I. INTRODUCERE ÎN FITOPATOLOGIE

FITOPATOLOGIA (Patologia vegetală sau Fitomedicina) reprezintă ştiinţa cu

caracter complex, teoretic şi practic care se ocupă cu studiul bolilor plantelor şi al agenţilor

fitopatogeni care le produc, precum şi cu elaborarea metodelor de prevenire şi combatere a

acestora. Alături de celelalte discipline agronomice şi biologice, fitopatologia constituie un factor

esenţial de producţie, indispensabil pentru necesităţile actuale ale unei agriculturi moderne,

contribuind, în acelaşi timp şi la formarea specialiştilor agronomi şi horticultori.

Preocupările din domeniul fitopatologiei sunt deosebit de diversificate, ceea ce a

determinat ca aceasta să cuprindă numeroase subramuri, dintre care mai importante sunt:

ecologia – studiază influenţa factorilor de mediu asupra tuturor proceselor vitale ale agenţilor

fitopatogeni şi asupra răspândirii acestora;

etiologia este o ramură a fitopatologiei care studiază cauzele care provoacă îmbolnăvirea

plantelor, natura bolilor şi relaţiile ce se stabilesc între agentul fitopatogen şi planta gazdă;

patografia sau simptomatologia – are ca obiectiv descrierea simptomelor prin care se

manifestă bolile infecţioase ale plantelor;

patogenia studiază etapele apariţiei şi dezvoltării unei boli, cu succesiunile de procese care

duc la îmbolnăvirea plantelor: contaminarea, infecţia, stabilirea relaţiilor dintre agentul

fitopatogen şi planta gazdă, reacţia plantei după infecţie şi simptomele constatate ca urmare

infecţiei etc.;

profilaxia – presupune elaborarea şi aplicarea tuturor măsurilor ce trebuie aplicate în vederea

prevenirii apariţiei, evoluţiei şi răspândirii bolilor la plante;

terapia – are ca obiectiv elaborarea şi aplicarea tuturor măsurilor şi mijloacelor care

contribuie la eradicarea agentului fitopatogen pătruns în plantă sau la împiedicarea producerii

de către acesta a unor fructificaţii care asigură noi infecţii.

Din punctul de vedere al naturii agenţilor fitopatogeni care produc boli infecţioase la

plante, se disting mai multe ramuri ale fitopatologiei, dintre care mai importante sunt:

fitovirusologia – studiază virusurilor fitopatogene, care produc boli la plante, numite

viroze;

fitobacteriologia – se ocupă cu studiul bacteriilor fitopatogene, care produc boli la

plante, numite bacterioze;

1

micologia – se ocupă cu studiul ciupercilor fitopatogene (micromicete) care produc cele

mai numeroase boli la plante, numite micoze.

In concluzie, se poate afirma că fitopatologia este o ştiinţă complexă, de o importanţă

deosebită pentru agricultură, care studiază relaţiile ce se stabilesc între agenţii fitopatogeni şi

plantele gazdă, în strânsă corelaţie cu factorii mediului ambiant.

1.1. Istoricul fitopatologiei

Fitopatologia, în comparaţie cu celelalte ştiinţe biologice, este o ştiinţă care se consacră

începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Cu toate acestea unele noţiuni şi cunoştinţe despre bolile plantelor datează din vremuri

preistorice, considerându-se că bolile plantelor au apărut odată cu plantele de cultură.

Primele menţiuni despre bolile plantelor datează de la începutul scrierii sumeriene iar în

antichitate, menţiunile referitoare la bolile plantelor sunt numeroase şi se regăsesc mai ales în

scrierile filozofilor şi naturaliştilor greci şi romani (ARISTOTEL – rugina grâului; OVIDIU –

mălura grâului; TEOPHRAST – rugina, tăciunele şi mălura grâului). Cea mai importantă

menţiune referitoare la bolile plantelor se regăseşte în lucrarea naturalistului PLINIU cel

BĂTRÂN, intitulată “Historia naturalis”, în care sunt descrise ruginele cerealelor şi mălura

grâului, recomandându-se, pentru prima dată, alternanţa culturilor ca măsură de prevenire a

atacului acestor boli.

Pe parcursul evului mediu, evoluţia cunoştinţelor stagnează datorită dogmatismului

religios specific acestei perioade.

Incepând cu epoca renascentistă, ştiinţele naturale înregistrează progrese evidente,

lucrările apărute conţinând descrieri mai ample, referitoare la bolile plantelor şi unele precizări

privind natura cauzelor care le produc. De menţionat că primele observaţii microscopice asupra

unor ciuperci fitopatogene au fost realizate de HOOKE în anul 1663.

Dezvoltarea fitopatologiei ca ştiinţă debutează începând cu secolul al XVIII-lea, prin

lucrările lui TOURNEFORT (1705), FONTANA (1767), FABRICIUS (1774), care pun în

evidenţă prezenţa microorganismelor în ţesuturile plantelor bolnave, considerându-le capabile să

producă boli infecţioase şi datorită pagubelor tot mai evidente produse de bolile infecţioase la

plante, apar şi primele preocupări privind combaterea chimică a acestora.

Concepţia patogenistă asupra naturii bolilor plantelor îşi croieşte cu adevărat direcţia

logică odată cu descoperirile marelui savant francez PASTEUR (1825-1910), începând cu a doua

jumătate a secolului al XIX-lea. Personalitatea cea mai reprezentativă a acestei perioade este

KUHN (1825-1910), considerat părintele fitopatologiei moderne, care publică primul tratat de

2

fitopatologie. In această perioadă se realizează primele culturi pure cu ciuperci fitopatogene

(BREFELD – 1875), se utilizează pentru prima dată sulfatul de cupru în combaterea manei viţei

de vie (MILLARDET – 1882), apar primele lucrări despre bolile bacteriene (SMITH, 1835).

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se iniţiază cercetări de

morfologie, fiziologie şi asupra relaţiilor de parazitism dintre ciuperci şi planta gazdă în corelaţie

cu factorii de mediu. In această perioadă se descoperă că agentul fitopatogen al mozaicului

tutunului nu este un microb, ci o moleculă infecţioasă capabilă să se difuzeze în gelul de agar

(BEIJERINCK – 1898).

Pe parcursul secolului XX, cercetările în domeniul fitopatologiei cunosc progrese

deosebite, distingându-se ramuri importante ale fitopatologiei (fitovirusologia, fitobacteriologia,

micologia, fiziopatologia); o amploare deosebită înregistrând cercetările privind prevenirea şi

combaterea bolilor la plante, stabilindu-se cele mai adecvate măsuri şi mijloace (agrotehnice,

fizice, mecanice, chimice, biologice etc.), apare şi se perfecţionează continuu conceptul de

protecţie integrată a bolilor plantelor.

1.2. Istoricul fitopatologiei în România

Fitopatologia românească are un istoric asemănător cu fitopatologia mondială, cunoscând

trei perioade distincte: empirică (veche), micologică (medie) şi fitopatologică (modernă).

Bolile plantelor au fost cunoscute pe teritoriul ţării noastre încă din timpuri străvechi,

locuitorii acestor meleaguri dându-le denumiri populare ce se păstrează şi astăzi (tăciune,

mălură, rugină, mană, făinare, hurlupi etc.). Primele menţiuni scrise despre bolile plantelor apar

însă mult mai târziu decât în alte zone ale lumii. Astfel, menţiuni despre boli infecţioase şi agenţi

fitopatogeni apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în diverse lucrări ale unor botanişti şi

micologi.

Prima lucrare asupra criptogamelor apare în Transilvania (1853) şi aparţine botanistului

M. FUSS, care menţionează câteva specii de uredinale şi ustilaginale, pe plante colectate în zona

Sibiului. Acelaşi autor publică, în anul 1878, o lucrare monografică în care descrie sumar 139

specii de uredinale din Transilvania.

Cercetări exprese referitoare la ciupercile fitopatogene, în special la cele din ordinul

Uredinales, încep să se efectueze din anul 1896, în Moldova, de către CONSTANTINEANU,

care în anii 1903, 1904 şi 1916 publică în "Annales mycologies" din Berlin note informative

privind diferite specii de uredinale iar în anul 1920 publică lucrarea “Les Uredinées de la

Roumanie”, în care descrie peste 273 specii parazite pe 592 plante gazdă. In acelaşi timp,

întocmeşte o colecţie bogată de uredinale în cadrul laboratorului de sistematică de la

3

Universitatea din Iaşi, la care îşi aduc contribuţia TEODORESCU, MACOVEI, PETRESCU,

BRANDZĂ, SĂVULESCU.

Perioada fitopatologică (modernă) debutează în ţara noastră începând cu anul 1927,

când, prin înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice din România (ICAR), se organizează

secţiile de fitopatologie, entomologie şi parazitologie agricolă, iar în anul 1928 în cadrul

Ministerului Agriculturii se înfiinţează Serviciul de protecţia plantelor. In aceste condiţii bazele

fitopatologiei româneşti sunt puse de marele savant TR. SĂVULESCU (1889-1963), considerat

părintele fitopatologiei moderne româneşti. Cele mai reprezentative lucrări ale lui TR.

SĂVULESCU sunt monografiile apărute în două volume: “Monografia Uredinalelor din

România” (1953), în care sunt descrise 439 specii parazite pe 1279 plante gazdă şi

“Monografia Ustilaginalelor din România” (1957), în care sunt descrise 208 specii parazite pe

308 plante gazdă.

Dintre colaboratorii de prestigiu ai marelui savant amintim: ALICE SĂVULESCU,

OLGA SĂVULESCU, ANA HULEA, VERA BONTEA, AL. ALEXANDRI, C. SANDU-

VILLE, C.C. GEORGESCU, A. RACOVIŢĂ, E. RĂDULESCU ş.a., cu care pune bazele unui

herbar şi începând cu anul 1929 se publică exicata “Herbarium Mycologicum Romanicum”,

care a fost trimisă în schimb internaţional la peste 70 laboratoare de specialitate din diverse ţări.

In acelaşi timp, în anul 1920 introduce cursul de fitopatologie în cadrul Şcolii superioare de

agricultură din Bucureşti, publicând primul curs de fitopatologie din România în anul 1922.

Predarea cursului de fitopatologie a fost introdusă ulterior şi la celelalte facultăţi din ţară: Cluj

(1921), Iaşi şi Timişoara (1942), Craiova (1950).

In prezent, reţeaua de protecţia plantelor din România se axează pe două direcţii

importante: cercetare şi producţie.

Activitatea de cercetare se desfăşoară cu rezultate meritorii în Institutul de Cercetări

pentru Protecţia Plantelor, care coordonează activitatea de cercetare din cadrul laboratoarelor

de protecţia plantelor din cadrul institutelor şi staţiunilor de cercetări agricole şi horticole,

precum şi în cadrul laboratoarelor de Fitopatologie din cadrul universităţilor de ştiinţe agricole.

Reţeaua de protecţia plantelor care operează direct în producţie cuprinde instituţii

specializate: Direcţii judeţene fitosanitare (cu centre şi subcentre de combatere), Inspectorate

teritoriale de carantină fitosanitară, Laboratorul central de carantină fitosanitară, Staţii de

prognoză şi avertizare.

4

1.3. Importanţa economică a fitopatologiei

Datorită pagubelor impresionante pe care le cauzează bolile plantelor de cultură (circa

30% din producţia potenţială), fitopatologia se constituie ca factor de producţie determinant

pentru practica agricolă actuală.

Elaborarea şi aplicarea celor mai eficace metode de prevenire şi combatere a bolilor

infecţioase nu este posibilă fără cunoaşterea expresă a biologiei agenţilor fitopatogeni, a relaţiilor

ce se stabilesc între aceştia şi plantele gazdă, în strânsă concordanţă cu factorii de mediu.

In condiţiile actuale ale agriculturii româneşti, de trecere la economia de piaţă, prin

fărâmiţarea suprafeţelor arabile şi neaplicarea de către majoritatea producătorilor a unor

tehnologii care să vizeze şi factorul fitosanitar, unii agenţi fotopatogeni înregistrează o extindere

şi un nivel de atac deosebit de îngrijorător, iar la unele culturi se semnalează agenţi fitopatogeni

care până în prezent nu au produs pagube considerabile.

Astfel, în perioada 1990-2000, o serie de boli au cauzat pagube impresionabile, uneori

compromiţând în totalitate producţia. Dintre aceste boli menţionăm doar mana cartofului,

tăciunele orzului, mălura grâului, rapănul mărului, mana viţei de vie, focul bacterian al

rozaceelor etc.

In acest context, fitopatologiei, specialiştilor din domeniul protecţiei plantelor le revine

sarcina de a conştientiza producătorii agricoli de necesitatea aplicării a celor mai elementare şi

mai economice măsuri de prevenire şi combatere a bolilor plantelor. Acest lucru însă nu este

posibil de realizat fără cunoaşterea bolilor, a agenţilor fitopatogeni, a factorilor favorizanţi sau

limitativi.

2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR

2.1. Definiţia, etiologia şi clasificarea bolilor plantelor

O plantă poate fi considerată sănătoasă dacă ea se dezvoltă normal, organele componente

sunt integre, iar în funcţiile vitale nu intervin dezechilibre. De cele mai multe ori însă, în viaţa

plantelor se pot înregistra diferite modificări structurale şi funcţionale care afectează anumite

organe sau întregul organism şi care pot periclita viaţa plantelor respective.

Din punctul de vedere al patologiei vegetale, prin „boală se înţelege orice tulburare ce

se petrece în funcţiile şi structura unui organism, ce se manifestă prin modificări

5

biochimice şi fiziologice, urmate de modificări anatomice, morfologice, histologice şi

citologice” (SORAUER, 1885; DELACROIX, 1927; GÄUMANN, 1951, citaţi de BOBEŞ şi

colab., 1977).

In general, între starea normală şi cea patologică nu este posibilă o delimitare precisă,

deoarece la începutul procesului de îmbolnăvire simptomele sunt mai puţin vizibile cu ochiul

liber, abia după amplificarea tulburărilor suferite de planta bolnavă simptomele devin

caracteristice, iar boala poate fi determinată cu precizie.

Evoluţia bolii şi caracterul procesului patologic sunt determinate de interrelaţiile ce se

creează între agentul fitopatogen şi planta gazdă, în strânsă corelaţie cu factorii de mediu, care

pot favoriza sau defavoriza procesul de îmbolnăvire a plantelor. Ţinând cont de acest aspect,

rezultă că dirijarea factorilor de mediu şi în special conceperea tehnologiei de cultură trebuie

efectuate în aşa fel încât să se favorizeze dezvoltarea plantei de cultură şi să se defavorizeze

evoluţia agenţilor fitopatogeni.

2.1.1. Etiologia şi clasificarea bolilor plantelor

Pentru stabilirea celor mai adecvate măsuri de prevenire a infecţiilor şi combatere a

bolilor, o importanţă deosebită din punct de vedere practic o are stabilirea cauzelor care duc la

îmbolnăvirea plantelor.

Cauzele care duc la îmbolnăvirea plantelor pot fi de natură endogenă (interne) şi/sau

exogenă (externe).

In categoria cauzelor endogene sunt incluse unele dereglări de natură genetică, în urma

cărora se produc modificări în stadiul embrionar al organelor vegetative sau generative, cum ar

fi: formarea frunzelor în locul florilor sau a florilor în locul frunzelor, apariţia pe unele organe a

unor anomalii ca: fasciaţia tulpinilor sau a tijelor florale, răsucirea sau concreşterea unor organe

etc. Din punct de vedere al practicii agricole, aceste dereglări au o importanţă mai mică, întrucât

au o frecvenţă destul de redusă.

Categoria cauzelor exogene este constituită din numeroşi factori externi care acţionează

direct sau indirect asupra plantelor de cultură şi care determină anumite dereglări metabolice, în

urma cărora apar simptome mai mult sau mai puţin evidente.

Cauzele exogene se grupează în cauze abiotice, care produc boli fiziologice (fiziopatii,

boli neinfecţioase, boli neparazitare) şi cauze biotice, care produc boli infecţioase (patofitoze,

boli parazitare).

6

Luând în considerare cauzele care produc boli plantelor de cultură, ca şi criteriu principal

de clasificare, se deduce faptul că bolile se clasifică în boli fiziologice sau fiziopatii şi boli

parazitare sau patofitoze.

2.1.1.1. Bolile fiziologice

Bolile fiziologice sunt considerate neinfecţioase deoarece nu se transmit de la o plantă la

alta, sunt produse de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu, care influenţează dezvoltarea

normală a plantelor în funcţie de specie, soi sau fenofaza plantelor de cultură. Dereglările

funcţionale se înregistrează mai ales dacă factorii de mediu se abat în mod esenţial de la cerinţele

optime ale plantelor.

Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care produc boli fiziologice la plante,

menţionăm factorii climatici, pedologici şi poluanţi.

Din punct de vedere practic, specialistul agronom are posibilitatea ca printr-o tehnologie

de cultură adecvată să regleze acţiunea, mai ales a factorilor pedologici şi poluanţi. Trebuie

reţinut faptul că acţiunea nefavorabilă a majorităţii factorilor de mediu poate duce şi la

influenţarea pozitivă a atacului agenţilor fitopatogeni.

Factorii climatici care pot produc îmbolnăviri plantelor de cultură sunt: temperatura şi

umiditatea, lumina şi accidentele climatice.

Temperatura. Având în vedere faptul că fiecare organism vegetal are un optim, minim şi

maxim termic, variaţiile de temperatură au un rol hotărâtor în procesele fiziologice ale plantelor.

Efectul temperaturilor situate în jurul minimului termic al speciei se concretizează în:

- stagnarea în creştere a plantelor;

- îngălbenirea parţială a frunzelor sau a întregii plante;

- căderea frunzelor tinere;

- formarea la plantele bianuale a tulpinilor florifere încă din primul an;

- pieirea plantelor în cazul în care temperatura scade sub minimul termic al speciei etc.

In cazul în care temperaturile scad sub 00 C se înregistrează următoarele efecte:

- înnegrirea mugurilor;

- ofilirea lăstarilor;

- îngălbenirea şi ofilirea frunzelor;

- sterilitatea florilor;

La speciile lemnoase, în timpul iernii, gerurile prelungite pot produce următoarele efecte:

- pieirea mugurilor;

7

- necrozarea cambiului ramurilor, cu formarea unor leziuni canceroase şi cu scurgeri de

gome;

- crăpături longitudinale sau semicirculare pe trunchi sau coarde etc.

Efectul temperaturilor situate în jurul maximului termic se concretizează într-o serie de

dereglări fiziologice şi structurale:

- formarea de aţe la păstăile de fasole;

- legarea slabă a florilor;

- căderea prematură a florilor şi frunzelor;

- întărirea boabelor de mazăre etc.

Depăşirea maximului termic al speciei duce la coagularea fracţiunilor proteice din

protoplasma celulelor, ceea ce produce pieirea bruscă a plantei, fenomen cunoscut şi sub

denumirea de apoplexie la căldură. In general, efectul temperaturilor peste maximul termic este

mult mai periculos în condiţii de secetă şi umiditate atmosferică scăzută.

Umiditatea. Lipsa apei are ca efect ofilirea plantelor, care poate fi reversibilă sau ireversibilă, în

funcţie de durata menţinerii condiţiilor de secetă. In situaţia în care aprovizionarea cu apă este

redusă, dar nu la limita minimă, se poate înregistra fenomenul de şiştăvire a boabelor de cereale,

lignificarea rădăcinoaselor, putrezirea părţii apicale a legumelor etc.

Deficitul de apă, urmat de exces de apă produce crăparea rădăcinilor la legumele

rădăcinoase sau a căpăţânilor de varză.

Excesul de apă din sol poate produce asfixierea rădăcinilor şi ofilirea plantei, iar la unele

specii determină formarea unor mici tumori apoase, care ulterior se suberifică şi pot fi

confundate cu atacul unor agenţi fitopatogeni.

Lumina reprezintă un factor determinant în viaţa plantelor, deoarece în prezenţa acesteia se

desfăşoară procesul fiziologic – fotosinteza. In cazul lipsei parţiale de lumină apare fenomenul

de etiolare, concretizat prin alungirea internodiilor, reducerea grosimii tulpinii, a suprafeţei

foliare, dezvoltarea slabă a ţesuturilor mecanice etc., ceea ce produce dereglări în procesele

metabolice, căderea cerealelor, reducerea rezistenţei faţă de îngheţuri şi faţă de bolile parazitare.

Lumina prea intensă conduce la modificări ale coloraţiei frunzelor sau chiar arsuri care

sunt mai frecvente după ploi, întrucât picăturile de apă pot acţiona ca nişte lentile, care

condensează razele solare pe suprafaţa frunzelor, producând leziuni.

Accidentele climatice cele mai frecvente sunt vânturile puternice, grindina, stratul gros de

zăpadă, descărcările electrice etc.

8

Vântul moderat provoacă o intensificare a transpiraţie plantelor, care duce la fenomenul

de ofilire, iar un vânt puternic produce căderea cerealelor, scuturarea seminţelor, ruperea

lăstarilor şi ramurilor, provocând răni care favorizează infecţiile cu agenţi fitopatogeni.

Stratul gros de zăpadă provoacă asfixierea cerealelor de toamnă şi sensibilizarea

acestora la atacul de mucegai de zăpadă.

Grindina provoacă leziuni mecanice pe ramuri, tulpini şi fructe, ruperea şi zdrenţuirea

frunzelor şi florilor. In toate cazurile, rănile cauzate favorizează infecţiile cu diferiţi agenţi

fitopatogeni.

Descărcările electrice produc pagube mai ales la pomii fructiferi sau arbori răzleţi din

parcuri şi păşuni, dar din păcate la persoane care se adăpostesc inconştient sub aceşti arbori.

Factorii pedologici. Solul prin proprietăţile biologice, fizice şi chimice poate favoriza

sau defavoriza dezvoltarea normală a plantelor. In general, efectele negative ale factorilor

poluanţi pot fi evitate prin conceperea şi aplicarea unei tehnologii de cultură adecvată, dintre care

menţionăm:

Structura solului. Pe solurile grele aeraţia este insuficientă, băltirea apei este frecventă, ceea ce

duce la debilitarea plantelor şi la creşterea sensibilităţii faţă de atacul agenţilor fitopatogeni.

pH-ul alcalin provoacă clorozarea frunzelor de viţă de vie şi piersic, iar cel acid favorizează

apariţia unor boli (hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophora brassicae).

Conţinutul în substanţe nutritive poate acţiona direct asupra plantelor de cultură prin anumite

dereglări metabolice sau indirect, prin sensibilizarea la atacul agenţilor fitopatogeni.

Astfel, carenţa în elemente nutritive produce debilitarea plantelor, scăderea producţiei,

concretizate în apariţia unor decolorări totale sau parţiale distribuite neuniform pe suprafaţa

limbului foliar, care au repercusiuni asupra procesului de fotosinteză. In cazul excesului de azot

se dezvoltă o vegetaţie luxuriantă, prelungirea perioadei de vegetaţie (care favorizează atacul

bolilor), slăbirea rezistenţei ţesuturilor mecanice, fructele nu au culoarea normală la maturitate,

au pulpa apoasă şi nu se păstrează peste iarnă.

Factorii poluanţi. Bolile fiziologice cauzate de factori poluanţi se înregistrează cu

frecvenţă mai ridicată în zonele unor exploatări industriale.

Efectele dăunătoare se datorează fie acumulărilor de reziduuri în sol, fie acumulărilor

directe prin intermediul frunzelor. Zonele cele mai puternic poluate din România se situează în

jurul oraşelor Baia Mare, Copşa Mică, Suceava, Zlatna şi altele.

9

Efectele cele mai dăunătoare asupra plantelor dar şi a omului, se înregistrează în cazul

gazelor toxice, care în concentraţii ridicate pot să producă afecţiuni acute sau cronice, în funcţie

de timpul de expunere la acţiunea gazelor.

Acţiunea negativă a gazelor toxice este în mare măsură influenţată de umiditatea

atmosferică, insolaţie, curenţi atmosferici etc.

Cele mai frecvente intoxicaţii sunt provocate de compuşii sulfului, florului, azotului şi

gazele de eşapament de la autovehicule, precum şi praful existent în zonele industriale.

Foarte frecvent se înregistrează intoxicaţii în cazul neaplicării corecte a îngrăşămintelor

chimice şi a erbicidelor, mai ales când erbicidarea se efectuează pe vânt şi erbicidul este

vehiculat pe culturile sensibile faţă de erbicidul respectiv.

2.1.1.2. Bolile parazitare

Bolile parazitare sau infecţioase sunt produse de agenţi fitopatogeni şi în funcţie de

natura acestora, se clasifică astfel:

- viroze – boli provocate de virusuri;

- micoplasmoze – boli provocate de micoplasme;

- ricketioze – boli provocate de ricketzii;

- bacterioze – boli provocate de bacterii;

- micoze – boli provocate de ciuperci;

- antofitoze – boli provocate de antofite parazite;

- lichenoze – boli provocate de licheni;

- ficoze – boli provocate de alge;

- flageloze – boli provocate de flagelate.

După evoluţia procesului patologic bolile se clasifică în boli acute şi cronice. In cazul

celor acute, procesul patologic evoluează foarte rapid, producând în scurt timp moartea plantei

(mana tutunului – Peronospora tabacina), iar în cazul celor cronice, evoluţia este înceată, timp

de mai mulţi ani (uscarea ramurilor – Nectria cinnabarina).

In funcţie de viteza de propagare sau zona de manifestare, bolile determină epifitii sau

endemii. Epifitiile (epidemiile) sunt determinate de boli care se propagă foarte rapid şi cu

intensitate mare, producând adevărate invazii (ruginile cerealelor – Puccinia spp.), iar endemiile

sunt determinate de boli care se manifestă an de an în aceleaşi zone, cu intensităţi diferite, în

funcţie de condiţiile climatice (mana viţei de vie – Plasmopara viticola).

Unii agenţi fitopatogeni atacă de regulă anumite organe ale plantelor sau întreaga plantă,

provocând boli localizate sau generalizate. Cele localizate apar pe rădăcini sau pe anumite

10

organe aeriene, iar cele generalizate se manifestă în general în ţesuturile conducătoare, afectând

întreaga plantă (viroze, traheobacterioze, traheomicoze).

In funcţie de stadiul de dezvoltare a plantelor afectate cu predilecţie de anumiţi agenţi

fitopatogeni, bolile provocate de aceştia se împart în boli ale plăntuţelor (căderea şi putrezirea

plăntuţelor – Phythium de baryanum); boli ale plantelor dezvoltate (rugina – Puccinia spp.);

boli ale plantelor în declin (cacerul deschis al ramurilor – Nectria galligena).

2.2. Procesul de patogeneză a bolilor infecţioase la plante

Desfăşurarea procesului patologic al bolilor infecţioase cuprinde trei faze succesive:

infecţia, incubaţia şi manifestarea bolii. Pentru realizarea infecţiei, iniţial, trebuie să aibă loc

contaminarea, adică venirea agentului fitopatogen în contact cu planta gazdă.

2.2.1. Infecţia

Prima fază a procesului patologic reprezintă procesul prin care se realizează pătrunderea

agentului fitopatogen în plantă şi stabilirea unor relaţii de parazitism între acesta şi planta gazdă.

Pătrunderea agenţilor fitopatogeni în plante se realizează diferit: prin orificiile naturale

(stomate, hidatode, lenticele), prin deschideri accidentale (leziuni) şi prin străpungerea activă a

membranelor celulare.

Virusurile provoacă infecţia prin contactul direct dintre plantele bolnave şi cele

sănătoase, prin altoire sau lucrări agrotehnice şi prin inocularea de către insectele vectoare sau

prin intermediul zoosporilor unor ciuperci.

Bacteriile infectează plantele prin stomate, hidatode, lenticele, leziuni accidentale sau

prin străpungerea activă a ţesuturilor tegumentare ale plantelor. Ele se înmulţesc în interiorul

ţesuturilor plantelor şi se răspândesc intercelular, mai rar intracelular.

Ciupercile realizează infecţia atât prin deschiderile naturale şi accidentale, cât şi prin

străpungere activă a ţesuturilor. Calea cea mai frecventă de pătrundere în plantă o constituie însă

deschiderile naturale (stomate, hidatode, lenticele). Sporii ciupercilor care produc infecţia pe

această cale, germinează pe organele receptive ale plantelor, diferenţiază un filament de infecţie

care pătrunde în camera substomatică prin osteol, de unde aparatul vegetativ nou format

invadează spaţiile intercelulare sau celulele învecinate (în funcţie de modul de parazitare).

Străpungerea activă a tegumentelor se realizează fie datorită acţiunii mecanice a tubului

germinativ, care prin presiunea osmotică mare a plasmei străpunge cuticula (ex.: ciupercile din

familia Erysiphaceae), fie acţiunii enzimatice secretate de filamentele germinative ale sporilor

(ex.: Synchytrium endobioticum).

11

Unele ciuperci produc infecţii florale, filamentul de infecţie străbătând prin stigmat stilul,

până la ovarul florilor (ex.: Ustilago nuda, Ustilago tritici etc..), iar altele produc infecţii

germinale, filamentul de infecţie pătrunzând prin axa hipocotilă (ex.; Tilletia spp.).

Există ciuperci care pătrund în plante prin perişorii absorbanţi ai rădăcinilor, prin

străpungere activă a celulelor epidermice ale rădăcinilor tinere, localizându-se în vasele

conducătoare şi cauzând în general ofiliri ale plantelor (infecţii sistemice).

Majoritatea agenţilor patogeni sunt capabili să pătrundă în plante prin două sau mai multe

căi din cele descrise.

Din momentul contactului agentului fitopatogen cu planta gazdă şi până la realizarea

primelor interrelaţii dintre aceştia, uneori trec câteva ore (Phytophtora infestans – mana

cartofului) sau mai multe zile (Ustilago tritici – tăciunele zburător al grâului) sau mai mulţ ani

(Nectria cinabbarina-cancer la pomii fructiferi).

2.2.2. Incubaţia

Cea de-a doua fază a procesului de patogeneză este reprezentată de perioada dintre

infecţie şi apariţia primelor simptome ale bolii. In acest interval de timp, agentul fitopatogen

creşte, se înmulţeşte şi invadează porţiuni din ce în ce mai considerabile din ţesuturile plantei

gazdă, stabilind raporturi parazitare cu acestea.

Cunoaşterea concretă a perioadei de incubaţie a agenţilor fitopatogeni este deosebit de

importantă din punct de vedere practic, întrucât, în funcţie de aceasta se stabilesc termenele de

aplicare a tratamentelor chimice de prevenire sau combatere a bolilor.

Virusurile, în timpul incubaţiei, se multiplică şi migrează din celulă în celulă prin

plasmodesme sau se răspândesc prin vasele conducătoare, producând infecţii generalizate.

Durata perioadei de incubaţie variază de la câteva zile (3-5 zile la virusul mozaicului

castraveţilor) la câţiva ani (2-3 ani la virusul rapănului virotic la măr).

Bacteriile se înmulţesc prin diviziune directă, se răspândesc intercelular, mai rar

intracelular şi formează colonii dense. Prin enzimele secretate, distrug clorofila celulară, cauzând

moartea acesteia.

Pe timp umed, la suprafaţa zonei afectate, apare prin stomate un exudat gomos, în care se

găsesc celule bacteriene. Perioada de incubaţie este cuprinsă între 3 şi 50 de zile (ex.; 3-10 la

Pseudomonas lachrymans – pătarea unghiulară a frunzelor de castraveţi; 15-50 la Erwinia

carotovora – putregaiul umed al cartofului etc.).

Ciupercile fitopatogene îşi dezvoltă miceliul în ţesuturile plantei gazdă, intercelular,

intracelular sau epifit. In perioada de incubaţie, între agentul fitopatogen şi planta gazdă se

12

stabilesc relaţii de patogenitate care, ulterior, provoacă simptomele caracteristice bolilor

infecţioase induse de ciuperci fitopatogene.

După modul şi locul unde se dezvoltă, se disting trei categorii de ciuperci fitopatogene:

ectoparazite (epifite) – se dezvoltă la suprafaţa organelor parazitate (fam. Erysiphaceae

– făinări) şi se fixează de substrat prin intermediul unor formaţiuni specializate numite

apresori, din dreptul cărora se diferenţiază haustori cu care îşi extrag substanţele

nutritive din interiorul celulelor subepidermice.

endoparazite (endofite) – se dezvoltă în interiorul ţesuturilor, intracelular (Synchytrium

endobioticum – râia neagră a cartofului) sau intercelular (Plasmopara viticola – mana

viţei de vie). Marea majoritate a ciupercilor fitopatogene se dezvoltă intercelular,

absorbind substratele nutritive indirect, prin intermediul haustorilor sau direct prin

osmoză, din celulele ţesuturilor parazitate.

ecto-endoparazite (hemiendofite) – se dezvoltă şi ectoparazit şi endoparazit

(Phyllactinia suffulta – făinarea alunului).

Perioada de incubaţie diferă de la o specie la alta, fiind foarte mult influenţată de factorii

climatici (5 - 7 zile la Erysiphe graminis – făinarea grâului; un an la Stereum purpureum – boala

plumbului la pomii fructiferi etc.).

2.2.3. Manifestarea bolii

In evoluţia bolilor infecţioase, după infecţie şi incubaţie, când în condiţii prielnice

dezvoltării agenţilor fitopatogeni, plantele suferă modificări biochimice şi funcţionale, urmează

manifestarea bolii, care poate să dureze mai mult sau mai puţin, în funcţie de agresivitatea

agentului fitopatogen, până la distrugerea parţială sau totală a organului sau plantei atacate.

La bolile provocate de virusuri şi bacterii, între perioada de incubaţie şi manifestarea

bolii nu se poate face o distincţie netă, întrucât în perioada de incubaţie apar şi unele simptome

de boală, mai mult sau mai puţin evidente. Aceste simptome se accentuează treptat, devin

caracteristice, momentul corespunzând cu manifestarea tipică a bolii.

In cazul bolilor produse de ciuperci, manifestarea tipică a bolii corespunde momentului

apariţiei simptomelor evidente, concomitent cu apariţia fructificaţiilor agenţilor fitopatogeni la

suprafaţa organului atacat.

2.3. Modificări suferite de plantele bolnave în procesul de patogeneză

In procesul de patogeneză, atât planta-gazdă, cât şi agentul fitopatogen, datorită

reacţiilor reciproce de adaptare la noile condiţii de viaţă, suferă modificări fiziologice şi

13

morfologice, care se intensifică pe parcursul desfăşurării acestui proces. Prin sistemul de

fermenţi şi toxine, acţiunea agenţilor fitopatogeni se concretizează în modificări în compoziţia

chimică a celulelor şi ţesuturilor atacate, în procesele fiziologice, precum şi modificări citologice

şi anatomo-morfologice ale plantelor bolnave.

Acţiunea agenţilor fitopatogeni asupra plantelor bolnave este influenţată de numeroşi

factori, ca: modul de infecţie, modul de răspândire a agentului fitopatogen în ţesuturile plantei

atacate, evoluţia bolii, complexul de enzime şi toxine secretate de agenţii fitopatogeni,

agresivitatea şi virulenţa agentului fitopatogen etc.

De asemenea, modificările funcţionale şi structurale sunt influenţate de reacţia plantei-

gazdă faţă de agentul fitopatogen, care diferă în raport cu natura şi proprietăţile plantelor,

compoziţia chimică, structura morfologică, fenofaza de dezvoltare, toate în strânsă corelaţie cu

factorii de mediu, pedologici, climatici, tehnologici etc.

2.3.1. Modificări în compoziţia chimică a celulelor şi a ţesuturilor plantelor bolnave

Conţinutul în apă. Efectul parazitar al agenţilor fitopatogeni asupra plantelor conduce la

o scădere sau la o sporire a conţinutului în apă în organele afectate (ex. scădere: frunzele de grâu

atacate de Puccinia graminis; creştere: tulpinile de porumb atacate de Ustilago maydis).

Conţinutul în substanţe minerale. Ca rezultat al intensificării proceselor catabolice, în

plantele bolnave se înregistrează o creştere a conţinutului în substanţe minerale, comparativ cu

plantele sănătoase, în special conţinutul în calciu, fosfor şi potasiu (ex. conţinutul în potasiu la

plantele de sfeclă atacate de Phoma betae).

Cantitatea de clorofilă. In cazul atacului majorităţii agenţilor fitopatogeni se produce o

scădere a cantităţii de clorofilă, datorită distrugerii cloroplastelor sau datorită blocării sintezei

clorofilei (ex. frunzele de ovăz atacate de Puccinia coronifera au o cantitate de clorofilă mai

redusă cu 63% decât cele sănătoase).

Conţinutul în hidraţi de carbon poate să scadă (ex. rădăcinile de sfeclă atacate de

Phoma betae) sau să crească (ex. prunele atacate de Taphrina pruni). Scăderea conţinutului de

hidraţi de carbon este cauzată de reducerea intensităţii asimilaţiei clorofiliene şi intensificarea

proceselor catabolice. In toate cazurile, dezechilibrul circuitului hidraţilor de carbon duce la

scăderea cantităţii de substanţă organică asimilată în perioada de vegetaţie şi, implicit, la

scăderea producţiei plantelor atacate.

Conţinutul în substanţe proteice suferă modificări datorită acţiunii agenţilor

fitopatogeni. In general, este favorizată acumularea azotului amoniacal în detrimentul azotului

14

proteic, datorită activităţii proteolitice a complexului de enzime secretate de agenţii fitopatogeni

(ex. virozele).

Conţinutul în substanţe grase. Cercetările efectuate sub acest aspect sunt relativ

restrânse; totuşi, se cunoaşte că frunzele de grâu atacate de Puccinia striiformis şi cele de sfeclă

atacate de Uromyces betae conţin în celule grăsimi acumulate, mai mult decât în funzele

sănătoase.

Biocatalizatorii. Efectul negativ al acţiunii agenţilor fitopatogeni se concretizează,

uneori, în distribuţia inegală a substanţelor de creştere. Tumorile canceroase, provocate de

Agrobacterium tumefaciens au un conţinut ridicat de heteroauxină.

Producţia de substanţe de excreţie. Ca urmare a atacului unor agenţi fitopatogeni,

pomii fructiferi, în special caisul, cireşul şi prunul, reacţionează prin formarea exagerată de

gome. In cazul unor traheobacterioze se formează gome în vasele liberolemnoase, care se

blochează, iar ramurile se usucă.

Procesele enzimatice suferă modificări mai mult sau mai puţin profunde. In general, se

constată o creştere a fermenţilor hidrolitici şi oxidanţi, iar ca urmare se intensifică procesele

catabolice. Sub acţiunea fermenţilor proteolitici se intensifică descompunerea proteinelor în

aminoacizi liberi care, în ţesuturile contaminate, se găsesc în cantităţi mai mari decât în ţesuturile

sănătoase.

2.3.2. Modificări în procesele fiziologice

Modificările fiziologice sau funcţionale, determinate de atacul bolilor constituie obiectul

unei discipline de sine stătătoare - Fiziologia plantelor bolnave sau Fiziopatologia, care la noi

în ţară este mai puţin abordată. Dintre procesele fiziologice modificate de acţiunea agenţilor

fitopatogeni menţionăm fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, temperatura.

Fotosinteza. Acţiunea agenţilor fitopatogeni asupra procesului de fotosinteză a plantelor

se manifestă diferit. In cazul bolilor care se manifestă prin pete pe frunzele plantelor, acestea

produc o scădere considerabilă a fotosintezei, proporţională cu mărimea suprafeţelor atacate

(Mycosphaerella pinodes, Erysiphe graminis). Sub influenţa unor agenţi fitopatogeni, în anumite

fenofaze, intensitatea fotosintezei poate să crească sau să scadă (ex. grâu – Ustilago tritici –

creşte în fenofaza de plăntuţă şi scade în momentul înspicării). Scăderea intensităţii fotosintezei

la plantele bolnave este determinată de distrugerea unor porţiuni din suprafaţa de asimilaţie a

frunzelor sau de acţiunea vătămătoare a fermenţilor extracelulari ai paraziţilor asupra

componentelor vii din celulele plantelor-gazdă.

15

Respiraţia. Acest proces fiziologic se intensifică în general, în cazul tuturor agenţilor

fitopatogeni şi variază în funcţie de stadiul evolutiv al agentului fitopatogen. Perele atacate de

ciuperca Monilinia fructigena înregistrează o respiraţie de opt ori mai mare în comparaţie cu

perele sănătoase. In cazul atacului de rugini intensitatea respiraţiei creşte mai ales în timpul

formării sporilor. Virozele influenţează respiraţia plantelor diferit, producând creşterea sau

scăderea intensităţii respiraţiei.

Creşterea intensităţii respiraţiei plantelor bolnave se explică fie prin respiraţia intensă a

agentului fitopatogen, fie prin intensificarea proceselor de oxidare şi acţiunii excitante a

parazitului asupra plantei-gazdă, iar scăderea intensităţii respiraţiei se explică prin distrugerea

parţială a unor ţesuturi.

Transpiraţia. In raport cu natura agentului fitopatogen procesul de transpiraţie suferă

modificări variate. Astfel, traheobacteriozele şi traheomicozele, precum şi ciupercile parazite

obligate ectoparazite produc o scădere a intensităţii transpiraţei plantelor bolnave. Ciupercile

endoparazite măresc intensitatea transpiraţiei.

Principalele cauze care produc modificarea intensităţii transpiraţiei plantelor bolnave

sunt: lezarea integrităţii ţesuturilor protectoare, modificarea aparatului stomatic şi dereglarea

deschiderii stomatelor, opturarea mecanică a ţesuturilor conducătoare de către bacteriile şi

ciupercile traheifile, acţiunea fermenţilor şi toxinelor paraziţilor, care modifică permeabilitatea

ţesuturilor.

Temperatura. La majoritatea plantelor bolnave se observă fenomenul de hipertermie.

Aceasta se datorează modificările metabolismului, intensificării fermenţilor oxidanţi şi a

proceselor de catabolism (ex. tuberculii de cartof atacaţi de Erwinia carotovora şi Fusarium

solani).

2.3.3. Modificări citologice

Sub acţiunea agenţilor fitopatogeni se înregistrează modificări celulare, la nivelul

membranei celulare, citoplasmei şi nucleului.

Modificări ale membranei celulare. Sub acţiunea exoenzimelor hidrolizante pe care le

secretă agenţii fitopatogeni este degradată în modul cel mai frecvent lamela mijlocie a

membranelor celulare, de natură celulozo-proteică. Uneori, ca urmare a reacţiei plantei la atacul

parazitului, membranele celulare se suberifică sau se lignifică, devenind bariere în calea

agenţilor fitopatogeni.

Modificări ale citoplasmei. Cantitatea de citoplasmă din celule se diminuează mai ales

în cazul agenţilor fitopatogeni care se dezvoltă intracelular (ex. Synchytrium endobioticum). In

16

majoritatea cazurilor se înregistrează o distrugere a cloroplastelor, ceea ce duce la o clorozare a

ţesuturilor atacate (Euphorbia cyparyssias atacată de Uromyces pisi).

In celulele infectate cu virusuri au fost puse în evidenţă incluziuni celulare, care pot să

fie amorfe sau cristaline.

Modificări ale nucleului. In unele cazuri nucleul celulelor atacate se deformează, alteori

numărul nucleilor se măreşte pe cale amitotică (Taphrina deformans) sau se modifică reţeaua

nucleară şi creşte numărul de nucleoli (Uredinales).

2.3.4. Modificări anatomo-morfologice

Orice boală se manifestă la început prin tulburări funcţionale şi citologice care,

acumulându-se, duc la apariţia unor modificări morfologice, vizibile, care constituie simptomele

exterioare ale bolii sau tabloul clinic al acesteia.

In decursul evoluţiei bolii, simptomele se modifică, ceea ce reclamă urmărirea lor

evolutivă şi cunoaşterea diferenţiată a modului de manifestare. Din această cauză, pentru

identificarea unei boli, studiul simptomelor, al modificărilor anatomo-morfologice este prima

fază şi după aceea se trece la studiul caracterelor agentului fitopatogen.

In cursul patogenezei plantele suferă următoarele modificări:

Hipertrofii sau hiperplazii. Apar datorită acţiunii enzimatice a agenţilor fitopatogeni,

care determină înmulţirea exagerată a celulelor sau mărirea dimensiunilor celulelor şi prin

aceasta, proliferarea haotică a ţesuturilor. După modul de formare se deosebesc hipertrofii

histoide, determinate de proliferarea locală a celulelor şi hipertrofii organoide determinate de

proliferarea locală a celulelor şi proliferarea anumitor organe (ex. mături de vrăjitoare -

Taphrina instititiae). Hipertrofiile se formează pe toate organele:

- rădăcini – hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophora brassicae;

- tulpini – cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens;

- frunze – băşicarea frunzelor de piersic – Taphrina deformans;

- fructe – hurlupii – Taphrina pruni.

Hipertrofiile mai poartă şi denumirea de cecidii şi în funcţie de natura agentului

fitopatogen care le produce sunt: bacteriocecidii, micocecidii şi zoocecidi (vezi entomologia).

Atrofii sau hipoplazii. Se manifestă printr-o insuficientă dezvoltare a organelor sau

plantelor atacate. Uneori atrofiile se găsesc asociate cu hipertrofiile pe acelaşi organ sau plantă

atacată (ex. Taphrina pruni).

17

Ofilirea. Poate fi determinată atât de acţiunea factorilor de mediu, cât şi de atacul unor

agenţi fitopatogeni. Simptomul este prezent în cazul atacului bacteriilor şi ciupercilor

tracheiphile (ex. ofilirea bacteriană a tomatelor – Corynebacterium michiganense).

Decolorarea sau cloroza se întâlneşte în cazul atacului virusurilor (ex. virusul

mozaicului mărului).

Pete colorate se manifestă în special pe frunze şi pot fi provocate de virusuri, bacterii şi

ciuperci, având culori diferite (albă, galbenă, brună, roşie neagră etc.) (ex. pătarea roşie a

frunzelor de prun – Polystigma rubrum).

Necroza sau arsura apare datorită necrozării ţesuturilor atacate (ex. arsura frunzelor de

fasole – Xanthomonas phaseoli).

Ciuruirea frunzelor reprezintă o fază evoluată a pătării, când ţesutul necrozat se

detaşează de ţesutul sănătos şi cade, frunza devenind perforată (ex. ciuruirea frunzelor de cireş –

Coryneum beijerinckii).

Putregaiul se caracterizează prin descompunerea şi dezorganizarea în profunzime a

ţesuturilor atacate sub acţiunea agenţilor fitopatogeni (pectinaza secreată de agenţii fitopatogeni

distruge lamela mijlocie, de natură pectică, a membranei celulare). Se deosebesc: putregaiuri

umede produse de bacterii (putregaiul umed al cartofilor – Erwinia carotovora) sau putregaiuri

uscate produse de ciuperci (putregaiul uscat al cartofilor - Fusarium solani).

Distrugerea parţială sau totală a organelor atacate. Sub acţiunea agenţilor

fitopatogeni anumite organe pot fi parţial sau total distruse (ex. tăciunele zburător al orzului –

Ustilago nuda sau mălura grâului - Tilletia sp.).

Inlocuirea organelor cu altele, cu structură deosebită. In cazul atacului unor ciuperci,

florile plantelor avortează şi în locul lor se dezvoltă organe proprii ciupercii parazite (ex. cornul

secarei – Claviceps purpurea – spiculeţele secarei sunt distruse, iar în locul boabelor se formează

organele de rezistenţă ale ciupercii, numite scleroţi).

Căderea organelor poate fi determinată de cauze neparazitare, cât şi de atacul diferiţilor

agenţi fitopatogeni (ex. monilioza – Monilinia sp.).

Modificarea habitusului plantei. Sub influenţa atacului unor paraziţi, plantele îşi

schimbă habitusul normal (ex. Portulaca oleracea atacată de Cystopus portulucae, îşi modifică

tulpina din târâtoare în erectă).

2.4. Reacţia plantelor la atacul bolilor parazitare

Datorită importanţei deosebite a rezistenţei organismelor la boli, fără de care plantele,

animalele sau oamenii nu ar supravieţui în lupta cu bolile infecţioase, problema rezistenţei 18

plantelor la boli a fost şi este în continuare mult discutată, din literatura de specialitate

desprinzându-se o serie de concepţii şi ţeluri viitoare în domeniul rezistenţei plantelor la bolile

infecţioase. In cazul atacului diferiţilor agenţi fitopatogeni plantele se comportă în mod diferit,

reacţia plantelor putând fi de imunitate, rezistenţă, toleranţă, sensibilitate şi hipersensibilitate

Rezistenţa la boli este capacitatea plantelor de a preveni, restrânge sau întârzia

dezvoltarea agentului fitopatogen ce produce boala şi are loc la niveluri ridicate, moderate sau

scăzute. In contrast cu rezistenţa, virulenţa este capacitatea unui agent infecţios de a învinge

barierele biochimice şi genetice de apărare de care dispune planta atacată. Atât rezistenţa cât şi

virulenţa sunt rezultatul combinat al unor componenţi biochimici şi, ca urmare, orice component

prezumtiv al rezistenţei trebuie verificat prin numeroase încercări experimentale, pentru a se

determina rolul său în sistemul total de apărare.

Ca urmare a cercetărilor efectuate, CALDWELL (1968) consideră că din punct de vedere

funcţional rezistenţa poate fi specifică şi nespecifică. Rezistenţa specifică sau totală mai poartă

denumirea de rezistenţă prin hipersensibilitate, diferenţială, rasială, calitativă, de gene majore, iar

cea nespecifică sau generală poartă şi denumirea de rezistenţă fără hipersensibilitate, nerasială,

cantitativă, parţială, de gene minore, multigenică.

Din punct de vedere epidemiologic, rezistenţa se împarte în verticală şi orizontală

(CEAPOIU, 1979). Rezistenţa verticală se manifestă faţă de anumite rase fiziologice ale unui

agent fitopatogen şi este neeficace faţă de alte rase ale aceluiaşi agent fitopatogen, iar rezistenţa

orizontală se manifestă în mod egal faţă de toate rasele agentului fitopatogen, datorită lipsei

interacţiunii gazdă – patogen (VANDERPLANK, 1976 şi ROBINSON, 1971, 1973).

Rezistenţa verticală este caracterizată prin specificitate, instabilitate şi expresivitate

fenotipică de calitate, în timp ce rezistenţa orizontală este nespecifică, durabilă, iar expresivitatea

ei fenotipică este cantitativă.

Prin toleranţă, în general, se înţelege capacitatea plantelor de a suporta un atac sever al

unei boli, fără a se înregistra pierderi însemnate în ceea ce priveşte producţia şi calitatea recoltei.

Ea poate fi adevărată sau reală şi presupusă sau ipotetică. Toleranţa ipotetică reprezintă un tip de

rezistenţă moderată (SCHAFER, 1971). Prin definiţie, toleranţa este însuşirea unui soi de-a

suporta atacul unui agent patogen, fără ca producţia şi calitatea acestuia să fie afectate

semnificativ (CEAPOIU şi NEGULESCU, 1983). In literatura de specialitate mai veche,

toleranţa este considerată o formă de rezistenţă situată între imunitate şi senisibilitate şi este

definită ca o însuşire a unui soi de a suporta atacul unei boli.

Reacţia de toleranţă se explică prin faptul că soiul tolerant atacat, prin intermediul unui

complex de însuşiri morfologice, biochimice şi fiziologice, atenuează procesele fiziologice

19

distructive declanşate de parazit şi posedă capacitatea de a sintetiza substanţe nutritive de

rezervă, care depăşesc nevoile plantei şi pe care le poate ceda parazitului, fără a suferi pierderi de

recoltă. In cazul unui soi mai puţin tolerant, acesta posedă mecanisme care facilitează procesele

dăunătoare ale parazitului, şi, în multe cazuri, soiul are o sensibilitate mai ridicată faţă de

produsele metabolice ale parazitului. Un soi din populaţia gazdă atacat de parazit se consideră

tolerant dacă acesta prezintă o bună dezvoltare când şi agentul fitopatogen prezintă o bună

dezvoltare.

Imunitatea este absolută, invariabilă şi permanentă şi reprezintă absenţa oricărui

simptom al unei anumite boli. Ea conferă plantelor o protecţie completă şi permanentă împotriva

unui agent fitopatogen, spre deosebire de rezistenţă, care este posibil să confere plantelor o

protecţie completă, dar nu şi permanentă.

Sensibilitatea sau susceptibilitatea este fenomenul opus rezistenţei şi constă în

incapacitatea plantelor de a se apăra împotriva unui agent fitopatogen. Totodată, sensibilitatea

este tipul cel mai comun de reacţie a plantelor la atacul agenţilor fitopatogeni. Ca şi rezistenţa,

sensibilitatea se caracterizează prin grade diferite de manifestare, începând de la sensibilitatea

maximă până la sensibilitatea minimă. Desigur că între rezistenţă şi sensibilitate nu se pot face

delimitări precise, sensibilitatea minimă consitutuind de fapt o rezistenţă incipientă.

Reacţia de hipersensibilitate se întâlneşte în cazul agenţilor fitopatogeni paraziţi

obligaţi şi se explică prin faptul că la pătrunderea acestora în celula gazdă, încep o serie de

modificări degenerative, care duc la moartea celulei gazdei şi, implicit, a parazitului obligat, din

lipsă de substanţe nutritive. Astfel de reacţii de hipersensibilitate au fost descrise în cazul unor

rugini la cereale, in, fasole şi în cazul unor făinări (STAKMANN, 1914).

Un tip de hipersensibilitate, cu implicaţii practice s-a pus în evidenţă la cartof, în cazul

atacului de Synchytrium endobioticum, soiurile de cartof rezistente creându-se pe baza acestei

reacţii.

Se consideră că reacţiile de hipersensibilitate nu pot fi limitate numai la celulele infectate

şi că ele se extind şi la celulele limitrofe acestora (WOOD, 1966).

3. GENERALITĂŢI DESPRE AGENŢII FITOPATOGENI

3.1. Modul de viaţă al agenţilor fitopatogeni (parazitismul)

Diversitatea organismelor vegetale fiind foarte mare, ele pot fi grupate după diferite

criterii. Unul din acestea este modul de nutriţie, după care se cunosc organisme vegetale

20

autotrofe şi heterotrofe. Organismele autotrofe sunt acele organisme care îşi sintetizează

substanţa organică din precursori anorganici, utilizând bioxidul de carbon, pentru carbon şi

nitraţi sau amoniul ca sursă de azot.

Organismele autotrofe pot fi fotoautotrofe (utilizează ca sursă de energie pentru

fotosinteză lumina) şi chemoautotrofe (utilizează ca sursă de energie pentru chimiosinteză

energia rezultată din reacţiile chimice independente de lumină).

Organismele heterotrofe se hrănesc numai cu substanţe organice, fiind lipsite de

clorofilă şi deci incapabile de a sintetiza substanţe organice din cele anorganice. Din această

categorie fac parte organismele inferioare (majoritatea bacteriilor şi ciupercilor) precum şi unele

plante superioare incapabile să sintetizeze substanţe organice. Primele mai poartă denumirea şi

de patofite şi se nutresc cu substanţe organice gata sintetizate, pe care le iau fie din ţesuturile vii

ale plantelor, cauzându-le boli numite patofitoze, fie din diferite substraturi organice moarte.

Microorganismele fitopatogene, care au apărut pe pământ cu milioane de ani în urmă, se

grupează în saprofite şi parazite. Patofitele saprofite se dezvoltă în general pe substraturi

organice în descompunere şi se împart în saprofite obligate şi facultative. Cele obligate

(nepatogene) se dezvoltă exclusiv pe substraturi organice moarte, iar cele facultative duc în mod

obişnuit o viaţă parazitară şi numai în anumite stadii sau condiţii trăiesc sub formă saprofită, pe

substraturi organice moarte (Phytophthora infestans, Venturia inaequalis etc.).

Microorganismele parazite, aflate în diferite stadii pe scara evolutivă, se nutresc cu

substanţe organice pe care le iau din ţesuturile vii ale plantelor, ducând o viaţă parazitară.

Rezultă astfel că parazitismul este o relaţie antagonistă între cei doi parteneri, în care unul

(parazitul) prejudiciază în diferite grade pe celălalt (gazda) (ANA HULEA şi colab., 1983).

Această relaţie presupune dependenţa totală sau parţială a parazitului de ţesuturile organice ale

organismului gazdă.

Luând în considerare modul de nutriţie şi modul în care se stabilesc relaţiile de

parazitism, agenţii fitopatogeni pot fi clasificaţi în: paraziţi absoluţi, paraziţi obligaţi, paraziţi

facultativi, paraziţi de dispoziţie, hiperparaziţi.

Parazitul absolut este un microorganism care poate exista numai în planta vie, în care

iniţiază procesul de descompunere patologică, dar desăvârşirea acestuia o lasă pe seama plantei-

gazdă. In această categorie de agenţi fitopatogeni intră virusurile.

Parazitul obligat este un microorganism care trăieşte numai pe seama unor ţesuturi vii,

iniţiază descompunerea patologică dar o şi finalizează. Această categorie de paraziţi nu se poate

acomoda unei vieţi saprofite nici în natură şi nici chiar pe medii artificiale (ciupercile din fam.

Erysiphaceae, ord. Uredinales etc.).

21

Parazitul facultativ este considerat un microorganism care, în mod obişnuit, trăieşte pe

substraturi organice moarte, dar care, în anumite stadii şi condiţii, poate ataca şi ţesuturile vii ale

plantelor, reprezentând un grad de parazitism mai puţin pronunţat (ciuperci din genurile

Alternaria, Botrytis, Cladosporium etc.).

Parazitul de dispoziţie (de debilitare) este un microorganism care poate ataca planta mai

ales dacă aceasta este slăbită din anumite cauze (carenţe de nutriţie, temperaturi scăzute, secetă

etc.), ca de exemplu ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium etc.

Hiperparazitul este un microorganism parazit care trăieşte pe seama unui alt

microorganism parazit (ciuperca Darluca fillum pe ciuperci din fam. Erysiphaceae (AL. LAZĂR

şi colab., 1977).

In situaţia în care un agent fitopatogen atacă o plantă deja îmbolnăvită de un alt agent

fitopatogen, acesta poarta denumirea de parazit secundar.

3.2. Proprietăţile parazitare ale agenţilor fitopatogeni

Intrucât, orice boală constituie rezultatul final al interacţiunii dintre agentul fitopatogen şi

planta gazdă, sub influenţa condiţiilor de mediu, capacitatea de infecţie a agenţilor fitopatogeni

este dependentă de proprietăţile parazitare ale acestora, dar şi de rezistenţa plantelor la atac.

Principalele proprietăţi parazitare ale agenţilor fitopatogeni sunt: afinitatea, patogenitatea,

virulenţa, agresivitatea şi capacitatea de a secreta enzime şi toxine.

3.2.1. Afinitatea

Pentru ca între agentul fitopatogen şi planta gazdă să se stabilească interrelaţii specifice,

este necesar ca planta şi agentul fitopatogen să dispună de anumite caracteristici care să faciliteze

stabilirea unui contact intim între aceştia. Acest fapt este determinat de anumiţi factori

biochimici şi anatomo-morfologici care conferă agentului fitopatogen, ajuns în contact nemijlocit

cu o anumită specie de plantă, capacitatea de a pătrunde în interiorul acesteia şi de a trăi pe

seama proceselor parazitare care se stabilesc după realizarea infecţiei. Rezultă deci că un anumit

agent fitopatogen are o afinitate pentru o anume plantă de cultură. Spre exemplu, conidiile de

Plasamopara viticola, ajunse pe frunzele viţei de vie, produc infecţii datorită afinităţii faţă de

această specie, în timp ce la plantele de floarea soarelui nu se întâmplă acelaşi lucru, deşi această

plantă este atacată de mană, dar produsă de specia Plasmopara helianthi. Aceasta nu înseamnă

că floarea soarelui este rezistentă la atacul ciupercii Plasmopara viticola, ci că agentul

fitopatogen nu are afinitate faţă de plantele de floarea soarelui.

22

3.2.2. Patogenitatea

Această proprietate reprezintă capacitatea unui agent fitopatogeni de a infecta planta, de a

se dezvolta în ţesuturile ei, pe seama cărora se nutreşte şi de a duce la modificări anatomo-

morfologice, ce se caracterizează prin apariţia simptomelor caracteristice bolii. Patogenitatea

caracterizează activitatea parazitară a agentului fitopatogen, este premisa agresivităţii şi este

definită ca expresie specifică a relaţiilor dintre parazit şi plantă, care serveşte ca mediu de viaţă

acestuia. Patogenitatea nu poate fi mai mare sau mai mică, organismele heterotrofe putându-se

grupa în patogene şi nepatogene. Din numărul imens de microorganisme existente în natură,

numai o parte sunt patogene, din care numai 1-2% atacă aceeaşi plantă (AL. LAZĂR şi colab.,

1977).

3.2.3. Virulenţa

Expresia care defineşte cantitativ intensitatea activităţii parazitare a agentului

fitopatogen, influenţată de complexul de enzime şi toxine secretate, precum şi de factorii

ambientali, poartă denumirea de virulenţă. Virulenţa este o proprietate care se poate modifica în

raport cu condiţiile de mediu şi de stadiile de dezvoltare ale parazitului. În general, virulenţa

este constantă la paraziţii obligaţi şi variabilă la paraziţii şi saprofiţii facultativi. Macroscopic,

intensitatea simptomelor este în strânsă corelaţie cu virulenţa agentului fitopatogen.

3.2.4. Agresivitatea

Această proprietate este în strânsă interdependenţă cu virulenţa şi este definită prin

capacitatea agentului fitopatogen de a ataca una sau mai multe specii de plante. Ea se

caracterizează prin uşurinţa pătrunderii în ţesuturile plantei şi este dependentă de particularităţile

speciei, rasei sau biotipului patogenului, precum şi de condiţiile de mediu. In funcţie de numărul

de specii atacate, agenţii fitopatogeni se grupează astfel:

monofagi – atacă numai o singură specie de plantă gazdă (ex. Plasmopara helianthi, la

floarea soarelui);

oligofagi – atacă mai multe specii din aceeaşi familie (ex. Phytophtora infestans – fam.

Solanaceae, Claviceps purpurea – fam. Gramineae);

polifagi – atacă specii diferite din familii diferite (ex. Botrytis cinerea – floarea soarelui,

ardei, căpşun, viţă de vie sau Sclerotinia sclerotiorum – floarea soarelui, rădăcinoase,

trifoi, castraveţi, tomate, salată etc.).

23

3.2.5. Capacitatea de a secreta enzime şi toxine – este proprietatea care stă la baza tuturor

proprietăţile parazitare, care sunt în marea lor majoritate, dependente de complexul enzimatic şi

de toxinele rezultate în urma activităţii parazitare. Complexul de enzime şi toxine este

condiţionat de diferiţi factori interni şi externi, prezentând o mare variabilitate, de la o specie la

alta sau de la un biotip la altul.

Enzimele sunt substanţe proteice cu molecule mari, elaborate de celulele agenţilor

fitopatogeni în scopul catalizei proceselor biochimice de sinteză şi degradare a substraturilor

organice. Ele acţionează în interiorul celulelor (endoenzime) sau în afara acestora (exoenzime).

Dintre endoenzime, care acţionează mai ales în procesele de respiraţie menţionăm desmolazele

(oxidaza, peroxidaza, catalaza, reductaza), iar dintre exoenzime, care au rol în degradarea

substanţelor organice complexe menţionăm hidrolazele (amilaza, proteaza, glucozidaza),

esterazele (lipaza, lecitinaza, colinesteraza), proteazele (nucleaza, peptidaza) (ANA HULEA şi

colab., 1983). Modul de acţiune al acestora este cunoscut de la cursurile de Biochimie şi

Fiziologie vegetală.

Toxinele sunt substanţe cu acţiune nocivă, de natură diferită, elaborate de unele

microorganisme pe parcursul patogenezei, care pot produce dereglări plantelor sau organismelor

care le consumă.

După locul unde se formează şi momentul eliminării lor, se disting endotoxine, care sunt

eliberate în ţesuturile plantelor după moartea celulelor care le produc şi exotoxine, care sunt

eliberate din celule tot timpul cât ele sunt elaborate. Unele toxine pot să aibă acţiune nocivă

numai asupra plantelor parazitate şi se numesc patotoxine, dar pot să acţioneze şi asupra

organismelor care consumă plantele atacate (animale, om) şi poartă denumirea de toxine

alimentare.

Toxinele alimentare cele mai frecvente sunt micotoxinele (toxine produse de ciuperci),

care sunt exotoxine ce provoacă micotoxiooze omului şi animalelor care au consumat produse

contaminate cu ciuperci ce au capacitatea de a secreta aceste toxine.

Mictoxicozele se manifestă prin diferite leziuni, hemoragii, distrugerea celulelor hepatice

şi renale, avorturi, declanşări de cancere etc. Până în prezent sunt cunoscute peste 25 micotoxine,

care sunt produse mai ales de ciuperci din genurile: Aspargillus, Claviceps, Fusarium, Gleotinia,

Penicillium, Stachybotrys etc. Dintre cele mai periculoase toxine alimentare menţionăm:

aflatoxinele elaborate de Aspergillus flavus şi A. parasiticum la arahide şi porumb, patulina

elaborată de Penicillium spp. la citrice şi fructe, sporidesmina elaborată de Sporidesmium bakeri

la diverse graminee furajere, moniliformina elaborată de Fusarium spp. la porumb şi

leguminoase furajere, cornutina, ergotina, ergotoxina elaborate de Clavicesps purpurea la

24

secară etc. Menţionăm că o oaie furajată cu lucernă puternic atacată de Fusarium acuminatum

poate deceda în 2 ore de la ingerarea furajului (R. CORBAZ, 1994).

Patotoxinele sunt substanţe complexe elaborate în general de bacterii şi ciuperci, cu rol

important în parazitarea plantei gazdă; moleculele dintr-o toxină au rol calitativ (cele necesare

proprietăţii de patogenitate) şi cantitativ (cele necesare proprietăţii de virulenţă).

Dintre cele mai frecvente şi studiate patotoxine menţionăm:

- tabtoxina, produsă de Pseudomonas tabaci, este o dipeptidă care inhibă

glutaminsintetaza, ceea ce duce la diminuarea proteinelor şi triptofanului;

- phaseolotoxina, produsă de Pseudomonas phaseolicola, inhibă enzima ornitin–trans-

carbamylaza, cu implicaţii în sinteza clorofilei;

- syringomicina, produsă de Pseudomonas seryngae, este o peptidă cu acţiune de

înmuiere şi liză a membranelor celulelor gazdei;

- cercosporina, produsă de diferite specii de Cercospora, este o substanţă

fotosensibilă, care acţionează prin transfer de energie, oxidează diverse componente ale celulei,

distrugând rapid membrana plasmatică şi provocând moartea celulei;

Alte patotoxine semnalate sunt: licomarasmina şi acidul fuzaric (Fusarium spp.),

piricularina (Piricularia oryzae), malsecina (Phoma tracheiphilla), zinniol (Alternaria zinniae)

etc. Pe lângă exemplele anterioare, în literatura de specialitate se menţionează şi alte substanţe

considerate ca toxine nespecifice: etilena, acidul oxalic, HCN (R. CORBAZ, 1994).

4. CLASIFICAREA ŞI CARACTERELE SPECIFICE ALE

AGENŢILOR FITOPATOGENI

Principalele grupe de agenţi fitopatogeni care produc boli infecţioase la plantele de

cultură şi din flora spontană sunt: virusurile, micoplasmele, bacteriile şi ciupercile.

4.1. Virusurile fitopatogene

Bolile infecţioase cauzate de virusuri au fost semnalate încă din secolul al XVI-lea, fără a

se cunoaşte natura agentului fitopatogen care le induce. Primul virus descoperit a fost virusul

mozaicului tutunului (VMT), de către MAYER (1886), iar natura virotică a fost stabilită definitiv

de către STANLEY în anul 1935 (LAZĂR şi colab., 1989).

25

Cercetările efectuate după anul 1940, prin utilizarea microscopului electronic au reuşită

să determine morfologia, structura şi funcţiile diferitelor componente ale particulelor virale. Ca

urmare a studiilor biochimice intense, mult timp s-a pus problema dacă virusurile pot fi

considerate ca organisme sau molecule.

Virusurile sunt parazite absolute, ceea ce presupune că procesul de parazitism este

iniţiat de virusuri, dar desăvârşirea acestuia este lăsată pe seama celulei gazdă, deoarece aceste

organisme nu au un metabolism propriu, macromolecule infecţioase parazite la nivel genetic.

4.1.1. Morfologia şi structura virusurilor fitopatogene

Particula virală, denumită virion sau nucleocapsidă, se prezintă sub formă de bastonaş,

sau sferică, cu dimensiuni între 120-1720 nm/10-20 nm, în cazul celor alungite şi 17-130 nm în

diametru la cele sferice.

Virusul complet sau virionul este compus din acid nucleic (la interior) şi proteină (la

exterior) şi mai poartă numele de nucleocapsidă. Fracţia particulelor virale alcătuită din acid

nucleic poartă denumirea de genom, iar fracţia proteică poartă denumirea de capsidă, care este

alcătuită din mai multe subunităţi, numite capsomere şi care protejează genomul. La unele

virusuri se întâlneşte un fel de membrană lipoproteică, denumită peplos, care protejează

nucleocapsida.

Genomul, la majoritatea virusurilor fitopatogene este alcătuit din acid ribonucleic (ARN)

în general monocatenar, uneori bicatenar, sub formă de spirală (la cele alungite) şi sub formă

poliedrică (la cele sferice). Virusurile al căror genom este format din ARN se numesc

ribovirusuri, iar cele cu AND se numesc dezoxivirusuri. Genomul eate purtătorul informaţiei

genetice şi este răspunzător de infecţiozitatea particulei virale.

Capsida este fracţia proteică ce protejează genomul şi are proprietăţi antigenice şi

imunogenice. Numărul capsomerelor, din care este alcătuită capsida, este specific fiecărui virus

şi este în general, mai redus la virusurile sferice (sub 120). Capsomerele unui virus sunt identice

structural şi sunt dispuse după o simetrie helicoidală sau cubică, care permit cel mai compact

mod de aranjare.

4.1.2. Proprietăţile virusurilor

Datorită structurii şi dimensiunilor lor submicroscopice, virusurile fitopatogene au

numeroase proprietăţi specifice:

Ultrafiltrabilitatea este proprietatea de a trece prin porii membranelor bacteriene şi este

determinată de dimensiunile particulelor virale.

26

Cristalinitatea se referă la capacitatea virusurilor de a cristaliza in vivo sau in vitro, fie

sub formă de cristale adevărate fie sub formă de paracristale.

Compoziţia chimică este în general constantă, doar raportul dintre acidul nucleic şi

proteină variază de la o specie la alta. Elementele chimice conţinute de particula virală sunt

carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosfor, sulf şi hidraţi de carbon.

Biotropismul pozitiv se referă la faptul că virusurile nu se pot multiplica decât în

interiorul celulelor vii.

Stabilitatea în suc celular este durata de timp în care virusurile din sucul extras din

plantă îşi pierd capacitatea de infecţie (câteva ore până la câţiva ani).

Diluţia limită este diluţia maximă a sucului extras din plante, la care virusurile îşi pierd

capacitatea de infecţie (variază între 1:100 şi 1:1.000.000).

pH-ul determină stabilitatea virusurilor numai între anumite valori şi este specific pentru

fiecare virus.

Temperatura de inactivare sau punctul de inactivare termică reprezintă temperatura

minimă la care virusurile din sucul plantelor păstrat timp de 10 minute îşi pierd capacitatea de

infecţie. Majoritatea virusurilor au temperatura de inactivare între 55-570 C. Această constantă

diferă: in vivo temperatura de inactivare este mai scăzută decât in vitro, situându–se între 35 şi

37o C. Pe această proprietate se bazează termoterapia, singura metodă accesibilă de devirozare a

materialului vegetal săditor.

Rezistenţa la presiune este în general foarte mare, VMT pierzându-şi capacitatea de

infecţie la 8000 atmosfere.

Rezistenţa la uscare şi îngheţare este foarte diferită, VMT rezistând în frunzele uscate

peste 20 de ani.

Sarcina electrică este negativă, particulele virale îndreptându-se spre anod în timpul

electroforezei.

4.1.3. Transmiterea virusurilor şi răspândirea lor în plantele infectate

4.1.3.1. Transmiterea virusurilor fitopatogene de la o perioadă de vegetaţie la alta este

posibilă prin intermediul unor “rezervoare” în care virusurile rezistă şi care servesc apoi ca sursă

de infecţie primară. Principalele surse de infecţie sunt următoarele:

Organe vegetative de înmulţire care provin de la plante virozate (bulbi, tuberobulbi,

stoloni, butaşi, drajoni, altoi ş.a.) de regulă sunt infectate de virus, din această cauză au o

mare importanţă în transmitere.

27

Sămânţa. Unele virusuri rezistă peste iarnă la exteriorul sau interiorul seminţei. In cazul

în care virusul aderă la suprafaţa seminţei, pătunderea în plantă are loc în timpul

germinării, prin leziunile care se formează cu această ocazie. Unele virusuri se

localizează în interiorul seminţei, în endosperm sau în embrion. In endosperm virusurile

ajung prin hilul seminţelor, iar embrionul este infectat în timpul fecundaţiei. Seminţele

virozate vor da naştere la plante infectate sistemic cu virusuri.

Plantele perene cultivate (pomii, arbuştii fructiferi, arbuştii ornamentali) sau plantele

spontane infectate de virusuri sunt surse importante ale infecţiilor primare.

Artropode şi nematozi. Unele virusuri îşi păstrează infecţiozitatea timp îndelungat în

corpul atropodelor sau al nematozilor, astfel încât aceste animale pot servi ca sursă de

infecţie primară.

Zoosporii unor ciuperci (ex. Synchytrium endobioticum la cartof).

Solul. Virusurile nu rezistă în sol, totuşi solul poate constitui sursă de infecţie primară

dacă conţine resturi de plante infectate sau nematozi, artropode infectate.

4.1.3.2. Transmiterea virusurilor de la o plantă la alta are loc numai dacă planta gazdă nouă

prezintă leziuni. In ţesuturile infectate ale plantelor virusurile nu pot pătrunde. Transmiterea se

realizează prin mai multe căi: pe cale mecanică, prin altoire, prin vectori animali, prin polen,

ciuperci, bacterii, cuscută ş.a. Există virusuri pentru care este caracteristic un anumit mod de

transmitere, altele se transmit pe mai multe căi.

Transmiterea pe cale mecanică. Prin transmiterea mecanică înţelegem transmiterea

virusului aflat în sucul plantelor infectate, care ajunge în planta sănătoasă prin leziuni mici. Dacă

leziunea este prea mare, astfel încât în jurul ei se produce necrozarea ţesutului, nu va avea loc

infecţia. Leziuni mici se produc adesea în urma atingerii sau lovirii unor organe ale plantelor de

altele, fiind mişcate de vânt sau de om, cu ocazia lucrărilor de îngrijire. In tehnica de

diagnosticare sau de cercetare a virusurilor acest mod de transmitere se foloseşte foarte frecvent.

Transmiterea prin altoire. In principiu, oricare virus poate fi transmis prin altoire, cu

condiţia ca altoiul şi portaltoiul să fie compatibili.

Transmiterea prin vectori. Organismele vii, care pot prelua şi apoi pot transmite

virusuri, se numesc vectori. Aceştia pot fi animale, plante superioare, ciuperci. Cei mai

importanţi vectori animali ai virusurilor sunt insectele cu aparatul bucal pentru înţepat şi supt.

Dintre acestea, rolul cel mai important îl au afidele. De o importanţă mai mică este transmiterea

prin cicade, aleuroide, coccide, diptere, coleoptere, lepidoptere, tripşi etc. Nematozii, melcii,

28

acarienii, de asemenea pot transmite virusurile de la o plantă la alta. Afidele pot transmite circa

60% din totalul virusurilor fitopatogene cunoscute.

Virusurile pot fi transmise de o singură sau de câteva specii de vectori, sau unele de un

număr mare de specii. Astfel, virusul mozaicului castraveţilor poate fi transmis de circa 60 de

specii de afide.

Contaminarea vectorilor cu virusuri se realizează pe mai multe căi, iar transmiterea

virusurilor la alte plante, de către vector, este de asemenea de mai multe feluri. Unele virusuri

aderă la suprafaţa aparatului bucal al vectorului, când acesta se hrăneşte pe o plantă bolnavă şi

este imediat transmis altei plante cu care ajunge în contact aparatul bucal al vectorului. Aceste

virusuri se numesc nepersistente. In cazul altor virusuri, particulele virale ajung în corpul

vectorului, fiind transmise mult timp altor plante; aceste virusuri se numesc virusuri persistente.

Virusurile îşi pot păstra infecţiozitatea în corpul vectorului un timp mai redus (de la

câteva minute până la câteva ore) fiind v. necirculante care se localizează la nivelul aparatului

bucla sau un timp mai îndelungat (până când rămâne în viaţă vectorul) fiind v. circulante, care

intră în aparatul digestiv şi circulator .

4.1.3.3. Răspândirea virusurilor în plantele infectate. După ce ajunge în celula gazdă, virusul

stabileşte un contact intim cu elementele celulei, iniţiind anumite procese biochimice, care diferă

în mod esenţial de procesele biochimice ale celulei neinfectate. Acidul nucleic se separă de

fracţia proteică şi obligă celula gazdă să-şi modifice metabolismul propriu şi să sintetizeze

proteine necesare capsomerelor virusului. Astfel, virusul se multiplică în interiorul celulei gazdă,

formându-se în scurt timp un număr mare duplicate. Virusurile multiplicate se răspândesc apoi în

plantă.

In parenchim, dintr-o celulă în alta, virusul trece prin plasmodesme. Viteza de

translocare a virusurilor în acest ţesut este mică, de maximum 2 mm la 24 ore. In numeroase

cazuri, în urma necrozării celulelor infectate, virusurile se localizează în parenchim şi, ca urmare,

infecţia se manifestă prin simptome locale. Alte specii, din parenchim ajung în nervurile

frunzelor şi, printr-o translocare rapidă în floem, în decurs de câteva zile, produc infectarea

sistemică a întregii plante. Viteza de translocare a virusurilor în floem este rapidă, de exemplu,

VMC în planta de tomate se răspândeşte prin floem cu o viteză de 8 cm/oră. Unele virusuri se

răspândesc şi prin xilem.

29

4.1.4. Simptomologia bolii virotice

In urma pătrunderii în plante, virusurile produc modificarea metabolismului normal al

gazdei şi se înregistrează transformări radicale în morfologia, anatomia şi fiziologia plantei

infectate. Simptomele dezvoltate de virusuri sunt:

Simptome foliare. Sunt foarte diverse şi se manifestă prin decolorarea, necrozarea, deformarea

sau reducerea limbului foliar.

Cloroza. Se manifestă prin îngălbenirea mai mult sau mai puţin pronunţată şi uniformă a

suprafeţei limbului şi este caracteristică virozelor ce afectează sistemul vascular.

Mozaic. Este un simptom ce se caracterizează prin apariţia pe suprafaţa limbului a unor

pete de decolorare de formă şi mărime variabilă.

Pătări inelare. Sunt caracteristice unui grup destul de numeros de virusuri ce atacă

plante lemnoase şi ierboase şi se manifestă sub formă de pete clorotice sau necrotice de

formă circulară.

Deviaţia de la morfologia normală a frunzelor. Se manifestă foarte diferit, în funcţie

de tulpina de virus, planta-gazdă, condiţiile climatice şi alţi factori. Frunzele prezintă

uneori reducerea şi îngălbenirea limbului (frunzele de ferigă la tomate cauzate de virusul

mozaicului castraveţilor), încreţire, încovoiere, răsucire sau apariţia de forme “în

evantai”. Pe frunze apar, în unele cazuri, enaţiuni sub formă de excrescenţe pe nervuri

sau între nervuri sau epinastii (încovoierea limbului către baza peţiolului).

Simptome tulpinale – cele mai frecvente sunt nanismul sau piticirea. Este forma cea mai

frecventă apărută la numeroase plante atacate de virusuri şi constă în reducerea ritmului de

creştere şi scurtarea internodurilor. Plantele apar mai scurte, cu ramuri cu nodurile apropiate sau

cu frunze grupate “în rozetă”.

Simptome florale - apar sub formă de pete pe petale sau pe perigon, la lalelele virozate.

Simptome pe fructe - se manifestă sub formă de pete inelare (”plum-pox”-ul la cais şi prun) sau

sub formă de pete rugoase (mozaicul la castraveţi) sau de pietrificare a fructelor la păr, în urma

atacului de stony - pitt.

La fructele de piersic bolnave de negeire (“peach wart”) apar excrescenţe ce duc la

alterarea aspectului normal al piersicilor şi, deci, la scăderea valorii estetice şi comerciale a

acestora.

Simptome la sistemul radicular - sunt mai puţin cunoscute şi se manifestă prin “necrozarea” şi

distrugerea rădăcinilor, care au ca efect veştejirea plantelor. alteori, rădăcinile au dimensiuni

reduse sau pot fi stimulate în creştere şi devin mult mai dese decât la plantele normale.

30

Lipsa simptomelor - există unele virusuri “latente” care nu produc simptome aparente.

Plantele care nu manifestă simptome vizibile se numesc “purtătoare fără simptome” şi au faţă de

virusurile respective o mare toleranţă.

Mascarea simptomelor - este un fenomen deseori întâlnit la unele plante atacate de virusuri şi

constă în dispariţia temporară a simptomelor sub influenţa condiţiilor climatice şi în special a

temperaturii mai ridicate în timpul verii, ca în cazul “plum-pox”-ului.

Transformări citologice şi anatomice. Virusurile produc la plante anomalii de natură

anatomică şi citologică, cloroplastele sunt mai mici, mai puţin intens colorate şi pe frunze apare

aspectul de mozaic.

Unele virusuri produc necroze la nivelul epodermei frunzei sau necroze şi degenerarea

floemului, scurgeri de gome, lignificarea defectuoasă a lemnului sau acumularea hidraţilor de

carbon în frunze.

Incluziuni celulare - sunt caracteristice unor virusuri şi apar în celulele plantelor infectate.

Incluziunile pot fi de 5-30 μ, deci se pot observa la microscopul optic după colorare, sunt amorfe

sau cristaline şi se pot forma în citoplasmă sau în interiorul nucleului.

4.1.5. Identificarea virusurilor

Identificarea virusurilor fitopatogene se realizează pe baza mai multor caractere, acestea

fiind studiate prin metode şi aparatură specială şi teste specifice.

Studierea caracterelor morfologice. Forma şi mărimea particulelor de virus se studiază

la microscopul electronic. Dimensiunile pot fi determinate şi prin stabilirea limitei de

filtrabilitate. Caracterele morfologice ale virusurilor sunt indicatori de bază în determinare.

Teste folosite în determinarea virusurilor. Literatura de virologie descrie numeroase

teste care pot fi utilizate în determinarea virusurilor. Cele mai importante sunt: testul de diluţie;

testul de inactivare termică; testul de stabilitate; testul de uscare; testul de afide; testul chimic;

teste serologice (ELISA) şi teste biologice - teste pe plante test şi indicator.

4.1.6. Nomenclatura şi clasificarea virusurilor

Nomenclatura virusurilor în prezent încă nu este definitivă, la fel ca şi cunoştinţele

privind acest grup de agenţi fitopatogeni.

Primele denumiri folosite au fost legate de specia de plantă gazdă (de exemplu, mozaicul

tutunului, mozaicul cartofului etc.). JOHNSON (1927) propune folosirea denumiri plantei gazdă

principală, în limba engleză, la care se adaugă cuvântul virus, plus un număr care arată ordinea

cronologică a descrierii virozei, de exemplu Cucumber virus 1. SMITH modifică acest sistem,

31

folosind în locul denumirii engleze a plantei gazdă denumirea ştiinţifică latină a acesteia, de

exemplu Cucumis virus 1. In loc de cifre autorii au folosit pentru sistematizarea virusurilor litere,

de exemplu, virusul X al cartofului, virusul Y al cartofului.

HOLMES adoptă sistemul binominal de nomenclatură: denumirea de gen caracterizând

simptomul, iar cea de specie planta gazdă, de exemplu, Marmor cucumeris.

Astăzi se foloseşte denumirea engleză a plantei gazdă, adăugând simptomul şi apoi

cuvântul virus, de exemplu, Cucumber mosaic virus. Adesea, această denumire se foloseşte

prescurtat, cu iniţialele cuvintelor CMV sau se foloseşte denumirea tradusă în limba ţării, de

exemplu Virusul mozaicului castraveţilor (VMC). In literatura virologică, la descrierea unui

virus se menţionează toate sinonimele.

Clasificarea virusurilor se bazează pe forma nucleocapsidei, tipul acidului nucleic,

numărul de catene al acestuia, vectorul, ş.a., iar caracterele virusurilor sunt exprimate prin

criptograme formate din simboluri dispuse sub formă de patru fracţii care exprimă:

Fracţia 1-a = tipul acidului nucleic / structura acidului nucleic. Simboluri: R = ARN; D

= ADN; 1 = monocatenar; 2 = dicatenar.

Fracţia a 2-a = greutatea moleculară a acidului nucleic, în milioane / procentul acidului

nucleic în particulă.

Fracţia a 3-a = conturul particulei / forma nucleocapsidei. Siboluri: S = sferic; E =

alungit, cu marginile paralele, capete drepte; U = alungit, cu marginile paralele, capete rotunjite;

X = complex.

Fracţia a 4-a = gazda virusului / vectorul virusului. Simboluri pentru gazdă: S= planta cu

sămânţă; Fu = ciuperci; I = nevertebrate. Simboluri pentru vectori: 0 = se răspândeşte fără

vectori; Ac = acarieni; Al = aleurodidae; Ap = afide; Cl = coleoptere; Di = diptere; Ni =

nematozi; Th = tripşi, etc. X = element necunoscut.

De exemplu, criptograma virusului mozaicului tutunului este: R/1 : 2/5 : E/E ; S/O.

4.2. Micoplasmele fitopatogene

Bolile infecţioase produse la plante de micoplasmele patogene au fost practic cunoscute

odată cu bolile produse de virusuri, fiind însă considerate multă vreme boli virotice datorită

asemănării simptomelor şi modurilor de transmitere.

Micoplasmele (Mycoplasma) constituie un grup de microorganisme unicelulare, foarte

heterogene, a căror descoperire s-a realizat odată cu stabilirea cauzelor unei boli foarte grave la

bovine, denumită “pleuropneumonie”, la sfârşitul secolului trecut.

32

Despre prezenţa micoplasmelor fitopatogene în plante a început să se vorbească din anul

1967, când un grup de cercetători de la Facultatea de Agricultură din Tokio, condus de

profesorul ASUYAMA, a comunicat rezultatele cercetărilor intreprinse în cazul plantelor

bolnave de cloroza asterului, nanismul dudului, mătura de vrăjitoare a cartofului. Autorii au

reuşit, în cadrul acestor cercetări, să pună în evidenţă în vasele floemice corpusculi de

micoplasmă, deschizându-se astfel un nou domeniu de cercetare şi punându-se, în acelaşi timp,

bazele unei noi discipline în cadrul ştiinţei care se ocupă cu bolile plantelor.

Dintre cercetătorii de prestigiu din ţara noastră, care printre preocupările lor abordează şi

această problematică, menţionăm pe P.G. PLOAIE, căruia îi aparţine prima publicaţie în acest

domeniu (1973).

4.2.1. Morfologia şi structura micoplasmelor fitopatogene

Din punct de vedere morfologic, micoplamsele fitopatogene sunt foarte heterogene,

prezentând un pleomorfism celular foarte variat, determinant de lipsa membranei celulare care,

la rândul ei, determină forme foarte diferite: sferice, alungite, ramificate etc.

După PLOAIE (1968, 1973), în cadrul micoplasmelor fitopatogene se pot distinge şase

tipuri morfologice de celule:

1. Corpusculi elementari sferici, cu diametrul de 50-100 mμ, cu aspect compact, la care

membrana elementară se distinge destul de greu. Corpusculii elementari se formează din

celule mai mari, prin înmugurire sau fragmentarea terminală a filamentelor.

2. Celule sferice cu diametrul de 100-300 mμ, prevăzute cu membrană elementară vizibilă,

cu conţinut compact, bogate în ribozomi. Aceste celule se formează prin diviziune binară

şi prin creşterea în volum a corpusculilor elementari.

3. Celule mari cu diametrul de 400 mμ – 1 μ, sferice sau ovoide, bogate în ribozomi, cu un

material dens dispus în apropierea membranei celulare elementare şi o reţea foarte fină

de filamente. Aceste celule se formează prin creşterea în volum a celor anterioare.

4. Forme filamentoase de 1-2 μ lungime şi 80-300 mμ, cu membrană elementară evidentă şi

în interior cu ribozomi şi filamente de ADN. Prin strangulare dau naştere la corpusculi

elementari.

5. Formaţii neregulate, reprezentând grupări de celule legate de un suport comun, unele

conţinând în interior alte formaţii tubulare sau sferice.

6. Celule mari cu conţinut foarte dens şi cu incluziuni în interior.

Se desprinde concluzia că în ciclul de replicare elementul esenţial este corpusculul

elementar, care prin creştere poate forma filamente care perlează şi reproduc corpusculi

33

elementari sau poate forma celulă mare ce se divide sau înmugureşte, producând de asemenea

corpusculi elementari.

Din punct de vedere structural celulele de tip micoplamsa sunt prevăzute cu o membrană

trilamelară a cărei grosime variază în funcţie de vârsta celulelor. In interiorul celulelor a fost

detectată prezenţa unui material granular dens, dispus în jurul membranei celulare, iar în centrul

celulelor se observă formaţiuni sferice, care reprezintă ribozomii. La celulele mature se

înregistrează şi o reţea fibrilară are reprezintă filamentele de ADN.

4.2.2. Replicarea şi transmiterea micoplasmelor fitopatogene.

Replicarea micoplasmelor fitopatogene are loc pe mai multe căi, dintre care mai

frecvente sunt creşterea filamentoasă, înmugurirea şi diviziunea binară şi formarea de corpusculi

elementari în interiorul celulelor mari. Procesul de înmulţire are loc în celulele floemice, iar

translocarea se realizează prin porii plăcii ciuruite, suficient de mari în raport cu celulele de

micoplasma, mai ales pentru corpusculii elementari.

Transmiterea şi răspândirea micoplasmelor fitopatogene se realizează în general prin

altoire, prin cuscută şi prin intermediul unor insecte, în special cicade, afide şi acarieni.

4.2.3. Simptome provocate de micoplasme la plante

Micoplasmozele sunt boli sistemice, care conduc o serie de modificări morfologice,

citologice şi biochimice, care se exteriorizează prin procese de hipertrofie, hiperplazie, lăstărire

puternică haotică, malformaţii ale unor părţi şi organe ale plantelor atacate. Dintre simptomele

cele mai frecvente cauzate la plante de micoplasmele fitopatogene menţionăm:

Nanismul caracterizat prin modificări importante ale proceselor de creştere, ceea ce

determină ca plantele să rămână mici, subdezvoltate, fără posibilităţi de a produce recoltă

(nanismul trifoiului).

Ofilirea se datorează replicării rapide a micoplamselor în vasele floemice, blocând

circulaţia sevei în plante, care suferă un proces de debilitate progresivă, se defoliază şi se ofilesc

(stolburul cartofului).

Proliferarea este mai frecventă la pomii fructiferi şi constă în formarea unui mare

număr de lăstari din muguri dorminzi, ramurile atacate primind un aspect de tufă deasă sau

“mătură de vrăjitoare” (proliferarea mărului).

Malformarea poate să cuprindă planta întreagă, frunzele sau florile. In cazul frunzelor,

se constată o reducere puternică, încât plantele atacate îşi schimbă complet aspectul normal

(stolburul cartofului).

34

Cloroza se datorează unor dereglări în biosinteza clorofilei, ca urmare a scăderii cantităţii

de clorofilă, frunzele se decolorează treptat, îngălbenindu-se în întregime (flavescenţa aurie a

viţei de vie).

Virescenţa constă în dezvoltarea cloroplastelor în flori, ceea ce se exteriorizează prin

flori sau inflorescenţe verzi (petale verzi la căpşun).

Filodia constă în transformarea organelor florale în frunze, ceea ce determină ca plantele

cu astfel de simptome să nu producă simptome (filodia trifoiului).

4.3. Bacteriile fitopatogene

Bolile plantelor cauzate de bacterii, cunoscute şi sub denumirea de bacterioze, sunt în

general reduse ca număr, dar, prin pagubele cauzate în anumite condiţii de mediu, pot fi

considerate la fel de importante ca şi cele produse de ciuperci.

Punctul de pornire al cercetărilor în domeniul fitobacteriologiei a fost determinat de

descoperirile senzaţionale realizate de PASTEUR, KOCH şi LISTER în domeniul microbiologiei

(AL. LAZĂR şi colab., 1977). Primele cercetări exprese în acest domeniu au fost efectuate spre

sfârşitul secolului al XIX-lea, cunoscând o amploare însemnată mai ales după cel de-al doilea

război mondial.

4.3.1. Morfologia şi structura bacteriilor fitopatogene

Bacteriile fitopatogene sunt microorganisme vegetale, unicelulare, heterotrofe, parazite

facultative, cu dimensiuni cuprinse între 0,6-4,0 μ lungime (până la 50 μ, la actinomicete) şi 0,3-

1,4 μ lăţime. Majoritatea au formă de bastonaşe (bacili), cu excepţia actinomicetelor, care au

formă filamentoasă.

Bacilii prezintă, în majoritatea cazurilor, prelungiri numite flageli sau cili, ale căror

poziţie şi număr reprezintă caractere de specie şi taxonomie foarte importante. In funcţie de

numărul şi locul de inserţie pe celulă MASSAEA, citat de V. SEVERIN şi colab., 1985,

utilizează următoarele denumiri: atriche (fără cili), monotriche (cu un cil polar), amfitriche (cu

câte un cil la fiecare pol), lophotriche (cu mai mulţi cili la unul sau la ambii poli), peritriche (cu

cili inseraţi pe toată suprafaţa celulei).

Bacteriile filamentoase (actinomicetele) se prezintă sub forma unor filamente subţiri,

flexuroase, ramificate, astfel că aparatul vegetativ al acestora poate fi numit impropriu şi

“miceliu”.

Structura celulei bacteriene este deosebit de complexă şi prezintă următoarele elemente

constituente:

35

Nucleoidul sau echivalentul nuclear este deţinătorul informaţiei genetice a bacteriei şi

este situat, de regulă, în partea centrală. Apare sub formă de granule sferice sau ovale, fără

membrană, fiind legat de membrana citoplasmatică printr-un mezozom. Din punct de vedere

genetic bacteriile fitopatogene sunt haploide.

Citoplasma este reprezentată de un sistem coloidal alcătuit din proteine, nucleoproteine

(ARN), lipide, hidraţi de carbon, apă şi diverşi compuşi minerali. Reacţia citoplasmei este acidă,

pH-ul scăzut datorându-se conţinutului ridicat de ARN.

Membrana citoplasmatică reprezintă bariera osmotică şi selectivă a celulei bacteriene şi

sediul proceselor bioenergetice, preluând rolul mitocondriilor din celulele eucariote. Participă la

formarea peretelui celular şi a cililor, iar împreună cu mezozomii, la replicarea ADN-ului în

timpul diviziunii celulare.

Peretele celular se prezintă ca o structură rigidă, care asigură menţinerea formei celulei

bacteriene. In general, contactul dintre peretele celular şi membrana citoplasmatică este foarte

intim.

Cilii sunt organe filamentoase de locomoţie prin care se realizează deplasarea bacteriilor

fitopatogene. Mişcarea se realizează prin contracţii ritmice şi rapide ale cililor, bacteriile

parcurgând într-o secundă o distanţă egală cu de 10 până la 100 ori lungimea celulei (V.

SEVERIN şi colab., 1985).

4.3.2. Compoziţia chimică a celulei bacteriene

Datorită capacităţii ridicate de adaptare, compoziţia chimică a celulei bacteriene variază,

în anumite limite, în funcţie de condiţiile de mediu.

Apa reprezintă 75-85% din greutatea celulei bacteriene şi se prezintă sub formă de apă

liberă şi legată. Apa liberă constituie un solvent pentru substanţele hidrosolubile şi mediu de

dispersie pentru cele insolubile, iar apa legată este fixată de diverşi compuşi macromoleculari,

prin forţe fizico-chimice.

Substanţele minerale reprezintă circa 2-30% din greutatea bacteriilor uscate. Elementele

principale care compun cenuşa sunt P, K, Na, Ca, Mg, I, Cl, Fe etc., cantitatea acestora variind în

funcţie de natura mediului de cultură.

Acizii nucleici sunt reprezentaţi de ADN şi ARN în proporţii diferite. ADN se găseşte

sub forma unor molecule unice, dublu helicoidale, iar ARN se găseşte în citoplasmă sub formă

de ARN mesager, ARN de transfer şi ARN ribozomal.

36

Proteinele bacteriene sunt constituite din holoproteine, heteroproteine şi cenapse,

reprezentând circa 50% din greutatea uscată a celulei, conţinutul variind în funcţie de vârsta

bacteriilor, de conţinutul şi natura substratului nutritiv.

Glucidele se găsesc în celula bacteriană sub formă de polizaharide şi zaharuri simple,

reprezentând circa 12-18% din greutatea uscată a bacteriei. La exteriorul celulei, bacteriile

fitopatogene sintetizează expolizaharide cu rol în procesul de patogeneză.

Lipidele sunt reprezentate de fosfolipide, glucolipide, lipoproteine şi acizi graşi,

conţinutul nedepăşind 10% din greutatea uscată a celulelor.

Pigmenţii bacterieni sunt substanţe colorate care, în funcţie de natura lor, pot fi

carotenoizi, compuşi chinonici, melanici, pirolici, fenozinici etc. Dacă aceştia rămân în interiorul

celulelor imprimă culori specifice coloniilor bacteriene, iar dacă difuzează în exterior colorează

mediul. Reţinerea sau difuzia reprezintă caractere de specie.

Enzimele sunt destul de variate în cazul bacteriilor şi sunt reprezentate de hidrolaze,

glucozidaze, proteaze şi enzime oxidante, care favorizează descompunerea unor substanţe din

ţesuturile plantelor atacate.

Toxinele sunt produse ale celulelor bacteriene, datorate uneori interacţiunii cu planta

gazdă, care participă la iniţierea şi evoluţia procesului de patogeneză. La unele dintre bacteriile

Gram-negative, toxinele sunt legate structural de celula bacteriană, nu difuzează şi poartă

denumirea de endotoxine. La majoritatea bacteriilor toxinele secretate diferenţiază uşor în mediu

şi poartă denumirea de exotoxine sau toxine adevărate. După simptomele pe care le induc,

toxinele pot fi grupate în toxine necrozante, toxine care produc ofiliri şi toxine care produc

hipertrofii.

Antibioticele sunt substanţe care afectează sinteza proteinelor, stabilitatea ADN, fluxul

energetic şi integritatea membranei celulare ale altor tulpini sau specii de bacterii, având efect

bacteriostatic sau bactericid.

4.3.3. Creşterea şi înmulţirea bacteriilor fitopatogene

Creşterea bacteriilor fitopatogene se caracterizează prin mărirea volumului celular, care

se datorează sintezei substanţelor organice şi sporirii accentuate a conţinutului în apă. In

momentul când aceste procese se întrerup, debutează diviziunea celulară.

Multiplicarea se realizează prin diviziune directă, perpendicular pe axul longitudinal, în

prealabil având loc mărirea volumului şi o alungire considerabilă a celulei bacteriene. Diviziunea

se desfăşoară în trei faze succesive (diviziunea citoplasmei, formarea peretelui celular despărţitor

37

şi separarea celor două celule fiice), realizându-se într-un ritm foarte rapid (în condiţii optime

durata dintre două diviziuni nedepăşind 20 de minute).

Inmulţirea bacteriilor este considerată un proces ciclic, care, în mod convenţional,

cuprinde mai multe faze:

Faza latentă (staţionară) este considerată faza de adaptare la mediu în care numărul de

celule vii rămâne constant sau poate chiar să scadă.

Faza de creştere în volum durează în funcţie de factorii de mediu, conţinutul şi calitatea

mediului de cultură, caracteristicile speciei bacteriene etc.

Faza logaritmică (exponenţială) este caracterizată prin creşterea numărul de celule

bacteriene în progresie geometrică, durata acesteia fiind determinată de specia bacteriană, mediul

de cultură, temperatura, pH-ul, consumul de oxigen etc.

Faza de încetinire a ritmului de creştere se caracterizează prin o diviziune celulară la

intervale mai mari de timp, din cauza acumulării în mediu a unor compuşi metabolici toxici şi

reducerii rezervei de substanţe nutritive.

Faza staţionară. Ca urmare a cauzelor menţionate mai sus, se stabileşte un echilibru

între multiplicarea şi moartea celulelor.

Faza de declin este stadiul în care numărul celulelor vii începe să devină mai mic decât

cel al celulelor moarte.

Faza de moarte logaritmică se caracterizează prin faptul că numărul celulelor vii se

reduce foarte rapid, devenind din ce în ce mai redus.

Faza finală de declin se caracterizează prin supravieţuirea unui număr foarte redus de

celule şi se închei cu “autosterilizarea” culturii.

In condiţii mai puţin favorabile de mediu unele bacterii pot să producă spori de rezistenţă,

în funcţie de aceasta, bacteriile fiind sporogene şi asporogene.

4.3.4. Transmiterea şi răspândirea bacteriilor fitopatogene

Transmiterea bacteriilor fitopatogene se poate realiza prin organe generative ale plantelor

(seminţe, fructe), organe vegetative (altoi, butaşi, bulbi, tuberculi), resturi de plante bolnave, sol

şi plante gazdă intermediare din flora spontană.

La plantele care se înmulţesc prin seminţe, aceasta constituie cea mai importantă cale de

transmitere a bacteriilor. Bacteriile transmise prin seminţe pot fi localizate în interiorul

(endogene) sau la exteriorul acestora (aderente), realizând infecţia odată cu germinarea

seminţelor. În general bacteriile localizate în interiorul seminţelor produc infecţii sistemice, iar

38

bolile poartă denumirea de traheobacterioze (ex. Corynebacterium michiganese). Majoritatea

bacteriilor se pot transmite prin mai multe din căile menţionate.

În timpul perioade de vegetaţie, bacteriile fitopatogene se răspândesc prin intermediul

unor factori fizici şi biotici.

Răspândirea prin curenţii de aer (anemochoră) este mai puţin importantă decât în cazul

ciupercilor şi se concretizează în răspândirea exudatelor uscate la distanţe apreciabile.

Răspândirea prin apă (hidrochoră) se poate realiza pe mai multe căi: prin picăturile de

ploaie sau de apă provenite de la irigarea prin aspersiune, prin apa de la suprafaţă şi din sol, care

diseminează celulele bacteriene la distanţe apreciabile.

Una din căile cele mai importante de răspândire o constituie cea zoochoră, insectele (ex.

albinele şi viespile pentru Erwinia amylovora), nematozii şi moluştele fiind principalii vectori

pentru bacteriile fitopatogene.

Un rol important în răspândirea bacteriilor fitopatogene îl are şi omul, mai ales prin

nerespectarea măsurilor de igienă culturală şi de carantină fitosanitară.

4.3.5. Patogeneza bolilor bacteriene la plante

Procesul de patogeneză cuprinde aceleaşi faze ca şi în cazul celorlalţi agenţi fitopatogeni:

contaminarea, infecţia, incubaţia şi manifestarea bolii. Pătrunderea bacteriilor fitopatogene în

ţesuturi se realizează pasiv, prin deschideri naturale (stomate, hidatode, lenticele, peri foliari) şi

prin deschideri artificiale (leziuni), cauzate de factori de mediu, animale, lucrări de întreţinere

sau răni cauzate de căderea frunzelor. După iniţierea procesului de infecţie, bacteriile încep să

crească şi să se multiplice, invadând spaţiile intercelulare. Infecţiile pot fi localizate (câteva

celule sau porţiuni mici de ţesut) sau sistemice (generalizate în întreaga plantă).

Perioada de incubaţie are o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de condiţiile

climatice şi de fenofazele plantelor gazdă, după care urmează faza de manifestare a bolii.

Principalele simptome prin care se manifestă bacteriozele plantelor sunt caracteristice speciilor

de bacterii care le produc şi sunt reprezentate prin: decolorare a frunzelor, hidroze pătări, arsuri

sau necroze, putregaiuri umede, hipertrofii, proliferări, ulceraţii, ofiliri, râie, etc.

4.3.6. Clasificarea bacteriilor fitopatogene

Problema încadrării sistematice a bacteriilor, în general şi a bacteriilor fitopatogene, în

special, a preocupat pe mulţi oameni de ştiinţă, în prezent fiind acceptată cea redată în tabelul 1.

39

Datorită ipotezelor diverse şi neconcordanţei dintre acestea, în multe lucrări de

specialitate, autorii se rezumă doar la prezentarea familiilor sau chiar numai a genurilor de

bacterii fitopatogene (J. Semal şi col., 1989).

Tabelul 1

Clasificarea bacteriilor fitopatogene ( după J. Semal şi colab. 1989)

Genul Reacţia gram

Culoarea coloniilor (pigmentul) Flageli Simptome

Pseudomonas negativă alb, pigment difuz, fluorescent

lophotriche ofiliri,necroze,

arsuriXanthomonas negativă galben atriche

monotrichelopotriche

necroze

Erwinia negativă alb peritriche putregai umedarsuri

Agrobacterium negativă alb atrche tumori,proliferări radiculare

Corynebacterium pozitivă galben - oranj,roz

atrichelopotriche

ofiliri,ulceraţii

Streptomyces pozitivă variabilă actinomicete pustule suberificate,

gale

4.4. Ciupercile fitopatogene

Bolile infecţioase ale plantelor, produse de către ciuperci, se numesc micoze. Numărul

acestora este deosebit de mare, afectează numerose culturi, putând duce, uneori, la

compromiterea totală a producţiei agricole (se cunosc până în prezent peste 100.000 specii, din

care la noi în ţară peste 8.700).

Împreună cu algele verzi, ciupercile fac parte din grupa plantelor inferioare (Tallophyta).

Spre deosebire de alge, ciupercile sunt lipsite de clorofilă, fiind obligate la un mod de nutriţie

heterotrof şi alcătuiesc o încrengătură aparte - Phyllum Mycophyta sau Fungi.

40

4.4.1. Morfologia ciupercilor

4.4.1.1. Aparatul vegetativ

Aparatul vegetativ al ciupercilor fitopatogene poartă în general denumirea de tal (derivă

de la Thallophyta). În funcţie de treapta de evoluţie filogenetică pe care se găsesc ciupercile

fitopatogene, aparatul vegetativ al acestora prezintă o alcătuire diferită, cel mai simplu fiind

gimnoplastul, iar cel mai evoluat talul masiv. În raport cu modul de alcătuire, acestea poartă

diverse denumiri: gimnoplast, plasmodiu, dermatoplast, sifonoplast, tal filamentos, tal masiv.

Gimnoplastul este format dintr-o masă de citoplasmă fără membrană şi un nucleu. Lipsa

membranei celulare determină ca acest aparat vegetativ să nu aibă o formă proprie. Dezvoltându-

se de regulă intracelular, gimnoplastul ia forma celulei parazitate şi se întâlneşte la ciupercile din

subincreng. Mastigomycotina, fam. Olpidiaceae.

Plasmodiul reprezintă un aparat vegetativ constituit dintr-o masă citoplasmatică

multinucleată fără membrană proprie şi se întâlneşte la ciupercile din subincreng.

Mastigomycotina, fam Plasmodiophoraceae.

Dermatoplastul este un aparat vegetativ format dintr-o celulă cu toate elementele ei

constitutive, prezenţa membranei imprimând dermatolpastului o formă specifică, proprie. Unii

dermatoplaşti au proprietatea de înmugurire, ceea ce determină formarea unor asociaţii de celule

unite, numite cenobii, care apar la suprafaţa mediilor lichide sub forma unor pelicule fine. Acest

tip de aparat vegetativ este caracteristic pentru ciupercile inferioare din subincreng.

Mastigomycotina şi Ascomycotina - fam. Saccharomycetaceae.

Sifonoplastul este aparatul vegetativ caracteristic pentru ciupercile din subincreng.

Mastigomycotina şi este alcătuit din numeroase filamente simple sau ramificate, neseptate, care

conţin citoplasmă şi numeroşi nuclei. Ciupercile saprofite diferenţiază formaţiuni specializate

numite rizoizi, iar cele parazite haustori, prin care îşi extrag hrana de pe substratul pe care se

dezvoltă, respectiv din celulele parazitate. Sifonoplastul se dezvoltă de regulă în spaţiile

intercelulare ale ţesuturilor parazitate.

Talul filamentos se prezintă sub forma unor filamente septate, simple sau ramificate şi

este caracteristic ciupercilor din subincreng. Ascomycotina şi Basidiomycotina (ord. Uredinales

şi Ustilaginales). Sifonoplastul şi talul filamentos sunt denumite şi micelii, iar hifele care le

alcătuiesc se numesc hife miceliene. Se dezvoltă intercelular şi epifit (fam. Erysiphaceae).

Ciupercile care se dezvoltă epifit diferenţiază formaţiuni specializate numite apresori - prin care

se fixează de substratul parazitat şi haustori - prin care îşi extrag hrana din celulele parazitate.

Unele ciuperci al căror aparat vegetativ este talul filamentos, prezintă împletiri de hife

miceliene mai dense sau mai laxe, dând naştere unor ţesuturi false numite plectenchime, care au 41

variate diferenţieri structurale, în funcţie de rolul pe care-l îndeplinesc (plectenchime

meristematice, de protecţie, mecanice, de conducere, de rezervă, de absorbţie, etc.).

Talul masiv este cel mai evoluat tip de aparat vegetativ care se întâlneşte la ciupercile cu

carpofor din subincreng. Basidiomycotina. Este alcătuit, de asemenea, din împletiri de hife

miceliene, mai dense sau mai laxe - plectenchime, cu diferenţieri structurale, asemănătoare celor

menţionate la talul filamentos.

4.4.1.2. Înmulţirea ciupercilor

Înmulţirea ciupercilor fitopatogene se realizează pe trei căi: vegetativă, asexuată şi

sexuată.

Înmulţirea vegetativă se întâlneşte frecvent în natură şi constă în capacitatea pe care o

au anumite fragmente de miceliu de a reproduce ciuperca. Porţiuni din talul filamentos se

polarizează la fel ca butaşii de la plantele superioare şi pot regenera o nouă ciupercă. Pe acest

principiu se bazează efectuarea însămânţării pe medii de cultură a ciupercilor în laboratoare.

Unele ciuperci al căror aparat vegetativ este un tal filamentos se pot înmulţi vegetativ şi

prin celule sau grupuri de celule ce reprezintă modificări comparativ cu celulele obişnuite ale

talului. Astfel de celule se numesc artrospori şi aleurospori.

Artrosporii sunt spori formaţi prin septarea şi apoi fragmentarea simultană a hifelor

sporogene sau a conidioforilor, formând lanţuri simple sau ramificate (ex. Oidium lactis).

Aleurosporii sunt spori cu peretele îngroşat, formaţi terminal, lateral sau intercalar, prin

umflarea conidioforilor sau a unei hife, de care se separă prin 1-2 septe (ex. Aleurisma).

Dermatoplaştii ciupercilor din fam. Saccharomycetaceae înmuguresc, producând nişte

formaţiuni ovoide numite blastospori, iar unele ciuperci, prin formarea plectenchimelor

alcătuiesc scleroţi care se pot înmulţi (ex. Sclerotinia).

Înmulţirea asexuată se realizează prin diferite tipuri de spori, care se formează în

funcţie de stadiile evolutive ale ciupercilor şi de condiţiile de mediu, jucând un rol important în

răspândirea ciupercilor, în special în realizarea infecţiilor secundare.

În funcţie de mobilitatea cestora, pot fi mobili şi imobili. Cei mobili se numesc zoospori,

sunt prevăzuţi cu 1-2 flageli, se formează în zoosporange şi după expulzare înoată în apă (ex.

Synchytrium, Oidium, Pythium, Plasmopara, Pytophtora, etc.). Sporii imobili se numesc

aplanospori, nu sunt prevăzuţi cu flageli, deci nu au capacitatea de a se deplasa în mediul apos

(ex. sporangiosporii la Mucor).

Sporii, în general, se pot forma în interiorul unor organe specializate sau la exterior, pe

nişte suporţi speciali. Prima categorie poartă numele de spori endogeni (endospori), iar a doua

42

spori exogeni (exospori). Ca spori endogeni menţionăm zoosporii (se formează în

zoosporange), sporangiosporii (în sporange) şi ascosporii (se formează în asce după realizarea

procesului de sexualitate). Sporii exogeni se formează pe filamente sau organe specializate care

apar la suprafaţa miceliului. În această categorie intră conidiile, care se formează pe conidiofori

(ex. Mastigomycotina, Ascomycotina şi Deuteromycotina) şi basidiosporii ciupercilor din

subincreng. Basidiomycotina, care se formează pe basidii, după realizarea procesului de

sexualitate.

În funcţie de modul de formare şi de caracterele specifice, sporii care asigură înmulţirea

asexuată poartă denumite denumiri, pentru fiecare clasă de ciuperci. Astfel, unele ciuperci din

subincreng. Mastigomycotina formează zoospori în zoosporange, care ia naştere prin

transformarea întregului aparat vegetativ într-un organ sporifer, fenomen denumit holocarpie.

La ciupercile din celelalte clase, aparatul vegetativ este transformat parţial într-un organ sporifer,

iar fenomenul este denumit eucarpie. Pe aceste organe se diferenţiază spori cu diferite denumiri.

Astfel, la subincreng. Zygomycotina întâlnim sporangiospori, care se formează în sporangi

susţinuţi de sporangiofori iar la unele ciuperci din Mastigomycotina intalnim conidii false şi

adevărate care se formează în zoosporange (gen Pythium).

Ciupercile din subincreng. Ascomycotina şi Deuteromycotina se înmulţesc asexuat prin

spori imobili, exogeni şi caduci, numiţi conidii, care se formează pe conidiofori.

Conidiile sunt foarte variate ca dimensiune, număr de celule, culoare şi formă, dar după

aspectul morfologic se împart în trei categorii: de tip hyphal (hifal), melanconial şi

sphaeropsidal. Conidiile de tip hifal se formează pe conidiofori aerieni, simpli sau ramificaţi,

care uneori pot alcătui mănunchiuri, în care la bază sunt uniţi, aceste formaţiuni numindu-se

coremii (ex. Isariopsis). În alte cazuri conidiile şi conidioforii se grupează formând nişte perniţe

mai mult sau mai puţin bombate, de diferite culori (ex. Fusarium, Monilinia, etc.) numite

sporodochii.

Conidiile de tip melanconial se formează pe nişte conidiofori foarte scurţi, în interiorul

unor lagăre dispuse la suprafaţa lagărului parazitat numite acervuli (ex. Colletotrichum).

Conidiile de tip sphaeropsidal mai poartă numele de picnoconidii sau picnospori şi se

formează în interiorul picnidiilor alcătuite din împletirea hifelor miceliene. Picnidiile sunt nişte

corpuşoare punctiforme, sferice sau ovale, prevăzute cu un por de deschidere, prin care sunt puşi

în libertate picnosporii (ex. Septoria). Picnosporii pot fi uni-, bi- sau pluricelulari.

La ciupercile din subincreng. Basidiomycotina înmulţirea asexuată se realizează tot prin

picnospori, asemănători ca mod de formare cu cei de la Ascomycotina.

43

Tipurile de conidii descrise la subincreng. Ascomycotina se regăsesc şi la ciupercile din

Deuteromycotina, care reprezintă formele conidiene ale majorităţilor ciupercilor din subincreng.

Ascomycotina. Fiecare formă conidiană are o denumire proprie, diferită de denumirea ştiinţifică

a formei perfecte (cu înmulţire sexuată).

Forma, dimensiunea şi culoarea conidiilor, respectiv a ascosporilor şi basidiosporilor

constituie criterii în clasificarea ciupercilor din subincreng. Ascomycotina şi Basidiomycotina,

respectiv subincreng. Deuteromycotina.

Înmulţirea sexuată cuprinde în principal procesele de fecundare şi reducere cromatică.

Prin efectuarea fecundaţiei (plasmogamie) ciupercile trec de la haplofază (n) la diplofază (2n),

iar prin reducţia cromatică aceste organisme vegetale revin de la diplofază la haplofază.

Procesul de fecundaţie constă în unirea a două celule care joacă rolul de gameţi, având

loc două etape succesive: plasmogamia (P) şi cariogamia (K) şi rezultând celula - ou (zeugit),

cu un nucleu diploid (2n). La ciuperci celula zeugit are rol şi de celulă gonotocont, întrucât în

aceasta se realizează şi reducerea cromatică (R).

Procesul de sexualitate poate avea loc prin copularea directă a gameţilor (gametogamie)

sau a gametangiilor, care sunt organe sexuate ce conţin gameţi (gametangiogamie). Dacă

gameţii sau gametangiile sunt identice din punct de vedere morfologic, fecundaţia poartă numele

de izogametogamie sau izogametangiogamie, iar dacă aceştia sunt diferiţi, fecundaţia se

numeşte heterogametogamie sau heterogametangiogamie. La ciupercile superioare înmulţirea

sexuată se realizează prin copularea a două celule vegetative somatice.

În continuare vom prezenta tipurile de înmulţire sexuate pe clase de ciuperci, precum şi

produsul rezultat în urma procesului de sexualitate:

Subincreng. Mastigomycotina :

gameţii sunt reprezentaţi de doi zoospori, fecundaţia este izogametogamie, iar produsul

de sexualitate este un zigozoospor, care se transformă într-un akinetosporange sau spor

de rezistenţă.

copulează două gametangii diferite (anteridie şi oogon), fecundaţia este

heterogametangiogamie (oogamie) iar produsul de fecundaţie se numeşte oospor.

Zigosporul şi oosporul reprezintă organele diploide ale ciupercilor din subincreng.

Mastigomycotina şi joacă rol de organe de rezistenţă

Subincreng. Zygomycotina :

copulează două gametangii identice, fecundaţia este o izogametangiogamie, iar produsul

de sexualitate se numeşte zigospor;

44

Subincreng. Ascomycotina :

ciupercile din familia Saccharomycetaceae (aparatul vegetativ - dermatoplast) prezintă

procesul de sexualitate sub formă de gametogamie;

copulează două gametangii diferite (anteridie şi oogon), fecundaţia este

heterogametangiogamie - ascogamie, iar rezultatul fecundaţiei este asca, în care se

formează ascosporii după reducţia cromatică;

copulează două celule vegetative, fecundaţia se numeşte somatogamie, iar rezultatul este

tot asca şi ascosporii.

Ascele se formează liber la suprafaţa substratului atacat sau în ascofructe, care pot fi formate

prin împletirea hifelor ascogene sau se formează în anumiţi loculi în ţesutul stromatic.

Ascofructele pot fi apotecii (pedunculate sau sesile) şi peritecii (de tip cleistocarp, ascolocular,

ascochimenial).

Apotecia este o fructificaţie larg deschisă, cu un strat fertil pe care se formează asce şi

ascospori. Poate să aibă formă de disc, farfurie (cele sesile) sau de cupă, pâlnie (cele

pedunculate). În interior este căptuşită cu un strat fertil, numit himeniu sau tecium, sub care se

găseşte un alt strat, care la interior poartă denumirea de hipotecium, iar lateral paratecium.

Periteciile sunt ascofructe complet închise (cleistotecii) sau prevăzute cu un por îngust

de deschidere.

Periteciile de tip cleistocarp prezintă un perete propriu, alcătuit din întreţeserea

filamentelor, formând un înveliş pâslos. Ascele şi ascosporii sunt puşi în libertate prin ruperea

peretelui.

Periteciile de tip ascolocular nu sunt prevăzute cu un perete propriu, ele se formează în

ascostromă, în spaţii numite loculi. Ascele se formează pe un strat fertil, la baza periteciei.

Printre asce se formează filamente sterile numite pseudoparafize.

Periteciile de tip ascohimenial au un perete propriu, numit peridie, care se formează

prin diviziunea unor celule, imediat după realizarea procesului sexual. Ascele se formează pe un

strat fertil de la baza periteciei, sau pe toată suprafaţa peretelui intern. Printre asce se formează

filamente sterile numite parafize.

Subincreng. Basidiomycotina

copulează doi picnospori sau două celule terminale ale unor filamente primare,

fecundaţia este o somatogamie, rezultatul se numeşte basidie, pe care se formează

basidiosporii.

45

Basidiile se formează în basidiofructe deschise sau închise, care se numesc carpofori. La

ciupercile din ordinul Ustilaginales şi Uredinales, basidiile se sclerifică şi poartă numele de

clamidospori, respectiv teleutospori, care au rol şi de organe de rezistenţă.

4.4.1.3. Organe de rezistenţă

În timpul perioadei de vegetaţie, când condiţiile climatice sunt favorabile, ciupercile

continuă să vegeteze şi să se înmulţească mai ales pe cale asexuată. În perioade nefavorabile ele

intră într-un stadiu de repaus vegetativ, formând diferite organe de rezistenţă. Pe lângă cele

menţionate ca rezultat al înmulţirii sexuate, se formează organe specializate ca: geme, rizomorfe,

strome şi scleroţi. În aceste organe, filamentele miceliene se deshidratează puternic, iar

citoplasma se îmbogăţeşte în substanţe de rezervă, ca: glicogen, proteine, substanţe grase etc.

Gemele apar ca urmare a modificării celulelor miceliului, filamentele miceliene

prezentând un aspect perlat.

Rizomorfele au aspectul unor cordoane de diferite dimensiuni, formate din împletirea

laxă a hifelor miceliene. Prin intermediul rizomorfelor ciupercile fitopatogene se răspândesc sau

rezistă în sol, dar mai ales pe rădăcinile plantelor parazitate (ex. Armilaria melea).

Stromele sunt nişte formaţiuni cu aspect cărbunos ce apar pe organele parazitate.

Formarea lor precede, de regulă, procesul de înmulţire sexuată a ciupercilor. Stromele se

formează datorită împletirii dense a filamentelor miceliene, acestes pierzându-şi individualitatea.

În interiorul acestora se găsesc loculi în care se formează picnidii cu picnospori sau peritecii cu

asce şi ascospori (ex. Polystigma rubrum).

Scleroţii sunt organe de rezistenţă care se formează prin împletirea foarte densă a hifelor

miceliene, au o culoare neagră şi diferite dimensiuni. De regulă, la suprafaţă sunt formaţi dintr-

un strat cortical dens, format din celule moarte cu membrana puternic îngroşată

(paraplectenchim), iar în interior filamentele sunt împletite mai lax, sunt formate din celule vii

(prosoplectenchim). Când condiţiile devin favorabile, paraplectenchimul crapă, iar

prosoplectenchimul reproduce o nouă ciupercă sau dă naştere la ascofructe.

46

5. PREVENIREA ŞI COMBATEREA BOLILOR

INFECŢIOASE ALE PLANTELOR

Cunoaşterea agenţilor fitopatogeni, a relaţiilor care se stabilesc între aceştia, plata gazdă

şi mediul înconjurător asigură alegerea şi aplicarea celor mai adecvate metode de prevenire şi

combatere a bolilor infecţioase.

Prin lupta integrată se urmăreşte îmbinarea tuturor măsurilor de combatere care se vor

aplica în producţie cu un efort cât mai redus în scopul realizării unor efecte multiple, adică să

realizeze combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, dar şi obţinerea unor culturi superioare

din punct de vedere agrofitotehnic.

In funcţie de momentul aplicării lor, măsurile de combatere pot fi preventive

(profilactice) şi curative (terapeutice). Metodele de combatere preventive se aplică în scopul de

a împiedica producerea infecţiei, deci ele se aplică în mod profilactic, iar cele curative se aplică

după producerea infecţiei şi sunt aplicate deci în scop terapeutic. Măsurile de prevenire şi

combatere a bolilor plantelor deţin rolul de bază deoarece este mult mai uşor să previi o boală

decât să o combaţi după ce a apărut.

In funcţie de natura, rolul şi modul de aplicare, măsurile de prevenire şi combatere, pot fi:

culturale: (agrofitotehnice), biologice, fizico-mecanice, chimice, de carantină fitosanitară etc.

Toate aceste măsuri se aplică integrate armonios, fără ca una dintre acestea să exceleze, ceea ce

se cheamă conceptul de luptă sau combatere integrată.

5.1. Protecţia integrată a culturilor împotriva bolilor

Folosirea excesivă a pesticidelor în agricultură a condus la înregistrarea unor efecte

secundare negative, cum ar fi: poluarea mediului, dezechilibrul agroecosistemelor, distrugerea

florei şi faunei utile, apariţia unor rase rezistente cu virulenţă şi agresivitate sporită, a favorizat

dezvoltarea unor specii până nu demult inofensive şi a determinat mărirea rezistenţei la doza de

pesticide a unor agenţi fitopatogeni.

Specialiştii în protecţia plantelor sunt conştienţi de fenomenele negative ce apar în urma

aplicării abuzive a pesticidelor şi chiar dacă acestea nu sunt catastrofale, totuşi au procedat la

reconsiderarea întregului sistem de combatere practicat. Astfel a apărut ideea protecţiei integrate

a culturilor, care are menirea să înlăture utilizarea exagerată a produselor fitofarmaceutice şi

totodată să înlăture efectele secundare ale acestora.

47

Combaterii integrate îi revine realizarea următoarelor obiective: protejarea mediului,

menţinerea populaţiilor dăunătoare sub pragul economic de dăunare, protejarea speciilor utile

(prădători – paraziţi şi hiperparaziţi), menţinerea echilibrului biologic în agroecosisteme.

In consfătuirile internaţionale ale experţilor în problema combaterii integrate s-a stabilit

că, pentru integrarea şi aplicarea judicioasă a metodelor de combatere este necesară folosirea

următoarelor elemente (LAZĂR şi colab., 1989):

Inventarul principalilor agenţi fitopatogeni, grupându-i pe baza importanţei lor

economice astfel:

Agenţi fitopatogeni principali – adică specii parazite care necesită combatere

permanentă, an de an şi în toată perioada de vegetaţie.

Agenţi patogeni ocazionali, care produc pagube în anumite zone, cu toate că apar în

masă an de an, ei trebuie urmăriţi, pentru a nu se transforma în urma unor activităţi

umane, în specii principale. De exemplu, Phytophthora cactorum, o ciupercă răspândită

în zona caldă, cu importanţă minoră în ţara noastră, în 1976 a fost depistată în judeţul

Vâlcea, într-o plantaţie de măr de peste 100 ha, producând pieirea rapidă a pomilor. Deci,

dintr-un agent patogen ocazional pentru noi, patogenul s-a transformat în specie cheie

pentru bazinul pomicol respectiv (GLODEANU, 1989).

Agenţi patogeni potenţiali – care deşi sunt prezenţi în culturi, nu prezintă importanţă

economică, dar în anumite condiţii pot deveni dăunători. La viţa de vie de exemplu,

agenţi patogeni potenţiali pot fi consideraţi: Capnodium salicinum, Septoria ampelina,

Rosellinia necatrix, Armillaria mellea etc.

Evidenţa frecvenţei agenţilor patogeni în culturi. Prin evidenţă se urmăreşte stabilirea

complexului speciilor de agenţi patogeni ce intră în componenţa unei agrobiocenoze. Se

realizează în fiecare unitate prin controlul fitosanitar periodic, folosind metode adecvate culturii

şi speciilor de agenţi fitopatogeni (vezi îndrumătorul de lucrări practice).

Evidenţa microflorei utile. Se depistează şi se determină speciile hiperparazite şi

antagoniste ale principalilor agenţi patogeni, prezente în zona respectivă, care ar putea fi folosite

în cadrul combaterii biologice. (In prezent acest elemente are o mai mare importanţă practică în

cazul combaterii dăunătorilor animali).

Aplicarea mijloacelor biologice de combatere. Metoda urmăreşte distrugerea

patogenilor sau micşorarea frecvenţei acestora cu ajutorul hiperparaziţilor sau antagoniştilor din

diferite categorii. In prezent este mai extinsă folosirea biopreparatelor produse din diferite grupe

de microorganisme, care acţionează ca antagoniste faţă de diferiţi agenţi fitopatogeni (ciuperci,

bacterii, virusuri).

48

Ameliorarea şi cultivarea de soiuri rezistente. Este una dintre cele mai importante

direcţii de prevenire a atacului agenţilor fitopatogeni. Cultivarea de soiuri sau varietăţi de plante

rezistente la speciile parazite din zonă este un component de bază al protecţiei integrate a

culturilor. In cazul unor boli, care practic nu pot fi combătute prin alte metode, soiurile rezistente

au o importanţă deosebită (ex. râia neagră a cartofului, produsă de Synchytrium endobioticum).

Aplicarea măsurilor culturale de combatere. In conceptul luptei integrate, aplicarea

corectă a măsurilor culturale au un rol important. Prin aceste măsuri, omul modifică condiţiile de

mediu în aşa fel, încât acestea să devină favorabile pentru culturile de plante şi defavorabile

pentru patogeni. Cele mai importante, din punctul de vedere al luptei integrate sunt: alegerea

terenului, lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor, rotaţia culturilor, epoca şi metoda

semănatului, lucrările de întreţinere şi de igienă a culturilor.

Aplicarea mijloacelor fizice şi mecanice de combatere. Aceste metode, chiar dacă în

comparaţie cu altele dau un randament mai scăzut în combaterea directă a patogenilor, pot fi

folosite ca element în cadrul protecţiei integrate. Au avantajul că nu poluează mediul ambiant şi

nici plantele sau părţile de plante comestibile.

Dintre factorii fizici, căldura se foloseşte frecvent în prevenirea patogenilor. Ca metodă

de combatere mecanică, poate fi considerată, de exemplu, adunarea şi distrugerea fructelor

mumifiate din livezi, plantaţii de arbuşti sau viţă de vie etc.

Prognoza apariţiei în masă a agenţilor fitopatogeni şi avertizarea tratamentelor

fitosanitare este considerată printre cele mai importante mijloace de raţionalizare a combaterii

chimice. Elaborarea prognozei şi folosirea ei în organizarea combaterii prin avertizarea

tratamentului, contribuie la stabilirea utilităţii intervenţiei chimice, la stabilirea momentului în

care acţiunea este cea mai eficace, contribuind astfel la sporirea eficienţei economice a

combaterii, precum şi la reducerea poluării inutile a mediului.

Aplicarea mijloacelor chimice de combatere. Elementul de bază, din cadrul combaterii

integrate a patogenilor, care conferă siguranţă în protejarea culturii, îl constituie tratamentele

chimice (BAICU, 1978). Important este însă, ca aplicarea acestora să nu fie abuzivă, ca

pesticidele să fie bine alese, ca tratamentele să fie alternate, să se folosească amestecuri, iar

executarea tratamentelor să fie cât mai corectă.

Măsurile de carantină fitosanitară constituie de asemenea un element important al

luptei integrate. Ele sunt menite să prevină introducerea în ţară a unor patogeni noi sau puţin

răspândiţi, precum şi prevenirea răspândirii unor patogeni din zonele infestate în alte zone.

Cunoscând toate aceste elemente se pot lua măsurile organizatorice necesare, planificând

în fiecare exploataţie agricolă acţiunile de combatere şi asigurând baza materială necesară.

49

5.2. Măsuri organizatorice de prevenire şi combatere a bolilor

In agricultură procesul de producţie este deosebit de complex în corelaţie şi

interdependenţă cu factori naturali, tehnici, economici şi sociali. Buna organizare a acţiunilor de

combatere completează în mare măsură efectul terapeutic al acţiunilor fitosanitare, precum şi

caracteristicile tehnice ale maşinilor cu care se execută tratamentele. Pentru organizarea

corespunzătoare a diferitelor acţiuni, măsurile organizatorice cu caracter fitosanitar, se impun a

fi cunoscute şi respectate.

Structura culturilor şi suprafeţelor cultivate. Pentru stabilirea acţiunilor de prevenire

şi combatere a bolilor, a necesarului de maşini şi materiale, a necesarului de forţă de

muncă etc., se porneşte de la cunoaşterea suprafeţelor planificate a fi cultivate cu diferite

plante, în fiecare exploataţie agricolă.

Arealul de răspândire a bolilor în zona de activitate. Prin sondaje ce se execută în

culturi, după un grafic şi metodologie diferenţiată pe boli şi culturi, se stabileşte frecvenţa

şi intensitatea atacului, se calculează gradul de atac şi gradul de pagubă. Pe baza

rezultatelor sondajelor se alcătuiesc hărţile de răspândire cu indicarea zonelor de infestare

slabă, mijlocie şi puternică şi tabele cu frecvenţa, intensitatea, gradul de atac şi gradul de

pagubă (F%, I%, G.a%) (V. FLORIAN, CARMEN PUIA, 1992).

Pragul economic (limita critică) a atacului. Tratamentele se aplică la un anumit prag de

dăunare. In cazul bolilor de carantină, însă, tratamentele se execută indiferent de

intensitatea atacului, deoarece se urmăreşte lichidarea focarelor.

Intocmirea planului de acţiuni fitosanitare. Acţiunile fitosanitare în agricultură ar fi de

neconceput fără o planificare prealabilă. Anual, la diferite nivele se elaborează planuri de

acţiuni fitosanitare. Aceste planuri cuprind: programe de aprovizionare tehnico-materiale,

programe calendaristice pentru principalele acţiuni; programul de dotare cu maşini

fitosanitare; programul privind asigurarea şi repartizarea forţei de muncă, planuri

financiare etc.

Stabilirea suprafeţelor prognozate a se trata şi a numărului mediu de tratamente . In

funcţie de suprafeţele cultivate cu diferite plante, a intensităţii cu care se manifestă bolile

care prezintă importanţă economică în zona respectivă, se stabilesc suprafeţele ce vor fi

tratate, precum şi numărul de tratamente. Se ia în considerare şi importanţa economică a

diferitelor culturi, prioritate acordându-se culturilor semincere şi pepinierelor.

Stabilirea sortimentului şi a cantităţilor de fungicide necesare. Pe baza cunoaşterii

spectrului de acţiune a fungicidelor disponibile, se stabilesc cantităţile de fungicide

50

necesare, în funcţie de acţiunea specifică asupra agenţilor patogeni prognozaţi în zonă şi

de suprafeţele prevăzute a se trata.

Determinarea necesarului de forţă de muncă, maşini şi utilaje. Se face pornind de la

volumul de lucrări cuprinse în planurile calendaristice a acţiunilor de protecţia plantelor,

avându-se în vedere vârfurile de muncă (perioadele de solicitare maximă a maşinilor şi

forţei de muncă), în aşa fel ca ciclurile de tratamente să se încadreze în durata stabilită

prin avertizare. Vârfurile de muncă cele mai însemnate, în acţiunile fitosanitare, se

înregistrează în lunile mai şi iunie. In aceste perioade, pentru a efectua la timp

tratamentele se poate recurge la adoptarea schimburilor de noapte.

Organizarea judicioasă şi efectuarea la timp a tuturor lucrărilor agrofitotehnice

prevăzute în tehnologia de cultură a plantelor. De mare importanţă este alegerea

terenului potrivit cerinţelor plantelor cultivate, care, dezvoltându-se normal vor deveni

mai rezistente la atacul agenţilor patogeni. Prin respectarea perioadei optime de

semănat se pot preveni atacurile puternice ale unor boli. Recoltarea la timp a culturilor

previne pierderile de recoltă şi formarea samulastrei, care, atunci când apare, este gazdă

pentru diferiţi agenţi patogeni. Intârzierea recoltării favorizează, de asemenea, atacul unor

boli, ca fuzarioza porumbului (Fusarium spp.).

Controlul fitosanitar al culturilor şi al produselor agricole. Controlul fitosanitar al

culturilor se face în mod diferenţiat în funcţie de specie, de faza de vegetaţie, de

specificul bolilor, ţinând seama de factorii de mediu. Produsele agricole depozitate, în

mod special rădăcinoasele, fructele, tuberculiferele trebuie controlate din punct de vedere

fitosanitar, sistematic (săptămânal) pe toată perioada păstrării. Se va întocmi graficul

temperaturii şi umidităţii zilnice, pentru a putea interveni adecvat şi la timp. In baza

controalelor fitosanitare se întocmesc fişe privind starea fitosanitară a culturilor; grafice

privind dinamica bolilor; sinteze anuale referitoare la starea fitosanitară; harta

fitosanitară; din depozite se înlătură focarele cu boli infecţioase etc.

5.3. Măsurile de carantină fitosanitară

Agenţii fitopatogeni nu sunt răspândiţi uniform pe glob, fiecare ocupând un areal al său

specific, de obicei fiind izolaţi geografic de la un continent la altul. Prin schimbul de produse

agricole, de material săditor şi semincer, omul a fost cel care a contribuit în mod conţient la

răspândirea multor agenţi fitopatogeni. Pentru a limita răspândirea unor boli foarte păgubitoare

în cadrul ţării sau de la o ţară la alta, s-au elaborat măsuri de carantină internă şi externă.

51

Carantina fitosanitară internă are drept scop împiedicarea răspândirii şi localizarea

unor agenţi fitopatogeni care provoacă pierderi mari de producţie şi reducerea focarelor lor de

infecţie. Controlul fitosanitar al culturilor se efectuează în diferite faze fenologice ale plantei

gazdă, corelat cu biologia parazitului şi modul în care factorii de mediu favorizează dezvoltarea

acestuia. Controlul fitosanitar trebuie să acorde o atenţie deosebită culturilor semincere, celor din

sere, pepiniere, silozuri, depozite pentru materiale vegetale destinate înmulţirii.

Carantina fitosanitară externă abordează măsuri şi normative menite să împiedice

introducerea în ţară a unor patogeni periculoşi, odată cu importul de produse agricole, care nu au

fost semnalaţi pe teritoriul ţării noastre.

Carantina fitosanitară externă îşi realizează atribuţiile prin intermediul inspectoratelor

vamale de carantină fitosanitară, unde sunt controlate toate produsele agricole care intră şi ies din

ţară, pentru a nu conţine unui dintre agenţii fitopatogeni de carantină internă şi externă.

Activitatea organizatorică a carantinei fitosanitare din ţara noastră este coordonată de

Laboratorul Central de Carantină Fitosanitară, care are ăn subordine inspectoratele teritoriale de

carantină fitosanitară şi inspectoratele de carantină vamală.

In cadrul schimbului de produse agricole, fiecare ţară ţi alcătuieşte o listă de agenţi

fitopatogeni de carantină internă şi externă şi veghează ca aceştia să nu pătrundă pe teritoriul său.

Lista agenţilor patogeni variază de la un an la altul sau de la o perioadă la alta, în funcţie de

dinamica trarnzitării produselor agricole şi a condiţiilor de mediul.

5.4. Cultivarea de soiuri rezistente la boli

Introducerea în cultură a soiurilor rezistente la atacul diverşilor agenţi fitopatogeni

reprezintă una din cele mai puţin costisitoare metode de combatere şi în acelaşi timp nepoluantă.

Problema obţinerii de soiuri rezistente la boli şi dăunători este o problemă actuală,

modernă, bazată pe mecanisme fizico-mecanice, biochimice, genetice ale plantei de cultură

privită ca plantă gazdă.

5.5. Măsuri de igienă culturală fitosanitară

Rolul acestor măsuri este de a înlătura sau reduce focarele de infecţie în scopul asigurării

unei eficienţe maxime a metodelor de combatere care urmează a fi aplicate.

Igiena fitosanitară are un rol determinant pentru culturile forţate din sere, răsadniţe sau

pentru culturile perene (arbori şi arbuşti), prercum şi pentru produsele agricole depozitate.

Principalele măsuri de igienă culturală sau fitosanitară sunt:

52

dezinfecţia uneltelor, mâinilor, echipamentului de lucru al muncitorilor, deoarece un

număr mare de viroze, bacterioze, micoze se transmit prin intermediul acestora în timpul

lucrărilor efectuate în cultură;

adunarea şi distrugerea prin ardere sau prin arături adânci a plantelor şi resturilor de

plante atacate, a fructelor căzute sau rămase pe pom, în scopul reducerii rezervelor

biologice ale paraziţilor;

distrugerea plantelor din flora spontană care pot constitui plante gazdă intermediare

pentru unii patogeni;

curăţirea pomilor de ramurile atacate, de muşchi şi licheni pentru a spori vigoarea

plantelor;

irigarea sau stropirea plantelor cu apă în care nu au ajuns sporii unor agenţi fitopatogeni

periculoşi;

sortarea răsadului astfel încât să fie plantate numai plante sănătoase şi viguroase;

folosirea de altoi proveniţi de la pomii marcaţi din vreme ca fiind sănătoşi;

sortarea în timpul depozitării legumelor şi fructelor şi îndepărtarea celor atacate etc.

5.6. Măsuri agrofitotehnice de prevenire şi combatere a bolilor

Măsurile agrofitotehnice sau culturale de prevenire şi combatere vizează crearea unor

condiţii optime de creştere şi dezvoltare a plantelor, pornind de la realitatea că gradul de atac al

paraziţilor este mult mai redus în cazul plantelor viguros dezvoltate. In acelaşi timp, aceste

condiţii optime creşterii plantelor devin defavorabile dezvoltării agentului patogen.

Alegerea terenului de cultură propice plantei cultivate. Metoda este specifică culturii

plantelor perene ca pomi, viţă de vie, arbuşti, care se înfiinţează pentru o perioadă de mai mulţi

ani şi vizează alegerea terenului cu condiţiile cele mai optime de dezvoltare a plantelor, care

asigură o rezistenţă sporită la boli. Se va evita alegerea terenurilor grele, reci, în care bălteşte apa

etc.

Drenarea terenului. Mulţi agenţi fitopatogeni sunt favorizaţi în dezvoltarea lor de

excesul de umiditate, cum ar fi ciuperca Synchytrium endobioticum sau Plasmopara viticola.

Pentru a diminua infecţiile primare ale acestor paraziţi se impune înlăturarea excesului de apă

prin drenare.

Arătura de vară şi de toamnă se aplică după încheierea unei culturi. Prin intermediul

lor se îngroapă resturile de plante atacate pentru a diminua sursa de infecţie a paraziţilor.

Uneori arăturile sunt precedate de discuiri, prin care se mărunţesc resturile de plante atacate

pentru a grăbi descompunerea lor în sol.

53

Distrugerea samulastrei. Tot prin intermediul arăturilor se încorporează în sol

samulastra care pentru unele specii parazite reprezintă o etapă în ciclul evolutiv. Astfel,

samulastra de grâu realizează trecerea infecţiei cu făinare pe culturile de toamnă, unde parazitul

iernează până primăvara, când ciuperca reia ciclul infecţios. Distrugerea samulastrei prin arături

întrerupe ciclul de viaţă al ciupercii.

Rotaţia culturilor (asolamentul) menţine fertilitatea solului, dar în acelaşi timp

împiedică acumularea tot mai mare în sol de la un an la altul a unor agenţi infecţioşi.

Durata asolamentului este impusă de biologia agenţilor patogeni. Unii agenţi fitopatogeni

ca Erysiphe graminis sau specii ale genului Puccinia îşi păstrează în sol capacitatea infecţioasă

un an, pe când ciuperca Synchytrium endobioticum rezistă în sol chiar opt ani.

Aplicarea raţională a îngrăşămintelor. Alături de rolul lor nutritiv, îngrăşămintele

produc modificări biochimice şi fiziologice în ţesuturile plantelor care modifică raportul gazdă-

parazit în favoarea plantei gazdă. Fertilizarea raţională a culturilor cu îngrăşăminte pe bază de

azot, fosfor şi potasiu impune plantei de cultură vigurozitate şi deci şi rezistenţă mai mare la boli.

Aplicate unilateral şi excesiv, îngrăşămintele cu azot micşorează rezistenţa la boli

deoarece lungesc perioada de vegetaţie în detrimentul maturării, pereţii celulelor sunt mai

subţiri, iar sucul celular este mai diluat. Ingrăşămintele potasice şi fosfatice măresc rezistenţa

plantelor la boli prin îngroşarea cuticulei şi grăbirea maturării plantelor.

Relaţia gazdă-parazit este influenţată şi de aprovizionarea solului cu microelemente ca:

B, Cu, Mn, Mo. Zn, Fe, care prin carenţă sau excesul lor pot provoca boli fiziologice care

favorizează instalarea unor agenţi fitopatogeni.

Cultivarea de soiuri rezistente şi tolerante la boli este cea mai importantă şi economică

metodă de combatere care devine o metodă foarte utilă în cazul speciilor cultivate pe suprafeţe

mari (grâul, porumbul) la care aplicarea de tratamente chimice ar deveni costisitoare.

Boli ca ruginile cerealelor, virozele cartofului, făinarea grâului, mana florii soarelui etc.,

pot fi combătute cu succes prin cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi.

Folosirea de seminţe şi material sănătos. Multe boli se transmit prin seminţe, tuberculi,

butaşi, stoloni, bulbi, altoi, portaltoi etc. culturile din care provin aceste elemente de înmulţire

trebuie să prezinte o stare de sănătate certă. In acest mod materialul semincer şi de plantat va

intra în cultură complet sănătos.

Adâncimea de semănat şi plantat este corelată cu biologia agenţilor fitopatogeni, dar şi

cu prezenţa sau absenţa agentului fitopatogen în sol. Astfel, în zonele unde se manifestă frecvent

mana cartofului, tuberculii trebuie să fie plantaţi la adâncimi mai mari de 10 cm, pentru ca până

54

la această adâncime conidiile (zoosporii) ciupercii Phytophtora infestans pătrund în sol şi

infectează tuberculii nou formaţi.

In cazul mălurii comune a grâului semănatul la adâncimi mai mici, de 5-7 cm, împiedică

germinarea clamidosporilor prin gradul mare de aerisire şi lumina difuză din sol, însă

favorizează atacul de mălură pitică.

Densitatea plantelor. respectarea densităţii optime de semănat creează spaţiul trofic

necesar dezvoltării plantelor şi le conferă astfel o rezistenţă mai mare de boli. In acelaşi timp

plantele beneficiază de o bună circulaţie a aerului pentru menţinerea unei umidităţi optime care

să nu favorizeze atacul agenţilor fitopatogeni.

Perioada de semănat sau de plantat trebuie să fie întotdeauna cea optimă pentru a

permite o bună pornire în vegetaţie a plantelor şi o vigurozitate sporită.

Intreţinerea culturilor. Aplicarea la timp a lucrărilor de întreţinere a culturilor conform

unei agrotehnici raţionale, diferenţiate, asigură plantei de cultură o rezistenţă sporită la boală.

Lucrări ca plivitul, copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor de cultură contribuie la buna

dezvoltare a plantei dar şi la reducerea atacului.

Recoltarea la timp a culturilor poate contribui la stagnarea bolii, dar în acelaşi timp şi

la reducerea pagubelor. Aşa de exemplu, într-o toamnă ploioasă când sunt condiţii propice

avansării putregaiului cenuşiu produs de ciuperca Botryotinia fukeliana, singura măsură de

diminuare a pagubelor o reprezintă recoltarea cu câteva zile mai devreme.

Irigarea culturilor. Rolul irigaţiilor în obţinerea unor producţii intensive şi

superintensive este bine cunoscut. Evoluţia bolilor în culturile irigate este în general diferită

deoarece majoritatea agenţilor patogeni sunt favorizaţi de umiditatea ridicată. Aceasta impune

raţionalizarea regimului de irigaţie, în concordanţă cu fenofazele sensibilităţii plantelor la atacul

patogenilor, dar mai ales să se creeze şi să se cultive, în regim irigat, soiuri rezistente la boli.

5.7. Metode şi mijloace fizico-mecanice utilizate în combaterea bolilor infecţioase

Măsurile de combatere fizico-mecanice deţin pondere scăzută deoarece sunt reduse ca

număr, dar deosebit de importante în combaterea unor boli ale culturilor protejate şi pentru

obţinerea de material săditor liber de viroze. In perspectiva luptei integrate aceste metode îşi vor

extinde utilitatea, fiind economice şi nepoluante.

Acest mod de combatere a bolilor plantelor se realizează prin intermediul unor factori

fizici, cum ar fi căldura, lumina solară, radiaţiile şi electricitatea sau prin folosirea unor simpli

factori mecanici.

55

Tratamente termice (termoterapia) aplicate la seminţe şi material săditor. Căldura

reprezintă astăzi principalul mijloc fizic de combatere a bolilor care se transmit prin sol în sere şi

răsadniţe, de dezinfectare a seminţelor sau de obţinere a materialului săditor liber de viroze.

Alături de temperaturile ridicate şi cele scăzute contribuie la prevenirea şi combaterea

bolilor plantelor horticole. Păstrarea fructelor şi legumelor în depozite special amenajate, unde se

pot asigura temperaturi situate în apropierea temperaturii minime de dezvoltare a paraziţilor (de

obicei 1-30 C) poate împiedica în mod substanţial putrezirea acestora.

Unele boli care se transmit prin sămânţă nu pot fi combătute pe cale chimică deoarece

agentul patogen se găseşte localizat în tegumentul seminţelor sau în interiorul acestora.

Termoterapia se bazează pe termosensibilitatea agentului fitopatogen, corelată cu cea a

embrionului seminţei. Temperatura de inactivare a agentului fitopatogen din sămânţă trebuie să

nu acţioneze asupra energiei şi facultăţii germinative a acesteia.

Tratamentul seminţelor prin căldură se poate realiza prin apă caldă sau aburi calzi

(termohidroterapia) sau cu ajutorul aerului cald (termoterapie).

Folosirea apei calde se utilizează nu numai în combaterea agenţilor patogeni localizaţi în

sămânţă, dar şi în bulbi, tuberculi, tuberobulbi.

Tuberculii de cartofi suspecţi de a fi infectaţi de Phytophtora infestans sau Erwinia

atroseptica se tratează prin submersia lor în apă caldă la temperatura de 45-480 C timp de 4 ore.

Folosirea aerului cald la tratarea seminţelor se face cu multă precauţie pentru că

embrionii acestora suportă mai bine o temperatură ridicată sub formă umedă, în stare de vapori.

S-au obţinut însă bune rezultate în combaterea cu aer cald a unor viroze la stolonii de

căpşuni în scopul obţinerii de material săditor liber de viroze (termoterapie). In mod excepţional,

I. BOBEŞ. (1960) a obţinut rezultate promiţătoare în dezinfectarea seminţelor de grâu şi orz

infectate cu tăciune zburător. Metoda este de perspectivă pentru că nu mai impune uscarea

seminţelor după tratare şi elimină instalarea pe acestea a microflorei saprofite.

Dezinfecţia termică a solului. Mulţi agenţi fitopatogeni îşi reiau ciclul biologic prin

surse de infecţie păstrate în sol, cum este cazul multor boli specifice culturilor forţate.

In această situaţie se impune dezinfectarea solului care se realizează utilizând vapori de

apă fierbinte sau cu ajutorul electricităţii.

Dezinfecţia solului cu vapori de apă. Dezinfectarea termică a solului s-a extins odată cu

mărirea suprafeţelor de sere şi solarii unde se montează conducte perforate prin care trec vaporii

de apă supraîncălziţi. Pe conductele perforate se depune solul afânat care se acoperă cu prelate

sau folii de polietilenă fixate la margine cu greutăţi (pietre, cărămizi, baloţi, saci cu nisip).

56

Vaporii de apă eliberaţi sub presiune prin orificiile conductei trebuie să pătrundă în solul care le

acoperă şi în timp de 2 ore să atingă temperatura de 80-900 C pentru a realiza sterilizarea solului.

Dezinfecţia solului cu apă fiartă reprezintă o metodă fizică de combatere folosită atunci

când este necesară sterilizarea unei suprafeţe mai mici de sol, cum ar fi cea din răsadniţe.

Metoda este avantajoasă şi sigură. Se folosesc 30-40 l de apă fiartă pentru un metru pătrat

de sol săpat în prealabil la adâncimea de 20-30 cm. Apa se deversează treptat pe măsură ce solul

o absoarbe şi se acoperă suprafaţa tratată cu prelate sau folii de polietilenă timp de două ore.

Dezinfecţia solului cu ajutorul electricităţii. Metoda de dezinfectare a solului constă în

aşezarea solului umectat în lăzi în care se introduc electrozi, care alimentaţi electric, ridică

temperatura solului până la 700 C. timp de jumătate de oră se poate realiza sterilizarea solului în

mod uniform datorită posibilităţii de a regla temperatura pe toată perioada sterilizării.

Curenţii electromagnetici sunt şi ei folosiţi în combaterea unor boli ale plantelor de

cultură, cum ar fi decuscutarea. Seminţele plantelor de cultură infectate cu cele de Cuscuta sp.

sunt umectate cu pilitură de fier care aderă uşor la rugozităţile seminţei acestei antofite parazite.

Trecând prin faţa unor electromagneţi, cele două tipuri de seminţe, cele de cuscută vor fi atrase

de forţa electromagnetică odată cu pilitura de fier.

Acţiunea luminii (helioterapia). Unele boli care se transmit prin sămânţă se pot

combate cu succes prin expunerea la soare a seminţelor. Aşa de exemplu arsura bacteriană a

fasolei produsă de Xanthomonas phaseoli se combate prin expunerea la soare timp de 20-30 ore

a seminţelor infectate. De asemenea, tuberculii de cartof destinaţi plantării dacă sunt expuşi în

prealabil la soare au o rezistenţă mai mare al putregaiul uscat şi umed.

Acţiunea radiaţiilor (radioterapia) se bazează pe folosirea diverselor surse de radiaţii

în combaterea bolilor plantelor.

Tratarea tumorilor canceroase de pe puieţii de pomi fructiferi atacaţi de Agrobacterium

radiobacter p.v. tumefaciens cu raze X a dus la inhibarea şi distrugerea acestora fără a fi

stânjenită creşterea plantelor.

Razele Röntgen în doză de 300 r aplicate seminţelor de orz infectate cu ciuperca Ustilago

nuda au determinat scăderea frecvenţei atacului (I. BOBEŞ, 1963).

In mod experimental s-a constat că razele beta, gamma, ultravioletele, infraroşii au

eficacitate în combaterea bolilor plantelor, ceea ce oferă radioterapiei şansa de a fi aplicată mult

mai multă în practică.

57

5.8. Mijloace şi metode biologice de combatere a bolilor (bioterapia)

Combaterea biologică urmăreşte distrugerea agenţilor patogeni sau micşorarea frecvenţei

acestora cu ajutorul duşmanilor lor proprii. Ideea combaterii biologice s-a născut din observaţia

că în biocenozele naturale dăunătorii animali sau vegetali rareori se înmulţesc în aşa măsură ca în

agrobiocenozele artificiale. Acest fapt poate fi explicat prin existenţa unor paraziţi ai paraziţilor,

care împiedică înmulţirea exagerată a speciilor patogene, deci echilibrul biocenotic este reglat de

lanţul trofic. In agrobiocenoze, adică în culturile de plante înfiinţate de om în cadrul practicii

agricole, echilibrul natural al biocenozei se modifică şi se creează posibilitatea înmulţirii

exagerate a patogenilor şi dăunătorilor.

Majoritatea metodelor de combatere biologică a agenţilor fitopatogeni este în prezent

încă în faza experimentală faţă de metodele biologice folosite în combaterea dăunătorilor

animali, care au o extindere mult mai mare în practica protecţiei plantelor.

In viitor însă, în cadrul combaterii integrate a agenţilor fitopatogeni, aceste metode urmează

să ocupe un loc mai important datorită avantajelor mari pe care le prezintă: lipsa de toxicitate

faţă de animale şi oameni, fitotoxicitatea redusă şi caracterul lor nepoluant.

Combaterea biologică se poate realiza prin bacteriofagie, hiperparazitism, prin

antagonismul dintre microorganisme şi prin distrugerea agenţilor fitopatogeni de către insecte.

5.8.1. Bacteriofagia. Unele virusuri au capacitatea de a parazita celulele unor bacterii

fitopatogene pe care le distrug prin liză sau lizogeneză. Datorită însuşirii acestor virusuri de a se

multiplica pe baza nucleoproteinelor furnizate de celula bacteriană parazită a plantei de cultură,

aceasta va fi dezechilibrată metabolic în mod ireversibil şi astfel se produce liza acesteia în

favoarea plantei de cultură (ciclul litic).

Distrugerea de către bacteriofag a bacteriei fitopatogene se poate realiza şi după ce

bacteria parcurge câteva generaţii în planta gazdă alături de bacteriofag (ciclul lizogen).

Fenomenul de bacteriofagie este bine cunoscut în cazul bacteriilor: Agrobacterium

radiobacter pv. tumefaciens, Xanthomonas phaseoli, Bacterium translucens, Corynebacterium

flaccumfaciens. Unii bacteriofagi pot avea acţiune litică asupra mai multor bacterii fitopatogene.

Prin stropirea plantelor de tutun cu bacteriofagul bacteriei Pseudomonas tabaci s-a redus

atacul cu 50%, ca şi în cazul combaterii arsurii bacteriene a fasolei, produsă de Xanthomonas

phaseoli (LAZĂR şi colab., 1989).

Tratamentul cu suspensie de bacteriofagi este greoi, datorită faptului că exudatul

bacterian care înconjoară celula împiedică pătrunderea fagului. Bacteriofagii se administrează

plantelor sub formă de suspensii în care se cufundă seminţele, rădăcinile răsadurilor şi cu

ajutorul cărora se stropesc plantele.

58

5.8.2. Hiperparazitismul. Cel mai firesc mod de combatere biologică a paraziţilor fitopatogeni

este infectarea acestora cu paraziţii lor proprii, adică, cu hiperparaziţi.

Dintre numeroasele specii de ciuperci hiperparazite pe specii de ciuperci fitopatogene,

cele mai comune sunt:

- Cicinnobolus cesatti de Bary care parazitează hifele şi conidioforii slăbiţi sau

îmbătrâniţi ale multor specii de ciuperci din fam. Erysiphaceae. Astfel, spre toamnă, adesea se

observă că hifele de Podosphaera leucotricha de pe frunzele de măr devin cenuşii întrucât în

interiorul lor se găsesc filamentele fine şi picnidiile hiperparazitului menţionat.

- Darluca filum (Biv.) Cast. se localizează pe uredopustulele şi teleutopustulele

numeroaselor specii de rugini, reducând numărul de spori în pustule şi capacitatea de germinare

a sporilor formaţi. Astfel, s-a constatat prezenţa acestei specii în pustulele ciupercilor Puccinia

maydis şi Puccinia recondita.

- Tuberculina maximă Rostes. parazitează picnidiile şi ecidiile de Cronartium ribicola,

iar specia Tuberculina persicina (Ditm) Sacc., ecidiile ruginii părului – Gymnosporangium

sabinae şi a multor altor specii de rugini.

Numeroase specii de ciuperci care trăiesc în sol, parazitează ciuperci fitopatogene care de

asemenea se află în sol. Astfel, hifele de Rhizoctonia pot fi atacate de ciuperci din genul

Trichoderma şi Penicillium, iar scleroţii de Sclerotinia sclerotiorum de către Cornyothirium

minitans.

Antofitele parazite pe plantele de cultură au de asemenea hiperparaziţi. Exemplu, speciile

de Cuscuta pot fi parazitate de ciuperci din genul Alternaria, iar speciile de Crobanche de

ciuperci din genul Fusarium.

Există şi bacterii care atacă unele ciuperci fitopatogene. Astfel, Xanthomonas uredovorus

parazitează uredopustulele ciupercii Puccinia graminis var. tritici.

In scopul combaterii agenţilor fitopatogeni cu ajutorul hiperparaziţilor, aceştia sunt

înmulţiţi pe mediu artificial, stropind apoi plantele de cultură cu suspensie de spori obţinuţi în

culturile artificiale.

5.8.3. Antagonismul dintre microorganisme

Fenomenul de antagonism în cadrul populaţiilor de microorganisme constă în faptul că,

în anumite relaţii, acestea se influenţează reciproc, în sens negativ, rezultatul fiind inhibarea sau

distrugerea unuia sau altuia. Sunt cunoscute relaţii antagoniste între populaţiile a două specii de

ciuperci, a două specii de bacterii sau între o populaţie de ciuperci şi una de bacterie. Cele mai

multe fenomene microbiologice antagoniste au fost sesizate în sol sau pe diferite substraturi

vegetale, ca seminţe şi rădăcini.

59

Mecanismul antagonismului microbian se bazează pe mai mulţi factori, printre care este

importantă concurenţa populaţiilor privind spaţiul, hrana, lumina, principalul factor fiind însă

acţiunea unor substanţe metabolice toxice secretate de microorganismele antagoniste. Unele

specii de ciuperci, cu acţiune antagonistă faţă de specii patogene, pot avea o activitate complexă,

acţionând şi ca antagonist şi ca hiperparazit.

Folosirea antagonismului microbian în combaterea biologică ar fi foarte avantajoasă,

întrucât prin aceasta s-ar evita poluarea mediului cu substanţe chimice.

Cel mai larg spectru de acţiune antagonistă îl prezintă ciuperca Trichoderma viridae pers.

et Fr., în cazul căreia literatura menţionează că peste 80 de ciuperci fitopatogene sunt inhibate în

activitatea lor. Faţă de ciuperca Rhizoctonia solani, manifestă antagonism unele specii din genul

Penicillium şi Aspergillus. Faţă de Fusarium roseum s-a dovedit antagonist specia de bacterie

Bacillus subtilis şi ciuperca Chaetomium glonosum etc.

Microorganismele antagoniste pot fi aplicate prin diferite metode ca: tratarea seminţelor

prin cufundarea acestora în suspensie de spori sau de bacterii sau prin pudrarea seminţelor cu

sporii ciupercii; tratarea plantelor prin cufundarea rădăcinilor în suspensia microorganismului

antagonist; inocularea solului, prin stropirea acestuia cu suspensia microorganismului antagonist

sau înmulţirea antagonistului pe materii organice ca turbă, paie şi apoi încorporarea acestuia în

sol.

5.8.4. Antibioticele sau fungicidele biologice sunt substanţe produse de microorganisme care în

concentraţii foarte mici distrug sau inhibă dezvoltarea altor microorganisme. Aplicate la plante,

antibioticele sunt absorbite de plantă, sunt translocate în toate organele acesteia, persistând timp

mai îndelungat decât în organismul animal (9-10 zile, uneori chiar 40 de zile). Se comportă deci

la fel ca şi fungicidele sistemice.

Folosirea antibioticelor în combaterea bolilor plantelor este avantajoasă datorită faptului

că sunt nepoluante şi se pot aplica în doze foarte mici. Dintre antibioticele folosite în protecţia

plantelor, cele mai comune sunt: penicilina, streptomicina etc. Unele dintre acestea acţionează nu

numai împotriva bacteriilor sau ciupercilor fitopatogene, dar şi împotriva virusurilor.

In combaterea bolilor plantelor aceste produse sunt aplicate sub formă de soluţii, în

concentraţii mici (5-100 mg/litru), prin stropirea plantelor, tratamentele la sol sau la sămânţă.

Astfel, combaterea bolilor plantelor prin antibiotice aparţine mai mult metodelor de combatere

chimică, decât combaterii biologice.

60

5.8.5. Distrugerea agenţilor fitopatogeni de către insecte

Unele insecte, cum sunt dipterele şi larvele lor, preferă ca hrană sporii unor ciuperci care

produc tăciuni, rugini etc. De asemenea, s-a constatat că gărgăriţele au afinitate pentru tulpinile

de cuscută.

5.9. Măsuri chimice de combatre a bolilor infecţioase ale plantelor

(chimioterapia)

In cadrul măsurilor de combatere integrată, chimioterapia joacă un rol deosebit de

important, în unele cazuri, asigurarea sănătăţii culturilor fiind imposibilă fără această categorie

de măsuri. Este foarte important însă să recunoaştem că măsurile chimice nu constituie, în

contextul luptei integrate, ultima posibilitate de combatere, cum se consideră uneori. In cele mai

multe cazuri, ele au un rol preventiv, aşa cum este cazul tratamentelor chimice la sămânţă.

Aplicarea tratamentelor trebuie efectuată ţinând cont de biologia organismului parazit, de

fenofaza de dezvoltare a platei gazdă, acestea în strânsă corelaţie cu factorii pedoclimatici care,

în majoritatea cazurilor, influenţează patogenitatea parazitului, respectiv sensibilitatea sau

rezistenţa plantei gazdă.

Pentru a clasificarea fungicidelor s-au abordat mai multe criterii (Marshall şi Gilet, 1997):

după stadiul de dezvoltare a agentului fitopatogen asupra căruia acţionează: preventive

şi curative:

după locul de acţiune: locosistemice sau de contact şi sistemice;

după modul de aplicare: foliare, pentru tratarea seminţelor, pentru tratarea solului;

după modul de acţiune asupra agenţilor fitopatogeni: fungicide (propriu-zise) şi

fungistatice;

din punct de vedere chimic: substanţe naturale, anorganice, organice de sinteză.

Fungicidele preventive reprezintă majoritatea substanţelor anorganice şi organice care

acţionează asupra sporilor ciupercilor, prevenind astfel răspândirea şi infectarea plantelor.

Intrucât aceste produse nu acţionează asupra miceliului ciupercii, planta infectată nu poate fi

vindecată prin tratamentul cu aceste produse.

Fungicidele curative acţionează atât asupra sporilor cât şi a meceliului ciupercilor,

asigurând vindecarea plantelor infectate.

Fungicidele locosistemice (de contact) sunt substanţe ce acţionează la locul de contact

între miceliu şi fungicid şi sunt mai eficace în cazul ciupercilor ce îşi dezvoltă miceliul la

suprafaţa organelor plantei sau între epidermă şi cuticulă.

61

Fungicidele sistemice sunt reprezentate de acele substanţe a căror acţiune se manifestă

asupra agentului fitopatogen în orice parte a plantei, acestea pătrunzând în organismul platei şi

fiind transportate de sevă în toată planta. Ele prezintă avantajul că în urma unor reacţii chimice

cu metaboliţi ai plantei, rezultă compuşi stabili, cu acţiune endogenă preventivă şi curativă.

5.9.1.Clasificarea fungicidelor după conţinutul în substanţă activă

Din punctul de vedere al substanţei active conţinute, produsele fitofarmaceutice utilizate

în prevenirea şi combaterea agenţilor fitopatogeni care produc boli infecţioase la plantele de

cultură şi cele din for a spontană, ţinând cont de “codexul produselor fitosanitare omologate

pentru a fi utilizate în România (1999)”, se clasifică astfel: anorganice; organometalice;

ditiocarbamaţi şi derivaţi ai tiuranului; derivaţi ai acidului carbamic şi benzimidazoli; chinone;

derivaţi ai benzenului şi fenolului; dicarboximide; amine şi amide; diazine şi hetrocicli diverşi;

triazoli şi imidazoli; diverse; amestecuri; antibiotice; produse biologice.

Fungicide anorganice – sunt reprezentate, în general de fungicide pe bază de sulf şi

cupru, având efecte preventive şi curative, acţionând ca substanţe de contact.

- Sulful şi compuşii săi este recomandat pentru combaterea agenţilor fitopatogeni care produc

făinări la diferite plante de cultură, dintre acestea cel mai frecvent utilizate şi omologate în

România sunt: Fluidosoufre, Kumulus DF, Kumulus S, Microthion special, Polisulfură de

calciu, Sulfomat PU, Sulfomat P, Thiovit etc.*

- Cuprul şi compuşii săi, cuprinde preparate recomandate pentru combaterea manelor,

diferitelor pătări şi a bacteriozelor. Cele mai reprezentative produse sunt: Zeama bordeleză,

Bouille Bordelaise, Champion 50 WP, Funguran OH 50 WP, Kocide 101, Oxicid 50 PU,

Superchamp FL, Turdacupral 50 PU etc.

Organometalice sunt recomandate pentru combaterea unor mane şi pătări (alternarioză,

cercosporiză) şi sunt reprezentate de Brestan 60 şi Brestanid 50.

Ditiocarbamaţi şi derivaţi ai tiuranului sunt reprezentaţi de diverse produse

recomandate pentru combaterea majorităţii bolilor produse de diverse bacterii şi ciuperci,

începând cu cele din subincreng. Mastigomycotina până la cele din grupa Fungi imperfecti.

Enumerăm câteva dintre cele mai mult utilizate: Dithane M-45, Mancozeb 800, Polyram DF,

Tiuram 75 PU, Vandozeb, Ziram 90 WP etc.

Derivaţi ai acidului carbamic şi benzimidazoli. Această grupă cuprinde diverse

fungicide recomandate pentru combaterea unor ciuperci de sol, făinări, complex de boli foliare la

* Notă: Modul şi momentul de aplicare, precum şi dozele sau concentraţiile recomandate sunt prevăzute în “Codexul produselor de uz fitosanitar pentru a fi utilizate în România”, 1999 şi Revista Protecţia Plantelor nr. 41-42/2001.

62

cereale, putregaiuri, ofiliri şi unele pătări: Bavistin DG, Bavistin FL, Benlate 50 WP, Benomyl

50 WP, Carbendazim, Derosal 50 PU, Topsin 70 PU, Metoben 70 PU, Previcur 607 SL,

Proplant 72,2 SL etc.

Chinone. Sunt preferate utilizate în special pentru combaterea unor boli periculoase în

pomicultură, ca rapănul la măr şi păr sau pătarea roşie a frunzelor de prun. Principalul fungicid

este Delan, cu conţinut diferit de substanţă activă (ditianon).

Derivaţi ai benzenului şi fenolului. Fungicidele din această grupă au spectru larg de

combatere (mane, pătări, făinări, rapăn, putregai cenuşiu, monilioze, fuzarioze etc.). Dintre cele

mai des utilizate menţionăm: Bravo, Karathane, Mycoguard.

Dicarboximidele cuprind substanţe cu acţiune principală sau secundară împotriva unor

diverse boli ca: putregaiuri de sol, mane, diferite pătări, putregaiuri cenuşii, monilioze etc.

Formularea acestora cuprinde substanţă activă în diferite concentraţii. Reprezentaţii cei mai

importanţi sunt: Captan, Folpan, Captadin, Merpan, Ronilan, Rovral, Sumilex.

Amine, amide sunt reprezentate de fungicide cu efect asupra manelor (Apron, Curzate,

Galben), bolilor ce se transmit prin sămânţă la cereale (Panoctine), ruginilor (Plantvax), făinări

şi diferite pătări (Saprol) etc.

Diazine şi heterocicli diverşi cuprind în general produse pentru combaterea făinărilor:

Afugan, Bion, Fademorf, Rubigan etc.

Triazoli şi imidazoli. Este o grupă cu numeroase produse cu spectru larg de acţiune,

combătând concomitent mai multe boli (făinare, complex de boli foliare, boli ce se transmit prin

sămânţă, rugini, monilioze, putregaiuri, diferite pătări). Cele mai reprezentative sunt Anvil,

Baycor, Bayleton, Bayfidan, Bumper, Caramba, Divident, Folicur, Granit, Impact, Mirage,

Orius, Punch, Raxil, Score, Sportak, Sumi-D, Systhane, Tilt, Topas, Vectra etc.

Diverse. In această categorie se încadrează fungicide cu diverse substanţe active, care

acţionează asupra numeroase boli produse de bacterii şi ciuperci din majoritatea claselor:

Alfonat, Aliette, Altima, Befran, Chorus, Euparen, Maxim, Stroby etc.

Amestecuri. Pentru o combatere mai eficientă a unor boli şi pentru a se evita apariţia

fenomenului de rezistenţă la fungicide, firmele producătoare au făcut combinaţii de substanţe

active care dau bune rezultate: Acrobat, Alert, Aliette C, Alegro, Altocombi, Baytan

Universal, Brio, Bumper Super, Caroben, Curzate Manox, Divident Star, Konker, Labilite,

Mikal, Mirage F, Patafol, Ridomil MZ, Ridomil Gold, Sisthane C,Tango, Vincit F, Vitavax

200 FF.

Antibiotice. Se utilizează pentru combaterea unor bacterioze, diferite pătări, făinări,

rizoctonioze (ex. Kasumin 2 WP, Kasumin 2L, Validacin).

63

Produse biologice. Ca şi antibioticele, produsele biologice se utilizează pe scară mai

restrânsă, cele omologate în România fiind Trichodex şi Trichosemin.

5.9.2. Metode de aplicare a tratamentelor cu pesticide

Tratamentele chimice necesare combaterii agenţilor fitopatogeni se aplică plantelor de

cultură în diverse faze de vegetaţie, în repaus vegetativ, seminţelor, fructelor, solului, spaţiilor de

depozitare.

Modul de aplicare a tratamentelor chimice este determinat de modul de condiţionare a

produsului fitofarmaceutic şi de cantitatea de substanţă activă care trebuie să fie administrată pe

unitatea de suprafaţă.

Produsele fitofarmaceutice pot fi administrate ca simple substanţe solubile, pulberi

muiabile, concentrate emulsionabile, pulberi pentru prăfuit.

Substanţele solubile sunt de obicei substanţe organice care se solubilizează cu uşurinţă

în apă, cum ar fi sulfatul de cupru.

Pulberile muiabile sau umectabile formează o suspensie fină în apă. Aceste soluţii se

pregătesc în cantităţi mici pentru a nu sedimenta în vasele de depozitare sau în aparatele de

stropit, diminuându-şi astfel concentraţia.

Emulsiile sau concentratele emulsionabile rezultă din amestecul prealabil al substanţei

active cu o substanţă emulsionabilă, după care amestecul se poate dispersa în apă.

Pulberile pentru prăfuit sunt constituite din particule fine de substanţă activă solidă,

capabile să adere pe organele vegetale tratate sau să fie prăfuite pe sol.

Independent de modul de condiţionare a pesticidului, acestea trebuie să ajungă pe

unitatea de suprafaţă în cantitate optimă necesară combaterii, ceea ce reprezintă doza de aplicare

a produsului.

Tratarea plantelor de cultură se face prin prăfuirea sau stropirea lor.

Prăfuirea (pudrarea) trebuie să acopere întreaga plantă cu un praf fin al fungicidului.

Prezintă avantajul că exclude cantitatea de apă necesară solubilizării fungicidelor, evită erorile de

dozare, se pretează la folosirea mai mare a aparatelor de zbor în combatere. Eficacitatea

tratamentelor chimice prin prăfuiri este mai scăzută decât a celor aplicate prin stropiri.

Stropirea (pulverizarea) vizează tratarea organelor aeriene ale plantelor în timpul

vegetaţiei sau în repaus vegetativ, folosind aparate portabile, carosabile, motopulverizatoare,

avioane şi elicoptere.

Stropirile prezintă avantajele eficacităţii mai mar a tratamentelor decât în cazul prăfuirilor

şi consumului mai mic de substanţă activă.

64

In acelaşi timp, stropirile sunt dezavantajoase prin consumul mare de apă pentru

solubilizarea fungicidului, iar aparatura destinată stropirilor este costisitoare.

Respectarea dozei optime de aplicare a produselor fitofarmaceutice la rândul său impune

cantitatea de apă sau alt lichid în care să se dilueze substanţa activă. Aceasta depinde de

capacitatea de pulverizare a aparaturii de stropit folosită, adică de fineţea picăturilor care ajung

pe planta tratată. In funcţie de acest element se folosesc astăzi mai multe norme de aplicare a

dozei optime de combatere.

- Volum normal (VN), folosit la stropiri cu maşini dotate cu motor de joasă presiune

care asigură picături de soluţie cu un diametru de 400-500 ц. In funcţie de cultura tratată şi vârsta

acesteia, se folosesc 800-1200 l/ha.

- Volumul mediu (VM). Este realizat de maşini de stropit cu pompe de presiune

medie. Diametrul picăturilor pulverizate este de 300 ц. Cantitatea de soluţie folosită este de 600-

900 l/ha.

- Volum redus şi ultraredus (VR şi VUR). Tratamentele se fac de obicei cu avioane

sau elicoptere care sunt dotate cu pompe de presiune mare şi duze fine care asigură reducerea

substanţială a cantităţii de lichid la hectar şi a costului de producţie a hectarului tratat.

Mărimea picăturilor pulverizate ajunge la 75-150 ц, astfel că se pot administra cantităţi

de soluţie de ordinul a zeci de litri pe un hectar. Folosind astfel 2-3 l de substanţă activă pentru

un hectar, se pot trata zilnic cu un singur avion 1000-1200 hectare.

Tratamentele cu doze de VR şi VUR asigură intervenţia la momentul oportun în

combatere şi încadrarea corespunzătoare în perioadele de avertizare; se aplică în perioadele când

pământul este ud şi nu permite tratarea mecanizată, pentru a nu tasa terenul.

Tratamentele chimice sunt de obicei energoconsumatoare, de aceea amestecul mai multor

pesticide prezintă avantajul că se poate realiza cu un singur tratament combaterea simultană a

mai multor boli, dăunători şi buruieni.

Amestecarea de fungicide, insecticide şi erbicide este complexă deoarece se pot produce

reacţii chimice nedorite care pot diminua eficacitatea lor sau chiar să inactiveze acţiunea

antiparazitară.

Cercetările în domeniul fitofarmaciei aduc în fiecare an noutăţi în legătură cu

compatibilitatea pesticidelor.

5.9.3. Factorii care influenţează eficacitatea tratamentelor chimice

Eficacitatea şi eficienţa tratamentelor chimice este influenţată în mod substanţial de

respectarea sau nerespectarea unor factori de natură tehnică, tehnologică, climatică etc.

65

Factorii climatici şi tehnologici:

- tratamentul nu se aplică înainte de ploaie, care spală soluţia înainte ca fungicidul să

pătrundă în plantă sau să adere la organele sale atacate;

- încadrarea în perioada de avertizare;

- concentraţia soluţiei şi doza de fungicid trebuie să fie cele recomandate, pentru a

asigura eficacitatea maximă a tratamentului;

- tehnica aplicării corecte a tratamentelor contribuie în mare măsură la sporirea

eficacităţii acestora;

- viteza de deplasare a maşinilor de stropit asigură repartizarea uniformă a produsului

chimic pe întreaga plantă şi pe toate plantele din cultură. Viteza de deplasare nu trebuie să

depăşească 4 km/oră în livezile intensive şi 2 km/oră în livezile clasice;

- duzele folosite la stropit influenţează repartiţia uniformă a soluţiei pe plante, mai ales

în cazul culturilor de arbori şi arbuşti este legată strict de alegerea corectă a duzelor şi reglarea

unghiului lor de pulverizare. Duzele se reglează astfel ca 2/3 din soluţie să ajungă în jumătatea

inferioară a pomului şi 1/3 în jumătatea superioară. In timpul înfloritului pomilor, din contră,

cea mai mare parte din soluţie trebuie să ajungă în partea superioară. In timpul înfloritului

pomilor, din contră, cea mai mare parte din soluţie trebuie să ajungă în partea superioară a

pomului.

- presiunea de pulverizare. Alegerea corectă a duzelor de pulverizare nu satisface

condiţiile unui bun tratament chimic dacă presiunea de pulverizare nu este optimă şi constantă,

aceasta fiind de 6-10 atmosfere. Lipsa corelaţiei dintre presiunea de pulverizare şi diametrul

duzei duce la neacoperirea cu soluţie a vârfului, bazei sau părţii opuse a pomului tratat.

- respectarea compatibilităţii produselor folosite – în cazul combaterii simultane a mai

multor boli şi dăunători.

5.9.4. Toxicitatea produselor chimice folosite în combaterea bolilor plantelor

Folosirea produselor chimice în combaterea bolilor şi dăunătorilor din culturile agricole

are, pe lângă efectul pozitiv asupra recoltei şi unele implicaţii negative asupra celor care vin în

contact cu aceste substanţe, precum şi asupra consumatorilor produselor agricole şi asupra

mediului ambiant. Din acest motiv, în timpul utilizării pesticidelor, trebuie luate cele mai stricte

măsuri pentru prevenirea intoxicării oamenilor şi animalelor, prevenirea poluării produselor

agricole, atmosferei, solului, apelor şi vegetaţiei.

66

Noţiunea de toxicitate se referă la acţiunea nocivă a pesticidelor asupra omului şi

animalelor. Gradul de toxicitate diferă în funcţie de baza chimică, conţinutul în substanţă activă

şi forma de condiţionare a produsului respectiv.

Toxicitatea acută a pesticidelor se stabileşte prin teste pe şobolani şi se notează cu DL50.

Prin DL50 se înţelege doza minimă de substanţă activă, exprimată în mg/kg greutate

corporală, care, administrată pe cale orală la şobolani albi, masculi şi femele, ţinuţi în prealabil la

un post de 24 ore, provoacă moartea a 50% din lotul de animale în cursul perioadei de

observaţie de 14 zile.

In conformitate cu Legea nr. 5/1982, pe baza DL50, pesticidele se clasifică în patru grupe

de toxicitate:

Grupa I – produse extrem de toxice. Cuprinde toate produsele cu DL50 până la 50

mg/kg corp. de asemenea în grupa I intră toate produsele care pot produce intoxicaţii mortale la

om, indiferent de DL50. Produsele din grupa I trebuie să poarte pe ambalaj etichetă scrisă cu

culoare roşie.

Grupa II – produse puternic toxice. Cuprinde produsele cu DL50 cuprinse între 50 şi 200

mg/kg corp. Eticheta pe ambalaj este scrisă cu culoare verde.

Grupa III – produse moderat toxice. In această grupă intră produsele care au DL50 = 200-

1000 mg/kg corp. Poartă eticheta scrisă cu albastru.

Grupa IV – produse cu toxicitate redusă. Cuprinde produsele cu DL50 peste 1000 mg/kg

corp. Sunt etichetate cu culoare neagră.

Incadrarea în grupele de toxicitate a produselor care conţin mai multe substanţe nocive se

face ţinând seama de substanţe cu DL50 cel mai mic.

In cazul când un produs conţine sub 25% ş.a., el poate fi trecut în grupa de toxicitate

următoare, exceptând produsele cu DL50 sub 30 mg/kg corp.

Tot timpul, începând de la fabricaţie şi până la utilizare, produsele trebuie să poarte pe

ambalaj eticheta originală. Produsele din grupele I, II şi III au sub etichetă semnul “cap de mort”

şi “două oase încrucişate”. Produsele inflamabile, în plus, vor purta ca semn distinctiv, o flacără

roşie.

Majoritatea fungicidelor, larg folosite în combaterea bolilor la plante, se încadrează în

grupa a IV-a de toxicitate.

Persoanelor particulare li se pot distribui numai pesticide din grupele III şi IV de

toxicitate. Tratamentele cu produse din grupele I şi II de toxicitate, atât în unităţile de stat, cât şi

în gospodăriile individuale, se execută numai de către echipe specializate, aparţinând societăţilor

autorizate să utilizeze produse din aceste grupe.

67

La tratamentele efectuate cu aeronave se utilizează numai pesticide din grupele II, III şi

IV de toxicitate.

Pe lângă toxicitatea acută, pesticidele prezintă şi o toxicitate cronică, ca rezultat al însumării în

timp a efectelor unor doze mici, repetate. Pentru a preveni acest fenomen se stabilesc “Limite

maxime admisibile” (LMA) de reziduuri în produsele agroalimentare.

5.10. Prognoza şi avertizarea în combaterea bolilor plantelor

Pornind de la ideea că bolile plantelor spre deosebire de cele ale animalelor şi omului se

combat în cea mai mare parte pe cale preventivă şi nu curativă, măsurile de combatere ale

acestor boli nu pot fi concepute fără cunoaşterea biologiei patogenului, a dinamicii apariţiei şi

dezvoltării sale. Cunoaşterea şi folosirea acestor elemente în scopul combaterii reprezintă

prognoza apariţiei şi dezvoltării acestuia în concordanţă cu factorii de mediu, dar şi avertizarea

combaterii într-o anumită zonă şi într-un anumit timp.

In literatura de specialitate şi în practica protecţiei plantelor sunt acceptate pentru acţiunile

de prognoză şi avertizare, următoarele definiţii:

Prognoza este operaţiunea prin care se stabileşte apariţia în masă a unui anumit agent

patogen dăunător, într-o perioadă viitoare, pe un anumit teritoriu.

Avertizarea este operaţiunea de stabilire şi comunicare către unităţile agricole a

momentului sau perioadei de aplicare a tratamentului pentru combaterea unor anumite boli sau

dăunători.

Prognoza şi avertizarea sunt două operaţiuni distincte, care sunt însă în strânsă legătură

între ele, în sensul că, avertizarea se bazează pe prognoză.

In funcţie de perioada la care se referă, prognoza poate fi de scurtă şi de lungă durată.

Prognoza de scurtă durată este elaborată pentru o perioadă de câteva zile sau câteva

săptămâni. Stabileşte data calendaristică a apariţiei în masă a unui anumit agent patogen pe un

teritoriu limitat şi ajută la stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentelor chimice. Pe

baza prognozei de scrută durată se efectuează avertizarea tratamentelor chimice.

Prognoza de lungă durată stabileşte gradul de infestare şi de infecţie cu diferiţi agenţi

fitopatogeni, pe o perioadă mai îndelungată, de câteva luni sau chiar pentru perioada de vegetaţie

următoare. Elaborarea acestei prognoze se bazează pe cunoaşterea rezervelor biologice ale

agenţilor patogeni, a particularităţilor lor biologice şi a dinamicii factorilor de mediu.

Prognoza de lungă durată se referă de obicei la stabilirea normelor de protecţie a

plantelor pe teritorii mari, iar din punct de vedere organizatoric jalonează aprovizionarea

unităţilor agricole cu pesticidele strict necesare viitorului combaterii.

68

In funcţie de teritoriul la care se referă prognoza, aceasta poate fi o prognoză a unei zone

geografice (locală), prognoză la nivelul unei ţări (naţională).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. BAICU, T – 1982, Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor şi limitarea poluării cu

pesticide, Ed. Ceres Bucureşti.

2. BAICU, T. SĂVESCU, A., - 1978, Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor plantelor

agricole, Ed. Ceres Bucureşti.

3. BAICU, T. SĂVESCU, A., - 1986, Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor

pe culturi, Ed. Ceres Bucureşti.

4. BAICU, T., ŞESAN TATIANA – 1996, Fitopatologia agricolă. Ed. Ceres Bucureşti.

5. BOBEŞ, I. – 1974, Atlas de fitopatologie vegetală, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

6. BOBEŞ, I. – 1983, Atlas de fitopatologie şi protecţia agroecosistemelor. Ed. Ceres Bucureşti.

7. CALDVELL, R.M. – 1968, Breeding for general and for specific plant diseases resistance,

Science, 128, 714-715.

8. CEAPOIU, N, NEGULESCU, FLOARE – 1983, Genetica şi ameliorarea rezistenţei la boli a

plantelor, Ed. Academiei, Bucureşti.

9. CORBAZ, R., - 1989, Principes de phytopathologie, Presses Polyth. Et Univ. Romandes.

10. DAVIDESCU, D., DAVIDESCU, VELICICA – 1978, Agenda agrochimică, Ed. Ceres

Bucureşti.

11. FLORIAN, V. – 1994, Fitopatologie generală, Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

12. FLORIAN, V., CARMEN BOARIU – 1992, Lucrări practice de fitopatologie, Tipo

Agronomia, Cluj-Napoca.

13. IACOB VIORICA, PUIU I. – 1998, Fitopatologie agricolă, Agro-Print, Iaşi.

14. KLINKOWSCHI, M., - 19. Pflanziche Virolgie, Berlin.

15. LAZAR, AL şi colab. - Protecţia plantelor cultivate, Ed. Ceres Bucureşti.

16. LAZĂR AL. Şi colab. – 1989, Fitopatologie, Tipo Agronomia, Iaşi.

17. LEFTER GH. – 1983, Agenda fitosanitară, Ed. Ceres Bucureşti.

18. PARLEVLIET J.E. – 1977, Evidence of differential interaction in the polygenic Hordeum –

Puccinia hordei relation.

19. POP, I.V. – 1986, Virusurile plantelor şi combaterea lor, Ed. Ceres, Bucureşti.

69

20. POPESCU GH , - 1993. Fitopatologie, Editura Tehnică, Bucureşti.

21. RAPILLY, F. – 1991, L’epidémiologie en patologie végétale, France, Service des Editions,

Paris.

22. RĂDULESCU, E., DOCEA, E. – 1967, Fitopatologie, E.D.P., Bucureşti.

23. RĂDULESCU, E. şi colab. – 1967, Tratat de fitopatologie agricolă, Ed. Academiei,

Bucureşti.

24. RĂDULESCU, E., NEGRU A., DOCEA, E. – 1973, Septoriozele din România, Ed. Ceres,

Bucureşti.

25. SĂVULESCU OLGA – 1967, Patologie vegetală, E.D.P. Bucureşti.

26. SEMAL, J. – 1989, Traité de Phathologie Végétale. Presses agronomiques de Gembloux.

27. SESAN, TATIANA – 1986 – Ciuperci cu importanţă practică în combaterea biologică a

micozelor plantelor de cultură, Red. Prop. Agr., Bucureşti.

28. SEVERIN, V. şi colab. – 1985, Bacteriozele plantelor cultivate, Ed. Ceres, Bucureşti.

29. WATSON I.A. – 1970, Changes in virulence and population shifts in plant pathogens, Ann.

Rev. Phytopathol., 8, 209-227.

30. x x x - 1999, Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România,

Bucureşti.

48. x x x – 2007, Rev. Protecţia Plantelor, nr. 41-42, Cluj-Napoca.

70