UNIVERSITATEA „ LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE JURNALISTICĂ

DEPARTAMENTUL PENTRU INVĂŢĂMANT LA DISTANŢĂ

Lector dr. Minodora Sălcudean

EVOLUȚIA DISCURSULUI ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ

Manual pentru învăţămantul la distanţăSibiu, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SĂLCUDEAN, MINODORA

Evoluția discursului în presa românească/ Sălcudean Minodora. – Sibiu:

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2010

Bibliogr.

C U P R I N S

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ȘI A DISCIPLINEI

3. BIBLIOGRAFIE ROMÂNĂ GENERALĂ, SELECTIVĂ SI ACTUALIZATĂ, RECOMANDATĂ PENTRU TEMELE 1-7

4. CERINŢE DE FOND ȘI DE FORMĂ PRIVIND (TEHNO)REDACTAREA TEMELOR PENTRU ACASĂ ȘI/SAU A TEMELOR DE CONTROL

5. CONŢINUTUL ANALITIC AL MANUALULUI T1: Întrebări recapitulative Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă pentru temaTest de evaluare T2: Întrebări recapitulative Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă pentru tema Test de evaluare T3: Întrebări recapitulative Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă pentru temaTest de evaluare T4: Întrebări recapitulative Întrebări de autoevaluare Bibliografie selectivă pentru tema Test de evaluareT5: Întrebări recapitulativeÎntrebări de autoevaluareBibliografie selectivă pentru temaTest de evaluare T6: Întrebări recapitulativeÎntrebări de autoevaluareBibliografie selectivă pentru temaTest de evaluare T7: Întrebări recapitulativeÎntrebări de autoevaluare

Bibliografie selectivă pentru temaTemă controlTest de evaluare 6. RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE PENTRU T1-T7

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Evoluția discursului în presa românească, disciplină comună învăţământului la forma de zi și la forma de învăţămant la distanţă, conform planurilor de învăţămant în vigoare. El este destinat studenţilor de la forma de învăţămant la distanţă (ID) și constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, insusirea si evaluarea disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele și procedurile de uz larg în învăţămant naţional și internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive.

Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale și aplicarea cunostinţelor dobandite la rezolvarea unor problem specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvintecheie), care poate fi parcurs și însușit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care să nu depășească 2-4 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu si nu ia in calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii. Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele asteptate doar cu condiţia respectării intocmai a procedurii de parcurgere a modulelorde studiu, procedură care este prezentate in cele ce urmează.

Totalul general al orelor de studiu necesare parcurgerii, înţelegerii T1-T7, precum și a rezolvării temelor pentru acasă este de 28. Orele necesare studiului individual al disciplinei sunt distribuite astfel: SI (studiu individual)=14, TC (teme de control)=20; pentru activităţile tutoriale (AT) au fost prevăzute 8 ore.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire. Recomandăm cateva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu.

2. Fiecare modul de studiu conţine și un test de autoevaluare și o temă pentru acasă pe care studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului și corectitudinii înţelegerii fenomenelor și proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate cotracronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:• se citesc obiectivele si competenţele modulului de studiu• se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat• se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului

• se accesează site-urile recomandate• se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul

dezvoltat de idei al modulului• se efectuează testul de autoevaluare si se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date

la sfarșitul manualului, corectitudinea răspunsurilor• se efectuează tema pentru acasă sau de control (după caz)• după tema a doua, a patra si a saptea se vor rezolva și testele de evaluareOBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o

pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea, este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de 1-2 teme de studiu pe zi, pentru a nu se periclita însușirea temeinică și structurală a materiei. În funcţie de necesităţile și posibilităţile de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu pentru fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar însușirii și mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aproximativ 1 oră.

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional și cognitiv între temele studiate anterior si de a dezvolta puterea de sinteză studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai îndelungat (aprox. 10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum și consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să acoperecele mai importante părţi ale acestuia.

COORDONATOR DE DISCIPLINĂ: Lector univ.dr. MinodoraSălcudean (0744-143249, minasalcudean@yahoo.com

2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ȘI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu EVOLUȚIA DISCURSULUI ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ reprezintă o sinteză realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi. Conţinutul de idei nu a fost redus, ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai schematică, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru atingerea scopului pedagogic al fixării si corelării cunostinţelor), regăsindu-se în bibliografia de specialitate recomandată studentului.

Obiectivele principale ale manualului de „Evoluția discursului în presa românească”:

• Asimilarea unor cunostinţe teoretice fundamentale și dobândirea unei imagini de ansamblu privind parcursul presei românești de la începuturi până astăzi

• Înțelegerea importanței studiului diacronic al presei românești pentru o cât mai corectă și obiectivă plasare a jurnalistului în contextul românesc actual

• Dobândirea unei atât de necesare culturi profesionale prin însușirea unor date retrospective, semnificative din biografia presei românești

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) și este compartimentat în teme de studiu.

Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:

I. Obiective (rezultatele asteptate ale temei)II. Termeni de referinţă (concepte cheie)III. Structura temei de studiu (subcapitolele)IV. Conţinutul dezvoltat de idei al temelorV. Bibliografia recomandatăVI. Întrebări recapitulativeVII. Test de autoevaluare, tema de casăVIII. Teste de evaluare, teme de control

Prezentul manual constituie bibliografia generală minimal obligatorie pentru studiul disciplinei „Evoluția discursului în presa românească”. El reprezintă minimul de informaţie necesară pentru înţelegerea și însușirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ, SELECTIVĂ ȘI ACTUALIZATĂ RECOMANDATĂ PENTRU TEMELE:

Antip, C-tin, Istoria presei române, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, 1979.

Antonescu, Nae, Reviste literare interbelice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Bucur, Marin, Reviste progresiste româneşti interbelice, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Chendi, Ilarie, Începuturile ziaristicii noastre, (1789-1895), fără editură, Orăştie, 1900.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Cornea Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, 1972, Oamenii începutului de

drum, Editura Cartea Românească, 1974; Gândirea românească în epoca pașoptistă, în

colaborare cu Mihai Zamfir, Editura Minerva, 1969; Propășirea. Foaie științifică și literară, în

colaborare cu Mariana și Petru Costinescu, Editura Minerva, 1980.

Craia, Sultana, Comunicare şi spaţiu public la români, Editura Meronia, 2005.

Eminescu, Mihai, Naţiunea română - progres şi moralitate, antologie realizată şi prefaţată de C-

tin Schifirneţ, Ed. Albatros, Buc., 1999.

Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste. Traducere

de Irene Joanescu. Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Hangiu, Ion, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-2000), Bucureşti, Editura Institutului

Cultural Român, 2004.

Hartley, John, Discursul ştirilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916. Cu o privire asupra presei româneşti din zilele noastre de C. Bacalbaşa, fără editură, Bucureşti, 1922.

Negrilă, Iulian, Istoria presei, Editura Multimedia, Arad, 1997.

Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al III-lea, București, 1980.

Paleologu-Matta, Svetlana, Jurnal hermeneutic, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.

Pânzaru, Petru, Mass-media în tranziţie, Editura Fundației Rompres, Bucureşti, 1996.

Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, 2005; Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, 2003.

Petcu, Marian, Istoria presei române: Antologie, Bucureşti, Editura Tritonic, 2002; Tipologia presei româneşti, Iaşi, Institutul European, 2000.

Popescu, Florin, Cristian, Modalităţi de redactare a textului publicistic. Criterii, norme, soluţii, Editura I.N.I., Bucureşti, 1997.

Răduică, Georgeta și Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti: 1731-1918, Editura Ştiinţifică, 1995.

Schifirneţ, C-tin, Civilizaţie modernă şi naţiune, cap. M. Eminescu, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 64-140.

Vişinescu, Victor, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000.

***Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1984.

***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. I: (1789-

1901), Studii şi documente, Ediţie în două volume, note, bibliografie şi indici de I. Hangiu, Cu o

introducere de D. Micu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. II: (1901-

1948), Studii şi documente, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

4. CERINŢE DE FOND ȘI DE FORMĂ PRIVIND TEHNOREDACTAREA TEMELOR PENTRU ACASĂ ȘI/SAU A

TEMELOR DE CONTROL:

a. Referatul trebuie să aibă o structură logică și echilibrată care se va prezenta în cuprinsul acestuia.

b. Referatul trebuie să fie redactat într-un limbaj academic cu utilizarea corectă și riguroasă a conceptelor și noţiunilor de specialitate.

c. Referatul va fi elaborat și redactat cu utilizarea a unor surse bibliografice offline si online actuale și diferite, care vor fi identificate la sfarșitul lucrării, precum și cu utilizarea corectă a trimiterilor bibliografice în subsolul paginilor.

d. Valoarea muncii studentului crește, dacă acesta folosește pentru documentare și citare surse originare, cum ar fi documente arhivate în biblioteci sau publicațiile vremii.

d. Referatul se va tehnoredacta cu font Times New Roman CE, caractere de 12, la 1,5 rânduri.

e. Întinderea referatului va fi variabilă, între 4-6 pagini, în funcţie de complexitatea și vastitatea temei alese.

f. Depunerea referatului se face electronic pe adresa tutorelui de disciplină până cel mai tarziu la data înscrisă în calendarul activităţilor didactice și de evaluare.

g. Referatele care prezintă originalitate, creativitate, documentare amplă din surse diverse, originare, precum si cele care discută probleme controversate vor putea fi selectate pentru publicare în una din publicaţeiile oficiale ale Facultăţii de Jurnalistică, în funcţie de caracterul predominant monografic, hermeneutic, informativ-descriptiv etc., de lungime si de scopul elaborării (în revista Saeculum sau în publicaţiile Sibiul universitar și Cuvinte online).

5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI

Tema 1: Presa românească în prima jumătate a secolului 19

Obiective: înțelegerea contextului de apariție a primelor periodice românești; cunoașterea celor mai importante date legate de întemeietorii presei românești; relaționarea diverselor contexte: istoric, cultural, politic și jurnalistic, pentru a dobândi o imagine coerentă și de ansamblu, asupra semnificației începutului de secol 19.

Cuvinte și sintagme cheie: Curierul românesc, Albina românească, Gazeta de Transilvania, Dacia literară, primul cotidian românesc, întemeietorii presei românești, contextul journalistic european

Structură capitol:

1. Presa occidentală a începuturilor: consideraţii generale

2. Presa românească în context european

3. Primele periodice româneşti: semnificaţie, orientări

4. România: debutul presei cotidiene

5. Concluzii

Tema pentru acasă:

Timpul alocat parcurgerii si înţelegerii temelor: 1+1=2

Presa occidentală a începuturilor: consideraţii generale

În primele decenii ale secolului 19, când presa periodică românească începe să prindă

rădăcini durabile, presa din Occident avea deja o tradiţie, valori statuate, principii şi aspiraţii clar

formulate, într-un cuvânt este un domeniu autonom, profesionalizat şi instituţionalizat.

O scurtă retrospectivă comparativă poate fi lămuritoare atunci când vorbim de avansul

(înţeles, deopotrivă, ca timp, dar şi ca experienţă) al presei occidentale faţă de presa românească

a începuturilor. Dacă primele almanahuri europene se tipăresc în Germania şi Franţa încă de la

mijlocul secolului 151, la noi primul semn al nașterii presei tipărite a fost înregistrat la aproape

trei secole distanță, abia în 1731, când Radu Tempea consemna apariția celui dintâi Calendar, în

Șcheii Brașovului.

1 Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 13.

În timp ce în Franţa, în 1631, de pildă, Theophraste Renaudot2 (1586-1653), fondatorul

presei franceze, înfiinţa La Gazette3, primul periodic francez oficial, în Principatele Române

tiparul este exploatat exclusiv de clerici, în scopuri ecleziastice.

Cu toate că avea susţinerea cardinalului Richelieu şi privilegiul de a obţine informaţii

directe pe care trebuia să le folosească propagandistic4, Renaudot va pleda cauza jurnalismului de

calitate, orientat spre aflarea adevărului, indiferent de piedicile întâlnite. În scurt timp, ştirilor

despre evenimente interne și internaționale li se vor adăuga articole, comentarii și analize pe

teme și subiecte tot mai diversificate. Intereresul pentru subiecte de actualitate crește

proporțional cu derularea istoriei macroevenimențiale, dar acest interes va fi mereu dublat de

curiozitatea unui public avid de tot felul noutăți din varii domenii, de la astrologie sau medicină

până viața privată a personalităților timpului.

Presa britanică a acestei perioade a dus o luptă continuă pentru a se impune ca „a patra

putere în stat”5. Secolul 17 marchează începuturile presei specializate în Europa în ciuda

cenzurii, a piedicilor puse de autorități (cum ar fi taxele exorbitante, care au grăbit dispariţia unor

publicaţii devenite incomode) sau a vicisitudinilor materiale inerente.6

În secolul 18 francez, presa cotidiană este în plină dezvoltare, fiind însă surclasată de

presa cotidiană britanică a aceluiaşi interval. În Anglia scriitori, gazetari, politicieni de primă

mărime, precum Daniel Defoe, Jonathan Swift, Richard Steel, Joseph Addison, John Wilkes, ș.a.

au făcut din ziar un instrument inteligent de reflecție, de analiză politică şi economică, destinat în

principal clasei de mijloc în ascensiune. (Daily Courant7, tipărit la Londra în 1702, este

considerat primul cotidian veritabil din lume, iar The Spectator8, 1711, unul din cotidianele

2Dès 1631, le privilège de publier des gazettes fut accordé au seul Théophraste Renaudot, puis à sa famille, le pouvoir s’assurant ainsi le contrôle de l’information. Cependant, dans une société avancée, d’autres sujets que la politique, méritent les honneurs de la presse. Sursa: http://monsite.orange.fr/sagapresse3/page13 http://fr.wikipedia.org/wiki/La_Gazette_(France)4En janvier 1631, les libraires protestants Vendôme et Martin font paraître le premier journal français: Nouvelles Ordinaires de Divers Endroits. Le 30 mai, un périodique similaire voit le jour : la Gazette du médecin Théophraste Renaudot. Les libraires attaquent le docteur mais le conseil du Roi donnera raison à Renaudot ainsi que le privilège de l’information, à condition que Richelieu puisse y insérer des articles de sa main. Sursa: http://www.sagapresse.com/Gazette.htm

5 Edmound Burke a formulat sintagma în 1787, apud Pierre Albert, op. cit., p. 19.6 Pierre Albert, op. cit., p. 18.7 http://en.wikipedia.org/wiki/The_Daily_Courant8 http://en.wikipedia.org/wiki/The_Spectator_(1711)

engleze cele mai citite și mai gustate de public, cu un tiraj maxim de 20.000 de exemplare, a

impus un stil original și proaspăt; conform statisticilor în 1712, Londra deținea recordul

cantitativ al presei cotidiene cu 10 publicații într-un tiraj de 44.000 de exemplare/zi9 ).

Modelul presei britanice a fost exportat, încă din secolul 17, si peste Ocean, în Statele

Unite unde primul amendament10 al Constituţiei din 1791, îi va garanta, după timidele începuturi,

nu doar supravieţuirea, ci şi o evoluţie spectaculoasă.

Pierre Albert în a sa scurtă istorie a presei remarcă faptul că în timp ce presa engleză a

secolului 18 este orientată spre actualitate şi informare, presa franceză este puternic literaturizată.

Acest lucru se datorează, explică cercetătorul, limitelor impuse de cenzură în Franţa vechiului

regim, unde doar publicaţiile oficiale aveau acces la noutăţi din viaţa politică.

La noi, graţie unui amplu demers ştiinţific cum este Dicţionarul presei româneşti11,

aparţinând cercetătorilor Georgeta şi Nicolin Răduică, începuturile presei româneşti sunt refixate

cu aproximativ un secol înaintea iniţiatorilor I. Heliade Rădulescu şi G. Asachi. E vorba de

perioada dintre 1731, când e înregistrată apariţia unei publicaţii intitulată Calendarul şi anul

1829 când se vor tipări primele două periodice cu apariţie mai îndelungată. Acest interval,

ignorat în bună parte de exegeţi, are o semnificaţie specială în evoluţia presei româneşti pentru că

almanahurile, albumele şi calendarele sunt primele tipărituri de colportaj, după scrierile exclusiv

religioase, din care se va naşte o presă periodică în adevăratul sens al expresiei. Ele vor constitui

o componentă aparte şi în biografia ulterioară a presei noastre.12 (vezi dicţionarul la litera C)

Secolul 19 european va sta, fără îndoială, sub semnul Revoluţiei Franceze şi al

Declaraţiei Drepturilor Omului din 1789, document ce va statua ca principiu fundamental

libertatea de exprimare şi va conferi o nouă perspectivă asupra rostului şi rolului pe care aveau

să-l joace jurnaliştii de pretutindeni.

9 Jean-Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare. De la origini și până astăzi, Traducere de Mihaela Calcan, Prefață de Bogdan Ghiu, Institutul european, Iași, 1997, p. 42.10 Bill of Rights reprezintă numele sub care sunt cunoscute primele zece amendamente ale Constituţiei americane. “The Bill of Rights prohibits Congress from making any law respecting an establishment of religion, forbids infringement of the right to keep and bear arms, by Congress or citizens in a federal territory and prohibits the federal government from depriving any person of life, liberty, or property, without due process of law.” Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_Bill_of_Rights#cite_note-bill-loc-011 Georgeta şi Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.12 vezi dicţionarul la litera C

Una din trăsăturile discursului jurnalistic de secol 19 este generată tocmai de Revoluţia

franceză care „a verificat forţa presei şi a impus omului politic să fie în acelaşi timp orator şi

gazetar.”13

În Franţa, sfârşitul de secol 18 şi începutul de secol 19 marchează, paradoxal, începutul

erei explozive a presei scrise, dar şi limitarea excesivă a acesteia de regimurile autoritariste.

Napoleon Bonaparte este una din personalităţile istorice ale epocii care a înţeles cât de

importantă e forţa mobilizatoare a presei şi a ştiut să o convertească într-un instrument care să-i

susţină acţiunile politice şi militare. Le Moniteur Universele14 a fost publicaţia oficială a

regimului bonapartist şi, în fapt, cea care dădea conţinutul şi altor ziare franceze importante ale

vremii. Totuşi, existenţa unei prese de opoziţie15 într-un regim autoritarist indică vârsta matură a

jurnalismului apusean, eforturile gazetarilor de a face faţă presiunilor şi importanţa acordată

dezbaterilor de către publicul francez.

Momentul din care va începe efervescenţa gazetăriei româneşti este plasat la începutul

secolului 19, cu toate că tentative de tipărire a unor publicaţii au existat încă de la sfârşitul

secolului 18. Deşi tiparul fusese introdus, în Transilvania, cu trei secole înainte, în tot acest

interval n-au apărut ziare în limba română.16

La noi, o parte foarte restrânsă a românimii de sorginte boierească, în special, întreţine,

însă, un permanent contact cu presa apuseană la care era abonată şi care constituie model de

cultură şi civilizaţie pentru spaţiul românesc. (La Gazette de Vienne, Le journal Encyclopédique

– 1785, Journal de Francfort, Notizie del mondo, Spectateur du Nord – 1802, Le Journal

Littéraire, Almanach de Dames, Mercure de France, L’Abeille du Nord, Il Redattore italiano –

1803-1804)17

13 Pamfil Şeicaru, Istoria presei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 32.14 http://en.wikipedia.org/wiki/Le_Moniteur_Universel15 Journal de Débats sau Le Mercure16 C-tin Antip, Contribuţii la istoria presei româneşti, Bucureşti, 1964, p...17 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1985, p. 65.

În primele decenii ale secolului 19 între presa apuseană şi cea românească există un

decalaj uriaş, firesc, date fiind condiţiile istorice şi contextul politico – social diferite de cele din

Occident, de aceea acest interval de tatonări şi proiecte, va fi marcat de demersuri mimetice, de

importuri preponderent franceze, fără de care recuperarea distanţelor nu ar fi fost posibilă.

Când la noi apăreau primele periodice în limba română, în Franţa se puneau bazele unei

agenţii de presă care-şi va forma o adevărată reţea de birouri în lume (Havas), iar discursul

mediatic în Europa, orientat preponderent către opinie şi informaţie, va capăta valenţele

jurnalismului investigativ.

Nu trebuie uitat că primul scandal mediatic din istorie se datorează francezilor şi poartă

un titlu ce va face carieră Afacerea Dreyfus, iar celebritatea scriitorului Emile Zola va primi o

dublă conotaţie, o dată cu declanşarea scandalului în presă.

Presa americană de tip tabloid, de la începutul secolului 19, vizând partea semianalfabetă,

a populaţiei va proclama principiul accesibilităţii limbajului ca o condiţie sine qua non a

comunicării de masă. Naşterea lui Penny Press va marca începuturile presei industriale, ieftine şi

pe înţelesul tuturor.

Iată, deci măsura emancipării presei apusene, detectabilă, mai ales în abordarea unor

fenomene sociale sau evenimente politico-ideologice de actualitate, dar şi în predilecţia pentru

senzaţional.

Numitorul comun al presei de pretutindeni, în faza pionieratului, îl constituie literatul-

gazetar, condeierul preocupat de problemele cetăţii. Un personaj care vine dinspre literatură, cu

un orizont cultural îndeajuns de larg, un potenţial lider de opinie a cărui popularitate creşte odată

cu presa. Cu toate acestea, în partea occidentală a lumii, germenii specializării gazetăreşti se

diseminează rapid. Dacă e să cercetăm biografia unui gen literar consacrat de presă, cum este

pamfletul, o altă comparaţie este relevantă: în 1824, celebrul literat-gazetar Paul-Louise Courier

publică Pamfletul pamfletelor, un elogiu adus genului care nu e un drept, ci o datorie, o

straşnică obligaţie a fiecărui om frământat de un gând să-l exprime făţiş, să-l dea în vileag

binele general. Adevărul aparţine tuturor.18

18 Paul-Louise Courier, Pamflete, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960, p. 291, trad. F. Brunea-Fox.

La noi, după un secol, de exerciţiu, şi producţie valoroasă ce-i drept, pamfletul va fi

omologat definitiv de condeiul arghezian, în primele decenii ale secolului XX. Cornel Munteanu,

în cercetarea sa detaliată, dedicată pamfletului observă cu justețe că „Fiind expresia unui regim

permisiv, geneza şi evoluţia pamfletului românesc sunt legate ombilical de perioadele de

guvernare constituţională. Cronologic, este perioada de după instaurarea domniilor pământene.

Primul ziar tipărit pe teritoriul României este Courrier de Moldavie, în 1790. Apare la

Iaşi, în limba franceză şi este editat de comandamentul trupelor ruseşti în timpul războiului ruso-

turc; conţine relatări ale evenimentelor petrecute în mari capitale şi oraşe europene şi informaţii

despre război.

La Cernăuţi, Teodor Racoce intenţionează să editeze o publicaţie pentru toţi românii

având aceeaşi limbă, aceeaşi lege şi aceleaşi obiceiuri (Înştiinţare, 1817), Astfel apare, în 1820,

Crestomaticul românesc sub forma unei culegeri de taduceri din literatura antică (cf. Ion

Hangiu, Dicţionarul presei liteare româneşti,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p.91).

Cu toată emanciparea presei din apus, în Transilvania sfârşitului de secol 18, tentativele

reprezentanţilor Şcolii Ardelene de a edita ziare româneşti sunt zădărnicite de autorităţile

habsburgice. În 1795, un grup de intelectuali transilvăneni iniţiase proiectul unui periodic numit

Vestiri filosoficeşti şi moraliceşti, prin care se urmărea informarea despre evenimentele vremii,

popularizarea ştiinţelor umaniste şi culivarea unui stil îngijit al limbii române. Iniţiativa nu s-a

concretizat, însă ea este consemnată de istoriografia presei româneşti pentru importanţa

documentară ce atestă eforturile românilor de a avea o presă proprie. Abia în 1821, Zaharia

Carcalechi va scoate la Buda o publicaţie de tip almanah, intitulată Biblioteca Românească, un

magazin preponderent cultural, dar şi cu articole politice despre starea lumii, informaţii privind

agricultura, traduceri din literatura universală, articole de popularizare într-un veritabil spirit

iluminist. În Muntenia, începuturile gazetăriei sunt legate de condeiul lui Dinicu Golescu, boier

luminat care în 1826 publică Însemnare a călătoriei mele C-tin Radovici din Goleşti, primele

pagini de reportaj românesc. Un moment aparte în istoria presei româneşti îl constituie apariţia

primului ziar tipărit în limba română: Fama Lipschii pentru Dacia, în 1827 la Leipzig, sub

redacţia lui I.M.C. Rosetti şi Anastasie Lascăr. Apariţia acestor prime periodice româneşti sau

presa avant la lettre, care anticipează şi favorizează climatul adevăratului debut, coincide cu

intervalul descoperirii occidentului, al începutului României moderne.

Sfârşitul deceniului trei al secolului 19 este considerat de istorigrafi, debutul concret şi

fertil al presei periodice româneşti prin apariţia aproape simultană a două publicaţii de mare

însemnătate pentru cultura şi civilizaţia românească: la 8 aprilie 1829, Ion Heliade Rădulescu

scoate la Bucureşti Curierul românesc, iar după numai două luni, la 1 iunie 1829, va apărea la

Iaşi, sub îndrumarea lui Gheorghe Asachi, Albina românească. Ambele publicaţii sunt precedate

de câte o „înştiinţare” care anunţă rostul şi importanţa ziarului în viaţa modernă a unui popor.

Pentru prima dată, dimensiunii politice i se acordă un spaţiu amplu, iar elementele de actualitate

au o pondere însemnată. Ambii editori consideră limba şi literatura română subiecte de interes

general care merită să fie detaliate în suplimente literare (vezi Curier de ambe sexe şi Alăuta

românească ).

Anii constituţionali 1829-1832 marchează începutul modernizării structurii de stat în

ambele provincii, în pofida lacunelor conţinute de Regulamentele organice. Cu toate că întârea

privilegiile boierimii, prima constituţie scrisă românească poate fi privită şi ca moment simbolic

al intrării noastre în modernitatea politică (prin separaţia puterilor în stat), dar şi ca un pas

hotărâtor spre unirea Moldovei cu Ţara Românească. Limitarea puterii clerului sau reorganizarea

modernă a învăţământului românesc, aşa cum erau ele prevăzute în Regulamentele organice,

reprezintă puncte cheie în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Este perioada în care se pun

bazele învăţământului în limba română, prin eforturi uriaşe şi angajamente asumate ale clerului şi

ale boierilor luminaţi. În primele decenii ale secolului 19, acces la educaţie şi învăţătură aveau

doar oamnenii bogaţi sau cel puţin înstăriţi, în timp ce marea masă a populaţiei (alcătuită din

ţărani) era pauperă şi analfabetă.

În Transilvania, iniţiativele cărturarilor de a pune bazele presei periodice au fost cu

obstinaţie boicotate de autărităţile habsburgice. Deşi existase încă din 1789 un proiect de tipărire

a unei gazete pentru săteni, Wallachische Zeitung für den Landmman, din care nu se cunoaşte

nici un exemplar, prima publicaţie periodică din Transilvania apare abia în 1837, la Braşov

(Foaea Duminecii), sub redacţia lui Ion Barac. Un an mai târziu, în 1838 va apărea din iniţiativa

lui George Bariţ, tot la Braşov, Gazeta de Transilvania, primul ziar politic şi cultural al

românilor, care venind în urma Curierului lui Heliade-Rădulescu şi Albinei lui Asachi va

închide triunghiul iniţiatic al presei româneşti. Rostul ei este exprimat de George Bariţiu, în

termenii solidarizării de idei şi sentimente cu premergătorii săi. La un deceniu de la apariţia

Gazetei de Transilvania, editorul ei pledează ferm pentru educaţie susţinută şi coerentă şi pentru

o atenţie deosebită acordată tinerei generaţii, un potenţial public al ziarelor abia apărute.

“Dacă voim a ne folosi de libertatea tiparului, cum pretindeţi cu toţii, fiţi mai îndurători

către junime, deschideţi-le şcoale mai multe şi mai bune, strîngeţi pe dascăli şi

profesori în curele ca să nu fure timpul şcolarilor, însă daţi-le şi lefi mai omeneşti pentru ca să nu

cadă în desperare, nici să părăsească pe învăţăcei ; nu vă tot certaţi pentru sisteme, cernînd toată

ziua ca să nu mai frămîntaţi. Pînă nu veţi face aceasta, libertatea tiparului nu va putea străbate şi

folosi mai departe decît numai pînă unde va afla cititor pregătiţi ; nici va putea tipări articoli

revărsători de lumina ştiinţelor mai înalte şi de politică sănătoasă pînă nu va înfrînge mai întîi

cerbicia dv. de a nu voi să daţi tinerimii educaţia dorită.” 19Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, XI (1848), nr. 12, pp. 93—94.

De fapt, cei trei sunt consideraţi întemeietorii presei româneşti, animatori culturali,

personalităţi de factură iluministă, oameni cu educaţie şi instruire în străinătate.

În 1838, la Bucureşti, sub direcţia lui Florian Aaron şi Gheorghe Hill, apare primul

cotidian românesc: România (în Anglia se întâmplase cu un secol înainte, 1702) şi odată cu el

modificarea de optică în ceea ce priveşte raportul actualitate/literatură, balanţa înclinându-se, de-

acum, în favoarea actualităţii. Ziarul conţine ştiri din Principate, dar şi din străinătate, articole

politice şi literare.

Concluzii:

1. Decalaje:

În vreme ce presa noastră abia se năştea din iniţiative personale, presa europeană la 1830

se constituia într-o formă instituţionalizată, recunoscută public de oficialităţi, prin legi ale

libertăţii presei şi birouri de presă (în Suedia, la 1766 libertatea presei e lege fundamentală a

regatului; în Franţa la 1832 se înfiinţează biroul de presă Havas, în Anglia la 1851 Agenţia

britanică Reuter.

19 George, Bariţ în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, XI (1848), nr. 12, p. 93—94.

Dacă în spaţiul francez pamfletul avea deja o tradiţie jurnalistică, fiind o redutabilă armă

gazetărească în lupta cu autorităţile şi o modalitate de opoziţie la îndemâna gazetarului-literat, la

noi, în 1822 Ionică Tăutu îşi răspândea manuscrisul la Strigarea unui boier moldovean, prima

scriere pamfletară, în sensul gazetăresc al termenului.

Totuşi, trebuie spus că, odată cu apariţia presei periodice, distanţa uriaşă a fost în mare

măsură recuperată, într-un timp relativ scurt, dacă ne gândim că în 1844, Cezar Bolliac face

primele conceptualizări ale presei (publicitate, libertatea presei, rolul gaztăriei).

Există de asemenea un decalaj perceptibil la nivelul aşteptărilor. Pe de o parte avem un

public avid de informaţie, dar incapabil de lectură şi cu un grad de comprehensiune redus, iar de

cealaltă parte, literaţii gazetari alcătuiesc un mesaj prolix, de multe ori ambigu, care este destinat,

până la urmă unui cerc foarte restrâns de intelectuali.

2. Caracteristici ale presei româneşti de început:

Gazete cu un conţinut eclectic, predilect din sfera literară, multe traduceri, dar şi elemente

de actualitate din viaţa culturală şi politică (pe cât posibil) a principatelor. Intrarea scriitorilor în

presă şi politică a generat, cum era şi firesc, o gazetărie literaturizată, genuri hibride sau de

graniţă, dar şi apariţia unei literaturi facile după principiul accesibilităţii. Discursul presei de

început e marcat de militantism naţional, cultural şi social. El traduce intenţiile şi obiectivele

cărturarilur iluminişti de la noi de a demonstra latinitatea limbii şi neamului şi implicit a

continuităţii poporului român. (în special datorită Şcolii Ardelene).

Îndemnul lui Heliade-Rădulescu: Scriţi băieţi, scriţi orice, numai scriţi! caracterizează

un timp şi un spaţiu rămas în urma Occidentului şi conţine în germene principiul liberal al arderii

etapelor, ce a caracterizat secolul 19 românesc. În afara recuperării unei distanţe considerabile

faţă de apus scriitura cotidiană, de serie, va supralicita rolul traducerilor va încuraja mimetismul

(francez, în special), va deveni prozaică şi lipsită de originalitate. Pe acest fond se instalează, în

1840, polemic Dacia literară a lui Kogălniceanu.

Un detaliu important: până prin 1860 se utilizează alfabetul chirilic, dat fiind faptul că

slavona era limba de cult şi de cancelarie folosită de toate popoarele slave ortodoxe. În cele mai

multe dintre publicațiile tipărite cu litere chirilice se pot observa titluri, cuvinte, sintagme sau

chiar pasaje întregi culese cu litere latine.

Mesajul presei la începuturile ei este greu accesibil lectorului de azi, care îl percepe

dilatat sub dubla presiune a dinamicii lingvistice în care există o tendinţă firească spre

simplificare şi a şablonului presei contemporane în care concizia mesajului joacă un rol esenţial.

De asemenea, un segment lexical semnificativ este arhaizat şi, prin urmare inutilizabil astăzi

(mai ales la Asachi), iar topica nu respectă întotdeauna normele de astăzi ale lizibilităţii. Pentru

detalii vezi Victor Vişinescu, Stilistica presei, Ed. Victor, Bucureşti, 2003, p.50.

3. Semnificaţie istorică:

Perioada de început a presei româneşti coincide cu intrarea noastră în modernitate, prin

noua optică de identificare a românităţii, ca naţiune, ca neam cu origine, limbă, religie şi

obiceiuri comune. Această presă a fost capabilă să-şi asume rolul de vector cultural, mai întâi,

apoi ideologic, să lumineze masele şi să genereze un curent de opinie favorabil evenimentelor ce

vor urma.

Deceniul trei al secolului 19 (1820-1830) este numit de Paul Cornea faza „boierilor

filantropi şi a intelectualilor fără situaţie, al căror capital e cultura proprie şi dorinţa de a-i

culturaliza pe alţii;20 nume precum I. Heliade-Rădulescu, Ghorghe Asachi, N. Golescu şi Şt.

Golescu, Gheorghe Bariţiu ş.a. sunt adevăraţi mecena în prima fază a României moderne.

Întrebari recapitulative:

1. Încercați să încadraţi presa românească a începuturilor în contextul mediatic

european, precizând câteva dintre decalajele existente.

20 Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă, Studiu introductiv semnat de Paul Cornea, vol. I, Editura pentru Literatură, 1969, p.13.

2. Care este momentul debutului fertil în presa românească şi ce semnificaţie socio-culturală

au primele priodice româneşti?

3. Ce semnificație a avut îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu, Scriţi băieţi, scriţi

orice, numai scriţi!, pentru evoluția presei românești?

4. Precizaţi principalele trăsături ale discursului publicistic românesc la momentul debutului.

5. Explicați de ce publicațiile românești, în ăprima jumătate a secolului 19, sunt

tipărite în alfabet chirilic.

Întrebari de autoevaluare :

1. Care este primul ziar tipărit pe teritoriul României, la 1790?

a) Curierul românescb) Gazeta de Transilvaniac) Courrier de Moldavie

2. În ce an au apărut primele două publicații care au pus bazele presei periodice românești?

a) 1790b) 1829c) 1840

3. Cum s-a numit primul cotidian românesc, apărut în 1838?a) Româniab) Dacia literarăc) Foaia Duminecii

4. Care este primul ziar tipărit în limba română?

a) Fama Lipschii pentru Daciab) Propășireac) Curierul de Iași

5. În ce alfabet sunt tipărite publicațiile românești, în prima jumătate a secolului 19?

a) latinb) chirilicc) runic

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 1:

Antip, C-tin, Istoria presei române, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, 1979.

Chendi, Ilarie, Începuturile ziaristicii noastre, (1789-1895), fără editură, Orăştie, 1900.

Hangiu, Ion, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-2000), Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004

Cornea Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, 1972, Oamenii începutului de

drum, Editura Cartea Românească, 1974; Gândirea românească în epoca pașoptistă, în

colaborare cu Mihai Zamfir, Editura Minerva, 1969; Propășirea. Foaie științifică și literară, în

colaborare cu Mariana și Petru Costinescu, Editura Minerva, 1980.

Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916. Cu o privire asupra presei româneşti din zilele noastre de C. Bacalbaşa, fără editură, Bucureşti, 1922.

Petcu, Marian, Istoria presei române: Antologie, Bucureşti, Editura Tritonic, 2002; Tipologia presei româneşti, Iaşi, Institutul European, 2000.

Răduică, Georgeta și Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti: 1731-1918, Editura Ştiinţifică, 1995.Vişinescu, Victor, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000.

***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. I: (1789-

1901), Studii şi documente, Ediţie în două volume, note, bibliografie şi indici de I. Hangiu, Cu o

introducere de D. Micu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. II: (1901-

1948), Studii şi documente, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

Test de evaluare (T1+T2):

Tema 2: Presa românească la jumătatea secolului 19. Discursul presei paşoptiste

Obiective: dobândirea unei viziuni corecte, updatate, asupra pașoptismului românesc și a importanței demersului journalistic concertat în acest interval

Cuvinte cheie: pașoptism românesc, presa literară, discurs mobilizator, gazetărie prounionistă

Structură capitol:

1. Atmosfera cultural în intervalul pașoptist

2. Momentul Dacia literară și implicarea lui Kogălnicenu în gazetăria vremii

3. Anul jurnalistic 1848

4. Gazetăria postrevoluționară: deceniul 6, secolul 19

5. Concluzii

Tema pentru acasă: Timpul alocat parcurgerii si înţelegerii temelor:

1. Atmosfera culturală în intervalul pașoptist

Intervalul istoric paşoptist, de aproximativ trei decenii (stabilit de exegeză între 1830-

1860, ca ani de referinţă, dar neavând, totuşi, limite rigide) semnifică, din unghiul care ne

interesează pe noi, uriaşa disponibilitate publică şi spiritul de sacrificiu al elitelor noastre,

capabile să (se) mobilizeze şi să realizeze saltul României în modernitate; adică să facă rapid –

aşa cum inspirat se exprima H. R. Patapievici trecerea de la „orizontul organicist hieratic bizantin

la rigorile contractual individualiste carolingiene”.

Istoria le va da câştig de cauză celor care au ştiut să speculeze în folosul naţiunii

evenimentele politice internaţionale şi, implicit, sprijinul (interesat, desigur) al puterilor

europene, în special al Franţei.

Ne aflăm într-o perioadă în care lipsa instituţiilor politice este suplinită de cele două

Biserici: Ortodoxă şi Unită, iar presa devine foarte repede instrumentul mobilizator

fundamental, împrumutând discursului presei, vădite accente omiletice.

Una din caracteristicile perioadei paşoptiste, evidenţiată de Paul Cornea, este

suprapunerea a două direcţii, nu fundamental, ci sensibil diferite: „paşoptismul luminist şi

paşoptismul revoluţionar”21. E vorba de două vârste ale aceluiaşi fenomen, vârste care se

intersectează şi convieţuiesc ca o consecinţă firească a „arderii etapelor” în procesul forţat de

modernizare a României.

După Curierul românesc şi Albina românească, publicaţiile-reper pentru gazetăria

noastră de început, a urmat un deceniu experimental pentru presa românească, aflată în căutarea

unui numitor comun care să-i definească paşii următori. Priorităţile explicit formulate de

cărturarii români, prin intermediul periodicelor, sunt: educarea populaţiei simple, ignorante,

descoperirea şi potenţarea sentimentelor naţionale, impunerea limbii române în locul celei

slavone.

O prevedere importantă stipulată în Regulamentul Organic, primul act constituţional de la

noi, susţinea comunitatea de limbă, de origine, de aspiraţii şi interese ale românilor, precum şi

învăţarea istoriei şi limbii naţionale. Cadrul generic al existenţei unei conştiinţe naţionale se

formase. Dintre publicaţiile apărute în acest deceniu amintim: Muzeul naţional, Gazeta teatrului,

Curiosul, Romania (primul cotidian), Pământeanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul

bisericesc – în Ţara Românească; Alăuta românească, Foaia sătească, Oziris – în Moldova;

Foaia duminecii, Gazeta de Transilvania cu suplimentul: Foaie pentru minte inimă şi literatură.

2. Momentul Dacia literară și implicarea lui Kogălnicenu în gazetăria vremii

Kogălniceanu va recunoaşte meritele pionieratului, dar va observa în acelaşi timp că

publicaţiile imediat următoare nu vor atinge standardele impuse de primele. E într-un fel o

motivaţe serioasă pentru lansarea, în 1840, a revistei Dacia literară. Trebuie spus că presa

acestui interval promovează angajarea politică şi socială a oamenilor educaţi şi instruiţi. Unii

dintre ei, fii ai boierilor luminaţi, beneficiaseră de educaţie exclusiv occidentală, în lipsa şcolilor

româneşti, iar alţii, mai tinerii revoluţionari paşoptişti, nascuţi după 1810, avuseseră şi experienţa

străinătăţii, dar şi cea a învăţământului autohton.

21 Vezi Paul Cornea, Mihai Zamfir, op. cit., vol. I, pp.10-14.

Nume noi implicate în gazetărie precum: Cezar Bolliac, Ion Ghica, C.A. Rosseti, Vasile

Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, au acţionat sinergic , impulsionaţi de ideea

naţională.

De-acum, faţa României începe să se schimbe. Între presă şi democraţie se instituie un

raport sinalagmatic, de interdependenţă, conştientizat şi teoretizat, în deceniul următor, de Cezar

Bolliac. În ianuarie 1840 apare la Iaşi, trimestrial, prima revistă literară în adevăratul înţeles al

cuvântului, Dacia Literară sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. În acelaşi an, teoreticianul

specificului naţional, va edita şi Arhiva Românească o publicaţie preponderent istorică. Prima,

îşi anunţa intenţia de a renunţa la politică în favoarea literaturii naţionale şi a reformulării unei

limbi române curate şi unitare, printr-un cotidian exerciţiu al scrisului. Introducţia este în esenţă

o pledoarie pentru originalitate în creaţia culturală sufocată, la noi, de traduceri, imitaţii sau

plagiate. Revista îşi propune abandonarea politicii în favoarea literaturii naţionale vizând

„producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune” şi „cele mai bune scrieri

originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti”.

Dacia literară marchează debutul discursului critic autentic în cultura română şi

reconfirmă puternicele sentimente naţionale care i-au animat pe românii învăţaţi ai perioadei

paşoptiste.

Suprimarea revistei, după numai trei numere, arată gradul redus de libertate a presei în

1840, dar şi perseverenţa liderilor culturali de a cantona creaţia românească pe un făgaş naţional.

În acest sens, primul volum al Arhivei româneşti din 1840 va reitera argumentul fundamental

pentru identitatea noastră naţională: cunoaşterea propriului trecut. „Istoria românească mai ales

să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Într-însa vom învăţa ce am

făcut şi ce avem să facem; printr-însa vom prevedea viitorul, printr-însa vom fi români.”

(Introducţie la Arhiva românească, 1840).

Presa acestui deceniu, va pregăti terenul dezbaterilor lingvistice din a doua jumătate a

secolului 19 prin studii şi articole ce vizau înlocuirea alfabetului slav cu cel latin. După 1840,

întreg demersul intelectual va fi pivotat de ideea naţională şi animat de curentul liberal care a

pătruns la noi pe filieră franceză.

O altă publicaţie ieşeană, a prolificului Kogălniceanu care, de asemenea, a trecut prin

furcile caudine ale cenzurii, este Propăşirea (1844), publicaţie al cărei titlu nu a fost acceptat de

postelnicie decât în varianta: Foaie ştiinţifică şi literară. Importanţa revistei înainte de 1848

rezidă în faptul că reuneşte colaboratori din toate provinciile româneşti, fiind prima revistă

literară din Moldova cu profil enciclopedic. Apariţia ei săptămânală, timp de zece luni ne

reconfirmă solidarizarea cărturarilor români, animaţi fără excepţie de spiritul unionist. Paul

Cornea o numeşte o tribună a democratismului paşoptist.

În articolul program Kogălniceanu anunţă conţinutul tematic al publicaţiei în trei secţiuni:

„1. Ştiinţele exacte, 2. Ştiinţele morale şi politice şi 3. Literatura românească, silindu-se prin

toate aceste a deştepta un interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie.” Propăşirea este o mostră de

gazetărie românească modernă, cu ţinută morală şi spirit intelectual naţional în buna tradiţie a

Daciei literare, pe care îşi va propune să o ducă mai departe şi Steaua Dunării.

Avem o publicistică puternic infuzată de istorie prin Kogălniceanu şi Bălcescu, de altfel,

editorul primei reviste de istorie din Muntenia (Magazin istoric pentru Dacia – 1845), fapt firesc

în contextul politic al naşterii ideologiei şi expandării sentimentelor jusţiţiare. Mesajul presei

împrumută acum tonul declamatoriu şi patetic al discursurilor de tribună, vehiculând termeni şi

sintagme de mare impact pentru recent formata conştiinţă publică a ştiutorilor de carte: patrie,

dreptate socială, popor român etc.

Discursul presei paşoptiste este exploziv şi hiperdilatat, el purtând amprenta

misionarismului politic. La nivel lexical, vocabularului românesc arhaic i se adaugă neologisme

adaptate sau utilizate ca atare, cu precădere din sfera administrativ politică, dar şi ştiinţifică.

După 1830, limba literară traversează o etapă rapidă (până spre 1860) de flexibilizare şi

dinamizare prin împrumuturi şi substituiri lingvistice; de asemenea, sunt evidente preferinţele

cărturarilor de a exploata fondul latin, în defavoarea celui slav sau grecesc.

3. Anul jurnalistic 1848

Contextul socio-politic în preajma anului 1848 devine foarte tensionat, iar elitele

româneşti înţeleg că e cel mai prielnic moment de a ieşi de sub tutela imperiilor otoman, ţarist şi

habsburgic, ca premisă esenţială a Unirii Principatelor. Ideea naţională de inspiraţie liberală a

fost motorul care a solidarizat acţiunile politice ale intelectualilor din toate provinciile istorice

româneşti şi a generat un viu şi amplu curent de opinie care exprima în varii forme un sentiment

unic: cel al identităţii etnice şi naţionale, într-o atmosferă de „emulaţie patriotică şi prozelitism

cultural”22. E vorba de opţiunea conştientă şi unanimă de a fi legitimat ca parte a aceluiaşi întreg,

ca membru al aceleiaşi comunităţi de limbă şi de neam, opţiune exprimată explicit şi insitent prin

intermediul periodicelor, al articolelor programatice şi a celor tip manifest.

Principalele publicaţii apărute în 1848 sunt: în Muntenia, Pruncul Român, editat de C.A.

Rosetti şi I. Ionescu de la Brad, şi Poporul Suveran, editat de Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac şi

Alexandrescu. Ambele publicaţii apar la Bucureşti din iunie până în septembrie şi sunt explicit

revoluţionare prin titlu şi conţinut. Împortanţa lor este capitală pentru ceea ce a însemnat

biografia presei româneşti. Redactorii lor pledează în consonanţă pentru drepturile civile şi

politice ale românilor, pentru desfiinţarea monopolului tipografic, pentru libertatea presei şi

pentru unirea principatelor. Conţinutul lor este accentuat demofil şi naţional-liberal anticipând

efervescenţa presei politice din a doua jumătate a secolului 19. Presa paşoptistă a generat un act

spectaculos: a făcut posibilă întâlnirea pe acelaşi palier a scriitorului, politicianului, publicistului

pamfletar şi polemistului înarmat cu argument ad rem.

În Transilvania, apare la Blaj, între ianuarie 1847 şi septembrie 1848, Organul Luminării.

Gazetă bisericească, politică şi literară, din iniţiativa lui Timotei Cipariu şi Aron Pumnul. Este

prima publicaţie tipărită integral cu litere latine; acordă un spaţiu amplu cercetărilor lingvistice,

dar şi intereselor politice. De altfel îşi va schimba sugestiv denumirea, în 1848, în Organul

naţional.

Deşi cursul evenimentelor a fost nefavorabil pentru revoluţionarii români, cei mai mulţi

luând calea exilului, presa de după 1848 şi-a continuat cu perseverenţă mesajul mobilizator şi

prounionist. Publicaţii apărute în exil: Expatriatul, 1849, Braşov, sub redacţia lui Cezar Bolliac,

România viitoare, 1850, Paris, editată de Bălcescu şi de alţi intelectuali aflaţi sub influenţa

liberalismului francez (D. Brătianu, C.A. Rosetti, N. Golescu).

În celebrul articol „Mersul revoluţiei în istoria românilor”, Bălcescu prefigurează

evenimentele ulterioare, afirmând: „Unirea Munteniei cu Moldova e un lucru câştigat de toată

lumea. Deci România noastră va exista.” Alte publicaţii apărute în exil, subordonate intereselor

22 Paul Cornea, Mihai Zamfir, op. cit., vol.I, p. 15.

politice ale românilor sunt Junimea română (Odobescu) şi Republica română (C.A. Rosetti,

Bolliac, fraţii Brătianu). În aceasta din urmă apare un Manifest către poporul român, redactat pe

un ton mesianic şi vibrant. Textul inaugurează seria articolelor- manifest care vor face carieră în

publicistica românească.

Trebuie reamintit şi subliniat faptul că una dintre solicitările imperative cuprinse în

Proclamaţia de la Islaz, alături de egalitate în faţa legii sau dreptul egal la educaţie şi instruire,

indiferent de provenienţa socială, se referea la libertatea absolută a tiparului. Românii din

Moldova şi Ardeal susţin aceleaşi aspiraţii în documente revendicative similare.

4. Gazetăria postrevoluționară: deceniul 6, secolul 19

În deceniul şase al sec. 19, liderii culturali vor continua cu îndârjire, sfidând cenzura,

campania de presă dedicată unirii. E vorba de eforturi concertate şi de un demers propagandistic

generalizat prin care se urmăreşte şi se realizează prioritatea politică a românilor. Presa a făcut

posibilă circulaţia informaţiei pe tot cuprinsul ţării, a motivat şi solidarizat spiritele luminate

dinăuntru şi din afara Principatelor.

Cele mai importante publicaţii sunt: Zimbrul, Telegraful român (Sibiu, 1853, Florian

Aaron), Romania literară (1855, Alecsandri), revistă care reuneşte scriitori din toate provinciile

româneşti, reuşind o adevărată unire culturală, înainte de 1859, Concordia (Bucureşti,1857),

Vocea Oltului. Jurnal politic şi literar (Craiova, 1857), Steaua Dunării (Iaşi, 1855,

Kogălniceanu), publicaţie care de la primul număr se declară jurnalul Unirii, Dâmboviţa lui

Bolintineanu (Bucureşti 1858), cu orientare democratică şi larg revendicativă, Timpul lui

Bossueceanu, publicaţie de atitudine conservatoare,, Buciumul lui Bolliac (1857), o gazetă

prounionistă care apare la Paris, strămutându-se după Unire la Bucureşti; Naţionalul lui

Boerescu şi Românul lui C.A. Rosetti (1857), ambele publicaţii politice de mare succes în epocă,

primul de orientare liberal-moderată, al doilea aparţinând aripii radicale a Partidului Liberal.

În 1855, cuvintele lui Kogălniceanu exprimă categoric şi fără echivoc voinţa unanimă a

românilor de pretutindeni şi prioritatea politică a generaţiei paşoptiste: „Unirea Principatelor este

dar dorinţa vie şi logică a majorităţii românilor. Steaua Dunării este jurnalul Unirii. [...] Unirea

Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da

demnitate, putere şi mijloace pentru a împlini misia lor pe pământul ce de cătră Cel de Sus li s-a

dat moştenire.”23

5. Concluzii:

a) după 1840, întreg demersul intelectual va fi pivotat de ideea naţională şi animat de

curentul liberal care a pătruns la noi pe filieră franceză.

a) discursul presei paşoptiste reflectă obiectivele elitelor culturale şi politice româneşti

care au făcut din presă principalul instrument mobilizator; din punct de vedere tematic acest

discurs două componente: una politică având ca obiective prioritare dobândirea autonomiei şi

realizarea Unirii şi cealaltă socială, reorganizarea burghezo-democratică a societăţii româneşti

cu tot ceea ce presupune această viziune (abolirea iobăgiei, împroprietărirea ţăranilor, reforma

educaţională şi instituţională în spiritul apusean al revoluţiei franceze)

b) între 1855 şi 1859 presa românească acordă un spaţiu mai restrâns literaturii şi

culturii în general, subordonându-le priorităţii politice. Mesajul presei din acest interval este

esopic, de multe ori, în încercarea de a de a eluda cenzura.

c) M. Kogălniceanu reprezintă figura emblematică a jurnalistului apusean de secol 19,

scriitor, om politic, intelectual autentic, profund preocupat de soarta cetăţii, personalitate publică,

lider de opinie lucid, cu un acut spirit critic el va promova un discurs ferm, fundamentat pe

argumente obiective, istorice, un discurs care abandonează patetismul romantic în favoarea

conţinutului informativ, a echilibrului asertiv şi dozării stilistice echilibrate.

c) ziaristul român, venit din sfera literară şi recent angajat în cea politică, are vocaţia

mecenatului. El va profesionaliza scrisul jurnalistic, adaptându-şi textul la spaţiul tipografic, fără

a face rabat de la exigenţele limbii literare.

d) odată cu 1848, vom intra în faza unei prese eminamente critico- satirice, de atitudine

contestatară. Discursul vizează în continuare iluminarea publicului, asumându-şi totodată rolul

de instrument ideologic. Satira politică, produs publicistic prin excelenţă, reprezintă locul comun

al presei româneşti de la începuturile ei până în faza interbelică.

23 [Programul ziarului Steaua Dunării], în antologia realizată de Paul Cornea şi Mihai Zamfir, op.cit, vol. I, p. 133

Întrebări recapitulative:

1. Dacia literară: contextul apariţiei şi semnificaţia culturală

2. Nume de referinţă ale gazetăriei paşoptiste.

3. Precizaţi câteva publicaţii importante ale anilor 1848, 1849

4. Caracteristici ale discursului presei paşoptiste

5. Care sunt prioritățile politice și culturale pentru care vor pleda gazetarii români

în periodicele vremii?

Întrebări de autoevaluare:

1. Cum este denumit generic intervalul politic și cultural cuprins între 1830-1860?

a) românism

b) pașoptism

c) gândirism

2. Ce publicație românească a inaugurat spiritul critic în cultura română?

a) Propășirea

b) Steaua Dunării

c) Dacia literară

3. Cine reprezintă, prin excelență, figura emblematică a jurnalistului apusean de secol 19, scriitor, om politic, intelectual autentic, profund preocupat de soarta cetăţii, personalitate publică, lider de opinie lucid?

a) M. Kogălniceanu

b) Nicolae Bălcescu

c) Cezar Bolliac

4. După 1840,

a) întreg demersul intelectual va fi pivotat de ideea naţională şi animat de curentul liberal care a pătruns la noi pe filieră franceză

b) obiectivele prioritare ale românilor vor fi: păstrarea tradițiilor și importul de tehnologie apuseană

c) curentul conservator va fi cel care va domina atmosfera politică din Principate

5. Care este scopul prioritar al literaților-gazetari pașoptiști și cum este el

exprimat?

a) Unirea Principatelor

b) introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic

c) schimbarea regimului politic

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 2:

Gândirea românească în epoca pașoptistă, în colaborare cu Mihai Zamfir, Editura Minerva,

1969; Propășirea. Foaie științifică și literară, în colaborare cu Mariana și Petru Costinescu,

Editura Minerva, 1980.

Răduică, Georgeta și Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti: 1731-1918, Editura

Ştiinţifică, 1995.

Roatiș, Florian, Pasoptismul. O filosofie romaneasca a istoriei, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

2001.

Vişinescu, Victor, O istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000.

***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. I: (1789-

1901), Studii şi documente, Ediţie în două volume, note, bibliografie şi indici de I. Hangiu, Cu o

introducere de D. Micu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

***Presa literară românească: Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), Vol. II: (1901-

1948), Studii şi documente, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

Tema III - Presa românească în cea de-a doua jumătate a secolului 19

Obiective: înțelegerea evoluției presei românești de la începuturile ei până în a doua

jumătate a secolului 19, prin prisma celor mai semnificative evenimente politice și

culturale; dobândirea unei perspective critice și realiste asupra gazetăriei eminesciene.

Cuvinte cheie: presa independentă, presa partinică, legea presei, gazetăria eminesciană

Structură capitol:

1. Context politic și cultural

2. Peisajul mediatic românesc

3. Lecția gazetăriei eminesciene

4. Publicistica antidinastică

5. Sfârșitul de secol

6. Concluzii

Tema pentru acasă:

Timpul alocat parcurgerii si înţelegerii temelor:

1.Contextul politic și cultural. Succesul politic al anului 1859 se datorează în mare măsură

demersurilor prounioniste pe care liderii politici şi culturali le-au iniţiat şi întreţinut în presa

vremii. În timpul domniei lui Cuza, în România se produc mutaţii fără precedent în toate

domeniile: învâţământ, politică, economie. Pe plan intern, reformele (agrară, electorală, de

secularizare a averilor mînăstireşti) au potenţat evoluţia statului român modern, a cărui existenţă

a fost consolidată printr-o serie de măsuri ale politicii externe. În 1862, se elaborează legea

presei, votată în parlament cu 52 de bile albe contra 42 de bile negre, fapt ce probează caracterul

ei controversat, limitativ, ambiguu, precum și inerția unor politicieni, dornici să limiteze cât mai

mult posibil libertatea presei. În evoluţia discursului publicistic românesc actului legislativ i se

poate atribui şi o conotaţie epistemică, şi anume, aceea de factor obiectiv instituţionalizant. Presa

capătă, aşadar, contururi instituţionale şi profesionale certe, iar libertatea de exprimare devine

miza prioritară.

Bucureştiul, ca principal centru politic al ţării, va deţine aproximativ 75% din totalul

publicaţiilor, procent semnificativ care relevă, deopotrivă, funcţia presei de releu al vieţii publice

şi formarea unui public consumator de informaţie.

În afara gazetelor apărute în deceniul şase, cu un conţinut adecvat scopului general, după

Unire explozia, diversificarea şi specializarea presei sunt inevitabile.

2. Peisajul mediatic românesc. Spre sfârşitul secolului, presa aşa-numită independentă (spre

exemplu, Adeverul lui Beldiman sau Universul lui Luigi Cazzavilan) practică un discurs

preponderent informativ, expozitiv şi narativ, fiind preocupată de colportarea noutăţii din viaţa

politică, socială şi culturală.

Avem o presă politică dihotomică, polarizată în jurul celor două grupări politice abia

închegate: pe de o parte cea progresistă, de factură liberal moderată sau radicală (Românul,

Voinţa naţională, L’indépendance roumaine, Dâmboviţa, Buciumul, Ţăranul Român), iar de

cealaltă parte presa conservatoare (Unirea, Proprietarul român, Conservatorul progresist apoi

Epoca, Timpul, Conservatorul)

Emanciparea principalelor domenii de activitate şi interes va atrage după sine practicarea

unei gazetării orientate tematic. În acest interval, aşadar, poate fi plasată naşterea jurnalismului

specializat, ca evoluţie firească proprie dinamicii socio-culturale şi politice din Romania

modernă, europeană.

Apar publicaţii ştiinţifice (Revista română pentru sciinţe, litere şi arte a lui Odobescu),

cultural-literare (Convorbiri literare, Familia lui Iosif Vulcan, Ilustraţiunea lui Zane),

economice, juridice, agricole, medicale, militare, destinate femeilor (Femeia evree), satirico-

umoristice. Se tipăresc reviste şi ziare în limbile franceză, germană, maghiară şi idiş.

O publicaţie cu un rol aparte în destinul culturii române este Familia (1865) lui Iosif

Vulcan, editată la Pesta, apoi la Oradea până în 1907. Dincolo de rostul iluminist pe care

publicaţia şi l-a asumat încă de la început, valoarea acesteia, în a doua jumătate a secolului 19,

este dată de numele celor care au colaborat: Aron Densusianu, George Bariţiu, Timotei Cipariu

(cu diverse studii şi articole) Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc (cu proză şi poezie) şi

mulţi alţii, în seriile care vor urma.

Fără îndoială, revista culturală, cu cea mai mare greutate în această perioadă este

Convorbiri literare (Iaşi, 1 martie 1867), materializare a spiritului junimist, alături de Vocea

naţională (1866), Constituţiunea (1866), dar şi de publicaţii din aceeaşi constelaţie apărute spre

finele secolului. Ea va constitui pivotul vieţii culturale româneşti şi centru de propagare a

unui curent politic conservator. În esenţă, concepţia socială promovată de junimişti se

defineşte în opoziţie cu spiritul revoluţionar al perioadei postpaşoptiste.

Pledând pentru o evoluţie lentă, naturală, şi neforţată a instituţiilor şi societăţii româneşti,

doctrinarii Junimii, denunţă introducerea „formelor fără fond” şi, implicit, devierea cursului

firesc al istoriei noastre politico-sociale. Convorbiri literare urmează tradiţia publicaţiilor lui

Kogălniceanu, Dacia literară şi Propăşirea, delimitându-şi aria de interes încă din articolul

program. Urmând unei perioade tensionate sub raport politic, în care preocupările literare erau

aproape absente, revista îşi propune „a reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiilor

literare şi ştiinţifice”. Va continua astfel programul cultural al României literare (Alecsandri),

precum şi al Revistei române, fondate de Odobescu. Spiritus rector în a doua jumătate a veacului

19, Maiorescu va fi obsedat de reinstaurarea adevărului în politică, poezie, lingvistică etc,

domenii pe care le considera pervertite de liberalii postpaşoptişti, grăbiţi să ardă etapele. El va fi

cel care, în 1868 va denunţa monstruoasa germanizare a presei ardelene, inventariind peste 120

de greşeli neiertate în contra limbei române ..., construcţii false de cuvinte, stil greoi

antiromân...(Limba română în jurnalele din Austria, nr.7/1868). Cerând jurnaliştilor stil neted şi

gramatică, Maiorescu polemizează cu George Bariţiu, redactor acum la recent apăruta revistă

Transilvania (1868-1946), de la Braşov. Criticul denunţă utilizarea ortografiei latinizate şi stilul

greoi, influenţat de cel al ziarelor austriece şi pretinde scrierea corectă, într-o limbă română

nealterată. Articole celebre precum: În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Observaţiuni

polemice, În contra unei copilării, Beţia de cuvinte, În lături, fac din Maiorescu unul din cei mai

străluciţi polemişti români ai epocii.

Rezumând rolul Junimii şi al Convorbirilor literare, în epocă, A. D. Xenopol va puncta

trei domenii (complementare) de excelenţă ale centrului cultural de la Iaşi: revigorarea spiritului

critic autentic, încurajarea progresului literaturii naţionale, de certă originalitate, susţinerea

identităţii intelectuale a românilor.

Revista Transilvania. Foaia Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura română şi

Cultura Poporului Român, reprezintă un veritabil nucleu cultural în această zonă a ţării. Va fi

condusă de G. Bariţiu, iar printre colaboratori se numără Octavian Goga. În primul deceniu de

viaţă va publica statute, regulamente, îndrumări ale Astrei, studii cu privire la istoria

Transilvaniei, documente istorice.

În Moldova, tot la sfârşitul deceniului şapte, apare Curierul de Iaşi, un ziar politico-

administrativ şi de informaţii cultural-literare. Între 1876 şi 1877, Eminescu va fi redactor

responsabil, publicând aici articole cu o tematică preponderent culturală.

Pe fondul evenimentelor politice ale anilor 60-70 (reforma agrară 1864, constituţia 1866,

îndepărtarea lui Cuza şi aducerea pe tronul României a lui Carol I) se adânceşte clivajul între

cele două lumi: cea veche, rurală şi cea nouă, citadină, echivalent al modernităţii, dar şi al

demagogiei, politicianismului şi corupţiei. Aşa cum observă şi Lovinescu (Istoria civilizaţiei

române moderne), de la 1866 începe adevărata eră a oligarhiei liberale şi consolidarea României

prin toate mijloacele mercantilismului. Este o perioadă propice efervescenţei unui discurs

satirico-pamfletar, dacă ne gîndim doar la cele două publicaţii cu acest profil, scoase de Haşdeu:

Aghiuţă. Foaie umoristică, satirică şi critică,(1863-1864), publicaţie antiliberală şi

anticonservatoare, deopotrivă şi Satyrul (1866), care pregătesc terenul Claponului sau al

Moftului român, amprente ludice inconfundabile ale spiritului caragialian în publicistică. De

altfel, Haşdeu este şi în presă unul din marile condeie ale secolului 19, alături de clasicii

literaturii române.

În perioada guvernării conservatoare, presa satirico-pamfletară cunoaşte o efervescenţă

fără precedent. Pamfletul în versuri are mare trecere, cu toate că, în cele mai multe dintre situaţii,

forma şi fondul etalate aparţin mai degrabă unei subliteraturi, de calitate îndoielnică. Întâlnim în

paginile periodicelor satirice versificaţii facile, naive, infantile care intră uşor în circuitul public

şi se întipăresc în memoria colectivă a românilor. (Iată două probe certe de pamflet în versuri,

antidinastic, publicate în acelaşi an, 1872, Ghimpele, „Am zis Neamţului să tacă/ Boroboaţe să

nu facă,/Ci berea să-şi bea/Şi să-şi vadă de slavină,/Dacă halba-i este plină, De are lulea.” sau

Telegraful, „Frunză verde de secară,/ Dragă băeţele,/Du-te mai curând din ţară!/ Dragă băeţele”)

Totuşi cultivarea cu succes a unei astfel de gazetării antiguvernamentale şi antidinastice,

demonstrează gradul de libertate al presei, starea de spirit a românilor, precum şi existenţa unui

spirit public comun, înclinat spre băşcălie şi umor burlesc.

Un punct important al Constituţiei de la 1866 (art. 7) şi ulterior măr al discordiei în presa

politică românească şi străină prevedea acordarea cetăţeniei române numai străinilor de rit

creştin. Erau astfel excluşi evreii şi mahomedanii. Iată un prilej cum nu se poate mai bun pentru

intensificarea tensiunilor interetnice, tensiuni pe care presa românească a momentului le va

înregistra ca un seismograf.

Presa deceniului opt, având deja o tradiţie, continuă într-un ritm mai accelerat

diversificarea şi specializarea. Spectaculoasă, în această etapă, este polemica politică, iar

gazetele de referinţă, aflate în confruntare directă, sunt ziarul liberalilor radicali Românul lui

C.A. Rosetti şi cotidianul Partidului Conservator Timpul, apărut la Bucureşti în 1876. Lunga

guvernare liberală (1876-1888) a constituit un prilej permanent pentru conservatori, aflaţi în

opoziţie, de a practica o gazetărie polemică, înverşunată, care a atins culmea elocinţei prin

condeiul eminescian. Polemica politică dintre Românul și Timpul este, de altfel, celebră în

epocă.

Evenimentul istoric pe care se va focaliza atenţia marilor gazetari este Războiul de

Independenţă şi consecinţele sale în plan politico-social.

Dincolo de problematica lingvistică, cea ştiinţifică şi cea culturală întâlnită constant în

presa postunionistă, totuşi, în această perioadă gazetăria politică ocupă locul prioritar, dat fiind

contextul intern (al cristalizării principalelor formaţiuni politice: liberală şi conservatoare) şi

internaţional. În acest sens, B.P. Haşdeu îşi fixează invarianta atitudinii politice încă din

editorialul primului număr din Traian (1869), în cuvintele românism şi democraţie. Publicistica

sa o prefigurează pe cea eminesciană printr-o serie de idiosincrazii în raport cu ruşii, evreii sau

ciocoii, dar şi prin naţionalismul democrat sau obsesia invocării argumentului istoric. Recent a

fost editată în două volume, publicistica politică a lui Haşdeu.

3. Lecția gazetăriei eminesciene

Eminescu este, fără îndoială, unul din marii gazetari români ai timpului său: obsesat de

muncă şi adevăr, cu un orizont cognitiv extrem de vast, având preocupări polivalente: istorie,

politică, economie, sociologie, iată doar câteva din coordonatele care fac din Eminescu un

gazetar de excepţie, în a doua jumătate a secolului 19.

Monica Spiridon îl consideră primul jurnalist român profesionist prin calitatea

discursului. E vorba de un discurs perfect asamblat, preponderent deictic, cu o argumentaţie

solidă prin forţa exemplului, prin recurs sistematic la factualitatea istorică, un discurs care se

situează în opoziţie cu retorismul discursului postpaşoptist, emfatic şi pătimaş. Gândirea sa social

politică, ca rezulantă a asimilărilor intelectuale succesive şi a predispoziţiilor psihologice, are la

bază un profund ataşament, în special faţă de ţăran, ca exponent al clasei productive. Dintre

temele predilecte: situaţia românilor din Ardeal, dar şi din celălalte provincii ocupate, clasele

pozitive şi pătura superpusă, rostul monarhiei, evreul vs. tăranul român, politicianismul

liberalilor, războiul de independenţă etc. Perioada în care publică Eminescu la gazete se

suprapune pe lunga guvernare liberală 1876-1888, un motiv în plus de înverşunare contra

„roşilor”.

Ca scriitor intrat în gazetăria partinică, Eminescu ar putea fi privit, dintr-un unghi eticist,

evident restrictiv, ca reprezentând figura intelectualului de secol 19, în sensul atribuit de Julien

Benda termenului, implicat în dezbaterile socio-polictice ale momentului şi preocupat, în plan

concret, de soarta naţiunii. El îşi asumă responsabilitatea argumentului probatoriu şi, astfel, îşi

legitimează un discurs angajat, cu valenţe etice, justificabil ori de câte ori Adevărul (cel istoric,

mai ales) ajunge în situaţie de criză şi devine disputabil. Într-un atare tip de discurs, dimensiunea

estetică este secundară şi se subordonează scopului polemic.

Privită ca parte integrantă a creaţiei eminesciene, publicistica politică, implicit polemică,

nu este numai expresia unei minţi sagace, ci completează osmotic imaginea unui fascinant

puzzle, în care textul şi metatextul sunt semnificabile în măsura în care sunt corelate contextului.

Eminescu, romantic şi vizionar, format în perioada presei postpaşoptiste, în care discursul

de tribună, emfatic şi retorizat, moştenise puternice accente mesianice, se erijează într-o

providenţială vox populi şi îşi asumă, în virtutea acestui fapt, o responsabilitate de la care nu va

abdica niciodată: aceea de a proteja adevărul istoric. El este tributar atât filierei culturale, în

descendenţa căreia se aşează exponenţial, ca „unic reprezentant autohton al romantismului

aulic”24, cât şi contextului istoric, care a activat şi potenţat sentimente naţionale de o coloratură

antinomică, firească: exaltare vs. angoasă, optimism vs. pesimism etc. Înţeles astfel, gestul său

cotidian traduce, din perspectivă cultural-antropologică, încercarea disperată de a recupera

sensurile vârstei eroice, pentru a salva prezentul compromis de traumele identitare. Astfel,

nostalgia lui illo tempore va rămâne leitmotivul permanent al discursului eminescian, într-o lume

românească mimetică, grăbită să prindă Occidentul din urmă, cu orice risc şi cu orice mijloace.

(„la noi lucrurile se traduc din franţuzeşte într-o singură noapte şi sunt votate a doua zi cu drumul

de fier”25).

În plan tematic, Eminescu, analist de factură organicistă, nu va repudia ideea

modernizării României, însă va critica sincronizarea artificială, pripită, prin arderea etapelor,

care va adânci hiatusul dintre fondul autohton şi formele instituţionale importate, în opinia sa,

fără discernământ. Altfel spus, nu respinge direcţia impusă de liberali, ci ritmul, resimţit ca

devastator pentru naţiunea română. Atitudinea encomiastică faţă de ţăranul român, de care se va

simţi visceral şi spiritual legat până la moarte, îl va situa pe o poziţie ofensivă în raport cu tot

ceea ce îi periclitează acestuia fiinţarea. De aceea, elogiul ţărănimii, privită drept cea mai

numeroasă şi productivă clasă pozitivă, pe de o parte, şi rechizitoriul adus păturii superpuse, pe

de altă parte, vor fi teme predilecte ale gazetăriei eminesciene. Cedăm tentaţiei de a insera un

pasaj pe cât de lapidar formulat pe atât de concludent în ceea ce priveşte unghiul din care

24 Monica Spiridon ,Eminescu.Proza jurnalistică, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003, p.8.25 Mihai Eminescu, A împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului, în Publicistică, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1990, p., 335.

scriitorul vede realitatea socio-politică: „Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea

desvolta ca popor românesc decât păstrând drept baze pentru desvoltarea sa tradiţiile sale istorice

astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor;[…]. Noi susţinem că e mai bine să înaintăm

încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte desbrăcându-ne de

dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri;[…] Stând la mormintele fraţilor lor căzuţi pe câmpiile

Bulgariei românii din ce în ce se pătrund mai mult de convingerea că viaţa publică este un lucru

serios, iar nu o comedie unde cel mai isteţ trebuie să fie răsplătit prin aplauze.”26.

Gazetăria eminesciană, privită atât din perspectiva ariei tematice, cât şi a poziţiei pe care

se situează poetul, e rodul unei gândiri care, printr-o alchimie proprie, a combinat vaste surse

teoretice: de la marii teologi bizantini la budism, de la cronicari la istorici contemporani, de la

filosofia antică, până la cea clasică germană, de la literatura populară la cea universală, de la

documente statistice şi demografice până la lucrări sociologice de mare actualitate în epocă

(Durkheim, Weber, Burke). Toate acestea grefate pe o personalitate de tip romantic, structural

inadaptată la realitatea imediată, l-au determinat să se situeze împotriva curentului politic liberal.

Să nu uităm că cea mai fecundă perioadă publicistică a lui Eminescu coincide cu lunga guvernare

liberală (1876-1888), iar problema socio-politică a momentului o constituie ţărănimea, aflată

realmente într-o avansată stare de pauperizare şi analfabetism. De asemenea, lipsa unei clase de

mijloc, autohtone, crease o situaţie atipică: una dintre forme - Constituţia de la 1866, al cărei text

stipula drepturi, privilegii şi obligaţii pentru o burghezie română quasiabsentă, lipsită de fond,

situaţie pe care Eminescu nu va ezita să o supună unei dezbateri publice, alături de alte subiecte

de actualitate şi interes general, cum ar fi: situaţia din Ardeal, împământenirea evreilor, liberalii

şi liberalismul momentului, cestiunea Dunării, războiul de independenţă etc., tratate cu

profesionalismul unui gazetar minuţios documentat. Apoi, frecventarea Junimii şi afinităţile

culturale şi politice cu membrii acesteia amprentează substanţial consevatorismul in nuce al

poetului. La Prelecţiunile publice din cadrul Junimii prezintă prima dată studiul în care îşi

formulează generic principiile fundamentale despre stat şi naţiune, clasele pozitive şi pătura

superpusă etc.: Influenţa austriacă asupra românilor din Principate27, publicat ulterior, la 1

august 1876, în Convorbiri literare, textul va fi considerat articol cadru definitoriu pentru etapa a

doua a publicisticii eminesciene. Scena politică bipolară cu corespondentul său scriptic - presa

26 Ibid. pp. 213-214, titlul dat de editor articolului este [Tradiţii istorice].27 Am folosit textul cuprins de Monica Spiridon în antologia ataşată studiului Eminescu.Proza jurnalistică, ed. cit., p. 351.

partinică - ne dezvăluie principalele direcţii dihotomice (conservatorism – liberalism,

autohtonism – europenizare, ruralism –urbanizare, naţionalism- xenofobie etc.) precum şi

intensitatea dezbaterilor ideologice şi culturale în a doua jumătate a secolului 19 . În acest

context socio-politic practică scriitorul Eminescu gazetăria, ca pe o meserie de vocaţie şi ca pe o

obligaţie morală faţă de naţiunea română.

Analizând discursul publicistic eminescian, din perspectivă retorică, Monica Spiridon

eludează, din start, dimensiunea ideologică, responsabilă de etichetarea gazetarului ca retrograd,

paseist, reacţionar, utopist etc., pentru a se plasa în dimensiunea argumentativă a discursului în

care, fără îndoială, conceptele şi principiile dobândesc valenţe noi. Astfel, vizionarismul său

utopic devine, la nivelul textului, printr-o fertilă metamorfoză a Istoriei în istorisire, o ficţiune

explicativă, euristică, după inspirata formulă a Monicăi Spiridon. Scrisul jurnalistic se naşte, la

Eminescu, dintr-un imbold etic şi presupune, înainte de toate, o atitudine sacerdotală în faţa ideii

de Adevăr. Acest Adevăr, legitimat istoric, se cere imperativ re-afirmat, în condiţiile în care

prezentul compromis tinde să-l ignore şi să prefigureze un viitor mutilant pentru tânăra naţiune

română. Gestul polemic, pentru Eminescu, nu e o poză; el nu e un cabotin al ideilor, ci un

dialectician, în sensul antic al cuvântului. Miza dicursului este obţinerea adeziunii printr-un sus-

ţinut spectacol deictic. De aici derivă modalităţile tehnice şi strategice prin care discursul

publicistic capătă conturul unui preţios poliedru.

Oralitatea, invocată de Monica Spiridon, la Eminescu, este o trăsătură comună discursului

jurnalistic din primele decenii ale secolului 19, care conjugă veleităţile retorice cu rigorile

tiparului. Textul pare scris pentru a fi auzit, în stilul prelecţiunilor populare, adică „regizat după

criteriile impuse de contactul imediat.”28 Narativitatea este, în acest sens, o condiţie sine qua non

a lizibilităţii, aşa cum mijloacele teatral-scenice sunt obligatorii pentru a capta latura afectivă a

publicului, perceput ca destinatar prioritar al mesajului polemic.

O mostră elocventă a publicisticii politice eminesciene este și textul Unul din

argumentele cele mai obicinuite... ,(1880)29, pentru exemplificarea caracteristicilor discursive.

28 Apud Cornel Munteau, Pamfletul ca discurs literar, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, p.79.

29 Mihai Eminescu, Unul din argumentele cele mai obicinuite, (titlu dat de editor), în Opere XI, Bucureşti, Editura Academiei, 1984, p.42.

Conceput în registru retoric, ca de altfel mai toate textele în care Eminescu polemizează

cu „roşii”, textul publicistului de la Timpul e infrastructurat mizând pe potenţarea mai ales a trei

din cele cinci stadii ale discursului (R. Barthes), fiecare secondat de câte o competenţă: inventio

(argumentativă), dispositio (structurală), elocutio (stilistică).30 Fiind vorba de un contra-discurs,

adică de textul-răspuns, în cadrul unei polemici explicite, în inventio Eminescu formulează

lapidar unul din locurile comune care întreţin disputa şi, evident, conectează cititorul la realitatea

imediată, furnizându-i, în acelaşi timp, mobilul re-angajării polemice: „Unul din argumentele

cele mai obicinuite ale ziarului „Românul”, pe care îl repetă de câteva zile necontenit, este că,

dacă ţara se află în rea stare, vina e a partidului conservator, care a guvernat-o secoli întregi, pe

când d-abia vreo cinci-şase ani a putut să se bucure România de fericita oblăduire a partidului

Brătianu”. Incipitul reia, aşadar, printr-o pseudoaserţiune ideea de bază a discursului opozit,

adăugându-i o subtilă tuşă ironică, detectabilă de către cititorul familiarizat cu back-ground-ul

acestei dispute, pentru ca, apoi, polemistul să denunţe, fără dubii şi în cel mai direct mod cu

putinţă, neadevărul: „Argumentul este fals în mod istoric şi deducţiunea absurdă”. În dispositio,

urmează un discurs de tip demonstrativ, par excellence, în care probele irefutabile, argumentele

quasi-logice şi elementele scenice se conjugă spre a servi celor trei scopuri ale elocinţei, ca artă:

probare, conciliare şi movere. Nu întâmplător, această parte începe cu o definiţie, adică un enunţ

pe al cărui sens, unanim acceptat, se sprijină toată demonstraţia ulterioară. Definiţia, traducând

un consens ştiinţific general, are un statut de probă irefutabilă în discursul polemic eminescian.

Raţionamentul deductiv ulterior este segmenţial ataşat definiţiei, prin conectori de consecinţă:

„prin urmare”, „dară”, sau concluzivi: „astfel”, „căci”, „iată”, „se vede că”, asigurând coerenţa

textuală şi întărind silogismul.Această strategie discursivă o întâlnim foarte des în publicistica

polemică, la Eminescu, alături de argumentele ştiinţifice, fie ele date statistice, documente

oficiale politice, economice sau demografice şi, cel mai ades, informaţii istorice şi istoriografice.

Gazetarul nu e interesat să impresioneze prin forţa de sugestie a metaforei, ci mizează, aproape

exclusiv, pe soliditatea raţionamentului şi superioritatea erudiţiei. Recursul la ficţiune este rar şi

atent dozat, pentru că aceasta nu este, la Eminescu, decât un accesoriu de care se poate dispensa

oricând. Rolul ficţiunii în discurs este să persuadeze prin plasticizare şi să adauge argumentaţiei

logice o încărcătură emoţională.

30 Vezi perspectiva lui Roland Barthes asupra retoricii antice, L’ancienne rhétorique, în Communications, 16/70.

În textul mai sus menţionat, există un pasaj în care autorul, uzând de metafora

metonimică şi de prozopopee, ca procedeu retoric cu efect garantat, imaginează un monolog pro

domo al partidului conservator trimis, injust, în boxa acuzaţilor: „Apărarea mea este că v-am

transmis o ţară în care puteţi astăzi să vorbiţi sus şi tare, să scrieţi şi bune şi rele şi să insultaţi

chiar cenuşa acelora cari v-au lăsat mijlocul de a fi şi a vă zice români.” Este un tertip prin care

autorul se substituie unei voci legitimată istoric, sugerând, astfel, din nou, ideea că interesele

grupului sunt mai presus decât interesele individuale; pluralul persoanei întâi, de altfel, marcă a

discursului polemic eminescian, întăreşte, în text, aceeaşi convingere.

O altă tehnică frecvent uzitată este cea a simulării ignoranţei sau naivităţii, prin interogaţii

retorice al căror efect este că re-activează, în mintea preopinentului, dar şi a lectorului-jurat, un

răspuns quasi-cunoscut, de un adevăr incontestabil. La acuzaţiile liberalilor că partidul

conservator, monopolizând scena politică românească, de-a lungul istoirei recente, a comis o

serie întreagă de erori, Eminescu se întreabă de ce adversarii săi nu evidenţiază şi meritele

grupării lui Lascăr Catargiu? „Cine dar are gloria acestui bine, fiindcă, după chiar spusa

Românului, pe acele timpuri (în acele secole cum zice) nu exista decât partid conservator?” Şi,

apoi, cu o inocenţă perfidă: „Oare era pe atunci vreun Brătianu misterios, vreun Rosetti legendar

cărora li s-ar putea atribui victoriile şi gloria unui conservator modest ca Ştefan cel Mare, unui

reacţionar împieliţat ca Mihai Viteazul, sau meritele reformei lui Mavrocordat la sfârşitul

veacului 18-lea?” De remarcat antifraza eufemistică, atunci cînd e vorba de liberali, şi expresia

pseudopeiorativă, în caracterizarea conservatorilor, pentru un efect ironic garantat.

De asemenea, citarea bumerang face parte din arsenalul strategic al polemistului, fiind

cel mai uzual mod de a discredita raţionamentul advers. Cea mai întinsă parte a articolului este o

retrospectivă istorică, în manieră tipic eminesciană, extrem de punctuală, în care datele şi cifrele

vorbesc de la sine, iar raţionamentul nud exprimă o realitate evidentă, ce se poate dispensa de

aceesorii retorice. Conceput aparent defensiv, discursul îşi dezvăluie, treptat, dublul scop: de a

invalida rechizitorilul preopinentului, demontându-i, pas cu pas, acuzaţiile, şi de a convinge

asupra adevărului propriei teze. În final, după un matematic q.e.d. tonul devine ofensiv, fără

excese patetice, iar autorul se plasează explicit într-o dimensiune etic-pozitivă a „tuturor

oamenilor de bine”, pe a căror complicitate mizează în deconspirarea mistificării politico-sociale

adverse.

O mărturie emoționantă despre felul în care Eminescu și-a asumat profesia de gazetar

vine, în ton confesiv, de la Pamfil Șeicaru. Locuind în apropiere de Slavici, prin 1923, acesta îi

vorbește în repetate rânduri, cu nostalgie, despre perioada în care l-a avut alături pe Eminescu, la

Timpul. Din portretul reconstituit de Șeicaru, transpare figura unui gazetar model: “Citite,

articolele lui Eminescu par scrise cu o rară cursivitate, dintr-o singură respiraţie, nimeni nu ar

bănui câtă migală, câtă trudă punea pentru elaborarea unui articol. Citea toate ziarele cu o

încordată atenţie şi căuta subiectul la care, odată găsit, medita îndelung. […] Nicio precipitare,

concentrate, adâncit în procesul de creaţie, el trăia cu intensitate fiecare rând pe care îl scria. […]

Odată terminat articolul, îl recitea cu voce tare ca să-şi dea seama, de cadenţa frazelor. Dacă I.L.

Caragiale era prezent, Eminescu asculta cu interes critica hâtrului, critică totdeauna îndreptată

asupra întrebuinţării unui cuvân nepotrivit sau a rânduielii unei fraze şi niciodată asupra ideilor

sau formei argumentării faţă de care avea o totală admiraţie. Odată terminat articolul se ocupa cu

redactarea telegramelor şi a informaţiilor; cea mai insignifiantă informaţie era redactată cu

aceeaşi atenţie.”31

În concluzie, lecţia gazetăriei eminesciene poate fi rezumată la câteva coordonate

definitorii: cultul pentru adevărul istoric, recursul la document, înţeles ca element indispensabil

în argumentarea cotidiană, ataşamentul şi respectul faţă de cititor, actul re-scrierii, al elaborării

îndelungi, ca probă a unui preocupări obsedante pentru idee şi formă, deopotrivă. Eminescu a

practicat gazetăria din vocaţie şi convingere, a avut verticalitate profesională şi a crezut până în

ultima clipă în principiile şi valorile asumate încă din anii tinereţii.

4.Publicistica antidinastică

Macedonski la Oltul, 1873-1875, (stihuri şi articole vehemente împotriva domnitorului),

face închisoare pentru ofense aduse lui Carol I, iar în cele trei luni de detenţie continuă să trimită

articole antidinastice; episodul îi creşte foarte mult popularitatea.

În plan strict gazetăresc, Lupta devine o publicație de succes prin editorialistica lui Ghe.

Panu. Exersat în portretul satiric, precum şi în pamfletul politic, scriitorul duce o campanie

virulentă împotriva regelui Carol I, campanie care îi aduce cu fiecare zi tot mai mulţi cititori. „De

o logică strivitoare, articolele lui erau o încântare intelectuală: polemica, pamfletul îmbrăcau

31 Pamfil Şeicaru, p. 209

haina de ceremonie a literaturii.”32 Aceste texte au apărut în 1893, în volum, sub titlul Portrete şi

tipuri parlamentare, Bucureşti)

Violenţa tonului din articolele despre rege, mai ales din cel intitulat Omul periculos (1887), îi

atrage condamnarea la 2 ani de închisoare. Panu pleacă însă în străinătate. Ales deputat al opoziţiei

unite, este graţiat de rege şi îşi continuă activitatea politică. http://www.crispedia.ro/George_Panu

Apoi, Adevărul, fondat de Alexandru Beldiman, în 1888, având înscris pe frontispiciu

„Fereşte-te române de cui străin în casă” este unul din ziarele antidinastice cele mai citite şi

savurate de bucureşteni. Ca fapt inedit, dar extrem de gustat de public, în fiecare an, pe 10 mai,

Adevărul apare în doliu33. Având autentice convingeri democratice, Constantin Mille este cel

care îi urmează lui Beldiman la conducerea publicaţiei. În memoria congenerilor, dar şi a

posterităţii, el a rămas ca modelul unui gazetar profesionist cu rezultate concrete în urma câtorva

campanii de presă răsunătoare. „ O rară conştiinţă profesională, unită cu un mare devotament

închinat celei mai ingrate activităţi, Constantin Mille, a ţinut să-şi păstreze toată viaţa

independenţa politică, refuzând înrolarea în vreun partid, pentru a nu-şi stingheri libertatea de

opinie.”34

5. Sfârșitul de secol. Polemici celebre

Odată cu începutul anilor ’90, ai secolului 19, se concretizează preocupările pentru colportarea

socialismului ştiinţific, la noi, prin demersurile înreprinse, în special, de C-tin Dobrogeanu-

Gherea. Apar publicaţii socialiste precum: Contemporanul (1881-1891), Emaniparea (1883),

Revista socială (1884), Drepturile omului (1885), Munca (1890), Critica socială (1893) etc. În

1893, ia naştere Partidul social-democrat al muncitorilor din România. Se traduce masiv din

Marx şi Engels şi se publică articole ce definesc doctrina şi ideologia socialiste. Contemporanul,

cea mai importantă publicaţie de acest fel, este şi una din revistele cu greutate de la sfârşitul

secolului 19. Titlul revistei indică preocupările redactorilor pentru chestiuni actuale, de mare

interes, cum era la acea dată darwinismul. Revista pledează pentru organizarea unui învăţământ

ştiinţific, laicizarea instrucţiei şi a educaţiei, emancipare ştiinţifică în toate domeniile, iar în plan

politico-social va cere: drept de vot egal şi secret, drept egal la învăţătură, egalitate între sexe.

Prin condeiul Sofiei Nădejde iau naştere primele manifestări ale feminismului românesc în

32 Pamfil Şeicaru, p. 227.33 Ibidem, p. 228.34 Ibidem, p. 232.

acepţiunea modernă a termenului. (nr.24/1881 - Răspuns d-lui Maiorescu în chestia creierului la

femei).

În 1886 se declanşează polemica Gherea-Maiorescu pe tema autonomiei esteticului.

Gherea susţinea că arta nu trebuie separată de politică şi că scriitorul este influenţat de mediul în

care se formează, iar Maiorescu susţinea principiul artei pentru artă respingând imixtiunile

politicului şi socialului. Cu alte cuvinte creaţia nu trebuie supusă rigorilor morale dintr-o şi nici

subordonată criteriilor etnice. Etnicitatea e o dimensiune care transpare din opera literară,

independent de voinţa autorului.

Fără îndoială, meritul lui Gherea constă în atribuirea unui fundament ştiinţific oricărui

exerciţiu critic. Odată cu el se încheie etapa „judecătorească” a criticii româneşti şi începe cea

sistematică.

O publicaţie importantă a sfârşitului de secol este şi Tribuna lui Slavici, cotidian politic

şi literar al românilor din Transilvania. Apare la Sibiu din iniţiativa unui grup de intelectuali

sibieni care-şi doreau un centru de lucrare literară. Cele mai importante puncte din programul

tribuniştilor sunt: militantismul prounionist şi promovarea unui realism popular. Fost redactor la

Timpul, Slavivi este un gazetar de vocaţie. În 1888 face închisoare pentru delict de presă, după

care revine cu forţe proaspete în gazetărie (Corespondenţa română, Vatra, Minerva, Ziua ş.a.).

Filogermanismul său îl va costa din nou detenţia, după prima conflagraţie mondială, însă şi după

această experienţă va scrie la cele mai importante publicaţii din perioada interbelică.

Bucureştiul, la sfârşit de secol 19, este, fără îndoială cel mai animat oraş în plan politico-

social şi, implicit gazetăresc. Un condei care a personalizat stilul jurnalistic în această perioadă

este a lui Caragiale. Colaborator la: Ghimpele, Revista contimporană, Alegătorul liber, Unirea

Democrată, Naţiunea română, România liberă, Timpul, Voinţa naţională,

Constituţionalul,Gazeta polporului, Ziua, Epoca, Seara, Universul ş.a., sau întemeietorul unor

publicaţii care-i poartă amprenta inconfundabilă (Claponul, Moftul român), Caragiale este un

autor care a proiectat actualul în eternitate.(Dumitru Micu)

Înzestrat cu o sensibilitate artistică aparte cel ce simte enom şi vede monstruos, va căuta

sâmburele anecdotic în faptul divers. Moftul, reprezintă poate cea mai mare invenţie jurnalistică

a lui Caragiale. Perioada în care a publicat la Epoca (1896-1897) este considerată un apogeu al

gazetăriei sale politice, iar cea în care a scos Moftul român, perioada care defineşte cel mai bine

substanţa spiritului caragialian. În 1907, aflat la Berlin, va scrie şi va trimite, ziarului Die Zeit din

Viena, cel mai grav text ieşit vreodată de sub pana sa: 1907, Din primăvară până în toamnă, o

radiografie fulger a societății românești de la începutul secolului 20 și, totodată, un rechizitoriu la

adresa clasei politice corupte, incompetente și nereprezentative.

De asemenea, scrie articole de maxim şi permanent interes pe teme politice, culturale, de

psihologie a creaţiei, note critice etc.

Sfârşitul veacului al XIX-lea este marcat în plan cultural de declinul Junimii, care

propaga în prag de nou secol un curent anacronic, încercând să se detaşeze de realităţile sociale

româneşti. În acest context directoratul cultural va fi preluat de două principale grupări

antijunimiste: Contemporanul (Iaşi, 1881) lui Gherea şi Literatorul (1880) lui Macedonski.

Prima constituie nucleul colportării esteticii şi criticii ştiinţifice în literatura română. Tendinţa

clar afirmată a revistei este de a informa publicul despre „marile teorii ştiinţifice la ordinea zilei

la popoarele civilizate din apus”.

Polemica Gherea – Maiorescu, celebră între marile dispute ale literaturii române, redate

însă de presă, va problematiza, cu argumente solide, de fiecare parte, natura, statutul şi rolul

artei. De asemenea, Contemporanul va fi centrul de propagare a curentului socialist în primul

rând prin răspândirea teoriei marxiste. (Engels, însuşi va trimite o scrisoare de mulţumire

revistei).

Literatorul, o publicaţie în primul rând literară, are, în principal meritul de a fi restabilit

contactul cu literatura şi cultura franceză, de a accelera atât de râvnita (de către elita intelectuală

susţinătoare a curentului modernist) sincronizare culturală cu apusul, constituind spaţiul propice

apariţiei simbolismului românesc. Din unghiul evoluţiei discursului publicistic, revista este în

esenţă un spaţiu în care noutatea limbajului şi a tehnicilor literare au întâietate.

6.Concluzii:

În a doua jumătate a secolului 19, publicistica românească va dobândi identitate de stil şi

scriitură şi se va profesionaliza în sensul european (de atunci!) al termenului.

Suntem în faza presei partinice, a publicaţiilor politice care susţin explicit cauza

ideologică a grupării politice pe care o reprezintă. (ex. Timpul, organul Partidului Conservator,

iar Românul, ziarul liberalilor radicali). Se practică o gazetărie de atitudine în care polemica de

presă şi cea literară cunosc apogeul în ultimele decenii ale secolului 19. Odată încheiat procesul

(chiar în sens juridic al termenului) lingvistic, în linii generale, evident, limba română, prin

condeiele, scriitorilor îşi va etala expresivitatea şi întregul potenţial creator.

Tot scriitorii şi intelectualii de elită sunt cei care ridică standardul calitativ al unui discurs

de consum tot mai larg. Publicul român devine tot mai educat și mai interesat de aspectele

politice interne și internaționale. Cea mai însemnată parte a populației, cea rurală, nu este

alfabetizată, ceea ce îngreunează încă, receptarea corectă și pe scară largă a mesajului jurnalistic.

În satul românesc de secol 19, știrile sunt făcute publice prin intermediul știutorilor de carte, cele

două-trei figuri emblematice de intelectuali: preotul, învățătorul, medicul, regăsibile în literatura

noastră, până la al doilea Război mondial.

Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Hașdeu sunt câteva dintre condeiele ilustre ale

acestei perioade, care au dat substanță și profunzime scrisului cotidian. Maiorescu este figura

dominantă a epocii, vocea critică, de departe, cea mai avizată în cultura noastră din cea de-a doua

jumătate a secolului 19.

Gazetăria eminesciană, sursă interminabilă de dispute și de poziționări pro sau contra,

astăzi, rămâne un model de integritate morală și profesională. Eminescu, care are un cult pentru

Adevărul istoric, este un jurnalist obișnuit cu rutina documentului, implicat sentimental în actul

gazetăriei, însă păstrând cu sfințenie rigorile unei argumentații infailibile.

Un moment important în biografia presei româneşti de secol 19 îl constituie apariţia

revistei Contemporanul (Iaşi, 1881) şi consolidarea nucleului socialist de la noi. Este, încă de la

apariţie, o publicaţie modernă, europeană care promovează gândirea şi viziunile ştiinţifice, adică

o perspectivă inedită la acea dată în România. Prin condeiul Sofiei Nădejde, discursul feminist

românesc ia naştere în paginile revistei. Publicaţia va pleda constant şi ofensiv pentru idei

democratice: dreptul de vot egal şi secret,dreptul egal la învăţătură, egalitatea în drepturi a femeii

cu bărbatul.35 În paginile Contemporanului va purta Gherea polemica sa cu Maiorescu pe tema

autonomiei esteticului în artă.

În condițiile în care, la sfârșitul deceniului nouă, românii resimțeau tot mai acut lipsurile

economice, pe fondul unei vieți politice corupte cu repercusiuni adânci în plan social, se naște cu

o vigoare și de o calitate fără precedent gazetăria antidinastică. Macedonski, G. Panu, Al.

Beldiman, C-tin Mille sunt câțiva dintre cei care au declanșat adevărate campanii de presă

împotriva regelui și a guvernului liberal. Despre C-tin Mille s-a spus că „între1894 şi1914 (...) a

fost marele creator de opinie publică.”36 Fără să aibă virtuţi literare deosebite sau o expresivitate

aparte în scrisul cotidian, succesorul lui Beldiman la conducerea Adevărului este gazetarul care

reuşeşte să introducă în circuitul public formule memorabile, prin repetiţie excesivă, cum ar fi

Şobolanii pentru Brătieni.

Interesantă şi memorabilă este viziunea lui P. P. Carp despre opinia publică: Opinia

publică... nu mă interesează. Nu ea mă conduce pe mine, ci eu o conduc pe ea. Astăzi, o atare

afirmaţie care conţine, in nuce, definiţia manipulării, ar scandaliza spiritul din sfera publică a lui

Habermas.

Informaţia externă ajunge în ziarele româneşti prin intermediul celor mai importante

agenţii de presă din lume, prin intermediul publicaţiilor străine de prestigiu la care era abonată

protipendada, dar şi prin intermediul corespondenţilor.

Întrebări recapitulative:

1. Care sunt premisele istorice şi politice ale evoluţiei presei româneşti după 1859?

35 Pentru detalii vezi şi Ion Hangiu, Dicţionarul Presei Literare Româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pp. 82-83.36 Pamfil Şeicaru, p.230.

2. Care sunt principalele nume implicate în gazetăria românească şi care sunt publicaţiile de

referinţă ale acestei perioade?

3. Rolul şi rostul Junimii în cultura română a celei de-a doua jumătăţi a veacului 19.

4. Lecţia gazetăriei eminesciene

5. Trăsături ale discursului publicistic în cea de-a doua jumătate a veacului 19.

Întrebari de autoevaluare :

1. În ce an va fi elaborată prima lege a presei din România?

a) 1859b) 1829c) 1862

2. Ce publicație va constitui, în a doua jumătate a secoluluoi 19, pivotul vieţii culturale româneşti şi centru de propagare a unui curent politic conservator?

a) Familiab) Convorbiri literarec) Curierul de Iași

3. În a doua jumătate a secolului 19, biografia presei românești este marcată de câteva polemici răsunătoare. Care dintre cele menționate mai jos are drept mobil autonomia esteticului

a) polemica dintre G. Barițiu și Titu Maiorescub) polemica dintre Titu Maiorescu și C-tin Dobrogeanu-Ghereac) polemica dintre Eminescu și C.A. Rosetti

4. Ce mare gazetar al celei de-a doua jumătăți a secolului 19, condei care a personalizat stilul jurnalistic, lăsând amprente inconfundabile, și-a exprimat lapidar sensibilitatea artistică prin memorabilula frază simț enom şi văd monstruos?

a) I. L. Caragialeb) Ioan Slavicic) B.P. Hașdeu

4. Contemporanul lui Gherea, revistă apărută în 1881 și considerată una dintre cele mai importante publicații ale sfârșitului de secol 19, va pleda pentru:

a) nediscriminare și înțelegere interetnică, învățământ în limba minorităților și acces egal la educație pentru toți cetățenii României

b) o cultură originală care să cultive spiritul naționalc) organizarea unui învăţământ ştiinţific, laicizarea instrucţiei şi a educaţiei,

emancipare ştiinţifică în toate domeniile, drept de vot egal şi secret, drept egal la învăţătură, egalitate între sexe.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 3:

Antip, C-tin, Istoria presei române, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, 1979.

Caragiale, I.L., Corespondenţă şi publicistică, Bucureşti, Editura «Grai şi suflet – Cultura naţională », 1999. Opere IV, Bucureşti, ESPLA, 1965. Restituiri, Cluj, Dacia, 1986.

Craia, Sultana, Comunicare şi spaţiu public la români, Editura Meronia, 2005.

Eminescu, Mihai, Naţiunea română - progres şi moralitate, antologie realizată şi prefaţată de C-tin Schifirneţ, Ed. Albatros, Buc., 1999. Chestiunea evreiască, Bucureşti, Editura Vestala, 1998, antologie realizată şi prefaţată de D. Vatamaniuc. Publicistică (referiri istorice şi istoriografice), Chişinău, Editura Cartea moldovenească, 1990.

Hangiu, Ion, Dicţionar al presei literare româneşti (1790-2000), Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004.

Hitchins, Keith, Romania: 1866 – 1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.

Negrilă, Iulian, Istoria presei, Editura Multimedia, Arad, 1997.

Pârvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, 2005.

Schifirneţ, C-tin, Civilizaţie modernă şi naţiune (cap. M. Eminescu), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 64-140.

Spiridon, Monica, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Bucureşti, Ed. Minerva, 1994. Eminescu proza jurnalistică, Bucureşti, Editura Curtea veche, 2003.

Tema 4: Jurnalismul românesc la început de secol 20

Obiective: dobândirea unor cunoștințe referitoare la centrele de propagare a prncipalelor curente cultural la începutul secolului 20. Înțelegerea rolului constant pe care l-a avut presa în procelul de alfabetizare și educare a populației rurale și de informare a populației urbane.

Cuvinte cheie: poporanism, sămănătorism, simbolism

Structură capitol:

1. Discursul presei tradiționaliste2. Presa partinică și presa independentă3. Noua generație de scriitori-gazetari4. Discursul presei românești în anii premergători Primului Război Mondial

5. Concluzii

Tema pentru acasă: Timpul alocat parcurgerii si înţelegerii temelor:

1. Discursul presei tradiționaliste

La 1900 cadrul politico–social poate fi redus la două mari şi complexe aspecte: unitatea

naţională şi problema agrar-ţărănească.

La trecerea dintre secole presa românească intră într-o nouă fază, în care principalele

publicaţii sunt totodată centre de iradiere ale marilor curente din cultura română. Cele mai

importante atât prin influenţa exercitată cât şi prin durata de viaţă sunt: Semănătorul (1901), al

cărui mentor va fi N. Iorga şi Viaţa românească (1906), portavoce a poporanismului promovat

de C-tin Stere şi G. Ibrăileanu.

Semănătorismul reprezintă tendinţa naţională în cultura şi literatura română,

conservatorismul estetic şi apologia lumii ţărăneşti tradiţionale, vazută ca fiind nepervertită în

raport cu cea a oraşului, sufocată de influenţele din afară.

Viaţa românească (Iaşi, 1906) va milita şi ea pentru cultura naţională, însă dintr-o

perspectivă diferită de cea a Semănătorului. Teoria specificului naţional în artă şi cultură, larga

deschidere către curentele moderniste, atragerea scriitorilor de talent, indiferent de credinţele lor

estetice, integrarea culturii noastre naţionale în cultura universală, sunt puncte ale programului

Vieţii româneşti şi ale poporanismului literar, teoretizat de G. Ibrăileanu. (vezi pentru o

perspectivă detaliată celebrul eseu semnat de G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română -

1909). Poporanismul politic este teoretizat de C-tin Stere, încă înainte de apariţia revistei. Ceea

ce în mod esenţial desparte poporanismul de semănătorism, în plan socio-cultural, este

perspectiva realist-democratică a celor de la Viaţa românească.

2. Presa partinică și presa independentă

În sfera politică fiecare grupare are propriul ziar: Conservatorul, Epoca, Le Progrés, Acţiunea

conservatoare, Ordinea – publicaţii de orientare conservatoare, Voinţa naţională, Mişcarea,

Viitorul – liberale. Apar noi publicaţii de orientare socialistă: Viaţa socială (1910) şi Facla

conduse de N.D. Cocea, dar şi publicaţii muncitoreşti: Independenţa tipografică, Apărătorul,

Greva tipografilor, România muncitoare (1902), aceasta din urmă jucând un loc aparte în

consolidarea mişcării muncitoreşti din România. Gruparea socialiştilor români va deveni în 1910

Partidul Social-Democrat.

Îşi continuă apariţia un important cotidian Adevărul (apărut ca săptămânal în 1871 şi

devenit cotidian din 1888, până în 1951), căruia i se alătură din 1904, Dimineaţa, cotidian de

informaţii. Ambele sunt conduse o bună perioadă de timp de C-tin Mille, aşadar au aceeaşi

orientare democratică. Susţin libertatea cuvântului şi a presei, denunţă corupţia din partidele

politice, susţin revendicări ale claselor exploatate. Alte două cotidiene importante, din capitală

sunt: Universul (1884) care apare cu o întrerupere de doi ani (1916-1918) până în 1953; un ziar

citit, cu o paginaţie modernă, cu un conţinut actual şi divers, debutează ca organ de presă

independent. De asemenea, Minerva. Apare dimineaţa cu ultimele ştiri din ţară şi străinătate.

(1908-1916), este o mică enciclopedie, care atrage colaborarea lui I. Slavici, încă de la început.

Este o publicație de o ținută intelectuală remarcabilă, deși se impune „ca al treilea ziar popular de

informaţie”37 (după Universul şi Dimineaţa, n.n., M.S.).

În al doilea deceniu al secolului 20, unul din gazetarii care îşi câştigă notorietatea graţie

stilului, incisiv, polemic şi pamfletar este N.D. Cocea. Director sau redactor la mai multe

publicaţii faimoase în epocă (Seara, Facla, Rampa, Cronica), condeiul lui Cocea, înainte de

Primul Război Mondial, va duce o feroce campanie de presă împotriva takismlui. De coloratură

37 Pamfil Şeicaru, Op. Cit., p. 256.

socialistă, cu asumate valori şi principii de stânga, gazetarul devenit ginerele lui C-tin Mille de la

Adevărul „este autorul celebrei minciuni despre cei 11.000 de ţărani români ucişi în timpul

răscoalei ţăranilor din 1907 care rezistă până azi.”38 Trebuie adăugat că această informație s-a

răspândit viral în ziarele vremii care, cum era și firesc, o exploatează obsedant.

Într-un text polemic recuperator, cu accente demistificatoare, Stelian Tănase descrie

lapidar imaginea gazetarului N. D. Cocea astfel: „Nu ezita să îşi folosească scrisul (tăios,

polemic, vulgar) pentru a stoarce foloase necuvenite, să şantazeze, să se lase plătit cu voluptate şi

cinism. Spre deosebire de alt gangster de presă, Pamfil Şeicaru, nu a facut avere.”39

Facla (1910), o publicaţie democratică şi progresistă40, aflată sub direcţia lui N.D. Cocea

şi apărută „sub auspiciile ziarului Adevărul”41 , va duce o campanie răsunătoare împotriva

naţionaliemului extremist şi antisemit promovat de A. C. Cuza.

Există, în acest interval un segment de presă bine determinat care susţine interesele

economice ale marilor proprietari: L’industrie Roumaine, Agrarul, Bursa, Argus, Reporterul

petrolului.

3. Noua generație de scriitori-gazetari.

Din generaţia de scriitori-gazetari ce se afirmă acum, cei mai valorşi sunt O. Goga, T.

Arghezi, N.D. Cocea, G.Galaction, la debut, Iorga şi Ibrăileanu ca mentori, C-tin Mille,

Bacalbaşa, Nădejde, Demetrescu, veniţi pe filieră socialistă, iar Şt. Gheorghiu, Gh. Bujor,

reprezentanţi ai presei muncitoreşti.

Înainte de anii premergători primei conflagraţii mondiale, T.Arghezi devine un personaj

public incomod prin celebrul scandal, generat de campanie anticlericală pe care a purtat-o în

paginile Faclei. Ex-ieromonahul Iosif (astfel botezat ca monah, Arghezi părăsise de curând

călugăria, o experienţă de scurtă durată care l-a făcut, inevitabil, părtaş la viaţa clericilor români)

declară şi poartă un război răsunător împotriva instituţiei BOR, cu mijloacele pamfletului

polemic, demascând ipocrizia, imoralitatea şi neregulile din sânul Bisericii Ortodoxe.

38 Stelian Tănase în http://www.sferapoliticii.ro/sfera/136/art11-arhiva.html39 Idem40 Ion Hangiu, Dicţionarul PLR, p.127.41 Pamfil Şeicaru, p.259.

4. Discursul presei românești în anii premergători Primului Război Mondial

Cu titlul simbolic România şi cu subtitlul explicit Organ al apărării naţionale, ziarul

cotidian care apare la Iaşi în 1917 sub direcţia lui M. Sadoveanu şi O. Goga va reda, prin

conţinut, starea de spirit a românilor de pretutindeni înainte de marea unire. Regăsim tonul

misionar şi mobilizator al presei româneşti din toate marile momente istorice.

Din program: „Pe câmpul întins, unde se prind în mănunchi puterile de apărare ale unui

neam, venim astăzi şi noi, o seamă de oameni ai condeiului, să vorbim cu soldatul şi cu civilul şi

să ne facem de-a lungul satelor şi oraşelor vestitorii cântecului de biruinţă care se urzeşte ceas de

ceas.” (O. Goga)

Neamul Românesc (1906) este o publicație pe care N. Iorga o dorea culturală, urmând

direcția impusă de Semănătorul, însă ideologia naționalistă transpare în fiecare număr.

Subtitlurile succesive dinainte de război, dar și de după, arată orientarea așa-zis național-

democrată a ziarului pe care Pamfil Șeicaru îl numește confidențial, menționând că în ciuda

prodigioasei prestații cotidiene a lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc se vinde cu greu.

Cu toate că din paginile lui răzbate un naţionalism exacerbat (firesc în contextul socio-

politic și istoric al perioadei) și un tradiţionalism excesiv (Ion Hangiu), Neamul Românesc

rămâne în memoria posterității ca una dintre publicațiile interbelice care au condamnat extrema

dreaptă europeană.

În timpul Primului Război Mondial presa cotidiană, mai ales, abundă în informaţii venite

de pe front, în ştiri şi comunicate militare, dar şi într-o pledoarie orientată dihotomic fie pentru

neutralitatea României, fie pentru intrarea în război. De asemenea, această din urmă opţiune

împărţea radical opiniile între cei care mizau pe promisiunile Antantei (Tripla Înţelegere: Anglia,

Franţa şi Rusia), cum e de pildă, ziarul Universul sau, dimpotrivă, cei care susţineau politica

militară a Puterilor Centrale (Tripla Alianţă: Germania, Austro-Ungaria şi Italia, aceasta din

urmă se va alătura în 1915 Antantei).

E demn de reţinut faptul că articolele publicate de T. Arghezi, la Gazeta Bucureştilor,

publicaţie a trupelor germane de ocupaţie, în această perioadă, a constituit motivul primei sale

încarcerări. Principalul cap de acuzare, în primul mare proces al ziariştilor din România, este

trădarea intereselor naţionale printr-o aşa-zisă colaborare cu inamicul. Acuzaţia s-a dovedit a fi

neîntemeiată şi neprobată prin documente. Mărturie privind filogermanismul lui Arghezi stau

doar articolele/editoriale publicate în Gazeta Bucureştilor.

5.Concluzii:

- primele campanii de presa împotriva: BOR, a plagiatului (A. C. Cuza)

- primele scandaluri de presă în care sunt implicaţi ziarişti: N. D. Cocea

Întrebari recapitulative :

1. Descrieți în câteva linii generale contextul publicistic la începutul secolului 20.

2. Precizați diferența de nuanță dintre cele două curente tradiționaliste:

sămănătorism și poporanism.

3. Alcătuiți un sumar al presei independente din anii premergători Primului

Război Mondial.

4. Numiți un gazetar cu notorietate din acest interval și precizați prin ce se distinge

el în peisajul mediatic.

5. Numiți câteva trăsături ale discursului presei românești în anii dinaintea

Primului Război Mondial.

Întrebari de autoevaluare :

1. Care sunt cele două publicații culturale responsabile de promovarea curentelor tradiționaliste românești în primele decenii ale secolului 20: sămănătorismul și poporanismul?

2.

3…

4….

5…

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 4:

Tema 5: Publicistică românească interbelică

Obiective: Dobândirea unei perspective de ansamblu asupra atmosferei cultural de după Primul Război Mondial. Asimilarea informaților relevante referitoare la presa culturală și cotidiană interbelică. Însușirea unui viziuni comparative cu secolul 19, dar și cu presa de astăzi.

Cuvinte cheie: presa interbelică, pamflet, polemic.

Structură capitol:

1. Atmosfera culturală și publicictică după Primul Război Mondial. Principalele curente de idei.

2. Tipologia presei interbelice3. Trăsături ale discursului publicistic interbelic4. Reportajul interbelic5. Pamfletul interbelic6. Concluzii

Tema pentru acasă: Timpul alocat parcurgerii si înţelegerii temelor:

1. Atmosfera culturală și publicictică după Primul Război Mondial. Principalele curente de idei

După 1918 spaţiul publicistic românesc devine extrem de dinamic şi eterogen. În 1919, se

înfiinţează Uniunea Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti. Statistic vorbind, dacă în 1923 există

1090 de publicaţii, în 1932 vor fi 1400, iar în 1935 numărul lor ajunge la 2300. Din acestea 118

cotidiene, 1200 săptămânale, 950 cu periodicităţi diferite.42

O primă observaţie legată de această perioadă, din unghiul evoluţiei discursului

publicistic, este cea referitoare la dublu nivel pe care-l atinge dezbaterea de idei: cantitativ şi

calitativ. E limpede pentru toată lumea că publicistica interbelică reprezintă un apogeu al presei

româneşti, generat de exigenţele (auto)impuse de către marii noştri gazetari, prin deschiderea în

42 Emil Samoilă, Ziaristica, Atelierele Adevărul, Bucureşti, p. 193.

mai mică măsură mimetică spre modernitatea apuseană şi printr-o relativ mare libertate de

expresie de care s-au bucurat publiciştii români, până în deceniul al IV-lea.

Axa ideatică sau ideologică (în sensul etimologic al termenului) pe care o urmează

discursul publicistic, mai ales în sfera culturală, se divide acut între doi poli extremi: pe de o

parte avem o pledoarie în favoarea tradiţionalismului de diferite facturi: sămănătorist, realist

sau autohtonist (etno-centric), iar pe de altă parte o pledoarie pentru modernismul cu accente

radicale.

E necesară o nuanţare a tradiţionalismul interbelic, un curent mulltifaţetat prin purtătorii

săi de cuvânt. Iorga este cel care pledează, prin viziunea sămănătoristă, pentru conservarea

dimensiunii rurale româneşti, în varianta ei bucolică; de aceea, tradiţionalismul său interbelic

este perceput ca utopic şi anacronic, în contextul în care tăranii români trăiesc la limita

subzistenţei, în condiţii de o precaritate greu de imaginat. În cazul lui Iorga am putea spune că

intenţiile sunt admirabile, dar obiectul şi finalitatea demersului său cultural, pe acest palier, vor fi

sortite eşecului.

Nichifor Crainic propovăduieşte un tradiţionalism ortodoxist, ahtohtonist şi etnocentric.

Prin eseuri precum Isus în ţara mea, Parsifal, Sensul tradiţiei, Puncte cardinale în haos, prin

publicistica de la Gândirea, în special, regândeşte priorităţile noastre spirituale pe urmele lui

Berdiaev şi, implicit, pledează asiduu pentru reabilitarea prin ortodoxie. In deceniul 4 al

secolului trecut, devine un susţinător al extremei drepte, imprimând revistei Gândirea o nefastă

traiectorie.

În esenţă, temele predilecte de dezbatere, după primul război mondial, se focalizează pe

semnificaţia (nu doar teoretică, ci mai ales practică) a conceptului de specific naţional, fapt

firesc în condiţiile în care atât mai vechea cât şi mai noua intelectualitate sunt preocupate să arate

lumii particularităţile minţii, spiritului şi sufletului unei naţiuni proaspăt închegate, dar autentice

în profunzimile ei. Specificul naţional este un măr al discordiei disputat deopotrivă de

tradiționaliști și moderniști, în sensuri opuse, dar, evident, complementare. De la N. Iorga,

Nichifor Crainic, Nae Ionescu și mai tânăra generație 27, până la Tudor Arghezi, E. Lovinescu

sau G. Călinescu, toate marile nume culturale intrate în gazetărie se pronunţă în mod substanţial

asupra acestei idei.

Alte teme predilecte în publicistica interbelică sunt: consecinţele războiului, problema

agrară, industrializarea, veleitarismul politic, problema învăţământului, a minorităţilor, precum şi

situaţia internaţională, tot mai încordată, pe care România o resimte din plin sub ameninţarea

celor doi coloşi totalitari, sunt tot atâtea subiecte intens dezbătute în publicistica dintre războaie.

Un nucleu cultural autentic, dar şi o tribună a democraţiei româneşti o reprezintă Viaţa

românească postbelică. Situată la „jumătatea drumului dintre tradiţie şi modernitate” şi aflată

până în 1933 sub direcţia lui Ibrăileanu, iar apoi a lui M. Ralea va fi revista literară cu cea mai

temperată şi lucidă atitudine într-o perioadă în care spectrul ideologiilor politice de dreapta şi de

stânga devenise obsedant pentru o parte importantă a intelighentei româneşti.

De asemenea, Ideea europeană. Critică, artistică şi socială a lui C. Rădulescu-Motru, de

pe poziţii democratice se va preocupa în mod constructiv de raporturile dintre cultura

românească şi cea europeană, astfel că îşi propune „să informeze publicul românesc asupra

curentelor de idei şi transformărilor sociale din Europa, interpretând totodată cu obiectivitate, pe

cele din cuprinsul românesc.”

Din punct de vedere cultural, modernismul românesc interbelic este reprezentat strălucit

de Sburătorul lui Lovinescu, dar şi de publicaţiile avangardiste: Integral, Unu, Contimporanul,

Urmuz.

Din unghiul evoluţiei tehnice a pesei, trebuie precizat că în intervalul dintre cele doua

razboaie, în deceniul al treilea al sec. 20 se naşte presa de agenţie, în Romania: agenţia

telegrafică Orient radio (Radar), şi agenţiile Presa şi Danubian Press, în permanentă şi strânsă

legătură cu Havas (Franţa) şi Reuter (Anglia). Acest pas se va reflecta, mai ales, în discursul

jurnalistic informativ care va intra pe făgaşul firesc al neutralităţii şi obiectivităţii impuse şi

cultivate intens în presa occidentală. (vezi Victor Vişinescu, O istorie a presei româneşti, Ed.

Victor, Bucureşti, 2000)

2. Tipologia presei interbelice

Publicistica interbelică va cunoaște o diversificare fără precedent. După Primul

Război Mondial, titlurile explodează, la fel tirajele. Ziarele își adaptează conținuturile pentru a

veni în întâmpinarea unui public divers, eterogen, cu pregătire și așteptări diferite.

Publicațiile culturale își ridică standardele, devin mai exigente, mai selective în alegerea și

abordarea temelor. Se întrec în a atrage colaborări prestigioase, se mândresc cu semnături notorii.

Liderii culturali ai momentului: N. Iorga, G. Ibrăileanu, Nichifor Crainic, O. Goga, T. Arghezi,

L. Blaga, G. Călinescu, M. Eliade și mulți alții practică scrisul cotidian cu asiduitate, intră în

polemici celebre, formează nuclee cultural puternice și dau gazetăriei ideilor un rafinament și o

robustețe extraordinare. Revista Gândirea, în primii ani ai apariției sale este o publicație

prețioasă, de elită. La fel Viața românească, Cuvântul, Ideea Europeană

Din puncul de vedere al orientărilor, publicaţiile partidelor istorice îşi continuă existenţa,

iar fiecare partid nou înfiinţat va avea propriul ziar: 1926 Partidul Naţional Ţărănesc: Dreptatea,

România, Partidul Naţional Agrar: Ţara Noastră, Partidul Naţional Democrat: Neamul

românesc, Partidul Muncii: Tribuna etc.

Publicaţii de orientare profascistă (de dreapta): Porunca vremii, Cuvântul, Cruciada

românismului, Bunavestire, parţial Gândirea ş.a.

Crearea Partidului Comunist, în 1921 favorizează apariţia şi înmulţirea publicaţiilor de

stânga care pledau mobilizator pentru drepturile proletariatului şi erau direct responsabile de

amplele mişcări muncitoreşti de la sfârştul deceniului trei, începutul deceniului patru. Dintre ele

amintim doar: cotidianul Socialistul, revista Lupta de clasă , Scânteia, dar şi multe altele care

apăreau în legalitate sau ilegalitate.

Dintre publicaţiile independente cărora li se datorează într-o mare măsură democratizarea

vietii social-politice în România interbelică, reamintim Dimineaţa, Universul şi Adevărul,

extrem de citite și savurate în epocă, dar şi Curentul, Ora (dir. Pamfil Şeicaru, 1928), Lupta,

Aurora (dir. N. D. Cocea între 1921-1927).

Aspecte ale tabloidizării

Reportajele senzaționaliste fac deliciul unui public dornic să intre în culisele vieții private

a personalităților publice sau să afle informații mai mult sau maț puțin fictive despre sinucideri și

crime pasionale.

minunea de la Maglavit“, in 1935, sute de mii de oameni mergeau in pelerinaj la locul in

care ciobanul Petrache Lupu l-a vazut pe Dumnezeu. Universul - abordare sceptică, în dezacord

cu opinia publică; Ziarul Dimineaţa – a speculat în favoarea lui episodul şi a creionat o imagine

indelebilă ciobanului vizionar Petrache Poenaru.

Extrema dreaptă

Într-un comunicat oficial al Guvernului, publicat în ziarul „Viitorul” din 31 decembrie

1933 se anunţă : „Astăzi, la orele 22, pe peronul Gării Sinaia, a fost asasinat cu 5 focuri de

revolver primul-ministru, Ion G. Duca, de un student de la Academia Comercială, anume

Nicolae Constantinescu, care avea şi doi complici, Ion Caranica şi Doru Belimace. Nicolae

Constantinescu este arestat. El a declarat că aparţine Gărzii de Fier şi că acest atentat a fost

plănuit mai de mult”.

3. Trăsături ale discursului publicistic interbelic

În publicistica interbelică, discursul îşi diversifică foarte mult conţinutul şi îmbracă variate

forme: avem, pe de o parte, un discurs preponderent informativ, în cotidienele centrale, discurs al

cărui fundament îl constituie fie informaţia venită din exterior prin intermediul celor mai

importante agenţii de presă, fie informaţia internă culeasă de redacţii care oferă un coerent tablou

al realităţii socio-politice şi economice din România interbelică.

Se constată o tendinţă tot mai accentuată de a separa discursul strict informativ, de

discursul de opinie şi atitudine, acesta din urmă clasabil în sfera „prozei de idei”, apanaj, aşa cum

se ştie, al marilor noastre condeie. Articolul politic, cronica, eseul, reportajul, pamfletul,

manifestul sau scrisoarea deschisă sunt câteva din formele în vogă ale publicisticii interbelice.

Limbajul presei se nuanţează şi devine cu mult mai subtil decât în deceniile precedente. Opiniile

oscilează între subiectivismul extrem (pamflet) şi argumentarea aplicată şi punctuală, în funcţie

de intenţiile autorului.

Articolele de critică literară atunci când sunt semnate de nume sonore, sunt explicit

polemice, riguros alcătuite la nivelul conţinutului şi şlefuite îndelung la nivelul expresiei.

În privinţa genurilor jurnalistice, Pamfil Şeicaru a cărui notorietate a crescut odată cu

presa interbelică, observă tendinţa imediat postbelică din presa românească de a da o importanţă

crescută şi nejustificată reportajului, în detrimentul articolului. Desigur, Şeicaru critică mai ales

abundenţa reportajelor senzaţionaliste şi convertirea faptului divers în subiecte de scandal public,

şi, implicit, profitul dobândit prin compromisul tabloidizării.

Limbajul se nuanţează, se neologizează (cu precădere la spiritele moderne), se

subtilizează, devenind de foarte multe ori marca stilistică a celui care semnează. (N.D. Cocea, T.

Arghezi, P. Şeicaru, dacă ne gândim la pamflet şi polemică, N. Crainic, L. Blaga, Camil

Petrescu, eseişti de mare forţă interioară şi expresivitate, Brunea-Fox sau Geo Bogza, dacă

trimitem la reportajul interbelic).

Pamfletul cu accente lirice cunoaște evoluție fulminantă, acreditat fiind de condeie

devenite celebre în epocă: T. Arghezi, Ion Vinea, N.D. Cocea, Pamfil Șeicaru.

Eseul publicistic este un gen frecvent abordat de tânăra intelectualitate interbelică. De

cele mai multe ori discursul pe teme politice, culturale, religioase este intelectualizat și, prin

urmare, destinat unei categorii aparte de public: educat, rafinat, selectiv, pretențios, cultivat.

Mesajul naţionalist se distinge în publicistica interbelică drept un model discursiv

cantonat între tuşele ideologiei politice. Este un discurs ofensiv, de cele mai multe ori, pregnant

argumentativ, folosindu-se deopotrivă de strategii euristice, dar şi de elemente ale pathos-ului

subiectiv. Iorga invocă, pe urmele gazetarului Eminescu, în virtutea unei fireşti consangvinităţi

culturale, argumentul istoric, Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, pe cel etnico-religios, C.

Rădulescu-Motru pledează pentru românism („o formă constructivă de naţionalism”) etc. Miza

unui atare tip de discurs se regăseşte în valenţele pragmatice ale mesajului publicistic:

convingere prin conţinutul ideatic prezentat şi seducţie prin forma pe care acesta o îmbracă, prin

pathos-ul expunerii.

4. Reportajul interbelic

5. Pamfletul interbelic

6. Concluzii

Întrebări:

1. Care sunt principalele caracteristici ale gazetăriei la început de secol 20?

2. Curente în publicistica românească interbelică.

3. Trăsături ale discursului publicistic interbelic.

Întrebari recapitulative :Întrebari de autoevaluare :

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU TEMA 5:

Capitolul V – Presa românească sub comunism. Discursul presei totalitare

Motto: „Dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul dialogului naşte dogme.”

Înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial discursul în publicistica românească

devine din nou unul militant, ideologizant sau susceptibil de ideologizare, iar mass-media, în

sine, acum în dubla sa ipostază, scrisă şi vorbită, este principalul instrument mobilizator. Victor

Vişinescu consemnează, de pildă, că în România liberă şi Libertatea, dar şi în alte ziare ziare

apar: manifeste, proclamaţii, declaraţii guvernamentale, articole cu un conţinut militant.

La 20 iunie 1944 se constituie Blocul Naţional Democrat la care aderă toate forţele

politice antihitleriste şi antifasciste: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat,

Partidul Naţional Liberal, şi care îşi precizează foarte clar obiectivele: „ieşirea României din

Axă şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, eliberarea ţării de ocupaţia germană, restabilirea

independenţei şi suveranităţii, înlăturarea regimului dictatorial şi înlocuirea lui cu un regim

constituţional, democratic.” (Victor Vişinescu, Op. cit., p. 150)

Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre cei mai activi publicişti de stânga ai perioadei scrie la 21

octombrie: Guvernul trebuie să plece: „Guvernul a demisionat. Guvernul trebuie să plece! şi

imediat! Să nu aştepte ţara – ţara în fierbere – să-l constrângă să plece.”

La 30 decembrie 1947, abdicarea Regelui Mihai va fi relatată intens de toată presa

românească aflată înaintea anestezierii totalitare.

Înainte de a analiza involuţia discursului publicistic din timpul regimului comunist

trebuie precizate premisele ideologice şi contextul care au resemnificat rolul şi funcţiile presei.

Autoritatea PCR a crescut progresiv, astfel că, dacă în anii 60 exista o relativă deschidere

a presei ca rezultat al strategiei de reorientare în politica internă şi externă, anii 70 au însemnat

decesul libertăţii de exprimare în presa românească..

Pe 28 martie 1974, Marea Adunare Naţională adoptă prima lege românească a presei de

după 1944, un instrument perfect de înregimentare în ideologia Partidului unic, care devine astfel

supraveghetorul de fapt şi de drept al ziaristilor.

Printr-un joc politic tipic sistemelor totalitare se încearca configurarea unei imagini

pozitive mai ales în exterior prin manevrarea aparenţelor. Astfel prin Decretul nr.472, publicat în

Buletinul Oficial din 27 dec. 1977 este abolită oficial cenzura. Adică organul principal de

cenzură, numit Direcţia generală a presei şi tipăriturilor (care va prelua rolul Consiliul Culturii

si Educaţiei Socialiste din 1971), era, chipurile, dizolvat, iar membrii săi au fost numiţi în

consiliile de conducere ale diferitelor publicaţii şi organizaţii editoriale. Vorbim, aşadar, de o

reorganizare a sistemului cenzorial şi, nicidecum, de o dispariţie a sa.

Adrian Marino observă cu temei următorul aspect: „Indiciile arată ca dintre toate ţările

foste satelite ale Reichului hitlerist, în România au fost aplicate, probabil, cele mai severe

directive sovietice. Ele s-au agravat şi mai mult pe masură ce regimul totalitar comunist a preluat

complet puterea şi a introdus sistemul totalitar. În cadrul său, cenzura este o componentă

esenţială. Fără existenţa sa, dictatura proletariatului nici n-ar fi posibila.”

Dar poate că mai gravă decât cenzura oficială şi cu o acţiune mai subversivă şi mai

îndelungată, a fost autocenzura, înţeleasă ca atitudine constantă de autoreprimare, de inhibare a

oricărui reflex critic.

În Presa noastră, nr. 3/1988, în art. Mesaj şi formă grafică în elaborarea ziarului, e

invocată definiţia dată de Ceauşescu jurnalistului „... un luptător comunist, un activist de partid

în aceasta sfera de activitate (presa, n.n.)”

Presa noastră. Revistă lunară a Uniunii Ziariştilor din R. S. România, apare la Bucureşti

în martie 1956 şi este una din publicaţiile reper pentru ceea ce a însemnat ziaristica românească

în perioada regimului comunist. În deceniile 6 şi 7, mai ales, semnează aici nume sonore ale

literelor româneşti: Al. Graur, C-tin Antip, Dan Berindei, Şerban Cioculescu, Tudor-Teodorescu

Branişte. Cu toate acestea, compromisul ideologic fiind ineludabil, în 1989, când paranoia

oligarhiei totalitare atinge paroxismul, într-un articol nesemnat se arată că „întreaga suflare a

presei face din studiul şi înţelegerea operei preşedintelui obiectivul central al activităţii sale.

Ideile sale profund ştiinţifice referitoare la dezvoltarea ţării se bazează pe condiţiile istorice ale

României şi nu pe modele de împrumut. ( apud Peter Gross, Colosul cu picioare de lut, Polirom,

1999).

Regimului dictatorial exercită un dublu control al presei: pe de o parte al resurselor,

deopotrivă, materiale şi umane, iar pe de altă parte al informaţiei. Primul presupune cantităţi

dozate şi atent monitorizate de hârtie, cerneală tipografică, precum şi supravegherea angajărilor

în redacţii, a muncii ziariştilor, în prealabil educaţi şi instruiţi în spiritul ideologiei comuniste.

Al doilea tip de control, cel al informaţiei este şi mai pervers. Există liste cu subiecte

dezirabile şi cu subiecte interzise. Realitatea este mistificată în cel mai grosier mod. Vaslav

Havel descrie acest aspect printr-o formulă pe cât de scurtă, pe atât de percutantă: minciună

organizată. Evenimentul neprevăzut, evenimentul surpriză, subiect de prim rang al spectacolului

mediatic în condiţii normale, dispare practic, este camuflat de pseudorealitatea propagandistică.

Iată descrierea succintă pe care Sultana Craia o face principalului cotidian românesc din timpul

regimului comunist, Scânteia, luând ca mostră elocventă şi suficientă numărul din 1 octombrie

1988: „Ziarul avea 6 pagini, iar fotografiile erau foarte puţine. Pe prima pagină apărea fotografia

unui utilaj de alezat şi frezat în parametri, cu un muncitor în halat alături. Pe pagina a doua, mai

bogat ilustrată, cititorii puteau vedea o combină de recoltat cereale şi un transportor de cărbune.

Restul paginilor nu conţin nicio fotografie sau altă ilustraţie şi, evident, nici publicitate.”

(Comunicare şi spaţiu public la români, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005)

O binecunoscută autoare, aplecată asupră comunicării univoce şi unidirecţionate,

specifice regimurilor totalitare, François Thom, în monografia sa de referinţă, Limba de lemn,

(Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993), analizează modul standardizat de concepere a mesajelor

pentru presă: formulele prefabricate, stereotipe, vide de conţinut problematizant şi dialectic, sunt

repetate cu obstinaţie fie în discursurile rostite, fie în paginile publicaţiilor. În vocabularul

omului masă ele transpun o realitate contrafacuta, mistificata şi rigidă. Nota comună a acestor

discursuri, de la versificaţia patriotică, declamatorie la discursurile de tribună sau la discursul

prefaţator al unor lucrări de autentică valoare şi până la discursurile festiviste o constituie

reţetarul propagandistic format din aceleaşi clişee şi acelaşi gol ideatic.

Întrebări:

1. Specificul presei în regimul totalitar.

2. Discursul presei comuniste. Limba de lemn.

Tema 6: Presa românească după 1989. Paradigma contemporană a presei în

regimurile democratice

Caracteristicile presei româneşti după schimbarea regimului politic în România sunt

ombilical legate de starea de tranziţie a societăţii româneşti pe toate palierele ei fundamentale:

politic, economic, social, cultural. Dacă am moştenit sau nu cel mai „primitiv sistem mediatic”

(Peter Gross) e mai puţin important, astăzi, atâta vreme cât schimbările în peisajul mediatic nu au

întârziat să apară.

În chiar primii ani după 90, entuziasmul general, apetitul aproape de necontrolat al unui

public avid de informaţie, haosul legislativ sunt numai câteva din premisele care au stat la baza

exploziei mass-media. Sultana Craia observă că, în ceea ce priveşte presa scrisă, anul 1992 aduce

o primă schimbare majoră de stil gazetăresc prin apariţia cotidianului Evenimentul zilei, avându-l

ca director pe Ion Cristoiu, „cel care a introdus genul people, punând pe prima pagină faptul

divers mai mult sau mai puţin senzaţional, mai mult sau mai puţin (sau deloc) credibil.”( S.

Craia, op. cit., p.55)

Să nu uităm că ne aflăm într-o perioadă în care societatea românească nu traversează doar

o criză de legitimitate politică şi perioadă de acută şi gravă instabilitate economică, ci mai ales o

criză identitară fără precedent. Modelul pregnant asimilat de memoria colectivă este cel totalitar,

compromis, evident, (mai ales pentru segmentul de populaţie care şi-a trăit viaţa activă în

comunism), iar nostalgia perioadei interbelice o mai au doar vârstnicii intelectuali. În acest

vacum valoric mass-media româneşti, în consonanţă cu pretenţiile unui public imatur politic se

va erija în substituent „pentru toate structurile absente din societatea românească” (vezi detalii

privind stereotipurile create şi apoi folosite de mass-media în campaniile electorale în Alina

Mungiu, Românii după 89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Ed. Humanitas 1995)

De asemenea, societea civilă, a cărei existenţă participativă condiţionează fundamental o

democraţie autentică, nu şi-a facut, practic, în nici un fel simţită prezenţa, în primii ani după 90.

Iar, cum bine se ştie, concepul de societate civilă, poartă în sine valori noi şi necunoscute, atunci,

celor mai mulţi români, cum ar fi: responsabilitate civică, co-participare în sfera publică,

iniţiative care privesc binele public, reacţii critice spontane etc.

Ioan Drăgan, unul din primii diagnosticieni ai societăţii româneşti post-totalitare,

punctează astfel vulnerabilităţile specifice unei ţări în tranziţie: „În contextul spaţiului public

tensionat de după explozia romantică a libertăţii recucerite şi euforia unui consens naţional, care

nu putea fi decât efemer, intoleranţele şi reflexele totalitarismului găsesc noi forme de

reproducere: libertatea devine intoleranţă şi anarhie, dreptul de exprimare se transformă în

vacarm; manipularea devine arma cotidiană a noii puteri, dar şi a altor grupuri şi forţe sociale,

armă exercitată cu predilecţie prin mass-media într-un adevărat război psihologic şi politic.”

Ioan Drăgan, Mass-media şi meandrele tranziţiei post-totalitare, în vol. Colectiv coord. de I.

Drăgan, Comunicarea de masă şi spaţiul public în perioada de tranziţie, Bucureşti, Academia

Română, institutul de sociologie, 1993, pp. 8-10).

Acesta fiind în linii mari cadrul în care mass-media funcţionează, discursul mediatic

dobândeşte, în consecinţă, anumite caracteristici tipice unui stadiu al prespecializării şi

preprofesionalismului, ambele înţelese în spiritul tradiţiei occidentale. Peter Gross remarca,

printre altele, predilecţia gazetarilor români pentru jurnalismul de opinie, pentru latura

senzaţională a evenimentului, pentru angajare polemică, pentru partizanat politic, explicit sau

implicit, pentru o retorică menită să convingă, nu să informeze, precum şi existenţa informaţiei

incomplete. De altfel, privind cu atenţie fenomenul, Emil Hurezeanu ajunge la concluzii

similare:

„În aceste condiţii de vid al discursului democratic, la nivelul Opoziţiei şi instituţilor,

presa avea sa ţină locul activităţii politice propriu-zise. Un jurnalism exuberant, polemic, cu

preocupări maxime pentru efectul stilistic, într-o mai veche tradiţie francofilă a presei româneşti

interbelice, n-a contribuit, însă, decât la aprinderea pasiunilor. Puterea şi-a continuat pe toate

planurile politica de stagnare şi frânare a reformei democratice, în timp ce presa, substituindu-se

acţiunii politice contrare, şi-a transformat discursul în denunţ. Informaţia propriu-zisă, analiza

calmă, comentariul aplicat au fost subordonate unor pasiuni editoriale patetice.” (Emil

Hurezeanu, Între câine şi lup. Radiografii ale tranziţiei, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1996, p. 162-

163).

O obiecţie şi o critică, totodată, frecvent întâlnită la analiştii acestei perioade se referă

viciile moştenite din presa interbelică (apetitul pentru violenţă şi vulgaritate) şi reflexele

comuniste regăsibile în discursul şi atitudini ale presei de tranziţie. Trebuie totuşi făcută

distincţia între vârstele presei româneşti, între o perioadă, cum e cea dintre războaie, în care

jurnalismul de opinie este practicat aproape în totalitate de intelectuali veritabili, public

legitimaţi, de o elită culturală a României care işi asumă rolul şi de comentator avizat şi de lider

de opinie, pe când după 90, gazetăria este practicată în principal, fie de „gazetari” rutinaţi în

redacţiile comuniste, fie de alţii, tineri nascuţi peste noapte şi fără o instruire minimă în domeniu.

Aşadar, în primul rând condiţia gazetarului este fundamental diferită de la o perioadă la alta, iar

lipsa unei elite profesionale, după 90, s-a făcut puternic resimţită la toate nivelurile de construcţie

a mesajului jurnalistic: alegerea temei, mod de abordare şi de tratare a subiectului, limbaj,

adaptarea formei (genului) la conţinut, evaluare şi ierarhizare în topul priorităţilor etc.

Trebuie accentuat faptul că, după căderea comunismului, a fost importată paradigma

occidentală a presei, mai precis „modelul liberal” (M. Coman), iar procesul de sincronizare cu

lumea occidentală a avut, firesc, reuşitele şi eşecurile lui. E vorba tot despre o formă care şi-a

căutat ulterior fondul şi care în perioada de început şi-a fost suficientă sieşi. De aceea, obsesia

stilistică devine o marcă a discursului mediatic şi reprezintă, în opinia Danielei Rusu: „o revenire

la matriarhatul lingvistic, la bogat conotativ într-o epocă de strictă specializare, de dezvoltare

univocă a semnificaţiei, de hipertrofiere a denotaţiei şi a terminologiilor; neologismul actual ia o

puternică tentă contextuală şi idiomatică, vizând fixarea în memorie prin ancorare în context şi

şoc asociativ. Excesul calamburesc amplifică expresivitatea în defavoarea referenţialităţii,

cuvântul se goleşte de conţinut, iar în oglinda lui pare, supradimensionată, figura locutorului,

care nu se mai comunică decât pe sine, îşi afirmă brutal statutul ontologic.”( Daniela Rusu, Presa

şi societatea pornind de la cuvinte, în „Agora”, V, nr. 1, 1992, pp.80-81).

Toate aceste deficienţe întâlnite fie la nivelul practicii de ansamblu a jurnalismului

românesc, cum ar fi: culegerea şi verificarea informaţiei sau a modului cum aceasta este folosită,

percepţia asupra publicului etc., dar şi felul în care este construit efectiv discursul mediatic,

reflectă, în fond, convulsiile, nesiguranţa, lipsa de rigoare şi de luciditate dintr-o societate aflată

sub presiunea tranziţiei.

Constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS) reprezintă prima şi cea mai

importantă reacţie a intelectualităţii româneşti în 1990 şi, evident, primul pas spre configurarea

unei societăţi civile în România

Autodefinnindu-se drept „instantă de reflexie critică într-o etapă istorică marcată de

descompunerea violenta a statului totalitar comunist si de trecerea de la o societate comunizată la

constituirea unei societăţi civile”, GDS-ul a promovat valori ale democraţiei autentice în care

statul de drept şi libertăţile fundamentale ale omului sunt pietre de temelie.

Membrii sai sunt personalitati ale vietii culturale si publice din Romania, multi dintre ei

dizidenti ai regimului comunist, iar noii membri sunt aleşi dintre personalităţile, remarcate pentru

desfaşurarea unor activităţi în sensul dezideratelor GDS. Principala activitate este editarea

revistei 22. Săptămânal independent de analiză politică şi culturală, dar şi organizarea de mese

rotunde, dezbateri etc. pe teme de actualitate şi interes. Alături de revista 22, Dilema sau

Observator cultural sunt publicaţii care se adresează unui public destul de subtil şi rafinat.

Mihai Coman, unul din analiştii avizaţi ai spaţiului mediatic românesc, remarcă,

referindu-se la anul 1996, că adoptând „modelul liberal” presa a devenit independentă de

amestecul statului.

După 2000 e tot mai evidentă presiunea economică la care sunt supuse mass-media

româneşti şi, implicit, vulnerabilităţile care decurg de aici.

Discursul presei româneşti de astăzi este însă unul extrem de diversificat şi de eterogen,

astfel că, în aria genurilor regăsim de la ştirea strictă, nudă, accesibilă, lipsita de echivoc,

construită după toate rigorile jurnalismului contemporan de informare, până la cele mai ample şi

stufoase comentarii sau alte forme doxologice ale discursului, de la feature la reportajul clasic de

atmosferă, de la satira politică de bună calitate până la pamfletul suburban etc.

Reflectare a unui spaţiu complex şi plurivalent, mass-media româneşti de azi nu este

numai intermediarul cel mai serios între instituţii (cea a puterii, a societăţii civile, dar şi a altora)

şi public, ci, prin canalele sale, prin modul de abordare a realului cotidian, prin operaţia de

selectare şi ierarhizare a evenimentului, prin punerea într-o formă sau alta jurnalistică a acestuia,

prin publicul ţintă pe care îl vizează, mass-media românească construieşte permanent

semnificaţii sau, altfel spus, re-semnifică realul în infinite variante.

De aceea, o ştiinţă modernă cum e Pragmatica, insistă asupra naturii interacţionale a

discursului şi asupra competenţelor receptorului, în calitatea sa de destinatar (activ, selectiv şi

critic) al mesajului (mediatic).

Paradigma presei de consum. Jurnalismul de senzaţie

Paradigma clasică a jurnalismului se poate rezuma prin ideea re-prezentării multifaţetate

a cotidianului cu scopul declarat de a informa, educa (forma) şi delecta (distra, relaxa etc.). Cel

mai adesea, evenimenţialul este turnat în registrul narativ al relatării de presă, al reportajului, şi

tot mai adesea al poveştii de viaţă. De ceva timp, jurnalismul contemporan îşi arogă statutul de

barometru al subiectivităţilor multiple ale cotidianului, iar noi astăzi suntem martorii unui proces

restructurant prin care audienţele devin comunităţi, discursul presei este polisemic, comunicarea

mediatică multidirecţionată şi interactivitatea elemental definitoriu al noii paradigm. Aceste

dimensiuni trebuie integrate constructiv într-o imagine reînnoită a jurnalismului despre sine.43

Mutaţiile la nivelul practicii jurnalistice au intervenit pe fondul unor constrângeri

contextuale. Unii jurnalişti le acceptă şi le adoptă, încercând să le dea legitimitate prin

schimbarea normelor, iar tot mai puţini refuză să le aplice, dorind să păstreze sistemul tradiţional

de valori, postulatele tradiţionale. Piaţa mediatică s-a extins şi s-a diversificat, iar strategiile

marketingului şi-au început ofensiva asupra produselor oferite spre un consum larg. Evoluţiile

jurnalismului au fost percepute negativ în raport cu normele sau convenţiile „clasice” privind

calitatea demersului jurnalistic şi a informaţiei. Evoluţiile au fost calificate alternativ drept

„comercializare” (Fairclough, 1995), „popularizarea informaţiei” (Dahlgren, 1995; Eide, 1997),

„tabloidizare” (Comeau,1990; Connell, 1998; Bird, 1998), „mediamorfoză” (Fidler, 1991),

„postjurnalism” (Altheide, Snow, 1991).44

Etichetările vin să sublinieze alinierea la logica pieţei market-driven-journalism45, virajul

spre un jurnalism de lifestyle, de divertisment şi de scandal (jurnalims tabloid). În scopul

atragerii de audienţă, jurnalismul devine unul „funcţional” marcat de ascensiunea informaţiei

ludice şi practice.46

„Jurnaliştii, căutând să-şi adapteze practica la noile condiţii materiale pe care le impune

sistemul mediatic, contribuie la declinul jurnalismului de informare, dominant de-a lungul

întregului secol XX, şi la emergenţa unei noi forme de jurnalism pe care l-am numit jurnalism de

comunicare.”47

În jurul anului 2000 se cantonase şi în spaţiul românesc o nouă tendinţă în jurnalism, şi

anume jurnalismul civic sau cetăţenesc.

43 Petter Dahlgren,Colin Sparks, Jurnalismul şi cultura populară, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 32.44 Mirela Lazăr, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 1145 McManus, 1995, apud Mirela Lazăr, op.cit., p. 11.46 Demers ,1994, apud Mirela Lazăr, op. cit., pp. 1-447 Charron, De Bonville, 2002, apud. Mirela Lazăr, op. cit.

Numeroase redacţii au adoptat formatele şi tehnicile jurnalismului cetăţenesc, bazate pe

focus-grupuri, forumuri cu cetăţenii, bloguri, noi forme de feedback. Cultivarea relaţiei de

proximitate şi de dialog cu publicul are un efect pozitiv asupra calităţii vieţii democratice.

Publicul îşi vede mediatizate problemele, cu accent pe disfuncţionalităţile din sistemul social, cu

care se confruntă în viaţa de zi cu zi. Jurnalistul trebuie să mobilizeze la solidaritate socială şi

acţiune colectivă, nu doar să transmită informaţii. Modificări la nivelul practicilor discursive

instituţionalizate s-au produs pe fondul multiplicării canalelor de informare şi ofertei mediatice,

al perfecţionărilor tehnice, al schimbării modului de proprietate asupra întreprinderilor de presă.

Ele au mers în sensul relativizării regulilor cărora trebuie să li se supună producătorii de mesaje,

reguli cu caracter nu numai de constrângere, dar şi de legitimare a statutului – privind relaţiile cu

sursele mesajelor, selecţia mesajelor, tratarea informaţiei pe genuri şi altele.48

Asistăm la un melanj al informaţionalului cu dimensiunea umană, în ce are ea mai

emoţional. Jurnalismul se aproprie acum de oameni folosindu-se de latura afectivă şi totodată de

curiozitatea de nestăvilit a publicului. Este o caracteristică a socialităţii acestor vremuri, cea a

culturii emoţiei, a ludicului şi a sensibilului. Emoţia stă la baza liantului social, mobilizează

formele de solidaritate.

În epoca postmodernităţii interacţionale, în care se extind mobilitatea şi amestecul de

forme culturale, conceptul de bază în practicile jurnalistice este hibridarea conţinuturilor

mediatice – tot mai deschisă consumului emoţional, sensibil – în intersectarea informaţiei cu

divertismentul, a sferei publice cu cea privată, a posturii publicului de cetăţean şi consumator.

Nu doar jurnaliştii ,ci şi actorii sau vedetele TV folosesc strategiile de marketing prin care atrag

publicul. Astfel, discursul jurnalistic este din ce în ce mai mult construit în stilul discursului

promoţional, bazat pe seducţie, cultivarea formei, enunţare, exploatarea emoţionalului.

Multe dintre practicile actuale ale jurnaliştilor ţin de formulele jurnalismului „popular”,

care face audienţă, distrând masele. Stilul este colorat, de multe ori senzaţionalist, tonul e

populist, iar conţinutul informaţiei cultivă conflictul, divergenţa, contradicţia, dezordinea şi

anormalul. Captarea publicului devine prioritară.49

48 Ibidem, pp. 12-1349 Mirela Lazăr, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 14-15

Înţeles adeseori superficial, senzaţionalismul s-a impus în conştiinţa publică doar sub

forma sa degradată, superficială, ca mijloc de sporire a vânzărilor în universul mass media şi, de

aici, s-a extins în lumea cinematografului, a romanului comercial, a benzilor desenate sau a

reclamelor publicitare. El s-a ivit concomitent cu propria negare, fiind imediat încarcat cu unul

dintre adjectivele care au capacitatea de a scufunda orice noţiune proaspăt apărută pe valurile

existenţei sale publice. Senzaţionalismul nu numai că este din start o deviere de la senzaţional

(varianta lui rezonanabilă), o exagerare şi în acelaşi timp o „şcoală”, ca orice concept terminat în

-ism. Majoritatea comentariilor făcute în ultimul secol pe această tema vorbesc de

„senzaţionalismul ieftin”, „fals”, „prost” etc. E vorba deci de o etapă depăşită, de un eşec

zdrobitor, de o cumplită lipsă de substanţă artistică şi morală. În cazul presei, eşecul ar ţine, de

asemenea, de îndepărtarea de regulile simple ale informaţiei (în primul rând, de acurateţe, de

echidistanţă şi de obiectivitate), precum şi de un caracter dezastruos al redactării subiectului.50

În mod ciudat însă, senzaţionalismul este tocmai unul dintre puţinele fenomene moderne

care se dezvoltă în aproape orice mediu al expresiei literare şi mediatice si marchează, într-o

măsură variabilă, orice text destinat marelui public. Reporterii, ca şi romancierii, fotografii sau

cineaştii, se confruntă cotidian cu setea de senzaţional a categoriei numite, încă de la mijlocul

secolului al XIX- lea, „public popular”.

Senzaţionalul devine senzaţionalist şi datorită posibilităţilor neimaginate până la finele veacului

al XIX-lea de difuzare a ziarelor în milioane de exemplare, precum şi varietatea canalelor de

televiziune care promovează mondenul în prezent. Este aici filonul permanent al presei populare,

avidă de noutăţi şocante şi de poveşti incredibile, filon apărut cu mult înaintea presei

„serioase”.51

Acest jurnalism agresiv continuă şi în prezent sub formele sale derivate de bonk

journalism şi yuck journalism, bazate pe scandalurile în care sunt implicate celebrităţi (în primul

caz) sau pe o grafică bazată pe bizar, tragic,catastrofal (în cazul al doilea). Evidenţierea acestor

aspecte ale realităţii şi tratarea lor în trăsături îngroşate de stil şi grafică se bazează însă pe o

strategie mai profundă decât cea comercială. Este vorba aici de vizarea unei anumite psihologii

colective şi de o construcţie bine calculată a unui univers al iluziei. „Oglinda magică” pe care o

50 Radu Ciobotea, Reportajul Interbelic Românesc – Senzaţionalism, Aventură şi extremism politic, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 27.51 Radu Ciobotea, op. cit., p. 29.

aşează presa „de scandal” în faţa societăţii nu reflectă adevărul vieţii cotidiene, în complexitatea

lui. Nici nu îşi propune aşa ceva. Dimpotrivă imaginea de ansamblu este cea a unei lumi bizare,

aproape ilogică, zguduită de catastrofe, lovituri de teatru, performanţe incredibile, crime

înfiorătoare, poveşti de dragoste interzise (dar seducatoare), conflicte sângeroase în subteranele

interlope; pe scurt, un amestec de adevăr şi iluzie cu efect halucinatoriu asupra categoriilor de jos

ale publicului. Or, tocmai aceste categorii, încă necucerite de presa de până atunci, constituie

ţinta strategiei jurnalistice şi manageriale.52

„Căderea în rău” a presei de scandal nu ţine decât în mică măsură de magie (înţeleasă ca

joc cu imaginarul) sau de instinctual.În epoca modernă a presei, negativitatea informaţiei este o

valoare jurnalistică în sine.53

Strategia negativităţii (nucleul presei de tip yellow ) porneşte, bineînţeles, de la aceeaşi

idee a divertismentului ca iluzie oferită unui număr cât mai mare de cititori sau telespectatori.

Cum precizează şi Brian McNair, divertismentul e legat de dramă, iar drama este, cel mai adesea,

legată de conflict şi negativitate. Imperiul negativului nu se rezumă însă la divertisment. El

cuprinde şi reale valori ale informaţiei de orice gen. Între primele atribute ale informaţiei

jurnalistice selectate după criteriile moderne se află actualitatea, proximitatea spaţială, claritatea,

surpriza, intensitatea, relevanţa şi, desigur, negativitatea.54

H.R. Patapievici, Despre idei și blocaje, Editura Humanitas, București, 2007, pp. 168 -

170

Or, astăzi, ce vedem? Dacă patologia numită de Maiorescu “beție de cuvinte” a dispărut

aproape complet din mediile cultural, ea a rămas să facă ravagii în ziaristica de informație și în

politică. […].

În presa de informații de azi, boala beției de cuvinte se manifestă prin câteva trăsături

extreme de încăpățânate: știrile sunt redactate ca și când ar fi mijloace de a lovi în personae;

redactorii prefer limbajului neutru violențele de limbaj și recurg la stridențe retorice ca la niște

argument valide; limbajul colocvial este aproape întotdeauna preferat, iar familiaritățile de

52 Ibidem, p. 3053 Ibidem, p. 3154 Radu Ciobotea, Reportajul Interbelic Românesc – Senzaţionalism,Aventură şi extremism politic, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 32

adresare și vulgaritățile abundă; în fine, când este vorba de chestiuni considerate a fi serioase,

presa “de informație” cultivă limbajul demascator şi demonizează sistematic personajele

implicate. […] incapacitatea de a rezuma obiectiv o ştire este legată de preferinţa pentru limbajul

înzorzonat şi de supremaţia pe care retorica o are, în mintea ziaristului, asupra argumentaţiei.

[…].

Practic, toate marile cotidiane emulează cu un tip de presă care pune înaintea

argumentului stridenţa verbală, construieşte scenarii apocaliptice din te miri ce, demonizează

persoanele publice, construieşte „duşmani” şi este incapabilă să rezume obiectiv o întâmplare.

Oricare din marile noastre cotidiane pare a tânji după puterea de impact a tabloidelor, care, cum

se ştie, vând numai senzaţie, violenţă, atac la persoană şi limbaj crud. Dacă în 1873 beţia de

cuvinte falsifica competenţa literară şi maimuţărea ştiinţa academic, în 1998 beţia de cuvinte

emulează etica tabloidului şi tinde să substituie limbajului de informaţie familiarităţile picante

ale limbajului colocvial. Violenţa, cruzimea, hiperbola eruptivă, analogia catastrofică, deraierea

verbală, impetuozitatea gesticulaţiei – toate acestea sunt livrate publicului, de către noua beţie de

cuvinte, ca ambalaj pentru ştiri pretins obiective.

Întrebări:

1. Caracteristici ale presei româneşti în perioada de tranziţie

2. Presa românească postdecembristă între libertatea şi libertinajul expresiei.

3. Jurnalismul tabloid - pseudojurnalism?

Tema 7: New media şi paradigma multidirecţională a presei