– calităţi şi defecte: ager, aspru, bătrân, blând, bun, cârn, cinstit, cuminte, deştept, drag, dulce, frumos, gol, gras, iute, lacom, leneş, lung, mut, orb, prost, rău, scurt, slab, subţire, surd, tânăr, trist, urât, vesel, viclean, voinic, vrednic, zdravăn, zgârcit etc.;

– mediul înconjurător: afară, apă, brazdă, cald, câmp, cer, curte, cutremur, deal, frântură, frig, fulg, gard, ger, gheaţă, hotar, izvor, întuneric, luceafăr, lumină, luncă, munte, nisip, nor, ogor, pajişte, pământ, ploaie, poiană, praf, râpă, râu, secetă, soare, stea, trăsnet, tunet, umbră, vale, vânt, vifor, zăpadă etc.;

– cuvinte legate de timp: zi, noapte, seară, dimineaţă, amiază; an, lună, săptămână; primăvară, vară, toamnă, iarnă; luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică; azi, ieri, alaltăieri, mâine, poimâine; ceas, curând, târziu, vreme etc.

– locul: acolo, afară, aici, aproape, departe, înainte, înapoi, înăuntru, jos, sus etc.;

– modul: bine, greu, iute, încet, repede, uşor etc.;

– culoare: alb, albastru, galben, negru, roşu, verde, vânăt etc.

3.3.4.3. În această ordine de idei amintim că vocabularul uzual este inclus în întregime în dicţionare, fără a se manifesta reticenţe deosebite faţă de un cuvânt sau altul şi ca urmare vocabularul curent este tratat cel mai detaliat în operele lexicografice. Acesta include unităţile lexicale ce intră în uzul scris sau vorbit al unui cititor cu nivel mediu de cultură, definiţia acestora fiind ilustrată din abundenţă prin exemple ce prezintă funcţionarea lor în discursul scris sau vorbit, în toate stilurile funcţionale ale limbii naţionale: beletristic, oficial-juridic, publicistic, familiar, colocvial, religios etc. Mai mult, el include şi un număr considerabil de cuvinte numite tradiţional neologice. Lexicul comun asigură continuitatea limbii în timp şi spaţiu, adică în evoluţie istorică şi pe axa teritorială de răspândire a limbii române. Vocabularul comun sau curent se opune tuturor celorlalte straturi lexicale ale vocabularului, diferenţiate fie din punct de vedere temporal, fie din punct de vedere spaţial, fie, în fine, din punct de vedere social sau profesional. În acelaşi timp, vocabularul de bază, împreună cu sistemul gramatical şi cel fonetic, constituie, în opinia lui Iorgu Iordan şi Vladimir Robu, „nucleul limbii, factorul ei de stabilitate şi de dezvoltare”.

3.3.5.Diferenţierea temporală a lexicului

3.3.5.0. Din punctul de vedere al diferenţierii temporale, lexicul limbii române se divide în lexical neologic şi lexic arhaic.

3.3.5.1. Vocabularul neologic se impune, în lingvistica română, prin falsă originalitate. Un exemplu concludent în această ordine ne idei îl constituie modul de interpretare a noţiunii neologism în studiile de românistică. Astfel, sunt considerate neologisme împrumuturile „recente”, intrate în limbă începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum şi o serie de cuvinte formate în interiorul limbii române prin combinarea a două sau mai multe elemente formative, dintre care cel puţin unul este neologic. Cu alte cuvinte, „termenul

148

neologism (cuvânt nou) cunoaşte două accepţii: în sens larg, este neologism orice cuvânt nou, împrumutat sau creat prin mijloace interne; în sens restrâns, numai cuvântul străin, împrumutat la o dată nu prea îndepărtată, se numeşte neologism” (Iorgu Iordan şi Vladimir Robu). Prin urmare, neologisme propriu-zise ar urma să fie considerate „cuvintele împrumutate în perioada de timp acoperită de conceptul limbă română contemporană şi despre care vorbitorii au conştiinţa că sunt cuvinte noi” (Iorgu Iordan şi Vladimir Robu). În baza acestor speculaţii, se ajunge la concluzia că „un cuvânt este neologism atâta timp cât este simţit ca o noutate, iar caracterul neologic al cuvintelor cunoaşte diferite grade, dacă privim lucrurile de pe poziţiile evoluţiei limbii. La stabilirea acestei gradaţii trebuie avut în vedere criteriul timpului şi al frecvenţei. Cu cât un cuvânt se învecheşte şi are circulaţie largă, cu atât se pierde aspectul său de inovaţie” (Iorgu Iordan şi Vladimir Robu). În acest context, putem constata cu satisfacţie că în cele două secole şi mai bine, în special din momentul afirmării Şcolii Ardelene, ca moment crucial al resurecţiei naţionale şi al modernizării conceptelor şi a limbii române, asimilarea neologismelor s-a realizat într-un ritm deosebit de dinamic, îmbogăţind şi rafinând mijloacele de expresie, „potenţând viguros romanitatea ei specifică” (Florin Marcu). O cantitate considerabilă de cuvinte noi a fost luată direct din latina clasică, iar după 1848, din franceză (din domeniul medicinii, al organizării economico-sociale, al ştiinţei, tehnicii şi vestimentaţiei), din italiană (cuvinte din terminologia bancară, muzicală şi teatrală, din cea a artelor plastice şi din cea culinară), din germană (termeni care se referă la unelte, dispozitive ori maşini), din engleză şi din varianta americană a englezei (din terminologia sportivă, cinematografie, medicină, afaceri, ştiinţe şi tehnică) (Florin Marcu).

3.3.5.2. La o analiză cât de cât serioasă a inventarului de cuvinte al dicţionarelor explicative se constată că mai bine de jumătate din vocabularul limbii române moderne este format din neologisme intrate în limbă în decursul ultimului secol şi ceva. Mai mult, comparând inventarul de cuvinte al dicţionarelor explicative cu cel al dicţionarelor de neologisme, constatăm că majoritatea unităţilor lexicale figurează în ambele tipuri de dicţionare. Dar stupoarea este şi mai mare când identificăm prezenţa unor exprimări paradoxale (oximoronice), de tipul „neologism învechit” (a se vedea: babeurre înv.). Suntem de părerea că termenul neologism urmează să fie rezervat numai pentru cuvintele împrumutate de curând dintr-o limbă străină, cele formate pe teren românesc cu ajutorul resurselor interne de derivare sau calchiate după modele străine, iar celelalte unităţi lexicale, cele mai multe „fiind bătrâne ca iarna” în română, urmează să fie repartizate la straturile lexicale corespunzătoare (vocabularul comun sau esenţial, lexicul ştiinţific şi tehnic, vocabularul livresc etc.). Tot în această ordine de idei, ar mai fi o soluţie. Referitor la limba franceză, s-a demonstrat că „dacă se formează sau intră în franceză cuvântul trebuie să ia caracterele unui cuvânt „francez”, fie fizionomia de cuvânt non-savant, fie fizionomia de cuvânt savant, întrucât lexicul nostru se împarte începând cu ultima perioadă a evului mediu în aceste două tipuri” (Wagner). Să amintim că în română, ca şi în alte limbi romanice (franceza, italiana, spaniola), a avut loc un proces similar şi, ca urmare, vorbitorii limbii române fac distincţia dintre cuvintele vechi sau străvechi ale limbii, care se deosebesc mai ales prin aspectul lor fonetic şi cuvintele intrate în limbă pe cale savantă sau livrescă, care de asemenea au o formă fonetică distinctă în raport cu cele neaoşe. Din aceste considerente suntem de părere că a sosit timpul să renunţăm la termenul neologism (cu o semnificaţie atât de extinsă, cunoscută numai în lingvistica română) pentru a numi cuvintele savante, iar termenul neologism să-l limităm la denumirea cuvintelor intrate recent în limbă fie dintr-o limbă străină, fie formate în română, fie calchiate după unele modele străine. În ceea ce priveşte îmbinarea „cuvinte străine”, aceasta urmează să fie utilizată în sensul ei direct şi să fie rezervată numai cuvintelor luate din alte limbi cu tot cu ortografia şi ortoepia originară, fără a se fi acomodat la normele fonetice şi morfologice ale limbii române.

3.3.5.3. Se pare că lingviştii români sunt conştienţi de utilizarea improprie a cuvântului neologism şi caută să-l substituie prin alte unităţi sau îmbinări de cuvinte cu semnificaţie similară, fără a căuta să se edifice în această confuzie terminologică: cuvinte recente, cuvinte străine. Astfel, unii savanţi români disting două categorii de unităţi de vocabular: lexicul moştenit şi lexicul savant, avându-se în vedere cuvintele livreşti, împrumutate din unele limbi

149

străine în perioada de reromanizare a limbii noastre. Totodată, dezvoltarea permanentă a societăţii, a ştiinţei şi tehnicii impune apariţia în vocabularul oricărei limbi a numeroşi termeni care să exprime noţiunile şi direcţiile acestei dezvoltări. Unităţile lexicale din aceste domenii de asemenea fac parte din „fondul savant, numit astfel pentru că s-a format din cuvintele împrumutate, în marea lor majoritate, pe cale livrescă, odată cu obiectele şi noţiunile denumite” (Evseev Şerban). Cu o semnificaţie similară, în prezent se foloseşte sintagma cuvânt recent. În majoritatea limbilor, termenul „neologism” se aplică în principiu la toate inovaţiile din vocabular: vocabule arhaice reluate în epoca modernă, termeni străini şi cuvinte autohtone apărute la o dată recentă. În primul rând, în acest lexic recent se situează achiziţiile operate de diferite tehnici şi mai ales de industrie, de informatică, de biologie şi de medicină, urmează termenii care ţin, mai ales, de sport, de viaţa economică, de politică, de geografia umană, de drept şi de istorie. De obicei, se crede că neologismul este un cuvânt ale cărui formă şi sens sunt în egală măsură noi. Acest lucru este adevărat în unele cazuri: de exemplu, când se formează un cuvânt pornindu-se de la un alt cuvânt existent în română (astfel, verbul a justifica vine din fr. justifier, iar substantivul justificare şi adjectivul justificabil sunt create pe teren românesc, aceeaşi situaţie stabilind şi în cazul cuvintelor: juridic şi juridiceşte, ozon şi a ozonifica, diversiune şi diversionism, profesional şi a profesionaliza, a nichela şi nichelator, a planifica şi planificator, a califica şi a descalifica sau a recalifica, miniatură şi miniatural etc.). În alte cazuri, cuvântul era deja folosit înainte, dar cu o altă accepţie (cf.: crainic „persoană care aduce la cunoştinţă populaţiei poruncile domneşti sau ale autorităţilor” şi crainic „persoană care citeşte informaţiile, comunicările, ştirile oficiale, anunţă programul etc. la un post de radio, de televiziune sau la o manifestare publică; spicher”).

Unele din aceste noutăţi de vocabular, provenind direct din limbi străine, sunt însuşite bine de marele public care le foloseşte fără mustrări de conştiinţă, deşi sunt foarte criticate de puriştii noştri. Acestea sunt, de cele mai multe ori, luate din engleză sau din varianta ei americană şi dacă este cazul să fie prezentate în dicţionar, atunci urmează să fie însoţite de menţiunea anglicism sau americanism, menţiune care, în opinia noastră, ar putea apărea ca o indicaţie obiectivă a unei surse de împrumut recent sau ca o condamnare.

Cu un sens apropiat de cel al termenului „neologism” şi „cuvânt recent”, este folosită şi îmbinarea „cuvânt străin”, care pare cea mai adecvată pentru a desemna cvintele noi împrumutate din limbile occidentale fără a fi acomodate la sistemul fonetic şi cel gramatical al limbii române.

3.3.5.4. Examinând modul de funcţionare a „neologismelor”, constatăm că acestea fac parte din cele mai variate stiluri ale limbii: literar, publicistic, popular, livresc, familiar, ştiinţific, tehnic etc. Mai mult, o mare parte din aceste unităţi lexicale numite neologice au pătruns în limbajul comun al vorbitorilor de limbă română. Şi încă un moment de importanţă deosebită. O parte considerabilă a aşa-ziselor neologisme a pătruns în română odată cu primele monumente literare scrise în română, avându-se în vedere cărturari de talia lui Dosoftei, Antim Ivireanu, Dimitrie Cantemir, cronicarii moldoveni şi cei munteni (a se vedea: S. Puşcariu). Unii lingvişti subapreciază rolul acestor cuvinte savante pe motivul că lucrările autorilor enumeraţi mai sus nu s-au bucurat de o circulaţie deosebită la vremea lor, fără să se ia în calcul numărul de persoane cărturare la acea vreme, întrucât „cărturăria” a căpătat un caracter de masă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dacă nu chiar în prima jumătate a secolului al XX-lea.

3.3.5.5. Pentru a spulbera mitul despre existenţa unor neologisme cu o vechime de peste 200-300 de ani, am spicuit, din operele unor oameni de litere care au stat la temelia scrisului românesc în limba ţării, câteva zeci de cuvinte „neologice”, adică savante, pe care le înseriem mai jos în ordine alfabetică: astronom la Miron Costin şi Dimitrie Cantemir; atomist – la Dimitrie Cantemir; calendar la Miron Costin; catalog la Dimitrie Cantemir; cauză la Dimitrie Cantemir; căpitan la Dimitrie Cantemir şi Ion B.-Deleanu; colos la Dimitrie Cantemir; cometă la Miron Costin; comisar la Ion Neculce şi Miron Costin; consul la

150

Miron Costin şi Ion B.-Deleanu; custodie la Antimn Ivireanul; dictator la Ion B.-Deleanu); epitropie la Dimitrie Cantemir; fantastic la Miron Costin; figură la Dimitrie Cantemir; filosof la Miron Costin şi Antim Ivireanul; filosofesc la Dimitrie Cantemir; filozofie la Miron Costin şi Dimitrie Cantemir; instrument la Dimitrie Cantemir; labirint la Dimitrie Cantemir; melodie la Dimitrie Cantemir; monarhie la Dimitrie Cantemir; monedă în cărţile populare; muzică la Dosoftei, Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir; organ la Dosoftei şi Dimitrie Cantemir); piramidă la Dosoftei şi Dimitrie Cantemir; planetă la Dimitrie Cantemir); politică la Grigore Ureche; pompă la Dimitrie Cantemir şi Ion B.-Deleanu; pompos în cărţile populare; retor în cărţile populare; sentenţie la Dimitrie Cantemir; silogism la Dimitrie Cantemir; sinceritate în cărţile populare; sofisticesc la Dimitrie Cantemir; stemă la Antim Ivireanul şi Dimitrie Cantemir; sumă – la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir; teatru la Dimitrie Cantemir; tiran la Ion Neculce, Miron Costin, Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir şi Ion B.-Deleanu; tiranie la Miron Costin şi Dimitrie Cantemir.

3.3.5.6. În lingvistică şi în special în stilistică, se vorbeşte mult despre necesitatea concordanţei stilistice a lexicului, de excludere a dezacordului stilistic dintre unităţile lexicale. Într-un cuvânt, este vorba de interzicerea utilizării într-un text popular a cuvintelor savante. Cu toate acestea atestăm multe cazuri de coexistenţă a vocabularului popular şi a celui savant, această coexistenţă producând efecte stilistice dintre cele mai imprevizibile. În această ordine de idei este concludentă itilizarea unităţilor savante alături de cele populare în poezia lui George Topârceanu: Drum de vis! E clipa mutei agonii / Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii; Acolo, ca-ntr-un templu, / De-atâtea dimineţi / Contemplu / O tufă de scaieţi; Pe când departe-n zare, / Mirat ca un copil, / Răsare / Un astru inutil...; Cu mâinile sub tâmplă / Cum stau aşa culcat, / Se-ntâmplă / Un fenomen ciudat…; Dar dacă o lăcustă, / Din verdele talaz, / Robustă / Îmi sare pe obraz, — / Din ochii mei dispare / Mirajul interpus...; Pământul încropit / Vibrează / Adânc şi liniştit; Sunt gâze şi gângănii / Ce sar şi fac mereu / Mătănii / Când trec prin dreptul meu, / Şi-mpreunându-şi zborul, / În ierburi îşi ascund / Amorul / Multiplu şi fecund.; Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin; Era o lună plină în fiecare baltă, / Şi-n fiecare undă o piatră de rubin; Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii, / Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri, / Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii; Se ridicau departe prelungi bătăi din palme / Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh; Părea că lapidează tăcerea nopţii calme / O grindină de note zvârlite în văzduh; Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna / Umplând singurătatea de freamăt viu, părea / Că toate laolaltă apostrofează luna; Erau ocări în larma lunaticei orchestre / Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon. / Spuneau Nemărginirii durerile terestre / Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton... / Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară, / Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit / O noapte luminoasă din era terţiară. / Nefericit şi singur ca primul troglodit; Ciripesc cu glasuri mici / Cinteze şi pitulici. / Doar un pui de piţigoi, / Într-un vârf de fag pitic, / Stă cu penele vulvoi / Şi făcând pe supăratul: / — Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul...; Şi deodată, dintre dealuri / Se desprinde larg un zvon / Depărtat şi monoton, / Ca un murmur lung de ape / Revărsate peste maluri...; Iar în urmă-i, din tufişuri, / De prin tainice-ascunzişuri, / Se ivesc pe jumătate / Păsărele ciufulite, / Alarmate / Şi-ngrozite; Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar / Printre galbenele rarişti de stejar, / Cu sfioase campanule şi sulfine, / Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine; Dulce zumzet somnoros şi ireal / Să ne cheme spre poienile din deal; Şi cum stai cu ochii-nchişi pe jumătate, / Soare galben printre ramuri nemişcate / Să-ţi învăluie-n tăcere şi-n lumină / Fruntea mică de domniţă bizantină; Iar la-ntoarcere, să trecem prin păşuni / Şi prin funduri de livadă cu aluni, / Printre garduri fumurii şi solitare / Ce se uită-n

151

urma noastră cu mirare...; Cu acorduri lungi de liră / I-au răspuns fâneţele; Mai târziu, o coţofană / Fără ocupaţie / A adus o veste-n goană / Şi-a făcut senzaţie; Şi-auzind din depărtare / Vocea lui tiranică, / Toţi ciulinii pe cărare / Fug cuprinşi de panică...; Un lăstun, în frac, apare / Sus pe-un vârf de trestie / Ca să ţie-o cuvântare / În această chestie. / Dar broscoii din răstoacă / Îl insultă-n pauze / Şi din papură-l provoacă / Cu prelungi aplauze; Un ţânţar, nervos şi foarte /Slab de constituţie, / În zadar vrea să ia parte / Şi el la discuţie; Poliţai din naştere, / Peste baltă şi boschete / Vine-n recunoaştere / Cu poruncă de la centru / Contra vinovatului, / Ca să-l aresteze pentru / Siguranţa statului... / De emoţie, în surdină, / Sub un snop de bozie, / O păstaie de sulcină / A făcut explozie. / Florile-n grădini s-agită. / Peste straturi, dalia, / Ca o doamnă din elită / Îşi îndreaptă talia. / Trei petunii subţirele, / Farmec dând regretelor, / Stau de vorbă între ele: / „Ce ne facem, fetelor?...“ / Floarea-soarelui, bătrână, / De pe-acum se sperie / C-au să-i cadă în ţărână / Dinţii, de mizerie. / Şi cu galbena ei zdreanţă / Stă-n lumina matură, / Ca un talger de balanţă / Aplecat pe-o latură... / Între gâze, fără frică / Se re-ncep idilele. / Doar o gărgăriţă mică, / Blestemându-şi zilele, / Necăjită cere sfatul / Unei molii tinere, / Că i-a dispărut bărbatul / În costum de ginere. / Împrejur îi cântă-n şagă / Greierii din flaute. / „Uf, ce lume, soro dragă!“ / Unde să-l mai caute? / L-a găsit sub trei grăunţe / Mort de inaniţie. / Şi-acum pleacă să anunţe / Cazul la poliţie; Jos, pe-un vârf de campanulă / Pururea-n vibraţie, / Şi-a oprit o libelulă / Zborul plin de graţie; Mic, cu solzi ca de balaur, / Trupu-i fin se clatină, / Giuvaer de smalţ şi aur / Cu sclipiri de platină; Dar deodată, pe coline / Scade animaţia... / De mirare parcă-şi ţine / Vântul respiraţia. / Zboară veşti contradictorii, / Se-ntretaie ştirile... / Ce e?... Ce e?... Spre podgorii / Toţi întorc privirile. / Iat-o!... Sus în deal, la strungă, / Aşternând pământului / Haina ei cu trenă lungă / De culoarea vântului, / S-a ivit pe culme Toamna, / Zâna melopeelor, / Spaima florilor şi Doamna / Cucurbitaceelor... / Lung îşi flutură spre vale, / Ca-ntr-un nimb de glorie, / Peste şolduri triumfale / Haina iluzorie; Gâze, flori întârziate! / Muza mea satirică / V-a-nchinat de drag la toate / Câte-o strofă lirică. / Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe / Iarna mizerabilă, / Mă cuprinde o tristeţe / Iremediabilă...; A venit aşa, deodată, / Toamna cea întunecată. / Lungă, slabă şi zăludă, / Botezând natura udă / C-un mănunchi de ciumafai, — / Când se scutură de ciudă, / Împrejurul ei departe / Risipeşte-n evantai / Ploi mărunte, / Frunze moarte, / Stropi de tină, / Guturai...; Doar pe coastă, la urcuş, / Din căsuţa lui de humă / A ieşit un greieruş, / Negru, mic, muiat în tuş / Şi pe-aripi pudrat cu brumă: / — Cri-cri-cri, / Toamnă gri…; „N-o să mai iubesc“, zisese / Biată-mi inimă naivă, / Dar văzându-te pe tine, / A căzut în recidivă; La fereastra ta-mi zâmbiră / Toate florile din glastră, / Numai floarea cea mai dulce / A fugit de la fereastră; Ochii negri, faţa albă / Păr întunecat şi mare, / Inima — un sloi de gheaţă. / Alte semnalmente: n-are; Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete. / El stă cuprins de-o presimţire gravă; Eu nu ştiu limanul spre care / Pornesc cu bagajul acum, / Ce demon mă pune-n mişcare, / Ce taină mă-ndeamnă la drum ; În scurtul popas al vieţii / Vreau multe scimbări de decor; Am stat la mansardă o lună; Când luna-mi venea la fereastră, / Oraşul părea că mă cheamă / Să-i văd în lumină albastră / Fantastica lui panoramă... / Mai sus, într-o cameră mică, / Făceau împreună menaj / Un moş, un actor şi-o pisică; Iar dincolo, jos, la etaj — / O damă cu vizite multe / Şi-alături de ea un burlac, / Un demon serios de la Culte / Cu cioc şi cu ghete de lac; În faţă sta coana Irina / Şi-n curte, un fost arhivar; Şi iar am plecat mai departe, / De teamă să nu mă fixez; M-a dus pretutindeni puterea / Aceluiaşi tainic resort;

152

Ce demon te-a ursit să stai / Pe trepiedul tău barbar, / În noaptea limpede de mai?...; Un fum subţire se ridică / Din lampa ta cu abajur... / Şi iată, ca-n atâtea rânduri, / Ai devenit sentimental; În căptuşala-i de mătasă / Te-ndeamnă visul tău curat / Să pui o formă graţioasă / De picioruş aristocrat...

3.3.5.7. Din punctul de vedre al stratificării temporale a lexicului, vocabularul arhaic se opune celui neologic. Arhaisme sunt etichetate cuvintele care au încetat a mai fi frecvente în limbă, trecând în fondul pasiv al acesteia ca treptat să fie date uitării de generaţiile care vin în loc. La nivel lexico-semantic există arhaisme lexicale (de exemplu: crâşmă, crâşmar, dugheană, dughenar, prăvălie, feredeu, heleşteu, simbrie, voroavă etc.) şi arhaisme semantice (a se vede substantivul moşie cu sensul de „pământ strămoşesc; patrie”: „Spancioc este încă tânăr. În inima lui este iubire de moşie” C. Negruzi). Aşadar, arhaismele sunt cuvinte vechi ieşite din circulaţie şi înlocuite cu alte cuvinte (vezi: feredeu – baie, oştean – soldat sau ostaş, florar – aprilie, cireşar – mai, cuptor – iulie, brumărel – octombrie etc.) sau cuvinte care au dispărut odată cu dispariţia obiectului denumit de acestea (comp.: opaiţ, iţari, îmblăciu, opincă, berneveci etc.).

3.3.5.8. Tot în categoria arhaismelor ar trebui incluse istorismele, întrucât acestea, ca şi arhaismele, nu mai sunt în uzul limbii contemporane, fiind date uitării odată cu trecerea perioadei de timp în care erau folosite. Din categoria acestora fac parte unităţile lexicale din perioada veche şi din cea a dominaţiei turceşti asupra Ţărilor Române: agă „ofiţer de ieniceri” şi „prefect de poliţie”, domnitor „conducător ereditar sau ales de boieri al Ţărilor Române”, logofăt „demnitar superior al curţii domneşti”, jitnicer „boier responsabil de grânele domneşti”, dărăban „infanterist”, puşcaş „artilerist”, haraci „bir plătit Porţii Otomane”, uric „bun transmis prin moştenire”, vodă „conducător ereditar sau ales de boieri al Ţărilor Române” etc. În categoria istorismelor includem şi cuvintele ce urmează: divan, mazil, răzeş, boier, medelnicer, căminar, adjutant „(ieşit din uz) plutonier de aviaţie” etc.

În situaţia în care cuvântul arhaic sau istoric este urmat de menţiunea „în Ev. Med., în Imperiul Otoman”, acesta se cere a fi considerat drept un element arhaic românesc, indicându-i-se semnificaţia respectivă (a se vedea: achingii s. m. pl „Călăreţi turci care trăiau din pradă de război”). De altfel, dicţionarele nu fac o distincţie netă între arhaisme şi istorisme, astfel substantivul beizade este marcat cu menţiunea arh. (DEXI) sau înv. (DEX), deşi acesta ar putea fi calificat ca istorism. Arhaismele istorice sunt prezentate uneori cu menţiunile „în Ev. Med., în Ţările Rom.” (a se vedea: agă „Comandant de plăieşi însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă, iar mai târziu cu menţinerea ordinii publice în capitală” ) sau „în trecut; în Ţările Rom.” (a se vedea: agie, angara etc.).

În funcţie de specificul manifestat, arhaismele pot fi: arhaismele lexicale care ţin de vocabular şi denumesc cuvinte ieşite din limbă din cauza dispariţiei obiectului, meseriei, obiceiului etc: grămătic, pârcălab, copist, stolnic; arhaismele fonetice care se refera la pronunţia veche a cuvintelor, deşi ele nu au dispărut din limba: a îmbla “a umbla”, a împle “a umple”, a rumpe “a rupe”, samă “seamă”; arhaismele morfologice care se referă la forma veche a parţilor de vorbire, la flexiunea acestora: inime “inimi”, greşeale “greşeli”, aripe “aripi”, ruinuri “ruine”; arhaismele semantice care cuprind acele sensuri care au dispărut din limbajul curent, deşi cuvintele ca atare continuă să existe cu alte înţelesuri: prost “om simplu”; nemernic “străin”, pribeag; rost “gură”; cunt “motiv”.

În operele literare, arhaismele sunt elemente stilistice, artistice, deoarece au rolul de a evoca atmosfera, culoarea epocii conturate în creaţia respectivă sau sunt mijloace de caracterizare pentru personajele literare, care ilustrează prin limbaj, o anumită tipologie.

Pentru limba română din Basarabia, au devenit istorisme acele unităţi lexicale care ţineau de administraţia de stat şi economică sovietică: soviet, soviet sătesc, colhoz, colhoznic, sovhoz, comsomolist, activist, pionier, octombrel, comitet executiv etc.

153

3.3.5.9. Este inadmisibil să fie confundate cu arhaismele sau cu istorismele unităţile lexicale împrumutate din unele limbi europene care denumesc realităţi specifice pentru antichitatea greacă, romană sau cele specifice pentru realitatea socială, economică şi culturală a altor ţări în genere. care, în dicţionar, sunt prezentate cu diverse menţiuni: „în Grecia antică” (a se vedea: agora s. f. „Piaţă publică centrală în care aveau loc principalele activităţi publice, civile, religioase, economice”; agoranom s. m. „Magistrat responsabil de controlul pieţei, de controlul activităţii economice a cetăţii”; aditon s. n. „Încăpere secretă a unui templu grecesc”), „în antic. Romană” (a se vedea: aerarium s. n. „Tezaur public”), „în antic.” (a se vedea: agonal adj. „Care ţine de agonale”) sau „în mit. Greacă” (a se vedea: amazonomahie s. f. „Luptă a amazoanelor cu diverşi eroi” ) etc.

3.3.6. Diferenţierea spaţială a lexicului

3.3.6.0. Lexicul limbii române se diferenţiază nu numai din punct de vedere temporar, aşa cum este cazul arhaismelor şi neologismelor, ci şi din punct de vedere spaţial, teritorial. În situaţia dată în lingvistică se vorbeşte despre regionalisme, provencialisme sau cuvinte regionale, provinciale.

3.3.6.1. Vocabularul regional este forma cea mai cunoscută a diferenţierii teritoriale a sistemului lexical al limbii române. Lexicul regional, din punctul de vedere al extinderii spaţiale, se opune celui literar care este cunoscut şi utilizat pe tot spaţiul locuit de români. Aşadar, regionalismele, inclusiv vocabularul regional, sunt specifice vorbirii populare din anumite zone populate de români. Cu alte cuvinte, în orice regiune, chiar comună sau sat, constatăm prezenţa unor unităţi lexicale sau a unor sensuri care nu sunt cunoscute în alte părţi. În acest sens sunt elocvente următoarele exemple: a aburca, acătării, adicălea, alde, aracan, a bălăcări, belea, calabalâc, hachiţă, ibovnic etc. Prin urmare, regionalismele sunt cuvintele specifice graiului dintr-o anumită zonă geografică a ţării sau o anumită regiune. După specificul manifestării lingvistice, regionalismele pot fi: regionalisme fonetice, care au forme specifice pronunţiei într-o anumită zonă: hier “fier”, hire “fire”, chiatră “piatră”, ghine “bine”; regionalisme morfologice, a căror formă sau flexiune este specifică unei zone geografice: el lucră “el lucrează”; el mâncă “el mănâncă”; el mere “el merge”; s-o dus “s-a dus”; regionalisme lexicale, care dispun de un sens cunoscut, dar cu formă specifică unei regiuni: omăt “zăpadă”, păpuşoi “porumb”, colb “praf”, niţel “puţin”, pâclă “ceaţă”, însărătură “murătură”.

Prin urmare, limba română comună cunoaşte două procese diametral opuse de evoluţie. Pe de o parte, constatăm prezenţa unei relaţii de continuitate teritorială dintre diferite graiuri, iar, pe de altă parte, constatăm o discontinuitate dintre diferite graiuri. În acelaşi timp, urmărind funcţionarea limbii pe axa teritorială, ajungem la concluzia că această continuitate se bazează pe prezenţa elementelor comune, care asigură unitatea limbii, iar discontinuitatea marchează prezenţa diferenţelor locale. În acest context, urmează să amintim că delimitarea strictă dintre lexicul comun şi cel regional se poate face în baza cercetărilor dialectale asupra limbii. În operele literare, regionalismele sunt elemente stilistice, artistice, deoarece au rolul de a evoca atmosfera, culoarea vorbirii într-o anumită zonă evocată în creaţia respectivă sau sunt mijloace de caracterizare pentru personajele literare, care ilustrează prin limbaj, o anumită tipologie.

3.3.6.2. Totodată, este momentul potrivit să amintim că limba română, cu toate micile ei diferenţieri regionale, se caracterizează printr-o unitate inimaginabilă în raport cu celelalte limbi romanice şi nu numai. Dacă vorbitorii unor limbi europene (italiana, franceza, germana etc.) pot comunica între ei numai datorită cunoaşterii limbii literare unice, atunci românii, chiar vorbind limba „de-acasă”, adică graiul lui de baştină, se pot înţelege cu orice român, indiferent din ce zonă este originar cel din urmă, dat fiind că diferenţele de pronunţie şi cele lexicale sunt cunoscute, de regulă, de cei mai mulţi vorbitori de română. Dacă admitem că este vorba de o comunitate regională în care oamenii spun burtă, a ciupi, cimitir, plapumă, varză, pepene verde,

154

pepene galben etc. şi de o altă comunitate vecină sau îndepărtată în care oamenii spun foale sau pântece, a pişca, ţintirim, ogheal, curechi, harbuz, zemos etc., analizând această situaţie, vom constata că înţelegerea şi comunicarea verbală dintre vorbitorii celor două comunităţi se realizează practic fără nici un obstacol în pofida acestor deosebiri insignifiante de vocabular şi eventual de pronunţie. Astfel, este întru totul justificată constatarea că „pe teritoriul lingvistic românesc nu există o diversificare atât de adâncă, încât să dea naştere unui fel de bilingvism, adică la situaţii în care vorbitorii unui grai să vorbească acasă graiul local, iar atunci când depăşesc zona acestui grai să fie nevoiţi a folosi limba comună a întregului popor ca pe o altă limbă, nici în ceea ce priveşte fonetismul, nici în ceea ce priveşte lexicul, nemaivorbind şi de sistemul lexical” (Iorgu Iordan şi Vladimir Robu).

3.3.6.3. Mai jos propunem o serie de unităţi lexicale regionale: ademană (Trans.) „ispită; mită”, ahotă (Mold.) „însufleţire” albumiţă (Trans.) „floare-de-colţ”, alestincă (Mold.) „ţesătură de bumbac”, a amiji (Mold.) „a aţipi”, amiroană „împărăteasă; boieroaică”, amuş (Mold.) „groapă cu apă şi var în care sunt argăsite pieile”, a andăli „a umbla fără rost”, androc „fustă de lână lucrată în casă, cu dungi colorate, purtată mai ales de femeile bătrâne”, aoleală „văicăreală”, aplecuş „miel de lapte”, apotecar (Trans.) „farmacist”, apotecă (Trans.) „farmacie”, arac „şanţ de scurgere”, aranie „vas de aramă cilindric cu toarte groase, folosit pentru fierberea rufelor sau a vopselelor; tavă mare de aramă”, arasta „piaţă mică într-un oraş; uliţă strâmtă cu prăvălii vechi, din centrul unui oras”, arcer „bucată de lemn de arţar pietrificată în apă”, archiş „ienupăr”, archit „curpen”, argăsăriţă „femeie care se ocupă cu tăbăcitul pieilor de animale; nevasă de tăbăcăcar”, astragaci „unealtă în formă de sapă folosită la întins talpa”, auş „moş”, babană „parte a cuptorului unde se fierbe zerul şi jintuiala”, birăiţă (Trans.) „soţie de birău”, birşag „amendă”, a birşăgălui „a amenda”, bitang „vagabond; copil nelegitim”, bârsă „bucată de fier care uneşte între ele brăzdarul, cormana şi plazul plugului”, boască „tescovină”, bobletic „prost, bleg”, boboş „glob ocular; pupilă”, boboşit „holbat”, a se boboşa „a se umfla”, bobot „acces”, bobotaie „vâlvătaie”, a boboti „a arde cu vâlvătăi şi trosnituri”, bobou „manta groasă de lână sau de păr de capră”, bocşă „grămadă de lemne pregătite pentru a le transforma prin ardere în cărbuni”, bodolan „os mare”, boghet „cu un smoc de pene pe cap; moţat”, a boi (Mold.) „a vopsi”, boia (Mold.) „vopsea”, boială (Mold.) „vopsea”, boieriţă „boieroaică”, boire (Mold.) „vopsire”, boit (Mold.) „acoperit cu vopsea”, boit (Mold.) „vopsire”, boitar „ajutor de păstor de porci”, bojdeucă (Mold.) „casă mică şi sărăcăcioasă”, bolbotină „buruiană folosită ca hrană pentru păsări”, bolişte „boleşniţă”, bolând „nebun”, bolocan „bou mare şi greoi”, bolocănos „mare şi ciolănos”, bolohoniţă „femeie mută; femeie proastă”, bolozan „luntre mică”, boltaş „proprietar de prăvălie”, boltă „local cu tavanul boltit; prvălie”, bomb „pom fructifer asemănător cu caisul”, branciog „sol calcaros”, babaroi „văduv care vrea să se recăsătorească”, babie „smoc de seminţe din vârful fuşteiului cepei sau al usturoiului”, bacliu „minciună”, badoacă „cutie de lemn pentru păstrarea obiectelor mărunte”, badog „tinichea”, badraganie „umflătură pe corp”; baftan „om lacom la mâncare”, bagdadie „plafon, tavan”, bahnă (Mold.) „loc mlăştinos”, balcic „loc nămolos”, balcâz „foarte urât”, balercă (Mold.) „butioaş”, balercuţă (Mold.) „butoiaş”, balie „vas circular din doage pentru spălatul rufelor sau pentru îmbăierea copiilor”, bambură „învălmăşeală de oameni”, bandol „cârpă, obială”, bandură „cârpă de pânză groasă”, baraban „tobă mică”, baraboi „plantă”, barabulişte „teren cultivat cu cartofi”, barabuşcă „cartof”, barac „câine cu blană şi mustăţi mari”, barşon „catifea roşie”, bartă „podoabă în formă de cunună”, baschină „bluză de stambă, ajustată deasupra şoldurilor, cu marginile largi, formând creţuri mari, purtată de femei (la ţară)”, basma „balot de tutun de calitate superioară, împachetat în mod special”, batişte „curte”; babaică „vâslă; lopată”; băbăreasă „femeie bătrână care ştie să lecuiască, să descânte, să ghicească”, băbătie „babă”, băcie „stână”, a băciui „a prepara brânzeturi”, băciuire „preparare a brânzeturilor”, băcuiaţă „faţă de pernă folosită ca desagă”, bădan „vas mare”, a bădădăi „a umbla fără rost”, bădărău „mămăligă sau pâine prăjită”; băgău „tutun rămas în lulea”, a bărăni „a vrea cu insistenţă”, bărbânţă „vas din doage în care se păstrează lapte, brânză”, beldie „prăjină lungă şi subţire; tulpină lungă de plantă; buruiană”; belfer „învăţător”, bendel „bucată de corn pusă de cizmar între talpă şi piele, când taie marginea tălpii”, berechet „belşug”, a berlui „a căptuşi”, berneveci

155

„pantaloni ţărăneşti”, bicher „om petrecăreţ”, a becheri „a se ţine de petreceri”, bonc „fără dinţi”, a se boncăi „(despre cerbi, vite etc.) a emite sunete puternice şi prelungi; a scoate sunte prelungi în perioada împerecherii”, a se boncălui „(despre cerbi, vite etc.) a emite sunete puternice şi prelungi”, bondoc „stâlp care sprijină coasta prispei”, bondraş „tăun”, bondreţ „larvă a viermului de mătase”, bondriş „om încotoşmănat”, bodrânjeală „lucru de clacă”, a bodrânji „a lucra fără îndemânare”, bongoase „istorioare hazlii”, a bontăni „a bate la uşă”, bonţ „vârf; colţ”; borbonac „pietricică de dimensiunea unei alune”, borcănat „(despre nas) mare, gros şi umflat (ca un borcan)”, borcănos „(despre nas) mare, gros şi umflat (ca un borcan)”, borcut „apă minerală; borviz”, boreasă „femeie măritată”, a borfăi „a jefui; a scotoci”, borhan „stomac de vită”, borilă „vânt de miazăzi care aduce ploaie”, bornac „colăcel ce se dă copiilor care colindă la Moş Ajun”, a bornăi „a zumzăi; a mormăi; a boncăi”, boroană „grapă”, a boroni, boronire, boronit „prelucrare cu boroana”, boronit „prelucrat cu boroana”, bortă „gaură”, a borteli „a găuri”, bortelire „găurire”, bortelit „cu gaură”, a borti „a găuri”, borticică „găurică”, bortit „găurit”, bortitură „gaură”, boscar „scamator”, boscărie „scamatorie”, boscoană „descântec”, a bosconi „a descânta”, bosconire „descântare”, bosconit „vrăjit”, bosconitură „vrajă”, bostan „dovleac” ; bostană „loc unde se cultivă pepeni; pepenerie; harbuzărie”, bostanagiu „cultivator de pepeni; pepenar; bostangiu; harbuzar”, bostănar „cultivator de pepeni; pepenar; bostangiu; harbuzar”, bostănărie „loc unde se cultivă pepeni, legume; pepenărie”, boşar „pepene de Brăila”, boşoaică „umflătură; tumoare”, boştinar „cumpărător de boştină”, boştină „rămăşiţă din fagure după scoaterea mierii şi cerii”, botar „persoană care face sau vinde bote”, botă „vas din doage de lemn, înfundat la capete, pentru transportul şi păstrarea lichidelor”, botei „turmă mare (de oi, de cerbi etc.)”, boftor „cizmă cu tureatcă înaltă şi încreţită la gleznă”, botină „gheată înaltă pentru dame sau pentru copii, încheiată cu butoni sau cu elastic”, brac „rămăşiţă inutilizabilă”, brăcie „brâu lung de lână, cusut pe la margini cu mărgele”, a brăcui „a separa alegând ce este bun”, brăcuire „alegere prin separare”, brăcuit „ales prin separare”, brădui „brăduţ”, a brăhni „(despre căprioare, cerbi” a scoate sunete răguşite şi sacadate de spaimă”, brăhnit „scoatere de sunete răguşite şi sacadate de spaimă”, a brăzdui „ a trage brazde”, brăzduire „tragere de brazde”, briptă „cuţit sau briceag cu mâner de lemn”, brod „vad; bac”, brudar „persoană care manevrează un pod plutitor”, bruft „tencuială primară aplicată pe perete fără a fi netezită”, a bruftui „a pune pe perete cu mistria; a brusca”, bruftuială „aplicare de bruft” brumar „luna a zecea; octombrie”, brusnat „durduliu”, buc „rămăşiţă de la vânturarea seminţelor de cânepă sau de in, după măcinarea boabelor de cereale”, buclucuri „obiecte fără valoare”, budihace „monstru”, budihaie „momâie”, buduhală „monstru”, buft „pântece”, a se bufti „a se umfla” bugă „taur mai mare de patru ani”, buged „umflat de boală”, a bujdi „a năvăli, a ţâşni”, bulboacă „vâltoare”, bulgur „grâu râşnit sau pisat”, bulhac „băltoacă”, bulicher „cuţit mare şi lung”, bunget „pădure deasă şi întunecoasă”, bungheală „analiză concentrată cu ochii”, a se bunghi „a privi cu atenţie”, buntaş „conspirator; rebel”, burcă „haină lungă de lână, purtată de bărbaţii de la ţară”, busurman „musulman”, butar „dogar de buţi”, butărie „atelier de buţi”, butnar „meşter de vase din doage”, butnărie „meşteşug practicat butnar; atelier de butnar”, butucar „silvicultor”, butură „butuc” etc.

3.3.6.4. De altfel, etichetarea unităţilor lexicale ca fiind regionale nu totdeauna corespunde realităţii de limbă. Astfel verbul a (se) aburca, marcat cu menţiunea reg., este frecvent mai ales la scriitorii moldoveni („Şi după ce a datla pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca blestemată, s-a aburcat voiniceşte până deasupra” (Alecu Russo); „Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: „Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!” (Ion Creangă). „– S-o luăm pin grădina poblică; sărim gardul şi tăiem drumul de-a dreptul; ce s-o mai înconjurăm! – Mă aburci? Întreabă sfios ţăranul. Şi femeia îi răspunse: – Te-oi aburca, stârchitură!” (Emil Gârleanu), dar şi munteni sau transilvăneni („Stăpâne, care-n ceriu aburci pe tron de raze, Pe scaun de argint, Mai dă-mi atâta viaţă să văz că în extaze Balaurul perind… !” (Mircea Cărtărescu); „Apoi femeia şi-a desfăcut cu-o singură mişcare brâul, a suflat în lampă şi s-a aburcat la cucurigu, lângă bărbat-său” (George Topârceanu); „Sisoe stătu oarecum la îndoială. Îi cuprinse la urmă grumazul cu braţele şi i se aburcă în spate, unde rămase nemişcat cu genunchii sprijiniţi de şoldurile ei pietroase” (George Topârceanu).

156

Pentru a ne convinge de subiectivismul lexicografilor în procesul de atribuire a menţiunii regional, este suficient să comparăm exemplele de mai jos, aparţinând unor scriitori moldoveni, munteni sau transilvăneni: „Cu adevărat, tu eşti stăpânul a toată făptura, tu eşti mântuitorul lumii, tu eşti Dumnezeul nostru, pre tine cu mare pohtă te aşteptăm, de tine doriiam, de tine însetoşam, pre tine adăst de atâta vreme” (Antim Ivireanu); „Mai adăstaţi puţin, ostaşi, şi vă voi duce într-o ţară unde se găseşte cu îmbelşugare mătase, aur, diamante şi tot felul de avuţii” (Nicolae Bălcescu); „Şezând cu amânare pe verdeaţă şi-adăstând, Un ţânţar s-a pus pe ure-chea mistreţului” (Anton Pann); „Noaptea-şi întinsese pânza-i de-ntuneric peste sat. Păzitorii, prin unghere, stau ascunşi, cu arme-n mână, Adăstându-l pe Păcală să le vie la-ndemână” (Petre Dulfu); „A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit” (Barbu Delavrancea); „Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână Privind cum apa doarme pe netedul nisip, Cu tâm-plele în palme şi-adăst în umbră până Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână în fluida oglindă, alături de-al meu chip, În străveziu zăbranic aievea se iveşte O tainică-arătare… „ (Matei Caragiale); „Şi cu toate că nu mergeam în familii, am izbutit să coborâm şi mai jos… Adăstam apoi în piaţă, la ciorba de burtă, până în revărsatul zorilor” (Matei Caragiale); „Frumos vorbi şi subţirel Lapona dreaptă, Enigel, Dar timpul, vezi, nu adăsta, Iar soarele acuma sta Svârlit în sus, ca un inel” (Ion Barbu); „În drum i-adastă codrii vechi, pletoşi, Doinind minuni din vremuri legendare” (Panait Cerna); „Departe, pe ţărmul stâncos dobrogean, Vapoarele-adastă semnalul” (Eugen Frunză); „Apoi, fără să mai adaste … îşi strânse sculele şi le rândui la ascunzătoarea lor obişnuită” (Mihail Sadoveanu); „Sună Someşul în vale, Pe Feleac – pustiu urcuşul!… Cată-n zare catedrale Şi adastă, tot adastă” (Mihai Beniuc);. „Heruvul ce-adăstase în tine e bolnav /pe care îl zărisem prin carnea ta, şi pute” (Mircea Cărtărescu); „Chiajna, care-ntr-această grea prilejire ştiuse a întipări pe chipu-i făţarnic o senină şi rece mândrie, adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir şi legat jur-împrejur cu ţăruşi po-leiţi” (Alexandru Odobescu); „Adesea, una adăstăm şi alta întâmpinăm” (Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu); „Mai întâi, din timp m-aş duce să pândesc de la canton, şi s-adăst, zvâcnind, semnalul cantonierului Anton!… „ (Radu Gyr); „O ducea, ori n-o ducea, Că Corbea nu-l adăsta!” (Balade populare româneşti); „– D-alelei, fine Costine, Te-aş adăsta eu pe tine, Mi-e frică de-nşelăciune, Că sunt mari domniile, Mituiesc cu pungile Şi dau cu moşiile, Să-şi taie năşiile!” (Balade populare româneşti). Derivatele adăstare şi adăstat de asemenea par a nu fi regionalisme: „Această sală… slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc” (Alexandru Odobescu); „În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. Barem de-ar fi bătut-o, ar fi scăpat de adăstarea aceasta mai chinuitoare ca orice durere” (Liviu Rebreanu); „Adăs-tarea e pe sfârşite. Va veni apoi, adâncă, uitarea… „ (Matei Caragiale); „După trei săptămâni de adăstat la uşi închise şi de făgăduieli amânate, Ion Ozun îşi înfăţişa universul ca o armată invizibilă de şvabi, libărci şi gândaci de pivniţă, pândindu-l din unghere ascunse să-i dea asalt” (Cezar Petrescu).

3.3.6.5. Cele afirmate anterior nu neagă existenţa lexicului regional, în această ordine de idei fiind concludente următoarele exemple exceptate din operele unor scriitori originari din Moldova: „Se sui într-un copaciu ce se cheamă agud” (Varlaam); „Tresări în agudul înmugurit strigătul cucului” (Mihail Sadoveanu); „Frunză verde trei aguzi, Tare-i rău fără părinţi” (Elena Sevastos); „Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlibar. O ghionoaie toacă într-un agud şi, rar, Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia… „ (Ion Pillat); „Până şi frunzele agudului din apropiere, brumate de cenuşa zorilor, stau într-o miraculoasă neclintire” (George Topârceanu); „Frunză verde de agude, Ian vezi, frate, ce s-aude” (Vasile Alecsandri);”Foaie verde trei agude, Cucuşor frumos de munte, Rămâi în curte şi-mi cântă” (Şezătoarea); „Frunză verde de agude, Ia vezi, frate, ce s-aude? Graiul dulce-a mândrii mele Ori zgomot de potiri grele?” (Folclor); „Măi femeie… multă minte-ţi mai trebuie, zicea tat văzând-o aşa de ahotnică pentru mine” (Ion Creangă); „În ce priveşte pescuitul… eu mă trezisem deodată un ahotnic aprig” (Mihail Sadoveanu); „Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului” (Alecu Russo); „Cum le-om zări, amandea pe ele” (Vasile Alecsandri); „Iar eu, amandea pe uşă afară plângând, şi încep a răcni cât îmi lua gura, strigând megieşii” (Ion

157

Creangă); „Dec! se scoală flăcău de la masă şi vine-ntr-acoace?… dos la faţă ş-amandea la moş Niron” (Vasile Alecsandri); „– Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit… „ (Basme populare româneşti); „Aideţi mai bine, fraţi, Să prindem pe murdari, Pe jderi, pe vulpi, pe angării mai mari.Ce port virtuţi pe gură, Dar dau prin glod şi fură” (Alecu Donici); „Piatra din care se fac acere” (Şezătoarea); „O mulţime de cuconi, ca arina mării de mulţi” (Dosoftei); „Voi mulţi sămânţa ta ca stealele ceriului şi ca arina cea pre lângă budza mării” (Dosoftei); „Borşul ţinut la căldură se bâhleşte” (Şezătoarea); „S-a cufundat în muţenie ca într-o apă neagră, de unde n-avea să mai răzbată nimic. Doar bâhlă şi încruntare” (Victor I. Popa); „Apa era bâhlită şi ne-am fi putut bolnăvi” (Ion Creangă); „– Cu asta ai brodit-o! Ne-am ales un loc de milioane. În timp ce alţii strâmbă din nas la curgerea bâhlită a Bahluiului, poate visează la Neva, ori la Sena, ce zici?! noi ne simţim aici mai ceva ca acasă” (Valeriu Stancu); „Nică, băiet mai mare şi mai înaintat în învăţătură până la genunchiul broaşte, era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popei, căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muşte” (Ion Creangă); „A!… îmi dai blende nitam-nisam, fără să te fi îngrijit mai întâi a-mi plăti măcar ce-mi eşti dator!” (Vasile Alecsandri); „Cu capul bleaşcă de sudoare” (Eusebiu Camilar); „Era udă bleaşcă” (Alexandru Vlahuţă); „Comisarul m-a bătut şi m-a blendit afară” (Vasile Alecsandri); „Amin! bleştesc eu cu jumătate de gură. – Şi eu mă anin, zise Pavel de după sobă” (Ion Creangă); „Baba era umflată cât o bute şi nici nu putea bleşti măcar din gură” (Ion Creangă); „La ce bleşteşti aşa din gură?” (Eusebiu Camilar); „Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleşteşti din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa pământului” (Ion Creangă); „A rămas cu gura căscată, fără să bleştească un cuvânt” (Ion Creangă) etc.

3.3.6.6. Substantivele curechi „varză”, harbuz „pepene verde”, păpuşoi „porumb”, calificate în mod tradiţional ca fiind moldovenisme, în realitate fac parte din lexicul popular. A se compara exemplele de mai jos: „Rădăcinele curechiului” (Dimitrie Cantemir); „Când cade ceva spurcat în vasul au cu vin, au cu oloiu… au curechiu” (Molitvenic, 1676); „Borşul mi-a înăcrit stomacul; mămăliga mi s-a prins în gât şi curechiul cel cu raţă (oţerându-se) brrrrr! … de-aş avea un pic de colonie, să-mi mai dreg mirosul” (Vasile Alecsandri); „Slănină şi făină în pod este deavolna; brânză în putină, asemenea; curechi în poloboc, slavă domnului!” (Ion Creangă); „Să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule şi curechi” (Ioan Slavici). „Şapte raţe cu curechi Şi cinci cupe de vin vechi”(Simion Fl. Marian); „Du-te şi te îndoapă la Soltana lui Ştefan cu raţă pe curechi” (Calistrat Hogaş); „Un blid ca o jumătate de mierţă era plin de curechi acru” (Ion Pop Reteganul); „Căci arma nu este voao dată Ca pă mălaiu doară să-o puteţi vinde Sau să tăiaţi numa căpăţâne Dă curechiu, ci capete păgâne” (Ion B.-Deleanu); „Baba căută să-1 îmbie cu lapte şi-i aduse o oală cu lapte dulce, pe care pacientul îl bău tot, apoi, cu foamea nepotolită, porunci, bătând cu pumnul în masă, spre groaza lecuitoarei, să i se aducă de acasă o pâine de un kilogram, o găină întreagă cu mujdei de usturoi, un castron cu sarmale de curechi, 7-8 plăcintioare şi o oca de vin de la „Bolta Rece”. După ce mâncă aceste bucate, Creangă se-mbrăcă şi părăsi lecuirea cu salce” (George Călinescu); „– Bunica zicea că nu-i pasăre ca porcu’ şi buruiană ca curechiul. – Asta-i zicală să arate cât îs de bune ver-zele cu carne de porc” (Ion Agârbiceanu); „Domnul Stihescu era un proprietar din Basarabia, ţinutul Benderului, vestit prin mărimea harbujilor săi şi prin eroica apărare a lui Carl XII” (Mihail Kogălniceanu); „Scoboram la vale pe o stradă lungă, largă şi dreaptă, cu capul plecat şi plin de gânduri, la o subţioară cu un teanc de cărţi ponosite, iar sub cealaltă cu… un mare şi rotund harbuz turcesc…” (Calistrat Hogaş); „Veselia e agreabilă şi factice, ţinuta uşuratică şi persiflantă, rezultatul artistic o colecţie de planşe impresioniste de un exotism cald, în mijlocul cărora atrage atenţia în mod deosebit piaţa africană cu amestecul de arabi, berberi, negri şi evrei, cu grămezile de curmale putrede, harbuji necopţi, smochine de India, alune negre întinse pe rogojini sub un soare vărsând torente de foc” (George Călinescu); „În Ardeal se numesc lubeniţe, în Moldova li se spune harbuji” (Ana Blandiana); „Trecem prin pieţe, pe lângă munţi de harbuji înalţi cât

158

căpiţele, trecem pe câmpuri semănate cu imense ouă verzi (Doamne, cum o fi arătând pasărea?), trecem întrebându-ne ameţiţi… „ (Ana Blandiana); „Arabii se mulţumesc a cultiva numai puţin păpuşoi, ovăs şi bob, după metodul cel mai primitiv” (Vasile Alecsandri); „Sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chrică, cât ai bate din palme” (Ion Creangă); „M-am hotărât să arunc stârvul. Dar unde? Pe drum? În păpuşoi? Oriunde l-aş fi aruncat, îl putea găsi un ţăran” (Garabet Ibrăileanui); „Păpuşoii plouau sunând în grămadă” (Mihail Sadoveanu); „Grâul, păpuşoiul creşteau văzând cu ochii” (Eusebiu Camilar); „De câte ori cântă ea, atâţia fiorini are să fie coreţul de păpuşoi” (Simion Fl. Marian); „Aveam la dispoziţia noastră o baniţă de făină depăpuşoi, un căuş de fasole şi o traistă de nuci” (Alexandru Vlahuţă); „Coboară din pod unpăpuşoi şi desface grăunţele ce-i trebuiesc” (Şezătoarea); „Apoi începu să se roage: Dacă Pintilie n-are de unde, tătuca dă cei patru saci înapoi, că tătuca are în hambar şi păpuşoi, şi orz, şi grâu; zău că-i dă tătuca, numai să-şi scape băietul!” (Emil Gârleanu); „Pe Faţa locul este nisipos, grâul creşte cât palma şi păpuşoiul cât cotul; pe Râpoasa nici murele nu se fac, iar în vale apa mănâncă rodul” (Ioan Slavici); „Oare n-ar fi bine să sămănăm păpuşoi pe lângă gard şi împrejurul straturilor?” (Ioan Slavici); „Din păpuşoi un iepur sare-n cale: Seninul zilei oare nu-l încântă? Un foşnet lin de frunze-l înspăimântă Şi fuge – parcă cerul se prăvale!…” (Ştefan O. Iosif); „Numai cu coada ochiului se uită şi văzu poarta mare, cu stâlpii înfloriţi acoperită cu coteţul de porumbei, apoi coşarul semeţ ca o casă de om bogat, plin ochi cu păpuşoi, apoi în ogradă o întreagă cireadă de vite, dintre care unele lingeau la un bulgăre zdravăn de sare…” (Liviu Rebreanu); „In sfârşit, dădeau dijmă din toate, plăteau adetiul casei şi erau îndatoraţi să prăşească păpuşoiul de pe locurile mânăstirii, să care lemne, dar şi să ia cât le trebuie” (George Călinecu); „Vine-un car cu patru boi, Încărcat cu păpuşoi; Dindărătul carului, Arendaşul satului, Lipitoarea dracului” (George Dem. Teodorescu); „Foamea da ghes. Şi nici un rost de mâncare sau măcar cu o haraba să-l ducă până-n satul vecin la popa Macarie, care prinde la iuţeală un pui şi-l frige, presărat cu făină de păpuşoi, cât ai clipi” (Vasile Voiculescu).

3.3.7. Diferenţierea socială a lexicului

3.3.7.0. Alături de diferenţierea temporală şi cea spaţială, lexicul limbii se diferenţiază din punct de vedere social. În acest caz este vorba de un anumit număr de unităţi lexicale care funcţionează numai în vorbirea unor anumite clase, pături sau grupări sociale. Cuvintele ce ţin de diferenţierile sociale sunt, în raport cu lexicul limbii române comune, unităţi periferice, din care cauză şi apare problema includerii sau excluderii lor din inventarul de cuvinte al limbii literare. Astfel, argoul este un limbaj folosit de anumite grupuri sociale (elevi, studenţi, delincvenţi), cu scopul de a nu fi înţeleşi cu uşurinţă de cei din jur. Limbajul popular stă la baza argoului, dar cuvintele argotice pot fi şi împrumuturi din alte limbi. Adesea, argourile intră în limba comună, fiind folosite în mediul familiar sau amical, dobândind astfel expresivitate. De exemplu: curcan, gabor, sticlele , toate având în argou semnificaţia “politist”; naspa, ghena, nasol pentru “neplăcut, urât”.

3.3.7.1. Vocabularul argotic intră în componenţa unui limbaj special, numit argou, practicat de unele grupări sociale, de obicei declasate (hoţi, vagabonzi, cerşetori etc.), cu scopul de a nu fi înţeleşi de ceilalţi membrii ai societăţii. Limbajul argotic este de cele mai multe ori un limbaj secret, utilizat de vorbitorii care se sustrag legilor, violează legea în vigoare sau sunt în ceartă cu legea. Argoul există sau mai bine zis parazitează pe baza limbii comune şi nu poate fi vorba de argou decât în raport cu limba comună, pe de altă parte, funcţia principală a argoului constă în păstrarea secretului unor declaraţii sau enunţuri destinate numai celor iniţiaţi.

3.3.7.2. Argoul include unităţi lexicale de origine foarte variată: cuvinte regionale (bostan „dovleac” şi „cap”; govie „mireasă” şi „gură”; cataroi „dambla” şi „gută”), împrumuturi străine (benga „moarte”, cuvânt ţigănesc; a ciordi „a fura”, cuvânt ţigănesc; gagică „amantă”, cuvânt ţigănesc; a hali „a mânca”, cuvânt ţigănesc; a mangli „a fura”, cuvânt

159

ţigănesc; a mardi”a bate”, cuvânt ţigănesc; matol „beat”, cuvânt ţigănesc; a se matosi „a se îmbăta”, cuvânt ţigănesc; a mierli „a muri”, cuvânt ţigănesc; mişto „foarte bun”, cuvânt ţigănesc; şucar „frumos”, cuvânt ţigănesc; a se şucări „a se ferchezui”, format din adj. ţigănesc şucar „frumos”; coinac „om lipsit de putere fizică”, împrumutat din turcescul kainak „oscior”; ififliu „lefter” , împrumutat din turcescul hafifli „uşor”; pleaşcă „chilipir” , împrumutat din bulgărescul пляшка; a potoli „a mânca”, împrumutat din sârbocroatul potuliti; glavă „căpetenie de hoţi” , împrumutat din rusescul golova „cap” etc.), cuvinte autohtone cu sens special sau cu aspectul fonetic deformat (armăsar „cântar fals”, avrămuţ „aur cumpărat prin contrabandă”, berbec „mascul al oii” şi „negustor bogat”; bombă „ştire senzaţională” şi „speluncă”; ciorap „articol de vestimentaţie care acoperă picioarele pentru a le proteja” şi „mănuşă”; ciripitor „pasăre care ciripeşte” şi „denunţător”; copoi „câine de vânătoare” şi „poliţist”; dovleac „fruct de cucurbitacee” şi „cap”; pârlitură „loc ars” şi „cartier lipsit de interes pentru hoţi”; pârnaie „oală mare de lut” şi „închisoare”). În unele cazuri sunt folosite chiar unităţi neologice, atribuindu-li-se o semnificaţie argotică (a se vedea: a accidenta „a induce în eroare”, accidentat „indus în eroare; păcălit; înşelat”, a aranja „a omorî”).

3.3.7.3. În acest context, ţinem să menţionăm că în DEXI este prezentat destul de suficient lexicul argotic, concludente fiind următoarele exemple: a accidenta „a induce în eroare”, accidentat „indus în eroare; păcălit; înşelat”; a aranja „a omorî”; armăsar „cântar fals”; avrămuţ „aur cumpărat prin contrabandă” ; babaros „zar de os folosit la jocul de barbut”; baboi „şef de bandă”; a bali „a fura”; balic „student de anul întâi; boboc”; balire „furt”; bastoane „picioare subţiri”; boabă „punct înscris, gol”; bombagist „persoană care participă la un atentat cu bombă” şi „persoană care lansează ştiri senzaţionale”; bombă „ascunzătoare pentru hoţi”; borş „sânge”; a bubui „a brusca”.

Unităţile argotice, devenind cunoscute persoanelor neiniţiate, pătrund în limbajul comun, inclusiv în literatura beletristică sau publicistică. Elocvente în această ordine de idei sunt următoarele exemple: baban „mare, important” – „– Hai să procedăm ca atunci când plecăm la băut: punem mână de la mână strângem o sumă mai babană… – Cât de babană? îi întrerupse Ghiţă Suhăr aflat întotdeauna în pană de bani” (Valeriu Stancu);başcă „închisoare” – „Nu a fost vârât de un sfert de ceas în başca primăriei” (Mihail Sadoveanu); biştari „bani” – „Geamul portierei coborî încetişor şi un glas de femeie întrebă: „Ai biştari?” (Valeriu Stancu); „O notă de iritare străbătu glasul paraşutei: „biştarii, marafeţii, mălaiul!” (Valeriu Stancu); mălai „profit mare” etc.

3.3.7.4. Este necesar să avem în vedere că aspectul expresiv al cuvintelor argotice se manifestă în afara cadrului natural, în afara argoului, adică atunci când elementele argotice sunt folosite în limba comună sau în cea literară. În raport cu termenii tehnici care au tendinţa de a pătrunde în lexicul general, cel puţin la periferia acestuia, argotismele propriu-zise au un caracter mai secret decât cuvintele tehnice şi au tendinţa de a rămâne un apanaj al limbajelor speciale. De altfel, urmează să avem reţinem că argoul este de asemenea un limbaj special, deşi termenul argou „este rezervat de multe ori pentru limbajul răufăcătorilor” (Coseriu).

3.3.3.5. Jargonul este, de asemenea, o varietate de limbaj special practicat de unele grupări sociale pentru a se distinge sau chiar a se izola de restul vorbitorilor. Vorbitorii unui jargon nu urmăresc atât scopul de a-şi ţine în secret afirmaţiile, cât scopul de a se distinge de alţii, de a epata ascultătorii prin prospeţimea expresiei şi prin efortul verbal de a se impune în faţa ascultătorilor şi de a colora exprimarea. În acest context să amintim de jargonul elevilor şi studenţilor, de cel al militarilor, şoferilor, ospătarilor sau al frizerilor. În acest sens sunt concludente următoarele substantive dirig, dirigă „diriginte”, babacă „elev repetent”, bătrân „student din anii mari”, zexe „lucru care merită dispreţ” (din germanul sechs) etc. Aşadar, jargonul este un limbaj specializat, o varianta a limbii naţionale în care se abuzeazî de cuvinte străine, fie din snobism, fie din preţiozitate verbală: bonjour, madam', O.K., weekend, look. Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor. Astfel, Chiriţa vorbeşte o limbă franceză ridicolă,

160

traducând din romaneşte cuvintele care compun expresiile franţuzeşti; pentru tobă de carte, ea spune un tambour d'instruction, sau pentru flori de cuc - fleurs de coucou, pentru a spala putina - laver le baril ori pentru a vorbi ca apa - parler cornme l'eau etc. (Vasile Alecsandri). Cu alte cuvinte, în piesele consacrate Chiriţei, este de tot ridicolul acel jargon franco-moldav al Chiriţei, aerul pe care şi-l dă ea, îmbrăcând haine „de armazoană”, dar culmea hazului este pretenţia ei de a i se prezenta răvaşele „pe talger” şi angajarea lui „monsiu Şarlă” ca profesor de franceză pentru neisprăvitul şi râzgâiatul de Guliţă, lucru constatat şi de G. Călinescu: „Amestecul de anteree şi fracuri din aceste vodeviluri, de moldovenească grecizantă şi jargon franco-român, de tabieturi patriarhale şi de inovaţii de lux occidental, dă un tablou inedit, încântător pentru ochiul de azi” (George Călinescu).

3.3.3.6. În general, putem admite că în trecut termenul jargon era folosit mai ales pentru a denumi limbajul românilor (sau al altor naţiuni) pretins cultivaţi, amestecat cu vorbe străine deformate fonetic. Termenul jargon era folosit şi pentru a eticheta limba română de la mijlocul secolului al XIX-lea, când se împrumuta, fără discernământ, un număr extrem de mare de cuvinte străine. Tocmai acest aspect avea în vedere Alecu Russo când scria: „Nepitând crede că acest jargon va putea învinge vreodată vestita dreaptă judecată a românului, neputând crede că copii românilor vor ajunge a nu se înţelege cu părinţii lor, neputând închipui că gramaticile vot fi mai tari decât veacurile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să nu ne îngtijim de a vedea intonarea din sistemele erdelene în şcolile noastre” (Alecu Russo). Cu acest sens termenul este atestat la M. Eminescu: „Un jargon ebraico-cosmopolit de-o platitudine excepţională, fără caracter, imitând stilul ziarelor rele din Paris, primejduieşte citirea ziarelor germane din Austria.” (Mihai Eminescu) şi la V. Alecsandri: „Printre curiozităţile acestei locante mai descoperim un servitor arab, care-şi închipuieşte că ştie englezeşte ca lord Byron, când jargonul său se compune din câteva cuvinte spaniole, portugheze şi turceşti; un papagal care de dimineaţă până-n seară repetă frazele: hau du iu du, ai lov iu, învăţate de la stăpânele lui, precum şi mille toneres, deprinse negreşit de la vrun călător francez, şi în fine două june servitoare sprintene, frumuşele, cu ochii mari africani, cu părul negru nepieptănat şi cu pielea aurită de razele soarelui” (Vasile Alecsandri).

3.3.3.7. În fine, termenul respectiv a fost atestat şi cu sensul din definiţia de la începutul acestui subcapitol: „În seara balului ascultase de la oaspeţi toate variantele de stil şi ton: fraze de politeţe, complimente mai îndemânatice sau mai stângace, discuţii greoaie sau uşuratice, cancanuri, glume – unele chiar de mult spirit – cât şi jargonul junilor – juni amici clubişti” (Hortensia P.-Bengescu); „Trenul de Iaşi pleacă de la Bucureşti la ora 13 şi 15 minute, în jargon ceferist. Asta pe româneşte însemnează: la unu ş-un sfert”(George Topârceanu).

În limbajul unor persoane au fost create, cu intenţii glumeţe, parodice cuvinte din unele abrevieri de ocazie: peneve (p.n.v. „pe nevăzute”), pepeceu „sacoşă” (p.p.c. < poate pică ceva) sau din abrevieri din jargonul militar amere (a.m.r.+ cifră „au mai rămas [atâtea zile]”).

3.3.8. Vocabularul meseriilor populare (profesionalismele)

3.3.8.0. Profesionalismele includ cuvintele şi expresiile folosite în diferite meserii populare, în artizanat. Acestea nu trebuie confundate cu termenii tehnici sau ştiinţifici, primii fiind de origine populară, iar cei tehnici şi ştiinţifici sunt internaţionalisme, împrumutate din alte limbi şi sunt de natură savantă. Terminologia meşteşugărească include un număr relativ limitat de cuvinte, majoritatea dintre acestea făcând parte din limbajul comun. Unităţile lexicale din domeniul profesiilor populare denumesc materiale, unelte şi operaţii specifice în domeniul respectiv. Limbajul profesional se caracterizează prin stabilitate lexicală, în sensul că unităţile de care dispune se păstrează chiar dacă uneltele se perfecţionează. Meseriile populare se deosebesc prin numărul de cuvinte de care dispun. De exemplu, limbajul unui cizmar este mai variat decât cel al unui frizer, iar un constructor face uz de un număr mai mare de termeni în raport cu un cizmar. De altfel, ca şi în cazul argourilor sau al jargoanelor, în această situaţie de asemenea se vorbeşte o limbă specială caracteristică unor „grupuri profesionale” (Coseriu).

161

3.3.8.1. La o lectură atentă a listelor de termeni ai meseriilor populare, se va constata cu facilitate că o parte de termeni sunt regionali, iar alţii sunt folosiţi mai rar, cu toate că cea mai mare parte a termenilor de acest fel se includ, de regulă, în inventarul de cuvinte al dicţionarelor explicative. Amintim în continuare o serie de meserii populare: meşteşug, meşteşugărie, artizanat; fierărie, fierărit, făurărie; potcovărie; lăcătuşărie; strungărie, strungărit; tinichigerie; cazangerie; aurărie, orfevărie; spoitorie, dulgherie, dulgherit, tâmplărie, tâmplărit, lemnărie, lemnărit; teslărie; caretăşie, droşcărie, rotărie; dogărie, dogărit, butnărie; rudărie; drăniţit, şindrilşit; pielărie; tăbăcărie, tăbăcărit, dubălărie; cojocărie, cojocărit, blănărie, blănărit; curelărie; hămurărie; şelărie; cizmărie, pantofărie, ciubotărie; croitorie, cusătorie; ciorăpărie; sumănărie; plăpumărie; ţesătorie; mătăsărie; abageie; olărie, olărit; cărămidărie; şiglărit; zidărie; pietrărie; sticlărit; minerit; vărărit; găzărit; lumânărit; frângherie; vopsitorie; tapiţerie; morărit; cărăuşie, cărăuşit; birjărie; plutărie, plutărit etc.

3.3.8.2. Tot în acest context enumerăm în continuare cele mai cunoscute ocupaţii populare: meşteşugar, meseriaş, meşter, meşteraş, artizan, cârpaci; fierar, făurar; potcovar; lăcătuş, strungar; aurar, zlătar; argintar; alămar, arămar; tinichigiu; cazangiu; căldărar; cositorar, spoitor; armurier, zălar, săbier; lemnar, dulgher, tâmplar, teslar, bărdaş; dogar, butnar, văsar, putinar, covătar; rudar, lingurar; pescar, pescăraş, pescuitor, măjar, undiţar, muscar, năvodar, setcar, orier, zătonar, vârşar, vintiragie; păstrăvar; rotar, caretaş, brişcar, droşcar; şindrilar, şiţar, drănicer; parchetar; pielar, tăbăcar, dubălar; cojocar, blănar; curelat, şelar, samargiu; cizmar, pantofar, ciubotar, papucar; croitor; croitoreasă, cusutoreasă, lenjereasă, brodeză; sumănar, zăbunar; plăpumar, plăpumăreasă; ceaprazar, găitănar; şepcar, pălărier, căciular, işlicar; ţesător, ţesătoreasă; abagiu, pânzar; postăvar, postăvăreasă, mătăsar; măcelar, casap; mezelar, cârnăţar, pastramagiu; brutar, pitar, franzelar, covrigar, plăcintar, simigiu; bucătar, bucătăreasă; olar, ceramist, faianţator, olănar; cărămidar, ţiglar; pietrar, cioplitor, mărmurar; sticlar, suflător; şlefui-tor; gravor; zidar; zugrav; spoitoreasă; mozaicar; morar, morăraş, morărel, morăriţă; fântânar, puţar; frânghier, sforar; frizer, bărbier; peruchier; frizeriţă, coafeză; bijutier, giuvaergiu; geamgiu; cărăuş, chirigiu, birjar, vizitiu, rotaş; plutaş; pieptănar; lumânărar; mungiu; lustragiu; lustar; rogojinar; săpunar; tapiţer; vărar; iconar; zugrav etc.

3.3.8.3. În fine, prezentăm o serie de termenii din domeniul pisciculturii populare: 1. substantive: pescuit, pescărie, pescărit; pescuire; undire, undit, năvodire, năvodit; pescar, pescăraş, pescuitor, măjar, undiţar, muscar, năvodar, setcar, orier, zătonar, vârşar, vintiragie; păstrăvar; undiţă, undişoară, spining, lansetă; mulinetă; cârlig, hapcă, pripon, zancă; carmac, perimet, periteag, visilă; ostie, timleac, harpon; plasă, orie, zăgaştină, plavă, mreajă, plopovăţ, rară, setcă, avă, tifan; lăptaş; năvod, talian; reşcă, târboc; opritoare; prostovol, năpastă, plaşcă, trandada, năpatcă; minciog, meredeu, corpac; sirec, radină; vârşă, vintir, ţăpoaică; ţiclă; pescărie; păstrăvărie; 2. adjectiv: pescăresc; 3. verbe şi locuţiuni verbale: a pescui, a undi, a năvodi; a prinde peşte, a arunca undiţa, a arunca harponul, a arunca plasa; a întinde toana (năvodul, mreaja), a închide toana; adverb: pescăreşte.

3.3.9. Lexicul vulgar (licenţios, indecent, injurios)

3.3.9.0. În urma analizei vocabularului licenţios, indecent sau injurios constatăm că acesta este specific unor grupări sociale mai puţin cultivate. Cei mai mulţi lingvişti, inclusiv lexicologii, consideră că unităţile lexicale grosiere ar ţine de lexicul popular sau argotic, deşi cuvintele indecente ar trebui disociate de cele populare şi argotice. În franceză, de exemplu, se consideră că „folosirea înjurăturilor, a termenilor triviali, scatologici sau erotici, limitaţi odinioară la „clasele de jos” şi la unele categorii de persoane mai mult sau mai puţin instruite, care trăiesc separat (actori, artişti etc.), s-a răspândit după secolul al XVIII-lea” (G. Matoré), din care considerente, dicţionarele explicative de proporţii „care se adresează în general unui public vast nu pot, din motive uşor de înţeles, să nu includă termeni pe care societatea bună continuă, mai puţin în teorie, să-i respingă” (G. Matoré). Autorii altor dicţionare se pronunţă categoric împotriva includerii cuvintelor licenţioase în inventarul lor de cuvinte, specificând că dicţionarul nu include „multe cuvinte vulgare din limbajul necultivat” (Словарь русского языка в четырех томах. – Tом I, 7). O poziţie indulgentă în raport cu cuvintele licenţioase şi indecente

162

au manifestat redactorii DEXI, în Prefaţa căruia se afirmă: „inventarul de cuvinte conţine mai mulţi termeni de argou, injurioşi, licenţioşi, porecle depreciative etc. decât dicţionarele anterioare. Astfel s-au înregistrat cuvinte ori sensuri care denumesc părţi ale corpului omenesc, acţiuni etc., cu o largă circulaţie (la nivel popular), evitate de autorii altor dicţionare, fiind considerate vulgare” (Dima, VII).

3.3.9.1. Analizând lista de cuvinte a DEXI am constatat prezenţa mai multor termeni licenţioşi şi expresii injurioase care ţin de denumirea organelor sexuale, de relaţiile sexuale, de denbumirea populară a excrementelor etc. Desigur, cuvintele de acest tip nu pot fi recomandate pentru a fi incluse în dicţionarele pentru uz şcolar, deşi în dicţionarele de proporţii şi în dicţionarele istorice acestea îşi află locul lor meritat. Indiscutabil, nu-i vorba ca toate cuvintele indecente, injurioase urmează să fie incluse, fără discernământ, în dicţionar. Ca şi în situaţia altor limbaje speciale, şi de această dată se cere o anumită atitudine critică şi o selectare serioasă a cuvintelor de acest tip pentru a fi sau nu fi incluse în inventarul unui dicţionar.

3.3.9.10. Termeni tehnici şi ştiinţifici

3.3.9.10.1. Terminologia tehnică şi ştiinţifică formează şi ea un limbaj special, specific pentru un cerc mai mare sau mai restrâns de persoane competente într-un domeniu sau altul. În acest context urmează să subliniem că vocabularul propriu-zis ştiinţific şi tehnic este mult mai numeros în raport cu meseriile, artizanatul. Şi în această ordine de idei este necesar „să facem o distincţie netă între vocabularul ştiinţific şi tehnic, care este de origine savantă sau străină, şi cel al meseriilor, de cele mai multe ori popular, care face parte din fondul vechi al limbii” (G. Matoré). Termenii dispun de unele caracteristici obligatorii, în raport cu unităţile lexicale obişnuite. De obicei, unităţile terminologice sunt monosemantice, lipsite de valori conotative şi, respectiv, de sensuri figurate, au circulaţie internaţională şi nu dispun, în mod curent, de sinonime. În acelaşi timp, urmează să avem în vedere că „definiţiile precise ale termenilor ştiinţifici ţin de competenţa specialiştilor din domeniile respective”, urmărindu-se ca „definiţia termenului ştiinţific să prevină utilizarea lui incorectă în disciplina ştiinţifică dată”, iar în situaţia în care „definiţia nu este destinată dicţionarului de terminologie specială, ci dicţionarului de limbă” „criteriul de determinare a valorii definiţiei se reduce la corectitudinea ei stilistică” (W. Doroszewski).

3.3.9.10.2. Este inutil de a prezenta cifre globale despre volumul acestui strat lexical, dar putem admite că proporţiile termenilor noi adoptaţi recent sunt considerabile, iar numărul termenilor care se cer incluşi în lista de cuvinte a dicţionarelor este în creştere permanentă. Sub raportul ponderii acestui lexic, sunt elocvente următoarele date statistice (deşi se referă la limba franceză, cu mici rectificări ele ar putea prezenta o situaţie similară în română): „În primul rând, în acest lexic recent se situează achiziţiile operate de diferite tehnici şi mai ales de industrie (1/4 din ansamblul de cuvinte noi), de biologie şi de medicină (1/6)… Urmează termenii care ţin de viaţa economică…, de politică…, de geografia umană, de drept şi de istorie. Cuvintele introduse de toate aceste activităţi constituie 1/11 din ansamblul neologismelor de origine tehnică introduse în dicţionar” (G. Matoré). De altfel, creşterea numerică a termenilor ştiinţifici şi tehnici este un rezultat al dezvoltării permanente a societăţii, a ştiinţei şi a tehnicii, având destinaţia să exprime noţiunile şi direcţiile acestei dezvoltări. Să reţinem că terminologia specială face parte din „fondul savant, numit astfel pentru că s-a format din cuvintele împrumutate, în marea lor majoritate, pe cale livrescă, odată cu obiectele şi noţiunile denumite” (Evseev şi Şerban), apropiindu-se astfel de neologisme, dar deosebindu-se de acestea prin faptul că se includ în limbajele speciale, în timp ce neologismele au tendinţa de a fi acceptate, iniţial, de periferia limbajului comun. O parte considerabilă din unităţile terminologice depăşeşte limitele stricte ale domeniului respectiv (astronautică, biochimie, fizică, informatică, medicină, lingvistică etc.) şi este acceptată, cu anumite modificări semantice de rigoare, de vorbitorii instruiţi din cele mai variate domenii, pătrunzând chiar şi în fondul lexical fundamental al limbii.

3.3.9.10.3. În baza examinării listei de cuvinte a dicţionarelor prezentăm în cele ce

163

urmează mai mulţi termeni ştiinţifici şi tehnici din cele mai variate domenii: anat. (abdomen, abdominal, abductor, aboral, abrahial); arheol. (anteluvian); arhit. (abacă, absidă, absidial, absidiolă, acantă); art. plast. (a academiza); astrton. (aberaţie, ablaţiune); biochim. (abiogen, accelerină); biol. (abiogen, abiogeneză, abiologie, abiosestron, abiotic, abiotrofic, abiotrofie, abioză, ablastie, abortiv, ac, acalefe, acantă, acantofag, acantoid, acantologie, acantosferă, acariobiont, acariot, acarofil, acarofitic, accesibil, acelular, acetobacter); bis. (abate, abaţiat, abaţie, ablegat, dar ablegaţie fără menţiune, abreviator, absoluţiune, acatist, acatistier); bot. (abagiubă, abanos, abietacee, abietinee, abrupt, absint, bot, acacia, acaju, acaliculat, acantifer, acantocarp, acantofil, acantofor, acarodomacie, acarp, acarpelat, acarpotrop, acarpotropic, acaul, acefal, achenă); chim.(abrastol, absolut, absorbabil, absorbant, absorbat, absorbtiv, absorbţie, acceptor, acetaldehidă, acetamidă, acetat, acetic, a acetifica, acetificare, acetil, acetilacetic, acetilare, acetilceluloză, acetilcolină, acetilenă, acetilsalicilic, acetilură, acetobutirat, acetoceluloză, acetofenonă, acetoliză, acetonă, acetonitril); chir. (abdominohisterectomie, abdominohisterotomie, ablastie, ablaţiune, abord, absciziune, acetabulectomie); econom. (absorbţie, abstinenţă, abundenţă); estet. (absolut); fiziol. (abducţie, dar abductor e la anat., absorbţie); genet. (aberaţie, acentric); geogr. (ablaţiune); geol. (acadian, acaustobiolit, acaustobiolitic); geomorf. (abis, abluţiune, abraziune, abrupt, absorbant, accident); gram. (ablativ, abstract, acazual); iht. (acantopterigieni); ind. alim. (abator, acadea); inform. (acces, a accesa, achiziţie „citire şi memorare a datelor de către computer”); jur. (abandon, abitaţie, abiturient, a abjudeca, abjudecare, abrogaţie, absenteism, absenteist, absolut, absolutoriu, absoluţiune, a absolvi, absolvire, absorbţie, abuz, accept, acceptant, accesiune, accesoriu); lingv. (ablaut, absolut, accentual, dar accentuabil fără menţiune, accentuare fără menţiune, accentuat, dar a accentua fără menţiune, accentuativ fără menţiune, accentuaţie fără menţiune, acceptabil, acceptabilitate, accident); lit. (accesibilitate); log. (absorbţie, absurditate); mar. (a aborda, abordaj, abordare, abordor, absolut); mat. (abelian, abscisă, abstract); med. (abalienare, abandonic, abarticular, abazic, abazie, abcedat, abcedografie, abces, abdominoventeză, abdominoscopie, abiotrofie, ablefarie, ablepsie, absenţă, absintism, abulic, abulie, abzimă, acalazie, acalculie, acampsie, acantocefaloză, acantocit, acantocitoză, acantoliză, acanton, acantoză, acapnie, acardiac, acariocidie, acarioză, acatafazie, acatagrafie, acatalepsie, acatamatezie, acatizie, acceleraţie, acces, accident, acedie, acefalobrah, acefalobrahie, acefalocardie, acefalochirie, acefalochist, acefalogastrie, acefalogastru, acefalo-podie, acefalorahie, acenestezie, acervul, acetabul, acetabular, acetabuloplastie, acetazolamidă, acetonemic, acetonemie, acetonurie, acetoză, acheilie, acheirie, acheiropodie); milit. (abolla); mineral. (acanit); muz. (absolut, accelerando, accent, acciaccatura, accident); optic. (aberometru, aberoscop, abocluzie, abrahie, abrahiocefal, abrahiocefalie); ornit. (abumarkub, acarinată, aceră); paleon. (acantoceras, acantodactili, acantode, acerateriu); polit. (absenteism, absolutism); psih.(aberaţie, abilitate, ablutomanie, abreacţie, acarofobie, acerofobie); relig. (abjurare, abluţiune, absolut, a absolvi, absolvire); sport. (absolut, ace); tehn. (a abraza, accelerograf, accelerogramă, accelerometru); tipogr. (accidenţar, accidenţe); zool. (acantocefal, acarian, acarologie, acefal, acefalie, acelomate, accetabul, acetabulifere); zootehn. (absorbţie) etc.

3.3.9.10.4. Desigur, termenii ştiinţifici şi tehnici au o frecvenţă relativ redusă în alte stiluri funcţionale ale limbii în raport cu stilul ştiinţific. Cu toate acestea, atunci când acestea sunt utilizate în alte stiluri imprimă acestora o coloratură stilistică şi o valoare expresivă deosebită. În această ordine de idei este edificator lexicul poeziei lui George Topârceanu care reprezintă un amalgam fericit de cuvinte neaoşe şi neologice, inclusiv termeni ştiinţifico-tehnici: Cerul e-albastru / Ca o petală / De miozot; Dar Primăvara, care ştie tot, / Va risipi prin iarba dimprejur /Scântei de-azur — / Albastru miozot ; Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară, / Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit / O noapte luminoasă din era terţiară. / Nefericit şi singur ca primul troglodit; Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar / Printre galbenele rarişti de stejar, / Cu sfioase campanule şi sulfine, / Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine; Jos, pe-un vârf de campanulă / Pururea-n vibraţie, / Şi-a oprit o libelulă / Zborul plin de graţie; S-a ivit pe culme Toamna, / Zâna melopeelor, / Spaima florilor şi Doamna / Cucurbitaceelor...

164

3.3.10. Lexicul marcat stilistic în dicţionar

O masă considerabilă a lexicului exprimă nu numai un sens noţional propriu-zis, ci şi atitudinea subiectivă a vorbitorilor, altfel zis pragmatică, faţă de realitatea desemnată de un cuvânt sau altul. Acest component subiectiv al sensului lexical ajunge uneori să-l domine pe cel denotativ, noţional. De această dată avem în vedere acele unităţi lexicale care sunt expresive prin ele însele. În această ordine de idei, propunem pentru comparaţie următoarele unităţi lexicale: mâncău (glumeţ), târâtură (epitet depreciativ dat unui om de nimic), ofiţeraş (depreciativ), tărtăcuţă (glumeţ), crăpelniţă (popular, ironic). Mai mult, chiar în funcţie de comportamentul unităţilor de vocabular în diferite stiluri ale sistemului lexical se disting mai multe diversificări stilistice ale cuvintelor.

3.3.10.1. Lexicul limbii române cunoaşte mai multe stratificări stilistice. Vocabularul neutru din punct de vedere stilistic nu are coloratură expresivă, acest ansamblu lexical formând aşa-numitul lexic neutru, adică acel ansamblu de unităţi lexicale care nu sunt marcate din punct de vedere stilistic, adic ă este vorba de cuvintele care desemnează obiecte, acţiuni, stări, deveniri, relaţii, calităţii care ţin de viaţa de fiecare zi a omului, fără a conţine o atitudine pragmatică sau expresivă în componenţa sa semantică. Pentru a exemplifica nu avem decât să înseriem doar câteva cuvinte din lexicul comun sau din vocabularul special: adevăr, a adormi, automobil, bărbat, a se culca, a se deştepta, emisiune, fabrică, femeie, frumos, iepure, a se îmbolnăvi, a se însănătoşi, a lucra, lucru, lut, marmură, minciună, motor, piatră, serviciu, soţ, soţie, tată, televizor, tractor, a se trezi, uzină, zeamă etc. Să reţinem că orice nuanţă stilistică a unităţilor lexicale se evidenţiază numai în raport cu lexicul neutru. În acest context urmează să menţionăm că neutralitatea stilistică nu este proprie cuvintelor polisemantice în genere, ci doar unui sens dat. Totodată, când vine vorba de lexicul neutru, este necesar să se aibă în vedere că în cazul în care este vorba de lexicul comun sau de bază, care de obicei este polisemantic, putem vorbi de lipsă de coloratură stilistică doar în raport cu sensurile primare sau nederivate ale cuvintelor, în timp ce sensurile derivate ale acestora pot dispune de o coloratură stilistică mai mult sau mai puţin accentuată. Tot în legătură cu acest strat lexical, urmează să amintim că lexicul neutru nu este evidenţiat în niciun fel în dicţionar, adică nu este prevăzut cu menţiuni privitoare la funcţionarea lui stilistică, ceea ce subliniază lipsa coloraturii stilistice. În literatura de specialitate, lexicul neutru este numit lexic cu gradul zero de expresivitate.

3.3.10. 2. Despre vocabularul cu coloratură stilistică vorbim în situaţia în care unităţile de vocabular comportă o anumită marcă stilistică, avându-se în vedere opoziţia dintre unităţile lexicale neutre din punct de vedere stilistic şi cele care fac parte din alte stiluri ale limbii, care, fiind scoase din anturajul lor natural şi utilizate în stilul obişnuit, obţin o anumită coloratură stilistică. Astfel, folosind cuvintele populare, arhaice, neologice, regionale, argotice, profesionale, tehnice, ştiinţifice, licenţioase sau indecente în limba literară, acestea imprimă textului o nuanţă de prospeţime, de inovaţie stilistică. De altfel, limba literară capătă o pronunţată valoare stilistică prin utilizarea echilibrată a lexicului din toate stilurile limbii. Mai mult, în prezent se produce o interferenţă fericită a celor mai variate stiluri. Astfel, lexicul neologic, savant sau livresc pătrunde masiv în lexicul popular, ceea ce serveşte drept dovadă a anulării opoziţiei stilistice dintre domeniul livresc şi popular al limbii. Într-adevăr, lexicul savant pătrunde intens în prezent în toate stilurile limbii şi nu rareori coexistă cu antipodul său, lexicul popular, în acelaşi context. Utilizarea simultană în poezie a lexicului savant şi a celui popular produce efecte stilistice inegalabile, concludentă în acest sens fiind poezia lui George Topârceanu. Totuşi, culoarea stilistică a lexicului savant nu dispare din această cuază: deseori cuvântul livresc, folosit în vorbire, nu numai că nu pierde caracteristicile sale stilistice, dar şi le manifestă mai pregnant în raport cu lexicul „neutru” şi popular. O situaţie similară constatăm şi în cazul lexicului familiar sau colocvial. Astfel, atestăm folosirea în acelaşi context a cuvintelor savante sau livreşti, care posedă de obicei conotaţii pozitive, fiind „aureolate” de inefabilul poetic datorită folosirii lor în diversele variante ale limbajului poetic (cf. chip, demon, diafan, făptură, flamură, genune, glie etc.) şi folosirea lexicului familiar, popular sau colocvial, care este marcat, de regulă, de conotaţii negative (cf. a căpia, a cotonogi, chiul, chix, hodorog, moacă, mişmaş, şpil etc.) (a se vedea: Evseev şi Şerban). În această

165

situaţie constatăm prezenţa unor efecte stilistice imprevizibile. Pe fundalul stilului neutru, efecte stilistice deosebite poate produce lexicul din aşa-zisele limbaje speciale.

3.3.10.3. Dacă lexicul comun, care se utilizează în toate sferele funcţionale ale limbii, posedă conotaţia „zero”, lexicul special, incluzând terminologia diverselor domenii de activitate ştiinţifică şi profesională, obţine valori stilistice deosebite. Calitatea lor de termeni este marcată în dicţionar de notaţii speciale, care indică sfera de circulaţie a termenului (cf. aeron. = aeronautică, agric. = agricultură, arit. = aritmetică, chim. = chimie etc.). „Termenii medicali sindrom, rezecţie, somatic, letal etc. sau termenii filosofici monadă, ontic, triadă, transcendental, solipsism etc. au o conotaţie scientistă, iar utilizarea lor dincolo de sferele ştiinţelor respective se datorează caracterului prestigios cu care sunt învestite limbajele ştiinţifice” (Evseev şi Şerban).

Efecte stilistice similare se obţin şi în cazul utilizării unor elemente dialectale, regionale în texte literare. Acestea, având o pronunţată conotaţie locală prin savoarea etnografismului pronunţat, determină funcţionalitatea lor în unele stiluri ale limbii literare. În funcţie de frecvenţa cuvântului în vorbire, se evidenţiază opoziţia dintre lexicul uzual şi lexicul rar sau ocazional. În această oridine de idei, se cere să consatatăm că unităţile lexicale cu o frecvenţă redusă fac parte din diferite straturi funcţionale, întrucât menţiunea rar este atribuită unor cuvinte învechite, neologismelor savante, cuvintelor livreşti etc.

3.4. Valori stilistice în planul expresiei unităţilor de vocabular

În planul expresiei unor unităţi de vocabular luate în mod arbitrar pot exista următoarele tipuri de ralaţii formale: 1) omolexie (în termeni tradiţionali omonimie), adică coincidenţă formală totală, 2) paralexie (în termeni tradiţionali paronimie), adică coincidenţă formală parţială, şi 3) eterolexia, adică necoincidenţă totală din punct de vedere formal. Pentru stilistică eterolexia nu prezintă un interes deosebit, ci unul accidental.

3.4.0. Vorbind despre omolexie sau omonimie, este necesar să avem în vedere că aceasta presupune identitatea, uneori întâmplătoare, a formei unor cuvinte: ton¹ „sunet”, ton² „peşte”; lac¹ „apă stătătoare”, lac² „soluţie de răşini utilizată pentru protejarea suprafeţelor unor, obiecte”; război¹ „conflict armat”, război² „instrument de ţesut”. Aceste cuvinte sunt deci omonime pentru că au înţeles diferit, deşi forma lor coincide. Fiecare omonim se defineşte prin propria sa distribuţie în enunţ. Ambiguitatea înţelesului (semnificatului) evocat de învelişul sonor (semnificantul) comun dispare o dată cu realizarea omonimului respectiv în context. Dicţionarele înregistrează omonimele cu intrări lexicografice independente, spre deosebire de cuvintele polisemantice, care nu au intrări lexicografice independente.

3.4.1. Ca şi antonimele, paronimele, sinonimele, omonimele, inclusiv omofonele şi omografele, joacă un rol important în realizarea unor efecte stilistice: Fată Sarră! Eu ţi-am zis asară, Să vezi oul cum se sară; Mamă-ta de-i vie Tu să-i spui să vie Sus în deal la vie (C. Negruzzi). Deseori, omofonia se bazează pe anumite asonanţe care produc asociaţii sau analogii directe, jocuri de cuvinte, în raport cu un cuvânt cunoscut, ca în cazul binei cuniscute butade Ca rol e mare mititelul, în care locuţiunea ca rol este omofonică numelui propriu Carol. Uneori, omonimia se combină cu anominaţia (şi ca urmare apare calamburul), de acestă dată fiind vorba de situaţiile în care omonimia lexicală se stabileşte între numele propriu şi cel comun, ca în exemplul ce urmează: Ureche jură-ntr-un Hasdeu / Hasdeu într-o ureche.

166

Omonimia, omoformia şi, parţial, omografia cunosc diferite forme de manifestare şi includ exemple concrete atât de numeroase, încât, practic, sunt incalculabile, prezentând un interes practic de mare importanţă stilistică. A se compara în această ordine de idei următoarele exemple de omofonie: altădată adv. „odinioară” şi altă dată (adj.+ subst.); altfel adv. „altminteri” şi alt fel (adj.+ subst.); a-i (prep. + pron. pers.) şi ai (art., s., interj., verb auxiliar); a-l (prep. + pron. pers.) şi al art. pos.; a-şi (prep. + pron. refl.) şi aşi (foma de pl. a s. as); a-ţi (prepoziţia infinitivului + pronume) şi aţi (verb auxiliar); nai s. şi n-ai (adv.+ verb); oştire, otavă (subst.) şi o ştire, o tavă (art.+ subst.); oarecare (pron. nehot.) oare care? (adv. + pron. interog.); oarecând (adv.) şi oare când? (adv. + adv.); oarecum (adv.) oare cum ? (adv. + adv.); alegeţi (voi) şi alege-ţi (tu); ai da şi a-i da ; aţi pregăti şi a-ţi pregăti; ca şters şi c-a şters; şi de omografie care coincid grafic,dar seaccentuează diferit: ácele - acéle; véselă - vesélă; călătórii - călătoríi; cópii - copíi; companíe – compánie; háină - haínă; tórturi - tortúri; umbréle - úmbrele; véselă - vesélă etc.

3.4.2. Conversiunea unităţilor lexicale deţine un potenţial stilistic remarcabil, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate. Prin transpoziţie lexico-gramaticală, fiecare parte de vorbire poate prezenta şi reprezenta lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea şi de a recrea universul prin imaginaţie. Prin caracterul său prolific şi activ, prin gama largă de transferuri între clasele lexico- gramaticale, conversiunea se înscrie în categoria faptelor de limbă valorificate din plin la nivel stilistic.

Prin forţa sa sugestivă, substantivul depăseste barierele lingvistice, navigând spre noi orizonturi, cele ale imaginarului poetic. Prin procedeul conversiunii sunt create omonime lexico-gramaticale: adjective - În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acusi – (George Bacovia, De iarnă); adverbe - Îmi părea / Că tu esti mai frumoasă / Iarna (George Bacovia, Boemă); substantive - Dreptul nu să va clinti de orice i s-ar întâmpla (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea); El a fost rău si fiindcă răul / Puterea are de-a învinge… -nvinse (Mihai Eminescu, Demonism); Acest drept al meu nu e (George Cosbuc, Crăiasa zânelor); adverbe - Ea: înalt este boltită şi-ntră-adânc în piatra tare (Mihai Eminescu, Memento mori); Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept (George Cosbuc, Regina ostrogotilor) etc.

Substantivizarea se defineşte ca transformare a unei părţi de vorbire în substantiv cu ajutorul articolelor si al topicii. Să amintim cu această ocazir şi rolul morfematic al prepozitiei, ca element potenţial de substantivare: … Iar întinderea văzduhului dinspre părţile răsăritului se însăila cu trandafiriu…; …Tivea norii cu vişiniu….; … Mânioşi pe roşul ce da foc cerului; Ochii musculiţelor, gămălii de ac tencuite cu cărămiziu (Alexandru Macedonski, Între coteţe).

Prin articulare, substantivul şi conversiunile substantivale se individualizează şi se actualizează, fiind angrenate în relatii contextuale. Funcţia stilistică a articolului, rezultând din colaborarea cu contextul şi morfemele suprasegmentale, este redusă din cauza lipsei de independenţă şi a rolului său morfematic. Din aceste considerente, anumiti cercetători au exclus articolul din subsistemul părtilor de vorbire. Articolul nedefinit poate trezi un sentiment de admiraţie sau de indiferenţă, poate exprima o reactie apreciativă sau peiorativă, poate transformă o situaţie accidentală, temporară într-una permanentă, definitorie: X este insolent - X este un insolent.

Limbajul poetic recurge la articolul definit pentru a crea anumite efecte stilistice. Fiind mijloc de substantivare a adjectivului, prin utilizarea sa, calitatea capătă statut de obiect independent. Procedeul caracterizează şi limbajul paremiologic: Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte; Bate toba surdului, / Dă oglindă orbului; Surdul n-aude, dar le potriveşte; Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul. Adjectivul bogat, de exemplu, poate crea substantivele bogăţie şi bogatul (un bogat), primul purtând marca semantică [+abstract], cel de-al doilea, mărcile [+uman] şi [+concret]. Prin substantivarea adjectivului se poate ipostazia

167

şi o însuşire, nu numai obiectul: Scumpul sau lacomul ascunde avuţiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaşte ca un domn (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea). Substantivele de provenientă adjectivală, transformând calitatea în obiect, proprietatea în substantă, devin deosebit de plastice. În exemplele următoare, trăsătura definitorie se identifică net cu posesorul ei. Posesorul devine întruchiparea însuşirii respective: S-acele milioane, ce în grămezi luxoase / Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă (Mihai Eminescu, Împărat şi proletar); Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi (Mihai Eminescu, Memento mori); Desi sunt obosit de drum, poate vom găsi frumoasa cu ochii de safir, cu cântecul tău pribeag şi străin… (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Substantivarea adjectivelor la vocativ are diverse conotaţii afective, vocativul constituind cazul ce se remarcă frecvent prin încărcătura afectivă maximă: Nu aşé, făţarnico, nu aşé… (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie, … / Dar azi vălul cade, crudo! (Mihai Eminescu, Venere si Madonă); Pe veci pierduto, vecinic adorato! (Mihai Eminescu, Sonet III); Deschide, dă drumu, – adorato (George Bacovia, Note de toamnă); – Răule, te-ai supărat? (George Cosbuc, Supţirică din vecini); Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato (Lucian Blaga, Lumina). Vocativul ce deschide creaţia expresionistă blagiană Izvorul nopţii identifică iubita cu ideea de frumuseţe, depăsind spaţiul concretului, al materialităţii: Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de Negri... Percepută cu ochii sufletului, frumusetea se identifică principiului luminii în noapte. Frumoasa deţine sursele întunericului primordial, dar, în acelasi timp, ea proiectează în jur lumină.

Limbajul filozofic şi al esteticii literare transformă adjective în substantive atunci când însuşirea devine întruchiparea esenţei sau categorie estetică (a se vedea: frumosul, utilul, tragicul, sublimul etc.). Se ajunge astfel la o detaşare totală şi ireversibilă a adjectivului devenit substantiv. Şi scriitorii recurg deseori la aceste forme substantivate: Să reproduci frumosul în forme ne-înveţi (Mihai Eminescu, Icoană si privaz); Ce?…Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire? (Alexandru Macedonski, Ocnele).

În literatură semnalăm si cazuri rare de substantivare a adjectivelor. De exemplu, George Cosbuc foloseste adjectivul substantivat viul, sinonim al substantivului viaţă: A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot (Regina ostrogotilor).

Repetarea, în formă genitivală sau de acuzativ, a adjectivului substantivat constituie superlativul ebraic (procesul de superlativizare se face după model oriental): Dumnezeul Dumnezeilor, Domnul Domnilor, frumoasa frumoaselor, istet între isteţi, sfânta sfintelor.

Prin convergenta criteriilor (semantic, morfologic, sintactic) în fixarea clasei căreia îi apartin, numerale ca: doime, pătrime, jumătate, sfert, sută, mie etc. devin substantive. Ele au gen, caz, categoria determinării, cunosc opozitia singular/plural, asemenea substantivelor. În această categorie intră: nume de cifre, note scolare (optul, zecele, un patru), fracţii (două cincimi), intervale muzicale (doime), cărţi de joc (şeptar), bancnote (expresive sunt formele diminutivale: sutică, sutisoară, miisoară, miuţă, care pot fi întrebuintate emfatic sau peiorativ). În proverbul: Zecile / Mărită secile; / Sutele / Mărită slutele; / Miile / Mărită urgiile. Rima împerecheată devine monorimă, iar ritmul semantic crescendo se creează prin prezenţa simetrică a numeralelor substantivate şi a substantivelor.

Limbajul poetic înregistrează numeroase cazuri de substantivare a numeralului. Prin repetarea numeralului substantivat mii, Eminescu redă imagini panoramice în acord cu starea emoţională intensă: mii de case, mii de coji, mii de doruri, mii de umbre, mii de valuri etc. (Scrisoarea I). Acelasi cuvânt poate sugera şi ideea de atemporalitate sau de nedeterminat: Astfel miile de secoli cu vieţi, gândiri o mie (Mihai Eminescu, Memento mori). Numeralul ordinal poate avea valoare substantivală printr-o restrângere a sferei semantice: opriţi Istoria – cobor la prima / opriţi la staţia Doamne-fereşte (Mircea Dinescu, Doamne-fereşte).

168

Numeralul prima este, în acest context, substitutul substantivului figurat staţia. Şi în exemplele următoare numeralul ordinal este întrebuinţat substantival: Înconjor leagănul şi-ntâia zice: / … / A treia zise tainic:… (Mihai Eminescu, Muşat şi ursitorile). Acelaşi tip de numeral a dat, în timp, naştere unor substantive care nu mai sunt percepute azi ca numerale, chiar dacă sensul originar nu s-a pierdut: cântă ei de gât cu primarul … (Mircea Dinescu, Fiţi liniştiţi). Situându-se în fruntea unei comunităţi, primarul îsi revendică evident un prim loc. În pamfletul de mai sus autorul îsi ironizează însă personajul, înconjurându-l cu o aură negativă.

Dispun de un anumit grad de expresivitate şi formele substantivate ale pronumelui negativ al căror sens este de neant, gol primordial sau stare de spirit: Si iată, din toate, nimicul – / … / – Acestea erau, deci, nimicul (George Bacovia, Controversă); Prin vuietul timpului / glasul nimicului (Lucian Blaga, Ce aude unicornul); Nimicul zăcea-n agonie (Lucian Blaga, Lumina); Nimicul îşi încoardă struna (Lucian Blaga, Moartea lui Pan IV); nimic, nimic / cum este nimicul dintre stele / cum este nimicul dintre degete…(Nichita Stănescu, Axios! Axios!). Rară este forma feminină ce poate sugera obiectul fără identitate sau fiinţa limitată în timp şi spaţiu: Ce sunt eu azi? – o frunză, o nimică (Mihai Eminescu, Ah, mierea buzei tale). Substantivul la plural nimicuri sugerează întâmplări, evenimente care nu (mai) sunt relevante: Câteodată, vremea trece cu nimicuri de acestea, care rămân prea intime sau fără nici o urmă (George Bacovia, Dintr-un text comun); La tovarăsii săi spune veninoasele-i nimicuri (Mihai Eminescu, Scrisoarea III); Cordelute şi nimicuri, / Iată toate-a lui averi… (Mihai Eminescu, Pajul Cupidon…); Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri (Mihai Eminescu, Sonet I); Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, / Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri (Mihai Eminescu, Departe sunt de tine…). Conversiunea pronumelui personal eu este de notorietate. Forma creată prin articulare –eul – este prezentă frecvent în limbajul literaturii şi al psihologiei: De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul (Lucian Blaga, Pax magna); fii amfora eului meu îndărătnic! (Lucian Blaga, Daţi-mi un trup, voi munţilor).

Substantivele de provenienţă adverbială, alături de cele de origine adjectivală au, de regulă, sensuri abstracte, fiind utilizate în expuneri teoretice, maxime, proverbe si zicători: Binele cu bine se răsplăteste; Binele învinge întotdeauna răul!; Între un da şi un nu al unei femei nu încape nici un vârf de ac. Substantivarea transformă adverbe abstracte în obiecte concrete: Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară,” (Mihai Eminescu, Junii corupti); Binele şi răul îi vorbeau cu deopotrivă putere (Alexandru Macedonski, Pe drum de poltă); Am văzut bogăţiile de aur / Şi mătase ale trecutului / Acum ale lui AZI!…” (George Bacovia, Festivă); Acest târziu de tot, pe cristale de gheată, pe distinsul bal (George Bacovia, Bucăţi de noapte); … un mâine în care nu vor mai fi le va ajunge şi pe ele (Alexandru Macedonski, Pe drum de poştă). Adverbele devin substantive atunci când încearcă să exprime ele însele noţiuni: Cu-un dor de mâine, sora lor (George Bacovia, Trec zile); Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri (Lucian Blaga, Somn).

Adverbul aproape devine prin articulare substantiv, se concretizează, păstrând totusi ceva din sensul adverbial originar. În exemplele următoare, acest fost adverb, prin întrebuintare substantivală, primeste sensul de persoană apropiată sufletului altei persoane: Iubeste pe aproapele tău ca pe tine însuţi; Eram mic / şi singur socoteam: ea mi-e aproapele / şi o iubeam (Lucian Blaga, Din copilăria mea).

Aşadar, conversiunea deţine un potenţial stilistic remarcabil, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate. Prin transpoziţie lexico-gramaticală, fiecare parte de vorbire poate prezenta şi reprezenta lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea şi de a recrea universul prin imaginaţie.Prin procedeul conversiunii sunt create omonime lexico-gramaticale: - substantiv: În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acusi (George Bacovia, De iarnă) - adverb: Îmi părea / Că tu esti mai frumoasă / Iarna (George Bacovia, Boemă); - adjectiv si substantiv: El a fost rău si fiindcă răul / Puterea are de-a învinge… -nvinse

169

(Mihai Eminescu, Demonism); adverb: M-am lovit rău la picior; - substantiv (precedat de prepozitie): Luna lin roseste-n faţă de amor şi de mirare (Mihai Eminescu, Memento mori) - locuţiune adverbială: Cetini negre sună-n faţă (Lucian Blaga, Cetini negre); Vreau să răspund pe faţă şi curat (Tudor Arghezi, De când mă ştii); locuţiune prepoziţională: Ci-n faţa mea să lasi încet să-ţi cadă / … vălul morţii (Mihai Eminescu, Rime alegorice); - adjectiv: Salutând a Romei semne cu-a lor mort, adânc surâs (Mihai Eminescu, Memento mori); substantiv: Uscat…stors de dureri este adâncu-i (Mihai Eminescu, Demonism); adverb: Ea: înalt este boltită şi-ntră-adânc în piatra tare (Mihai Eminescu, Memento mori); - adjectiv: A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun (Mihai Eminescu, Memento mori); substantiv: Acest drept al meu nu e (George Cosbuc, Crăiasa zânelor); Dreptul nu să va clinti de orice i s-ar întâmpla (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea); adverb: Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept (George Cosbuc, Regina ostrogotilor); locutiune adverbială: … să-mi spui pe drept … (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea); prepozitie: L-a considerat drept director; locutiune prepozitională: M-am oprit în dreptul lui; - adverb: Eu nu mă simt deasupra şi nu sunt dedesupt (Mihai Eminescu, O, stingă-se a vieţii…); …la tine sunt apele diasupra… (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea); prepozitie: Deasupra frunţii-mi luna-n nouri zace (Mihai Eminescu, Rime alegorice); - adverb: Şi-ţi lasă-n suflet un amar / Şi în gândiri asemeni (Mihai Eminescu, Dacă iubeşti fără să speri); adjectiv: Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunătii…(Mircea Eliade, Maitreyi); prepozitie: …Plop înălţat de-un fir nevăzut asemenea fusului (Lucian Blaga, Sat natal).

Cunoaşterea problemelor legate de omonime, omofone şi omografe este importantă nu numai pentru exploatarea lor în scopuri expresive, stilistice, ci şi pentru utilizarea corectă a acestora în procesul de comunicare, adică pentru cultura limbii nostre. Omonimia prezintă interes atunci când e utilizată cu scopul de a obţine efecte stilistice în comunicare.Scriitorii, uneori şi vorbitorii de rând , fiind conştienţi de existenţa în limbă a unor cuvinte cu acelaşi înveliş sonor, ce trimit la două sensuri diferite, le folosesc în acelaşi context pentru a obţine situaţii neobişnuite: Stau cumătrele la poartă / Limba poartă / Vorba poartă. Efectul stilistic este generat de folosirea omonimelor la jocul de cuvinte: Nicicând asemenea stea / Pe cer ar putea să stea (G. Călinescu), Mie nu-mi trebuie / O mie de lei.

3.4.3. Paronimia constituie un fapt de limbă care generează mari confuzii de sens. Pentru scriitori însă, paronimele devin surse ale expresivităţii: Efimiţa: Bravo, bobocule! nu m-aşteptam ca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii contra mea;…; Leonida: … Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice (I. L. Caragiale, Conul Leonida faţă cu reacţiunea). Iorgu Iordan apreciază că termenii iluzii şi giantă sunt etimologii populare. Noi considerăm cele două exemple drept manifestări ale confuziei semantice, fenomen des întâlnit în opera lui Caragiale, deoarece nu este satisfăcută condiţia existenţei celor trei elemente specifice etimologiei populare (lipseşte elementul inductor). Substituirea se produce direct, chiar dacă, în al doilea exemplu, are loc sub efectul unei vagi asociaţii de idei: geanta – obiectul „atât de necesar avocaţilor fără procese, nu numai pentru a atrage clienţii, ci şi pentru a adăposti în el câte o poliţă falsificată, o scrisorică furată”. dispreţul sau râsul.

Să reţinem că paronimele sunt cuvintele care au similitudini parţiale numai în planul expresiei, în timp ce în planul conţinutului nu au nimic în comun. În această ordine de idei sunt edificatoare următoarele exemple: antonimie „relaţia de opoziţie dintre două cuvinte cu sens opus” – antinomie „contradicţia dintre două principii care se exclud reciproc, dar care pot fi demonstrate logic fiecare în parte”; cauzal „privitor la cauză”- cazual „care are caracter întâmplător; care arată cazul”; corvetă „navă de război de mic tonaj , uşor armată şi foarte

170

mobilă”- covertă „puntea superioară a unei nave”; menaj „gospodărie, familie, căsnicie” – manej „loc pentru antrenament la călărie”; preceptor „educator particular, pedagog” – perceptor „funcţionar încasator de impozite”; a releva „a evidenţia” - a revela „a dezvălui”; adagio „lent” – adagiu „maximă”; alineat „rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii” – aliniat „așezat în linie dreaptă”; atlas „colecţie de hărţi, grafice, imagini” - atlaz „ţesătură asemănătoare cu satinul”; calitate „însușire caracteristică (de obicei pozitivă)”– caritate „atitudine miloasă, plină de generozitate”; campanie „ansamblu de operații militare efectuate pe câmpul de luptă, într-o anumită perioadă de timp” – companie „grup de persoane unite prin relații de prietenie”; a colabora „a lucra împreună”- a corobora „a susține ca fiind autentic”; consemn „ansamblu de obligații stricte, date unui militar în timpul executării serviciului de pază”- consens „înțelegere deplină”; deferenţă „stimă deosebită”- diferenţă „lipsă de asemănare”; eroare „cunoștință falsă” – oroare „dezgust puternic”; a evalua „a examina calitativ și cantitativ stabilind prețul sau valoarea”- a evolua „a trece printr-o serie de transformări, prin diferite faze progresive, spre o treaptă superioară”; ezoteric „destinat numai unui număr restrâns de inițiați într-o doctrină filozofică” – exoteric „accesibil sau destinat tuturor”; fentă „manevră de inducere în eroare a adversarului în vederea creării unui avantaj tactic”- fantă „deschizătură îngustă pentru comunicarea unui spațiu închis cu exteriorul”; fisă „piesă metalică, sub formă de monedă, cu ajutorul căreia se declanșează un automat” – fişă „foaie (mică și groasă) de hârtie sau de carton, de formă dreptunghiulară, pe care se fac diferite însemnări”; a gera „a administra pe socoteala și în locul altuia”- a gira „a garanta printr-un gir”; a insera „a introduce, a include ca adaos într-un text, într-un șir de numere, ca informație într-un ziar sau ca material în masa altui material” - a însera „a rămâne undeva până seara”; insolent „care vădește nerușinare; lipsit de respect” – indolent „lipsit de energie”; inveterat „învechit în rele, în vicii” – învederat „care se poate vedea sau înțelege bine”; a irupe „a ieși la iveală sau a se manifesta dintr-o dată și cu putere” - a erupe „a se revărsa cu putere”; jantă „parte în formă de cerc a roții unui vehicul, pe care se montează pneurile” – geantă „obiect, de obicei de formă dreptunghiulară, cu mâner și închizătoare, confecționat din piele sau din alt material, în care se poartă cărți, caiete sau hârtie de tot felul”; lacună „spațiu gol în interiorul unui corp”- lagună „întindere de apă marină, separată de rest printr-o fâșie de pământ”; nefrită „boală care constă în inflamarea rinichilor” – nevrită „leziune inflamatorie sau degenerativă a nervilor”; nefroză „afecțiune degenerativă a rinichiului” – nevroză „tulburare nervoasă cu caracter funcțional”; omis „trecut cu vederea” – emis „pus în circulație”; a repara „a repune în funcțiune” - a repera „a determina cu ajutorul unui reper”; solidar „legat printr-o responsabilitate și un interes comun” – solitar „care se găsește singur”; a stimula „a face să-și intensifice activitatea printr-un stimul” - a stipula „a indica în mod special (într-un act juridic)”; suveran „conducător absolut al unui stat” – suzeran „latifundiar feudal de care depindeau alți feudali, aflați în raport de vasalitate cu acesta”; sudură „operație de sudare” – sutură „cusătură a celor două buze ale unei răni”; text „fragment dintr-o scriere”- test „probă-standard folosită în psihologia experimentală pentru examinarea aptitudinilor psihice și fizice ale unei persoane”; virtuos „înzestrat cu multe virtuți” – virtuoz „persoană care stăpânește în mod desăvârșit tehnica unui instrument muzical”; albastru „de culoarea cerului senin” – alabastru „ghips alb microgranulos, cu aspect de marmură, din care se fac obiecte de artă și ornamentații”; a apropia „a aduce aproape” - a apropria „a-şi însuşi un bun străin”; a asculta „a percepe cu auzul” - a ausculta a

171

„asculta cu stetoscopul, cu urechea” etc.

Bibliografie

Mihaela Găitănaru, Adjectivul în limba română, , Pitesti, Editura Universitătii, 2002, p.157.

9 Dumitru Irimia,Introducere în stilistică, Iasi, Editura Polirom, 1999, p.89.

12 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, p.261.

13 Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997, p.35.

14 Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.415.

Gheorghe Constantinescu Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Bucureşti, Editura Teora, 1998, p.310.

Gheorghe Constantinescu Dobridor, Morfologia limbii române, Bucureşti, Editura Vox, 1996, p. 81.

3 D.D.Drasoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium,1997, p.21-22.

4 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p.79.

5 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iaşi, Institutul European, 1999, p.8-9.

Ion Coja, Preliminarii la gramatica raţională a limbii române. Gramatica articolului (vol.I), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.26.

Bulgăr, Gh., Dicţionar de paronime, Bucureşti, Editura Lucman, 2002.

Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002.

De Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Polirom, 1998.

Graur, Al., Puţină gramatică, II, Bucureşti, Editura Academiei, 1988.

Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p.206-207.

Iorgu Iordan, Limba „eroilor” lui I. L. Caragiale, [Bucureşti], Societatea de Ştiin e Istorice şi Filologice, 1955, p.32.

Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001.

Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Bucureşti, Editura Teora, 1998, p.193.

172

3.5. Valori stilistice în planul conţinutului unităţilor de vocabular

În planul conţinutului unor unităţi de vocabular luate în mod arbitrar pot exista următoarele tipuri de ralaţii semantice: 1) omosemie (în termeni tradiţionali sinonimie), adică coincidenţă semantică totală, 2) parasemie, coincidenţă semantică parţială, aici incluzându-se şi atnisemia (în termeni tradiţionali antonimia) şi 3) eterosemia, adică necoincidenţă totală din punct de vedere semantic. Pentru stilistică eterosemia nu prezintă un interes deosebit, ci unul accidental.

3.5.0. Omosemia sau sinonimia este relaţia care se stabileşte între două sau mai multe sensuri aparţinând unor cuvinte diferite, în situaţia în care utilizarea acestor sensuri ale unor unităţi lexicale distincte denotă identitate semantică. În acelaşi timp, unităţile lexicale, deşi denumesc acelaşi segment referenţial, se pot diferenţia prin anumite nuanţe semantice de intensitate (susur, şoaptă, freamăt, murmur, zvon; a cugeta, a gândi, a reflecta, a medita, a cumpăni), prin utilizarea în diferite stiluri funcţionale (a făuri, a realiza, a înfăptui, a crea, a plăsmui), prin aria de răspândire teritorială (noroi, glod, tină; curte, ogradă, ocol, bătătură), prin gradul de expresivitate (faţă, obraz, chip, figură, mutră, moacă). Prin urmare, importanţa varierii stilistice a unităţilor de vocabular se impune pentru toate stilurile funcţionale ale limbii române şi din acest punct de vedere sinonimia este un factor determinant în procesul de sporire a expresivităţii limbajului şi de excludere a repetării unor cuvinte în imediata lor apropiere, fără să amintim că în unele situaţii sinonimele, deşi exprimă noţiuni identice sau similare, nu comută în toate contextele virtuale sau, chiar dacă comută, exprimă o nuanţă semantică suplimentară. În linii mari constatăm că unităţile sinonime stabilesc raporturi de variaţie liberă în unele contexte, adică se substituie reciproc, fără a produce modificări în plan semantic (s se compara în această ordine de idei următoarele exemple: s-a făcut timp frumos / sau vreme frumoasă; am închis pasărea în colivie / sau în cuşcă; m-am gândit / am reflectat / sau am meditat / mult la cele spuse de tine etc.) sau raporturi de distribuţie complementară în alte contexte (a se compara imposibilitatea actualizării în aceleaşi contexte a perechilor timp/vreme şi colivie/cuşcă: timpurile verbului, dar nu *vremurile verbului; cuşca sufleorului, cuşca câinelui dar nu *colivia sufleorului, a câinelui). Totodată, sinonimele selectează în mod diferit (în procesul derivării) morfemele lexicale (de la vreme şi derivatele sale s-au format cuvintele vremelnic, vremelnicesc, vremelniceşte, vremelnicie, a vremui, vremuială, vremuire, vremuţă, iar de la timp adjectivul timpuriu).

3.5.1. Deşi se delimitează sinonime totale sau perfecte, absolute - aramă şi cupru; amor, dragoste şi iubire; a deceda şi a muri; noroi, glod şi tină; curte, ogradă, ocol şi bătătură; faţă, obraz şi chip; aproximative sau poetice - cuibar (rotind) de ape pentru vârtej; a lumii mireasă pentru moarte; mere pentru sâni; faruri pentru ochi; primăvara vieţii pentru tinereţe etc.; parţiale, imperfecte sau relative - bun = preţios, gustos, blând; agil = vioi, iute, ager, rapid; a activa = a stimula, a intensifica, a dinamiza, a înviora etc.; lexico-frazeologice - trop = figură de stil; cobră = şarpe cu ochelari; a deceda = a da ortul popii, a-şi da obştescul sfârşit; a fugi = a o lua la sănătoasa; a-şi aminti = a-şi aduce aminte etc. şi frazeologice - a o lua la fugă = a da bir cu fugiţii; a fi într-o doagă = a fi dus cu pluta; a o lăsa baltă = a se lăsa păgubaş; a face spume la gură = a se face foc şi pară; cele mai multe din cele enumerate anterior sunt limitate din punct de vedere funcţional, fără a putea fi substituite în toate stilurile

173

funcţionale.

În continuare prezentăm câteva serii de sinonime sbstantivale (acuitate, subtilitate, pătrundere, agerime, ascuţime; agrement, desfătare, distracţie; aprobare, consimţământ, acceptare; aiureală, delir, zăpăceală, sminteală, absurditate; albie, matcă, vad, curs; albie, copaie, covată, postavă, troacă, căpistere; alean, aspiraţie, dor, nostalgie, melancolie, păs; ameninţare, pericol, primejdie; admonestare, apostrofare, reproş; amestec, ingerinţă, imixtiune, intervenţie; aliaj, combinare, împreunare, unire, melanj, conglomerat, mixtură, amestec; amuzament, agrement, distracţie, petrecere, desfătare; ananghie, suferinţă, neajuns, constrângere, lipsă, necaz, dificultate; anturaj, cadru, mediu, ambianţă, cerc, sferă, societate; aplicare, folosire, întrebuinţare, utilizare; apoteoză, slăvire, glorificare, preamărire, divinizare; acord, învoială, pact, înţelegere; avânt, ardoare, entuziasm, însufleţire, înflăcărare; argument, rezon, raţionament, probă; armonie, concordie, consens, potrivire, bunăînţelegere; armonie, concordanţă, echilibru, simetrie, proporţie, muzicalitate, sonoritate, melodie etc.); verbale (a abate, a divaga, a devia, a se îndepărta, a pălăvrăgi; a abjura, a renega, a lepăda, a refuza, a se descotorosi; a aborda, a începe, a ataca, a demara; a abrevia, a scurta, a reduce, a absorbi, a preocupa, a captiva, a înghiţi; a accelera, zori, a grăbi, a urgenta, a iuţi; a activa, a stimula, a intensifica, a înviora; a acuza, a inculpa, a învinui; a acuza, a incrimina, a învinovăţi; a adapta, a aclimatiza; a adapta, a potrivi, a armoniza, a acomoda, a adecva; a adăposti, a oblădui, a ocroti, a proteja; a afecta, a destina, a acorda, a repartiza; a afecta, a întrista, a îndurera, a indispune; a se afirma, a se impune, a se remarca, a se evidenţia; a afirma, a spune, a zice, a susţine, a declara, a exprima; a alina, a tempera, a potoli, a calma, a domoli, a îmblânzi, a linişti, a uşura; a arbora, a ridica, a afişa; a aresta, a reţine, a deţine, a închide, a întemniţa etc.); adjectivale (aprig, aspru, dârz, nemilos, înverşunat, violent , iute, focos, impetuos, nestăpânit; abătut, deprimat, necăjit, supărat, mâhnit, amărât, demoralizat, descumpănit, melancolic; abil, şiret, viclean, şmecher; abil, descurcăreţ, iscusit, dibaci, îndemânatic, priceput, destoinic; abject, josnic, ticălos, mizerabil, dezgustător; abominabil, teribil, groaznic, înjositor; acru, fermentat, acrit, murat; acru, posac, ursuz, morocănos, respingător; adiacent, contiguu, alăturat, anexat, alipit; agil, sprinten, vioi, iute, ager, rapid; admirabil, excelent, minunat, încântător, splendid, deosebit, fermecător, strălucit; aievea, concret, adevărat, sigur, real, autentic, palpabil; aleatoriu, ocazional, întâmplător, circumstanţial; amator, râvnitor, dornic, iubitor; amator, diletant, neprofesionist; amărât, ponosit, degradat, uzat, jerpelit, vechi; amical, afabil, prietenesc, cordial, amabil; anodin, neinteresant, banal, obişnuit; apatic, rece, indiferent, nepăsător, insensibil; arbitrar, abuziv, samavolnic; arierat, înapoiat, întârziat, nedezvoltat, handicapat; arzător, focos, viu, vioi; arzător, torid, fierbinte, dogoritor; arzător, urgent, presant; bucolic, pastoral, idilic, campestru,câmpenesc; barbar, feroce, crud, rău, dur; burlesc, buf, grotesc, caricatural, caraghios etc.).

3.5.2. Antisemia sau antonimia este o relaţie binară între două sensuri ale unor cuvinte în care semele nucleare dn structura semantică a cuvintelor sunt opuse: cald - rece, bucurie - necaz, a câştiga - a pierde, repede – încet, mare – mic etc. Termenii aflaţi în opoziţie se presupun reciproc, adică aparţin aceleiaşi sfere semantice şi aceleiaşi părţi de vorbire. De exemplu, cald şi rece sunt adjective şi se referă la temperatura unui corp. Opoziţia exprimă relaţii contrare (tânăr - bătrân, util - inutil, lumină - întuneric), relaţii cu orientare diferită (a

174

urca - a coborî, sus - jos), relaţii complementare (adevărat - fals), relaţii de conversiune (a cumpăra - a vinde). În cazul antisemiei, urmează să reţinem că apropierea semantică nu înseamnă decât asemănare, comunitate, dar în nici un caz identitate sau echivalenţă semantică. În opinia lui Silviu Berejan, antisemia (antonimia) este o varietate a parasemiei, reprezentând un caz particular de parasemie.

3.5.3. Antisemia se fondează pe conceptul de excludere logică, noţiunea din urmă desemnând „o relaţie între două formule componenţiale ale căror constituenţi contrastează sistematic” (Tuţescu). În linii mari, antisemia se bazează de asemenea pe fenomenul contradicţiei logice, relaţie între două aserţiuni care, în virtutea sensului lor, nu pot fi adevărate simultan. Opoziţia sau contrarietatea logică care constituie esenţa ontică a antisemiei se manifestă prin distincţii nete în cadrul uneia şi aceleiaşi esenţe (calităţi, relaţii, lucruri, acţiuni, stări, deveniri etc.), având şi manifestări opozitive polare din punct de vedere logic (confr.: greu – uşor, aproape – departe, a urca – a coborî, sănătos – bolnav etc.). Aşadar, opoziţia incompatibilităţii reale formează esenţa logică a antisemiei. În anumite situaţii, noţiunile contradictorii nu sunt decât o negare reciprocă, fără a fi o manifestare limită a calităţii şi exprimă o opoziţie diminuată, redusă, fără a constitui baza logică a antisemiei (confr.: tânăr – vârstnic, tânăr – bătrân), iar în alte situaţii, opoziţia pozitiv / negativ pe care se bazează antisemia maschează aspecte complexe. Astfel, unele varietăţi de antisemie de-semnează o gamă variată de diverse grade de calitate sau de intensitate (comp.: mare – mijlociu – mic; partizanat – indiferenţă – adversitate). În felul acesta antisemia este o relaţie (de obicei binară) de complementaritate între sememele a două unităţi lexicale ale căror seme nucleare sunt contrare.

3.5.4. Antisemantele dispun de o valoare stilistică deosebită. Astfel, este suficient să foiletăm un anumit dicţionar pentru a ne da seama de valoarea lor stilistică sporită, de prospeţimea lor expresivă şi de efectele stilistice, de multe ori, imprevizibile ale acestora. În acest context ţinem să subliniem că, în realitate, cantitatea de antisemante este cu mult mai extinsă în raport cu numărul lor prezentat în dicţionare sau în studiile de specialitate, întrucât acestea sunt elaborate, de cele mai multe ori, pe baza intuiţiei şi a logicii empirice a autorilor, fără a se apela la materialul de limbă concret. Analizând un eşantion reprezentativ de opere literare, publicistice şi ştiinţifice româneşti, aparţinând unui număr de peste trei sute de autori, am constatat că în realitate cantitatea de antisemante este mult mai mare. Importanţa capitală a stilisticii antisemantelor se rezumă la exprimarea contrastului în operele artistice. Cf.: Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; Ea o inimă de aur – El un suflet apostat (Mihai Eminescu); Multe flori sunt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii, Dar se scutur multe moarte (Mihai Eminescu). Antisemantele caracterizează obiecte, fenomene, calităţi, procese, relaţii ce se opun şi această confruntare şi comparare a unor realităţi opuse evidenţiază mai precis şi mai expresiv caracteristicile contrastante ale realităţii descrise. Cf.: Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă (Ion Creangă). Prin forţa de caracterizare bazată pe contrast, antisemantele cunosc o ocurenţă sporită mai ales în constatările de natură generalizatoare (proverbe, zicători, cuvinte înaripate, aforisme etc.): Vodă da, Hâncu ba (Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu); Scump îi omul, ieftin îi omu” (Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu); E scump la tărâţe şi ieftin la făină (Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu).

În mod special ţinem să amintim că antisemantele constituie materialul de limbă principal de construcţie a antitezei – figură de stil constând în contrapunerea a două noţiuni, obiecte, fenomene, acţiuni, calităţi, folosită pentru a evidenţia cât mai expresiv şi mai eficient ideea principală a unei opere literare. În această ordine de idei, opera lui Mihai Eminescu este concludentă (confr. poemele: Împărat şi proletar, Venere şi Madonă, Înger şi demon, Scrisoarea III, Luceafărul, Viaţa etc.).

175

Distingem antisemante cu cu radical diferit (adevăr - minciună; adevăr- eroare; adevăr - fals; iubire - ură; zi- noapte; az - mâine; aici - acolo; bine - rău; mult - puţin; drept - stâng; absent - prezent; comic - tragic; creştin - păgân; a cumpăra – a vinde; a aduna – a risipi; a pleca – a veni; a construi – a dărâma; a râde – a plânge; a întreba – a răspunde; a răsări – a apune; a lua – a da; a afirma – a nega; a curăţa – a murdări; a urca – a coborî; a începe – a termina; a porni – a opri; da - nu; devreme- târziu; intrare - ieşire; câştig - pierdere; pace - război; prietenie - duşmănie; tinereţe - bătrâneţe; putere - slăbiciune; egoism - altruism; admiraţie - dispreţ; vesel - trist; etern - efemer; major - minor; înalt - scund; lung - scurt; curajos - fricos; des – rar); antisemante prefixale (a acorda - a dezacorda; activ - inactiv; comparabil - incomparabil; cert - incert; echitabil - inechitabil; casabil - incasabil; corect - incorect; mobil - imobil; matur - imatur; moral - imoral; legal - ilegal; organic - anorganic; real - ireal; par - impar; perfect - imperfect; perceptibil - imperceptibil; penetrabil - impenetrabil; a monta - a demonta; pudic - impudic; pur - impur; a tăinui - a destăinui; a înarma - a dezarma; a înlănţui - a dezlănţui; a umaniza - a dezumaniza; a împacheta - a despacheta; a lega - a dezlega; a se încălţa - a se descălţa; normal - anormal; cinstit - necinstit; cuviincios - necuviincios; dumerit - nedumerit; obişnuit - neobişnuit; adevărat - neadevărat; disciplinat - indisciplinat; ascultător - neascultător; drept - nedrept; agreabil - dezagreabil; văzut - nevăzut; exact - inexact; interes – dezinteres); antisemante sufixale (căţeluş - căţelandru; căsuţă - căsoaie; copilaş - copilandru; băieţaş - băieţandru; băieţel - băieţoi; fetiţă - fătoi; centrifug – centripet); antisemante frazeologice (a ridica în slavă - a face de două parale; din toată inima - cu rupere de inimă; a dormi iepureşte - a dormi buştean; a ţine secret - a da de gol; a pune la contribuţie - a arunca la coşul de gunoi; a-i merge gura ca pupăza - a tăcea ca peştele în apă; a fi tare din fire - a fi slab de inimă; a da libertate - a pune în obezi; a fi de ajutor - a fi de povară; a lua notă la ceva - a-i intra pe o ureche şi a-i ieşi pe alta; a râde cu lacrimi - a plânge din adâncul sufletului; putred de bogat - sărac lipit pământului; a-i merge din plin - a-i merge ca la spânzuraţi; a da ocol - a merge de-a dreptul; a-şi aduce aminte - a da uitării; a ţine în şah - a lăsa în voie; a da fiinţă - a da pielea popii; a fi cu scaun la cap - a fi într-o dungă; a-i creşte inima - a cârni din nas); antisemante lexico-frazeologice (a uita - a-şi aduce aminte; a stima - a lua peste picior; sănătos - în ghearele morţii; a tăcea - a da de ştire; a-l angaja - a-l arunca pe drumuri; a construi - a face una cu pământul; a risipi - a pune deoparte; a găzdui - a trimite la plimbare; a întineri - a ajunge la adânci bătrâneţe; a se însănătoşi - a cădea la pat; a urî - a-i cădea drag; a sta - a se aşterne la drum; a trăi - a da pielea popii; a lăuda - a face pe cineva albie de porci; totdeauna - când oi vedea ceafa; a râde - a-şi scălda ochii în lacrimi; deseori - din an în Paşti; mult - cât negru sub unghie; încet - cât ai bate din palme; sigur - ca prin vis).

În fine, atenţionăm că antisemia în general şi antisemantele în special constituie o sursă inepuizabilă pentru sporirea expresivităţii literare şi comunicative, iar cunoaşterea acesteia constituie o bază solidă pentru cultivarea gustului estetic al vorbitorilor de limbă română şi pentru dezvoltarea plăcerii de delectare în oceanul de virtualităţi expresive ale graiului nostru.

3.6. Valori stilistice în planul expresiei şi cel al conţinutului unităţilor de vocabular

3.6.0. Aşa cum s-a afirmat mai sus, relaţiile paradigmatice se stabilesc între unităţile lexicale, mai întâi, în planul expresiei şi se manifestă în relaţii de omolexie, paralexie şi eterolexie, în al doilea rând, în planul conţinutului, unde se manifestă în relaţii semantice concrete de omosemie, parasemie şi eterosemie, şi, în al treilea rând, în planul expresiei şi al conţinutului simultan, de această dată fiind vorba de parasemolexie. În cele ce urmează vom stărui asupra esenţei şi specificului parasemolexiei, paronimia sau paralexia fiind examinată anterior ca relaţie existentă între semnificanţii a două unităţi de vocabular.

3.6.1. Ion Melniciuc în „Prefaţa” la Micul dicţionar de paronime (Chişinău: Editura Lumina, 1979) constată că „dificultăţile folosirii corecte a paronimelor constau nu numai în

176

apropierea componenţei sonore a cuvintelor-perechi (peliniţă – periniţă, principal – principial), dar şi în faptul că unele paronime au radical comun, deci şi o anumită apropiere semantică (a călca – a încălca, interesant – interesat, anual – anuar)”. Această idee o reîntâlnim într-o lucrare relativ recentă. Astfel, vorbind despre originalitatea interpretării paronimiei în dicţionarul lui S. Constantinescu „Dificultăţi semantice, S. Şerban, autorul „Cuvântului-înainte” subintitulat ingenios „Invitaţie la dezbatere”, susţine: „pornind de la constatarea că paronimele sunt, datorită corpului lor sonor, pseudoomonime, iar din punctul de vedere al sensului, pseudosinonime, autorul scoate în evidenţă, pe baza relaţiei omonimie / sinonimie şi paronimie, valoarea binară a paronimelor: a) lexicoformală – care le apropie de omonime; b) lexicosemantică – care le apropie de sinonime” şi ca urmare se ajunge la concluzia că „paronimele sunt grupuri / cupluri de cuvinte care contractează non-identitatea formală şi non-identitatea semantică, situându-se, astfel, între sinonime şi omonime – uneori şi antonime – şi individualizându-se cu suficientă precizie”. Tocmai din aceste considerente, vorbitorii puţin instruiţi au convingerea că substituirea unui termen cu altul nu afectează logica enunţului.

3.6.2. În opinia noastră, paralexia sau paronimia presupune numai o parţială asemănare formală între două sau mai multe unităţi lexicale, în timp ce parasemolexia este o relaţie existentă între două sau mai multe unităţi de vocabular care au forme şi sensuri aparent identice, din care considerente fenomenul în cauză se indualizează prin coincidenţe simultane în planul expresiei şi în cel al conţinutului. În această ordine de idei sunt edificatoare următoarele exemple: anual „care durează un an„- anuar „publicație anuală a unei instituții științifice”; dentar „referitor la dinți” – dental „care se articulează prin apropierea vârfului limbii de dinții incisivi”; a emite „(ipoteze, teorii, opinii) a pune în circulație” - a omite „a lăsa la o parte în mod voit; a trece sub tăcere”; familial „referitor la familie, de familie” - familiar „bine cunoscut, obişnuit”; a evalua „a preţui, a aprecia, a estima” - a evolua „a se dezvolta, a se transforma”; a inerva „a asigura cu o rețea de nervi” - a enerva „a face să fie cuprins de nervozitate”; focar „parte a unei mașini, a unui aparat sau a unei instalații de încălzit în care se produce arderea combustibilului”- focal „referitor la focarul unui sistem optic”; funcţional „privitor la o funcție”- funcţionar „persoană angajată într-o funcție administrativă”; glacial „care constă din gheață” – glaciar „referitor la procesul sau timpul de apariție a glaciației”; a investi „a da ca investiție” - a învesti „a da cuiva învestitura”; literal „care conține mărimi notate cu litere” - literar „referitor la literatură”; numeral „care se referă la numere” – numerar „sumă de bani în monede sau în hârtie-monedă”; ordinal „care indică într-o serie ordinea numerică” – ordinar „care urmează în ordinea stabilită”; original „care constituie forma de origine” – originar „de origine”; temporal „privitor la timp” – temporar „care nu durează decât un anumit timp”; transparent „prin care se poate vedea clar” – transperant „perdea de protecție (care poate fi ridicată sau lăsată în jos cu ajutorul unei sfori sau al unui resort) folosită contra căldurii și a luminii soarelui”; umeral „privitor la umăr” – umerar „îmbrăcăminte de protecție fixată pe umerii celor care cară greutăți” etc.

Parasemolexele constitue o sursă de greşeli în limbă, din cauza formei şi conţinutului apropiat aceste cuvinte pot fi confundate, un cuvânt preluând înţelesul celuilalt. Pentru a le deosebi este necesară consultarea dicţionarelor, iar analiza lor trebuie să se facă în contexte diferite, deoarece fiecare element al perechii de parasemolexe reprezintă o unitate de sine stătătoare. Semnalarea greşelilor de limbă constituie un act de cultivare a limbii. La definirea parasemolexiei trebuie luat în considerare atât criteriul formal (care admite diferenţa de unul, două sunete) şi semantic, dar mai ales pe cel al funcţionalităţii, care se referă la posibilitatea de confuzie. Din cauza necunoaşterii exacte a sensului parasemolexelor, vorbitorii le înlocuiesc în procesul comunicării. Termeni mai puţin cunoscuţi sunt substituiţi cu termeni mai cunoscuţi. Acest fenomen se numeşte atracţie parasemolexică şi se observă, în special, la termenii neologici. Confuzia de termeni sub aspectul individual şi social reprezintă un semn al unui nivel scăzut de instruire a vorbitorilor, care nu cunosc suficient de bine sensul cuvintelor utilizate în vorbire. Din această cauză, confuzia parasemolexică interesează sub aspectul stilistic şi serveşte ca mijloc satiric de caracterizare a limbajului unor personaje inculte.

177

3.6.3. Improtanţa parasemolexiei, ca şi cea a paronimiei, este de valoare insignifiantă, cu excepţia jocurilor de cuvinte, pentru stilistică, având, în schimb, o importanţă deosebită pentru cultura limbii, în situaţia în care se fac confuzii regretabile între unităţile lexicle cu formă şi conţinut semantic asemănător.

3.7. Valori stilistice ale pleonasmelor şi tautologiilor

3.7.0. Este o datorie a fiecărui vorbitor de română de a însuşi temeinic vocabularul limbii române, întrucât greşelile identificate în modul de utilizare a unităţilor de vocabular sunt numeroase, şi tocmai din aceste considerente ţinem să ne referim în continuare la acestea, urmând să indicăm cauzele şi căile de evitare a lor în vorbire. În incercarea de a se face mai bine înţeleşi, mulţi vorbitori au tendinţa de a repeta o idee cu termeni diferiţi, dar care au acelaşi sens. Greşelile de exprimare de acest fel sunt numite pleonasme si, potrivit lingviştilor, se comit involuntar, din neatenţie sau ignoranţă, ele avându-şi originea într-o eroare de logică. O greşeală de semantică foarte adesea întâlnită este pleonasmul, care este o eroare de exprimare, o eroare stilistică, avându-şi originea într-o eroare de logică. El constă în a spune fără să vrei, din ignoranţă sau din lipsă de atenţie, de două ori acelaşi lucru, aceeaşi idee, cu cuvinte diferite, exprimând astfel acelaşi înţeles. Cuvântul pleonasm este împrumutat de fr. pléonasme, preluat din lat. pleonasmus, aici fiind împrumutat din gr pleonasmós „de prisos; redundanţă; surplus; exces”, derivat al verbului pleonázein „a conţine mai mult decât este necesar”, acesta din urmă fiind un derivat al comparativul lui pleíōn „mai mult”. Aşadar, pleonasmul constă în repetarea aceluiaşi semnificat prin semnificanţi diferi. Altfel spus, în cazul pleonasmului avem de-a face cu utilizarea alăturată a mai multor cuvinte sau construcţii cu acelaşi înţeles. Pleonasmul constituie o greşeală de limbă: moş bătrân, avansaţi în faţă, foarte vast, mai superior, revine din nou etc. În continuare propunem a serie de pleonasme frecvente în limbajul scris şi oral: venisajul deschiderii; a avnsa niţel înainte; dar însă; a cădea de comun acord; a colabora laolaltă; adică, cu alte cuvinte; a-şi aduce aportul; a anticipa dinainte; replică de răspuns; a scrie pe o inscripţie; vă spun direct pe şleau; avea de gând să intenţioneze; poate fi posibil; a urma în continuare; a debuta încă de la început; a epuiza un subiect până la secătuire; complexitatea prblemei este deosebit de complicată; ar fi greu, aş spune chiar dificil să afirmăm că…; a îndruma calea; panaceu universal; mapamondul globului nostru; opţiunea alegerii; a folosi uzual; a despuia în pielea goală; autoportret care-l reprezintă pe el însuşi; totală imposibilitate absolută; a câştiga stima sau afecţiunea cuiva; o completă mobilizare generală a întregii atenţii; în viaţa cotidiană de zi cu zi; perioada de alegeri electorale; a comemora amintirea unui eveniment; protagonişti principali; acest lucru, fiind firesc, putem spune că este natural; a colabora împreună cu..; trebuie să spun că la bază, textul pe care l-aţi audiat se întemeiază şi pe unele exemple ilustrative; zboruri aeriene; intemperiile vremii; fizionomia feţei etc. În cele ce urmează vom încerca să demonstrăm incosistenţa logică, semantică şi gramaticală a unor pleonasme. Sintagma mijloace mass-media, din păcate, încă foarte frecventă pe buzele multora, de la parlamentari la ziarişti, este un pleonasm supărător, întrucât mass-media înseamnă „mijloace de comunicare în masă”, adică *mijloace mass-media s-ar traduce cu „mijloace de mijloace de comunicare în masă”. Îmbinarea *vernisajul deschiderii este un pleonasm, întrucât substantivul vernisaj înseamnă „ceremonie de deschidere a unei expoziţii“. Expresia *să colaborăm împreună este pleonastică, dat fiind că verbul a colabora înseamnă „a lucra împreună“, tot aşa *am anticipat dinainte este pleonasm, căci verbul a anticipa înseamna „a şti, a gândi dinainte“. Este inadmisibilă expresia *poate fi posibil, deoarece adjectivul posibil înseamnă „care se poate“, adică expresia de mai sus spune „poate să se poată“. Este o greşeală a se spune *a epuiza subiectul până la secătuire, deoarece verbul a epuiza înseamnă aici acelaşi lucru cu a secătui, adică „a merge până la capăt, a nu mai lăsa nimic“; îmbinarea *cele

178

mai optime soluţii de asemenea este incorectă, căci optim înseamnă „cel mai bun“, aşa că „cel mai optim“ e un pleonasm grosolan; în construcţia *îngâmfare prezumţioasă, adjectivul prezumţios înseamna „îngâmfat, înfumurat“; pretenţioasa sintagmă *panaceu universal este una din cele mai vechi şi discutate pleonasme, şi nu doar în limba română: substantivul panaceu înseamnă „leac, medicament pentru orice boală“, deci universal (după cum arată elementul pan - adică „total, complet, general“, din compunerea sa) se conţine deja în panaceu; construcţia*opţiunea alegerii nu conţine nicio subtilitate, dat fiind că substantivul opţiune înseamnă „alegere“; propoziţia *a despuia în pielea goală" cred că nu merită discuţie, de vreme ce e clar că a despuia înseamnă, aici, „a lăsa gol puşcă“. Un pleonasm, iarăşi, din cele foarte des întâlnit e următorul: *un procentaj de 90 la sută, corectă fiind expresia o proporţie de 90 la sută, fiindcă altfel repetăm ideea de „la sută“, conţinută deja în cuvântul procentaj, în care cent- înseamnă „sută“. Tot răspândit e şi *mi-am dat perfect de bine seama, în care adjectivul perfect înseamna „cum nu se poate mai bine“, deci nu mai are rost încă un bine după el, iar propoziţia. *să le perceapă exclusiv numai pe cele... constituie un pleonasm, deoarece exclusiv înseamnă „numai“. În pleonasmul *să preîntâmpinaţi dinainte atestăm o situatie ca în cazul lui *a anticipa dinainte: a preîntâmpina înseamnă „a calcula, a lua măsuri dinainte“. Pleonasmul *completă mobilizare generală a întregii atenţii repetă pleonastic ideea de “întreg”. În *viaţă cotidiana de zi cu zi adjectivul cotidian semnifică tocmai „de zi cu zi“. Îmbinarea *speculă ilicită e şi ea un pleonasm intrat în obişnuinţa semidocţilor: specula e prin definiţie o operaţiune frauduloasă, deci e inutil adjectivul ilicită; e ca şi cum ai spune *un furt necinstit. În expresia *înfăţişarea cu aspect elevat substantivul înfăţişare este sinonim cu substantivul aspect. Este incorectă şi îmbinarea *perioada alegerilor electorale, dat fiind că adjectivul electoral înseamnă „referitor la alegeri“, tot aşa cum *a comemora amintirea este un pleonasm vădit, deoarece ambele cuvinte conţin ideea „aducere aminte“, iar *protagonist principal formează o construcţie pleonastică frecventă, căci substantivul protagonist este personajul sau interpretul principal, tot aşa cum este imposibil să spunem *campionii de pe primele locuri. Propoziţiile*Când te întorci înapoi?; *Vă rog, avansaţi înainte!; *Am coborât jos; *El a reculat înapoi sunt pleonastice, adică enunţuri în care se utilizează două sau mai multe cuvinte care au (aproximativ) acelaşi sens (sunt sinonime), prin urmare, unul dintre ele repetă informaţia adusă de celălalt. De pildă, a avansa din exemplul de mai sus înseamnă „a merge înainte”, deci adverbul înainte care urmează este inutil, fiind conţinut în sensul verbului. Acestea sunt stângăcii de limbaj datorate inutilităţii absolute a unui cuvânt. Alte exemple de acelaşi tip:*Amintirea lui va dăinui permanent în sufletele noastre; *Au fost arestaţi cei care făceau contrabandă ilegală cu ţigări; *S-a străduit să aducă totul la acelaşi numitor comun; *Trăsura, elegantă, era împodobită cu blazon de nobleţe; *Mijlocaşul a pornit un atac agresiv asupra adversarului său; *Ghetele sunt îmblănite inclusiv şi pe talpă. Unele pleonasme constituie greşeli gramaticale caracteristice, ca în exemplele ce urmează: *N-am cumpărat decât numai flori; *Şi-a luat pălăria lui şi a plecat; *El mi-a spus, dar însă eu nu am fost atent.

Aşadar, pleonasmul constă în folosirea unor cuvinte superflue, mai multe decât ar fi necesar: Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte (Mihai Eminescu); Este chiar el însuşi în persoană (Caragiale). Unele pleonasme sunt gramaticalizate: l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele; altele sunt de evitat: avansaţi înainte, mai superior, foarte vast, întrevedere între etc., altele sunt poetice: Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate (Vasile Alecsandri).

3.7.1. În anumite situaţii unii vorbitori pretins exigenţi constată prezenţa pleonasmelor acolo unde acestea sunt absente. Astfel, sintagma aprecieri favorabile nu este pleonastică, pentru că apreciere înseamna “evaluare, judecată“ şi poate fi negativă sau pozitivă. Nici

179

expresia marea majoritate nu e pleonasm, deoarece o majoritate poate fi mică, la limită (51%) sau mare (99%), tot aşa cum îmbinarea mare mulţime nu e pleonasm, fiindcă substantivul mulţime e o noţiune relativă, care nu respinge aprecieri de tipul mare, mică. În multe cazuri, pleonasmul a intrat în limbajul curent şi nu mai şochează, de exemplu: Am auzit cu urechile mele; Am văzut cu ochii mei; A luat paharul în mâna lui. Multe pleonasme apar mai ales în limba vorbită şi se explică prin nevoia vorbitorului de a adăuga informaţiei o marcă afectivă de insistenţă. În enunţul: Mi-a scris scrisoarea cu mâna lui proprie, există, de asemenea un pleonasm, explicabil prin faptul că vorbitorul vrea să insiste asupra ideii că scrisoarea nu era dactilografiată sau scrisă sub dictare şi că întreaga responsabilitate revine persoanei care a scris-o. În afară de cazurile când vorbitorul simte nevoia să accentueze, să sublinieze o idee, construcţiile pleonastice dovedesc fie necunoaşterea sensului sau a valorii gramaticale a cuvintelor, fie neglijenţă în exprimare şi, ca atare, sunt nerecomandabile. Există o serie de pleonasme tolerabile, admise, în primul rând pentru faptul că au în vedere expresivitatea formării şi accentuarea ideii: am văzut cu ochii mei, ani de zile. Nici începutul versului eminescian cobori în jos... nu este pleonastic, deşi unii autori ai greşelii în cauză îl invocă spre a se acoperi cu un nume de mare prestigiu artistic. Cobori în jos… poate fi explicat — după cum notează acad. Al. Graur — „prin faptul că trebuia arătată limita coborâşului, simplul „coborî” ar fi putut fi înteles ca „ocupă pe cer un loc ceva mai puţin depărtat”. Pleonasmele se caracterizează printr-un anumit grad expresivitate mai ales în limbajul popular şi în cel colocvial, atunci când acestea sunt tolerabile, ca în exemplele ce urmează: a se apleca în jos; a coborî (în) jos; a urca (în) sus; costum de haine; dună de nisip; extinctor de incendiu; gamă variată de sortimente; sumă de bani; ospiciu de nebuni; din ce în ce mai mult; a îngheţa de frig; a vedea cu ochii; cel mai optim (perfect); a dormi un somn; a merge cale; a cântări kilograme; a cânta un cântec; a ecraniza un film; a lucra la elaborarea; a oua un ou; a scrie o scrisoare; a-şi trăi traiul; a visa un vis; aversă de ploaie; ani de zile; dată cronologică; fix la fel; moş bătrân; babă bătrână; fetiţă mică; demnitate umană; individ uman; cult religios; a inunda cu apă; a intra înăuntru; a muştrului drastic; a se limita numai (doar); a se mărgini numai (doar); a se mulţumi numai (doar); a se reduce numai (doar); a se resemna numai (doar); a se restrânge numai (doar); a se rezuma numai (doar).

3.7.2. Constatăm însă o cu totul altă situaţie în cazul pleonasmelor intolerabile, cunoaşterea acestora având o importanţă deosebită pentru cultura limbii române. În continuare enumerăm câteva exemple de pleonasme intolerabile: a aduce un aport; a adulmeca mirosul; atac agresiv; aprobă pozitiv; cerere solicitată; a monopoliza totul; a avansa înainte; a inculpa sub acuzarea de…; a se sinucide singur; a prefera mai bine; a rezuma pe scurt; a schiţa sumar; a scruta atent; a susţine o pledoarie; a recidiva din nou; a promova progresul; geniu mare; monolog cu sine; alocuţiune scurtă; amintire de neuitat; amintirea evocă; autobiografia mea proprie; autoportretul propriu; evocare retrospectivă; comemorare în memoria; aniversează anul; acum câţiva ani în urmă; a asigura un trai sigur; a continua mai departe; a urma mai departe; a continua să menţii; a conlucra alături; a se contrazice reciproc; a conveni de comun acord; sărbătoare festivă; happy-end fericit; sentiment sufletesc; aceeaşi trăsătură comună; aşadar va să zică; aşadar prin urmare; afirmaţia mea proprie; alcoolemia în sânge; alegeri electorale; altercaţie verbală; a colabora împreună; a declanşa începerea; a desăvârşi pe deplin; exemplu pilduitor; hemograma sângelui; hemoragie de sânge; imposibilitatea de a nu putea; a transmite mai departe; a-şi însuşi pentru sine; a se întoarce înapoi; a se întrajutora reciproc; mijloacele mass-media etc. Pleonasme considerate intolerabile de către specialişti: a) când se repetă evident forme apropiate: fapt ce a făcut;. b) când sinonimele exprimând ideea sunt alăturate: artista a

180

continuat sa fie menţinută în atenţia publicului; c) când se repetă sensul unui prefix sau prefixoid printr-un determinant având sens identic: a revenit iarăşi. Există pleonasme care par să se fi impus: mujdei de usturoi, deşi substantivul mujdei este format din substantivul must, prepoziţia de şi substantivul ai „usturoi”. Pleonasme pot deveni si adjectivele care au sens de superlativ, adică: intim, măreţ, maxim, minim, neputincios, optim, perfect, pozitiv, rarisim, suprem, vast, veşnic etc., atunci când li se atribuie grade de comparaţie. Astfel în exemplele foarte vast, prea neputincios, mai intim etc exprimarea devine pleonasm. Un sfat ar fi consultarea dictionarului în astfel de cazuri pentru a vedea sensul cuvântului.

Este o greşeală şi îmbinarea copie xerox, întrcât putem spune în egală măsură copie Canon ori copie Minolta. După cum ştim, Xerox este una dintre multele firme producătoare de echipamente electronice. Devine limpede, cred, că pentru a exprima ideea că un document este necesar nu în original, ci în copie, este pleonastic să spui copie xerox, suficient fiind copie ori fotocopie.

3.7.3. Curios este faptul că, deşi pleonasmele sunt ţinta celor mai incisive ironii din partea celui care îl observă, el îsi face, totuşi, destul de frecvent apariţia — şi nu numai în vorbirea liberă, dar şi în scris, adica acolo unde este de presupus un mai mare control asupra formulării ideilor. Cele mai multe dintre pleonasme provin din faptul că, de obicei, sunt asociate două cuvinte, cu sens identic, dintre care numai unul pare a-i fi cunoscut autorului respectiv, altfel nu l-ar folosi şi pe celălalt. Să examinăm următoarele exemple de pleonasme spicuite din publicaţiile periodice:

1. ...execită asupră-ne agresiunea de pofte şi apetituri, în care ar fi fost de ajuns să se spună ori numai pofte, ori numai apetituri, căci amândoi termenii exprimă acelaşi înţeles.

2. act de temeritate si de curaj, în care temeritate înseamnă curaj!

3. …în lumea faunei unei gradini zoologice, în care îmbinarea lumea faunei, tradusă mai pe românşte, înseamnă „lumea lumii animalelor”.

4. ...sentimentul se dezvaluie nud sub vălul subtire al metaforei..., în care efectul verbului a se dezvalui nu poate fi altul decât acela că obiectul respectiv ni se prezintă... nud, adica gol!.

5. ..un strigăt pe care-l clamează câteva zile..., în care verbul a clama înseamnă „a striga”.

7. blazoanele de noblete..., în care cele doua noţiuni subliniate nu pot fi asociate în expresia respectivă, căci accepţiunea termenului blazon este „semn de noblete”.

De observat ca, în asemenea asocieri lexicale, unul dintre termeni e un neologism fie mai de mult patruns în limba, fie de provenienta mai recenta, dar, si într-un caz si într-altal, cu sensul necunoscut celui care îl întrebuinteaza.Din exemplele citate, rezultă că, în imensa majoritate a cazurilor, pleonasmul se produce fie din ignoranţă, fie din dorinţa de a vorbi pompos. A nu cunoaşte sensul unui cuvânt, când este vorba mai ales de neologismele relativ recent primite în limba noastrâ, nu constituie un lucru grav. Grav este a-l folosi înainte de a te interesa asupra accepţiei pe care o are, căci am văzut ce se poate întâmpla.

181

3.7.2. Adesea, se pune semnul egalității între pleonasm și tautologie. În raport cu pleonasmul, tautologia (fr. tautologie; lat. tautologia; gr. tautos „același” și logos „cuvânt”) reprezintă o greșeală de exprimare, fiind totodată un fenomen sintactic și stilistic, o construcție și figură de stil care se realizează prin repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte cu funcții gramaticale și cu intonații diferite. Tautologia, ca repetiție, nu poate fi considerată drept o eroare de exprimare, ca în cazul pleonasmulului, între termenii acestuia identificând prezenţa unei relaţii de subordonare, în timp ce între termenii tautologii existând o relație de coordonare. Aşadar, tautologia este un fenomen stilistic constând în repetarea unuia şi aceluiaşi cuvânt, dar cu funcţii sintactice diferite. Propunem în continuare o serie de tautologii excerptate din diferite registre stilistice: Vrea el ce vrea. Legea-i dură, dar e lege. Datoria-i datorie. Dacă-i bal, bal să fie! Cine-i om, apăi să fie om! Când merge, merge. Când plouă, plouă. Moşia, moşie, foncţia, foncţie. A aşteptat cât a aşteptat. Plec fiindcă plec. Vorbeşte ca să vorbească. Eu ştiu ce ştiu. O fi ştiind el ceva, dar eu nu ştiu. El când spune o vorbă, e vorbă. Eu când spun o vorbă, vorbă să fie. Copilu-i tot copil. Există oameni şi oameni. Bărbatu-i bărbat. Femeia-i tot femeie. Omu-i om. Ce-i frumos e frumos, orice-ai spune. Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă. Până aici toate au fost cum au fost. Şede el cât şede, de cască gura prin târg. Aşa şi aşa. În vecii vecilor. Ce-o fi o fi. Fie ce-o fi. Ţi-e scris , ţi-e scris, nu ţi-e scris, nu ţi-e scris şi sănătate bună. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem. Nici târziu nu-i prea târziu. Aici e aici. Ce-i frumos e frumos, orice ai spune. Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-ţi place. Dealu-i deal şi valea-vale, / Mândra-i mândră până moare. De cap şi-a făcut, de cap i-a fost. Nu joci, nu joci, dar vezi-ţi de treabă! Eu îs bun cât îs bun, dar când m-o scoate cineva din răbdare… De băut bei mereu sau numai aşa, pe la sărbători. Frate, frate, dar brânza-i pe bani. De cântat, am cântat. De băut, am băut. De frumoasă e frumoasă, dar nu ştie să lucreze. Am întâlnit oameni şi oameni.

De altfel, pleonasmul, tautologia, ca fenomene stilistice, precum și redundanța (< lat. redundare „a curge pe deasupra”) presupun, în esență, o repetiție. În acelaşi timp, urmează să constatăm că multe toponime conțin astfel de repetiții ce se plasează la limita dintre tautologii și pleonasme. Iată câteva exemple extrase din lucrarea lui Al. Graur: Vârfu-Păguiorului (păgui a însemnat în trecut „vârf de munte”); Dealu-Chicerei (chiceră înseamnă „deal”); Dealu-Tepei (tepe este cuvântul turcesc pentru „movilă”); Valea-Dolinei (substantivul slav dolina înseamnă „vale”); Pasu-Prislopului (prislop înseamnă „trecătoare; pas în formă de șa, situat la înălțime”); Ieruga-la-Vâltoare (ierugă ar fi același lucru cu vâltoare); Gura-Sadului (substantivul maghiar szad înseamnă „deschizătură”); Insula Ada-Kale (ada înseamnă „insulă” în turcește) etc. Fenomenul respectiv e întâlnit şi în alte limbi, astfel etimologia orașului francez Châteaudun este explicată ca venind din fr. château „castel” și galicul dunum „castel”. Există, se pare, și cazuri de tautologii obligatorii, ca în cazul toponimelor Lacul Techirghiol și Lacul Siutghiol. Astfel, se relatează că vizitatorii de la Eforie merg la ghiol, ceea ce arată că ei cunosc înțelesul acestui cuvânt; dar de ce spun atunci și Lacul Techirghiol? Pentru că dacă ar spune numai Techirghiol s-ar putea crede că e vorba de localitate, nu de lac.”, în turcă göl având sensul de „lac”. Situațiile de mai sus sunt catalogate de către Al. Graur drept tautologii, însă, dacă am analiza cu atenție, am observa că majoritatea se încadrează la pleonasme, deoarece, în multe cazuri, formarea toponimelor are loc din necunoașterea cuvintelor întrebuințate, fie că sunt autohtone sau de proveniență străină, cauză principală a pleonasmului, având în vedere și faptul că multe nume de locuri au fost date de către popoare care nu erau băștinașe. Toate aceste toponime demonstrează, încă o dată, fragilitatea limitei dintre tautologie și pleonasm, două fenomene lingvistice foarte asemănătoare, dar cu câteva diferențieri fundamentale.

3.7.3. Asocierile supărătoare de silabe în construcţii de tipul o analiză economică care…,

182

sunt deprimat pentru că caut, a fost desemnat ca candidat, dar şi de tipul a lucra la laborator la uzina, m-a maturizat mai ales munca… sunt considerate cacofonii. Neologismul cacofonie este format din două cuvinte greceşti: kakos care înseamnă „rău, urât, prost” şi phone „sunet”. Prin urmare, termenul nu are neapărat legătură cu succesiunile dizagreabile de sunete de felul ca - ca, ca - co sau ca - ce, în categoria cacofoniilor intrând şi succesiunile supărătoare de felul ma -ma, la -la, ti-ti etc. Mai jos, ne vom opri la câteva exemple de cacofonie şi vom încerca să dăm şi câteva soluţii pentru evitarea acestora în vorbire. Cele mai frecvente cacofonii sunt, fără iîdoială, alăturările dizgraţioase de sunete ca - ca, cu - co, ca - cu, ca - ce. Greşelile de acest tip trec aproape neobservate, cu toate că deturnează atenţia de la subiect, provocând, de cele mai multe ori, ilaritate. În constructiile promoveaza o politică care…; adică care să meargă?; nu e încă cazul…; a făcut ca copiii; consider că cartea etc, succesiunile că – ca, ca -co pot fi uşor evitate prin intercalarea unui cuvânt adecvat, înlocuirea cu un termen sinonim sau chiar schimbarea enunţului în aşa fel încât să i se păstreze sensul. Un posibilă soluţie ar fi următoarea redactare a construcţiilor anterioare: promoveaza o politică pe care…; aşadar, care să mearga?; nu e deocamdată cazul…; a făcut ca acei copii…; consider că volumul etc. De asemenea, alăturările dizgraţioase de la - lai, ma -ma, sa - sa sau ta - ta intră în categoria cacofoniilor şi sunt la fel de supărătoare pentru auz. În propoziţii de genul mama mea m-a mascat sau la şedinţă toţi taţii tac, succesiunea de ma şi ta supără auzul. În aceste cazuri, intercalarile de cuvinte sunt obligatorii. O soluţie aparent salvatoare, pentru unii, de evitare a cacofoniilor, este adăugarea unui forţat ca şi sau, mai mult, a unei virgule în vorbire, de tipul ca, virgulă, cazul. Acestea, pe langa faptul că par ridicule, atrag şi mai mult atenţia asupra greşelii comise. Pe de alta parte, lingvistul Gheorghe Pruteanu considera că nu trebuie să cădem în capcană „căutării cu lumânarea” a cacofoniilor. Regretatul om de cultură spunea că sunt „sâcâitori şi cei care sar în sus atunci când aud „că cineva” sau „că ceva” şi le consideră cacofonii, când, de fapt, nu sunt. Atunci, conchide cu umor lingvistul, ar trebui să desfiinţăam şi cuvântul căciulă, cacealma sau căci, fără a mai aminti de cuvântul cacao, pe care o savurează dimineaţa domnişoarele. În categoria cacofoniilor acceptate intră: Ion Luca Caragiale, biserica catolica şi banca comercială. Potrivit lingviştilor, de asemenea, în denumirile ştiinţifice, pentru precizie, se acceptă cacofoniile, eufonia (sonoritate plăcută, armonioasă) fiind mai puţin importantă.

Bibliografie

1. Florica Ciontescu-Samfireag; Eugen Velican, Vocabular. Fonetică: Probleme dificile și controversate, Pitești, Editura Carminis, 2001, p. 41.

2. Dumitru Ghergina, Limba română contemporană, Craiova, Editura Didactica Nova, 2002, p. 49.

3. N. Mihăescu, Pleonasmul și tautologia În Îndrumări pentru studiul limbii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976, p. 19.

4. Mioara Avram, Pleonasmul și tautologia În Limba și literatura română, nr. 4 (1996), p. 3. 

5. Al. Graur, Nume de locuri, București, Ed. Științifică, 1972.

6. Charles Rostaing, Les noms de lieux, Paris, 1961, p. 19.

Temă:

1. Identificaţi, din Dicţionarul de argou, termenii care dovedesc capacitatea de a alcătui

183

familii lexicale. Explicaţi cauzele şi urmările productivităţii lor.

2. Extrageţi expresiile şi locuţiunile de la o literă (în limbajul argotic) şi sesizaţi trecerea unor elemente din limbajul argotic în limbajul conversaţiei familiare. Exemplificaţi şi explicaţi.

3. Selectaţi din fragmentele de mai jos, extrase din Texte dialectale din Muntenia, publicate sub redacţia lui Boris Cazacu (1974, 1975), elementele care pun în evidenţă caracterul oral al textului, precizaţi cărei variantre a limbajului popular îi aparţin textele date: a) – Băiatu – ăla mare, care…i de clasa patra. – Cum, nu ăla micu? - Nu, bre! Ăla mare. b) – Ce dracu-i acela, mă? – E iepure, mă. – E! drace! Iepure-atâta di mare, mă!

3.8. Valori stilistice ale nivelului morfologic

3.8.0. Clasele morfologice de cuvinte posedă valenţe expresive tipice, reliefate mai ales de stilul beletristic şi de cel popular colocvial: substantivul desemnează, în general, o lume statică, perceptibilă; verbul sugerează dinamism, vitalitate, dar şi dramatism; adjectivul califică sau descalifică obiectele lumii înconjurătoare, fiind veşmântul ce dă pregnanţă substantivului; interjecţia devine relevantă prin caracterul ei spontan şi prin funcţia onomatopeică etc.

Cele mai multe şi mai importante valori stilistice sunt concentrate în jurul substantivului, al adjectivului, al verbului şi al adverbului. Aspectul acesta este cu atât mai evident în cazul frazeologismelor expresive. Practic, expresiile, ca şi metaforele, sunt, spre deosebire de locuţiuni, doar de patru tipuri: substantivale, verbale, adjectivale şi adverbiale. În acelaşi timp, este necear a se avea în vedere faptul că valoarea stilistică a părţilor de vorbire (şi a faptelor de limbă în general) rezultă numai din context, din discurs sau din actul concret de comunicare.

Aşadar, nivelul structurii morfologice vizeaza:

- frecventa unor parti de vorbire (substantivele, adjectivele în tablouri, descrierile statice, verbele imprimă dinamism, traduc emoţii, stări, acţiuni);

- forme rare ale cuvintelor;- superlativul stilistic al adjectivelor ;

- dativul etic, dativul posesiv ;

- valori stilistice ale timpurilor şi modurilor verbale (prezentul narativ, istoric, etern, imperfectul - timp al duratei, al nedeterminării);

- elemente ale oralităţii

- vocative, interjecţii, verbe la imperativ, pronume personale/de politete;

- prezenţa unei părţi de vorbire inutile în context/absenţa unei părţi de vorbire utile comunicării.

Altfel spus, la nivel morfologic, funcţionarea categoriilor morfologice devine o sursă a expresivităţii limbajului literar.

184

3.8.1. Substantivul deţine rolul central în ceea ce priveşte expresivitatea, putând avea, în context, valoare stilistică prin actualizarea următoarelor mărci gramaticale: concret / abstract; comun / propriu; determinat / nedeterminat; nominativ în loc de vocativ; genitiv în loc de nominativ; acuzativ în loc de nominativ; acuzativ pentru genitiv, acuzativ pentru dativ, dativul destinenţial; substantivare a adjectivelor prin vocativ; superlativul substantivului etc. De exemplu, în limbajul popular al populaţiei urbane, substantivele proprii care denumesc nume de familie priesc, în mod frecvent, forme de gen, de număr sau articol hotărât, prin care se exprimă fie un anume grad de intimitate în relaţiile interpersonale, fie atitudinea ironică a vorbitorului: Ioneasca, Turculeasa, Ioneştii, Moldovenii etc., ca în enunţul Iar au venit Popeştii!

În cazul substantivelor atestăm, de asemenea, folosirea în scoprui expresive a femininului unei persoane de sex bărbătesc (sexul este bărbătesc sau femeiesc, genul este feminin sau masculin). Astfel enunţul o, proasto! folosit pentru un bărbat dispune de o anumită intenţie, în scrierile argotice. O pondere stilistică aparte o are şi folosirea unor nume proprii la plural pentru a defini clase: nu mă amestec în disputele Băseştilor şi Tăricenilor. În anumite contexte comunicative, numele propriu este tratat ca un nume comun prin articol nehotărât: nu-i niciun Ion.

În limbajul popular, formele desinenţiale de caz sunt dominate de exprimarea prepoziţională a cazurilor genitiv şi dativ: Vin la început de lună; dau la copii mâncare. Dativul desinenţial intră în câteva sintagme relativ fixe în care planul semantic este dominat de intervenţia elementului afectiv: Stai locului!; du-te dracului! Vocativul este utilizat în od curent, substantivele prezentând desinenţe specifice acestui caz: babo!, Mario!, băiete!, Radule!

Substantivul se caracterizează, în general, prin absenţa în limba vorbită a vocativului mai ales la masculin şi la titluri. De exemplu: domnu’ profesor! pentru domnule profesor!, hei, fetele! pentru hei, fetelor!, şefu’! pentru şefule!, fată! pentru fato! etc.

O valoare expresivă cu valoare de superlativ o are substantivul provenit din adjectiv în construcţii de tipul: o minune de fată, o groază de bani, o străşnicie de femeie, deşteptul de Ion, sărmana de ea, săracul de mine şi substantivul urmat de un substantiv în sintagme fixe de genul: hârca de babă, talamul la cal, otrava de femeie, golanul de băiat etc.

3.8.2. În rândul părţilor de vorbire cu un remarcabil potenţial de expresivitate (berbală şi artistică) înscriem şi adjectivul calificativ: subclasa lexico-gramaticală flexibilă, cu existenţă dependentă de substantiv, dar cu autonomie semantică şi funcţională. Constituind „contextul diagnostic al substantivului, adjectivul este considerat cuvânt secundar sau satelit al substantivului, exprimând însuşiri – calitative, cantitative, intensionale –, caracteristici, proprietăţi ale obiectelor denumite gramatical prin substantive. Astfel, adjectivul scoate substantivul din sfera generalului, introducând diferenţieri în interiorul clasei de obiecte denumite, la nivel noţional, de substantiv. Dacă la substantiv calitatea este implicată, potenţială, la adjectiv aceasta este nominalizată. Substantivul (concret) include o pluralitate de note, adjectivul numeşte una singură (o notă a noţiunii). Unii lingvişti consideră însă că adjectivul exprimă noţiuni, asemenea substantivului, verbului, pronumelui, numeralului sau

185

adverbului. Oricare ar fi viziunea teoretică în problema expresivităţii adjectivului, un lucru este evident: adjectivul, graţie încărcăturii semantice autonome, contribuie la sporirea expresivităţii limbii noastre. Însuşirea, prin ea însăşi, poate sensibiliza. Dacă se vorbeşte de un stil nominal sau verbal, prin analogie, putem avea în vedere şi un stil adjectival. Având sens calificativ / caracterizant, adjectivul constituie un principal mijloc de realizare artistică prin cuvânt, participând intens la procesul de înfiinţare a sensului în limbajul literar-artistic. Purtat de valul contextului verbal, el poate crea sau desăvârşi un univers estetic.

Adjectivul prezintă interes din punct de vedere stilistic mai ales referitor la categoria comparaţiei. Efect expresiv au: superlativul construit cu alte adverbe decât foarte; superlativul obţinut prin repetare sau prin reluare; superlativul construit prin schimbarea topicii. Se pot identifica şi alte situaţii cu valoare expresivă ce implică adjectivul, precum sinonimia adjectivală progresivă; antonimia adjectivală cu efect antitetic etc. Este foarte importantă în limba română folosirea unor forme semantice ilogice pentru superlativ (hipercaracterizarea unor personaje): grozav de frumoasă (“care te îngrozeşte”), frumoasă foc (“care te arde”), scump de mama focului (“în măsură să ardă în întregime”).

Adjectivul îşi realizează funcţia expresiv-estetică în dependenţă cu termenul determinat sau cu relaţiile contextuale, remarcându-şi prezenţa în descrieri literare (pasteluri, tablouri sociale, portrete, evocări), dar şi în descrieri obiective, tocmai datorită faptului că sensul său poate reda diferite trăsături, însuşiri, particularităţi ale obiectelor ce ne înconjoară. Mijloacele de construcţie – fonetice-fonologice, lexical-semantice, morfologice, sintactice, prozodice – folosite în vederea creării efectului artistic, sunt multiple şi variate, reprezentând corespondentul esenţei lăuntrice a vorbitorului / scriitorului. De multe ori, atât în limba vie, cât şi în limbajul operelor literare, aceste fenomene se interferează, generând plasticitate, mai ales prin funcţia conotativă a acestora, cu rol decisiv în judecata estetică.

Substantivarea prin vocativ a adjectivului evidenţiază componenta afectivă a textului: Prăpăditul!, până la sugerarea unui sens opus celui denotativ: Deşteptule! În exprimarea superlativului, limbajul popular recurge la mijloace marcate subiectiv: prelungirea duratei vocalelor din corpul fonetic al adjectivului (O fată frumoasăăă!), întrebuinţarea ca morfem a adverbelor tare şi prea şi a locuţiunilor nespus de, nemaipomenit de, grozav de, care, pe lângă sensul gramatical de superlativ, sugerează şi atitudinea apreciativă a vorbitorului; reluarea în formă de genitit sau de acuzativ a substantivelor de provenienţă adjectivală (superlativul ebraic): frumoasa frumoaselor, sfânta sfintelor, voinicul voinicilor, deştept între deştepţi etc.; sintagme formate dintr-un substantiv (om, fată, bărbt, femeie) şi numeralul adverbial o dată (o dată om) sau substantivul jumătate (o fată şi jumătate), propoziţii cu structură relativ stereotipă (am întâlnit un om cum nu se mai află); întrbuinţarea unor imagini situate între comparaţie şi metaforă care exprimă superlativul unei calităţi umane (frumoasă foc; beat criţă, turtă; deştept ca oaia etc.).

3.8.3. Numeralul poate obţine şi el valoare stilistică când depăşeşte semnificaţia denotativă, exprimând aproximaţia, cumulul, constanţa, calitatea. Numeralele ordinale întâi şi al doilea exprimă adesea calitatea obiectelor: A văzut o marfă a-ntâia; numeralele sută, mie, milion în formă de singular sau de plural exprimă ideea de mulţime nedeterminată: Pot să citesc şi de o mie de ori, tot nu pricep. O valoare stilistică aparte o are folosirea numeralului cardinal una, mai ales, în limbajul juridico-administrativ: Familia ta, alcătuită din una nevastă şi patru copii; Una bucată corupt; Am mers pe munte toţi patru plus una bucată mătuşă etc. În anumite situaţii, numeralul e folosit pentru a produce impresie: Şi una, două, venea la mine;sau în scopuri emfatice: O dată om; Născut dintr-o mamă italiancă şi un tată elveţian.

3.8.4. Se susţine că pronumele are o mare capacitate de abstractizare, marcând stilistic orice fel de text, întrucât, prin folosirea lui, echivocul şi ambiguitatea îşi pot spori sau diminua

186

intensitatea. Mai mult, el conexează şi actualizează termeni, filtrează şi ierarhizează atitudini şi subiectivităţi. Ca mărci stilistice constituite din actualizarea unor mărci gramaticale se pot aminti: valoarea neutră; anticiparea sau reluarea pronumelor; formele de dativ etic şi dativ posesiv; variantele populare sau regionale; opoziţia de persoană; reflexivitatea; posesia; ideea de spaţializare, de identificare, de imprecizie, ambiguizare, relaţionare, negare etc. În context se produce semantizarea unor pronume, acestea obţinând valoare denominativă pentru unele pesroane: dumnealui nu e acasă. Pronumele de politeţe dumneaoastră, domnia-sa, dumnealui etc., intrând în contrast cu contextul social în care se desfăşoară comunicarea, pot exprima ironia, nemulţumirea. Pentru a imprima enunţului dinamism, se apelează la schimbarea persoanei pronominale în cursul vorbirii: ce te faci, Ioane, dacă dă frigul?, mă duc acolo şi ce să vezi? Pronume demonstrativ, în vorbirea familiară şi populară, se foloseşte frecvent, motivat sau nemotivat: şi mi-a zis să fac asta. De asemenea este frecventă semantizarea pronumelui demonstrativ: un ăla, o aia. Pronumele demonstrative în forma lor populară – ăsta, asta, ăla, aia - , în funcţie de o anumită accentuae a lor şi de intonaţia enunţului, pot exprima atitudinea dispreţuitoare a interlocutorului faţă de obiectul comunicării.

În stilul administrativ (în actele oficiale) este frecven pluralul autorităţii, cel al modestiei: noi, cei de la coada sapei sau cel al evitării responsabilităţii: noi la Iaşi nu avem metrou. Adeseori atestăm întrebuinţarea pronumelor persoanle prin depăşirea corespondenţei persoană gramaticală – protagonist al comunicării verbale pentru a sugera indignarea, supărarea, nemulţumirea: Eu îi vorbesc şi el îşi vede de treabă, în care enunţ în locul persoanei a II-a vorbitorul utilizează pronumele de persoana a III-a, ca şi cum şi-ar închipui un alt interlocutor, pe cel real transferându-l în situaţia de obiect al communicării. La dativ, forma scurtă de dativ etic a pronumelor personale de persoana I şi a II-a poate sugera, în anumite contexte, implicarea afectivă a vorbitorului: când mi te-oi lovi o dată.

3.8.5. Verbul, ca şi substantivul, reprezintă o parte de vorbire foarte bogată în valenţe expresive. Categoria diatezei generează efect stilistic prin întrebuinţarea reflexivului (pasiv, reciproc, eventiv sau obiectiv); de asemenea, categoria modului, în special prin imperativul exprimat prin conjunctiv sau indicativ, prin prezumtiv, prin predicativizarea modurilor nepersonale. Timpurile creează o largă posibilitate de interpretare şi de marcare stilistică a textului prin prezentul gnomic (permanent), prezentul istoric, prezentul în loc de viitor; prin nuanţele imperfectului (de marcare a continuităţii, repetării, duratei, atenuării, cu valoare emoţională, în loc de condiţional-optativ perfect); prin valorile perfectului şi mai mult ca perfectului (anterioritate, simultaneitate aproximativă) sau prin valorile optative ale viitorului popular. Valori expresive rezidă şi în utilizarea contextuală a verbelor impersonale cu valoare personală şi invers.

În naraţiunile care evocă fapte din trecutul istoric sau din viaţa autorului sau a vreunui personaj, scriitorii folosesc de multe ori prezentul în locul trecutului, pentru ca naraţiunea să prindă mai multă viaţă, să fie mai dinamică, mai impresionantă şi pentru a-l face astfel pe cititor să vadă şi să trăiască faptele ca şi cum s-ar desfăşura în faţa ochilor săi. Prezentul folosit pentru povestirea faptelor din trecutul istoric sau folosit de scriitor pentru prezentarea faptelor din viaţa sa ori a unui personaj se numeşte prezentul istoric sau prezentul dramatic.

Prin folosirea verbelor onomatopeice, scriitorul urmăreşte să transmită cititorului o imagine artistică mai sugestivă a aspectului de viaţă prezentat şi să-l facă nu numai să vadă, ci să şi audă cele ce se petrec.

187

Personificarea se realizează, de cele mai multe ori, cu ajutorul verbului, atribuind unui lucru sau unui animal acţiuni pe care le pot face numai persoanele: Se scuturau frunzele, şi semincerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru şi se pregăteau pentru o nouă iarnă (M Sadoveanu, Neamul şoimăreştilor)

Repetiţia verbului poate fi folosită cu scop stilistic, scriitorul urmărind prin aceasta să-l facă pe cititor să-şi imagineze timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii, intensitatea sau repeziciunea ei ori impresia puternincă: Se tot duc, se duc mereu Trec în umbra, pier în vale, Iar cornul plin de jale Suna dulce, suna greu (M. Eminescu, Povestea teiului). Repetiţia verbului duc exprimă timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii, iar verbul sună arată impresia puternică pe care o produce sunetul cornului.

În afară de procedeele stilistice menţionate, verbul mai poate fi folosit şi pentru realizarea prozei rimate. Proza rimată este folosită mai ales în basme şi ea rezultă prin juxtapunera unui şir de propoziţii în care verbele, la acelaşi timp şi la aceeaşi persoană, sunt plasate de obicei la sfârşitul propoziţiei: – De asta şi eu mă anin/şi mă închin la cinstita faţa voastra, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi unul de pelin,/zise Gerila./ Şi hai/ de-acum să dormim, /mai acuş să ne trezim/ într-un gând sa ne urnim/ pe Harap-Alb să-l slujim/ şi tot prieteni să fim,/ căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o sa dobândim (Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb)

În general, efectele stilistice ale verbului se obţin prin: - folosirea persoanei a III-a în locul persoanei I, pentru a da enunţului un caracter de

generalitate - nu-şi vede omul capul de treburi, iar el se ţine de poveşti - în care intervine un element afectiv şi ca urmare vorbitorul îşi estompează personalitatea şi evită confruntarea directă;

- apariţia frecventă a formelor verbale la pers. a II-a sg, care le poate înlocui pe toate, astfel încât schimbarea numărului constituie un efect provocat de strânsa legătură dintre pronume şi forma flexionară a verbului: Mergem ce mergem şi deodată se stârneşte o furtună. Ce te faci acum?; Pornesc ei acum şi mergi ce mergi până nu mai vezi bine, exemplele de acest fel datorându-se stilului colocvial;

- utilizarea pluralului modestiei, al generalizării: aşa suntem noi românii, noi ieşenii nu avem parte de oameni politici ca lumea;

- lipsa distincţiei, în vorbirea obişnuită, între cele trei timpuri de bază – prezent, trecut, viitor – ceea ce nuanţează enunţul: trec pe la ele, îl întreb, răspunde.

Nuanţarea exprimării se produce din anumite considerente psiho-lingvistice, astfel - folosirea imperctului marchează o posibilă retragere: Voiam să mă rog să-mi

împrumutaţi nişte bani; - utilizarea perfectului pentru prezent subliniază dinamismul acţiunii: am şters-o; - frecvenţa unor variante diatopice regionale imprimă culoare textului: Bă, ce faci

acolo?; - folosirea formelor populare de viitor dispune de o semnificaţie subiectivă de

condiţionare: o să plec, oi pleca; - substituirea imperativului prin conjunctiv este însoţită de schimbarea persoanei: să

plece de aici!, să tacă din gură!; - înlocuirea indicativului prin condiţional imprimă enunţului o nuanţă de politeţe: V-

aş ruga dacă binevoiţi să mă ascultaţi; - utilizarea gerunziului are uneori valoare de prezumtiv sau de potenţial - Va fi locuind

cu părinţii; - unele verbe permit prezenţa complementului intern - au visat un vis, am cântat un

cântec. În procesul de utilizare a formelor verbale pronominale şi nepronominale, constatăm:

188

- prezenţa pronumelui reflexiv în calitate de „modificator” al sensului lexical – a munci - a se munci, a omoeî – a se omorî, a prosti - a se prosti;

- o categorie de verbe, care exprimă acţiuni specifice unor animale, primind pronume reflexiv, se utilizezaă la toate persoanele, desemnând acţiuni produse de oameni, şi sugerează ironia sau dispreţul vorbitorului faţă de interlocutor - a se miorlăi, a se schelăi, a se mieuna;

- apariţia pronumelui reflexiv la unele verbe intranzitive, care nu-l tolerează, sau pe lângă unele verbe tranzitive care în general nu-l admit - nu se merită, nu se există;

- dominaţia reflexivului pasiv în construirea pasive în limbajul păopular – eşti deştept, dar nu te cauţi; - prezenţa pronumelui reflexiv la persoana a III-a ca indice al indeterminării, însoţindmuneori şi verbe intranzitive, evitându-se astfel duritatea exprimării directe a unei insatisfacţii – se fumează mult aici, nu se moare din asta, nu se tuşeşte la spectacol;

- unele verbe, folosite fără pronume reflexiv, îşi pierd valoarea subiectivă (a se chinui, a se mişca), gradul de intensitate participativă (a se gândi) sau caracterul impersonal al sensului reflexiv-obiectiv (a se îmbrăca, a se încălţa) şi ca urmare dezvoltă o semnificaţie afectivă, indicând şi o schimbare de interes a vorbitorului spre obiectul acţiunii – nu are ce încălţa, a chinuit o viaţă ca să-l facă om, gândeşti că-i bine aşa?; - folosirea unor verbe fără pronume reflexiv la imperativ afirmatriv exprimă o stare de indignare – mişcă de aici! – sau de spaimă în faţa unui pericol iminent – fereşte! Fiind prin însuşi conţinutul său un mijloc de exprimare a atitudinii vorbitorului faţă de acţiunea exprimată de verb, modul marchează în mod subiectiv textul, iar în limbajul popular exprimă şi atritudinea faţă de interlocutor, precum şi starea afectivă a vorbitorului. Coexistenşa acestor factori de natură diferită determină dezvoltarea polisemiei şi sinonimiei formelor modale. De exemplu, sensul gramatical de imperativ se poate exprima prin forma specifică marcată disinenţial şi prin intonaţie: pleacă de aici!, prin prezentul indicativ: pleci de.aici! sau prin conjunctivul prezent: să pleci de-aici!, toate acestea forme reprezentând stări afectrive şi atitudini diferite faţă de interlocutor. Stabilind relaţii de sinonimie cu imperatrivul, viitorul indicativ, construit cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, înlocuieşte duritatea de natură afectivă a formei specifice: pleacă şi fă ce ţi-am spus! cu fermitatea rece de natură intelectuală, căreia destinatarul nu i se poate sustrage: ai să pleci şi ai să faci ce ţi.am spus! Întrebuinţarea prezentului indicativ cu valoare de imperativ reflectă apropierea spirituală a vorbitorului de interlocutor, porunca ia pentru interlocutor forma unei comunicări enunţiative ăn legătură cu o acţiune pe care el urmează s-o ducă la capăt: pleci imediat şi faci ce ţi-am spus! Conjunctivul prezent cu sens de imperativ exprimă duritatea poruncii şi o stare accentuată de insatisfacţie a vorbitorului faţă de interlocutor sau faţă de obiectul comunicării: tu să taci!, să pleci imediat! Sensul de ireal poate fi exprimat şi prin sintagme construite dintr-un verb precedat de adverbul aproape sau de locuţiunea cât pe ce: aproape să nu te recunosc; cât pe ce să pierd trenul. Irealul poate fi exprimat prin verbele a fi sau a avea: era să cad, aveam să cad.Aşadar, exprimând atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, procesul sau starea enunţate, modurile verbale angajează eul rostitor în discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de expresivitate artistică ale acestei categorii gramaticale specifice verbului sunt actualizate prin marcarea modului în care emiţătorul (naratorul, eul liric, personajul epic sau dramatic) se raportează la obiectul enunţării, felul în care le percepe şi ipostaza lui - implicată, subiectivă sau nonparticipativă, obiectivă - faţă de evenimentele, situaţiile, ori stările comunicate prin discurs.

Astfel modul indicativ imprimă un caracter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă. Ca mod al enunţării unor fapte considerate reale şi a unor stări apreciate ca sigure, indicativul apare în limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilistic. În textul literar, capacitatea de a exprima certitudinea locutorului (narator, personaje/ eul liric),

189

în raport cu obiectul enunţării, conferă referentului aparenţa unei realităţi validate în universul ficţional: Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. ...A fost destul să apară nemţii... focul a două baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă aşteptau... (Camil Petrescu). Datorită timpurilor - mai multe decât la celelalte moduri – indicativul permite instituirea unor raporturi diverse între evenimentele istorisite (cronologie - anterioritate, simultaneitate, ulterioritate - sau acronie), între timpul narat şi timpul narării, între momente evocate şi prezentul liric: M-ai lovit destul pân-acum. ...Seară de seară, secundă de secundă, de ani şi ani de zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i personaj? (Matei Vişniec). Valorile expresive ale indicativului sunt diferenţiate în funcţie de forma temporală a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri ale indicativului având propriile valenţe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus şi mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu şi viitorul anterior): Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă scoate soarele din apă; facerea lumii poate să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ. Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt! (Horia Bădescu).

Modul imperativ instituie o relaţie de comunicare directă exprimând dorinţa sau voinţa emiţătorului de a determina o acţiune ori de a o împiedica: — Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii român verde. ... Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara (Constantin Negruzzi). Valoarea stilistică a imperativului rezidă în capacitatea de exprimare a unor atitudini şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem de semnale: verbale şi paraverbale (accentele afective, pauzele expresive, intonaţia specifică ordinului, ameninţării, îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei etc.): Stihuri, zburaţi acum din mâna mea Şi şchiopătaţi în aerul cu floare (Tudor Arghezi). Ca marcă textuală a stilului direct, imperativul are rol de „teatralizare” şi, în acelaşi timp, rol de dinamizare a discursului personajelor („imperativul dramatic şi narativ”); alături de substantivele/adjectivele în vocativ reprezintă un indice al oralităţii stilului; în limbajul popular, poate apărea fără referire la o persoană anume (valoare generică). Prezenţa imperativului în textul liric semnalizează discursul dialogic sau monologul adresat (care poate lua forma invocaţiei retorice): …Daţi-mi voie: ori să se revizuiiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo...(Ion L. Caragiale).

Modul conjunctiv exprimă potenţialitatea unei acţiune realizabile, posibile, probabile sau atitudinea emiţătorului faţă de acţiunea, starea, trăirea enunţate: incertitudinea, ezitarea, aproximaţia, deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea etc.: …şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor (Nichita Stănescu), exprimă stări afective (atitudini şi trăiri subiective: Unde să merg de-acum? Pe cine să mai aştept? (Ion Pillat). În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/indirect liber), ori al eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, alternative ori anticipative(=indicativ viitor). presupune dependenţa acţiunii enunţate de o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă; substituirea imperativului cu rol de accentuare a subiectivităţii; în cazul special al verbelor la persoana a III-a a conjunctivului (când poate apărea fără morfemul să), rolul stilistic este de completare a paradigmei imperativului - care nu are decât persoana a II-a, iar în textul liric reprezintă, deseori, o marcă textuală a unui plan al imaginarului= trecerea

190

de la dimensiunea reală la cea ideală.

Modul condiţional-optativ dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acţiuni dependente de o condiţie (explicită sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni realizabile/irealizabile, prezentate ca opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea este ireală: De pildă, as fi putut spune nu… (Matei Vişniec), acţiunea conţine exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a unor ipoteze/scenarii posibile sau imposibile, a unor acţiuni presupuse, realizabile sau nerealizate sau ţine de ambiguitatea conotaţiilor subiective - de la incertitudine la aserţiune fermă, de la dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc.; iar optativul, în anumite contexte, preia funcţia indicativului ca „optativ al modestiei, al politeţii” (D. Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este posibilă, realizabilă" (E. Câmpeanu): N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi, Surâd numai acei care suspină, Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină (Radu Gyr). Substituie modul conjunctiv în enunţuri interogative sau exclamative şi produce accentuare a unei tonalităţi subiective - uimirea, indignarea sau ameninţarea vehementă specifică blestemului/imprecaţiei; în asemenea enunţuri, apare frecvent forma inversată: Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen (Ion L. Caragiale). În textul liric are, uneori, mai ales rolul de a exprima o situaţie ipotetică, o experienţă lirică imaginată: Usca-s-ar izvoarele toate şi marea, Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea (Tudor Arghezi).

Modul infinitiv este o „formă verbală” cu trăsături duble, de tip verbal şi nominal, verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acţiunea, procesul sau starea, având valoare sentenţioasă, de indice al registrului gnomic: Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr (George Călinescu), valoare livrescă (obţinută prin substituirea conjunctivului, după o construcţie impersonală sau după verbul a putea), specifică registrului stilistic cult: Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a se naşte (Mihai Eminescu) sau are drept scop conservarea valorii verbale a infinitivului lung în registrul stilistic arhaic sau registrul popular (în care se utilizează şi în formele inversate ale viitorului/ale condiţionalului), ceea ce se produce prin asocierea valorii imperative - care conferă un ton impersonal stilului oficial sau prin forma de perfect a infinitivului (foarte rar folosită în limba actuală,) îndeplinind funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin instituirea unei succesiuni temporale: Şi-am cântat din coasta mea/din vertebra ca o stea,/de-a-ncălecare pe-o şa,/pe o şa de cal măiastru,/foaie verde de albastru (Nichita Stănescu). Infinitivul lung, chiar dacă este substantivizat în limba română, păstrează urme semantice ale acţiunii, numind rezultatul acesteia; apare frecvent în limba veche şi în umele expresii idiomatice: Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i-au trecut de Dunăre (Ion Neculce), Îmi era a scăpare de dânsul (Ion Creangă).

Modul gerunziu este singurul mod nepersonal care conservă conţinutul dinamic specific verbului, surprinzând o acţiune în desfăşurare, un proces, o stare durativă; înscrierea acestora într-o temporalitate fără referire la momentul enunţării permite exprimarea oricărei durate - prezente, trecute ori viitoare -, în funcţie de context, având astfel capacitatea de a crea imagini dinamice şi de a determină circumstanţele acţiunii exprimate prin verbul regent sau îi adaugă acestuia o altă acţiune într-un ritm alert: Dar Moromete parcă nici nu auzea...,

191

conducând mai de-parte torentele de apă, facându-le loc cu sapa şi continuând liniştit şi neturburat să vorbească... (M. Preda). Fiind antepus regentului, el poate avea o funcţionalitate polivalentă, exprimând, în acelaşi timp temporalitatea şi cauzalitatea (ambiguitate stilistică) sau rolul de a atribui substantivului o însuşire dinamică, având (de cele mai multe ori) funcţia stilistică de epitet; această funcţie este accentuată frecvent prin valoarea adjectivală a gerunziului - rol de semnalizare a registrului stilistic cult: Ca şi cum ai vedea munţii plângând,/ca şi cum ai ceti în deserturi un gând,/ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând,/ca şi cum ieri ar fi în curând,/astfel stau palid şi trist fumegând (Nichita Stănescu). La nivel fonetic se impune prin sonoritatea specifică a terminaţiei care susţine deseori valoarea onomatopeică a verbului; iar la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de gerunzii sunt situate la sfârşitul versurilor, produce monorima (frecventă în poeziile populare): Ruxandra ieşi tremurândă şi galbănă şi, răzemându-se de pare-te: „Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu”, zise suspinând (Constantin Negruzzi); Măicuţă bătrână/Cu brâul de lână,/Din ochi lăcrimând,/Pe câmpi alergând,/Pe toţi întrebând/Şi la toţi zicând (Mioriţa). Fiind utilizat în structura unui grup verbal (cum este prezumtivul prezent) prin care se accentuează caracterul durativ al acţiunii sau al stării, reliefează percepţia subiectivă (acţiune ipotetică, probabilă, incertă, presupusă, bănuită, dorită): Şi poate şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit (I. Creangă).

Modul participiu prezintă o acţiunea încheiată sau rezultatul acesteia implicând o valoare temporală trecută, cu efecte care persistă sau au încetat în momentului enunţării; având un comportament dublu: verbal şi adjectival, participiul cumulează funcţii stilistice specifice celor două clase morfologice: Iertat să fie cel ce la mânie ; /Mi-a împlântat cuţitul pân-la os,/Dar neuitat şi neiertat să fie / Cel care-a râs de gându-mi bătăios (Nicolae Labiş). El conservă particularităţile verbului (ca element formativ pentru diateza pasivă, pentru perfectul conjunctivului, al condiţionalului sau al infinitivului, pentru indicativ - perfectul compus sau viitorul anterior) şi se actualizează în tipare sintactice care se abat de la normele limbii standard (inversiuni topice, recurenţă, dislocare sintactică): Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi (George Călinescu). Participiul cu valoare adjectivală intră în componenţa unor figuri semantice (epitet, metaforă, metonimie etc): Umanitatea înfometată, iradiată, atomizată, e prea ocupată (Mihai Ursachi). Adjectivul participial poate primi determinanţi circumstanţiali specifici verbului sau poate avea grade de comparaţie specifice adjectivelor, ceea ce îi conferă valenţe stilistice multiple: Confuz, înnebunit, dezagregat, / Şi Stamate abia putu să apară cu căruciorul prin canal...(Urmuz); Rotit de două ori la mărul-soare, în minutare-aprins - şi încrestat (Ion Barbu). Participiul substantivizat (prin articulare), cu formă afirmativă sau negativă, are rol în diversificarea/îmbogăţirea lexicului şi în structurarea unor figuri stilistice specifice substantivului: Dacă ochilor tăi le-ar plăcea / Nevăzutul şi neştiutul... (Tudor Arghezi).

Modul supin exprimă în chip general, abstract, acţiunea, procesul sau starea văzute ca potenţialitate; având o formă verbală invariabilă precedată de un morfem-prepoziţie care poate crea legături sintactice atât într-un grup verbal, cât şi într-o structură nominală, supinul are valenţe combinatorii multiple şi implicit, funcţii stilistice diverse: Iar Manea ofta/Şi se apuca/Zidul de zidit/Visul de-mplinit (Mănăstirea Argeşului). Supinul care îşi menţine statutul

192

verbal este, mai ales, cea de epitet (al verbului ori al substantivului regent): Aerul miroase a umed, a sfârşit de iarnă (Gabriela Adameşteanu). Supinul adverbializat îndeplineşte, frecvent, funcţia stilistică de epitet având şi valoare metaforică: Era o gospodărie boemă, cu prieteni tineri, cu sărbători mici improvizate, pline de veselie şi de neprevăzut (Camil Petrescu). Supinul substantivizat activează, preponderent, funcţia metonimică; fiind echivalent cu imperativul; ca şi infinitivul, supinul prin care se exprimă o solicitare imperativă, un ordin, un îndemn, conferă enunţului un ton impersonal, devenind un indice textual al stilului oficial, iar în textul literar poate supramarca inserţiile nonartistice, „decupajele” cu valoare documentară menite să amplifice „efectul de real”.

Timpul prezent, formă verbală cu cea mai mare frecvenţă în limbajul oral, dezvoltă un registru stilistico-semantic variat, acoperind din punct de vedere funcţional toate cele trei perspective temporale: prezent, trecut şi viitor sau dezvoltând sensul de pantemporal. Cânr perspectivă narativă este dominantă, vorbitorul dinamizează imaginea evenimentelor desfăşurate în trecut prin situarea lor în prezent; prin anularea opoziţiei categoriale prezent-trecut, vorbitorul retrăieşte faptele pe care le narează în momentulcomunicării berbale şi determină aceeaşi implicare afectivă din partea interlocutorului: Bat la uşă, dar nu vine nimeni să deschidă. Prin verbele dicendi puse la prezent, este plasat în prezentul comunicării verbale un dialog anterior, devenit obiect al comunicării. Întrebuinţat cu valoare de viitor (mai ales în limbajul oral), prezentul introduce în mesaj un grad avansat de certitudine: Mâine dau examen. Perfectul compus situează uneori acţiunea verbului în prezentul comunicării verbale, la începutul sau la sfârşitul unui dialog: V-am salutat. Am plecat. Această valoare sugerează, când caracterizează verbe de mişcare, graba, reală sau simulată, a interlocutorului sau intenţia lui de a-l determina pe interlocutor să acţioneze mai repede în sensul dorit; când sunt întrebuinţate la persoana I, perfectulcompus al verbelor a tăcea, a adormi, a muri sugerează prezenţa unei componente afective: gata am tăcut, ce mai vrei? Valoarea de viitor a perfectului comus este prorpie unui număr limitat de verbe, exprimând o intensă implicare afectivă din partea vorbitorului: Te mai ajut şi în problema aceasta şi apoi ştiu că te-am făcut om. Forma de viitor poate fi folosită cu valoare de prezent, în special în forma construită cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, construcţia fiind specifică unor verbe dicendi: Am să vă rog să mă ajutaţi puţin. Se sugerează astfel o anumită stare de jenă, de modestie sau de delicateţe sau sau poate sugera o stare mascată de insatisfacţie: Am să te rog să pleci şi să mă laşi singur. Imperfectul verbului a voi poate situa desfăşurarea acţiunii verbale în momentul vorbirii, fiind numit imperfectul sfielii sau al modestiei: Voiam să te rog ceva. În limbajul copiilor, imperfectul dezvoltă sensul de prezent, simultan cu crearea unei stări de ambiguitate între real şi ireal: Eu eram mama, tu erai copilul. În anumite situaţii afective, imperfectul îşi pierde caracterul său specific de timp imperfectiv şi devine timp perfectiv, intrând în sinonimie cu perfectul compus (în specil la verbele dicendi): Ce-ţi spuneam eu? Depăşind limitele categoriale timp-mod, imperfectul exprimă frecvent irealul sau potenţialul: Dacă mă sculam mai devreme, nu pierdeam trenul.

Aspectul, fiind o categorie nemorfologizată în limba română, este exprimat prin elemente ale sistemului lexical popular sau ale organizării sintactice. Există serii paralele constituite din termeni lexicali şi locuţiuni verbale pentru a exprima opoziţia durativ-incoativ: a da în clocot – a clocoti, a o lua la fugă – a fugi. Seria verbelor incoative (a începe, a se

193

apuca, a prinde, a se pune) este completată cu semiauxiliarele a sta şi a vrea care în limbajul popular exprimă intenţia producerii unei acţiuni: Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreață (Mihai Erminescu); Vrea să plângă. Aceeași valoare aspectuală exprimă în limbajul popular verbul a trage în relație cu verbul a muri: Moșul trage să moară. Aspectul durativ se exprimă frecvent prin repetarea cu ajutorul unui raport de coordonare copulativă, numai în planul expresiei, a verbului, însoțit de o intonație specifică: Și plânge, și plânge... Verbul a sta, la indicativ prezent, formează, printr-un fals raport de coordonare copulativă cu un alt verrb o sintagmă care exprimă caracterul durativ al celui de/al doilea verb: Dacă stau și mă gândesc, pot veni și eu cu voi...

Numărul şi persoana joacă și ele un rol important în exprimarea valorii stilistice a verbelor. La verbele personale, persoana a II/a singular își depășește conținutul semantic, fiind utilizată, sub influența factorului afectiv, în contextul persoanei I, întrucât vorbitorul își scoate astfel propriul eu din cauzalitatea evenimentelor, în situații în care cursul acestora este decis de factori exteriori voinței și posibilității sale: Ce să-i faci, așa e lumea... De cele mai multe ori asemenea structuri exprimă nemulțumirea: La ce te puteai aștepta la unul ca el?! Alteori, persoana a II/a este expresia unui alter ego într/un dialog interior, în situații de impas: Ei, acum ce te faci, băiete, pe unde scoți cămașa?! Folosirea persoanei a II-a în locul persoanei I poate exprima dorința vorbitorului de a-l convinge pe interlocutor de inexistența unei soluții de alternativă și de a-l face solidar: Ce voiai să fac? Sau respinge niște reproșuri virtuale: Unde-ai fi vrut să mă duc?! Uneori persoiana a III.a singular se folosește în contextele persoanei a II-a, pentru a exprima o atitudine ironică din partea vorbitorului: Domnul nu vine, dumnealui se compromite... Aceeași atitudine ironică este exprimată prin întrebuințarea pluralului persoanei în locul persoanei a II-a singular: Noi suntem boieri, nu punem mâna la treabă...

3.8.6. Adverbul , prin caracterul său pronominal și prin frecvența liui mare, dispune de variate valori stilistice. Astfel, adverebul acolo dezvoltă sensuri expresive: Fă și tu, acolo, ceva, să nu zică ceilalți că nu muncești... Același adverb poate exprima o concesie din partea vorbitorului, în legătură cu interlocutorul sau cu sine însuși: Am să te ajut și eu, acolo, cât oi putea... sau reflectă o atitudine protectoare sau ușor glumeață față de persoana cu funcție de obiect al conversației: E și el, acolo, un pui de om... În varianta colo, adverbul respectiv intră în constituirera unor sintagme fixe în limbajul oral. Astfel sintagmele cât colo exprimă indignare, când colo exprimă surpriza desfășurării evenimentelor într-un sens contrar așteptărilor vorbitorului, cât de colo exprimă superlativul evidenței unor aspecte din realitate, auzi colo! exprimă nemulțumirea sau surpriza provocată de atitudinea interlocutorului, fugi de-acolo! saui fugi de-aici! exprimă respingerea disprețuitoare a spuselor interlocutorului sau uimirea provocată de caracterul neașteptat al celor comunicate.

În realizarea categoriei gramaticale a comparației la adverb, limbajul popular recurge la aceleași procedee fonetice, morfo-sintactice, retorice prin care se realizează comparația la adjectiv. Superlativul intensității unorr acțiuni se exprimă prin locuțiuni adverbiale sau rămâne implicit în semantica unor locuțiuni verbale: Râde cu gura până la urechi; Se prăpădește de râs. Prin categoria comparației, adverbul obține valori stilistice deosebite, plasticizând comunicarea.

194

3.8.7. Interjecția constituie o categorie lexical-morfologică a limbajului oral și repreyintă expresia verbală a unor stări afective sau intelectuale. Distingem mai multe clase de interjecții în funcție de rolul jucat în procesul de comunicare vberbală:

- interjecții care exprimă atitudinea vorbitorului față de acțiunile interlocutorului: bravo!, ura! (entuziasm și admirație), halal!, ptiu! (admonestare, dispreț);

- interjecții de adresare, prin care vorbitorul atrage interlocutorul în procesul de comunicare: bre!, ei!, hei!, mă!, măi! (însoțesc în mod frecvent un vocativ);

- interjecții care însoțesc diferite gesturi umane în relația vorbitorului cu interlocutorul său: pofit!, na!;

- onomatopeile caracteriyeayă componenta narativă a dialogului: Când am văzut așa, trosc! o palmă! Pe lângă exprimarea copiativă a unor fenomene din realitate, onomatopeile exprimă atitudinea de ironie sau satirică a vorbitorului față de interlocutor: Eu îi vorbesc serios și el că-i mâr, că-i câr…

3.9. Valori stilistice ale nivelului sintactic

3.9.0. Nivelul stilistic al limbii determina organizarea limbajelor, a stilurilor, in functie de factorul sociocultural. La nivel sintactic, textul se constituie ca unitate superioara enuntului. Acesta este un nivel transfrastic, dincolo de fraza, loc de intalnire a tuturor nivelurilor anterioare. Un text literar se va diferenția de cel publicistic, administrativ sau stiintific comunicând emoția, trăirea, semnificația profundă a discursului. Elementele verbale sunt completate de cele extraverbale, textul se raporteaza la context (cultural, psihologic, istoric etc). Anume la acest nivel se identifică figurile de stil, expresivitatea structurilor, sistemul de conotații ale textului, notele definitorii ale stilului unei opere literare. Se poate vorbi de un nivel artistic - subordonat celorlalte, dar și superior acestora, un nivel al creativității lingvistice manifestate în si prin opera de arta. Stratul imagistic conține imagini poetice, artistice de tip vizual, auditiv, olfactiv, tactil, sinestezic, iradiind semnificații afective și intelective, in timp ce stratul prozodic propune ritmuri și rime variate, vers alb sau vers liber, un ritm interior al textului, constatări ce vor conduce lectorul spre o receptare complexă a discursuluyi și a creației în genere, în totalitatea și armonia elementelor ei de structură și limbaj poetic. Astfel, nivelul sintactic reprezintă dinamizarea structurilor limbii, mișcarea întregului mecanism prin relații și concepte importante. Strâns legată de logică, sintaxa este expresivă prin: .- topică (topica normală este neutră expresiv, abaterile de la topică sunt expresive); - construcții redundante (reluarea și anticiparea: cine în urmă vine, acela închide usa); - incadrare (de exemplu: destule am tras de pe urma dumitale, destule! – Ion L. Caragiale); - construcții care reflectă destrămarea structurii logice a enunțului - anacolutul, parantezele, digresiunile (constructii incidente), elipsa: Cine se încălzește la soare nu-i pasă de lumină - anacolut; Cât îi mic, prinde muște cu ceaslovul; pe gheață și la săniuș - elipsa (I. Creanga); - apozitii; - propozitii exclamative si interogative; - paralelismul sintactic; - chiasmul, repetitia încrucișată: Și toamna și iarna/ Coboară-amândouă; / Și plouă, și ninge,/ Și ninge și plouă (George Bacovia); - structuri complexe, arborescente (reflectă mișcarea gândirii, a sensibilității).

195

Exprimarea negației stabilește relații cu o mare varietatea de stări afective și intelectuale și există o mare diversitate de organiyare a enunțurilor sintactice , de la construcții exclamative, sintagme nominale simple până la propoziții și fraze: Daʼde unde?! (exprimă respingerea hotărâtă a afirmațiilor interlocutorului); Doamne ferește!, Ferească Dumnezeu! (exprimă o atitudine de surprindere în raport cu spusele interlocutorului); Nici vorbă! (exprimă o infirmare categorică a afirmațiilor interlocutorului), Le-ai găsit! (exprimă desconsiderare și scepticism, ironie hotărâtă dintr-o mai veche experiență în legătură cu o a treia persoană), Cum să nu?! (propoziție interogativ-exclamativă care prin accentuarea deosebită a adverbului cum neagă ironic afirmația interlocutorului). Expresiile interjecționale Pe dracu!, Pe naiba! Exprimă nemulțumirea vorbitorului în raport cu nerealizarea unei acțiuni de către persoana-obiect al comunicării, iar uneori negația se exprimă prin anteproză, prin propoziții pozitive ale căror caracter negativ rezultă din intonație: Mare nevoie am eu de tine!; Ți-ai găsit omul!... Exprimarea afirmației poate fi însoțită de exprimarea satisfacției, prin prelungirea vocalei din adverbul-frayă Da!, iar prin adverbe de modalitate: firește, sigur, fără îndoială etc. se exprimă siguranța (cu diferite nuanțe) vorbitorului în raport cu propriile afirmații. Interdependența dinttre mărcile stilistice fonetice și prozodice și caracterul exclamativ al propozițiilor interogative sau enunțiative constituie o caracteristica a comunicării orale.

Propozițiile cu caracter exclamativ exprimă pe lângă conținutul semantic și starea afectivă a vorbitorului în momentul vorbirii sau atitudinea lui față de interlocutor: caracterul exclamativ al propozițiilor este marcat, iar starea afectivă este sugerată de sensul lexical și gramatical al verbului-predicat, fie de sensul lexical al altui termen constituiv: Ce zi minunată! (admirație); Iar vine după bani! (disperare); Ce frumos era atunci! (nostalgie); Ce-aș mai veni și eu cu voi! (afecțiune pronunțată). Intonația exclamativă modifică topica și funcția pronumelor și adverbelor negative, care, devenite instrumente exclamative, exprimă superlativul admirației: Ce frumos!; surpriza: Când colo, dau peste tine! Conjuncția că, din elementul de subordonare, devine marcă a superlativului absolut însoțit de o anumită stare afectivă: Că rău mai ești! În realizarea acestei funcții intervine și adverbul mai, care poate exprima singur, în propoziții exclamative, superlativul: Prost mai ești!

Structurile invocative de tipul: Bată-te-ar Dumnezeu să te bată!, a căror organizare este în toate situațiile identică: verb la optativ-potențial reluat prin conjunctiv plus subiect exprimat prin substantiv denumind ființe mitice: Trăsni-l-ar sfântul să-l trăpsnească! și exprimă indignarea, supărarea sau amărăciunea. Propozițiile interogative retorice sunt marcate afectiv, fără ca vorbitorul să ceară informații, ci afirmă sau neagă ceva, prin forma negativă încercându-se să se impună un anumit punct de vedere interlocutorului: Cum să nu-l cunosc?!; Cum să uit?!; Ai mai auzit dumneata așa ceva?!

Dispun de pondere afectivă atât intyerogativele totale cât și cele parțiale; când accentul intonațional se concentrează pe un anumit termen, expresie verbală a originii stării, acesta determină o modificare a intonației secundare a propoziției, care poate descrește: Acolo te duci?!. Când accentul afectiv intonațional trebuie să cadă pe subiect, acesta se plasează după predicat: A făcut el asta?! La interogativele parțiale, energia intonațională se concentrează pe adverbele sau pronumele interogative: Cu cine te-ai văzut?!; Când s-a petrecut asta?! Când

196

vorbitorul nu se simte îndreptățit să solicite ceva la modul imperativ, folosește propoziția interogativă în locul uneia imperative: Îmi dai și mie?!; Vrei să mă asculți?!

Prin propoziții exclamative, vorbitorul își exprimă o anumită stare, reacție la atitudinea interlocutorului sau la o anumită realitate extraverbală, starea tensională determină mutații în planul semantic, lexical și gramatical al textului: Arză-te-ar focul să te arză! Intensitatea maximă a stătilor afective care constituie nucleul semantic al mesajului, determină reluarea aceluiași verb, la modul conjunctiv: Bată-te-ar norocul să te bată! sau la potențial optativ și conjunctiv: Mânca-te-ar pământul să te mănânce!

În caracterul dialogat al comunicării orale își au originea enunțurile sintetice, neanalizabile: Mda!, Nuu-u! (adverbe-frză), Eii!..., Sst!, Vai! (interjecții) care poartă în ele ocomponentă subiectivă. Tot aici pot fi incluse și enunțurile brelocvente prin care mesajul rămâne concentrat în planul semantic al unui singur termen: Gura!, Ușa! (enunț nominal) sau al unui grup limitat de termen cu aspect de construcții fixe: Singur cuc, beat criță sau în structuri invocative: Ce naiba (dracu, Dumnezeu) mai vrea și acesta! Enunțurile eliptice, expresie fragmentară a unei gândiri complete, apar când vorbitorul, având în vedere cadrul situațional care suplinește golurile din exprimare, lasă la o parte, neexprimat, ceea ce consideră de prisos pentru claritatea informației ce are de transmis: Daʼ-ncotro așa grăbit?, din acest enunț lipsind verbul a merge, întrucât destinatarul tocmai realizează acțiunea și ca urmare comunicarea este marcată de spontanietate, iar enunțurile având caracter fragmentar: vorbitorul nu mai repetă termenii exprimați deja de interlocutor sau de el însuși într/o replică anterioară, fenomenul respectiv fiind caracteristic mai ales frazelor-răspuns la enunțuri interogative parțiale: Când pleci? - Mâine. Subînțelegerea termenilor apare într/o serie de construcții relativ fixe, marcate subiectiv, specifice sintaxei frazei: propozițiile subordonate rămân neexprimate când predicatul lor ar fi fost realizat prin același verb ca și predicatul din regentă: Lasʼ să plăptească, că are de unde (plăti); M-aș plimba și eu, daʼ n-am cu cine (mă plimba). Fenomenele de sintaxă mixtă se constituie prin împletirea unor elemente variate de limbaj; vorbitorii, fiind plasați în chiar cadrul situațional, unul în prezența celuilalt, și fiind în contact imediat cu obiectele realității despre care comunică, îmbină permanent limbajul sonor articulat cu limbajul vizual, cinetic-mimică, surâs, gestică, privire: Ține (carte)! Repetiția și tautologia, ca expresie a participării afective a vorbitorului la reflectarea verbală a realității extraverbale, poartă amprenta intensității unei stări: Vai de mine și de mine!, intensității și duratei acțiunii: Și plânge, și plânge de se moaie pietrele!, superlativului cantitativ: Era lume de pe lume!, absolutului precedenței: Întâi și-ntâi să-mi spui unde ai fost! etc. Când elementele care se repetă, cu funcții sintactice diferite, exprimă un raport semantic de identificare, iar repetiția trece în tautologie; forma cea mai frecventă de tautologie constituind/o reluarea subiectului în funcție de nume predicativ: Obraznicu-i tot obraznic, dar tautologia poate lua și forma altor raporturi sintactice: De beat se vede cât de acolo că ești beat (de referință), Vorbești ca să vorbești (de scop), Eu când fac o treabă o fac (de timp). Raporturile de subordonare rămân în mod frecvent implicite în planul semantic al textului, fiind dominate de raporturi de coordonare: Te duci și-i arăți și-i tot degeaba (relația de subordonare maschează unraport semantic concesiv). Când se exprimă gramatical, relațiile de subordonare se individualizează prin elemente specifice, care marchează subiectiv textul: Las’ că, plus că, de vreme ce etc. Conjuncția că funcționează ca element de subliniere a enunțului

197

exclamativ: Că rău mai ești!, iar conjuncția de rteliefează semantica enunțului dominat de modul condițional optativ al verbului: De-ar veni odată vacanța! Raporturile de subordonare sunt în mod frecvent polisemantice: Dacă tot m-ai căutat, hai să ne lămurim! (exprimă condiție și cauză), Cum de-abia ai venit, când eu sunt aici de o oră? (exprimă timp și cauză). Sub presiunea stării afective, vorbitorul răstoarnă relația logică din planul semantic al raportului temporal prin când: Mă plimbam, când deodată îl văd pe Ion. Anacolutul este figură de stil constând în întreruperea organiyării sintactice, sub influența unei stări afective, astfel încât textul începe într-un fel și continuă într-o altă organizare sintactică impusă de o nouă perspectivă din care este reflectată verbal realitatea: Mama, când m-a văzut, nu-i vedea să-și creadă opchilor! Cele mai frecvente sunt construcțiile cu subiect suspendat (nominayivum pendens) și cele provocate de pronumele relative cine și care, acestea, pe lângă rolul lor în frază de elemente de relație, dezvoltă și diferite funcții sintactice în propoziția în care se include: Cine-a făcut asta să nu-l mai văd! În comuniicarea orală, fraza este mereu întreruptă de interjecții, invocative și de construcții exclamative, construcții și cuvinte incidente prin care vorbitorul își exprimă starea afectivă și atitudinea față de interlocutor: Am ajuns, din păcate, prea târziu; Neobrăzatul de Mihai, că lat cuvânt nu merită, i-a vorbit urât. Topica subiectivă rezultă din predominarea factorului subiectiv asupra celui intelectual în organizarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze, îndepărtându-se astfel de topica neutră, care reflectă ordinea logică a elementelor în plan semantic: Mare lucru ai făcut! (exprimă ironia), Ticălos mai ești! (exprimă indignarea), Mere ai vrut, mere ai! (exprimă nemulțumirea) etc.

Bibliografie

Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române. București: Editura Fundaţiilor, 1942.Georgeta Corniţă, Manual de stilistică. Baia Mare: Editura Umbria, 1995.

Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj. Vol. I. București: Editura Academiei, 1973.

Ion Coteanu, Limbajul poeziei culte, Vol. II. Bucureşti: Editura Academiei, 1985.

Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993) În: Anuar de lingvistică şi istorie literară, t. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994.

Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a II-a). București: EdituraŞtiinţifică, 1975.

Dumitru Irimia, Introducere în stilistică. Iași: Editura Polirom, 1999.

Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

198

199