ssb-W: y,

MINISTERUL UFACERJLOR INTERNE ACADEMIA DA FOLIŢIIAPŞtefjan cel Mare"

A A » / y

\ \ C o n f . j i n i v . d i $ I o n G U C E A C V, p <

f 4 / C i l r s e l e i k i e n t a r

d e d r c p ţ V A m t i A u ţ i o n a l

t V 0 - V . . W V o l u m u l I

L

A

C V;i 1342.4 (075.8) G 93

Descricrca CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

G U C E A C , Ion.

Curs elementar de drept constituţional/ Ion Guceac;-.: S.n., 2001 Tipografia "Reclama" Voi. I . - 2 0 0 1 . - p . 280 ISBN 9 9 7 5 - 9 3 0 - 2 6 - 3 342 .4 (075.8) »

Recomandat de Consiliul editorial ;il Academie i de Poliţie "Ştefan cel Mare"

( operlu: S. Digol

IMIN 9975 9 3 0 - 2 6 - 3 © I. Guceac, 2001

Prezentul curs reprezintă un pas important în redarea evolutivă a constituţionalismului din Republica Moldova. în acest context, adoptarea Constituţiei în vigoare a Republicii Moldova este doar punctul de

pornire în direcţia regăsirii în viaţa socială a caracteristicilor statului de drept. Atingerea unor noi valori sociale dictate de Constituţia Republicii Moldova din 1994 trebuie privită ca o activitate complexă, cu diverse dificultăţi de ordin teoretic şi practic.

în aceste condiţii sunt necesare anumite eforturi ştiinţifice speciale pentru cunoaşterea şi interpretarea noilor viziuni juridice care condiţionează deschiderea societăţii noastre spre o veritabilă democraţie constituţională.

Este indiscutabil faptul, că democraţia constituţională implică nu numai consacrarea

principiilor sale în Constituţie, dar şi realizarea în viaţă a acestora, rezultatul final fiind crearea acelei stări rîvnite de constituţionalism care presupune o atmosferă de reciprocitate între societate şi Constituţie.

în sprijinul acestui raport bazat pe principiul reciprocităţii, ştiinţele juridice sînt obligate să

• interpreteze şi să analizeze în contextul zilelor pe care le trăim noile probleme ce ţin de stat şi puterile publice ale acestuia, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, reprezentativitate, parlamentarism.

Elaborarea celor mai multe studii din lucrarea de faţă este rezultatul muncii de un deceniu în calitate de cadru didactic la Academia de Poliţie "Ştefan cel Mare " şi al unor stagii de documentare în străinătate.

Nu am pretins niciodată să fiu un savant absolvit de orice critică, iar ceea ce am scris şi am publicat a fost rezultatul unor eforturi intelectuale pe care mi le-am dorit din suflet. Nici nu pretind la aceea, ca să impun cititorilor un oarecare sistem de adevăruri obiective şi

poziţii indiscutabile. O parte esenţială din aceea ce am intuit să dezvălui în prezenta lucrare sînt numai convingerile mele personale. Există alte concepţii, alte abordări demne de atenţie, la care m-am asociat şi pe care le-am menţionat. Mai mult ca atît, am fost de acord să recunosc şi pentru alte interpretări acelaşi grad de

justeţe. Totuşi am accentuat mai ales lucrurile pentru care am fost convins personal.

In funcţie de posibilităţile de care am beneficiat m-am străduit să demonstrez că şi în Republica Moldova se depun eforturi demne de mare respect în domeniul ştiinţei dreptului constituţional.

Nu ştiu cum vafi apreciată intenţia de a scoate în lumină un curs teoretic pentru a familiariza generaţiile de viitori jurişti cu Dreptul constituţional, dar recomand cu plăcere acest demers ştiinţific studenţilor la Drept şi tuturor celor pasionaţi de acest domeniu.

Autorul

C A P I T O L U L I. D R E P T U L CONSTITUŢIONAL -RAMURĂ DE BAZĂ A SISTEMULUI DE DREPT DIN

REPUBLICA M O L D O V A

I. ABC-ul DREPTULUI

loate fenomenele cu caracter juridic, văzute în lumina relaţiilor u'laliv stabile şi interdependente dintre ele, formează noţiunea de

i .ii in juridic. în literatura de specialitate aceste fenomene au fost " |Milizate în mai multe trepte, printre care: conştiinţa juridică, norme liilidice (dreptul obiectiv), raporturi juridice, instituţii juridice.

Considerat drept cea mai largă categorie juridică, sistemul lin KIIC are ca element esenţial dreptul.

Sintetizînd numeroasele şi diversele definiţii ale dreptului, IMI mulate de către doctrinarii jurişti , putem considera dreptul ca pe o loialitate de reguli de conduită (norme juridice) impersonale, cu • ni.icter general-obligatoriu şi adoptate ori sancţionate de stat, • li urate reglementării normative a relaţiilor sociale. Respectarea lor, III majoritate este benevolă, dar în caz de necesitate aplicîndu-se forţa -l' eonstrîngere a statului.

Dreptul din Republica Moldova ni se prezintă nu ca o U'lomeraţie haotică de norme juridice în vigoare, ci, în primul rînd, ca un ansamblu al acestora, ansamblu ce constituie un sistem bine "i| .mizat şi structurat în anumite părţi interdependente, după anumite > incipii şi criterii.

Se recunoaşte în unanimitate că cel mai mic şi, totodată, cel mai important element al sistemului de drept este norma juridică.

în calitate de element constitutiv al dreptului, norma juridică • <• o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, adoptată "ii sancţionată de către stat (prin intermediul autorităţilor publice), i< Minată reglementării normative a relaţiilor sociale, respectarea • areia este asigurată prin aplicarea forţei de constrîngere a statului.

în funcţ ie de metoda de reglementare (modul în care statul i< tionează asupra unor relaţii sociale) şi obiectul reglementării (un

i mlru de relaţii sociale cu trăsături specifice, care formează un

5

domeniu sau un sector distinct), normele juridice se grupează în ramuri de drept.

La rîndul ei ramura de drept constituie un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, şi care reglementează relaţii sociale cu acelaşi specific, folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.

Unele ramuri de drept, formate dintr-un număr mai mare de norme jur idice şi avînd drept obiect de reglementare un cerc mai larg de relaţii sociale, pot cuprinde în sine subramuri de drept (dreptul locativ - subramură a dreptului civil; dreptul parlamentar - subramura a dreptului constituţional).

In interiorul ramurii de drept normele juridice pot fi consolidate în instituţii juridice.

Instituţia juridică reprezintă totalitatea normelor juridice, care reglementează o categorie separată de relaţii sociale şi fac parte din obiectul de reglementare a unei ramuri de drept, cum ar fi: instituţia dreptului de proprietate din dreptul civil, instituţia căsătoriei în dreptul familiei, instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional.

Scopul urmărit de normele juridice constă în reglementarea normativă a relaţiilor sociale în conformitate cu voinţa deţinătorilor puterii de stat, cu valorile sociale promovate de societatea respectivă, realizîndu-se prin intermediul raporturilor juridice.

Raporturile juridice sunt o categorie de raporturi sociale, reglementate de norme juridice, în cadrul cărora participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii reciproce.

Reinterpretarea noţiunilor de mai sus este necesară şi utilă pentru însuşirea mai eficientă a dreptului constituţional şi a unor probleme legate de această noţiune.

6

II. CONCEPTUL RAMURII DE DREPT CONSTITUŢIONAL

In doctrina juridică contemporană noţiunea de drept nn'.liluţional este concepută şi utilizată cu trei sensuri:

I. Ansamblu de norme juridice care reglementează un cadru • h luminat de relaţii sociale, folosind aceleaşi metode şi care

iiluie o ramură distinctă în sistemul de drept al Republicii M o l d o v a .

.!. Sistem de concepţii, idei şi principii ce au ca obiect de • CM clare normele şi instituţiile dreptului constituţional, precum şi nipml urile juridice care se nasc în procesul de realizare a acestor

ne ştiinţa dreptului constituţional. V Ansamblu de postulate teoretice şi date informative din sfera

M L.iţiilor sociale, reglementate de normele ramurii de drept • • 'iisliluţional - disciplina didactică "Dreptul constituţional".

I iste necesar de menţionat faptul că, pe lîngă noţiunea de drept "ir.iiiuţional, a fost şi mai poate fi întîlnită în calitate de sinonim

M. .(lunea "drept de stat", folosită spre exemplu în Germania (în prezent ţl ii iu începe a intra în uz noţiunea de "drept constituţional")1. în i.iirlc socialiste, cu excepţia Cubei, s-a întrebuinţat noţiunea "drept de lai Odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare, în statele din Europa im lostele republici din URSS termenul "drept de stat" este substituit II 'dreptul constituţional".

Acelaşi fenomen s-a petrecut în fostele state "de orientare '» i.ilistă": Algeria, Benin, Mozambic, Nicaragua, ş.a.

I Inii specialişti în materie operează şi la moment cu ambele nn(luni consecutiv: cea de "drept constituţional" şi cea de "dreptul Mulului".

în Republica Moldova, aflată la etapa incipientă de realizare a • •mceptului statului de drept şi reieşind din principiile formulate în I • i'ca fundamentală, este utilizată pe larg noţiunea de "drept • i >n\iiluţional".

7

După cum am menţionat ceva mai sus, dreptul nu reprezintă o sumă aritmetică a normelor juridice, ci un ansamblu al acestora, ele fi ind organizate într-un sistem.

Dreptul din Republica Moldova este constituit din mai multe ramuri: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul mediului etc.

Ramura principală a sistemului de drept din Republica Moldova este ramura dreptului constituţional, obiectul de reglementare al căreia include cele mai importante relaţii economice, sociale şi politice reglementate de normele juridice.

In literatura de specialitate există o diversitate de opinii ce ţin de definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului. Pentru a ne face o imagine mai clară despre ramura dreptului constituţional şi elementele definitorii ale acesteia vom apela la diferite şcoli naţionale de drept constituţional.

Şcoala română de drept constituţional Profesorul Constantin Stere înţelegea prin drept constituţional

"normele după care funcţ ionează însuşi Statul, organele Statului, principiile de organizare şi funcţionare ale organelor Statului".2

Constantin Disescu definea dreptul constituţional ca "ramură a dreptului care tratează despre organizarea politică a Statului, constituirea suveranităţii şi a puterilor publice".3

George Alexianu* considera dreptul constituţional ca fiind "totalitatea regulilor şi principiilor după care se organizează şi se guvernează un stat".4

* (1897-1946). Eminent jurist, profesor universitar. Din anul 1926 este profesor la catedra de drept constituţional comparat de la Facultatea de Drept din Cernăuţi, iar la 1 octombrie este transferat la Facultatea de Drept din Bucureşti. Din 19 august 1941 pînă la 29 ianuarie 1944 este Guvernatorul civil al Transnistriei cuprinzînd teritoriul dintre Nistru şi Bug. Condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din România la 17 mai 1946 pentru modul în care s-a comportat ca Guvernator Civil al Transnistriei. Cererea de comutare a pedepsei cu moartea în închisoare pe viaţă înaintată regelui Mihai a fost respinsă. Sentinţa Tribunalului Poporului a fost executată la 1 iunie 1946, la închisoarea Jilava.

8

I'uul Negulescu definise dreptul constituţional ca o ramură de -li - pi public care "se ocupă cu organizarea Statului, modul cum se • m mia suveranitatea, împărţirea atribuţiilor suveranităţii între • 'ir mele sau puterile Statului, stabilirea raporturilor dintre aceste i'Hi'ii, precum şi autolimitarea Statului prin garantarea dreptului Individului".5

N. Prisca consideră dreptul constituţional "ansamblul normelor Itirldiee care consfinţesc bazele puterii de stat şi reglementează II la|ule sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii de «I ii adică acele relaţii al căror conţinut îl formează organizarea puterii • 1' .lai în funcţ ie de teritoriu şi populaţie, drepturile şi îndatoririle iiimlaincntale ale cetăţenilor, sistemul de formare, organizare şi lunc|ionare a organelor puterii de stat, sistemul şi principiile de " i fanizare şi funcţionare a organelor administraţiei de stat, organelor linii eatoreşti şi organelor procuraturii".6

Ion Muraru apreciază dreptul constituţional ca fi ind ramura • ii< piului unitar, formulată din normele juridice care reglementează i' laţii le sociale fundamenta le ce apar în procesul instaurării,

• « i • • 7

menţinerii şi exercitării statale a puterii. (icnoveva Vrabie consideră dreptul constituţional drept ramura

imulainentală a dreptului, constituită dintr-un ansamblu unitar de • •••inie, cuprinse prioritar în constituţie, prin care, reglementîndu-se lapoi(urile sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, • aagură înfăptuirea puterii suverane a poporului.8

Ion Deleanu consideră dreptul constituţional un drept "care li a mulează în principii, organizează în proceduri şi consolidează în m .dinţii regimul politic al unei ţări, prin norme specific adoptate de ' 'ipuiul legislativ".9

Şcoala franceză de drept constituţional

I .Luchaire susţine că dreptul constituţional poate avea trei • I' huiţii: definiţia materială a dreptului constituţional, definiţia lutmală a dreptului constituţional şi definiţia pedagogică a dreptului • i instituţional.10 în această opinie se consideră că definiţia materială

(numită şi istorică) a dreptului constituţional se conţine în art. 16 din Declaraţia f ranceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (26 august 1789): "Orice societate în care garanţia dreptului nu este asigurată nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie".

Definiţ ia materială a dreptului constituţional este supusă criticii din următoarele considerente:11

1. Ea nu defineşte dreptul constituţional, ci precizează ce trebuie să cuprindă o constituţie.

2. Ea este o definiţie unilaterală, sprijinindu-se pe conţinutul reglementării şi făcînd abstracţie de forma reglementării, care îi imprimă acesteia supremaţia.

3. Criteriul material de definire poate fi deformant căci, operînd exclusiv cu acest criteriu, unele acte normative ale puterii executive ar putea fi considerate, eronat, ca fiind legi numai din simplul motiv că materia reglementată a dreptului constituţional are ca element de bază supremaţia normelor constituţionale, iar dreptul constituţional, fiind constituit din norme a căror supremaţie se impune faţă de toate celelalte, inclusiv faţă de legislator.

Recunoscîndu-se faptul că normele de drept constituţional au o forţă juridică supremă, se consideră, totodată, că această caracteristică nu este satisfăcătoare pentru a formula definiţia formală a dreptului constituţional. Datorită acestui fapt, şi definiţia formală a dreptului constituţional este supusă criticii din următoarele motive:12

- este o definiţie unilaterală care face abstracţie de la conţinutul reglementării;

- criteriul formal de definire poate fi şi el deformant, o normă juridică urmînd a fi considerată constituţională numai pentru că ea a fost adoptată potrivit unei proceduri specifice, chiar dacă obiectul ei nu are o valoare constituţională, fapt despre care ne vorbeşte conţinutul acestei definiţii.

Definiţ ia pedagogică determină dreptul constituţional drept instrument prin care, în cadrul statului - naţiune, se asigură coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii.

10

Şi această definiţie nu este acceptată, considerîndu-se "laxă şi • il • IA în spaţiul ştiinţei dreptului constituţional, dar ineficientă pentru a N IIIrca ramura de drept în discuţie".13

Jacques Cadart defineşte dreptul constituţional ca "ansamblul normelor de drept care determină compoziţia, mecanismele şi • ompetenţele puterilor organelor superioare ale statului, guvernanţii şi poporul". In opinia autorului aceste reguli au ca scop, în regimurile politice liberale şi democratice, asigurarea supremaţiei dreptului ii lipra guvernanţilor (Parlament, Guvern, Şef de stat) şi, de asemenea, r.upra majorităţii poporului şi, prin urmare, garantarea libertăţii, dominaţia dreptului14

Jean Giequel defineşte dreptul constituţional cape o ramură de drept "obiectul căreia îl formează încadrarea juridică a fenomenelor politice avînd drept scop organizarea în cadrul statului a coexistenţei paşnice a puterii şi libertăţii".15

Şcoala anglo-saxonă de drept constituţional

E.C.S.Wade, G.Godfrey Phillips nu recunosc existenţa unei deliniţii precise a dreptului constituţional, considerînd că această i imură cuprinde normele de drept care reglementează structura principalelor organe de guvernămînt, relaţiile lor cu alte organe şi labileşte principalele lor funcţi i numite "convention".16

Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini constată că dreptul constituţional desemnează "ramura jurisprudenţei care se ocupă cu formarea, structura şi interpretarea constituţiilor".17

Jay M. Shafritz defineşte dreptul constituţional ca "ramură a dreptului care se preocupă cu interpretarea şi aplicarea legii fundamentale a naţiunii".18

Henri Brun, Guy Tremblay consideră dreptul constituţional lamura de drept ce "cuprinde regulile care creează şi reglementează organele mai importante ale statului, adică acelea care edictează legile

I regulile care fixează principiile fundamentale privind raporturile 19 intre stat şi persoane".

11

Şcoala rusă de drept constituţional

O parte din constituţionaliştii ruşi consideră că dreptul constituţional reprezintă un sistem de norme juridice care reglementează statutul juridic al persoanei în cadrul societăţii şi a statului, fundamentul orînduirii sociale, modul de organizare şi activitate a organelor de stat şi autoadministrare.20

A.A. Mişin susţine că dreptul constituţional (de stat) este ramura fundamenta lă de drept, constituită dintr-o totalitate de norme juridice, care determină fundamentul economic al societăţii, forma de guvernămînt şi structura de stat, organizarea, structura şi competenţa organelor supreme şi locale ale puterii de stat şi de administrare, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor şi supuşilor, drepturile electorale şi sistemul electoral.21

A.E.Kozlov consideră că dreptul constiuţional este ramura de bază a dreptului naţional, ce reprezintă un sistem de norme juridice care reglementează organizarea statului, a puterii de stat şi autoadministrării locale,relaţiile dintre individ şi stat.22

In opinia lui A.I.Kovalenko dreptul constituţional evocă voinţa general - obligatorie a poporului multinaţional al Rusiei federative, exprimată într-un sistem de norme jur idico - statale şi asigurată prin forţa coercitivă a statului.23

M.V.Baglai defineşte dreptul constituţional drept o totalitate de norme juridice care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, instituind în acest scop un anumit mecanism af puterii de stat.

Şcoala naţională de drept constituţional

Alexandru Arseni conturează dreptul constituţional ca o ramură "fiind alcătuită din norme juridice care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc."25

Boris Negru susţine că "dreptul constituţional este ramura de bază a sistemului de drept din Republica Moldova, constituită dintr-un

12

rtiiuiiinblu unitar de norme juridice, cuprinse prioritar în constituţie, noi mc ce au forţă juridică supremă şi care reglementează relaţii iot mic fundamentale din domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării cuier ii de stat, consfinţirii şi exercitării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului, convieţuirii statului în comunitatea internaţională de către state, în conformitate cu voinţa <<< (maiorilor puterii de stat".

Alexandru Borodac delimitează dreptul constituţional ca fiind "o lamură de bază a dreptului public şi a întregului sistem de drept, < oiisiituită dintr-un ansamblu de norme de drept unitare, ce o f lcmentează relaţiile fundamentale care apar în procesul instituirii şi rHcrcitării puterii de stat, consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle luiulamentale ale cetăţenilor, determină legătura între un individ şi stat 71 principiile întregului sistem juridic".27

Examinînd definiţiile de mai sus (care, evident, nu sunt unicile), Miitetizînd opiniile privitor la modul de definire a dreptului constituţional, exprimate în literatura juridică din ţară şi de peste hol are, relevăm următoarea concluzie: dreptul constituţional este ramura fundamentală de drept care reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul Mutului, aribuţiile şi responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi Îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

III. S ISTEMUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL.

Noţiunea de sistem cuprinde orice set de elemente ce există într-0 anume relaţie modelată unul faţa de celălalt.28

Ca ramură a sistemului de drept, dreptul constituţional 1 « prezintă, la rîndul său, un sistem de norme şi instituţii juridice care, 111 raport cu sistemul dreptului, apare ca subsistem al acestuia, ca parte" a "întregului". Dreptul constituţional reprezintă un sistem

deoarece:

13

1. Este un ansamblu organizat de norme şi instituţii juridice, avînd acelaşi obiect de reglementare, folosind aceleaşi metode.

2. între normele şi instituţiile sale există legături specifice, astfel încît aceste norme şi instituţii apar ca un complex unitar şi interdependent.

3. între normele dreptului constituţional există o ordine ierarhică; ele se constituie ca părţi componente ale unei construcţii piramidale, la vîrful căreia se găsesc normele Constituţiei.

Prin urmare, sistemul dreptului constituţional cuprinde un ansamblu de norme juridice şi reprezintă o unitate închegată şi ierarhizată de norme instituite de către stat prin Constituţie şi alte acte normative, care reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul statului, atribuţiile şi responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului, asigurînd înfăptuirea puterii depline şi suverane a poporului.

în rezultat, dreptul constituţional reprezintă un sistem complicat care cuprinde un set de elemente interdependente care-i formează structura internă.

S-a constatat deja că elementele constitutive ale sistemului dreptului constituţional sunt principiile fundamentale ale dreptului constituţional, instituţiile juridice ale ramurii de drept constituţional şi normele de drept constituţional.

Principiile fundamentale ale ramurii de drept constituţional. în literatura de specialitate sunt numite şi principii generale ale dreptului, deoarece în majoritatea lor ele derivă din Constituţie şi alte izvoare de drept constituţional.

Prin principii fundamentale ale dreptului constituţional subînţelegem nişte idei cu caracter de mare generalitate sau postulate directoare, cuprinse în conţinutul unor norme juridice, care se bucură de forţă juridică superioară faţă de alte norme juridice şi care, trecînd ca un fir roşu prin întregul sistem de drept, orientează procesul de reglementare normativă a relaţiilor sociale în conformitate cu voinţa deţinătorilor puterii de stat.

14

Principiile fundamenta le ale dreptului constituţional pot fi divizate în două categorii:

- principii consacrate de norme de drept constituţional, care nu jvnerează drepturi şi îndatoriri pentru participanţii la relaţiile de drept constituţional şi nu sunt asigurate întotdeauna cu sancţiuni, dar au în • icclaşi timp o importanţă determinantă pentru restul normelor de drept constituţional. In această categorie se înscriu următoarele principii:

suveranitatea naţională (art.2 din Constituţia Republicii Moldova, art.3 din Constituţia Franţei);

separaţia puterilor (art.6 din Constituţia Republicii Moldova); pluralismul politic (art.5 din Constituţia Republicii Moldova); principiile fundamentale privind proprietatea (art.9 din

( onstituţia Republicii Moldova); unitatea poporului şi dreptul la identitate (art. 10 din Constituţia

Republicii Moldova); universalitatea (art. 15 din Constituţia Republicii Moldova); egalitatea (art. 16 din Constituţia Republicii Moldova); - principii care se conformează totalmente structurii tehnico -

juridice şi logico - juridice a normelor de drept constituţional şi reglementează nemijlocit relaţiile sociale de importanţă primordială.

Asemenea principii sunt: independenţa deputaţilor faţă de alegători (art. 68 din Constituţia

Republicii Moldova, art. 27 din Constituţia Franţei); inviolabilitatea deputatului (art. 70 din Constituţia Republicii

Moldova); imunitatea şefului de stat (art. 81 din Constituţia Republicii

Moldova); înfăptuirea justiţiei (art. 114 din Constituţia Republicii Moldova); publicitatea dezbaterilor judiciare (art. 117 din Constituţia

Republicii Moldova); independenţa judecătorilor Curţii Constituţionale (art. 137 din

('onstituţia Republicii Moldova).

Instituţia juridică de drept constituţional. Ea reprezintă un cadru distinct de norme de drept constituţional, care reglementează iclaţii fundamenta le cu acelaşi specific. In cadrul instituţiilor de drept constituţional pot fi incluse: Statutul juridic al persoanei şi cetăţeanului, Forma de guvernămînt, Structura de stat, Regimul

15

politic, Sistemul electoral, Suveranitatea naţională şi Reprezentarea populară, Controlul constituţionalităţii legilor ş.a.

La rîndul lor, instituţiile juridice de drept constituţional, extinse după volum, pot fi constituite din instituţii juridice mai mici. De exemplu, instituţia sistemului electoral cuprinde instituţia drepturilor electorale ale cetăţenilor şi procedura electorală. Iar procedura electorală, între altele, include în sine următoarele instituţii: f ixarea alegerilor, propunerea candidaţilor, campania electorală, efectuarea alegerilor, constatarea rezultatelor alegerilor etc.

Normele de drept constutuţional. Teoria generală a dreptului ne învaţă că norma juridică este elementul constitutiv al dreptului, care reprezintă o regulă de conduită general obligatorie, instituită ori sancţionată de puterea publică, respectarea căreia este asigurată, în caz de necesitate, de forţa de constrîngere a statului. La rîndul său, norma de drept constituţional este considerată acea normă juridică, care reglementează modul de organizare a societăţii în stat, esenţa, forma şi mecanismul statului, atribuţiile şi responsabilitatea guvernanţilor, drepturile şi îndatoririle fundamer tale ale omului şi cetăţeanlui.

Odată ce normele de drept constituţional fac parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc sistemul de drept al Republicii Moldova, este f iresc faptul, că ele întrunesc toate trăsăturile generale caracteristice normei juridice, adică au un caracter general şi impersonal, sunt instituite de puterea publică şi sunt obligatorii.

Pe timpuri, în literatura juridică de specialitate era susţinută şi promovată aşa-numita teorie a bivalenţei noţiunii de drept constituţional. Conform acestei teorii, dreptul constituţional era conceput în două sensuri:

- dreptul constituţional în sens larg - cuprindea şi norme juridice ale altor ramuri de drept, cum ar fi dreptul administrativ, dreptul penal, procesual penal, dreptul civil, etc...

- dreptul constituţional în sens îngust - cuprindea numai normele cu un obiect de reglementare mult mai limitat.

Astăzi specialiştii în materie nu mai discută despre sensul dublu al conceptului de drept constituţional. La fel se neagă şi existenţa unor componente interne ale dreptului constituţional, şi anume: a dreptului

16

• 'instituţional politic, a dreptului constituţional administrativ, a • li<*plului constituţional jurisdicţional şi a dreptului constituţional «Icinotic.

tlnii autori de drept constituţional susţin că normele de drept • <instituţional nu se conformează structurii logico-juridice a normei lundice, deoarece unora le lipseşte sancţiunea.

Dacă în concepţia teoriei generale a dreptului, norma juridică '"•li* o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie instituită < o i sancţionată de puterea de stat, respectarea căreia este impusă în caz • Ir necesitate prin forţa de constrîngere a statului, atunci susţinerea acestei teze ar duce în mod inevitabil la concluzia, că dreptul 11 instituţional nu este un drept în sensul deplin al cuvîntului, deoarece normele sale, neavînd sancţiuni, nu pot fi aplicate şi rămîn I IC I espectate, ceea ce nu e altceva decît o absurditate.

în majori tatea lucrărilor ştiinţifice în domeniul dreptului constituţional se afirmă ideea, conform căreia norma juridică se distinge de normele obişnuielnice, morale sau de o altă natură prin Iaptul, că respectarea ei este asigurată în ultima instanţă de forţa de constrîngere a statului. Şi dacă această măsură-sancţiunea - se aplică atunci cînd norma nu este respectată de bună voie, (deşi în unele i a muri ea este evidentă), atunci în dreptul constituţional, ea nu este expres evidenţiată.

Această stare a lucrurilor este condiţionată de cîteva împrejurări. în primul rînd, pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o

singură sancţiune. în al doilea rînd, sancţiunile în dreptul constituţional sunt

sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, ievocarea unui organ de stat, declararea unui act normativ ca fiind neconstituţional etc.. .

în al treilea rînd, pentru reglementările de principiu, de largă generalitate, cuprinse în Constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul administrativ, penal, civil.

Ramura dreptului constituţional al Republicii Moldova cuprinde un număr considerabil de norme de drept constituţional care pot fi clasificate conform diferitelor criterii.

17

în dependenţă de sfera funcţională deosebim: - norme constituţionale de reglementare; - norme constituţionale de protecţie. Marea majoritate a normelor constituţionale sunt norme de drept

care reglementează nemijlocit relaţiile sociale fundamentale. Normele constituţionale de protecţie prezintă, în cea mai mare parte a lor, interdicţii ("Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului", consacră art.5, A. 2 din Constituţia Republicii Moldova).

în funcţ ie de natura conduitei pe care o prescriu, normele de drept constituţional se divizează în:

- norme constituţionale de împuternicire sau de competenţă ("Preşedintele Republicii Moldova primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state în Republica Moldova", Constituţia Republicii Moldova, art.86, al.3);

- norme constituţionale onerative (imperative sau categorice), ("Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două lecturi" - art.74, al.l din Constituţia Republicii Moldova).

După caracterul relaţiilor sociale reglementate, normele constituţionale pot fi:

- norme constituţionale materiale ("Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei" - art.53, p.l din Constituţia Republicii Moldova).

- norme constituţionale procesuale ("Preşedintele Parlamentului se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaţilor aleşi pe durata mandatului Parlamentului . . ." , -art.64, A. 2 din Constituţia Republicii Moldova).

După durata acţiunii în timp a normelor de drept constituţional acestea pot fi: permanente, temporare, excepţionale.

în literatura de specialitate normele de drept constituţional mai sunt divizate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocită.2 9

18

In ( alegoria normelor cu aplicaţie mijlocită sunt incluse normele »t «]n pl constituţional care consacră reglementări de principii şi Mpniiii aplicarea nemijlocită a cărora sunt necesare norme jur idice din jli> iiiniiiii de drept.

Noi inele cu aplicaţie nemij loci tă sunt acele norme de drept n iiiujional care reglementează în mod direct şi nemijlocit relaţiile

MU ||||<i, Normele de drept constituţional se realizează printr-un II MII care constituie totalitatea mijloacelor, formelor ,

pun i dcclor, metodelor care contribuie la încadrarea normelor de drept 11ne.)Kuţional în sistemul normelor juridice şi în reglementarea Mfci nnilivă a relaţiilor sociale.

( oncluzionăm cu teza că normele de drept constituţional se i • I 'IHÎSC de toate celelalte norme de drept:

prin obiectul lor, deoarece prin intermediul acestora se n i*l* montează relaţii din domeniul instituirii şi exercitării puterii de "llll,

ele constituie fundamentu l juridic al puterii politice. Prin elaborarea şi realizarea normelor şi principiilor de drept

mir.liluţional se înfăptuieşte conducerea societăţii la cel mai înalt nivel.

In literatura de specialitate problema referi toare la sistemul i" piu lui constituţional şi structura acestuia este tratată şi din alt

iiuţ'.lii. Astfel, ca părţi componente ale sistemului dreptului

'.liluţional, normele acestuia sunt grupate în anumite categorii, în >1' prudenţă de raporturile sociale pe care le reglementează.

Se consideră că asemenea categorii de norme şi instituţii structura internă a sistemului dreptului constituţional şi

uniune: I. Reglementarea organizării sociale a Republicii Moldova

(miele normative ce reglementează baza economică şi structura .IM llllă).

19

2. Reglementarea tipului şi funcţi i lor statului, organizarea şi funcţ ionarea aparatului de stat, organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia.

3. Consacrarea şi garantarea drepturilor şi obligaţiilor fundamenta le ale cetăţenilor.

4. Stabilirea modului de formare, organizare şi funcţ ionare a autorităţilor publice.

Categoriile menţionate mai sus nu au o existenţă autonomă, ele fi ind părţi constitutive ale aceluiaşi întreg, interacţionînd în scopul asigurării funcţii lor ramurii de drept constituţionl.

IV. OBIECTUL ŞI M E T O D E L E DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Independenţa dreptului constituţional în orice sistem de drept este determinată de specificul relaţiilor sociale reglementate şi care formează obiectul de reglementare a acestei ramuri. Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului constituţional sunt piatra de temelie în organizarea statală a societăţii, aflîndu-se într-un raport direct cu procesul de realizare a puterii de stat.

Aşadar, obiectul raporturilor de drept constituţional, îl constituie relaţiile sociale ce apar în cadrul activităţii de organizare a societăţii în stat şi de exercitare a puterii de stat, relaţii cu privire la baza economică şi structura socială, cu privire la forma şi funcţii le statului, organizarea şi funcţionarea mecanismului de stat, organizarea administrativă a teritoriului, stabilirea şi garantarea drepturilor fundamenta le ale omului şi cetăţeanului. Obiectul dreptului constituţional cuprinde 2 categorii de relaţii:

1. Relaţii cu o dublă natură juridică, adică relaţiile care, fiind reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţii, devenind implicit şi raporturi de drept constituţional

2. Relaţiile specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţinal.

20

V1111 obiectul dreptului constituţional cuprinde relaţiile sociale care lltli tiii .lt ic în cadrul activităţii de instituire şi organizare a puterii de Mm v1 ' privesc bazele organizării şi exercitării acestuia.

Vorbind despre obiectul nemijlocit al ramurii de drept mim 111 nponal, identificăm un triplu obiect sau trei mari componente t> 'lh pi ului constituţional.30

I I )reptul constituţional instituţional, care are ca obiect Iflillpuii.d instituţiile politice, precum şi fundamentele instituţiilor Ittllilnl-.liative şi jurisdicţionale.

' I )reptul constituţional normativ sau fundamental , care are ca hN< ' i MNcmul superior dreptului sau sistemului normativ.

i I )reptul constituţional substanţial sau relaţional, care are ca Util i ' i dicpturile şi libertăţile fundamentale .

In leoria generală a dreptului se afirmă că, pe lîngă obiectul de FT<M I T I IU - II tare, ramurile de drept se disting între ele şi după metoda »l»> • i r.U'iiicntare a relaţiilor sociale.

< i şi alte ramuri, dreptul constituţional aplică un arsenal propriu ti? nu imlc şi procedee.

< i ramură a dreptului public, dreptul constituţional, în marea Mstifi n.iii' a cazurilor, foloseşte metoda imperativă în reglementarea o l ipiloi sociale, care-i constituie obiectul său şi care nu permite nici o rtlwi. n de la dispoziţiile normelor de drept constituţional.

In unele cazuri dreptul constituţional reglementează relaţiile " ul. lundamentale prin metoda dispozitivă. Esenţa acestei metode

i' i' idt montare constă în acordarea drepturilor subiecţilor de drept n liluţional de a săvîrşi acţiuni concrete, determinate de

It «narea manifestărilor de voinţă ale acestor subiecţi. Mt-loda se aplică în cazul reglementării statutului juridic al

H I nunei şi, uneori, în cazul determinării atribuţiilor unor autorităţi •nhHcd.

21

V. RAPORTURILE DE DREPT C O N S T I T U Ţ O N A L

în literatura juridică de specialitate raportul juridic este definit ca "acea legătură socială reglementată de norma juridică, conţinînd un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi şi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale".31

Dat fiind faptul că normele de drept constituţional, ca şi celelalte norme juridice, nu reprezintă un scop în sine, ci sunt destinate să reglementeze relaţii sociale fundamentale , ele contactează cu realitatea socială prin intermediul raporturilor juridice constituţionale.

Această categorie de raporturi juridice este reglementată de normele constituţionale - norme enunţate de organul reprezentativ şi unica autoritate legislativă - Parlamentul Republicii Moldova, în condiţiile unei proceduri speciale. Aici trebuie de menţionat că, deşi majori tatea raporturilor de drept constituţional sunt purtătoare ale acestui atribut, există şi raporturi de drept constituţional, a căror premisă jur idică nu îl constituie o normă constituţională - în sensul indicat mai sus - ci alte norme juridice emise de alte organe ale statului şi în condiţiile altor proceduri (numai atunci cînd ele reglementează raporturi sociale ce au calitatea de a fi elemente constitutive ale activităţii de instituire şi exercitare a puterii de stat).

Pentru a formula definiţia completă a raporturilor de drept constituţional, trebuie să abordăm şi să lămurim trăsăturile definitorii ale acestora:

- Raportul de drept constituţional este raport social, care se naşte, se desfăşoară şi se stinge numai între oameni - persoane fizice luate individual sau grupate în colective, pe de o parte, şi o autoritate publică, pe de altă parte.

- Raportul de drept constituţional este un raport de voinţă. Caracterul voliţional ai raportului de drept constituţional este

condiţionat de faptul că aici intervine, pe de o parte, atît voinţa autorităţii statale, exprimată în conţinutul normei de drept constituţional, cît şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul de drept constitutional.

22

Raporturile de drept constituţional iau naştere, se •k< l.işoiiră şi se sting în cadrul unor relaţii sociale de o importanţă tlt oNchită.

Sintetizînd cele menţionate mai sus, putem conchide că • iiM»i turilc de drept constituţional sînt o categorie a raporturilor juildlcc voluţionale, reglementate de normele de drept i oii .liluţional care se nasc, se desfăşoară, se sting în domeniul •. laţ iilor sociale ce ţin de organizarea societăţii în stat şi în cadrul mi oi a participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi ul»llr.ii(ii, care le determină conduita şi comportamentul social.

Conţinutul raporturilor de drept constituţional îl constituie • Minportamentul social al subiecţilor de drept constituţional, care este di luminat de stat prin intermediul drepturilor şi obligaţiilor atribuite ii i slor subiecte.

Raporturile de drept constituţonal constituie fundamentul o lamentării normative în domeniul relaţiilor politico-statale din .01 ic late.

Reglementarea normativă a relaţiilor sociale prin intermediul in urnelor de drept constituţional se finalizează cu elaborarea şi adoptarea actelor de realizare a dreptului.

VI. SUBIECŢII R A P O R T U R I L O R DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Subiecţi ai raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi în colective.

Unul din subiectele raporturilor este totdeauna fie deţinătorul puici ii de stat, f ie statul, f ie un organ de stat şi aceste subiecte at ţioiiează în mod necesar într-un raport juridic, apărut în activitatea de instituire, menţinere şi exercitare a puterii de stat.

Studierea minuţioasă a unor surse din domeniul dreptului • mi'.liluţional ne-a sugerat ideea să includem în categoria subiecţilor de drept constituţional următorii subiecţi de drept:

23

Poporul. Afirmaţia că poporul este subiect de drept constituţional este întemeiată chiar în dispoziţiile Constituţiei, potrivit cărora puterea aparţine poporului, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Statul. Apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional f ie direct, f ie reprezentat prin organele sale.

Organele statului. Organele legislative apar întotdeauna ca subiect al raporturilor de drept constituţional, pe cînd celelalte organe (executive, judecătoreşti , etc. . .) pot fi subiecte de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legislative, şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne ale Parlamentului (Comisiile permanente) sunt subiecte ale dreptului constituţional atunci, cînd îndeplinesc atribuţiile de avizare şi control.

Partidele şi organizaţiile social - politice. După natura sa, partidele şi organizaţiile social-politice reprezintă asociaţii de cetăţeni cu o imagine comună asupra modului în care trebuie organizat statul şi reglementată convieţuirea socială. Scopul acestor formaţiuni este de a avea deputaţi în parlament şi reprezentanţi în guvern, realizînd astfel, un rol în legislaţie şi în general, de a participa la formarea voinţei politice. Deaceea, ca forme organizatorice, prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele şi organizaţiile social-politice pot fi considerate subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Drept dovadă, Constituţia Republicii Moldova în art. 41 stabileşte expres posibilitatea partidelor şi organizaţiilor politice de a participa la raporturile din domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat prin realizarea dreptului de participare la alegeri.

Cetăţenii Republicii Moldova. Se pot manifesta în calitate de subiecţi de drept constituţional în trei cazuri: ca persoane fizice, ca persoane învestite cu anumite funcţii într-un organ de stat, organizaţi pe circumscripţii electorale într-un corp electoral.

Străinii şi apatrizii. Pot apărea ca subiecţi de drept constituţional în raporturile iscate la acordarea cetăţeniei Republicii Moldova sau a azilului politic.

24

In literatura de specialitate se menţine în discuţie problema dacă ia ţi le administrativ - teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de

*!» fi constituţional. Unii autori răspund afirmativ. Alţii insistă că iiiiiiAţile administrativ-teritoriale pot apărea ca subiecte în raporturile l' du pt constituţional, dacă prin noţiunea de unitate administrativ-

ii uiiMială se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită l-ni. a teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte anumite •M piuri şi obligaţii în cadrul raporturilor de drept constituţional.

Totalitatea drepturilor care determină capacitatea juridică, IM pl uri le şi îndatoririle subiecţilor de drept constituţional, determină

Malului juridic al acestor subiecte. Majoritatea raporturilor de drept constituţional nu

individualizează subiecţii de drept şi, în consecinţă, participanţi la ' i< raporturi pot fi toţi subiecţii de drept constituţional, sau o

l'rtlcj'orie strict determinată a acestora (art.39,41,42,43 din 1 • instituţie).

VII. C O N C E P T U L ŞI CARACTERISTICA IZVOARELOR

DE DREPT CONSTITUŢIONAL

în literatura juridică termenul "izvor de drept" poartă două • unii - izvoare materiale şi izvoare formale de drept.

Izvoarele de drept în sens material constituie factorii de "iilij'urare a dreptului (cadrul natural, cadrul social - politic şi

i • ouoinic şi factorul uman). l/.voarele formale de drept (numite în literatura recentă şi

l/voare de drept în sens juridic)3 2 sunt formele de exprimare a i i M i m c l o r juridice, care fac parte din sistemul de drept în cadrul unui tai, determinate de modul de adoptare ori sancţionare a lor de către n ii oi itâţi le competente ale statului.

Lăsînd în afara disciplinei şi alte clasificări ale izvoarelor de 'In pi (scrise, nescrise etc.), vom analiza izvoarele dreptului • ou'.liluţional ca parte componentă a izvoarelor formale de drept.

25

Pe parcursul evoluţiei istorice au fost cunoscute următoarele izvoare formale de drept: obiceiul juridic, precedentul judiciar şi practica judecătorească, doctrina juridică, contractul normativ şi actul normativ.

Referitor la identificarea izvoarelor de drept constituţional din cadrul celor enumerate mai sus s-au exprimat diverse opinii.

Astfel, profesorul Ioan Muraru consideră că pentru identificarea izvoarelor de drept constituţional trebuie să apelăm la două criterii: autoritatea publică emitentă şi conţinutul actului normativ. în baza acestor criterii ca izvoare formale ale dreptului constituţional se consideră numai actele normative adoptate de autorităţile publice direct reprezentative, cu condiţia că acestea reglementează relaţii sociale care formează obiectul de reglementare a ramurii de drept constituţional. Opinia expusă percepe ca izvoare formale ale dreptului constituţional: Constituţia şi legile de modificare ale ei (legile constituţionale), legea ca act juridic al Parlamentului, tratatele internaţionale ratificate şi care reglementează relaţii sociale fundamenta le (reglementarea cetăţeniei, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor).33

Conform cu altă opinie în calitate de izvoare formale ale dreptului constituţional sunt recunoscute actele normative, precedentul judiciar, obiceiul jur idic şi tratatul internaţional.34

Pornind de la realitatea că izvoarele formale ale dreptului, inclusiv cele ale dreptului constituţional, diferă de la un sistem constituţional la altul, mai reuşită poate fi considerată cea de-a doua opinie, deoarece permite cercetarea izvoarelor de drept constituţional relativ la orice sistem de drept.

Pornind de la aceste deziderate, includem în categoria izvoarelor dreptului constituţional următoarele:

1. Actele normative. Ca izvoare ale dreptului constituţional se divizează în legi, acte normative adoptate de organele executive, acte normative adoptate de organele de supraveghere a constituţionalităţii legilor, regulamentele parlamentelor, acte normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale.

26

I .cgile - izvoare de drept constituţional sunt adoptate de organele l> f.islative, de popor în cadrul referendumurilor, de monarh, în < > 'iKlijiile monarhiei absolute şi de alte organe.

După forţa juridică şi specificul relaţiilor sociale reglementate l< rilc se împart în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

I)e aceeaşi forţă juridică, ca şi legile, se bucură actele normative adoptate în condiţiile legislaţiei delegate altui organ decît cel I' nslativ. Asemenea acte normative poartă denumirea de decrete -!<->i şi sunt necesare în condiţiile de criză politică, cînd activitatea oi j-,anului reprezentativ legislativ este împiedicată sau acesta este dizolvat. In atare condiţii, în scopul evitării vacuumului de putere legislativă, puterea executivă (şeful de stat sau guvernul) adoptă • lin rete - legi, decrete cu putere de lege ce reglementează relaţii sociale care, în condiţii obişnuite, ţin de domeniul legii.

Deseori decretele - legi necesită aprobarea parlamentului şi pot 11 considerate izvoare de drept constituţional, dacă ele sunt destinate să ir j 'Jementeze relaţiile sociale, care constituie obiectul dreptului constituţional.

Actele normative adoptate de organele executive. în această i alegorie de acte se înscriu decretele prezidenţiale (instituirea stării de urgenţă, declararea mobilizării totale sau parţiale, declararea i az boiului, dizolvarea parlamentului, acordarea şi retragerea cetăţeniei, etc.. .), hotărîrile şi ordonanţele guvernului, uneori chiar şi ordinele, instrucţiunile ministerelor, departamentelor şi altor organe centrale ale administraţiei de stat.

Această categorie de acte normative este inclusă în categoria i/voarelor de drept constituţional numai în cazurile cînd conţin norme constituţionale. Ele trebuie să re,|pecte ierarhia forţei juridice a actelor

normative în stat şi alte condiţii," pentru a produce efecte juridice. De menţionat, că din această categorie de acte normative,

decretele şefului de stat şi hotărîrile guvernului capătă în cele mai dese cazuri, valoare de izvoare de drept constituţional.

Actele organelor de supraveghere a constituţionalităţii legilor. Sunt izvoare de drept constituţional hotărîrile şi deciziile acestor organe, referitor la constituţionalitatea legilor şi altor acte normative,

27

rezultatul sufragiului, competenţa unor autorităţi publice, interpretarea constituţiei ş.a.

Regulamentele parlamentelor (a camerelor în cazul parlamen-telor bicamerale sau multicamerale). Reglementînd activitatea parlamentelor (camerelor) şi organizarea internă a acestora, asemenea acte normative fac parte din categoria izvoarelor de drept constituţional.

Hotărîrile autorităţilor administraţiei publice locale. Sunt considerate izvoare de drept constituţional în cazurile în care acestea reglementează relaţii sociale, ce ţin de organizarea şi realizarea puterii publice (de ex. statutele locale).

Precedentul judiciar şi practica judiciară. Este recunoscut ca izvor de drept constituţional este recunoscut în sistemul de drept anglo-saxon, fiind aplicat pe larg în Anglia, S.U.A, Canada etc. în statele care fac parte din acest sistem de drept, instanţele judecătoreşti sunt creatoare de drept, care formează aşa-numitul drept comun (împreună cu dreptul statutar constituit din actele parlamentului, alcătuiesc sistemul de drept englez).

Normele de drept constituţional, care fac parte din dreptul comun (norme constituţionale de precedent) sunt numeroase şi diverse după conţinut. Aceste norme determină într-o mare măsură statutul juridic al cetăţenilor şi al unor organisme non-guvernamentale, iar în unele cazuri reglementează relaţiile dintre diferite autorităţi publice.

De exemplu, izvoare de drept constituţional în Anglia sunt recunoscute următoarele izvoare de drept:

1) Rules of Law.(normele de drept) a. Legislaţia, care cuprinde legile adoptate de Parlament şi actele

normative cu forţă juridică egală cu a legii adoptate de alte organe, cărora Parlamentul le-a conferit puterea de a legifera.

b. Precedentul judiciar, ce cuprinde deciziile Curţilor care explică "common law" (dreptul comun) sau care interpretează "statues" - ( dreptul scris).

2) "Convenţional rules" cuprinde regulile care nu au forţă de lege, dar care nu pot fi neglijate atunci cînd sunt sancţionate de opinia publică.

28

3) Avizele, opiniile consultanţilor autorităţii. Obiceiul juridic. Este considerat izvor de drept şi, respectiv,

i voi al dreptului constituţional doar în unele sisteme constituţionale, • II toate că în orice sistem constituţional există, practic, obiceiuri şi i Mi l i ţ i i de natură constituţională.

Contractul normativ. Este recunoscut izvor important al dieptului constituţional în cazul formării federaţiilor, confederaţiilor, uniunilor de state, deoarece prin ele se stabilesc principiile generale > ivitoare la asociaţia respectivă de state.36

La analiza contractului normativ, ca izvor de drept • (instituţional, trebuie să pornim de la realitatea că acestea pot fi internaţionale şi interne.

Contractele (tratatele) internaţionale sunt recunoscute ca izvoare »lr drept constituţional, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:37

- este de aplicaţie directă; - este ratificat conform dispoziţiilor constituţionale; - reglementează relaţii care fac parte din obiectul de

i e l e m e n t a r e a dreptului constituţional. Contractele normative interne capătă valoare de izvoare de drept

constituţional dacă sunt încheiate de subiecţii de drept constituţional şi dacă reglementează relaţii specifice dreptului constituţionl. Drept exemplu de contracte normative interne, cu titlul de izvoare de drept constituţional, pot servi contractele încheiate între unităţile administrativ - teritoriale sau între acestea şi autorităţile publice centrale cu respectarea condiţiilor menţionate.

Normele religioase. Sunt recunoscute izvoare de drept şi, implicit, izvoare de drept constituţional în statele în care normele icligioase ocupă o poziţie determinantă în cadrul normelor sociale. Astfel, (în ţările care fac parte din sistemul islamic de drept) norme de drept constituţional pot fi întîlnite în Coran, Sunnă, Kiias şi Fetvă. în sistemul de drept hindus norme de drept constituţional se conţin în şastre.

Izvoarele de drept, enunţate anterior nu sunt obligatorii pentru fiecare sistem de drept naţiional, deoarece este bine cunoscut faptul că

29

dreptul poartă amprenta epocilor istorice particularităţilor spirituale ale popoarelor şi a altor factori de configurare a dreptului.

Dacă apelăm la clasificarea dreptului în "familii" sau "sisteme" mari, clasificare propusă de profesorul f rancez Rene David,3 8 putem constata că fiecărei "familii" ori "sistem" de drept îi corespund izvoare specifice de drept constituţional.

VIII. L O C U L ŞI R O L U L DREPTULUI C O N S T I T U Ţ I O N A L ÎN

SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII M O L D O V A

Normele juridice, deşi deosebite prin conţinut, sunt foarte strîns legate între ele, alcătuind un ansamblu unitar, concret şi logic, constituindu-se într-un sistem organic. Din aceste considerente, dreptul unui stat ni se înfăţişează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, dar ca un ansamblu al acestora, organizate şi structurate într-un sistem pe baza anumitor principii, urmărind o anumită finalitate.39

Sistemul dreptului contemporan al Republicii Moldova cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de drept. Deaceea, orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, respectiv şi sistemul de drept al Republicii Moldova cunoaşte o ierarhizare a ramurilor sale.

In literatura de specialitate se consideră că pentru a determina locul pe care-1 ocupă ramura de drept constituţional în sistemul dreptului, este necesară studierea a două aspecte şi anume:

1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului constituţional;

2. Valoarea formelor juridice, prin care voinţa deţinătorilor puterii de stat devine drept.

In ceea ce priveşte primul aspect, normele de drept constituţional reglementează relaţiile sociale fundamentale, care apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Este incontestabil faptul că relaţiile sociale, ce apar în domeniul instaurării, menţinerii şi

30

puterii de stat prezintă importanţa majoră pentru popor, i n u , c u c e r i n d p u t e r e a , cei c e s e a f l ă l a c î r m ă p o t s ă o r g a n i z e z e

In l i caga v i a ţ ă e c o n o m i c ă , s o c i a l ă ş i p o l i t i c ă .

('el de-al doilea aspect cercetat exprimă ideea, că valoarea «I •••.chită a relaţiilor sociale, reglementate prin normele ramurii de • liepl constituţional, necesită exprimarea voinţei guvernanţilor prin ini' i mediul celor mai importante forme de exprimare a normelor (midice, şi anume prin acte normative de reglementare primară a ii lajiilor sociale. De aceea, aceste relaţii sociale se reglementează în pi unul rînd prin constituţie - legea fundamentală a statului, care se plasează în fruntea actelor normative.

Concluzia făcută în urma cercetării acestor aspecte se cere a fi inuiAtoarea: dreptul constituţional este ramura principală a asiuuului de drept. Această calitate a ramurii de drept constituţional

duce la influenţa întregului sistem de drept, f i indcă dreptul •«instituţional, în primul rînd, conţine norme elaborate în cadrul a* livităţii de realizare a puterii de stat prin conducerea la cel mai înalt nivel. Constituţia, ca izvor fundamental al dreptului constituţional, • şir în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul drept, conţinînd, Imutre alte reglementări, şi cele privind proprietatea, organele • M-cutive, organele judecătoreşti . Relaţiile sociale din aceste domenii uni apoi reglementate detaliat prin normele dreptului civil, dreptului n 1111 i n i strativ, organizării j udecătoreşti.

Analizînd minuţios corelaţia dintre Constituţie şi ramurile r icinului de drept al Republicii Moldova, vom constata faptul că

i a icc ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din < (instituţie. De aici şi rezultă principiul conformităţii normelor • clorlalte ramuri de drept cu normele cuprinse în Constituţie.

în al doilea rînd, necesitatea conformităţii despre care se vorbeşte mai sus generează următoarea situaţie: o modificare Intervenită în dreptul constituţional impune modificări • oiespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin n j 'lcmentări ale aceloraşi relaţii sociale.

Rolul conducător al dreptului constituţional faţă de celelalte i nmuri ale dreptului oglindeşte unitatea sistemului nostru de drept,

31

unitate care constă în faptul că diferitele ramuri, ce alcătuiesc sistemul de drept al Republicii Moldova, reflectă expresia voinţei întregului popor şi, prin urmare, au acelaşi scop - protecţia tuturor relaţiilor sociale.

Importanţa deosebită a dreptului constituţional este determinată şi de faptul că normele acestei ramuri consacră şi garantează instituţiile fundamenta le ale democraţiei (pluripartidismul, pluralismul politic, egalitatea în drepturi, reprezentarea naţională, votul universal, egal, direct, secret, liber exprimat ş.a).

NOTE: 1. Katz A. S taa ts recht . G r u m d k u r s m a f f e n t l i c h e n Recht . I le idelberg: C .F

Mue l l e r Jur i s t i scher V e r l a g , 1 9 9 1 . 2. Constantin Stere, Drept constituţional, Universi tatea Iaşi, 1910, pag. 46-47. 3. C. Disescu , Drep t cons t i tu ţ ional , Ed. Librăr ie i S O C E C & Co, Societat»

anon imă , Bucureş t i , 1915, pag. 34-36 4. G. Alex ianu , Curs de drept cons t i tu ţ ional , Un ive r s i t a t ea din Cernăuţ i

1930, pag. 17-20 5. P. N e g u l e s c u , Drep t cons t i tu ţ ional R o m â n , Bucureş t i , 1927, pag .35 6. N. Prisca, Drep t cons t i tu ţ ional , Ed. Didac t i că şi pedagog ică , Bucureş t i

1974, p a g . 1 6 7. I .Muraru , Drep t cons t i tu ţ ional şi instituţii poli t ice, Bucureş t i , 1993

pag.8. 8. G .Vrab ie , Drep t cons t i tu ţ ional şi instituţii pol i t ice c o n t e m p o r a n e , laş

1993, pag. 16. 9. I. De leanu , Drep t cons t i tu ţ ional şi instituţii poli t ice, Bucureş t i , 199J

pag . 11 10. F. Lucha i re , De la m e t h o d e en droi t cons t i tu ţ ionnel , în rev . R e v u e d

droit publ ic , mars - avril, 1981, pag .275

32

ui i>r

tă ] /.ă 1

ul

tate

uţi,

îşti ,

)93,

laşi,

391,

c de

11. I . D e l e a n u , D r e p t c o n s t i t u ţ i o n a l şi ins t i tu ţ i i po l i t i ce , B u c u r e ş t i , voi . I , 1991, pag . 10.

12.1. D e l e a n u , op. cit., pag. 11. 13. I b i d e m . 14. J . Cada r t , In s t i t u t ions p o l i t i q u e s et dro i t c o n s t i t u t i o n n e l , t o m e I ,

L ibra i r i e g e n e r a l e de d ro i t et de j u r i s p r u d e n c e , Par i s , 1989,pag . 171 J . G i c q u e l , Dro i t c o n s t i t u t i o n n e l e t i n s t i t u t i ons po l i t i ques , E d . M o n t c h e s t i e n , Paris , 1989, pag .3

15 J . G i c q u e l , D r o i t c o n s t i t u t i o n n e l e t i n s t i t u t i ons po l i t i ques , E d . M o n t c h e s t i e n , Par i s , 1989, p a g . 3 E . C . S . W a d e , G . G o d f r e y Ph i l l ips , C o s t i t u t i o n a l law, L o n g m a n s , G r e e n and Co, L o n d o n , 1957, pag. 2 -4

16. E . C . S . W a d e , G . G o d f r e y Ph i l l ips , C o s t i t u t i o n a l law, L o n g m a n s , G r e e n and Co, L o n d o n , 1957, p a g . 2 -4

17. Mar t in Shapiro , R o c c o J . Tresol ini , A m r i c a n Cons t i tu ţ iona l Law, Four th cdition, M a c m i l l a n Pub l i sh ing Co, Inc, U S A . , N e w York,"1975, pag. 14

18. D i c t i o n a r y o f A m e r i c a n G o v e r n m e n t and Po l i t i c s , C h i c a g o , I l l inois , US A, 1988, pag . 134

19. Henr i B r u n , G u y T r e m b l a y , D r o i t C o n s t i t u t i o n n e l , L e s E d i t i o n s Y v o n Blais, Inc, O t t ava , C a n a d a , 1982, pag . 12

20. KoHCTHTyuuoHHoe (rocyAapcTBeHHoe npaBo) 3 a p y 6 e » H b i x CTpaH, MocKBa,1996,pag.4 .

.21. A. A. M H U I H H , KoHCTHTyuuoHHoe (rocyziapcTBeHHoe) npaBO iapy6e>KHbix CTpaH, M., 1996

.22. Ci ta t după : B .B . J la3apeB, KoHCTHTyuuoHHoe npaBO, M. , 1998 23. A .H . KoBaiieHKO, KoHCTHTyuuoHHoe npaBO, M., 1997 24. M.B . B a r j i a u , KoHCTHTyuuoHHoe npaBO P O , M., 1998 25. A. Arsen i , D r e p t c o n s t i t u ţ i o n a l ş i ins t i tu ţ i i po l i t i ce , vol . I , C h i ş i n ă u ,

l ' ) 97 ,pag .6 26. V . Cre ţu , G h . A v o r n i c , S . Ba ieş , I . G u c e a c , B . N e g r u , T . N e g r u ,

< Negru , D. Z a b u n o v , B a z e l e s ta tului ş i d rep tu lu i R e p u b l i c i i M o l d o v a , ( .111 ier, C h i ş i n ă u , 1997, p a g . 9 2 - 9 3

27. A. B o r o d a c , B a z e l e s ta tu lu i ş i d rep tu lu i R e p u b l i c i i M o l d o v a , C h i ş i n ă u , 1997, p a g . 8 0

'H. Jask C . P l a n o , R o b e r t E . R i g g s , H e l e n a m S . R o b i n , D i c ţ i o n a r de ana l i ză pol i t ică , B u c u r e ş t i , 1993, pag . 137.

'9. I .Muraru, Drep t cons t i tu ţ ional şi instituţii poli t ice, Bucureş t i , 1993, pag. 27

K). I. D e l e a n u , op. cit . , pag . 12 * I N. Popa , T e o r i a g e n e r a l ă a d rep tu lu i , B u c u r e ş t i , 1994, p a g . 2 7 7 .

33

32. G h . L u p u , G h . A v o r n i c , T e o r i a generală a d r ep tu lu i , C h i ş i n ă u , 1997, pag .87; KoHCTHTyuuoHHoe (rocyAapcTBeHHoe npaBo) 3apy6e>KHbix CTpaH, MocKBa, 1996, pag. 15.

3 3 . 1 . M u r a r u , op . cit., p a g . 2 8 34. KoHCTHTyuuoHHoe ( rocyaapcTBeHHoe npaBo) 3apy6e>KHbix CTpaH,

MocKBa, 1996, pag. 17.

35 . R a d u I . M o t i c ă , G h . Miha i , I n t r o d u c e r e î n s tudiul d r ep tu lu i , T i m i ş o a r a , 1995, pag . 148

36 . G h . L u p u , G h . A v o r n i c , o p . c i t . , p a g . 9 2 3 7 . 1 . M u r a r u , o p . c i t . p a g . 3 2 38. P. /JaBim, OcHOBHbie npaBOBbie cncTeMbi cOBpeMeHHOcra,

MocKBa, 1988. 3 9 . I .Ce t e r ch i , I . C r a i o v a n , I n t r o d u c e r e în t eor ia g e n e r a l ă a d r ep tu lu i ,

E d i t u r a A L L , Bucu re ş t i , 1993, p .76

34

C A P I T O L U L II. D R E P T U L C O N S T I T U Ţ I O N A L < V Ş T I I N Ţ Ă J U R I D I C Ă ŞI D I S C I P L I N Ă D I D A C T I C Ă

I. CONCEPTUL ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

•Ştiinţa este considerată drept un ansamblu sistematizat de •imoşlinţe sau metodele şi presupunerile ce caracterizează căutarea

oştinţelor verificabile şi transmisibile.1 Deoarece ştiinţa presupune • i» lumea experienţei şi observaţiei este obiectiv cogniscibilă, că " Inţiilc repetabile sunt pasibile de a fi descoperite şi că se poate • I I I I I I J -V la cunoaşterea acestor relaţii printr-o observare atentă, leuietizare şi testare a ipotezelor, putem formula o altă definiţie a limţei şi anume: ştiinţa constă dintr-un ansamblu mai mult sau mai

puţin sistematizat de cunoştinţe, inclusiv o varietate de teorii ' aplicative, utilizate în sfera activităţii de cercetare în scopul obţinerii Hlloi cunoştinţe noi despre natură, societate, gîndire şi care include în »lnc (oate condiţiile şi momentele acestei activităţi.

Funcţia ştiinţei este de a dezvolta teoria ce va ajuta să explice şi «n < anticipeze evenimentele din lumea observabilă. în dependenţă de I I I I K |ia promovată, ştiinţele se împart în pure şi aplicate.2

Ştiinţa pură se preocupă de cunoaştere de "dragul" cunoaşterii. ','imiţa aplicată aspiră să se folosească de cunoaşterea ştiinţifică pentru i atinge scopuri umane.

In dependenţă de sfera activităţii de cercetare, realizată de o itinţă sau alta, acestea se divizează în ştiinţe sociale sau umaniste şi iiiuţcle naturii.

Ştiinţele sociale sunt considerate ştiinţele angajate în investigaţia • "inportamentului uman.

I'rin ştiinţele naturii subînţelegem ştiinţele care au ca obiect de • cu clare natura şi legile ei de existenţă.

I In loc aparte în cadrul ştiinţelor sociale este rezervat ştiinţelor Imidice ca un compartiment distinct al ştiinţelor sociale, cu un sistem pi ipi iu, cu discipline multiple, potrivit diverselor ramuri de drept.

35

Despre ştiinţele juridice s-a putut vorbi doar în epoca modernă şi contemporană, în special în sec.XIX şi XX.

Obiectul ştiinţelor juridice îl constituie studierea dreptului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa: ca ansamblu de norme, raporturile juridice şi ordinea de drept din societate, răspunderea juridică şi modalităţile ei, elaborarea şi realizarea dreptului, conştiinţa jur idică etc...

In literatura de specialitate se consideră că, spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţa dreptului are ca obiect nu natura şi descoperirea legilor ei de existenţă şi manifestare, ci un aspect al vieţii sociale -dreptul. In cadrul ştiinţelor sociale, cele juridice se disting prin faptul că sunt ştiinţe normative, deoarece "fragmentul din realitatea socială pe care le studiază este reprezentat de normele juridice".3 La etapa actuală se discută despre un sistem al ştiinţelor juridice, în cadrul căruia, în funcţ ie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului, se disting:

a) ştiinţele juridice teoretice, globale; b) ştiinţele juridice istorice; c) ştiinţele juridice auxiliare; d) ştiinţele juridice de ramură. In cadrul primei categorii se include Teoria generală a dreptului,

care are drept obiect de studiu abordarea teoretică a dreptului în ansamblul său, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu funcţi i le şi formele sale de manifestare.

Ştiinţele juridice istorice sunt determinate în existenţa lor de studiul istoric al dreptului. în funcţ ie de modul în care este abordată cercetarea istorică a dreptului, în toată lumea, într-o anumită ţară sau numai într-o anumită instituţie, se pot distinge: Istoria universală a statului şi dreptului (Istoria generală a dreptului), istoria dreptului dintr-o anumită ţară, cum ar fi Istoria statului şi dreptului Republicii Moldova, istoria unei ramuri sau instituţii: Istoria dreptului constituţional sau Istoria dreptului civil. La această categorie se înscrie şi istoria doctrinelor (gîndirii) juridice, ce are ca obiect analiza evoluţiei istorice a diferitelor teorii sau şcoli juridice.

36

Ştiinţele juridice auxiliare contribuie la studiul fenomenului inihli. prin folosirea unor mij loace proprii altor ştiinţe - medicina, li h o, diimia, psihologia. In cadrul acestor ştiinţe, numite şi lui. (disciplinare, se includ: criminologia, criminalistica, medicina I» C'dii psihiatria judiciară, statistica judiciară, cibernetica sau iul.H ni.itica judiciară.

Munţclc juridice de ramură s-au întemeiat pe măsura dezvoltării ţi • sliuderii reglementărilor jur idice în cele mai diverse domenii ale t n | h .ociale şi constituirea ramurilor de drept, astfel încît f iecare minuni de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de ramură. în •»' • i ' ens, dreptului constituţional îi corespunde ştiinţa dreptului

liluţional, dreptului administrativ - ştiinţa dreptului administrativ, diipiului financiar - ştiinţa dreptului financiar etc.. în opinia unor H i I M M U i denumirea curentă nu se foloseşte terminologia completă, din • c.i .1 ramurii, pentru a desemna disciplina ştiinţifică respectivă (de

mplii nu ştiinţa dreptului constituţional, ci drept constituţional).4

\ "ilnud despre conceptul ştiinţei dreptului constituţional, trebuie să H» iiţmi am diversitatea opiniilor şi concepţiilor.

V I fel, unii consideră că ştiinţa dreptului constituţional reprezintă un i ii ui de cunoştinţe istorice, logic fundamentalizate, căpătate în tu» ii halul cercetării dreptului constituţional ca ramură de drept, a f l i ţ n l o r reglementate de această ramură, precum şi a practicii inili/.uii normelor constituţionale.5 Alţi autori o definesc drept o I U I I I I I I a deosebită a ştiinţelor juridice, ce are drept obiect de studiu lin ini/aiea societăţii în stat, raporturile din domeniul instituirii, unMiţineiii şi exercitării puterii publice, precum şi normele de drept » IM' ici 'lctnentează aceste raporturi.

III opinia noastră, punctul de pornire în determinarea jus tă şi i.'iiiplela a conceptului ştiinţei dreptului constituţional îl constituie "IM . iul sau de studiu. Dacă admitem că obiectul de studiu al ştiinţei du piiilm constituţional îl constituie cele mai importante relaţii social-ii mu unice şi politice, care sunt reglementate de norme de drept

liluţional, putem conchide că ştiinţa dreptului constituţional este ţlllliţn juridică, ce are ca obiect de studiu normele de drept i "ii -liluţional şi relaţiile sociale din domeniul relaţiilor ce ţin de

37

organizarea societăţii în stat, reglementate de aceste norme, precum şi concepţiile specialiştilor în materia dreptului constituţional.

Cu denumirea de Drept constituţional această ştiinţă este recunoscută în majoritatea statelor lumii (S.U.A., Franţa, Anglia, Italia, România).

In Republica Moldova, ca şi în alte republici ex-sovietice şi statele aderente, această ştiinţă a fost cunoscută sub denumirea de "drept statal", considerîndu-se că noţiunea "Drept de stat" subliniază faptul că această ştiinţă are drept obiect de studiu nu numai normele juridice cuprinse în constituţie, dar şi altele.

După proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, această ştiinţă, ramură juridică şi disciplină didactică, începe să f ie denumită "Drept constituţional".

In unele state, precum Franţa, România, denumirea dată acestei ştiinţe este de "Drept constituţional şi instituţii politice", motivată prin faptul, că obiectul de studiu al ştiinţei respective nu poate constitui numai normele de drept constituţional şi relaţiile sociale reglementate de ele, ci şi aspectele practice, concrete ale funcţionării structurilor care contribuie la realizarea puterii de stat.6 Recunoscînd că ştiinţa dreptului constituţional are ca obiect de studiu relaţiile sociale cu caracter politico-juridic din domeniul organizării societăţii în stat şi exercitării puterii publice, trebuie să recunoaştem şi faptul că ştiinţa dreptului constituţional apare mult mai tîrziu decît ştiinţele cu caracter politic.

Astfel, până la apariţia dreptului constituţional ca ştiinţă, în operele unor mari gânditori, precum Platon, Aristotel, Cicero şi Polibiu în antichitate, Toma dvAquino, Marsilio din Padova, William Ockam, Ibn Khaldiin, Dante Alighieri în Evul Mediu, Machiavelli şi J.Bodin în epoca Renaşterii, Tomas Hobles, J.Locke, J.J.Rousseau şi Ş.L.Montesquieu în timpul pregătirii revoluţiilor burgheze, întîlnim nişte idei mai mult sau mai puţin sistematizate despre stat, despre fenomenele politice în general. Separarea expresă a ştiinţei dreptului constitiţional de la f i losofie, sociologie s-a petrecut doar în prima jumătate a secolului XIX, adică mult mai tîrziu decît alte ştiinţe juridice (civil, penal, procesual).

38

Se consideră că germenii autentici ai ştiinţei dreptului • MU .liluţional au început să apară atunci, cînd constituţiile burgheze s-'iii nlIIISformat din "ius condentum" (dreptul care trebuie să fie creat), ni "in*, conditum" (dreptul creat). în această perioadă, inclusiv în cea ci. iii. ijvitoare, apar o serie de concepţii referitoare la stat şi drept, » ic cuprindeau unele principii situate mai apoi la temelia ştiinţei do pi ului constituţional. Astfel s-a fundamentat principiul suveranităţii p>^paiului, principiul separaţiei puterilor în stat, s-a elaborat şi tii|'inncntat ideea existenţei unor drepturi naturale ale omului, pe care ii'iiul este obligat să le asigure.

I'înft la apariţia primelor constituţii, perioada în care începe a fi dreptul constituţional ca ştiinţă, în unele universităţi din

1> 111111 Italiei, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, începe a fi predată • li ' iplina didactică "Drept constituţional". Prima catedră de drept • ou*,liluţional a fost creată în anul 1796 la Ferrara, iar puţin mai tîrziu • • iunica catedră se crează la Pavia şi la Bologna. în anul 1834 o • ii- di.i dc drept constituţional este creată la facultatea de drept din hui ' , condusă de contele Pellegrino R.ossi. Această etapă este numită

l" noada obsedărilor textuale",7 deoarece dreptul constituţional se • •nl\mdă cu dreptul Constituţiei, limitat la dimensiunea sa politică, la

• un se încadra juridic, adică la organizarea activităţii autorităţilor publice centrale din cadrul statului, precum şi relaţiile dintre aceste •uiMI ilaţi. Se vorbea, deci, de un drept constituţional strict instituţional u P« de asupra un pic elitist.

In această perioadă dreptul constituţional se rezumă, deci, la •ludiul interpretativ a dispoziţiilor Constituţiei în şcolile de drept • nUlonte.

I a finele secolului XIX şi începutul secolului XX apar primele • ••li naţionale de drept constituţional, reprezentate de A.Esmein şi

i I >uf,uit în Franţa, C.J.Jellinek şi Ihering în Germania, A.V.Dicey în \upliii, V.Orlando în Italia şi F.F.Kokoşkin în Rusia. în România un • p"il însemnat la fundamentarea ştiinţei dreptului constituţional 1-a ' "ii aiiuit opera unor mari profesori, precum C. Stere de la • ui . isiiatea din Iaşi şi C.G.Disescu de la Universitatea din Hui ureşti.

39

La etapa actuală ştiinţa dreptului constituţional este orientată primordial în direcţia conservării formelor clasice de organizare a statului şi admiterii unor restructurări politico-statale, care nu ar afecta valorile şi interesele fundamentale ale societăţii.

Pentru ştiinţa dreptului constituţional din occident este caracteristică existenţa mai multor şcoli şi curente, situaţie determinată de pluralismul politic şi lipsa unei ideologii unice " dictate " de sus, de specificul naţional şi cultural din diferite state.

Importanţa ştiinţei dreptului constituţional este destul de semnificativă, deoarece ea satisface o serie de necesităţi practice, principalele dintre care sunt următoarele:

1. Ea ajută la explicarea şi cunoaşterea ştiinţifică a normelor de drept constituţional, ajungîndu-se la o mai bună interpretare şi aplicare a lor.

2. Ea constituie un sprijin deosebit de importat pentru organele competente în adoptarea normelor de drept constituţional deoarece, analizînd condiţiile care au determinat adoptarea unor anumite norme, se poate constata în ce măsură aceste norme corespund cerinţelor societăţii.

II. ISTORIA ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL DIN REPUBLICA M O L D O V A . P R O B L E M E L E ŞTIINŢEI LA ETAPA A C T U A L Ă

După cum s-a menţionat mai sus, despre dreptul constituţional ca ştiinţă s-a vorbit mai tîrziu decît despre stat şi ştiinţa acestuia. Începînd, însă, cu secolul XVII, dar mai ales al XVIII-lea, în unele state din Europa încep să apară germenii ştiinţei dreptului constituţional (a dreptului de stat). în această epocă apar primele opere de valoare ştiinţifică, pe care s-au întemeiat un şir de principii, folosite la crearea ştiinţei dreptului constituţional.

în Republica Moldova, pînă la declararea suveranităţii şi independenţei statale, ştiinţa dreptului constituţional, fiind determinată de concepţiile marxist-leniniste privind dezvoltarea societăţii şi

40

Halului, practic nu recunoştea orientările doctrinelor occidentale de du pi constituţional.

Iu această perioadă ştiinţa dreptului constituţional s-a limitat mai mmili la proslăvirea organelor puterii de stat existente şi la analiza lor piln prisma reglementărilor juridice. Unele caracteristici ale ştiinţei la tu i ic.1.1 etapă ne dovedesc inutilitatea sa, printre ele:

y radul neînsemnat al cercetărilor în domeniul relaţiilor > Hirililuţionale;

adaptarea cercetărilor ştiinţifice la caracterul real şi acordarea nim i alenţii nejustificate instituţiilor constituţionale rituale (puterea de Ului aparţine poporului, participarea maselor la elaborarea şi adoptarea ai i. Im normative, Sovietele - ca organe reprezentative, democraţia nm mlistă, legalitatea socialistă...);

rolul şi prestigiul neînsemnat al constituţiei în societate şi stat; ncrecunoaşterea studiilor constituţionale comparate.

Ncajunsurile enumerate mai sus au dat naştere la o nouă etapă a nii'.liluţionalismului actual.

Specificul dezvoltării istorice a ştiinţei dreptului constituţional . o ii/a posibilitatea de a evidenţia etapele concrete în dezvoltarea ei. \ nulii, menţionăm următoarele criterii, care servesc drept bază la

pi i iodizarea ştiinţei dreptului constituţional: I. Factorii externi - etapele principale de dezvoltare a societăţii

i > '.laiului. 1. I actorii interni - etapele de dezvoltare a legislaţiei, specificul

di /Miliarii ştiinţei însăşi. Dreptul de stat sovietic (sau statal), foarte rar "Dreptul

> mi'.liluţional", era recunoscut ca ramură de drept fundamentală, Miinin.i ce conţine dispoziţii şi prevederi pentru alte ramuri de drept. In . .d ii ale AJfe obiect de reglementare a dreptului constituţional se o i uuo'.lea organizarea social-economnică şi politică a societăţii, o di nea suveranităţii poporului şi a naţiunilor.

I'.nalei, continua polemica cu adepţii conceptului tradiţional de • Io pi di stat ca ramură de drept, al cărui obiect de reglementare îl loinii .i/a relaţiile ce apar în procesul realizării puterii de stat, structura

41

de stat şi relaţiile autorităţilor publice cu cetăţenii în procesul de realizare a puterii publice.

Un eveniment important îl constituie editarea în anul 1975 a manualului "Drept constituţional sovietic", elaborat de către juriştii din Sanct-Petersburg.Dreptul constituţional era recunoscut ca o ramură de drept cu influenţă majoră asupra altor ramuri. Este semnificativă şi abordarea problemei constituţionalismului ca valoare şi concept.

Cu toate acestea, Comisia superioară de atestare din URSS păstrează specialitatea 12.00.2 "Drept de stat şi administrarea".

Incepînd cu anul 1985, ia amploare procesul de renovare şi perfecţionare a relaţiilor sociale, economice şi politice. Treptat, sunt date uitării vechile teorii constituţionale, fiind întemeiate teorii constituţionale noi, influenţate de curentele social-democratice contemporane.

în torentul reformelor politice, economico-sociale şi de drept, unii admit posibilitatea de a accepta începutul istoriei dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova de la zero, adică de la etapa actuală, aruncînd la coşul istoriei constituţionalismul cunoscut de statul nostru pînă în prezent. Ei motivează aceasta prin faptul că tot ce a fost pînă acum nu a fost aşa cum trebuia să fie ci mult mai rău.

Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului constituţional trebuie să analizeze fenomenele juridice în mod obiectiv, să încerce a corespunde cerinţelor întregii societăţi şi nu doar cerinţelor înaintate de minorităţi ori un grup de guvernanţi, care au interesul ca realitatea să f ie prezentată în roz.

Ştiinţa dreptului constituţional din Republica Moldova va trebui să îndeplinească nu numai o funcţ ie descriptiv-explicativă, ci şi o funcţ ie prospectivă de cercetare a relaţiilor din domeniul exercitării puterii de stat şi a normelor care le reglementează, precum şi a vieţii constituţionale potrivit idealurilor poporului nostru.

La etapa actuală funcţ ia prospectivă preia locul întîi, sarcina ştiinţei dreptului constituţional constînd, mai ales, în a oferi legiuitorului soluţii pentru noile reglementări.

42

Vorbind despre întemeierea dreptului constituţional ca ramură I.uucutală în sistemul de drept din Republica Moldova, trebuie să

mm n|iouăm necesitatea argumentării ştiinţifice a ramurii menţionate, hm,trece dreptul constituţional ocupă un loc de frunte în cadrul i i 'inului de drept, datorită rolului crescînd al Constituţiei şi

m li urnelor constituţionale, el capătă o funcţie socială importantă de • • idol al reformelor sociale şi determinant al statutului juridic ip.uţinind autorităţilor publice, partidelor şi organizaţiilor social-i-"Iiiu e, altor subiecţi de drept constituţional. în acest context trebuie

i menţionăm principalele probleme de preocupare a ştiinţei dreptului ' mi'.liluţional.

Putem nominaliza următoarele probleme care se află în centrul ii' iiţiei investigatorilor ştiinţifici:

I Obiectul dreptului constituţional în diversele sale forme de manifestare. Teoria constituţiei, izvoarele dreptului constituţional,

i Studierea comparativă a constituţiilor din diferite state. I Constituţia în coraport cu sistemul de drept al Republicii

Moldova. Bazele constituţionale ale dezvoltării economice şi sociale.

(< Statutul constituţional al omului şi cetăţeanului. / Teoria generală a statului şi forma de stat.

()rganizarea puterii de stat şi autorităţile publice. Autoadministrarea şi instituţiile democraţiei directe.

I () Republica Moldova în cadrul comunităţii internaţionale. I )upă o perioadă în care ştiinţa dreptului constituţional s-a limitat

nnu mull la descrierea şi elogierea instituţiilor existente, la analiza lor pi in pi isina reglementărilor juridice şi nu a modului în care se realizau i»i i' lu sarcinile societăţii, este necesar să trecem la analiza minuţioasă i ni .liluţiilor acestei ramuri de drept, care nu aveau implicaţii politice

lllici ir. I'unîndu-şi scopul să cunoască cît mai profund, cît mai exact

" luţiile din domeniul exercitării puterii de stat ca putere a poporului în I II I noastră, ştiinţa dreptului constituţional nu trebuie să se

l'inească la descrierea lor, ci să promoveze metode care au ca scop

43

descoperirea legităţilor ce acţionează în această sferă de relaţii. Renunţîndu-se la ideea partinităţii ştiinţei dreptului constituţional, va trebui să se depună toate eforturile în sensul redării caracterului ei obiectiv, facînd faţă imperativelor societăţii şi nu doar imperativelor unei categorii sociale restrînse.

Avînd ca obiect de investigare normele de drept constituţional în vigoare, ştiinţa naţională a dreptului constituţional necesită a fi analizată în lumina evoluţiei lor, a posibilităţii şi necesităţii abrogării unor reglementări normative vechi şi a apariţiei altor noi.

Specialiştii în materia dreptului constituţional trebuie să cunoască trecutul poporului şi al statului, ca să poată găsi în acest trecut puncte de reper pentru dezvoltarea societăţii în viitor. De aici şi porneşte legătura ştiinţei dreptului constituţional cu istoria statului şi dreptului.

III. SCOPURILE ŞI M E T O D O L O G I A ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Este cunoscut deja faptul că apariţia şi dezvoltarea ramurilor de drept se produce în funcţ ie de epoca istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale şi de alţi factori de configurare a dreptului din fiecare ţară în parte. Aceasta impune studierea ştiinţifică a ramurilor de drept, inclusiv de drept constituţional, a condiţiilor care influenţează modificarea, transformarea normelor din care sînt constituite pe viitor, a modalităţilor potrivite pentru a asigura aplicarea şi respectarea normelor de drept constituţional.

Scopul final al ştiinţei dreptului constituţional constă în fundamental izarea ştiinţifică a activităţii zilnice a statului respectiv. Investigaţiile în această direcţie elucidează probleme diverse după valoare şi complicaţie, după cum diversă şi complicată este activitatea, prin intermediul căreia se realizează puterea de stat. Ştiinţa dreptului constituţional, la fel ca alte ştiinţe, se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee, cu ajutorul

44

• nioi a arc loc studierea normelor de drept constituţional şi a relaţiilor • ii laic reglementate de ele.

In dezvăluirea conceptului metodologiei încă nu s-a ajuns la un muiiilor comun. în f i losofie , să zicem, sunt cunoscute diverse opinii pi ivind concepţia de metodologie a ştiinţei. După unii, metodologia 0 |uc/,iută totalitatea procedeelor şi metodelor de cercetare folosite mii o ştiinţă oarecare. Alţii înţeleg prin metodologie teoria despre im loda cunoaşterii ştiinţifice şi de transformare a lumii. Conform altei n|unii prin metodologie se subînţelege, în primul rînd teoria marxişt-ii iun istă ca bază metodologică generală, în al doilea - totalitatea ii Hl ode lor particulare de cunoaştere a obiectului dat.8 Conform altei • •pinii metodologia cuprinde principiile de bază ale cunoaşterii, llirlodele şi procedeele de cercetare.9 într-o altă opinie se consideră că metodologia este un ansamblu concentrat de operaţii intelectuale

Miluite din anumite principii, norme care sunt folosite pentru ilmgerea ^ n u i a sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui

liiiomen. Fără a acorda preferinţă unei anumită definiţie, considerăm că

piui metodologia ştiinţei dreptului constituţional se are în vedere o puric integră a acestei ştiinţe, care reprezintă argumentarea aplicării I I I I O I norme, categorii, legi şi principii în procesul cunoaşterii l' nomenelor şi ideilor juridico-statale, precum şi modul de aplicare a metodelor generale şi particulare de cercetare.

Studiul metodelor de cercetare, utilizate în domeniul de Investigare a ştiinţei dreptului constituţional ne permite să evidenţiem minatoarele metode:

Metoda logică. în cercetarea fenomenului juridico-statal ştiinţa • loptului constituţional se foloseşte de categoriile, legile şi uiţionamentele logice.

Metoda istorică. Potrivit acesteia ştiinţa dreptului constituţional • creotează relaţiile sociale fundamentale şi normele de drept 1 (instituţional, care reglementează aceste relaţii în perspectiva şi evoluţia istorică a lor.

Metoda comparatismului. Cercetarea comparativă a diferitor Insliluţii juridice de la o ţară la alta, compararea sistemelor juridice

45

naţionale contribuie la desprinderea factorilor ce determină trăsăturile lor comune şi specifice. Metoda comparatismului indică calea de utilizare a experienţei legislative şi de reglementare normativă în domeniul relaţiilor sociale, ce ţin de dreptul constituţional, luîndu-se în considerare faptul că orice reglementare juridică trebuie să răspundă, în primul rînd, necesităţilor naţionale, specificului şi particularităţilor statului respectiv, iar pentru găsirea soluţiilor optime se studiază şi experienţa constituţională a altor sisteme de drept.

Metoda cercetărilor sociologice concrete. Această metodă rezultă din analiza factorilor sociali de configurare a dreptului.

Metoda experimentală. Proprie, de regulă, ştiinţelor naturii, această metodă nu este străină nici ştiinţei dreptului constituţional. Astfel, în domeniul ştiinţei dreptului constituţional, punîndu-se problema unor transformări de ansamblu la nivel naţional, se recurge în prealabil la verificarea noilor măsuri în una sau mai multe unităţi administraţi v-terito riale.

Metoda sistematică. Este metoda ce impune cunoaşterea normelor de drept constituţional în strînsă legătură cu relaţiile sociale care le-au determinat.

Metoda exegetică. Constă în utilizarea interpretării gramaticale şi logice întru stabilirea sensului diferitor texte de lege. Exegeza se mărgineşte exclusiv la textul juridic, fară a analiza cauzele fenomenelor juridice, legile lor interne de dezvoltare. Tot ce se realizează prin această metodă este interpretarea, explicarea, comentarea din punct de vedere filologic şi logic a textului de lege.

Metoda analitico-sintetică. Prin aplicarea acestei metode, pornindu-se de la analiza diferitor norme juridice în vigoare, se urmăreşte identificarea principiilor juridice care stau la baza lor. Ulterior, comparînd principiile între ele pe calea sintezei, se stabilesc nişte principii superioare care servesc la interpretarea celorlalte dispoziţii ale constituţiei.

46

IV. SISTEMUL ŞI IZVOARELE ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Sistemul (din greacă systema - alcătuit din părţi, unit) este un HI -umblu de elemente, care se află în raporturi şi legături reciproce şi • IM formează un anumit întreg, o unitate.

Ştiinţa dreptului constituţional cercetează instituţiile dreptului • "i .liluţional şi problemele care se desprind în legătură cu aceste in M u ţ i i , într-o ordine anumită. Această ordine de cercetare este, în huiţi. o grupare a cunoştinţelor şi reprezintă însuşi sistemul ştiinţei • In plului constituţional.

Prin urmare, sistemul ştiinţei dreptului constituţional este III u i A l o r u l :

I I )reptul constituţional ca ramură a dreptului din Republica Moldova (noţiunea, obiectul, izvoarele).

' Teoria constituţiei (noţiunea, esenţa şi caracterul constituţiei, apariţia şi dezvoltarea sa istorică, adoptarea, modif icarea şi abrogarea, supremaţia constituţiei),

i Teoria generală a statului. I Forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic din

Republica Moldova. • ()rganizarea administrativ - teritorială a republicii.

(• ( etăţenia, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. / Sistemul electoral. H Sistemul autorităţilor publice, formarea şi activitatea lor, actele

emise şi responsabilitatea acestor autorităţi. In urma acestor cercetări pot fi obţinute anumite cunoştinţe, care

• i instituie în ansamblu ştiinţa dreptului constituţional şi care se conţin ui izvoarele ei.

Izvoarele ştiinţei dreptului constituţional sunt cunoştinţe i'.lematizate despre obiectul de studiu al acestei ştiinţe, elucidate în

lucrările ştiinţifice, (monografi i , articole, manuale).

47

V. L O C U L ŞI ROLUL ŞTIINŢEI DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

Poziţia deosebită a dreptului constituţional în cadrul sistemului dreptului determină, după cum e şi firesc, un loc de vârf al ştiinţei dreptului constituţional în cadrul sistemului ştiinţelor juridice, astfel încât ştiinţa care analizează normele de drept constituţional urmează să aibă o poziţie superioară.

Această poziţie superioara este determinaţă de: 1. Importanţa relaţiilor care formează obiectul de reglementare al

normelor de drept constituţional. 2. Ponderea specifică a activităţilor din domeniul relaţiilor

sociale, care formează obiectul da cerceare în comparaţie cu toate celelalte activităţi, dirijate prin intermediul reglementării juridice.

3. Funcţia prospectivă a ştiinţei dreptului constituţional, care face ca fenomenele politico-statale să fie analizate aşa cum sunt, aşa cum ar trebui să fie şi să se transforme în viitor, potrivit idealurilor societăţii contemporane.

4. Această ramură a ştiinţei juridice este cel mai strîns legată de activitatea politică a partidelor şi statului nostru, de înnoirea şi perfecţionarea activităţii de organizare şi conducere a societăţii.

Ştiinţa dreptului constiuţional se află în legătură indisolubilă cu teoria generală a dreptului, care elaborează dispoziţiile teoretice generale folosite de ştiinţele juridice ramurale.

Cît priveşte raporturile dintre politologie şi dreptul constituţional, s-au manifestat, în principiu, două tendinţe: cea de opoziţie între cele două ştiinţe şi cea de apropiere pînă la contopirea lor.

Promotorii primei poziţii consideră că obiectul de studiu al ştiinţei politice îl formează sistemul de guvernămînt, instituţiile politice prin modul de organizare reală şi exercitare efectivă a puterii politice, pe cînd obiectul ştiinţei dreptului constituţional îl formează doar normele juridice care urmăresc scopul să dea forma, să fixeze şi să reglementeze funcţionarea procesului politic. Cei care susţin a doua poziţie afirmă că obiectul dreptului constituţional îşi extinde

48

I'ii'ocupările şi asupra funcţionării reale a mecanismelor politice şi (uivernamentale. Astfel, scoţînd în evidenţă elementele comune ale i < lor două ştiinţe, uneori se ajunge la contopirea lor.

Există şi a treia poziţie, şi probabil, şi cea mai justă. Ea aparţine m clora, care consideră că fiecare dintre cele două ştiinţe îşi are • •hicctul său de studiu, şi mai ales, metoda sa, dar între ele există nenumărate puncte tangenţiale.

VI. D R E P T U L CONSTITUŢIONAL - DISCIPLINĂ DIDACTICA

Dreptul constituţional, ca disciplină didactică, se predă la toate instituţiile şi facultăţile de drept. Volumul şi formele de predare se elaborează la catedrele de profil (de regulă "Drept public") şi se aprobă de către Senatele instituţiilor sau Consiliile ştiinţifice ale lacultăţilor respective.

Ca disciplină didactică dreptul constituţional reprezintă o totalitate de postulate teoretice şi date informative din sfera relaţiilor sociale, reglementate de normele ramurii de drept constituţional. In corespundere cu programele de predare a cursului de "Drept constituţional," prezenta disciplină este constituită din partea generală, care tratează în mod conceptual instituţiile juridice ale dreptului constituţional, şi partea specială, care conţine date in formative privitor la instituţiile ramuriii de drept constituţional.

Scopul predării disciplinei dreptului constituţional constă în cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a instituţiilor de drept constituţional din Republica Moldova. în cadrul acestor instituţii un loc de f runte revine democraţiei şi elementelor sale, precum suveranitatea naţională, pluripartidismul, statutul juridic al persoanei, cetăţenia, forma de stat şi altele.

Procesul de democratizare a societăţii, proces ce a căpătat o amploare vertiginoasă în momentul actual, contribuie în permanenţă la remodelarea instituţiilor juridico-statale. O atenţie deosebită în procesul de predare a disciplinei dreptului constituţional li se acordă

49

problemelor cu conţinut teoretic şi de importanţă metodologică (teoria Constituţiei, suveranitatea, forma de stat, statutul juridic al persoanei).

Importanţa majoră pusă în seama acestor probleme va face posibilă o orientare sănătoasă şi constructivă a studenţilor la moment, le va oferi posibilitatea de a aprecia corect (din punct de vedere ştiinţific) evenimentele din viaţa politică şi socială, să rezolve la nivel superior diferite probleme cu conţinut practic.

NOTE:

1. Jack C. P lano , R o b e r t E. Riggs , I le lenean S.Robin, op. ci t . ,pag. 155 2. Ib idem. 3 .1 .Ce te rch i , I .Cra iovan , In t roduce re în Teor ia genera lă a dreptului ,

Bucureş t i , 1993 pag.7 4 .1 . Ceterchi , I . Cra iovan , op.ci t . , pag . l 1 5. H. BorflaHOBa, HayKa coBercicoro rocyAapcTBeHHoro npaBa, M., 1984,

pag. 12 6. Vezi G. Vrabie , Drep t cons t i tu ţ ional şi instituţii pol i t ice , Iaşi, 1993;

A . H a u r i o u , J .Gicgue l , Droi t cons t i tu t ionne l e t ins t i tu t ions pol i t iques , Ed i t ion Mon teh re s t i en , 1980.

7 . G. Vrab ie , op . cit., pag . 22 8. H. Eor/jaHOBa, op. cit., pag . 15. 9. A .Haur iou , J .Gicgue l , op. cit., pag. 42 10.1. Ceterch i , I .Cra iovan , op .c i t . ,pag . 13

50

( A P I T O L U L III. T E O R I A G E N E R A L Ă A S T A T U L U I CA I N S T I T U Ţ I E A D R E P T U L U I

C O N S T I T U Ţ I O N A L

I . N O Ţ I U N E A ŞI E L E M E N T E L E DE BAZA ALE S O C I E T Ă Ţ I I C O N T E M P O R A N E

Matul este o formă superioară de organizare politico - juridică a * . . . .ulii iar organizarea societăţii în stat formează obiectul de 0 id. im nlarc a dreptului constituţional. Această stare ne obligă să mi. i|tiriăm unele probleme referitoare la societate, la structura i< t i. I I a la organizarea conducerii politice a societăţii.

h iv i tor la noţiunea de societate se atestează un număr 1 nu ui iabil de definiţii.

Inii un sens restrîns, societatea este concepută ca o etapă a i iti| ji i omenirii, în sens de formaţiune social - economică. In sens *t«.it lai)- această noţiune este interpretată drept parte a lumii materiale • I- naia dc la natură şi care reprezintă forma activităţii vitale a omului

I»' |niit insul evoluţiei istorice. In politologie societatea este tratată ca o agregare de oameni cu

• înl.utr comune, ce se disting ca grup şi care interacţionează unul cu dud inii un mod specific,1 pe cînd în vorbirea de toate zilele prin 'i i i' inie sc subînţelege un grup cu o cultură directă, care trăieşte ca • iillliilc socială

Iu literatura sociologică, o societate este considerată ca un •N )• III s o c i a l ce furnizează orientarea primară pentru oamenii de pe un

ml teritoriu, care recrutează membrii prin reproducere sexuală şi • <r |" i ista dincolo de viaţa membrilor luaţi individual.

In sens non-tehnic, termenul societate cuprinde un grup de •••ni' ni ce se disting de alţii prin scopuri comune sau prin ordine "' iiila generală.

< M-neralizînd cele expuse putem constata că societatea reprezintă i. m social, constituit dintr-un număr considerabil de indivizi, în

51

scopul satisfacerii cerinţelor vitale, relaţiile dintre ei fiind stabilite prin coordonate politico - juridice.

Conceptul folosit iniţial pentru desemnarea societăţii a fost cel de societate civilă. In operele lui Cicero noţiunea de societate civilă este utilizată pentru descrierea condiţiilor de viaţă, în care domină legislaţia, urbanitatea, civilizaţia, condiţii ce contrastează cu viaţa dusă în cadrul culturilor barbare şi preurbane. J. Locke considera că societatea civilă diferă de starea naturală, întrucît "oferă confort şi condiţii decente pentru desfăşurarea activităţilor umane". In operele lui Hegel şi Marx termenul "societate civilă" începe să fie utilizat pentru denumirea aranjamentelor sociale, economice, instituţionale, diferite de cele ale statului.

Sursele bibliografice consultate ne-au determinat să concluzionăm că, indiferent de unghiurile sub care este tratată noţiunea pusă în discuţie, există puncte de tangenţă comune tuturor investigatorilor în domeniu. Astfel, se recunoaşte unanim că elementul decisiv al societăţii civile este omul privit ca personalitate şi nu ca "factor uman", ca "individ determinat printr-un sistem de necesităţi, interese şi valori".2

Subliniind capacitatea indivizilor de a se asocia, putem constata că societatea civilă este o categorie istorică, determinată de totalitatea relaţiilor sociale şi care reflectă interacţiunea tuturor sferelor vieţii sociale.

Formarea societăţii civile este un rezultat al mişcării spontane, dar creatoare a indivizilor, care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. în cadrul societăţii civile, cetăţenii intră într-o "ţesătură" de raporturi sociale, participînd astfel la activitatea unei multitudini de asociaţii, organizaţii, în scopul promovării unor interese şi obiective comune şi care constituie în ansamblul său, un sistem social.

Sistemul social este interpretat ca o "agregare dintre două sau mai multe persoane care interacţionează una cu alta într-o manieră structurată".3

52

In sensul său generic, sistemul social se poate referi la inii i •< punea lliuţelor umane la orice scară, în cadrul unui grup • •'Hun . ml o organizaţie complexă sau într-o societate în ansamblu.

Unii autori identifică fiinţele umane, privite individual sau în i'i mpin i sociale, drept elementele de bază ale sistemelor sociale, înmiii, şi comunităţi sociale.

<) comunitate socială cuprinde aceiaşi oameni sau grupuri m i i . p a i n m s c de oameni, care instituie o totalitate în baza unor semne i pun. ipii comune. Comunitatea socială poate include cîţiva oameni iu . . i de milioane, poate exista pe parcursul unei perioade scurte ni punic 11 stabilă în decursul a sute de ani.

( oinunităţile sociale, ca forme de asociere cu obiective politice, podi ,nmâlc, culturale, religioase, morale, reprezintă nu numai un i Hli II dc manifestare a drepturilor indivizilor, a minorităţilor, dar şi o • i.iiiiiipondcre în raport cu forţa statului. Din acest punct de vedere • nmmilaţilc sociale (mai ales cele mari şi stabile) prezintă un interes • ! . . . Ini pentru ştiinţa dreptului constituţional.

IV durata evoluţiei istorice a omenirii, în cadrul sistemului social •11 ii umulea/ă modificări , soldate cu renovarea structurii societăţii

ap,II i(ia unor comunităţi sociale noi ori schimbarea celor vechi. I'enlru stabilirea modificări lor şi transformărilor din cadrul

-H nunului social, savanţii au elaborat diferite criterii, printre care un Inii •. deosebit îl prezintă teoria claselor şi teoria statificării sociale.

IVoiia claselor. Reprezentanţii acestei teorii înaintează, în . .iliini. de elemente de bază a structurii sociale, clasele. Acest termen • a. lulo .it pentru prima oară în Roma antică (sec. VI î.e.n.) drept

uieiiii . i n,sitar, care delimita pe acei care dispuneau mijloace i i.de suficiente pentru a se echipa ca militari şi faceau astfel parte

• lin . l a s s i s " , de cei lipsiţi de aceste mijloace şi care constituiau o altă • ii. i".in socială, numită "infra classem". Pornind de la faptul că în unii l io l.i Roma se distingeau, după bogăţie, 5 clase, putem constata . . nuli d termenul în discuţie era utilizat pentru a diferenţia diverse ni > luii de viaţă.

Iu sec al XVIII-lea termenul de clasă este folosit pentru a divide •oi ii i in ,i pe baza funcţi i lor îndeplinite de diferite grupuri sociale sau

53

în funcţ ie de locul ocupat de acestea în circulaţia bogăţiilor. Francois Quesney (Tabloul economic, 1758) distingea "clasa producătorilor", formată din agricultori exploataţi, "clasa proprietarilor", constituită în special din propietarii funciari , şi "clasa sterilă" (sau urbană), care cuprindea meseriaşii, comercianţii şi profesiile liberale. Un secol mai tîrziu, David Ricardo (Prinsipes de l 'economie politique et de l ' impot, 1817) se referea la "capitalişti" şi la "salariaţi". La mijlocul sec. al

XlX-lea Santi Simon, Proudhon, K. Marx considerau clasele drept realităţi sociale, identificabile după originea veniturilor şi mărimea lor, respectiv după locul ocupat în raporturile de producţie. Lenin (Marele pocin, 1918) considera clasele - grupuri mari de oameni, care se deosebesc după raportul faţă de mijloacele de producţie, după rolul în procesul de organizare socială a muncii şi după modul de participare la procesul de repartizare a plusvalorii. In conformitate cu definiţia leninistă, societatea era constituită din clasa muncitorilor, din ţărănime, burghezie şi intelectualitate ca pătură socială. Marxist-leniniştii considerau că clasele se află într-o stare de antagonism, conflictele sociale fiind inevitabile, deoarece unele clase îşi apropriază munca altora. în această viziune lupta dintre clase reprezintă "motorul istoriei" care pregăteşte terenul pentru realizarea "societăţii fară clase".

Actualmente, noţiunea de clasă este concepută drept un grup social, care se distinge din punctul de vedere a statutului social.

S-a subliniat în repetate rînduri că analiza societăţii prin intermediul conceptului de clasă explică doar în parte modificările ce au loc în structura socială a diferitor state.

Teoria stratificării sociale. Conform acestei teorii, elementul de bază al structurii sociale este stratul social. Dacă în teoria claselor criteriul de bază a diferenţierii sociale sînt relaţiile de proprietate, atunci în teoria stratificării diferenţierea societăţii în aşa - numitele straturi sociale, se realizează în baza altor criterii (profesia, venitul, studiile, educaţia, religia, moralitatea ş.a.)

în procesul de studiere a dinamicii modificărilor sociale, adepţii acestei teorii folosesc formula stratificării verticale (cuprinde 7 niveluri: nivelul profesionalilor înalţi, specialiştii tehnici de nivel

54

mtiliii, clasa comercială, mica burghezie, lucrătorii tehnici şi muncitorii cu funcţi i de conducere, muncitorii calificaţi şi muncitorii iu < .dilicaţi) şi orizontale. Conform acestei formule, omul pe parcursul

irj 11 sale poate trece dintr-un strat social în altul, prin ameliorarea sau • l. luiorarea poziţiei sale sociale, mişcare cunoscută sub denumirea de umhilitate socială.

Pentru societatea contemporană este specifică şi prezenţa unor u usc sociale de periferie. Noţiunea "mase de periferie" serveşte I N - N L I I I a desemna periferiile sau intermedierile referitor la unele . Mitniuilăţi sociale (clase, straturi, naţii, culturi). Principalul aspect al Halului de periferie constă în faptul că persoana pierde apartenenţa la

• - comunitate socială concretă (vagabonzii). In societăţile contemporane se mai observă o mobilitate socială

p< a ită cu o tendinţă puternică de creştere a stratului social mijlociu.

II. N O Ţ I U N E A ŞI ESENŢA STATULUI

Din conţinutul capitolelor precedente reiese că scopul final al dicpiuiui constituţional nu este altceva decît edificarea condiţiilor - iniţiale pentru viaţa şi prosperitatea multilaterală a statului respectiv. \p.ire o întrebare firească, ce este atunci statul, al cărui drept

- «instituţional reglementează modul de organizare a societăţii în stat, «iipanizarea şi funcţ ionarea autorităţilor publice, relaţiile dintre aceste • montaţi, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Problema abordată pn ocupă cu intensitate gîndirea politico-juridică contemporană.

('ît priveşte natura şi esenţa statului se cunoaşte un labirint de i' i H u, însoţite de un număr impunător de definiţii ale acestuia: "Statul • ic ultima revoluţie care a reuşit" (Kubischer); "Statul este o instituţie • io revendică monopolul violenţei fizice legitime în cadrul unui h Mim iu determinat" (Max Weber); "Statul este o "maşină" pentru im nţinerea dominaţiei unei clase asupra alteia, instrument ce se • •instituie prin separarea în cadrul societăţii a unei forţe publice fit/» .trate cu mijloace de constrîngere - armată, poliţie, justiţie." (Karl Mai O; "Statul este un imens cimitir unde sînt îngropate toate

55

manifestările vieţii individuale" (Bakunin); "Statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi formaţiunile sociale nu sînt decît relativul" (Mussolini); "Unde începe statul, se termină libertatea" (Lenin). Se poate aduce drept exemplu şi celebra expresie "Statul sînt eu", atribuită regelui Louis XIV, care a simbolizat caracterul patrimonial al monarhiei absolute şi răspunsul lui Proudhon Pierre Joseph (1809-1865) cu o sută cinzeci de ani mai tîrziu: "Statul sîntem noi", care ilustra aspiraţia democratică.

După unii, statul este un "monstru" acaparator, ce nu permite o manifestare independentă în afară de el; după alţii, statul este, dimpotrivă, ceva inofensiv, neexistent, sau dacă există ca un rău necesar cu vremea va dispărea, pentru că va trebui să dispară cu necesitate.4

Nu putem accepta afirmaţiile de mai sus, care nu sînt altceva decît o eroare gravă, deoarece statul este un fenomen organizatoric al elementelor care, în ansamblul lor, formează societatea (individul, clasele, straturile sociale) şi drept rezultat este o funcţ ie socială constructivă.

Din aceste considerente marea majoritate a savanţilor consideră că statul apare mai întîi ca o societate organizată, avînd un guvernămînt autonom. In susţinerea acestei teze s-au propus mai multe definiţii ale statului. Una dintre cele mai simple este definiţia statului propusă de către Kant: "Statul este reunirea unei mulţimi de oameni trăind sub aceleaşi legi juridice".5 Duguit consideră statul "o grupare omenească, fixată pe un teritoriu determinat, unde cei mai tari impun voinţa lor celor mai slabi".6

Giorgio del Vecchio considera statul un "subiect al voinţei care stabileşte o ordine juridică", "subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor" sau "statul este coloana vertebrală a societăţii, osătura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale; pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor".7

După Hans Kelsen, statul este "o ordine juridică bine organizată, cu organe specializate şi cu un anumit grad de centralizare".8

56

Nmtetizînd aceste opinii reţinem pentru noţiunea de stat două • lumin aţii de valoare:

I\*iitru unii, statul constituie "armatura sau scheletul juridic" al uni i« olcctivităţi umane (popor sau naţiune). In acest sens se spune că H i uniiuia Ucraina, Franţa, Republica Moldova sînt state.

Pentru alţii, statul este un sistem organizaţional, reglementat din l'Hin l de vedere juridic, care realizează conducerea politică a unei im n i.iţi, deţinînd în acest scop monopolul creării şi aplicării

du piuiţii. Incercînd a face ordine în acest florilegiu de definiţii şi afirmaţii,

v n i India fenomenul statului din două puncte de vedere: politic şi p m d i c , dcoarece organizarea politică şi principiile juridice sînt • miMdmate acele două elemente indispensabile ale unei vieţi sociale, yi i in o lac să se menţină în spaţiu şi să perpetueze în timp.

III. CONDIŢIILE JURIDICE DE EXISTENŢĂ A STATULUI

III.1. NOŢIUNI GENERALE

Studierea istoriei universale a popoarelor civilizate nu ne poate i. n nn exemplu de viaţă socială lipsită de organizare politică, oricît

di iiuliinentară ar fi ea sau lipsită complet de anumite reguli de Imla (lie un obicei, chiar primitiv, f ie o normă juridică). Condiţiile Im- de existenţă a statului consituie un element indispensabil al

v i. (II sociale, deoarece normele juridice, dreptul, acordă societăţii un II ni ici definit şi coerent.

Iu capitolul de faţă vom căuta răspunsul la întrebarea: cum minuni .laiul conducerea politică a societăţii. Din această perspectivă v i n i aborda problematica elementelor constitutive ale statului, ca • mii i) m >i să cunoaştem diversele forme juridice ale acestuia.

Iu doctrina dreptului constituţional s-a încetăţenit ideea, că din pun. i dc vedere juridic, putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea . n. i elemente obligatorii: teritoriul, populaţia şi o conducere efectivă

57

exercitată în numele statului - puterea sa asupra teritoriului şi populaţiei.9

Dacă primele două elemente sînt de natură materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea element este de natură formală şi în virtutea acestui fapt, devine cel mai important. Drept rezultat, statul ne apare ca o îmbinare a unor elemente de fapt, populaţia şi teritoriul, cu un element politico - juridic, adică o putere publică reglementată din punct de vedere juridic.

III.2. TERITORIUL

Dacă am mai putea admite că există teritorii fară stat (pămînturi virgine, corpuri cereşti, care în virtutea tratatelor internaţionale nu pot fi apropriate de către vreun stat), existenţa vreunui stat fără teritoriu este inimaginabilă.

Prin teritoriu, ca element natural al statului, se recunoaşte acea parte a globului pămîntesc, asupra căruia un ctat îşi exercită dominaţia sa publică. Acest spaţiu geografic este constituit din suprafeţe terestre, acvatice şi maritime, din solul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui. în lipsa acestui element o comunitate socială, oricît de numeroasă ar fi , n-ar putea constitui un stat. în această ordine de idei, triburile nomade au fost considerate, în cel mai bun caz, "embrioane de state", dar nicidecum state.

De la bun început trebuie să menţionăm că privitor la natura jurdică a teritoriului este cunoscută o diversitate de concepţii, esenţa fiecăreia fiind determinată de anumite împrejurări istorice.

Primele teorii ce ţineau de natura juridică a teritoriului au fost numite patrimoniale. Născute în perioada regimului feudal, se fundamentau pe ideea că puterea statului asupra teritoriului izvorăşte din proprietatea exclusivă a monarhului asupra pămîntului, implicit asupra teritoriului. Seniorul politic (monarhul) era în drept să modif ice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire (Alaska) şi, în rezultat, suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pămîntului.

58

La finele secolului XIX şi începutul secolului XX ideia de dominium", în care o autoritate de ordin public era confundată cu

I.I porturile private de proprietate predominantă în perioada luidalismului, este substituită prin cea de "imperium". Aceasta din urmă a dat naştere unei noi teorii despre teritoriu, teoria teritoriului-obiect, care trata teritoriul ca pe un obiect al dominaţiei statului, dominaţia, însă, nu se mai confunda cu dreptul de proprietate.

în esenţa acestei teorii se susţinea că asupra teritoriului se < l icită concomitent două drepturi:

a) al proprietarului, care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietăţii sale în corespundere cu legea;

b) al statului, care în virtutea dreptului îşi exercită suveranitatea asupra acestuia.

Dominaţia statului se caracterizează prin dreptul de a asigura ordinea şi de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest teritoriu.

în secolul XX apare teoria "teritoriului limită", conform căreia l< ritoriul unui stat a devenit limitele competenţei sale, suprafaţa, înăuntrul căreia legile statului se aplică persoanelor şi bunurilor ce se găsesc aici.

Potrivit doctrinei actuale, teritoriul nu este privit ca "o simplă dimensiune de ordin geografic a statului", ci ca un element constitutiv d statului care reprezintă "spaţiul în care se exercită competenţa laiului şi în care se realizează organizarea lui politică şi juridică.

I ci itoriul este o condiţie indispensabilă a independenţei puterii publice, care "înscrie naţiunea pe planul unei realităţi concrete".10

Marea majori tate a savanţilor contemporani consideră că iu itoriul, ca o condiţie juridică de existenţă a statului, este însoţit de III mătoarele caractere juridice:

1. Inalienabilitate. 2. Indivizibilitate. în acest context se cere remarcat faptul că în Constituţia

Krpublicii Moldova, art. 3, al. 1, se stipulează că "teritoriul Republicii Moldova este inalienabil" şi că "frontierele ţării sînt consfinţite prin lege organică".

59

în opinia profesorului T. Drăganu, principiul inalienabilităţii teritoriului presupune:

a)imposibilitatea modificării frontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de frontieră, care s-ar putea realiza numai printr-o lege organică.

b)imposibilitatea recunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului nostru.

Principiul indivizibilităţii, ca caracteristică jur idică a teritoriului, este prevăzut în art. 1 al Constituţiei Republicii Moldova, în baza căruia republica este un stat "suveran, unitar şi indivizibil".

Evenimentele din Transnistria ne conving de necesitatea includerii în Constituţia oricărui stat a unor prevederi mai precise, categorice, cu privire la interzicerea unor activităţi care ar afecta principiul unităţii statului şi a indivizibilităţii teritoriului său.

Teritoriul oricărui stat este circumscris în anumite limite spaţiale numite "frontiere".

Frontiera este linia sau zona, care delimitează teritoriul unui stat, în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunile au dreptul său la autodeterminare.

Aşadar, solul planetei aparţine statelor care sînt separate prin aşa-numitele "dureroase cicatrice ale istoriei", al căror traseu poate fi contestat, dar care constituie hotarele juridice ale suveranităţii "raţionee looci".11

Frontiera constă dintr-o linie trasată între diferitele puncte de pe suprafaţa globului, care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, în larg - de marea liberă, în înălţime - de spaţiul cosmic, iar în adîncime -pînă la limitele unde mijloacele tehnice moderne permit exploatarea lui.12

Noţiunea de frontieră ca "linie continuă şi f ixă" este relativ recentă şi se poate manifesta în formă de frontieră naturală sau geografică, geometrică şi astronomică.

Frontierele naturale sau geografice se fixează mai întîi pe hîrtie, apoi pe teren, de către o comisie de frontieră, care instalează, întreţine şi verifică semnele (punctele) de frontieră, începînd de la limite naturale, în general orografice, ţinînd cont de relief (crestele munţilor,

60

III I a/,ul Pirineilor; talvegul unui rîu: Rhinul între Franţa şi Germania, nu lu l între Republica Moldova şi România, linia Oder-Neisse între < M I mania şi Polonia, Rio Grande sau Rio Bravo între SUA şi Mexic, • I. un lac (lacul Lanoux între Franţa şi Spania, lacul Lemen între I lanţa şi Elveţia, frontiera americano-canadiană la Marile Lacuri).

Frontierele geometrice rezultă din limite artificiale • mivenţionale, linii geometrice, drepte sau curbe (Africa de Sud şi \ 11 n a de Nord).

Frontierele astronomice se fixează între două puncte cunoscute, meridiane sau paralele (paralela 38 între Coreea de Sud şi de Nord; pai alela 17 între Vietnamul de Nord şi de Sud pînă la retragerea SUA).

Frontierele pot fi trasate şi conform teoriei "sectoarelor", cum ar II de exemplu, divizarea Arcticii în patru zone aparţinînd statelor ce I m iM'dă ţărm în Oceanul îngheţat de Nord (SUA, Rusia, Canada, i Im vegia şi Danemarca).

Referitor la noi, Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova (art. l) stabileşte că frontiera de stat a Republicii Moldova i '.ic linia ce desparte, pe uscat şi pe apă, teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine, iar pe plan vertical delimitează spaţiul aerian

i ubsolul statelor vecine. Se stipulează, totodată, că frontiera de stat .labileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a l-vpublicii Moldova.

Frontiera de stat se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine în baza totalurilor activităţii comisiilor I ti laterale de delimitare şi demarcare, şi se marchează pe teren cu I I I I I I C de frontieră clar vizibile.

Frontiera de stat a Republicii Moldova se trasează: pe uscat - pe liniile distinctive de relief, pe sectoare fluviale - pe linia de mijloc a i mim, pe calea navigabilă principală sau pe talvegul rîului, pe lacuri şi alic bazinuri de apă.

în cazul schimbării configuraţiei malurilor sau a nivelului apei, • hiar şi atunci cînd rîul îşi schimbă cursul, frontiera de stat a i vpublicii Moldova, care trece pe rîu, lac sau alt bazin de apă (numite ape de frontieră), nu se deplasează.

61

Pe podurile şi digurile care trec peste apele de frontieră, frontiera de stat a Republicii Moldova se stabileşte pe linia de mijloc sau pe axul lor tehnologic, independent de felul cum este trasată frontiera de stat pe apă.

Trasările frontierelor între state sînt însoţite uneori de contestări care trec deseori în incidente aflate la baza conflictelor interstatale, f ie locale, f ie chiar mondiale. Drept exemplu pot fi aduse: conflictul între URSS şi China legat de rîul Amur, războiul între Iran şi Irak de la delta Tigrului şi Eufratului , controversele de frontieră între Etiopia şi Somalia, între Ciad şi Libia pentru Banda Aozou, între Mali şi Burchina-Faso pentru Banda Agacher; sau pretenţiile mai multor ţări (Maroc, Algeria, Mauritania, poporul Sahrahoui) asupra ex-Saharei spaniole, care trebuia să fie dezlegate de referendum în virtutea "dreptului popoarelor la autodeterminare".

In America de Sud există neînţelegeri de frontieră moştenite din războiul Pacificului (1879), între Cili, Peru şi Bolivia faţă de trasarea frontierelor în zona amazoniană, între Argentina şi Cili faţă de canalul Biglo şi trei insule strategice în Ţara de Foc la extrema sudică a continentului.

In Asia asemenea controverse au avut loc între URSS şi Japonia în legătură cu insulele Curile, între China şi Vietnam faţă de insulele Spnaarleys din Marea Chinei meridionale ş. a.

Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor astfel trasate, relevă suveranitatea statului, şi datorită acestui fapt ele sînt ocrotite de intervenţii ilegale.

Astfel, paza frontierei de stat a Republicii Moldova reprezintă o parte constitutivă şi inalienabilă a sistemului de stat de asigurare a securităţii Republicii Moldova, una dintre formele de apărare armată a integrităţii teritoriale a ei şi constă în realizarea unui complex de măsuri, care ar garanta inviolabilitatea frontierei de stat.

Frontiera de stat a Republicii Moldova pe uscat şi pe apele de frontieră se află în paza trupelor de grăniceri, iar în spaţiul aerian, în paza unităţilor de apărare antiaeriană ale Ministerului Apărării.

Statutul juridic sau regimul frontierei de stat a republicii cuprinde totalitatea normelor juridice, reglementate de Legea privind

62

n i .i de stat a Republicii Moldova, de alte acte normative, de ii linii Ic încheiate cu statele vecine. Regimul de frontieră serveşte în • ' Iu ivilate interesului de asigurare a ordinii la frontira de stat şi in» uimi i ii bunelor relaţii cu statele vecine şi include următoarele n unii:

di- întreţinere a frontierei de stat; dc trecere a frontierei de stat de către persoane şi mijloace de

lhuift|)( >rt; dc autorizare a trecerii frontierei de stat de către persoane,

mul" i< < de transport, mărfur i şi alte bunuri; d< folosire a apei, pescuitului, tăierea pădurilor, desfăşurarea

i» ii\ ilflţilor economice, de cercetare şi de altă natură la frontiera de Mul;

d« soluţionare a incidentelor legate de încălcarea regimului lioiilitTei de stat.

I rontiera de stat a Republicii Moldova este întreţinută conform icf iili care decurg din tratatele internaţionale încheiate cu statele

Aueste reguli cuprind condiţiile de păstrare şi menţinere a mit rulaţii semnelor de frontieră, de controlare a lor, de echipare şi iniicţiiicie a potecilor de frontieră, de inspectare a traseului frontierei d< Jal in comun cu statul vecin. Pentru întreţinerea frontierelor de a .1 h npclor de grăniceri din Republica Moldova li se transmite în i"l" mţa pe termen nelimitat, o f îşie de pămînt cu lăţimea de 15 ni' ui dc a lungul frontierei de stat pe uscat sau pe malul apelor de I O I U I U T A .

I c|'islaţia naţională reglementează în detalii şi procedura trecerii tonilicici dc stat de către persoane şi mijloace de transport. Astfel, In • u r a frontierei de stat, pe uscat, în spaţiul aerian, pe sectoarele im v ui Ir unde sînt amenajate locuri destinate trecerii persoanelor şi ini|loiirc lor de transport, se efectuează pe căile de trafic internaţional Iu. iv ui. rut ier şi aerian. Punctul de trecere a frontierei de stat a o pulilic ii reprezintă teritoriul din limitele gării feroviare, autogării, Paulului fluvial, aeroportului (aerodromului), deschise pentru traficul ini. inaţional sau alte locuri amenajate special, în care se efectuează

63

controlul şi se autorizează trecerea frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri.

Autorizarea trecerii frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport, mărfur i şi alte bunuri se realizează prin punctele de trecere a frontierei de stat şi constă în recunoaşterea legalităţii trecerii frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport intrate pe teritoriul republicii, deplasării peste frontiera de stat a mărfuri lor şi altor bunuri sau autorizarea trecerii frontierei de stat de către persoane, mijloace de transport care părăsesc teritoriul Republicii Moldova, deplasării peste frontiera de stat a mărfuri lor şi altor bunuri în afara teritoriului republicii. Temei pentru autorizarea trecerii frontierei de stat servesc documentele valabile pentru dreptul de intrare sau de ieşire din republică, documentele de însoţire a mijloacelor de transport, mărfuri lor şi altor bunuri, eliberate de autorităţile de stal respective.

Autorizarea trecerii peste frontiera de stat a Republicii Moldova este un procedeu complex, care include în sine un şir de acţiuni:

1) efectuarea controlului de frontieră şi anume: a)controlul şi perfectarea doA. umentelor pentru dreptul de intrare

şi ieşire din Republica Moldova; b)controlul mijloacelor de transport, al bagajelor, mărfuri lor şi al

altor bunuri în scopul depistării contravenienţilor la regulile de trecere a frontierei de stat; substanţelor narcotice, psihotrope, toxice, radioactive, explozive, a deşeurilor nocive, armamentului şi muniţiilor, a valorilor culturale, istorice şi a altor valori ascunse de control şi interzise pentru introducere şi scoatere din ţară;

c)ţinerea sub observaţie a mijloacelor de transport sau însoţirea acestora;

d)controlul asupra persoanelor pentru care intrarea sau ieşirea din republică sînt interzise;

e)efectuarea controlului corporal al cetăţenilor care trec frontiera de stat, în funcţ ie de necesitate.

2) efectuarea controlului vamal al mărfuri lor şi altor bunuri ce aparţin cetăţenilor care trec frontiera de stat, persoanelor juridice care

64

desfăşoară activitate economică externă, în conformitate cu codul vamal;

3) efectuarea, în caz de necesitate, a controlului sanitar de carantină, veterinar, fito-sanitar şi a altor tipuri de control;

Persoanele, aeronavele şi alte aparate de zbor, navele nemilitare şi vedetele, alte mijloace de transport care au trecut sau au încercat să treacă frontiera de stat, încălcînd regulile stabilite de legislaţie, sînt considerate violatori ai frontierei de stat.

Trecerea ilegală a frontierei de stat a Republicii Moldova atrage după sine răspundere administrativă sau penală.

III.3. P O P O R U L

Fiind o formă specifică şi superioară de organizare a vieţii sociale, statul este reprezentat ca "o societate umană organizată şi stabilită în interiorul unor frontiere permanente".1 3

Din această afirmaţie se separă ideea că poporul este cel de-al doilea element constitutiv al statului, asupra căruia acesta îşi exercită suveranitatea sa "ratione personae". Deci, din punct de vedere juridic, indivizii, cu excepţia apatrizilor, sînt ataşaţi la stat printr-o legătură care implică o serie de consecinţe. Din acest context se conturează două probleme care necesită a fi lămurite.

Prima problemă ţine de faptul că unii autori, pentru existenţa acestui element constitutiv al statului, consideră a fi necesare anumite criterii numerice, adică existenţa unui minim necesar de indivizi (în mai multe surse se menţionează cifra de 10000 de indivizi).

în legătură cu aceasta, trebuie să apreciem justeţea autorilor care consideră asemenea afirmaţii drept "empirice şi din punct de vedere raţional inadmisibile",14 şi a celor care recunosc că "statul este o formă specifică de constituire a unei societăţi umane, indiferent de numărul membrilor ei".15

în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem, totuşi, că este necesar un număr destul de mare de oameni "pentru a permite mulţimii să aibă o organizaţie desăvîrşită şi o viaţă autonomă, independentă de puterile

65

externe, deoarece statul are în mod esenţial caracterul de autarhie, adică dreptul să f ie suficient sie însuşi".16

Cea de-a doua problemă ţine de natura şi conţinutul legăturii dintre indivizi şi statul respectiv.

In literatura de specialitate s-a menţionat în repetate rînduri că legătura dintre stat şi membrii respectivei colectivităţi se exprimă prin noţiunea de naţionalitate.

Prin naţionalitate se subînţelege "legătura juridică personală, semnificînd apartenenţa persoanei la un anumit stat, chiar dacă persoana nu trăieşte pe teritoriul acestui stat",17 sau drept "un ansamblu de caracteristici ce disting oamenii avînd aceeaşi origine, o istorie comună, şi adesea o limbă comună".1 8

Această relaţie de naţionalitate leagă indivizii într-un stat, care o acordă unilateral după nişte reguli interne. In acest sens se consideră că naţionalitatea este legătura politică, în virtutea căreia un individ face parte din elementele constitutive ale statului.

Naţionalitatea, însă, nu reprezintă numai legătura individului cu statul, ea leagă în acelaşi timp şi indivizii între ei. Din aceste considerente Curtea Internaţională de Justiţie, într-o decizie luată la 6 aprilie 1955 a precizat: "naţionalitatea este o legătură, o solidaritate efectivă de existenţă, de interese şi alăturare unei reciprocităţi de drepturi şi obligaţii".

La început această legătură apărea în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă de monarh. Mai tîrziu, inclusiv în prezent, această legătură abstractă poate apărea odată cu naşterea (în statele care aplică regula "ius sanguinis", adică relaţiile de rudenie, şi în statele care preferă principiul "ius soli") sau pe parcursul vieţii (căsătoria, reintegrarea, naturalizarea).

Deseori, colectivitatea umană care stă la baza statului este întîlnită sub denumirea de popor sau naţiune.

Astfel, în dreptul internaţional public se vorbeşte de "popoarele naţiunilor unite", în Carta de la San Francisco - de "popoare europene", în tratatul de la Roma de "dreptul popoarelor de a dispune de ele însele", în rezoluţia 1514 (XI) asupra cedării independenţei

66

Ili >|murcior coloniale, adoptată de Ansambleea Generală a ONU la 14 di i embrie 1960.

III dreptul intern, în marea majoritate a constituţiilor, la fel este ulili/ală noţiunea de popor. Astfel, în art. 2 din Constituţia Republicii

liildova se consacră că suveranitatea naţională aparţine poporului i • publicii Moldova, iar în articolul 10 se stabileşte că statul are drept liiiid.unent unitatea poporului Republicii Moldova.

I*i in naţiune se interpretează un "fenomen istorico-social, care f p i f / in t ă o formaţiune naţional etnică, constituită compact, membrii • iu cu locuiesc pe acelaşi teritoriu şi duc aceeaşi viaţă economică, pnlilica şi spirituală, influenţată de unii factori de ordin lingvistic, I I .ul, istoric, etnic, cultural, ideologic, etc. . .1 9 Or naţiunea mai este Iuţi leasă şi ca o "comunitate umană diferită de familie şi de i iiinunităţile de tip tradiţional, caracterizată prin unitate etnică, limbă «iiinună, tradiţie culturală şi istorică, organizată în baza ideii de

• 2 0

ii ul odoterrrunare. Dimitrie Guşti sublinia că, spre deosebire de popor care este o

i iiuuinitate etnică, naţiunea este o creaţie voluntară, care rezultă din \i-uiţ.i de , a fi, a trăi şi a lupta pentru un destin propriu al celor ce o Ci impun.

Istoria contemporană cunoaşte însă şi cazuri de existenţă a unor numeroase popoare, care nu formează nici o entitate etatică, unele naţiuni mai continuînd să aspire la constituirea propriului stat naţional. In acest context menţionăm Conferinţa naţiunilor fară stat (Basci, llrcloni, Corsicani, Scoţieni, Flamanzi, Sardinezi, Kurzi etc.) care a a\ ul loc în anul 1985. Există, însă, şi state care nu înglobează decît o un in lila parte a unui popor (Austria, Statele Arabe).

Problema coraportului dintre noţiunile de "naţiune" şi "popor" • ii pe cît de importantă, pe atît de dificilă şi, în rezultat, merită i'încetul unui studiu separat şi detaliat.

Pornind de la această situaţie nu ne rămîne altceva decît să pic i/am, că pentru dreptul constituţional este important faptul, ca Indivizii care formează colectivitatea umană, ce stă la baza statului, ii' Uiţi prin prisma legăturii de naţionalitate să poată fi membri ai

67

statului respectiv (cetăţenii statului) şi să poată a fi străini acestui stat (cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor).

Din aceste două categorii de persoane numai cetăţenii statului respectiv se bucură de toate drepturile consacrate în legislaţia naţională şi, totodată sînt impuşi să îndeplinească obligaţiile consacrate în aceeaşi legislaţie.

In final, putem constata că indiferent de titlul pe care-1 poartă colectivitatea umană care stă la baza statului (poporaţie, populaţie, popor, naţiune), cert rămîne faptul că această colectivitate este un element constitutiv al statului, fară de care existenţa acestuia este imposibilă şi care îi conferă statului o "anumită unitate internă, firească, naturală şi o fizionomie proprie, autonomă şi distinctă de entităţi asemănătoare".2 2

III.4. PUTEREA PUBLICĂ

Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un teritoriu şi o populaţie. Pe lîngă aceste două elemente este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere publică, care devine astfel un element constitutiv esenţial al statului.

Noţiunea de putere este tratată drept capacitatea de a afecta comportamentul altora într-un fel dorit şi care poate lua toate formele mecanismelor de influenţă. Aceste mecanisme înseamnă persuasiune (influenţare fără a promite vreo recompensă ori fară a ameninţa cu pedeapsa din partea celui ce deţine puterea) sau mici presiuni ori tratative (promisiune de recompensare, ameninţarea cu pedeapsa), mergînd pînă la presiune extremă, forţă sau coerciţie (ameninţarea cu o pedepsire severă sau cu o pierdere). Deşi "puterea" şi "influenţa" deseori sînt folosite ca sinonime, mulţi analişti consideră că "influenţa" este un concept mai larg, iar puterea este o formă a influenţei ce derivă din ameninţarea cu o pedeapsă severă, în caz de neascultare.

68

()riee societate, oricît de primitivă ar fi trebuie să depindă de o niiuinila organizare şi distribuire a puterii, chiar şi pentru elementara lum (ic dc conservare a ei.

Iu acest sens, cercetătorul f rancez Balandier considera ca puterea \n li definită ca rezultînd din necesitatea de a lupta împotriva • nlunlîii ismului care o ameninţă cu dezordinea.23

Puterea apare ca o necesitate socială, utilitatea ei poate fi • pin ala, în primul rînd, din punctul de vedere al importanţei pe care .. pic/iută menţinerea echilibrului, a coeziunii interne din orice MII iclale.

I )ar ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prisma faptului că orice societate globală are legătură cu

• Meiionii, relaţii cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să • .1 i'iini/cze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea.

l ormele puterii pot fi variate, dar nu se poate imagina ajbsenţa iiiiidii a oricărei forme de putere, fară a presupune dezagregarea MI neţurilor sociale.

Kolul esenţial al oricărei forme de putere este de a asigura • uc/iunca şi funcţionalitatea diferitor structuri şi organisme ale

iri;t|ii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în mi' norul acestora.

Argumentînd necesitatea puterii, Robert Bierstedt preciza In-luiic să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinţi

• "< iapa, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele...Pe scurt, i'Uin.-a sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea H". mlfi in cadrul ei. Puterea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine il11u tura. Tară putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine".24

Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea purtătorilor m • lua de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau nl-oidonarea altora.

In sens sociologic puterea desemnează "o forţă pusă în serviciul ini' i idei, o forţă născută din conştiinţa socială, destinată să conducă i*i npi11 m căutarea "binelui comun" şi capabilă, la nevoie, de a impune MU nibrilor atitudinea pe care ea o comandă".2 5

69

în politologie puterea este tratată ca o capacitate de a afecta comportamentul altora într-un fel dorit. în acest sens "puterea" este considerată sinonim cu noţiunea de "influenţă", avînd posibilitatea de a îmbrăca toate formele mecanismelor de influenţă.

Drept sinonime ale noţiunii de "putere" sînt folosite, uneori, noţiunile de "influenţă", "autoritate" şi "coerciţie". Pentru a evita orice confundare a acestor noţiuni devine evidentă şi necesară o interpretare succintă a lor.

în literatura de specialitate prin influenţă se subînţelege capacitatea unei persoane de a afecta comportamentul altora într-o manieră favorizată de ea. Unii analişti fac deosebire între influenţă şi putere, limitînd influenţa la folosirea unor mijloace "indirecte sau intangibile", în scopul modificării comportamentului. O altă categorie de autori consideră puterea o formă de influenţă, care "ameninţă cu pierderi majore în caz de neconformitate".

Autoritatea este tratată drept o influenţă care derivă "din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva de a elabora reguli sau de a emite imperative, aşteptînd în schimb ascultare (supunere)".

Coerciţia este "o formă de influenţă caracterizată printr-un grad înalt de constrîngere sau de obligativitate".

în cadrul acestor noţiuni puterea este o formă de influenţă care derivă din raportul de obligare, adică ameninţarea cu o pierdere severă sau cu o privare de ceva, în caz de nonconformism şi care este însoţită de următoarele trăsături:

nu este o capacitate fizică a omului, în sens de putinţă; se manifestă numai în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi

concepută în afara societăţii; - are posibilitatea de a determina subordonarea altora,

în dreptul constituţional un rol primordial are analiza puterii în sensul de relaţie între două "subiecte" inegale, relaţie în virtutea căreia un subiect, de regulă colectiv, are capacitatea de a lua decizii şi de a asigura îndeplinirea lor.

Puterea, evident, este necesară în orice colectivitate umană şi, pe cît de diverse sînt relaţiile sociale din cadrul colectivităţii, pe atît de diferite pot fi şi formele puterii.

70

Astfel, în dependenţă de metoda de intervenţie a puterii în h ntimcnele sociale puterea poate f i :

anonimă (se reflectă în societăţile primitive, dar şi în cele moderne, în formă de rezistenţă colectivă, tulburarea opiniei publice);

individualizată (este concentrată în persoana unui şef de stat sau I UU I minorităţi şi se reflectă în formă de tiranie sau monarhie);

instituţionalizată (reprezintă rezultatul instituţionalizării puterii Irnomen, care "dă naştere în mod artificial unei legături normativ-

limdice între instituţiile care inserează în sine ideea juridică şi omul < .11 c devine guvernant în virtutea statutului organic al acestei instituţii".26

Puterea se instituţionalizează în toate domeniile vieţii sociale: în liunilie (pater familias), la întreprindere (consiliul de administraţie); la «oala (profesorii); în societate (parlamentul, guvernul). Astfel,

distingem o diversitate de expresii ale puterii, cum ar fi: putere u onomică, putere militară, putere spiritual-ideologică, putere li rislativă, putere judecătorească, putere politică, putere publică etc.

Puterea, ca fenomen, presupune existenţa unei surse de autoritate şi se caracterizează prin posibilitatea de a ordona, a impune obligaţia celui care primeşte ordinul, comanda de a se supune acestui ordin.

Existînd din cele mai vechi timpuri, ea a fost personificată, la început, în şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib, uniune de tuburi etc.) care îşi impunea autoritatea semenilor săi prin calităţile

ale Odată cu evoluţia relaţiilor sociale autoritatea s-a detaşat într-un l« nomen separat de persoana celui care deţinea puterea sau o exercita. In rezultatul acestor transformări apare un sistem organizat mai « ompiex, pe care astăzi îl numim stat, iar autoritatea începe a fi numită putere de stat (publică).

Rolul major al puterii publice în societate este motivat prin mai niiilte argumente:

a)lipsa unei conformităţi automate a indivizilor faţă de reguli şi lep.i, puterea fiind necesară pentru a le face respectate;

b)toate societăţile au nevoie de o orientare spre anumite scopuri, puterea avînd funcţia de a le dirija şi menţine în stare de funcţionare;

n

c)competiţia politică între indivizi şi grupuri sociale poate genera instabilitate, puterea fiind mijlocul de menţinere a coeziunii societăţii şi ordinea stabilită;

d)existenţa în plan economic a inegalităţilor şi a injustiţiei sociale obligă puterea să intervină pentru a păstra anumite proporţii şi a împiedica creşterea peste anumite limite a disimetriilor;

e)fiecare societate are relaţii cu alte societăţi, prietene ori ostile, puterea fiind necesară pentru apărarea împotriva unei agresiuni posibile, dar şi pentru a desfăşura relaţii politice, economice, culturale reciproc avantajoase.

Din diversitatea de expresii ale puterii, pentru ramura şi ştiinţa dreptului constituţional, un interes deosebit îl prezintă puterea politică şi puterea publică.

După cum s-a menţionat mai sus, puterea este inerentă oricărei colectivităţi umane, inclusiv celor primitive. Dar puterea exercitată de organele gentilico-tribale (şefii ginţii sau tribului, organele comune ale uniunilor de triburi) nu purta un caracter politic, ea nu era încredinţată unui grup de oameni separat de populaţie.

Această putere socială devine politică odată cu transformarea colectivităţii umane în societate, "cînd cei care o alcătuiesc au, chiar şi în formă rudimentară, conştiinţa apartenenţei la acea colectivitate, ceea ce presupune diferenţierea individului de grup."27

Noţiunea de putere politică este folosită cel mai des ca sinonim al puterii de stat.

In opinia unor specialişti în materie de drept constituţional, noţiunile de "putere politică" şi "putere publică" sînt identice.28

în realitate, însă, noţiunea de putere politică este mai largă ca volum decît cea de putere publică. Astfel, putem vorbi de puterea politică a unui partid, chiar dacă se află în opoziţie, dar nu putem considera această putere ca fiind una de natură publică.

Mai mult decît atît, dacă privim statul ca un element central al puterii politice, care este organizarea unei ordini sociale, prin intermediul "căruia sînt puse în valoare însuşirile sufleteşti şi bogăţiile materiale ale unui popor",29 diferenţa dintre noţiunile în discuţie devine şi mai evidentă.

72

Spre dosebire de mediul natural (populaţia şi teritoriul), statul a hi'il * ii al prin aplicarea forţei de convingere şi constrîngere, care după Imn ura lui s-a transformat din formă politică a puterii sociale în pulriv publică sau de stat.

Puterea publică se distinge de alte forme ale puterii, inclusiv de • • .1 politică, prin trăsăturile specifice pe care le posedă şi anume:

a)puterea publică este o putere juridică, deoarece cei care o • Hcrcila sînt impuşi să exercite puterea prin elaborarea şi aplicarea mumelor de drept. Sau, după expresia altor autori, puterea publică are i atac Ier n o r m a t i v . 3 0

b)puterea publică posedă calităţile de continuitate şi permanenţă, d< o,ucce prerogativele sale aparţin autorităţilor publice şi nu guvernanţilor;

Oputerea publică pretinde să exprime interesul întregii societăţi, • II tonic că uneori se află în serviciul unei clase sociale sau a unui grup < •( ial restrîns (în dictatura de orice gen);

d)puterea publică este o putere organizată într-un mecanism numit mecanismul de stat, elementele căruia sînt bine structurate şi ei Iu li braţe, sînt constituite dintr-un grup special de persoane învestite « II atribuţii deosebite, mai ales cu posibilitatea de a recurge la forţa de • oustrîngere şi sînt formate în modul prevăzut de legislaţia statului lespectiv.

Astăzi, prin putere publică se are în vedere puterea politică a unui grup social (componenţa numerică a căruia depinde de regimul politic din statul respectiv), prin intermediul căreia grupul expune în o dilate voinţa poporului, asigurînd realizarea acesteia prin mijloace pecilice în exclusivitate statului, tot el deţinînd în acest scop

monopolul elaborării şi aplicării dreptului şi a forţei de constrîngere. Unii autori consideră puterea publică (de stat) drept "puterea

organizată a unui grup (mai larg sau mai restrîns, în funcţ ie de gradul atins în procesul de democratizare), care se exprimă în capacitatea relativă şi variabilă a acestuia de a traduce voinţa poporului şi de a ramura realizarea acesteia prin mijloace specifice organizării societăţii iu stat, deţinînd în acest scop monopolul creării şi aplicării dreptului".31

73

într-un mod deosebit este tratată noţiunea de "putere publică" în doctrina franceză, unde puterea publică este considerată o "forţă pusă în serviciul ideii, forţa creată de conştiinţa socială destinată orientării unei comunităţi sociale spre realizarea binelui comun şi capabilă, în caz de necesitate, de a impune membrii comunităţii să ocupe poziţia prescrisă de ea".32 în aceeaşi concepţie se diferenţiază trei aspecte ale puterii: puterea ca fenomen juridic, psihologic şi istoric, subliniindu-se că puterea publică este determinată de aspectul juridic al puterii, care face ca puterea publică să nu devină monopol al oarecărui regim politic deoarece ea "este specifică tuturor regimurilor".33

Puterea publică, aşadar, este o formă a puterii sociale, cu caracter normativ, de continuitate şi permanenţă, care are drept scop realizarea intereselor întregii societăţi, fiind organizată într-un mecanism special, numit mecanismul de stat.

Pentru deţinătorii puterii este important de a cunoaşte că exercitarea puterii publice se întemeiază pe următoarele principii:

- cunoaşterea realităţii; - promovarea unui sistem de valori specifice societăţii respective; - utilizarea efectivă a sprijinului oferit de cetăţenii care o acceptă; - acordarea unor recompense susţinătorilor; - menţinerea legalităţii, inclusiv prin aplicarea constrîngerii.

74

IV.CONDIŢIILE POLITICE DE EXISTENŢĂ A STATULUI

IV.l . STATUL, CADRU PRIVILEGIAT AL PUTERII

Noţiunile "stat" şi "putere" sînt foarte strîns legate între ele, dar IUI se contopesc. în sensul acesta se zice că, "dacă statul este cadrul puterii, el îi oferă, prin propriile caracteristici, asemenea prerogative i are îi pot da calificativul de cadru priveligiat de putere".34

Începînd cu perioada istorică, cînd un om sau un grup de oameni încep a exercita dominaţia asupra altora, porneşte a se evidenţia un icnomen de autoritate, care caracterizează puterea politică întîlnită în .ocietăţile cele mai primitive şi bineînţeles, în cadrul statului.

Referindu-ne la epoca contemporană, ţinem să menţionăm că lalele nu constituie singurul cadru al puterii nici în interiorul lui, şi

nici în afară. Astfel, în interiorul statului numeroase organisme sociale dispun

de o putere proprie asupra membrilor săi (bisericile, partidele, organizaţiile social-politice, alte organizaţii sociale, familiale şi chiar grupurile criminale).

în afara statului există organisme internaţionale, care dispun de puIeri normative şi de constrîngere (Consiliul pentru Securitate şi ( ooperare în Europa).

Tuturor organismelor şi instituţiilor capabile să emane ori să absoarbă putere, statul oferă titularilor acesteia trei caracteristici sau prerogative esenţiale: legitimitatea, permanenţa (instituţionalizarea) şi suveranitatea puterii.

IV.2. LEGITIMITATEA PUTERII STATULUI

Este o caracteristică a puterii specifică statului de drept, în cadrul căruia regulile de comportare sînt nu numai impuse, dar şi ai ceptate, în general, de cei cărora le sînt destinate, şi nu sînt bazate pe absolutism, pe forţă, ca şi în statul poliţienesc.

75

Urmărind, însă, evoluţia formelor de agregare socială, s-a constatat că această stare n-a fost întotdeauna astfel. în societatea primitivă şef al colectivităţii umane era ales cel mai puternic şi capabil să opună rezistenţă fizică adversarilor. Mai tîrziu, locul şefului puternic putea să fie ocupat, uneori, de cel mai viclean, care era capabil să convingă un cerc mai larg sau mai restrîns de persoane şi să-1 înlăture pe cel puternic, ocupîndu-i locul. Astfel "leii", vorba lui Machiavelli, au lăsat locul lor "vulpoilor".

în urma divizării succesive a muncii, are loc creşterea productivităţii acesteia, dezvoltarea schimbului şi apariţia banilor, ce s-a soldat cu divizarea socială, apariţia bogaţilor şi săracilor. Acum şi acel bogat (plătind şi cumpărînd pe cineva) putea să pretindă la funcţia de şef, ceea ce a dat naştere mai tîrziu sufragiului censitar.

Aceste forme ale puterii preetatice, care nu erau altceva decît rezultatul unei forţe fizice sau materiale, fiind simbolul dominaţiei naturale a celui puternic asupra celui slab (situaţie întîlnită oriunde în afara cadrului statal), sînt însoţite de fragilitate. Drept rezultat, apare necesitatea consolidării puterii pe alte valori, în special pe convingerea şi orientarea sentimentului guvernaţilor că ei trebuie să se supună guvernanţilor, puterea cărora este legitimă.

Apărut în sec. XIX în Franţa, termenul de legitimitate a avut menirea să caracterizeze puterea de stat ca fiind legitimă (în acest context puterea exercitată de Napoleon era considerată drept o uzurpare, adică nelegitimă). Treptat conţinutul acestui termen se lărgeşte considerabil, cuprinzînd în sine nu numai legitimitatea provenienţei şi modalitatea de instituire, dar şi starea puterii, cînd cetăţenii statului recunosc şi sînt de acord cu dreptul acestei puteri de a prescrie un mod sau altul de comportament social.

în opinia lui Max Veber legitimitatea puterii este determinată de două caracteristici fundamentale:

- recunoaşterea puterii realizate prin intermediul autorităţilor publice existente;

- obligativitatea indivizilor de a se subordona puterii. Acelaşi autor consemnează existenţa a trei tipuri de legitimitate

a puterii de stat:

76

I I .egitimitatea stabilită pe tradiţii (tradiţională sau istorică). ' Legitimitatea bazată pe particularităţile puternice de care

di pune conducătorul. V Legitimitatea fundamentată pe ideea instituirii democratice

(ui(iouulc) a puterii (democratică sau raţională). Legitimitatea tradiţională sau istorică. Presupune că puterea

de lai îşi găseşte şi îşi păstrează legitimitatea continuă în tradiţia I" i|»eluată din generaţie în generaţie în cadrul unei dinastii, în funcţ ie d< anumile reguli succesorale (Romanovii în Rusia, Valejii, Burbonii ui I ranţa).

Se consideră că legitimitatea tradiţională sau istorică poate fi )•• i ontologică (puterea celui mai în vîrstă), patriarhală (puterea • onducătorului de trib), patrimonială (puterea monarhului) ş.a.3

Legitimitatea şarismatică. Este fondată pe particularităţile puternice ale conducătorului, care devine persoană istorică în sensul d e p l i n ul cuvîntului, poporul fiindu-i devotat orbeşte. Provine de la expresia franceză "charme". De o asemenea legitimitate au beneficiat lluda, Muhamed, Cezar, Napoleon, Lenin, Stalin, Hitler, de Galuli, 11Io, iar Fidel Castro mai beneficiază şi astăzi.

Legitimitatea democratică sau raţională. îşi are originea în libera alegere a guvernanţilor de către guvernaţi.

Legitimitatea dreptului divin. Este una dintre primele teorii u leritoare la legitimitatea puterii de stat. Esenţa acesteia constă în aiplinirea imposibilităţii înţelegerii raţionale a puterii şi în

< onvingerea poporului de a se supune, pentru că suveranul (i onducătorul statului) a fost pus pe tron de către Dumnzeu, pe care-1 leprezintă (faraonii din Egiptul antic erau consideraţi drept intermediari între Dumnezeu şi oameni,împăratul Japoniei, de exemplu, şi astăzi este numit "Fiul Soarelui").

Avînd o răspîndire largă în orînduirea feudală, aceste concepţii uit propagate de reprezentanţii altor culte religioase, de universităţile ponsorizate, de confederaţiile religioase şi îşi găsesc aplicarea chiar şi

III cadrul unor teocraţii contemporane şi a unor republici islamice (aiollahii în Iran, regele Marocului etc.).

77

Teoria patriarhală şi teoria patrimonială. Teoria patriarhală susţine că legitimitatea puterii îşi are originea în relaţiile de familie, deoarece statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului a derivat din puterea părintească a tatălui asupra membrilor familiei. Se consideră că părintele acestei concepţii a fost Aristotel (381-322 î.e.n.), care în lucrarea sa "Politica" susţinea că omul, ca fiinţă socială, se organizează în familie, iar statul nu este altceva decît forma prelungită a acestei forme de agregare socială primară.

Teoria patrimonială a legitimităţii puterii susţine că statul ar fi condiţionat de dreptul de proprietate asupra pămîntului şi că guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea dreptului de proprietate, iar poporul este tratat ca fiind constituit din "arendaşii" monarhului.

Absurditatea ambelor teorii a fost dovedită şi în perioada contemporană sînt privite doar ca nişte concepţii arhaice.

Legitimitatea contractuală. Avîndu-i drept promotori de vază pe Jan Jacques Rousseau, Jahn Locke, Thomas Hobbes, James Harrington, Thomas Paine şi Tomas Jefferson, generează ideea că fiinţele umane au trăit la început \ itr-o stare naturală, fară legi şi fară guvern. La un moment dat, însă, oamenii au ajuns la concluzia că viaţa lor poate fi îmbunătăţită, siguranţa lor sporită, iar drepturile personale pot fi extinse prin procesul de organizare a societăţi civile şi prin crearea unui guvern.

Astfel, conform promotorilor ideilor referitoare la teoria contractuală a legitimităţii puterii, oamenii au elaborat un contract care a stabilit un "corp politic", apoi au stabilit un guvern printr-un al doilea contract sau printr-o constituţie.

Apărute în Evul Mediu, concepţiile contractuale au progresat în perioada Iluminismului, cînd puterea multor moharhii absolute a fost redusă ori distrusă pe măsura implicaţiilor ample ale doctrinei în discuţie. Această doctrină, fiind la început abstractă, devine apoi revoluţionară şi este folosită pentru a jus t i f ica şi a cîştiga sprijinul popular în perioada revoluţiilor din Anglia, Franţa şi America.

78

( II toate că nu este axată pe un temei ştiinţific (premisele ei, iiiiiiiactul social există numai în închipuirea autorilor ei), teoria •»uiţi actuală a jucat un rol progresist în evoluţia constituţionalismului.

Legitimitatea elitistă. Reprezintă un ansamblu de viziuni care III măresc scopul de a explica natura şi rolul grupurilor şi comunităţilor « M ialc, în posesia cărora se află concentrată puterea.

Istoria ne dovedeşte, că studiile privind puterea şi autoritatea au • • »iidus adeseori la apariţia teoriilor elitiste. Mulţi dintre cei preocupaţi dc elaborarea unor soluţii, privind organizarea politico-juridică a mi i. laţii au recomandat ca puterea să fie încredinţată unei elite I" ciule. Astfel, Platon credea că idealul este statul în care un mic

i'.iup de filosofi acţionează deasupra legii, drept elită conducătoare. La inaisişlii leninişti "dictatura proletariatului a însemnat, în practică,

ducerea proletariatului printr-o elită a partidului comunist." Teoreticienii elitismului, aşadar, afirmă că în fiecare formă de

iif'icgare umană există un sistem ordonat al puterii, în care un grup • sercilA, direct sau indirect, cea mai mare parte din putere.

Teoriile elitiste moderne se axează pe natura şi rolul grupului • Miulucător în statele autoritare, pe elitele care participă la

modernizarea procesului în statele în curs de dezvoltare şi pe diM-isele elite care funcţionează într-o societate, democratică plmalislă, la nivel local, statal şi naţional".36

I V.3. P E R M A N E N Ţ A (INSTITUŢIONALIZAREA) PUTERII DE STAT

(>bţinînd într-un mod sau altul recunoaşterea legitimităţii după un titularii puterii de stat au fost impuşi să asigure o oarecare i a ii limitate a ei. Această tentativă a fost realizată prin conferirea unei

I' •iiuniiaţi permanente, prin disocierea autorităţii celui, care la un iiiMincut dat o exercită, de funcţionarea statică a organelor înzestrate

ii putere în funcţie de un proces numit instituţionalizare. In această ordine de idei este foarte binevenită definiţia statului

i'«> »pusa dc ML Hauriou, care consideră statul "un organism social

79

structurat în vederea realizării unei oarecare ordini şi relevînd un proces instituţional cvasibiologic şi distinct de reprezentanţii şi organele sale, care sînt fenomene trecătoare".37

In urma instituţionalizării puterii, statul se degajă de la personalitatea guvernanţilor, iar aceştia nu vorbesc din propriul nume, ci din numele statului sau în numele poporului, dacă vorbim de statele democratice, deoarece ultimii nu fac altceva decît să completeze o funcţ ie publică.

Legitimitatea transcedentă, după imposibilitatea exercitării puterii de către titularii succesivi ai ei (boală,moarte) şi permanenţa puterii, interzic cea mai mică ruptură în exerciţiul celei din urmă. în acest scop, în caz de o eventuală şi imprevizibilă dispariţie a titularilor puterii de stat, au fost instituite procedee destinate să menţină legătura şi continuitatea. Astfel de procedee servesc: în regimurile monarhice-regenţa încredinţată mamei viitorului monarh sau unui consiliu pînă cînd succesorul desemnat va atinge vîrsta de exercitare a atribuţiilor regale(în România regală, în caz de vacanţă a tronului, camerele Parlamentului puteau numi o "locotenenţă regală" compusă din trei persoane, care puteau exercita atril uţiile regale pînă la urcarea regelui pe tron. în acelaşi mod se instituia regenţa şi în caz de minoritate a succesorului, art.79,83 din Constituţia României din 1923), iar în regimurile democratice este instituit interimatul prezidenţial (interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova se asigură, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul ministru, pe parcursul căruia se organizează şi se desfăşoară campania electorală) sau atribuţiile şefului de stat sînt încredinţate unui vicepreşedinte.

IV.4. SUVERANITATEA PUTERII DE STAT

Statul este obişnuit să deţină monopolul "constrîngerii organizate", deoarece este datoria lui de a edicta reguli de drept şi de a asigura respectarea lor, f ie prin convingere, fie prin forţa dc constrîngere, atunci cînd aceasta este necesară. O atare prerogativă este oficial organizată atît pe plan intern (poliţia, justiţia) cît şi pe plan

80

ne,

ele

un extern (armata), ceea ce este o condiţie a independenţei naţionale sau a suveranităţii.

Termenul de suveranitate a fost utilizat de gîndirea politico-la juridică paralel cu constituirea primelor formaţiuni statale.

Astfel , în Evul Mediu prin "superanus" se determina poziţia deosebită a monarhului plasat în fruntea ierarhiei feudale.

O Din cauza influenţei crescînde a religiei, unii doctrinari atribuiau această prerogativă primordială papalităţii. Toma d"Aquino susţinea

Srii necesitatea subordonării individului monarhului şi a monarhului faţă uţa de biserică, fapt ce ducea la concluzia că şi suveranitatea aparţine

n ultimei. lor Procesul de centralizare a statelor, însoţit de lupta pentru Itt. a independenţă faţă de puterea papală, a precedat fundamentarea :e principiului suveranităţii statale. Apare o nouă concepţie a ii.i suveranităţii, conform căreia monarhul rămînea responsabil numai în Im laţa lui Dumnezeu şi, ca rezultat, independent în faţa puterii papale.

,51C Avînd ca poziţie iniţială ideea suveranităţii monarhului, s-a iei ajuns la ideea suveranităţii poporului, idee dezvoltată în doctrina lui lui JJ .Rousseau. Reieşind din concepţia contractului social, legitimitatea ! II suveranităţii are ca sursă nu divinitatea, ci poporul. in Astfel , în concepţia lui JJ .Rousseau deţinătorul puterii de stat lai este poporul, iar conducătorii statului nu sînt decît funcţionari ra, temporari, care sînt instituiţi şi rechemaţi din post de popor / 8

pe In doctrina juridică pot fi indentificate mai multe modalităţi de Ifl) definire a suveranităţii de stat.

Intr-o opinie, suveranitatea statului este calitatea puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare altă putere socială, existentă în limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterea oricărui alt stat sau organism internaţional, calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fară nici o imixtiune din afară, scopul

:ru activităţilor sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe a care le are de îndeplinit şi mijloacele necesare realizării lor, respectînd

ele suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional.39

Vil Intr-o altă viziune suveranitatea este recunoscută ca acea au trăsătură a puterii de stat, care se exprimă prin dreptul acestei puteri de

81

a se organiza şi de a se exercita, de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe în mod liber şi conform voinţei sale, fară nici o imixtiune, respectînd suveranitatea altor state, precum şi normele dreptului internaţional.40

Generalizînd ambele definiţii putem identifica două planuri in care se manifestă suveranitatea: intern şi extern. Din aceste considerente unii autori fac deosebire între "suveranitatea internă" şi "suveranitatea externă".41

In doctrina juridică contemporană se vorbeşte de două laturi ale suveranităţii: supremaţia puterii de stat şi independenţa puterii de stal, care formează o "unitate dialectică".42

Prin supremaţia puterii de stat ca latură a suveranităţii sc subînţelege calitatea acesteia de a fi superioară oricărei forţe sociale din cadrul statului respectiv. Dacă unele organisme sociale(partide, organizaţii social-politice,cultele religioase) dispun de posibilitatea de a emite reguli şi de a constrînge pentru a le asigura respectarea sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni, această constrîngere se aplică, însă, numai atunci cînd este acceptată de stat şi în cadrul fixat de stat.

Prin independenţa puterii de stat ca latură a suveranităţii se presupune aptitudinea statului de a-şi stabili în mod liber şi după bunul său plac, fară intervenţia altor state sau organisme internaţionale, politica sa internă şi externă.

Această independenţă, însă, nu trebuie să afecteze suveranitatea altor state, de aceea statul este obligat să respecte drepturile altor state şi normele dreptului internaţional.

Organizaţia Naţiunilor Unite în Declaraţia sa din 1970 a precizat principalele elemente constitutive ale suveranităţii şi anume:

- toate statele sînt egale din punct de vedere juridic; - f iecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei

suveranităţi; - f iecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state; - integritatea teritorială şi independenţa politică ale statului sînt

inviolabile; - f iecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber

sistemul său politic, social, economic şi cultural;

82

lunare stat este obligat să se achite în întregime şi cu bună i" . l in ia dc- obligaţiile sale internaţionale şi să trăiască în pace cu • • li lalie state.

In ir /ul tat , suveranitatea poate fi apreciată ca o calitate a puterii • I' lai dc a li supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de

lai sau organism internaţional, caracteristică exprimată în ii- i'inl .latului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu

•1 Midijia respectării drepturilor corespunzătoare ale altor state şi a . loi de drept internaţional. l otuşi, este de datoria noastră să recunoaştem că unele atentate

L I MI\< I.uiilatea statului pot avea loc. Atentatele sînt just i f icate prin uiiillvc umanitare, fenomenul fiind apreciat ca "drept de asistenţă iniiiinii.il. 1 odată cu adoptarea de către Ansambleea Generală a " N i l . , la 8 decembrie 1988, a Rezoluţiei 43-131 referitor la

i n ii-nţii umanitară a victimelor catastrofelor naturale şi situaţiilor de ni fi nţâ dc acelaşi ordin".

Uc/.oluţia în cauză, "reafirmînd suveranitatea, integritatea i' i Hmiala şi unitatea naţională a statului şi, recunoscînd că în fiecare ului e d( datoria şefului de stat să aibă grijă de victimele catastrofelor

• produc pe teritoriul statului", cheamă pe toţi care necesită o • cm. ura asistenţă să beneficieze de ea.

Astfel, rezoluţia nominalizată just i f ică intervenţia urgentă a . a P a III anelor non - guvernamentale sau a persoanelor fizice

'in i.echipe de salvatori) în caz de catastrofe naturale sau altele M|iii"iul acordat victimelor cutremurelor de pămînt din Armenia, I'' India, 1993, Afganistan, 1998, Republicii Moldova în perioada • oiillielului armat declanşat de "liderii tiraspoleni"). Rezoluţia moiijioiialfi a fost completată de Rezoluţia 45-100 din 14 decembrie l"'<> privind crearea de "coridoare" umanitare pentru favorizarea in . «- .ului la victime.

Ultima rezoluţie este, oricum, salutabilă, deoarece această 0 ni ..IIc nu afectează suveranitatea statelor teritorial interesate (cum a ipo i ial-o Institutul de Drept internaţional în Rezoluţia finală a

1 "iipirsului său de la Saint-Jacques-de-Compostelle, la 14 septembrie i" "oferirea de ajutoare alimentare ori sanitare unui stat, a cărui

83

populaţie e grav ameninţată, nu va fi considerată ca o intervenţie ilicită în afacerile sale interne"). Ea îşi găseşte argumentări juridice solide atît în dreptul internaţional general (articolele 17 şi 18 ale Convenţiei de la Montego Bax asupra dreptului mării din 1982, autorizînd dreptul de ancorare în apele teritoriale ale unui stat "în caz de necesitate majoră sau de disperare, sau cu scop de acordare u ajutorului internaţional umanitar persoanelor, navelor maritime, aeronavelor...", cît şi în dreptul internaţional umanitar cu privire la conflictele armate (care cuprinde dreptul de asistenţă: articolul 23 a celei de-a IV-a Constituţie de la Geneva din 12 august 1949, care impune toate părţile la "acordarea trecerii libere mijloacelor sanitare, obiectelor de cult, lucrurilor indispensabile copiilor, femeilor gravide ", articolul 59 care obligă toate puterile ocupante să "accepte acţiunile de ajutoare dacă populaţia este insuficient aprovizionată". Articolul 70 al Protocolului adiţional Nr.l din 1977 stipulează că Părţile în conflict şi Părţile contractante vor autoriza şi facilita trecerea rapidă şi fară obstacole a tuturor trimiterilor de echipament şi personal de ajutor, chiar dacă acest ajutor este destinat populaţiei civile a părţii adverse. Articolul 1, comun celor patru Convenţii de la Geneva, impune semnatarii să respecte şi să contribuie la respectarea obligaţiilor de curînd aprobate din aceste texte "prin toate presiunile diplomatice sau economice").4 3

Din considerentele menţionate mai sus, Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova a stabilit, că în caz de apariţie a situaţiilor excepţionale, cauzate de avarii de mari proporţii, catastrofe sau calamităţi naturale, formaţiunile de salvare şi de restabilire ale altor state trec frontiera de stat a Republicii Moldova, pentru a localiza şi lichida aceste situaţii, în condiţiile stabilite în tratatele internaţionale, la care republica este parte. Aceeaşi lege consacră că nu constituie încălcări ale regulilor de trecere a frontierei de stat: trecerea forţată a acesteia de către persoane şi mijloace de transport pe uscat, intrarea neintenţionată în apele de frontieră ale Republicii Moldova a navelor nemilitare şi a vedetelor, zborul forţat în spaţiul aerian al republicii al aeronavelor şi a altor aparate de zbor, efectuate în următoarele cazuri de forţă majoră: accident, avarie, calamitate

84

i t n i i i i a l a . condiţii de îngheţ, necesitate de transportare a persoanelor « a b a l e , acordarea de ajutor medical de urgenţă unor membri ai > • lup ip i lu i sau pasagerilor precum şi din alte motive impuse de • HlUlţlC.

Inţelcgînd suveranitatea ca un atribut obligatoriu al statului, ca o i'Mich absolută indivizibilă, imprescriptibilă şi inalienabilă a statului,

.miori contemporani încep să considere suveranitatea drept un • •I. i,n ol ui dezvoltarea relaţiilor internaţionale, considerînd că, prin !Hiun(arca la suveranitate, se va ajunge la "libera circulaţie a ".nurliilor şi a ideilor". Alţi autori insistă asupra creării unei noi

pţii a suveranităţii, care ar limita competenţele statelor în i>oi>.i ica unor organisme internaţionale. A treia categorie de autori,

nud dc la inegalitatea puterii militare şi economice ă statelor, ni,(ui ca "noţiunea de suveranitate îşi pierde orice semnificaţie".

In interpretarea noţiunii de suveranitate rămînem la ideea M I I I M I O I care susţin că etapa contemporană se caracterizează prin:

I) tentativa de internaţionalizare, de integrare economică, • LLL III ala, politică etc., fenomene însoţite de crearea unor organisme inii r.iaiale, învestite cu atribuţii anterior aparţinînd statelor suverane;

') tendinţa de dezmembrare a unor state (de regulă federale) şi li H mare a unor state independente noi.44

Suveranitatea oricărui stat este subliniată, într-o măsură arc, de simbolurile de stat şi anume - drapel, stemă şi imn. ( a orice stat suveran Republica Moldova posedă drapel, stemă ml său de stat (art. 12 din Constituţie). I >i apelul de Stat al Republicii Moldova este tricolor: culorile sînt

ilhpii'.c vertical, în ordinea următoare, începînd de la lance: albastru, i» ilbcn, roşu. In centru, pe fîşia de culoare galbenă, este imprimată 'aciua dc Stat a Republicii Moldova.

In ştiinţa heraldică sau a blazonului, culorile acesteia (albastru, i' ilbcn şi roşu) au o semnificaţie aparte.

Astfel, albastru (sau azuriu) înseamnă dreptate, cinste, Imniiiseţe, bună reputaţie, galben înseamnă credinţă, forţă, statornicie i bogăţie, iar roşu înseamnă curaj, vitejie.

( ulorile Drapelului de Stat al Republicii Moldova îşi au istoria sa.

85

Astfel, în Regulamentul organic al Valahiei, găsim relatarea că trupele de călăreţi purtau suliţe de lemn cu vîrful de metal şi aveau steguleţe în culorile albastru şi galben, iar în Regulamentul organic al Moldovei, găsim că aceste steguleţe erau de culorile albastru şi roşu.

Convenţia de la Paris din 7 august 1858, prin art. 45 spune că oştirile ambelor ţări vor avea steagurile lor actuale, dar aceste steaguri vor purta în viitor o banderolă de culoare albastră.

După ce Cuza-Vodă reuşeşte să facă din Principatele Unite un Stat unitar, România, la 1862, şi după ce această unire a fost admisă de puterile garante, la 19 martie 1863 el adoptă un decret prin care stabileşte un drapel unic pentru ambele principate.

In decret nu se vorbeşte despre culorile drapelului, Dar, cînd distribuie drapelele la 1 septembrie 1863, Domnitorul, adresîndu-se trupelor, a declarat: "Azi primiţi din mîinile mele drapelul care reuneşte culorile provinciilor surori, după cum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul meu, coroanele ambelor ţări".45

Prin urmare, Domnitorul însuşi, înmînînd trupelor armate drapelul cu culorile roşu, galben şi albastru, situate perpendicular pe pînză, arăta că acest steag provenea din unirea celor 2 drapele, albastru şi galben al Munteniei şi albastru şi roşu al Moldovei.

Modul de folosire a Drapelului de Stat al Republicii Moldova este reglementat de Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat al Republicii Moldova, adoptat la 12 mai 1990. în conformitate cu acest Regulament, Drapelul de Stat este simbolul oficial al suveranităţii de stat a Republicii Moldova.

Drapelul de Stat al Republicii Moldova se arborează: - pe clădirile în care au loc sesiunile Parlamentului sau

consiliilor locale; - pe clădirile Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului,

primăriilor; - pe clădirile ministerelor, departamentelor şi altor organe de stat

şi obşteşti din Republica Moldova, pe clădirile întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi pe casele de locuit în zilele de sărbătoare şi memorabile;

86

la ceremoniile organizate de către organele de stat şi obşteşti, • li » alic întreprinderi, instituţii, organizaţii;

Stema de Stat a Republicii Moldova reprezintă un scut tăiat pe "i i/onlală, avînd în partea superioară cromatica roşie, în cea inferioară

dlu'.iia, încărcat cu capul de bour, ce poartă între coarne o stea cu n|ii roze.

( apul de bour este flancat în dreapta de o roză cu cinci petale, Im iu stînga - de o semilună conturată. Toate elementele reprezentate in < ul sînt de aur (galbene).

Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale, purtînd în cioc .. i nuc de aur(acvila cruciată) şi ţinînd în gheara dreaptă o ramură

• ide di' măslin, iar în cea stîngă un sceptru de aur. stema de Stat a Republicii Moldova se plasează:

pc clădirile Sediului Preşedintelui Republicii Moldova, l*ulaiilentului Republicii Moldova, Guvernului Republicii Moldova, >' edificiile judecătorii lor şi tribunalelor Republicii Moldova, HI minelor aministraţiei publice locale, reprezentanţelor diplomatice şi d. instituţiilor consulare ale Republicii Moldova;

ui cabinetul de serviciu al Preşedintelui Republicii Moldova, al l'n .< dintelui Parlamentului Republicii Moldova, în birourile de

C I V L I I I ale preşedinţilor consiliilor locale, în sălile în care se dt slnşoară:

şedinţele Consiliului Prezidenţial; şedinţele Parlamentului, Guvernului; sesiunile consiliilor locale; şedinţele organelor judecătoreşti ; înregistrarea, într-un cadru solemn, a căsătoriilor şi a nou-

u a si utilor; în cîmpul matricelor sigilare şi pe formularul documentelor

l'n ' dintelui Republicii Moldova, ale Parlamentului, ale Prezidiului l'iulaiucntullui, ale Guvernului Republicii Moldova, ale ministerelor, • I' I» ulainentelor, ale altor organe subordonate Guvernului Republicii Moldova;

in sigiliile şi formularele documentelor judecătorii lor şi hii-mialelor Republicii Moldova, organelor administraţiei publice

87

locale, ale birourilor Notariatului de Stat, ale întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor cărora, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, li se acordă acest drept.

V. DIVERSITATEA CONCEPŢIILOR POLITICE PRIVITOARE LA STAT

Problema referitoare la originea şi esenţa statului a preocupai minţile f i losofi lor , politologilor, jurişti lor din cele mai vechi timpuri. Arsenalul viziunilor despre stat, fiind foarte vast, cuprinde: concepţiile lui Confucius expuse în cartea "Luni iui" ("Discuţii şi opinii"), concepţiile lui Platon (127-347 î.e.n.) cuprinse în tratatele "Statul" şi "Legile", concepţiile lui Aristotel (384 - 322 î.e.n.) reflectate în operele "Politica", "Etica" şi "Ritorica", concepţiile lui Thomas dvAquino (1224 - 1274), în "Conţinutul teologiei", concepţiic f i losofului arab Ibn Haldun (1332 - 1406) din opera "Introducere în istorie", concepţiile lui Nicollo Machiavelli (1469 - 1527) din cunoscuta lucrare "Statul", concepţiile lui Jan Bodin (1530-1596), expuse în principala sa operă "Şase cărţi despre republică", concepţiile fondatorului socialismului utopic Thomas Morus (1478 - 1535), elaborate în "Utopia", concepţiile altui reprezentant al socialismului utopic Tommazo Campanella (1568 - 1639) din opera "Oraşul soarelui", concepţiile lui Tomas Hobbes (1588-1679), expuse în lucrările "Despre cetăţean", "Leviatanul", concepţiile lui Locke (1632-1704), venite din operele "Două tractate despre administrarea de stat" şi "Eseu asupra intelectului uman", concepţiile scriitorului, istoricului, filosofului şi domnitorului Dimitrie Cantemir (1673-1723), expuse în lucrările "Divinul sau gîlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul", "Metafizica", "Cercetarea naturală a monarhiilor", concepţiile lui Ch.L. Montesqueu (1689 - 1755) din "Spiritul legilor", concepţiile lui Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778) expuse în remarcabila operă "Despre contractul social, sau principiile dreptului politic", concepţia lui Hegel din lucrarea "Filosofia dreptului" ş.a..

88

Acestea sunt viziunile celor mai celebri cugetători, care în m iniblu constituie tezaurul gîndirii politico-juridice despre stat. în • ii/ul nostru ne-am limitat doar la o simplă trecere în revistă a acestor ii oi ii, lăsînd ca analiza detaliată a conţinutului lor să facă obiectul de 11 ii clare al unor studii speciale.

Începînd cu secolul XIX, dar mai ales în secolul XX, doctrinele p u b l i c e referitoare la stat s-au divizat cu prevalare în două curente: IiIm ialismul şi marxism-leninismul.

în opinia celor ce ţin de liberalism, statul se prezintă ca un rău iii. esar, iar cei ce se aliniază marxism-lininismului consideră statul ca un rău provizoriu, sortit la pieire. Totodată, trebuie să menţionăm

"inepţiile moderne ale statului elitar, statului tehnocratic, statului democraţiei pluraiste despre care s-a vorbit în trecut şi continuă să se v "i luască şi în prezent.

TEORIA LIBERALĂ. Abordînd problema organizării statale a oi ictăţii, liberalii plasează individul pe primul plan şi statul pe al

• li ulra. Ei consideră că pînă la apariţia statului, omul era liber şi fericit i ..ilbatic bun), trăind în armonie cu natura şi neavînd nevoie nici de li ci nici de forţe de menţinere a ordinii. Treptat, însă, acest mediu iii vine o "junglă" unde domnea legea celui mai puternic ("legea pmglei" sau cea a "vulpoiului liber în coteţul deschis"), omul începînd

i liaiască sub semnul fricii, de unde şi cunoscuta expresie "homo In anini lupus" (omul pentru om e lup). Odată cu apariţia proprietăţii pi ivaie, apare şi necesitatea apărării acesteia de atentatele altora.

în atare condiţii, pentru a asigura securitatea persoanelor şi a bunurilor, oamenii au acceptat să constituie între ei o societate civilă şi ui creat statul, delegînd printr-un contract (contractul social care • "ii .aera drepturile şi îndatoririle guvernanţilor şi guvernaţilor) . "iiducătorilor celui din urmă o parte din libertatea lor naturală iniţiala. Dar, considerau liberalii, indivizii continuau să rămînă titularii dirpiurilor sale naturale pe care le posedau de la început, pe care .r,i.i/i le putem găsi în Declaraţii privitoare la drepturile omului lai r le Declaraţii le constată doar, le aduc aminte dar nu le crează, pcnlm că aceste drepturi sînt anterioare statului) şi pe care dreptul po/itiv nu trebuie să le afecteze. Ele conservă, deci, prin intermediul

89

reprezentanţilor cărora le-au delegat puterea politică, controlul guvernanţilor, în special a executivului, faţă de care liberalii manifeslA neîncredere, pentru a-1 împiedica să cheltuie banii contribuabililor şi să atenteze la libertăţi. Considerînd că "puterea înnebuneşte, i;u puterea absolută înnebuneşte absolut", liberalii afirmă că prin intermediul unor "frîne şi contragreutăţi", puterea absolută ;i guvernanţilor poate fi limitată şi supravegheată.

In rest, libertatea este încredinţată spre "depozitare" guvernanţilor şi nu este abandonată definitiv. Drept rezultat, este un drept, chiar o datorie de a lua libertatea absolută înapoi, în cazul cînd guvernanţii n-o folosesc aşa cum trebuie (dreptul la insurecţie).

După cum se observă, în opinia liberalilor, indivizii au lăsat statului doar minimumul de libertăţi indispensabile vieţii în societate, statul fiind astfel minimalizat şi obligat să intervină cît mai puţin în societate, familie, economie şi să se limiteze la o misiune generală dc reglementare şi asigurare a activităţilor, cu excluderea oricărei funcţii de prestare sau serviciu public. • Acest model de stat a fost numit "statul j andarm" (este comparat cu un inspector al poliţiei rutiere, care se mulţumeşte cu supravegherea traficului de pe marginea drumului, fară a interveni în circulaţie). Aşadar, statul liberalilor este un rău necesar, după "Paradisul pierdut" al societăţii prestatale, dar acest stat este pus în serviciul omului şi rolul dreptului constituţional este de a veghea menţinerea lui prin procedee juridice adecvate.

TEORIA MARXIST - LENINISTĂ. Spre deosebire de liberali, marxist - leniniştii consideră că apariţia statului a fost precedată nu de libertate, ci de opresiune, de o exploatare atît în sfera economică, cît şi în raporturile de infrastructură, de unde se desprind diverse structuri: politice, religioase, culturale etc. După ei, libertatea nu este un fenomen originar, natural, care necesită a fi protejată de abuzurile de putere, ci o cucerire, o eliberare. în introducerea la "Manifestul partidului comunist" din 1848 se afirmă că "istoria umanităţii este istoria luptei claselor, lupta exploatatorilor minoritari împotriva masei exploataţilor", lupta stăpînitorilor de sclavi şi a sclavilor, a seniorilor şi a ţăranilor aserviţi, iar începînd cu revoluţia industrială din sec. XIX, lupta capitaliştilor, proprietari ai mijloacelor

90

'!• pioducţie, cu proletariatul, care îşi cîştigă existenţa doar prin linierea Torţei de muncă". Faţă de această situaţie de dependenţă

. ."inimică, statul (burghez), inclusiv cultura şi religia (opiumul l"'puiului), nu sînt altceva decît suprastructuri, însărcinate să in înleiisca confortul şi privelegiile beneficiarilor (exploatatorilor).

• i aiul este o bîtă", spunea Lenin, adică întotdeauna şi exclusiv "un ui uument de exploatare în serviciul clasei dominante". Începînd cu n i ,i i i stare, marxist - leniniştii se separă de anarhişti, pentru care Malul, 'instrumentul de exploatare", trebuie să f ie "aruncat în aer" I" NII II a da naştere libertăţii.

IVntru marxişti - leninişti, însă, această bîtă care întruchipează i.iiul, trebuie să fie cucerită prin violenţă sau prin sufragiu de la cei

• mc o deţin şi utilizată în serviciul unei noi clase, proletariatul şi aliaţii ulii ţăranii, intelectualii.

Astfel, statul burghez este succedat de statul proletar, instrument di eliberare a maselor populare, chiar dacă începe sub forma unei dn lat uri, "dictatura proletariatului", aspră faţă de oponenţi, dar după > mu spunea Lenin, "de o mie de ori mai democratică decît cea mai

democraţie burgHfeză". Dar, în mod progresiv, clasele trebuie să dispară, ca într-un

iilluiviitor" să se ajungă la o societate fară "clase şi fără stat", un fel • li "paradis terestru", laicizat, la care ajunge în sfîrşit un socialism în • nu administraţia lucrurilor va înlocui conducerea oamenilor", In . ,iu liind pe rînd şi, chiar concomitent, guvernat şi guvernant.

Aceste două doctrini moştenite din secolul XIX au neajunsul de i se adapta greu la realitatea secolului XX, fiind "atacate" de unele

şi curente noi: teoria elitară, teoria tehnocratică, teoria d. mocraţiei pluraliste.

TEORIA ELITARĂ. în calitate de doctrină s-a constituit la Iln epulul secolului XX, ca deja la mijlocul secolului să avanseze MiiiMilerabil. Chintesenţa acestei teorii constă în faptul că masele P< pularc nu sînt capabile să conducă cu statul, de aceea misiunea dată n ine unui cerc social restrîns numit elita societăţii. Elita se constituie ui ba/a anumitor criterii (provenienţă socială, studii, experienţă, npliliidiiii şi vocaţie etc.) Actualii adepţi ai acestei teorii susţin că

91

există mai multe "elite" în cadrul unuia şi aceluiaşi stat, care luplA pentru cucerirea puterii şi că poporul supraveghează activitatea lot prin intermediul sistemului electoral.

TEORIA T E H N O C R A T I C Ă . Primele elemente apar în anii "20 ai secolului trecut, răspîndindu-se mai pe larg în perioada aniloi "60-70. Această doctrină poate fi considerată drept o interpretaie modernă a teoriei elitare. în viziunea purtătorilor de idei ai teoriei tehnocratice, societatea trebuie să fie dirijată de specialişti administratori - manageri. Anume aceşti reprezentanţi ai societăţii sînt în stare să determine necesităţile reale ale societăţii, căile optime de dezvoltare şi mijloacele de realizare a lor. Drept rezultat, administrarea se întemeiază pe un suport ştiinţific, capabil să asigure avansarea societăţii.

TEORIA D E M O C R A Ţ I E I PLURALISTE. Apărută şi ea în secolul XX, această teorie inserează atît viziunile politice ale liberalilor, cît şi ale social-democraţilor. Promotorii democraţiei pluraliste susţin că, în societatea contemporană, clasele practic au dispărut şi în rezultat puterea de stat a pierdut caracterul de clasă. Societatea reprezintă o totalitate de comunităţi sociale (straturi sociale), formate în baza anumitor criterii (vezi teoria stratificării sociale). în cadrul straturilor sociale iau naştere partide şi organizaţii social-politice, care prin intermediul presiunii asupra autorităţilor publice influenţează procesul de exercitare a puterii.

Drept rezultat orice individ, orice strat social, deţinînd o "cotă-parte" din puterea de stat, participă la realizarea acesteia, iar statul devine expresia voinţei generale.

92

N O T E

l l.il. . ( ' .P lano , Rober t E .Riggs , He lenan S.Robin , op.c i t . ,pag. 141 A B. OanHUOBa, rpaacaaHCKoe o6mecTBo: B3rjm,a 3KOHOMHCTa, în rev.

I <•• \ /uipcTBO H npaBO, 1992, nr. 8. i laks ( ' .P lano , Rober t E. Riggs , He l enan S. Robin , op.cit . , p a g . 1 3 9 l ( onst i tuţ ia din 1923 în dezba te rea con temporan i lo r , Bucureş t i , 1990,

pil}! 185. i M I lauriou, Pr inc ipes de droit publ ic , 1916.

< ilat după: Giorg io del Vecchio , Lecţii de f i l o s o f i e j u r i d i c ă , Ed. Europa I Iova, pag. 274.

I Ibidem I lans Kelsen, Theor ie pure du droit , Dal loz , Paris , 1962, pag. 378

'» Ml lauriou şi J. Gicquel , Droi t cons t i tu ţ ionnel et ins t i tu t ions pol i t iques , ou par t ic ipass de Pa t r ice Gelard , Paris , 1980, pag. 96; G. del Vecch io , op. i II paj.». 274; C. Disescu, op. cit., pag. 14 ş. a.

II» I Deleanu, op.cit . , pag. 18.

II I) Turp in , op . cit., pag . 82. I ' I ) icţ ionar d ip lomat ic , Ed . Poli t ica, Bucureş t i , 1979, p a g . 4 4 6 . I i Iran Francais Auber t , Tră i t e de droit cons t i tu t ionnel , vol.I , Edi t ion ides

i < ulendes, Neucha te l , 1967, pag .35 . I I (i, del Vecchio , op . cit., p a g . 2 7 4 . I' I I )cleanu, op.cit . , pag. 18. I(i (i del Vecchio , op. cit., p a g . 2 7 4 . 1/ I I )cleanu, op.cit . , pag. 18.

IH l )u (ionar d ip lomat ic , Ed. Polit ica, Bucureş t i , 1979, pag. 166 I'» Prelegeri la cursul univers i ta r de pol i to logie , în redac ţ ia lui A.A. Zavtur ,

' Iu .mau, 1991, pag.5 (I I >n (ionar d ip lomat ic , Ed. Poli t ica, Bucureşt i , 1979, pag. 166 I I >imitrie Guşti , Ştiinţa Naţ iuni i , Bucureş t i , 1938

' ' (iii Lupu, Gh . Avorn ic , op. cit. Pag .36 ' * ( l eo rges Ba landie r , An t ropo log i e pol i t ique, Paris , 1969, pag .43 .

I Uobert Biers tedt , Pover and Progres Essay on Socio logica l Theory , Ne\s Vorc, 1975, pag. 234-235 .

"' (i Burdeau, Tră i te de science pol i t ique , voi . 1, Paris , 1966 'o <i Burdeau, op. cit., pag. 120. ' / I I >cleanu, op.cit . , pag. 14.

Ibidem, pag. 18.

93

29.C. R ă d u l e s c u - M o t r u , Ideo log ia statului român, în Revis ta de f i losof ic , voi. X I X , nr. 2, apr i l ie- iunie 1934, Bucureş t i , pag. 114.

30. I lans Kelsen, Theor ie pure du droit, Dal loz, Paris , pag. 382-383 . 31. G. Vrabie , op.cit . , pag .61. 32. G. Burdeau , op. cit., pag. 10. 33. Ib idem 34. D .Turp in , Droi t cons t i tu t ionne l , op.cit . , pag. 12. 35. 0 6 m a f l Teopufl npaBa H rocyAapcTBa, MocKBa, 1996, pag .338. 36. Jaks C.P lano , Robe r t E .R iggs , He l enan S .Robin , op.cit . , pag . 165. 37. M . H a u r i o u , P r i n c i p e s de droi t public, 1916. 38 . J J . R o u s s e a u , Contrac tu l social, Bucureşt i , 1957, p .98 -99 . 39. G .Vrab ie , op.cit . , pag .70. 4 0 . 1 . D e l e a n u , op .c i t . , pag .22 . 41 . C .Disescu , Dreptu l cons t i tu ţ ional , Bucureş t i , 1915, p ,398 . 42 . G .Vrab ie , op .c i t . ,p .70-73 . 4 3 . 1 . C l o ş c ă , I .Suceavă, Dreptul in ternaţ ional umani ta r , Bucureş t i , 1992. 44. G .Vrab ie , op. ci t .p.87. 45. Paul N e g u l e s c u , Curs de Drep t cons t i tu ţ ional român, Bucureş t i , 1923,

pag .556 .

94

C A P I T O L U L IV. F O R M A D E S T A T

IV.I. CONCEPTUL FORMEI DE STAT

Modul de organizare a puterii, metodele de activitate a statului şi di. aspecte legate de existenţa lui formează un important • > Hiip.uliment al fenomenului statal, întîlnit sub titlul de formă de stat.

Primele investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate încă d. < iin iluştrii cercetători din antichitate: Platon, Aristotel, Polibiu, l ii e io .

Astfel, farîmiţarea Greciei Antice într-un număr mare de state-• i I|I (polisuri), variate după forme, a fost pentru Platon şi Aristotel

cnut ml de pornire în elaborarea unor teorii despre forma de stat. După Platon (427 - 347 î.e.n.) statul îmbracă una din cele trei

li ii ine principale de stat, corespunzătoare trăsăturilor de caracter ale "inului Astfel, înţelepciunii umane îi corespunde monarhia, curajului

iiiisiocraţia militară, modestiei - o fo rmă de compromis, care asigură piu Iu i pa rea maselor la guvernare.

In aceeaşi viziune, toate formele de stat se divizează în - jus te 1> I< de) şi injuste (rele). Drept forme de stat juste erau considerate -0 publica aristocrată şi monarhia aristocrată. In cadrul formelor de stat iu|usle erau incluse: timocraţia, oligarhia, democraţia şi tirania.

Spre deosebire de Platon, Aristotel (384 - 322 î.e.n.) înainta diepl i Mieriu de clasificare a formelor de stat interesul general. Din i.. i punct de vedere Aristotel considera că interesul general poate fi *T III. numai în cadrul acelor fo rme de stat precum: monarhia, ui .loeiaţia şi politeea (democraţia legală).

Aristotel, iar mai tîrziu şi Polibiu, s-au pronunţat pentru forme mi -le de guvernare, deoarece ei considerau că formele pure de 1 II M I nare în realitate nu pot exista.

Marele filosof şi jurist roman Cicero (106 - 43 î.e.n.) în • iun» , uia operă "Republica" distinge trei forme de stat şi anume: monarhia, aristocraţia şi democraţia.

95

Ideile lansate de aceşti gînditori au fost preluate şi dezvoltate III operele lui Jean Bodin (1530 - 1596), Charles Louis Montesquicii (1680 - 1755), Jean Jaques Rousseau (1712 - 1778).

Jean Bodin, urmînd exemplul lui Platon Şi Aristotel III clasificarea formelor de stat, se baza pe criterii etice. Astfel, reieşi ud din criteriul etic al dreptului, el s-a manifestat ca un susţinător .il monarhiei populare, pe care o deosebea cu mult de monarhia fondai.i pe forţă, pe cuceriri.

Ch.L. Montesquieu a promovat ideea precum că forma de stal este determinată de factorul geografic. El afirmă că fertilitatea sau sterilitatea solului prelucrat este condiţia unei sau altei forme de stat Astfel, ţările, care dispun de un teritoriu cu pămînt fertil vor îmbrăca forma aristocraţiei sau chiar a monarhiei, iar ţările cu majoritatea solului sterp vor tinde spre o democraţie populară.

JJ .Rousseau în "Contractul social" cercetează trei forme de stat democraţia, aristocraţia şi monarhia. Sprijinindu-se pe criterii etice, el consideră, la fel ca şi alţii, că aristocraţia poate fi naturală (proprie popoarelor primitive), electivă (pe care o consideră cea mai perfectă) şi ereditară (pe care o consideră ca fiind cea mai rea). La rîndul său monarhiile erau împărţite în: legitime (bazate pe respectarea legilor) şi despotice (contradictorii intereselor poporului).

Doctrina marxist - leninistă a completat formele de stat indicate mai sus cu formele de stat "bazate pe exploatare": statul sclavagist, feudal, burghez. Locul principal în viziunea politico-juridică socialista 1-a ocupat teoria "formelor de stat socialiste".

La etapa contemporană expresia "forma de stat" este tratată ca o noţiune complexă, care înglobează: structura de stat, forma de guvernămînt şi regimul politic.1 în doctrina occidentală aceasta expresie este utilizată mai rar, substituindu-se prin cea de "formele de stat".2 Dar, ca şi în cazul "formei de stat" sau "formelor de stat", problematica studiată ţine de forma de guvernămînt, structura de stal şi regimurile politice (numite şi constituţionale).

Reieşind din cele menţionate, putem conchide că, indiferent de modul de tratare a conceptului deja nominalizat, marea majoritate a şcolilor de drept constituţional recunosc că analiza problemelor

96

principale, privitoare la structura de stat, forma de guvernămînt şi regimul politic sînt indispensabile pentru cunoaşterea statului.

IV.II. STRUCTURA DE STAT

Structura este un termen folosit pentru a desemna aspectele organizaţionale specifice oricărui sistem. Conceptul de structură cuprinde relaţiile, relativ stabilite, dintre elementele constitutive ale sistemului, pe de o parte, şi dintre aceste elemente şi sistem, pe de altă parte.

Ca şi orice ansamblu constituit din elemente legate organic între ele, statul posedă o structură proprie, numită "structura de stat" sau "structura şi organizarea statelor moderne" (T.Eleiner, I.F.Aubert).

Doctrina dreptului constituţional se caracterizează printr-o diversitate de opinii în privinţa definirii conceptului de "structură de stat".

Astfel, în una din opiniile încetăţenite, noţiunea structurii de stat desemnează "organizarea puterii de stat" în anumite limite spaţiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se consituie între elementele care alcătuiesc ansamblul statal (unităţi administrativ-teritoriale sau formaţiuni statale), precum şi legăturile specifice dintre "întreg şi "părţile" lui componente".3

Există opinii conform cărora structura de stat este "organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul" şi care ne indică dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.4

Fără să diminuăm importanţa şi valoarea ştiinţifică a definiţiilor expuse mai sus, considerăm că structura de stat este o caracteristică esenţială a formei de stat, care desemnează organizarea puterii de stat în teritoriu, precum şi raporturile dintre elementele teritoriale ale ansamblului statal.

In literatura de specialitate structura de stat începe a fi substituită prin noţiunea de organizare teritorială a statului, prin care se subînţelege "sistemul relaţiilor dintre puterea centrală a statului şi elementele teritoriale constitutive".5

97

Problema structurii de stat sau a organizării teritoriale a statului a apărut concomitent cu extinderea considerabilă a teritoriului statului, care, depăşind cadrul oraşului-cetate-stat, a condiţionat instituirea unor organisme speciale pentru administrarea periferiilor.

In perioada incipientă, divizarea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale era realizată de puterea centrală de stat în persoana monarhului, care numea totodată şi persoanele responsabile de administrarea acestor unităţi (prefecţi, guvernatori, pîrcălabi etc.).

Dar chiar şi în cadrul absolutismului, divizarea teritoriului statului în unităţi teritoriale era realizată în dependenţă de anumiţi factori şi anumite scopuri, cum ar fi: densitatea populaţiei, apărarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii publice, perceperea impozitelor etc.

Revoluţiile burghezo-democratice, soldate cu limitarea sau distrugerea unor monarhii, au introdus în verigile teritoriale primare (oraşe şi sate) regimul de autoadministrare locală.

In aceeaşi perioadă devin mai frecvente cazurile de asociere a statelor sau de anexarea unor state mai "slabe" la statele "puternice", cu păstrarea unor semne de independenţă ale statelor anexate. Astfel, structura administrativ-teritorială a statului începe a se transforma în politico-teritorială. Din aceste considerente, noţiunea de "structură de stat" pare a fi mai reuşită decît cea de "organizare teritorială".

In explicarea noţiunii de structură de stat este necesar să menţionăm că şi aici sînt vizibile unele dificultăţi atît de ordin teoretic, cît şi practic. Aceste dificultăţi în studierea şi sistematizarea statelor, în funcţ ie de structura de stat, sînt determinate de evoluţia tipurilor de stat, datorită tendinţelor de dezvoltare a proceselor interne. Astfel, pînă nu demult (unii autori rămînînd "fideli" acestei erori grave pînă în prezent)6 se considera drept formă a structurii de stat şi confederaţia, pe cînd actualmente în cadrul formelor structurii statului sînt cuprinse numai statele unitare şi federative, alte forme fiind încadrate într-o categorie aparte, numită "asociaţii de state".

98

IV.I I . l . S T A T E L E U N I T A R E

'•latul unitar se consideră a fi cea mai răspîndită formă a II II. IUI II dc stat.

Matul cu o formă unitară sau simplă a structurii de stat se • h •• i.-i i, < .i/a prin existenţa unei singure formaţiuni statale pe • . . . .ul cuprins de frontierele acestui stat. în statele care fac parte din

i i i , alegorie suveranitatea, ca o caracteristică a puterii publice, se imili/rn/u pc întreg teritoriul şi asupra întregii populaţii printr-un -. uliu de autorităţi publice, create la nivel naţional (Parlament, I' I di ,inl, guvern, organ suprem jurisdicţional).7 Asemenea state au IUI «I I, ni dc acte normative cu aceeaşi sursă de provenienţă (organele hulii nu mai sus), conţinutul lor normativ fiind în strictă ...conformitate fu rM< i Iepe fundamentală a statului - Constituţia.

< tiiiimuînd caracterizarea statului unitar, enunţăm că în cadrul lui indivizii pot avea, de regulă, o singură cetăţenie, iar organizarea minuni .tialiva a teritoriului este realizată în aşa mod, încît organele •uimim .haţici publice locale se bucură de acelaşi statut jur idic faţă de (tuim iin|de publice, instituite la nivel naţional.

In iclaţiile internaţionale statul unitar acţionează ca subiect pli IIipi ai 111iar de drept internaţional.

Xnabzînd statele unitare, unii autori le clasifică în state unitare «impli , i laic unitare complexe.8

'•lutul unitar simplu este tratat drept "un singur centru de luipuhuii politice şi guvernamentale", un stat subordonat în întregime | i ui. ipliilm unităţii.

< u tonte că statele unitare sînt acelea în care există un singur m i m di drept, aplicabil pe întreg teritoriul, ele pot fi mai mult sau unu | . I I|U I centralizate.

Xdministraţia centralizată a unui stat înseamnă, că toate relaţiile I' economice, culturale şi politice sînt dirijate de puterea

• nii da Dai se zice că "o administraţie total centralizată în cadrul • UHU iunie deciziile vor fi luate de una şi aceiaşi autoritate, fară nici o i u .i,iluan de delegare, va conduce repede la "apoplexie în centrul

99

sistemului şi la atrofiere la periferie", cu decizii întotdeauna tîi/n îndepărtate şi înapoiate".9

In scopul evitării fenomenelor negative de genul celui menţionate, statele unitare centralizate au fost nevoite să se desconcentreze, adică să atenueze principiul centralizării, delegînd autorităţilor publice locale unele atribuţii ale puterii centrale, i u competenţă de a lua un număr oarecare de decizii.

Esenţa statului unitar complex este determinată de faptul, i .1 statul unitar îşi întemeiază administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale pe principiile descentralizării şi autonomiei locale. Aceasta presupune recunoaşterea autonomiei şi competenţei de decizie, în anumite limite, organele fiind constituite în subdiviziunile teritoriale ale statului (regiuni, provincii, judeţe, raioane, comune, sale etc.).

Dacă desconcentrarea se explică prin motive de ordin tehnic, descentralizarea se just i f ică prin motive politice.

Distincţia dintre desconcentrare şi descentralizare este făcută in baza următoarelor criterii:

1. Coexistenţa personalităţilor juridice distincte de cele de stal (colectivităţile locale dispun de buget propriu, pot apela la justiţie);

2. Originea democratică a autorităţilor alese în baza votului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, şi nu desemnate de către autorităţile publice centrale.

3. O oarecare autonomie faţă de puterea centrală, care nu exercită asupra autorităţilor administraţiei publice locale decît o simplă putere de tutelă.

4. Distincţia dintre afacerile naţionale şi locale. In literatura de specialitate sînt puse în discuţie două modalităţi

de descentralizare:10

- Descentralizarea exclusiv administrativă. - Descentralizarea completă. Descentralizarea exclusiv administrativă. Presupune

constituirea unor organe locale în unităţile administrativ-teritoriale, recunoaşterea autonomiei relative ale acestor unităţi în sensul unei autogestiuni economico - financiare, inclusiv dreptul de decizie în

100

i'itiMi mclr de nivel local, fară ca aceste prerogative să afecteze ini. i. . li naţionale.

I>. < < nli alizarea completă. Acordă unităţilor administrativ -n illiuiiili' o autonomie, care face ca statul, rămas în principiu unitar, «ui M.lniiia un sistem asemănător statului federativ.

A .llrl, conform art. 115 din Constituţia Italiei din anul 1947, f i imul. sale sînt declarate "organisme autonome".

In llrlj ' ia, în perioada anilor 1970 - 1980, a fost realizată o d» •• tdhlinli/are bazată pe principii etnice şi lingvistice, în rezultatul i -n. ii UI lost instituite 3 regiuni politico-administrative, 4 regiuni lui. vi in r şi ] comunităţi culturale.

I 'IUI autori disting descentralizarea tehnică sau prin servicii şi di i unlializarea teritorială.11

Indiferent de modalitatea de descentralizare, pretutindeni şi mi. uni voi li prezente două elemente obligatorii, şi anume: autonomia l " d i i supravegherea ierarhică, exercitată de către autorităţile pul *11.. dr talie naţională.

I'oinind de la modul de organizare a puterii publice, unii | pi. iiilr.ii in materia dreptului constituţional divizează statele unitare ... .1 halizate relativ, descentralizate şi centralizate.12

III ( alegoria statelor descentralizate sînt incluse state care, prin I. i llc li ii lundamentale, delimitează anumite atribuţii între autoritatea i ..Ui, 11 rntrală şi unităţile administrativ-teritoriale de rang superior.

I )iept exemplu se face trimitere la art. 117 din Constituţia Italiei, luiinilate cu care regiunea (unitatea administrativ-teritorială de

• I I I J I aipnior) adoptă dispoziţii legislative în limitele principiilor • . . . .le, fixate de legislaţia statului, cu condiţia ca aceste li ip'. -iţii a nu fie în contradicţie cu interesul naţional şi cel al altor

«4 mm m următoarele probleme: organizarea birourilor şi corpurilor .iilnuui .liulive regionale, poliţie locală, urbană şi rurală, tîrguri şi pli ţ. . asistenţa publică, asistenţă sanitară şi spitalicească, instruire "H III.da şi profesională, asistenţa şcolară, urbanism, turism şi iu.Iu .iu. hotelieră, tramvai şi linii de autobuze de interes regional, • li umili i. apeducte şi lucrări publice de interes regional, navigaţie şi

IUI pr lac, ape minerale şi termale, cariere şi turbării, vînătoare,

101

pescuit în apele interioare, agricultură şi păduri, artizanat, precum şi alte sectoare indicate în legile constituţionale.

In categoria statelor relativ descentralizate sînt incluse statele, in cadrul cărora unităţile administrativ-teritoriale de rang superior poseda un caracter pur administrativ, iar dreptul de autoadministrare este acordat doar unităţilor teritoriale primare. O asemenea stare de fapt este sesizată în Bulgaria, în conformitate cu Constituţia căreia sînt interzise orice formaţiuni teritoriale autonome (art.2, al. 1), iar calitatea de unitate administrativ teritorială de bază este atribuită comunei (art. 136, al.l).

Statele unitare centralizate sînt considerate statele care nu recunosc principiul descentralizării şi autonomiei locale, administrarea în teren fiind realizată de către autoritatea publică centrală. De obicei, în categoria statelor unitare centralizate sînt incluse statele cu regim politic autoritar.

IV.II.2. S T A T E L E F E D E R A L E

"Mare descoperire a ştiinţei politice", federalismul constituie o noţiune un pic încurcată, foarte des prezentat ca un fel de remediu capabil de a uni ceea ce este prea divizat (uniunea făcută cu forţa) şi să disperseze ceea, ce este prea unit sau uniform.1 3

Criza actuală suferită de unele state federale (URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia, India, Canada) ne convinge, totuşi, că acest mecanism juridic de repartizare a competenţelor statale nu este în stare să funcţ ioneze satisfăcător, decît dacă există minimumul necesar de identitate sau voinţă comună a populaţiilor cointeresate.

In plan f i losofic, ideea federalismului a fost aplicată în serviciul unificării şi centralizării puterii.

Din punct de vedere juridic, federalismul se prezintă ca un mod de organizare mai avansat decît simpla descentralizare realizată într-un stat unitar.

Noţiunea acestei forme a structurii de stat provine din limba latină, în care "foedus" înseamnă uniune. Drept rezultat, în literatura

102

>i i"« uiliUte s-a cristalizat opinia, conform căreia statul federativ i*|iu /iiii.i uniunea de drept constituţional a două sau mai multe state -mm nil.i. (Icderate), din care ia naştere o nouă formaţiune statală, care • ni. Miluiri unitar de drept.

\ (lei, statul federativ apare în urma unui proces de unire, numit <1. federalizare şi care se realizează prin una din următoarele

«t t* u Im 11 ţAţi: pi ui unirea mai multor state (federalism prin agregare: S.U.A.,

l Ivu(IM); I»I III lărîmiţarea mai multor state (federalism prin segregare),

'.ml şi opinii care lansează ideea că federalismul este divizat în I- .1. i di iu de origine contractuală şi de origine constituţională.14

Nulele federative mai sînt numite şi uniuni, cum ar fi în cazul I 'uliiiiii Novietice, Republicii Unionale Iugoslave etc..

hm esenţa sa, statul federativ reprezintă o formă mai U ni", i.iln a de organizare a puterii publice în teritoriu decît statul

umilii, deaceea în marea majoritate pentru statele federative este ii.!.li|niii.:!ă forma republicană de guvernămînt. Spunem că acest li leu are loc în marea majoritate, deoarece există şi state federative

tu..11.11 lui: Emiratele Arabe Unificate, Malazia, Belgia, Canada, \ll 111ului.

Analizînd raportul dintre statele federate şi statul federat 11. .f nil), putem constata că statul federativ este determinat, în esenţa - l .1. minatoarele caracteristici:

I Instituirea unui cadru dublu de autorităţi publice centrale • l, |ii .l.iiive executive, judecătoreşti) , la nivelul statului federativ şi la .. i • Ini fiecărui stat federat.

' I vistenţa unei ordini constituţionale comune, consacrate prin 1 mi lituţia statului federativ şi preluate de statele federate în • .ni illuţiilc lor.

i I xislenţa unui sistem integral de drept, constituit din norme Iu 1 adoptate de organele cu competenţă normativă de nivel

i .!• ml. obligatorii pe întreg teritoriul statului federativ şi din norme •. orcanele competente ale statelor federate, obligatorii doar pe 1- Uliului slalelor respective.

103

4. Persoanele care alcătuiesc populaţia statului federativ deţin două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia statului federal

5. Statele federative sînt subiecte de drept internaţional, iai statele - membre - doar subiecte de drept intern, cu unele excepţii Astfel, în perioada sistemului socialist, pe lîngă URSS, membre ale O.N.U. erau două state federate ale acesteia: Ucraina şi Belarusi.

6. Organul legislativ al statului federativ este de obicei bicameral, deoarece structura bicamerală (o cameră este constituită din reprezentanţii statelor federate, iar cea de-a doua - din reprezentanţii întregii federaţii) asigură, în condiţiile determinate de constituţia statului federativ, participarea statelor federate la stabilirea unei legislaţii comune şi la luarea deciziilor de nivel federativ.

Cercetînd statul federativ ca modalitate a structurii de stat, apare necesitatea identificării subiectelor de federaţie şi a formelor de autonomie care sînt elemente constitutive.

Subiectele de federaţie sînt considerate numai statele - membre ale federaţiei, adică statele în urma unirii cărora a luat naştere federaţia.

Numărul subiectelor de federaţie diferă de la stat la stat. Dacă în Iugoslavia şi Insulele Canare există cîte doi subiecţi de federaţie, atunci în Belgia - trei, în Australia - şase, în Emiratele Arabe - şapte, în Austria - nouă, în Canada - zece, în Germania - şaisprezece, în Elveţia - 23, în India - 25, în S.U.A. - 52.

Caracterul statal al unităţilor teritoriale, ce constituie statul federativ şi se bucură de calitatea de subiect de federaţie, este determinat de faptul că acestea îşi au propriile constituţii, de regulă organul său reprezentativ şi organul executiv, uneori - organe judecătoreşti şi formaţiuni militare, deseori - cetăţenia şi simbolurile sale de stat şi în toate cazurile - reprezentanţii săi în organul reprezentativ al federaţiei.

In afara subiectelor federale, în cadrul statului federativ mai pol fi întîlnite şi aşa numitele teritorii federale.

Teritoriile federale nu se bucură de statutul de subiecte federale, dar se subordonează nemijlocit autorităţilor publice centrale.

104

Iu I alegoria teritoriilor federale sînt incluse districtele federale I NI1 \ Mexic, Australia etc.), unde sînt amplasate capitalele acestor Hali unde forme de autonomie fiind determinate de necesitatea il .1 ,1111 unor probleme naţionale. Astfel, întîlnim ca forme de •uiiHimiuie în federaţie: republici autonome, regiuni autonome, dhhl> ic naţionale, provincii autonome. în dependenţă de coraportul dliiin laiul federativ şi subiectele de federaţie (statele federate), i' 'I. i.di .mul poate avea un caracter dualist sau de cooperare.

I ederalismul dualist presupune un echilibru între statul federativ obiecţii de federaţie, ultimii fiind dotaţi cu o anumită competenţă,

i n I< lnţiile între ei întemeindu-se pe principiul neamestecului intern. l edcralismul cooperativ se bazează pe ideea cooperării bilaterale

lulti Icdcraţie şi subiecţii de federaţie, cu repartizarea echitabilă a •ui duiţiilor intre federaţie şi subiecţii săi.

( II loate acestea, federaţia este un. stat suveran, care acordă o aii nţie sporită caracterului său unitar. Astfel, practic nici o constituţie li d. iida în vigoare nu recunoaşte dreptul subiectelor federative de a n i dui componenţa federaţiei.

hul i te convingătoare în acest sens este Constituţia S.U.A., care iu NI I ţiunea 10 consacră restricţii privind atribuţiile statelor - membre

I II III mc: statele - membre nu pot încheia tratate, alianţe sau Hiiledeiaţii; nu pot elibera scrisori de capitulare şi represalii; nu pot

biiii moneda de aur sau de argint; nu pot adopta legi retroactive ori i im ie prevăd pierderea drepturilor civile, sau legi care ar afecta • 'Uijsiiivitatea contractelor, nu pot conferi titluri nobiliare.

Statele - membre nu pot stabili, fără consimţămîntul 1 iMiro sului, impozite sau taxe vamale pe importuri sau exporturi, cu • i epţia cînd acestea sînt necesare pentru aplicarea legilor de VI I II ic II re.

' . l a l e l e - membre nu pot, fară consimţămîntul Congresului, să i ilnl. i sca taxe pe tonaj, să întreţină trupe sau vase de război în timp

• li p a c e , să încheie acorduri sau înţelegeri cu alte state sau cu puteri M i n i m e oi i să intre în război, cu excepţia cazului cînd sînt efectiv ... ul.ite sau într-un pericol iminent care nu admite nici o întîrziere.15

105

Etapa modernă supune statul federativ la două tendinţe care so manifestă diferit în funcţie de esenţa statelor, de rezolvarea unui probleme cu caracter economic şi naţional, de fundamentul ideologi' al statului ş.a. Una din aceste tendinţe este cea de centralizare, pun trecerea la structura unitară a statului, iar alta ţine de decentralizarc, dc menţinere a federaţiei.

Forma federativă a structurii de stat este acceptată de a noua parte din statele lumii, în care trăiesc şi activează circa o treime din populaţia Terei.16 Printre statele federative întîlnim state industriale gigant (S.U.A.), state industriale mici (Belgia) şi state cu teritoiu relativ mici (Elveţia).

Se consideră că structura federativă a statelor este determinată iu marea lor majoritate, de principiul teritorial (S.U.A., Brazilia, Mexic. Australia, Germania, Austria, etc.). Unele state, însă, au acceptai structura federativă pornind de la alte principii, cum ar fi cel naţional, etnic, lingvistic, apartenenţă religioasă (Canada cu 9 provincii anglolingviste şi o provincie francolingvistică (Cvebec); Belgia cu un subiect federativ francolingvistic, unul niderlandolingvistic şi unul mixt).

Actualmente, federaţiile au început să fie clasificate în simetrice şi asimetrice.

Federaţia simetrică ideală este constituită din subiecte ale federaţiei avînd acelaşi statut juridic.

Federaţia asimetrică se manifestă în trei forme: - federaţia asimetrică structurală: se caracterizează prin faptul că

pe lîngă subiectele federaţiei, statul federativ cuprinde şi alic formaţiuni teritoriale: teritoriile federale, districtul federal (de regulă, de unul singur), coloniile federale, iar unele state - chiar şi "stalc asociate".

Pentru acest model de federaţie asimetrică este specifică inegalitatea statutului juridic al subiectelor federaţiei şi nesubiecţilor prin reducerea drepturilor ultimilor.

Al doilea model de federaţie asimetrică este constituit numai din subiecte ale federaţiei, dar neidentice. Ca model tipic de asemenea model de federaţie serveşte Rusia, care, fiind constituită din 89 de

106

sul.i. -1' ii. federaţiei, cuprinde: republici, ţinuturi, regiuni, regiuni D I I I H I I M N I . - districte autonome, două oraşe de importanţă federală |M . . . , Snnct-Peterburg). Conform Constituţiei Rusiei (art.5), mil.it • i. li federaţiei sînt declarate egale în drepturi, în realitate însă, MIM i'Uiiiipm al federaţiei nu se respectă. Drept dovadă serveşte I . I | . I M I . 1 N piiblicile sînt considerate "state", au constituţii şi cetăţenie pmpin pe cînd restul subiecţilor de federaţie sînt deposedate de -i . iu. iii .i i aracteristici.

\l In ilca model de federaţie asimetrică, "asimetria camuflată", i- liluită din subiecte de federaţie de acelaşi rang, dar egalitatea iun. • f nu se respectă în unele domenii (adică sînt reprezentate ... i'i 'i"uţional în adunarea parlamentară, dependentă de numărul de pnpiilnţir din cadrul fiecărui subiect). Exemplu de asemenea federaţie HI IM . I miratele Arabe, unde şapte Asubiecţi de federaţie sînt H pH /rulaţi în Adunarea Naţională de un număr diferit de deputaţi (de la I Iu K).

(îrneializînd analiza formelor structurii de stat, constatăm că iu II ulaia sau federativă a statului nu este determinată:

nu i de suprafaţa teritorială; uni de densitatea sau numărul locuitorilor; nici de existenţa mai multor naţionalităţi; nici de regimul politic sau forma de guvernămînt.

IV.II.3. ASOCIAŢIILE DE STATE

Spic deosebire de statele federative care în esenţa lor sînt uniuni • li du pl constituţional, asociaţiile de state sînt considerate uniuni de du pi internaţional.17

Ciincipalele forme ale asociaţiilor de state, care nu constituie o Im iun i Iructurii de stat, ci o formă a uniunilor internaţionale, un

iu n al vieţii internaţionale,18 care au evoluat pe parcursul istoriei, nu mniflloarele:

I ( onfederaţiile de state. I Iniunile de state.

107

1. Confedera ţ i i l e de state. Reprezintă o uniune de state cau . păstrîndu-şi suveranitatea şi calitatea de subiect al dreptului internaţional, îşi unesc eforturile pentru promovarea unor interese comune (economice; politice, militare, financiare, diplomatice etc.) In scopul realizării intereselor devenite comune atît pe plan intern, cil şi extern, confederaţia îşi instituie un organ al asociaţiei (parlamcnl congres, adunare confederală, dietă), constituit din reprezentanţi n tuturor statelor membre.

Confederaţia mai este definită ca o asociaţie politico-juridicn între statele doritoare să-şi menţină securitatea de atentatele agresorilor exteriori şi să conserveze pacea în raporturile lor mutuale, administrînd în comun unele interese.19

După JJ .Rousseau, confederaţiile permit de a "reuni puterea unui mare popor cu poliţia şi ordinea unui mic stat".20

Printre caracteristicile de bază ale confederaţiei am putea numi următoarele:

1. Spre deosebire de statul federal (Bundestaat), confederaţia de state (Staatenbund) se bazează pe un tratat internaţional (numit pactul confederal) şi nu pe o constituţie.

2. Confederaţia este o uniune de drept internaţional, formată pe principii benevole, în cadrul căreia statele - membre, păstrîndu-şi suveranitatea, soluţionează unele probleme comune pentru ele.

3. Confederaţia este o asociaţie de state, în cadrul căreia se respectă şi se asigură dreptul acestora de a ieşi din cadrul asociaţiei, cu condiţia respectării dispoziţiilor pactului confederal.

4. Confederaţia reprezintă o asociaţie de state cu un organ de dirijare, constituit din reprezentanţii statelor membre, cu o competenţă limitată de dispoziţiile pactului confederal, actele normative ale căruia devin obligatorii numai după ratificarea lor de către organele competente ale statelor confederate.

5. Organul comun al confederaţiei funcţionează conform principiului unanimităţii, şi nu după cel al majorităţii.

6. Confederaţia nu devine niciodată stat, nu obţine personalitate juridică şi nu este subiect de drept internaţional, cu toate că în unele

108

Iiiftllii. confederaţia a constituit fenomenul care a generat state i. di nilivc. Astfel, Confederaţia statelor americane (1778 - 1787) s-a loin domiat în federaţie, confederaţia germană, organizată în urma H ii iiului dc la Viena (1815) prin Constituţia Germaniei din 1871, se Imn dorină într-un stat federativ, confederaţia elveţiană (1815 - 1848),

II li mir ca şi-a păstrat denumirea, la fel a devenit un stat federativ. Printre exemplele istorice de confederaţii de state menţionăm:

( oii federaţia elveţiană. Este recunoscută drept cea ma veche dcraţie, avîndu-şi dreptul încă în timpul "Ligii cantoanelor",

• l iialii cu 1291. Avînd iniţial trei cantoane în componenţa sa, la 21 di i rmbrie 1481 Confederaţia elveţiană este proclamată oficial în

iponcnţa a zece cantoane, iar independenţa ei este recunoscută în imul 1648 prin tratatul de la Westfalia. La început Napoleon I (1803), I II mai tîrziu Congresul de la Viena (1815) i-au dat forma definitivă iiii|nrună cu principiile de neutralitate şi inviolabilitate teritorială. I'u|in mai tîrziu, după represiile de la Sonderburg, cauzate de ichrliunea susţinută de şapte cantoane catolice, Constituţia din 12 i picnibrie 1848 va consacra transformarea Elveţiei într-un stat

li i Ir nil, păstrînd denumirea de "Confederaţie elvetică", reluată şi de < onstituţia din 29 mai 1874, rămasă în vigoare pînă astăzi.

Confederaţia celor treizeci de colonii engleze vechi din \ni< iica de Nord (Constituită în anul 1776 în baza "Articolelor

li dua(iei" şi care s-a menţinut, cu mari dificultăţi, pînă în anul 1787) i oij 'anizat între noile state independente un fel de alianţă perpetuă, In arc conservîndu-şi "suveranitatea, libertatea şi independenţa". 1 ou federaţia avea instituit un organ unic, Congresul, care întrunea n pir/entanţi i statelor membre şi care lua decizii prin unanimitate, iar m chestiunile legate de război, tratate şi alianţe, monedă şi împrumuturi, efectiv de trupe, anexiunea altor colonii etc., printr-o nt.ijoi itate de 9/13 voturi.

în realitate, obiectul Confederaţiei ţinea în cea mai mare parte de nsisicnţa mutuală şi apărarea comună, precum şi relaţiile cu statele

liaine. Confederaţia nu dispunea de o putere fiscală proprie, nu poseda nici un organ executiv sau judiciar comun, nu putea impune cM'cutarea deciziilor. După Madison, "în virtutea Articolelor

109

Confederaţia nu este nimic mai mult decît un tratat de alianţa prietenie şi comerţ între state independente şi suverane".21

- Confederaţia germană, creată în anul 1815, ca în anul IXfw. după zdrobirea Austriei de către Prusia în Bătălia de la Sadowa, a I « » M

t ransformată într-o Confederaţie a Germaniei de Nord, care a exisi.it pînă la formarea Imperiului (Reihul) federal în anul 1871.

- Commonweath-ul (Comunitatea de Naţiuni, denumită pînă III 1947 "Comunitatea Britanică de Naţiuni") este considerat o "confederaţie extrem de suplă, dar în schimb extrem de slabă", o asociaţie de state independente ieşite din imperiul Britanii (dominioanele), dotate cu un minimum de organe comune: Coroana şi Conferinţele periodice ale şefilor de guvern.22

- Comunitatea instituită conform prevederilor art.l şi ale titlului XII din Constituţia f ranceză din 4 octombrie 1958 între Franţa ,.i popoarele teritoriilor sale de peste mare, care s-au decis să-şi aleaga calitatea de membri ai comunităţii.

Exemplif icări le făcute mai sus ne fac să observăm că acest fel dc confederaţie se prezintă (mai ales din punct de vedere istoric) ca o formă de tranziţie spre statul f ede rd .

Tendinţa, însă, pare pornită a se inversa în unele state din Europa de Est, unde criza comunismului este însoţită de o criză a federalismului (URSS, Cehoslovacia etc.).

2. Uniuni le de state. Aceste forme de agregare interstatală sînt constituite prin asocierea a două sau mai multe state, guvernate dc acelaşi suveran. Dispărută la etapa actuală, această formă deosebită dc asociere a statelor s-a manifestat în două aspecte:

A. Uniunile personale, care sînt o formă temporară de asociere între două state, caracterizate prin existenţa unui singur monarh şi absenţa altor organe comune. în cadrul uniunii personale, fiecare stat membru îşi conservă existenţa proprie, fără a-şi menţine, însă, independenţa. Monarhul comun nu acţionează decît "în virtutea unui fel de dedublare funcţională, mai degrabă, ca şef al altuia".23

Existenţa unui monarh comun pentru două state era determinată fie de consecinţa legilor succesorale la tron, f ie de rezultatul unor

110

bina|ii matrimoniale dinastice". La titlul exemplelor istorice de M»M JMMI vom cita Uniunea personală, realizată în secolul XV între i» puiul Poloniei şi marele ducat al Lituaniei, ca urmare a căsătoriei din ' Im I ituaniei cu regina Poloniei; Uniunea personală a Angliei Şi I l.un nici, începînd cu venirea la tron a lui George I de Hanovria la I / I I, puia la înlăturarea acestuia de către regina Victoria în anul ! N/i Uniunea personală a Belgiei şi Congo din 1815, cînd regele

i .|d || devine conducător al acestei uniuni cu titlul de proprietate pm omilii piuă în 1908, cînd are loc anexarea colonială, realizată într-o Im mit Ioni le simplă de către Belgia; Uniunea personală, considerată

realizată de Simon Bolivar între Peru (1813), Columbia i i i i l l i Venezuela (1816); Uniuniea personală a celor trei ţări 1MU in. li a lui Mihai Viteazul. ^

Istoria cunoaşte şi cazuri cînd uniunile personale erau create în Vliluli .1 unor decizii luate de organe statale naţionale sau organisme iul* in apolinic.

V i lei. Uniunea personală dintre Prusia şi Neuchatel, între anii IK57, a fost fondată prin decizia unui tribunal elveţian;

Uniunea personală dintre Ţările de Jos şi Luxemburg a fost înfiinţată 1$ 1 • i/a halatelor adoptate la Congresul din Viena din 1815.

II Uniunile reale '•pre deosebire de uniunea personală, uniunea reală este o

Uto " Mpi de state legate nu numai prin intermediul unui singur monarh uni .1 de stat, dar şi prin crearea multor organe comune. Din aceste • i.l. lente, se discută despre plasarea uniunilor reale în categoria loiuieloi structurii de stat. Astfel se susţine că, "în cazul uniunilor 111.le 1 putut vorbi cu drept cuvînt de o formă a structurii de stat, nu ..""MI pentru că în general li s-a recunoscut dreptul de a acţiona în . I Uni. mlernaţionale ca un singur stat, dar şi ca o consecinţă a l.tpinliu . a ele aveau şi alte organe comune decît şeful statului".24

Ai e ,| lip de uniune, calificat uneori "confederaţie",2 5 era ceva ui.ii puii ivit decît uniunea personală, deoarece identitatea monarhului *MH 1 . Iului de stat depindea nu numai de legile de succesiune la tron Iun di. 'jocuri" dinastice, dar şi de un act juridic expres, formulat în 1 "linului unui tratat interstatal, în virtutea căruia statele asociate

111

conveneau să exercite în comun unele competenţe. în uium t majoritate a cazurilor, însă, acest tip de uniune nu era decît un pai.IMIM al expansionismului, exercitat de cel mai dinamic stat în deliimeniul celuilalt.

în categoria exemplelor istorice de uniuni reale se U I M I UI

Uniunea Norvegiano-Suedeză, care a existat în perioada aniloi IUI*. 1905; Uniunea Islando-Daneză - între anii 1918 - 1944; Unnin. .i Moldovei şi Munteniei, cunoscută sub denumirea de "Princip ii- I. Unite"; Uniunea Austro-Ungară, care a durat din anul 1867 puia in anul 1916 şi care era dotată cu numeroase organe comune (şef tic '.iul miniştri de externe, de război şi de finanţe), precum şi un oipin reprezentativ mixt, format din două delegaţii, aparţinînd respecllv parlamentelor austriac şi ungur.

Din cadrul uniunilor de state trebuie să excludem uniunii, inegale", organizate pe principiul vasalităţii, uniunile de tip man i a sau protectorat, în cadrul cărora un stat îl domină pe altul, exeiciiiml în locul lui atribuţiile cu caracter internaţional, precum şi un. I. atribuţii interne.

IV. III. FORMA DE G U V E R N Ă M Î N T

IV. III.l . Conceptul formei de guvernămînt

Forma de guvernămînt, ca noţiune şi mai apoi ca inslilup. jur idică de drept constituţional, are o importanţă deosebită miiu reglementarea normativă a relaţiilor, ce ţin de buna organizare .i funcţionare a statului.

Noţiunea în discuţie ni se prezintă drept un instrument elei li\ care ne permite să pătrundem în esenţa unui sau altui mecanism .1. stat, consfinţit în constituţiile statelor respective.

în doctrina contemporană a dreptului constituţional forma .1. guvernămînt este interpretată ca o modalitate de constituire 71 funcţionare a autorităţilor publice legislative şi executive ceuli.il.

112

vi/.înd în special instituţia şefului de stat în raport cu autoritatea legislativă.

Spre deosebire de literatura de specialitate mai veche, cunoscută in spaţiul ex-sovietic, în care forma de guvernămînt era recunoscută ca element al formei de stat, în literatura de similară din Occident, practic ii încetat să figureze problema teoretică a formei de guvernămînt, atenţia majoră fiind acordată regimurilor politice."6

Luînd în consideraţie faptul, că în doctrina naţională problema turmei de guvernămînt persistă şi este utilizată chiar în textul ( onstituţiei în vigoare (art.l,al.2), vom realiza în continuare o interpretare tradiţională a noţiunii abordate.

S-a menţionat deja că primii care au iniţiat problema formei de guvernămînt, încercînd chiar să clasifice varietăţile de manifestare ale m . sleia, au fost istoricul antic Herodot şi f i losofii Platon şi Aristotel.

în afirmaţia lui Platon există următoarele forme de guvernămînt: aristocraţia (considerată forma ideală de guvernămînt); timocraţia (guvernămîntul celor avizi de bogăţii, ambiţioşi şi

. ni- generează din aristocraţie); oligarhia (o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind

u .ilrzată de cei mai bogaţi); democraţia (admite accesul poporului la guvernare); tirania (poate fi şi este deja instituită în urma abuzului de

libertăţi democratice); Aristotel, la rîndul său, propunea trei tipuri ale formei de

iMivernămînt: monarhia, pentru care era specifică concentrarea puterii în

mliuile unei singure persoane. în opinia celebrului f i losof, monarhia put» i genera uşor în tiranie sau despotism.

oligarhia, în cadrul căreia puterea aparţine mai multor indivizi ( li.nlua, triumviratul, decemviratul) sau mai restrînse după caz (clasă '..» ială, castă militară).

democraţia, în care deţinătorul plenipotenţiar al puterii era poporul.

Intr-o manieră deosebită formele de guvernămînt au fost abordate III opera lui Ş. L. Montesquieu, care distingea:

113

- republica, în care puterea aparţinea fie unei categorii soc ial' distincte (republică aristocratică), f ie întregului popor (republica democratică);

- monarhia, în cadrul căreia puterea aparţinea monarhului care <• exercită conform unor legi relativ exacte şi stabile;

- despotismul, unde puterea se exercita în afara oricăror reguli prestabilite.

La etapa contemporană cei care împărtăşesc punctul nostru dc vedere despre conceptul formei de guvernămînt, consideră că cea mai generală şi probabil, cea mai perfectă este clasificarea formelor de guvernămînt în monarhie şi republică.27

IV. III.2. M O N A R H I A

Monarhia (în traducere din limba greacă înseamnă din proprie autoritate, sau putere personală) este forma de guvernămînt în cadrul căreia puterea publică este individualizată, fiind prerogativa excepţională a monarhului.

Fiind cea mai matură, monarhia este considerată şi cea mai răspîndită formă de guvernămînt. In evoluţia sa monarhia s-a realizat într-o formă sau alta, datorită cărui fapt astăzi putem discuta despre monarhia absolută şi monarhia limitată.

Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului de stat în persoana monarhului care, pe lîngă faptul că este unicul legislator, dirijează nemijlocit cu administrarea publică şi este instanţa judiciară supremă.

Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernămînt, monarhia absolută a fost specifică pînă la Revoluţia franceză.

La etapa contemporană monarhia absolută a devenit o raritate, drept exemplu servind monarhia din Arabia Saudită şi Oman. Pe lîngă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sînt şi conducători religioşi. Dar, trebuie să recunoaştem că puterea acestor monarhi,

114

»••(•• l mi » ic absolută, ea putînd fi limitată de către familia regală, |tfltt< iIM Kli asupra moştenirii tronului şi poate obliga monarhul să | M I M "

iMiniai lua l imitată, numită şi constituţională, se caracterizează ptlun .. Iun ilare a puterii absolute a monarhului prin dispoziţii POtiinillv * din ('onstituţia statului respectiv.

In liicialura de specialitate monarhia limitată (constituţională) 0 t div i/ala, la rîndul său, în - monarhie dualistă şi monarhie l<u IiinuMilnră.

M'-u.uliia dualistă este o formă iniţială a monarhiei limitate flft tlluţiouale), în cadrul căreia puterea de stat se realizează conform

•Hsffln cparării puterii, mai ales a puterilor legislative şi K> > ullviv

\ ilcl pulerea legislativă aparţine, în fond, parlamentului ales i|» 1 HM HM (ere mai larg sau mai restrîns de supuşi (în dependenţă de H||H 1 .1. ,ciulin şi principiile dreptului electoral). Puterea executivă

dinţată monarhului, care o exercită nemijlocit sau cu HMII» ui ud nuri guvern numit de el. Cea de a treia ramură a puterii de ittu npiuţlne la fel monarhului.

I NM dc datoria noastră să menţionăm faptul că în cadrul Mt «I MIo. 1 dualiste separarea puterilor în stat poartă, de obicei, un imn 1.1 liniii.it şi poate chiar formal. Astfel, legile adoptate de către H A I I U I U I ui intrau în vigoare numai cu condiţia aprobării acestora de • un niMiiaih, care se bucura de dreptul la veto. Pe lîngă acestea HtMIi'uliul ci a in drept să adopte decrete cu putere de lege şi chiar să t||#td ¥ pai lainentul, transformînd astfel, într-o manieră destul de Ultt.j i 1 monarhia dualistă în monarhie absolută.

1 1 cscmplu convingător ne poate servi Constituţia României, l|HiMiiil|>Mirt la 27 februarie 1938 şi intrată în istorie sub denumirea de 'I ÎMI iiiuţia lui Carol al II-lea". Această constituţie declara regele

BfiMliiii 1 - ap al statului" (art.30), incluzînd în competenţa acestuia du piui .1. a (labora decrete cu putere de lege, de a iniţia legi şi de a ImIh 1 1. i /nuca constituţiei (art. 31, al. 7 şi art. 97), precum şi dreptul il luni ţliuu .1 legilor (dreptul la veto), refuzul de a le sancţiona fiind Ritmului 1 liber de orice control. Pe lîngă convocarea şi închiderea

115

şedinţelor parlamentului, regele era în drept de "a dizolva amin I. adunări (ambele deodată sau numai una din ele)", Constituţia ÎMI stabilea un termen pentru convocarea noilor alegeri.

O asemenea situaţie s-a creat şi în Iordania unde, (lupi dizolvarea parlamentului în anul 1974, alegerile noului parlament au fost organizate doar în anul 1989.

Guvernul din cadrul monarhiei dualiste se subordonea/a monarhului, miniştrii fiind consideraţi funcţionari ai acestuia. în acest mod, guvernul nu poartă responsabilitate politică în laţa parlamentului, miniştrii purtînd răspundere politică numai faţă do monarh.

Astăzi această formă monarhică de guvernămînt, caracteristicii prin rolul decisiv al monarhului în viaţa politico-statală, mai poate li întîlnită în Maroc, Iordania, Arabia Saudită, Nepal.

Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate (constituţionale), cu o divizare expesă a puterilor în stat, divizare caie asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul avînd mai mult un caracter simbolic, exercitînd, de regulă, atribuţii de ordin protocolar.

Deşi că în cadrul monarhiei parlamentare puterea de stat este organizată în baza principiului separării acesteia, se asigură o poziţie ierarhică superioară a parlamentului, mai ales în raport cu executivul Poziţia de vîrf a parlamentului se explică prin faptul că guvernul (de obicei numit de către monarh) necesită votul de încredere al parlamentului (uneori a camerei inferioare a acestuia), iar monarhul este obligat să numească în fruntea guvernului liderul partidului (liderul unui bloc de partide), care a obţinut majoritatea mandatelor in parlament (sau în camera inferioară a acestuia).

Se spune că în cadrul aceastei fo rme de monarhie limitată (constituţională) monarhul domneşte, dar nu guvernează, deoarece atribuţiile monarhului sînt limitate pînă la zero. Actfel, dreptul său de veto asupra legilor adoptate de către parlament sau nu este aplicat în genere, sau este aplicat atunci cînd o cere guvernul. Monarhul 1111 întreprinde nici o acţiune în mod independent, iar actele emise de el intră în vigoare numai după ce se contrasemnează de către şeful

116

gttti inului .au ministrul respectiv, care şi poartă responsabilitatea Htiţiiui i |H nii u acest act, deoarece monarhul este "inviolabil şi scutit ie in i| Miiidore".

«» ii i .alură importantă a monarhiei parlamentare o constituie {Imumh ,i guvernului în baza majorităţii parlamentare, situaţie soldată t»li ifl »1111< 1> n-.i politică a gunernului faţă de parlament pentru întreaga IN hi lh iiair, ileslăşurată pe plan imtern şi extern.

i l< >1111 lua parlamentară contemporană este forma de ii»V» infimiul acceptată în Anglia, Japonia, Niderland, Suedia, Canada, M*li<i.i 1 Manda, Australia ş.a.

IV. III.3. REPUBLICA

l . publica este forma de guvernămînt cu origine etimologică •llliA li' publica), în cadrul căreia autorităţile publice centrale (şef •!»• mH parlament) sînt constituite din funcţionari aleşi pe un anumit li nu. u de i alic cetăţenii statului respectiv prin vot universal, egal, «hi ii i i libn exprimat în mod direct sau indirect.

a procedurii de instituire a acestor autorităţi publice, H*|'HI'II. a M consideră cea mai democratică formă de guvernămînt, ih poporul, fiind deţinătorul puterii, încredinţează exerciţiul HM»)' in rcpie/entanţilor aleşi.

Iu • <>ii(liţiile actuale această formă de guvernămînt, devenită hI.I i. i poale îmbrăca nişte forme specifice, care o fac să difere de la

Mi In .lai, ceea ce ne face să distingem: republici prezidenţiale, lipul.LI. I parlamentare şi republici mixte (numite semiprezidenţiale « ui NI uiip.ii lamentare).

I'i publica prezidenţială. Este forma republicană de guvernămînt, llluliiuiM pentru prima dată în SUA, avînd ca model iniţial monarhia lu.di'.M Din punct de vedere doctrinar este fundamentată pe ideea

A» PH U II pulerii de stat, concomitent fiind prevăzute şi o serie de Hiiiiii.il.aliui|c care, în esenţa lor, asigură colaborarea funcţională HIIM io .i a ai estor puteri.

117

în cadrul unei asemenea forme de guvernămînt, atît pu leo i legislativă (Parlamentul), cît şi cea executivă (şeful statului) sînl .d» i de către popor, legitimitatea lor devenind echivalentă.

în republica prezidenţială funcţ ia şefului de stat este exerut.ii i de către preşedintele statului care, în acelaşi timp, este şi şchil executivului. Guvernul, ca organ colegial, de obicei nu se forme.i i miniştrii f u n d numiţi în funcţ ie de către şeful statului, în subordin» u căruia se află pe tot parcursul activităţii sale. Drept rezultat, guvernul republicii prezidenţiale nu funcţionează ca un organ colegial, mcmbi n săi purtînd răspundere individuală în faţa şefului de stat. Din aci- -.n considerente rezultă că, realmente, caracteristica de bază a republii 11 prezidenţiale constă în lipsa oricărei forme de responsabilitate poliiu ii a guvernului în faţa parlamentului.

în categoria contrabalanţelor şi a măsurilor de intervenţii reciprocă, care asigură colaborarea efectivă a puterilor, îndeosebi n legislativului şi executivului, se înscriu:

- imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei putei i dt către alta. Impicimentul (destituirea din funcţ ie a membriloi executivului şi judecători lor) poate fi aplicat de către parlament numai în cazul în care persoanele nominalizate au comis acţiuni ilicite grave

- şeful statului intervine în activitatea parlamentului, avînd dreptul de veto suspensiv (numit şi veto de buzunar) faţă de legi li adoptate de parlament, pentru înlăturarea căruia este necesar voiul calificat al ambelor camere parlamentare.

- şeful statului necesită acordul camerei parlamentare superioan la numirea în funcţ ie a unor funcţionari publici (miniştri, judeeăloii) sau la ratificarea unor tratate internaţionale .

- puterea judiciară, pe lîngă activitatea judecătorească, exercită \i controlul constituţionalităţii actelor normative adoptate de cflln parlament şi şeful de stat, asigurînd, astfel, respectarea legalităţii in activitatea acestor autorităţi publice.

Pe lîngă faptul că această formă de guvernămînt esh "aplaudată", ea nu este lipsită şi de caracteristici depreciative, mai ale. prin pericolul transformării executivului într-un organ omnipotent Această stare de fapt, numită "republică superprezidenţială" sau

118

• • 29 Ih* /nlcnţiahsm , se caracterizează prin concentrarea tuturor

.iiiilniţiilor de bază ale puterii în competenţa şefului de stat. IM ,-idcnţialismul a fost cunoscut mai ales în America Latină şi Africa il. Nord.

I< publica parlamentară. La fel ca şi republica prezidenţială este lundiuiii'iitată pe concepţia separării puterii de stat şi presupune tiuloiiomiii funcţională a legislativului, executivului şi justiţiei. Uniunii laptului că parlamentul este ales de către popor prin vot iinlvei al, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar şeful statului este oh diM atic parlament sau un colegiu electoral, în componenţa căruia, pt luu'a parlament, intră membri ai organelor reprezentative ale nului i ii lor de federaţie, poziţia parlamentului în cadrul mecanismului i' i ii este superioară.

I lasătura acestei forme de guvernămînt, care o face să difere de alii l< este responsabilitatea politică a guvernului în faţa P II L I I IK ntului, care poate dizolva guvernul prin "punerea în uuuiiiiiale" sau prin "vot de neîncredere".

Spre deosebire de republica prezidenţială, în republica p ul iiiu-nlară executivul are o structură bicefală prin disocierea sa în hun pa dc şef de stat şi guvern.

Atribuţiile şefului statului, care în conformitate cu constituţia pot li di .ml de vaste, sînt exercitate, de regulă, de către guvern prin luli imediul şefului guvernului sau a ministrului, care contrasemnează iu I- le şefului statului. în rezultat, şeful statului este iresponsabil din pui ii i de vedere politic, întreaga responsabilitate revenind guvernului. 1 n iiil mai mult această răspundere deseori este solidară, datorită • HUI lapl votul de neîncredere, acordat unui membru, dar mai ales R I M I I I I guvernului, atrage după sine demisia întregului guvern. în • ii ii ii i de contrabalanţă guvernul poate cere, prin intermediul şefului -l .1 ii li ii, dizolvarea parlamentului şi f ixarea noilor alegeri.

Kcpublica parlamentară este forma actuală de guvernămînt a • ii I mamei, Ungariei, Italiei, Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei etc.

Iu decursul evoluţiei istorice acest tip de guvernămînt s-a >• 'h al iu circumstanţe istorice şi constituţionale diferite, datorită > mm lapl şi astăzi se vorbeşte despre două tipuri de manifestare ale

119

acestei forme de guvernămînt: regimul parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi în faţa parlamentului, şi în faţa şefului statului) ,i regimul parlamentar monist (guvernul este responsabil numai în l.i|n parlamentului).

Republica semiprezidenţială. Este forma de guvernămînt, can înglobează caracteristici specifice atît republicii prezidenţiale, cil şi republicii parlamentare.

Astfel, şeful statului, (preşedintele republicii) se alege de călit popor prin vot universal, egal, secret şi liber, exprimat în mod direi i sau indirect, ca şi în republicile prezidenţiale, dar cu anumite atribuţii proprii, unde există şi guvern în frunte cu un prim-ministru, ca şi in republicile parlamentare, care se sprijină pe majoritatea parlamentaifl şi care este responsabil din punct de vedere politic în faţu parlamentului.

In republica semiprezidenţială raporturile dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern pot fi diferite, în funcţ ie de evoluţia politica regulile constiuţionale şi voinţa electoratului.

IV.IIL4. R E G I M U L POLITIC

Regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, metodeloi, procedeelor şi mijloacelor, prin care se realizează puterea politică în societate. In ultimul timp, se foloseşte sintagma "sistem politic" cu aceleaşi semnificaţii, ceea ce ni se pare absolut inadmisibil.

Fără a intra în miezul discuţiilor despre regimul politic, vom menţiona doar diversitatea opiniilor referitoare la esenţa noţiunii in discuţie,30 apelînd la cea mai simplă clasificare a regimurilor politice, şi pornind de la relaţia: stat-societate-individ. Orientînd vizorul spre locul şi rolul individului în procesul de realizare a puterii de stat, vom deosebi trei categorii de regimuri politice: democraţia, regimul liberal şi antidemocraţia.

Democraţia. Cuvîntul "democraţie" îşi are originea etimologic;'! în limba greacă. Format din două rădăcini, "demos" (poporul) şi

120

IHHII". (puterea), acest cuvînt semnifică literalmente "puterea Mui<'.iuliu ori "poporul la putere", "guvernarea poporului de către el Itmi i sau, după expresia ce aparţine preşedintelui SUA Lincoln (19

m l n 1863 în timpul vizitei sale pe cîmpul de luptă de la llm-, • burg), "guvernarea poporului prin popor".

P.unînînd a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu liiliiinlt publice, democraţia este afectată de unele imperfecţiuni, lliliuIIc paradoxuri ale democraţiei". Datorită acestora în cadrul Itiiilt ui(ii îşi au izvorul tensiuni sociale, care duc sau la slăbirea il» naţ ie i , sau la înlocuirea acesteia cu un regim antidemocratic, MM!.iMm La capitolul unor asemenea imperfecţiuni am putea cita litiMindicţiile între diferite laturi ale democraţiei: consens şi conflict; H pu /i nlalivitate şi guvernabilitate; legitimitate şi eficacitate.

I >cmocraţia reprezintă un proces istoric care, pe măsura evoluţiei mii i .iorice, a căpătat noi expresii cantitative şi calitative. Pornind de la m i i ia R. Dahl distinge trei etape de dezvoltare a democraţiei:

la/a democraţiei antice, limitată în spaţiu la dimensiunile Mulului cetate (democraţia ateniană, democraţia spartană, democraţia |tuliiliaiiA). Democraţia antică era guvernată de principiile libertăţii, . |inliia|ii şi majorităţii;

la/a democraţiei moderne, specifică statului contemporan, i u in in islică prin apariţia şi evoluţia reprezentativităţii;

la/a democraţiei viitorului, nucleul căreia se fundamentează pe idciaţia că democraţia va evolua în două direcţii: în plan

liiimuiiitional (Comunitatea europeană) şi în cadrul intern al statelor, crescîndă a autonomiei locale şi a descentralizării.31

III viaţa cotidiană democraţia reprezintă un sistem de instituţii şi i> lupi prin care membrii societăţii acţionează fie direct, ca autoritate lilalii h .Moare a deciziilor cu caracter obligatoriu, fie prin intermediul

pic/entanţi, care elaborează aceste decizii în numele celor care i ui ale1., ceea ce duce la două tipuri de regimuri democratice: I I H I U H i.iţia directă şi democraţia semi - directă.

I >eniocraţia directă. Este o formă a regimului politic, în cadrul i nulii deciziile de interes public sînt luate direct de populaţie, şi nu linlin 11 . prin intermediul unor reprezentanţi desemnaţi prin alegeri.

121

Fundamentul teoretic al democraţiei directe eslc U"ini suveranităţii populare, ceea ce înseamnă că guvernarea poah ii legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi, exprimată în condiţii«ind» pentru toţi cetăţenii.

"Cînd în Republică, poporul are putere suverană, reiiuum Montesquieu, aceasta e democraţie".32 Teoria în cauză a l-- i dezvoltată şi bine argumentată de către J.J. Rousseau în "Conlim iul social" prin care, după el, "fiecare dîndu-se tuturor nu se dă nimănui" şi la sfîrşitul căruia " în locul persoanei particulare, a licuUul contractant, acest act de asociere produce un corp moral şi col» < m compus din atîţia membri cîte locuri are adunarea reprezentanţilor ' ţi unde "asociaţii capătă colectiv numele de Popor".33 în i.uliul societăţilor în care domneşte principiul suveranităţii poporului, l u i iui individ formează o porţiune egală de suveranitate. "Să presupunem . n statul să f ie compus din 10 mii de cetăţeni, insista J.J. R O I I S M au suveranul nu poate fi considerat decît colectiv, iar f iecare particulai IM calitate de subiect, este deţinătorul a zecea miime parte din autorilai» n suverană". Fiecare cetăţean dispune, deci, de un drept propun originar, să participe la exerciţiul suveranităii, adică de a li fyl legislator şi supraveghetor al procesului de executare a legilor, dai a . posibil direct sau, în caz de imposibilitate, prin intermediul U I I O I

reprezentanţi aflaţi permanent sub control.

S-a constatat că democraţia directă a fost recunoscută şi aplicau» în Grecia antică, unde cetăţenii se convocau la Atena într-o adunau (Agora),* pentru a discuta propunerile privind legile şi alte aspecte alr vieţii publice. Participarea cetăţenilor la conducerea cu trebui 11» publice nu se limita doar la participarea la adunări, fiind însoţită ciunt şi de ocuparea de funcţi i oficiale pe un timp limitat, dar numai o dala în viaţă. Istoria ne mărturiseşte, însă, că între ideal şi realitate a exislal o anumită distanţă. Astfel, viaţa politică din Atena a fost dominată di

D e n u m i r e dată în ant ichi ta te pieţei publ ice din cetăţ i le greceşt i . Deoarece III agora se adunau cetăţenii pentru a dezba te şi vota hotăr î r i le pr ivind viaţa lor astăzi t e rmenu l este s inonim cu dezba t e r ea pub l ică a p rob lemelor , i u e x p r i m a r e a democra ţ i e i d i rec te .

122

lainilii, relaţiile de rudenie fiind factorul determinant în ||HH II ilri i/iilor. Adversarii erau îndepărtaţi din viaţa publică printr-o

jiiin i dină numită "ostracizare" (formă de judecată a adunării jfiijii'iului in vechea Atenă, prin care un cetăţean, considerat MHMM IlIIi 'i pentru securitatea şi libertatea regimului, era exilat pe un (mumii dr pînă la zece ani). Demosul nu se identifica cu întreaga pi *p111 ipr i unei cetăţi, limitîndu-se doar la cei calificaţi să conducă cu lu lnirlli publice. Din categoria demosului erau excluse mai multe • n> «Ic persoane adulte: femeile, metecii, sclavii şi cei consideraţi II»-.I, unu dc ;i participa la viaţa politică a cetăţii. In concepţia grecilor, Mnpnl •'l/l (cililor cu drept de participare la conducere trebuie să fie mu , p. nliII ;i se evita eterogenitatea prea avansată a opiniilor, şi, ca II apariţia divergenţelor între membrii demosului. Este clar, că ii I« 11 li Inse ale demosului permiteau practicarea democraţiei d l i n i r

Iu evul mediu democraţia directă s-a practicat în cadrul •iduii II i!<n orăşeneşti, unde numărul redus al populaţiei la fel permitea pui in ipaiea bărbaţilor la dezbaterea problemelor publice şi luarea >1.11/IIlor,

I n s o c i e t a t e a m o d e r n ă , p e n t r u c a r e e s t e s p e c i f i c ă c r e ş t e r e a

MHiMdciubi lă a n u m ă r u l u i p o p u l a ţ i e i , i m p o s i b i l i t a t e a a c e s t e i a de a

a m a i m u l t t i m p p a r t i c i p ă r i i l a v i a ţ a p o l i t i c ă , c o m p l e x i t a t e a

1.1 ipil"i sociale, soldată cu necesitatea de politicieni profesionişti şi •di. i undiţii, exercitarea democraţiei directe ca formă a regimului pnlili. a redus considerabil, devenind practic imposibilă. Există însă ui ed, rămas discutabil, de realizare a democraţiei directe, cu im Iul .1. teorie a revoluţiei tehnocratice", chintesenţa căreia constă în h . u u i i n i l c i c a deciziei fiecărui alegător prin intermediul unor vectori i> inii. o electronici.

< II loate acestea, democraţia directă continuă să fie prezentă în i dilci itc. De obicei democraţia directă se practică în cadrul unor • laţi sociale mici (în unele cantoane elveţiene, în adunările ni I . II. N din Noua Anglie). La nivel naţional, democraţia directă este ipli. un III cadrul referendumurilor, unde poporul obţine posibilitatea i . i exprima, prin intermediul votului, poziţia sa în problemele

123

sociale de o importanţă majoră pentru societate în ansamblu şi peniiu fiecare cetăţean în parte.

Democraţia semi - directă. Suprafaţa considerabilă a teritoriului şi componenţa numerică a populaţiei cu apartenenţă la state aduc dup • sine imposibilitatea reuniunilor permanente a tuturor cetăţenii.•• pentru a delibera asupra problemelor de ordin statal. In aceste condiţii suveranitatea populară se reduce la un sufragiu universal, liecaiu persoană fiind nevoită să delegheze cota parte de suveranitate, al can i deţinător originar este, în virtutea dreptului electoral. "Num. prevenea J. J. Rousseau, nu poate lua cetăţenilor dreptul de a voia m toate actele suveranităţii".34 în aceste condiţii între alegători şi cel aleşi are loc un raport juridic, născut din dreptul de sufragiu, care M înscrie într-un veritabil contract de "mandat". în virtutea acestui mandat, însă, deputaţii nu sînt decît "puri mandatari", plasaţi în funcţie în dependenţă de voinţa alegătorilor şi subordonaţi voinţei poporului, care este singurul generator de acte de suveranitate.

Bazîndu-se pe teoria suveranităţii populare, democraţia seini directă, ca formă a regimului politic, presupune instituirea unoi mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul de guvernau Printre aceste mijloace de "democraţie pură", în literatura de specialitate, se menţionează:

a) Iniţiativa populară. Este o etapă a procesului de legiferau cînd o lege este obţinută la iniţiativa poporului.

b) Veto-ul popular. Acordă corpului electoral dreptul de a se opune, printr-o petiţie colectivă, validării unei legi adoptate de călic organul direct reprezentativ, ceea ce atrage după sine imposibilitate.i intrării în vigoare a legii. în acest sens Constituţia f ranceză din 1791 acorda organului legislativ, instituit conform dispoziţii loii constituţionale, doar dreptul de a "propune legi", iar dreptul de ratificare a celor consfinţite de legislatori era rezervat naţiunii.

c) Revocarea. Ţine de dreptul cetăţenilor de întrerupere a mandatului înainte de expirarea termenului acestuia. Astfel, încă in Constituţia Franţei din 1793 s-a confirmat că "funcţiile publice sînt esenţial temporare" prin asigurarea că "delictele mandatariloi poporului şi ai agenţilor săi nu trebuie să rămînă niciodată

124

MI | •• < l< p ilc", şi prin inserarea unui drept la opresiune, de fiecare dată |in.l "< iiivernul violează drepturile poporului".

• li Referendumul. Fiind considerată cea mai semnificativă M I N I («ffistica a democraţiei semi - directe, referendumul este o p l I m A p r in c a r e p o p o r u l e s t e c h e m a t s ă d e c i d ă î n p r o b l e m e m a j o r e

di inioii". general, de regulă pentru textul Constituţiei, în alegerea |< * ni di guvernămînt sau în probleme de autodeterminare ca stat, ca IIH|lMtf,

In rezultat, teoria suveranităţii populare formează, deci, un lutiiuiililu coerent de idei şi principii, care duce la democraţia directă, li. H UI I onvocarea întregului popor într-o adunare legislativă, f ie prin Hi U I M I II i A unor consultaţii referendare sau prin delegarea drepturilor « u v H i i i n a l e poporului deputaţilor săi, care sînt puşi sub control Itfiiiu nul limitat al mandatului, dreptul de revocare).

In literatura de specialitate această concepţie a democraţiei (yiiM iiuuea poporului prin el însuşi) este considerată ca "bazată pe o iln i. In opinia specialiştilor din domeniul dreptului constituţional,

directă rămîne a fi doar o "idee generoasă" a lipirilor ei, o "curiozitate istorică",35 o "metaforă a retoricii, nu

un lupi Micial realizabil."36

• II icterul iluzoriu al acestei concepţii mai este argumentat şi pi m 11 M maţii Ic că "contractul social", despre care ne vorbeşte J. J. Htm iu, n-a existat şi nu va exista niciodată"; că "este contra iim.111 naturale ca numărul mare să conducă şi numărul mic să fie i nu.Iu ta "această democraţie etimologică ideală se întîlneşte mai Hiull m . arţile făcătorilor de sisteme sau în textele constituţionale,

37

l.. II p. ti-ren concret". Unu doctrinari văd în democraţia directă chiar un pericol pentru

a individului. "A fonda puterea pe suveranitatea poporului iu.. la a jus t i f ica absolutismul în opoziţie oricărui Stat de Drept",

iu i.. i n.. ,.ha şi drept exemplu fac trimiteri la regimurile conduse de lud in I'.ilpot, care "au perpetuat tocmelile lor cu atît mai uşor, cu cît U imi tu l . fi acţioneză în numele poporului"38.

125

Regimul politic liberal. Concepţia liberală a regimului politii este considerată mai superioară şi mai puţin periculoasa poiitiu libertate, decît democraţia.

Pornind de la ideea, că orice putere "îşi iese din minlc pl conduce la abuzuri, mai ales dacă ea este exercitată "în nunu I. poporului", liberalii au încercat să conceapă democraţia mai mulf • a un mod de limitare a puterii, decît de exercitare a ei. "Demon.I |M scria fdoso fu l radical Alain, nu poate fi instituţionalizată, ea răni im m masele populare şi poporul pierde în mod absolut puterea sa d> rezistenţă din momentul din care încetează s-o exercite." Sau, "cei a •. distingem de numele democraţiei este organizarea rezişti n|. i împotriva puterilor redutabile. Şi cum nu putem aduna tot popoiul pentru a decide dacă puterea abuză sau nu, această rezistenţă pusa la cale se exercită prin reprezentanţii aleşi".39 Cu alte cuvinte, adept" regimului politic liberal pledează nu pentru o democraţie directa dai pentru o democraţie reprezentativă.

Spre deosebire de susţinătorii democraţiei, liberalii mizează IUI pe suveranitatea populară, dar pe suveranitatea naţională, care îşi an sorgintea în Declaraţia franceză a drepurilor omului şi cetăţeanului (art.3), în conformitate cu care "principiul oricărei suveranităţi rezida esenţial în naţiune. Nici un corp, nici un individ nu poate exeu iia autoritatea care nu-i este proprie expres". Născută din nevoia de a just i f ica luarea puterii monarhului "divin", fară ca aceasta sA nimerească în mîinile poporului, suveranitatea naţională csir totalmente opusă suveranităţii populare.

Contrar doctrinei suveranităţii populare, cea a suveranila|u naţionale, "unică şi indivizibilă", exclude orice fracţionare în milioane de titulari. Alegătorii nu se mai consideră deţinători ai suveranităţii, deoarece suveranitatea nu poate fi decît în naţiunea întreagă sau iu reuniunea delegaţilor. într-adevăr, naţiunea este o entitate care cuprinde nu numai toţi cetăţenii ce trăiesc într-o epocă dată, dar şi pe toţi cei ce sînt morţi şi urmează să se nască. în aceste condiţii naţiunea are nevoie de anumite organe, care ar exprima, ar crea şi ar executa voinţa sa.

126

heoiuccc suveranitatea rezidă în naţiune, aceste organe se |!MH>i'l' i> a/n cu reprezentanţi ai naţiunii, care execută această din • omiliile ui virtutea unui mandat dat de aceasta, şi acest regim Mtiliili |ii nu IA titlul de democraţie reprezentativă.

I >« unK i.itia reprezentativă. Partizanii acestei forme de tl atrag atenţia asupra faptului că populaţia unei ţări are o IiImi . I.n.i asupra scopurilor, dar posedă idei imprecise asupra

accesare pentru a le realiza. Reprezentanţii aleşi ai Rfii • a io sc consideră că ar fi "cei mai luminaţi" cetăţeni, au rolul di i di 'libera asupra căilor de realizare a scopurilor stabilite. M*li* n nian|ii individuali, desemnaţi de naţiune, devin reprezentanţii I H I I M I I I I 11 acesteia, concepută ca entitate colectivă şi abstractă, M#VH I deţinătorii unor "mandate de drept public" cu caracter

* d liber, revocabil, prezumînd exercutarea lui în conformitate cu T HIH| * MiiuHhintului.

I lind o instituţie a epocii moderne, democraţia reprezentativă u n n /uliatul dezvoltării unor instituţii medievale, cum au fost rtAi....ml. conduse de monarh la care, însă, erau reprezentate interese «in i.di dilei ite (ale aristocraţilor, orăşenilor, comercianţilor).

I • i iiniil politic al democraţiei reprezentative presupune un ii li in electoral, o adunare a reprezentanţilor poporului şi hun dor oficiali (guvernul) aleşi şi responsabili în faţa acestei •ttliinflrl

I «eniocraţia reprezentativă implică, însă, şi posibilitatea apariţiei Mlltu h noiuene negative, cum ar fi îndepărtarea reprezentanţilor de )io|imi ile i elAţenii care i-au ales ori încercările unei oligarhii de a lua ILF» I II UI spatele uşilor închise," situaţie numită "ultra -ftt |ui enlalivism".

I»'. nun iatia semireprezentativă. Reprezntă rezultatul tentativelor le •»• iman .1 consecinţelor negative ale "ultra - reprezentativismului" i i'iAi i'iivernată de următoarele caracteristici:

«i Inund cont de faptul că asupra deputatului persistă iiiuţnK a electoratului de a nu-1 alege pentru un nou mandat, în caz

ii i • ii.ue ncsatisfăcătoare a atribuţiilor constituţionale, legăturile ihu'hi ilnlui cu corpul său electoral constituie o practică constantă".

127

b) în procesul alegerilor, alegătorii se pronunţă nu numai ;I J|M candidaţilor care sînt incluşi în listele electorale, dar şi asupra umil "program politic de guvernare."

c) Este aplicat pe larg principiul publicităţii vieţii parlamentau care asigură o oarecare supraveghere a activităţii parlamentariloi dm partea alegătorilor.

d) Durata mandatului reprezentativ este redusă. e) Este consacrată din punct de vedere legislativ imposibilii ai. .

dobîndirii succesive de către aceeaşi persoană a mai mult dc dnu.t mandate.

An t idemocra ţ i a . Este regimul care constă în concentrau .1 exagerată a puterii de stat în exerciţiul unei persoane sau al unui guip social restrîns, cu limitarea sau suspendarea completă a drepturilor 11 libertăţilor cetăţeneşti.

Istoria ne-a pus la dispoziţie mai multe tipuri de regiunii 1 antidemocratice. Din punct de vedere al diversităţii de manifestare, .1 disting - dictaturi personale, care sînt rezultatul activităţii unui individ şi care în marea majoritate a loi nu-1 supravieţuiesc (Bocassa, Mi Amin ş.a.) şi dictaturile instituţionale care, fiind mai anonime, sînt, 111 regret, mai durabile din punct de vedere a duratei de existenţă. I )III categoria dictaturilor instituţionale fac parte, la rîndul său, dictaturi), militare, guvernate de principiul subordonării puterii militare puti ni civile, sub pretextul restabilirii ordinii sau combaterii corupţiei, precum şi aşa - numitele dictaturi partizane, determinate prin prezenţii unui singur partid în cadrul sistemului politic al statului respectiv, cum ar fi partidele marxist-leniniste sau cele din lumea a treia. Pornind d< la acelaşi criteriu (diversitatea de manifestare), se face deosebiicu dintre dictaturile autoritare şi dictaturile totalitare.

Dictaturile autoritare se caracterizează prin faptul că voinţa guvernanţilor este impusă prin forţă (Pinocet în Chile). Acest regim limitează libertatea, dar nu o anulează, acceptînd, în anumite limite existenţa societăţii civile. în procesul de exercitare a puterii unei. regimuri autoritare pot recurge la violenţă sistematică, iar altele pol folosi o represiune minimă. Aplicarea în viaţă a programelor politice

128

IN I N I E mai mult cu mijloace forte, decît folosind persuasiunea şi mm Ingerea populaţiei cu mijloace democratice. Recrutarea

lut ilorilor acestor regimuri se face în majoritatea cazurilor prin • M.'I'I.IM , şi nu în cadrul unei concurenţe electorale. Dacă, însă, se (pi nii" la alegeri, acestea poartă un caracter pur formal.

In practică regimurile autoritare îmbracă diverse forme: i. ginim ile militare din America Latină sau Asia de Sud-Est, (I" 11 II.u i le teocratice din lumea islamică, regimurile cu partid unic illn unele ţări ale lumii a treia eliberate de sub dominaţia colonială etc.

I >ictaturile totalitare, spre deosebire de cele autoritare, Ini li dinţează puternic asupra indivizilor, avînd drept scop • l. |M i .onalizarea din copilărie pentru a crea un"om nou", care ar fi un i MI .. .i pus în serviciul puterii şi care să nu-şi aparţină sie însuşi.

I'articulariăţile regimului totalitar se exprimă prin următoarele: O Dizolvarea unor relaţii specifice societăţii civile prin

»!• 'in(-.mizarea sistematică a multiplelor asociaţii, cluburi, grupuri pi"l- ionale sau confesionale;

I») Lxistenţa monopolului conducerii societăţii de către partidul nule;

< ) l iiziunea puterilor prin nerecunoaşterea principiului separării puleilloi in stat;

il) Unitatea puterii se identifică cu puterea personală a • • m m I in rtlorului;

e) ( enlralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii social-Mimice şi culturale;

I) I xercitarea controlului maselor printr-o poliţie politică; r) Realizarea unui consens total în rîndul cetăţenilor care,

pim iu « .le echivalent unei supuneri necondiţionate; h) Teatralizarea" la scară naţională a vieţii politice (parade,

\ . . . nea conducătorilor, reconstruirea trecutului glorios). Dm punct de vedere a obiectivelor se deosebesc: dictaturi

i iile, dictaturi nerecunoscute şi dictaturi "democratice". Du talurile recunoscute, în cazul cînd sînt reacţionare, adică

aplli i lorţa pentru a supraveghea cu orice preţ valorile sociale i' "< ale sau pentru a proteja valorile ameninţate, sînt numite

129

conservatoare. Dacă dictaturile recunoscute pretind să instaun • •• "nouă ordine", mai pot fi numite şi revoluţionare.

In categoria dictaturilor nerecunoscute se înscriu dcmoeiiiţllli liberale, t ransformate în dictaturi pentru a supraveghea piivilrj-nl» unor reprezentanţi ai maselor. Aşa sînt democraţiile socialhu transformate în regimuri, fondate pe un partid unic condus di • singură persoană (Iosif V. Stalin).

Printre dictaturile democratice sînt citate dictaturile, prcvA/ul» să intervină pentru a păstra "democraţia", în criză sau în cursul noiiuid al instituţiilor statale (puterea în criză).

Oricare ar fi modalitatea de exprimare a dictaturii, oilti dictatură se naşte dintr-o situaţie de criză. Această criză poate II di ordin conomic, precum cea din 1929, ecourile europene ale can in nu contribuit la victoria fascismului şi nazismului. Criza poate li şi d. ordin moral, criză a valorilor tradiţionale, totalmente legale d< democraţie şi visul întoarcerii la un trecut mitologic sau la o re van i Se vorbeşte şi de o criză politică, legată, de exemplu, de SIICCCMII mişcărilor extremiste, care se întăresc mutual (mişcarea comun ni ii după 1917, care a "alimentat" doctrina lui Hitler şi Musolini, can l < rîndul său, a contribuit la faptul ca unii, dimpotrivă, să se unească i u comuniştii).

Pe lîngă alte trăsături comune, unitatea dictaturilor csU> determinată şi de metodele aplicate în scopul atingerii obiectivele trasate. Este vorba, mai întîi, de recursul la violenţă, fie tolerai ea un mijloc, printre altele, în serviciul unui final superior (dictai proletariatului din doctrina marxist-leninistă), fie exaltat perilru eu însăşi prezentată ca regeneratoare indivizilor şi societăţi loi In categoria metodelor aplicate de către dictaturi intră şi recursul 11 tehnici moderne de represie (tortura "medicalizată") şi de propagând i numită şi "viol al mulţimilor".

In încheiere, putem constata că toate dictaturile se caracter i/eu/II printr-un fenomen de degradare a regulii dreptului, cu un fel »l. "sedimentare" a regimurilor de excepţie, completate unele cu a Iu I. pentru a complica perceperea adevăratei legi în vigoare la momcnlul respectiv.

130 *

NOTE:

• M ' i ' i i h i , M.Lubur ic i , Teor ia genera lă a statului şi dreptului , M II UD. I I lucureŞti , 1983., I .Deleanu , op.cit . pag .28 .

' • i. I». h l iasch, J .Bourdon , J .M.Pont ie r , J .C.Ricci , Droi t cons t i tu t ionnel i Hiullous pol i t iques, E c o n o m i c a , Paris , 1983. I i i li uni , op.cit . , p ag .29 . • l Mmuiii , op.cit . , pag .150 .

i . . . . inyuHOHHoe (rocyAapcTBeHHoe npaBo) 3apy6e>KHbix CTpaH, II mi I ' J%,png . 653. l« N Unim lac, Bazele statului şi dreptului Republ ic i i Mo ldova , Chiş inău , ' p.i|' I1»

I Muia iu , op.cit . , pag .152 . i ! Im.nu. op.cit . , pag .153 , I .Deleanu , op .c i t .pag .30 .

" h i u i pui, op.cit . , pag .68. Iii I I h i» anu, op.cit . , pag .30 . H I III pui, op.cit . , pag .69 .

i * I «nu înryuuoHHoe (rocyaapcTBeHHoe npaBo) 3apy6e>KHbix CTpaH, • • l*J%,pag.663. • I !• mit nnyuHOHHoe (rocyziapcTBeHHoe npaBo) 3apy6e)KHbix CTpaH, • I IM l 'J%,pag.ll4. ii l tuit înryuuoHHoe (rocyAapcTBeHHoe npaBo) 3apy6e>KHbix CTpaH, i MM l'J%,pag.666. i ' M Krhrcanu , S.U.A., Const i tu ţ ie , Democra ţ i e , BucureŞt i , 1991,

11 C ,

I' ii l 1 lnpKUH, MoAejiu coBpeMeHHoro (J)ea,epajiH3Ma, cpaBrorrejib-»" i ui i ni rcv. TocyflapcTBO u npaBo Nr .8 - 9, 1994.

M a u r i Prilot, Jean Boulou is , Inst i tut ions pol i t iques e t droi t I, S ix icme edit., Par is 1975, pag .250 .

'li 1 n i i c a m ă n , Drept in ternaţ ional public, E.D.P. , Bucureş t i , 1981, IN"

I'1 l1 I III pin, op.cit . , pag .51 . " M l 'ousseau , Teor ia Cont rac tu lu i Social , Bucureş t i , 1957 I l l I III pin, op.cit . , pag .53

' ' IIt|«l*'in. 1 I» Im pui, Droit cons t i tu t ionnel , Presses , Un ive r s i t a re s de France ,

I W 4 . p n g . 5 0 . 1 i I ii .mu. Drept cons t i tu ţ ional , E.D.P. , 1972, pag. 144 şi I .Mura ru ,

A PIIJI I V > .

131

2 5 . 1 . M u r a r u , Drep t const i tu ţ ional , Bucureş t i , 1987, pag. 155. 26 . D . T u r p i n , Dro i t cons t i tu t ionnel , op.cit . , pag . 152. 27. A se vedea: G. Vrabie , op. cit. pag. 111,1. Mura ru , op. cil l\i)> l i1

KocTHTyuuoHHoe (rocyAapcTBeHHoe) npaBO 3apy6e>KHbix cTpan, M pag. 303.

28. KoHCTHTyuuoHHoe npaBO pa3BHBaioiu,iixcfl CTpaH, M., Ilayi . i P»'»l, pag. 18.

29. A se vedea : I. De leanu , op. cit., pag. 5 4 ; K O H C T U I V I U • " »

(rocyAapcTBeHHoe) npaBO 3apy6e>KHbix CTpaH, pag .313 . 30. A se vedea G. Vrabie , op . cit., pag . 119-175; I. De leanu , op. cil

47-55 . 31. R o b e r t Dahl , D e m o c r a c y and ils critics, Yale Un iv . P re s s ,New 11 • • n

and L o n d o n , 1989 32. Ş. L. M o n t e s c q u i e u , Spiritul legilor, Bucureş t i , 1970

ş t i in ţ i f ică 33. J.J. Rousseau , op, cit. 34. J.J. Rousseau , op, cit. 35. G. Burdeau , Droi t cons t i tu t ionnel , ed. A8-a, M a s s o n , 1986 36.1 . De leanu , op. cit., pag .36 37. D .Turp in , Dro i t cons t i tu t ionnel , op.cit . , pag . 155 38. D .Turp in , Dro i t cons t i tu ţ ionnel , op.cit . , pag . 156 39. citat după D .Turp in , Droi t cons t i tu t ionnel , op.cit . , pag . 158

132

C A P I T O L U L V . T E O R I A C O N S T I T U Ţ I E I

C O N S T I T U Ţ I O N A L I S M U L

IV hună dreptate, constituţionalismul "este o mişcare care are • In pi * <>> substituirea cutumelor existente vagi, imprecise, şi care lasă n ii. hir largă posibilitate de acţiune discreţionară - prin constituţiile

• I I M ) .

Originea constituţionalismului este găsită în noţiunea greacă M"in«>r , prin care se subînţelegea un cadru distinct de legi antice care

un pul» au li modificate de Adunarea populară şi care a fost sursa de HI |iiia|ie pentru Aristotel ca să ajungă la ideea de "politeia" în cadrul i in in legile constituie fundamentul statului.

< alon L'Ancien, Roma Antică, a evocat ideea unei "Constituţii" H |.|. constituită dintr-o totalitate de reguli, acestea fiind, în marea lor

in M'Miale, de origine cutumiară, create de mai multe generaţii. < > importanţă deosebită, în ceea ce priveşte afirmarea

• "M iiiuţionalismului, o are tentativa revoluţiilor engleze de a înainta in unul 1649 un document oficial cu titlul de Agreement of the Free i 'ple ol l ingland (Acordul Poporului Liber al Angliei). în cele 30 de mH ol* pc care le conţinea, acesta cuprindea dispoziţii care limitau pn u'i'dlivele guvernanţilor şi consacra o serie de drepturi naturale şi i lofin ale omului şi actul promulgat de Cromwell în anul 1653, niiniil.il Instrument of Goverment" (instrumentul Guvernării) în care in I I \ .I/IItă o "primă Constituţie scrisă".

I)« remarcă sînt şi textele constituţionale suedeze din 1634, 1719 l 'II şi cel din 1772 (revăzut la 1789). în America de Nord, de

a • ni' ura. mai multe colonii britanice au fost înzestrate cu I»' liuii |ir, respectarea cărora era asigurată de controlul Consiliului

Hu|iid Pi marcăm aici şi categoria primelor Constituţii scrise printre

MU» ' înscriu Constituţia federală a S.U.A. din 17 septembrie 1787, liiupa f ranţe i din 3 septembrie 1791 şi Constituţia Poloniei din 3

unii l / 9 | , toate inserînd raţionalismul liberal apărut în "Secolul I miliţiilor".

133

Din acest ultim punct de vedere, textele constituţi»'iiiiM cuprindeau principalele elemente ale Contractului Social şi dmliA} atare pistă de plecare Constituţia poate fi considerată drept "o Imnul originală de pact social".

Astăzi noţiunea de "constituţionalism" semnifică acceptam» juridică şi politică a superiorităţii constituţiei asupra tuturor ccloil di. norme juridice. Recunoscîndu-se existenţa a mai multor mocloli d*) structurare politică, instituţionalizarea cărora nu poate fi sepaiatn di constituţionalizarea lor, se vorbeşte tot mai insistent d< constituţionalismul european care, prin trăsăturile sale specii kw (parlamentarismul, principiul majorităţii parlamentare întemeia!» pu disciplina de vot, practica referendară exercitată la nivel naţional m regional, descentralizarea, existenţa administraţiei "de cai iot A modelul european al controlului constituţionalităţii legilor) este dil» m de modelul de constituţionalism american.

Astfel , s-a remarcat că însuşi dreptul constituţional este "ti mărturie a civilizaţiei occidentale". In aceeaşi ordine de idei se su .ţuit că mişcarea constituţională occidentală se fundamenteaza p» încrederea în individ, ale cărui surse sînt antichitatea, creştini anul feudalitatea şi f i losof ia luminilor în secolul al XVIII-lea, credinţa in virtuţile dialogului care a condus la pluralism politic şi relaţia dmlitf alegători şi aleşi, gustul pentru organizarea raţională, concretizat prlll inventarea regimului reprezentativ, funcţ ia reprezentanţi loi || organizarea alegerilor disputate.2

Considerînd Europa leagănul dreptului constituţional Constant u Grewe şi Helene Luiz Fabri remarcă: "şi astăzi încă dreptul constituţional european exercită în lume o influenţă majoră ilustrata d» noţiuni cum ar fi acelea de stat de drept, drepturi fundamentale .au parlamentari sm''.3

începînd să se afirme odată cu primele conflicte dintre monarh , i unele cercuri sociale de orientare antiregală, constituţionalismul european a manifestat de la început tendinţa de a limita acţiunii» abuzive ale monarhilor asupra persoanelor şi proprietăţii acestora, rămînînd pînă în prezent fidel idealului de libertate şi demnilat. umană.

134

Victoriile constituţionalismului european au fost fundamentate de h t i ic tic doctrine politico-juridice care, împreună cu aportul unor ut .IM personalităţi, au produs schimbări esenţiale şi au contribuit la Hpni Hm unor concepţii noi care au modificat doctrina constituţională d' pe continent.

I );itorită acestui fapt, fenomenul constituţionalismului european ii'l'iui- privit în tendinţele sale istorice pornind de la analiza • M nurilor definitorii ale acestuia.

I )c regulă, în categoria trăsăturilor definitorii ale ilnţionalismului european se înscriu: I Principiul separaţiei puterilor în stat. ? Consacrarea, promovarea şi asigurarea drepturilor şi

I I IM Maţilor inerente fiinţei umane. t I)efinirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept.

\ Principiul separaţiei puterilor în stat

Separaţia puterilor în stat, ca imperativ al democratizării vieţii politici garanţia libertăţii sociale şi a securităţii persoanelor în i-ip"iiniile cu autorităţile statale, îşi are originea încă în antichitate. \ il' I unele reflecţii privind organizarea puterilor în baza divizării

iu »- luni păşim în valoroasele opere ale lui Aristotel, Herodot, Sofocle, •. . . . .lîind după părerea unor autori4 prea vagi după conţinut, nu pul 11' < insiderate drept fundament al teoriei separaţiei puterilor în stat.

I'nieiuitatea teoriilor separaţiei puterilor în stat este atribuită id" olului englez John Locke, care a formulat pentru prima dată i " ii IU.I modernă a separaţiei puterilor în stat.5 Fiind inspirat de

i~nu rptiilc lui John Locke, Charles de Secondot, baron de Muult .piieti, a fost acel care a dat o apreciere nouă şi a fundamentat I M U I I I .epuraţiei puterilor în stat. Presupunînd necesitatea existenţei în • < i.ul oricărui stat a trei puteri distinctive: puterea legislativă, 91» • uii\ a şi judiciară, el susţinea că, pentru preîntîmpinarea abuzului I' piit« ie este nevoie de un sistem de balanţe între "puteri", astfel

Ini ll măsurii" să i se opună "contramăsura" fiecărei dintre "puteri" • ii • diiliva, executivă şi judiciară), îndeplinind rolul unei "supape de

135

siguranţă" faţă de celelalte. "Totul ar fi pierdut - scria Monlcsquii li dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, f ie ei ai nobililor, Iu »l k| poporului, exercită aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe ce.i .1. u duce la îndeplinire hotărîrile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiuniln sau litigiile dintre particulari.6

Concepţiile lui Locke şi Montesquieu privind separaţia pui* ulm în stat au influenţat nu numai asupra postulatelor teoretice, dai fl asupra proceselor de organizare statală. Astfel, teoria sepiiMp. i puterilor în stat a stat la baza Constituţiei SUA din 178/ .1 n Declaraţiei f ranceze a drepturilor omului şi cetăţeanului, din l/K'> In acest sens, destul de semnificativ este conţinutul art. 16 din I)ei lampa franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, unde e consaeiul < -i statul care nu asigură separaţia puterilor în stat nu are constituţie

Prin urmare, majori tatea constituţiilor din întreaga lume . nu conformat acestui principiu.

In forma cea mai simplă, principiul separaţiei puterilor presupun, exercitarea de către stat a trei funcţi i principale:

- funcţ ia legislativă, prin care se înţelege elaborarea şi adoptau • normelor general-obligatorii, destinate reglementării relaţiilor somnii,

- funcţ ia executivă, care asigură executarea sau aplicarea an .im norme, cu posibilitatea statului de a recurge la forţa de constrîngere

- funcţ ia jurisdicţională, prin care se înţelege activitatea d. soluţionare a litigiilor apărute în societate, în cadrul unei proceduii publice şi contradictorii.

Fiecare din aceste funcţi i ale statului sînt încredinţate^.. organe distincte şi relativ independente unul faţă de altul:

- funcţia legislativă - parlamentului; - funcţ ia executivă - şefului statului şi / sau guvernului; - funcţ ia jurisdicţională - organelor judiciare. Un astfel de model al organizării statale, în baza principiului

separaţiei puterilor, presupune regula specializării, a independenţei a a echilibrului celor trei categorii de organe distincte şi relativ autonome.

In literatura de specialitate contemporană, principiul separaţii i puterilor în stat, ca modalitate de repartizare a funcţi i lor în stat, e\t.

136

nunii/iii sub unghiuri diferite. Astfel, unii autori, evident, reprezentanţi ţ»»! dm (l inei marxist-leniniste consideră separaţia puterilor o utopie. I iii|ni pili crea lor, "în stat întreaga putere de stat aparţine clasei ilnmiimnlc, care nu împarte puterea cu nimeni, căci altfel şi-ar pierde Milliiilui de clasă dominantă".7 Alţi autori vorbesc despre

iiubniiînirea" şi diminuarea valorii explicative a teoriei separaţiei doi in stat.x

Indiferent de modul în care este discutat principiul separaţiei pulMiiloi în stat, acesta rămîne a fi remediul care va asigura armonia •• in iinţilor statale, afirmarea democraţiei liberale şi protecţia

pi i muici Numai aşa poate fi explicată situaţia de astăzi, cînd unele »-n .niiipi adoptate în ultimul deceniu, mai ales după abolirea II imnului totalitar, consacră principiul separaţiei puterilor în stat sau ului ' M domenii de activitate strict determinate pentru fiecare dintre • I- MM autorităţi publice (legislativă, executivă şi judecătorească).

I .Ic adevărat că astăzi nu se mai vorbeşte despre aplicarea strictă « " • iui principiu, recunoscîndu-se în unanimitate necesitatea unei »pui ai i mai atenuate, care ar încuraja şi ar asigura colaborarea

pun i doi in stat. Iicbuie să mai menţionăm că principiul separaţiei puterilor în

i ii i losl aplicat şi se aplică şi astăzi în mod diferit, în funcţ ie de Im iun di guvernămînt.9

Viabilitatea acestui principiu nu se datorează în exclusivitate o t ip io i i i sale de către clasa politică care continuă să creadă în ' ' .ia a dc către clasa politică care continuă să-1 invoce",10 dar şi di"i uiolive şi anume:

.1) principiul separaţiei puterilor în stat prin simpla lui evocare implii a o asemenea organizare politică a societăţii, care exclude ilh inima, despotismul, violarea libertăţii şi siguranţei persoanei;

b) raporturile dintre legislativ şi executiv, determinate de acest rămîn a fi criteriul de bază de clasificare ale regimurilor

pi'Iu n < democratice (parlamentare, prezidenţiale, semiprezidenţiale); • > acest principiu asigură definirea expresă a domeniului de

H II iinte pentru fiecare autoritate a statului inclusiv prin prevenirea

137

amestecului unei autorităţi publice în activitatea celorlalte doini. . i| condiţia unei colaborări constructive;

d) eşecul suferit de regimurile totalitare în secolul nostru ( .|u|mi ex-sovietic, Europa etc.), care, fiind subordonate principiului un i i i i j u

puterii de stat, au ajuns la starea descrisă de Montesquieu, adie A " MU pierdut totul".

Evocarea expresă în constituţiile unor state ex-sociali i< .1 principiului separaţiei puterilor în stat: Bulgaria (art.8), Croaţia (au 11 Slovenia (art.3), Macedonia (art.8), Bielorusia (art.6), Estonia (aii li Rusia (art. 10), Republica Moldova (art.6) sau determinarea riguroasa n domeniilor de activitate ale celor trei categorii de autorităţi public o in constituţiile altor state (România, Ungaria, Slovacia) ne dovedeşti • -i acest principiu rămîne a fi şi în continuare pilonul constituţionalismului european.

B. Consacrarea, promovarea şi asigurarea drepturilm îl libertăţilor inerente fiinţei umane

Problema privind natura fiinţei umane şi protecţia acesteia i preocupat pe f i losofi , jurişti şi alte categorii de gînditori din dileilU epoci.

Astfel, Pericle (490-429 î.e.n.), în una din lucrările sale, aliniui că din punctul de vedere al legilor ţării, fară a considera deosebii • 1 < private, toţi se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi, lîei au după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă.

Un alt gînditor din Grecia Antică, Aristotel, în lucrările MIII

"Etica" şi "Politica", just if icînd sclavia, combătea pe cei ciut considerau că este contra naturii a stăpîni sclavi, căci numai prin U f. devine cineva sclav ori liber.

La aceeaşi categorie se înscriu şi lucrările unor f i losofi din Konin Antică, cum ar fi operele lui Cicero (109-43 î.e.n.) "Despn Republică", "Despre regi", "Despre obligaţii", cele ale lui Titir. Lucreţius (99-55î.e.n.), "Despre natura lucrurilor", precum şi IUI. I. lucrări ale lui Seneca, marcate de ideea dreptului umanitar.

138

In evul mediu s-a petrecut un eveniment care a pus bazele unor 'in privind protecţia omului prin adoptarea unui document intrat în

sub titlul de "Magna Carta Libertatum" (1215), pe care au "i'piuil-o de la rege baronii şi episcopii englezi, acesta conţinînd •numite privilegii pentru opoziţia regelui.

In sec. XV-XVI (epoca Renaşterii) se produc mutaţii serioase în in est domeniu.

I In eveniment de o importanţă deosebită îl constituie apariţia Im i 111 lor lui Tomas Hobbes, "Apărarea puterii şi regelui", "Despre i«i.i|cnie", "Dumnezeu nemuritor". în aceste lucrări se afirmă că, în • senţ.i, oamenii sînt egali în ceea ce priveşte facultăţile f izice şi .puiluale, şi această egalitate trebuie să fie recunoscută, prefaţînd

n ii- I cele două teorii principale ale drepturilor omului din epocă şi «iniiine teoria dreptului natural şi cea a contractului social.

I In alt promotor al teoriei dreptului natural şi contractului social, l " l in Locke, în studiile sale "Primul tratat despre Guvern" şi "Al i l m l e n tratat despre Guvern", îşi exprimă poziţia faţă de drepturile H iima'e ale omului, încercînd să dea o explicaţie raportului cetăţean-Mi I ictate.

Aceste idei au fost transpuse în Anglia pe plan jur idic în "Petiţia • li. plinilor" (1628) şi "Bill-ul drepturilor" (1689), prin care se susţinea Mipiemaţia Parlamentului, dreptul de alegeri libere, libertatea • umilului , dreptul la eliberarea pe cauţiune, interzicerea pedepselor • iude, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu ş. a.

Se consideră, pe bună dreptate, că primul filosof care a afirmat că li ii ii. .i este supusă unor legi obiective, a fost Montesquieu ( a • • •nlnbuit nemijlocit la pregătirea ideologică a revoluţiei f ranceze din I HO) care, în lucrarea "Despre spiritul legilor", afirmă că legile sînt nişli iaporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor, şi în acest sens, im - e există are legile sale.

In concepţia sa despre om, el defineşte libertatea unui individ ca Imul un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile", iar dacă un • I I|I IN ar face ceea ce legile ar interzice, "el nu ar mai avea libertate

pi nli u ca şi ceilalţi ar putea să facă la fel".

139

Tot el afirmă că, "după cum oamenii au renunţat la incU j>x<11>l» m|h lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor politice, toi n i • i ai renunţat şi la comunitatea naturală a bunurilor pentru a Inii uli ascultarea legilor civile", considerînd că primele legi icpu /Iuti libertatea, iar cele din urmă proprietatea.11

Nu poate exista o istorie completă a drepturilor omului bun « • menţiona despre valoarea operei lui Jean Jacques Rousseau, i.u. iu una din opusurile sale, "Contractul social", susţinea ideea că omul • u născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri. In apărarea iiulivIMIMI uman el pleda pentru contractul social prin care omul pierde libcilnh .1 sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce ii te nu • • cîştigînd în schimb libertatea civilă şi proprietatea a ceea ce poseda

Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oh. i d a apărut în America, în perioada războiului de independenţii coloniile engleze şi coroană.

Acest document este "Declaraţia Drepturilor" adopta la la I} iunie 1776 în statul Virginia.

în declaraţie se afirma:" Toţi oamenii sînt de la natură în IU-MI egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii loi , adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi mijlocul de a dobîndi >l conserva proprietatea şi de a urmări să obţină fericirea şi siguranţa'

Documentul juridic cel mai important, care a relevat într-o huma modernă problema drepturilor şi libertăţilor omului, este Declaiapa drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în perioada revoluţii I f ranceze la 26 august 1789.

Caracterul progresist al Declaraţiei este determinat de conţinutul dispoziţiilor sale, care prevedeau: egalitatea în faţa legii a tutuim persoanelor, siguranţa şi rezistenţa la opresiune, dreptul de a participa direct sau indirect la elaborarea legilor, garanţii cu privire la reţineţi arestare şi acuzare; prezumţia nevinovăţiei; libertatea cuvîntului şi a presei, dreptul la proprietate etc. ...

încă la începutul secolului nostru, s-a afirmat că fară America şi constituţiile diverselor sale state, Europa nu ar fi avut astăzi o astfel di legislaţie care asigură libertatea individului şi că Declaraţia drepturi Im adoptată la 12 iunie 1776 în statul Virginia este nu altceva deul

140

viitoarea Declaraţie f ranceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.12

Este dovedit, însă, că fară a contesta influenţa exercitată de declaraţiile nord-americane, Declaraţia franceză a drepturilor omului ,.i cetăţeanului a reprezentat şi va reprezenta şi în viitor un suport esenţial în protejarea fiinţei umane. Datorită faptului această Declaraţie se înscrie, între elementele fundamentale prin care Europa ,.i a laurit propriul său constituţionalism, şi în Convenţia europeană a I >iepturilor Omului.

Astăzi aceste idei progresiste şi-au găsit consacrarea de drepturi inerente naturii umane, opozabile statului în marea majori ta te a < (instituţiilor adoptate în lume, a căror respectare este asigurată prin lorţa coercitivă a statului.

Astfel, constituţionalismul european se află într-o permanentă evoluţie prin consacrarea şi garantarea tot mai deplină a drepturilor lundamentale inalienabile fiinţei umane.

( D e f i n i r e a şi asimilarea noţiunii dc stat de drept

I Iste cea de-a treia trăsătură fundamentală a constituţionalismului • m upean, promovată de gîndirea germano-franceză.

Statul de drept ca idee clară, concepţie, iar mai tîrziu ca practică, iu o istorie lungă. Concepţiile despre stat şi drept sînt la fel de vechi

i i statul şi dreptul însuşi. Orice formaţiune statală, orice sistem pindie oricît de primitive şi simple ar fi, nu puteau să apară şi să se • li volte în lipsa unor idei despre stat şi drept, despre forma de iiipanizare statală a societăţii, despre metodele şi formele de realizare i puterii de stat, despre organele prin intermediul cărora se realizează

pun n a de stat, despre relaţiile sociale reglementate de normele jiunlii e şi măsurile de asigurare a procesului de realizare a normelor î n m i i t e , despre drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept, consacrate yl n ap,urate da către stat. încă în antichitate (mai ales la Atena, unde

.latului şi dreptului a atins cea mai înaltă dezvoltare la etapa iponată, prin elaborarea unor noţiuni şi categorii politico-juridice

l I " i< şi de ştiinţa contemporană a statului şi dreptului), au început

141

cercetările principiilor, metodelor, formelor şi instituţiilor om itl stabili şi asigura o interacţiune interdependentă şi concord;IIII.I dmim drept şi puterea de stat.

In contextul închipuirilor despre drept şi stat, chiai la »inpn iniţială, s-a căutat să se formuleze argumente judicioase pcntiu »» a .tlul de organizare politică a societăţii în cadrul căreia dreptul dai..unt recunoaşterii şi susţinerii de către puterea statală, devine o forţa li pnln iar forţa publică care recunoaşte dreptul fiind totodată reglementai i p îndreptată de el, devine imparţială. O astfel de accepţiune a statului • n o organizaţie social-politică dotată cu o forţă publică legală, con i ideea de bază a statalităţii de drept.

In plan teoretic, conceptul statului de drept s-a închcpai IM perioada mişcărilor sociale îndreptate împotriva despotismului leudiil, în perioada pregătirii şi realizării revoluţiilor burgheze. Teorii!• argumentau noţiunea şi conceptul statului de drept n-au aparul dm deşert, fiind inspirate şi alimentate de ideile apărute în anticluiai. .1 îndepărtată.

La originea statului de drept stă chipul zeiţei justiţiei şi dreptapi Themis, care simbolizează unitatea forţei şi a dreptului şi insuflă idi • • precum că ordinea legală ocrotită de zeiţă este obligatorie în mod epul pentru toţi. După părerea f i losofi lor antici, acest chip personificat oi al justiţiei simbolizează, pe lîngă o judecată cu dreptate, echitatea statalii în ansamblu,adică organizarea puterii în societate în baza principul.a dreptăţii şi echităţii sociale.

De aceea judecata , pentru care pare a fi inerentă ambianţa dmiu drept şi forţă şi care, prin activitatea sa jurisdicţională, asumi fi soluţionarea litigiilor juridice, este considerată, prototipul statalii iţii de drept.

Ideea unităţii dreptului şi forţei în procesul de înfăptuire a puterii de stat a fost realizată încă în sec. VI î.e.n. de către Solon (prim arhonte al Atenei).

In concepţia aristotelică, statul cultivă justiţ ia şi face acest luciu prin legi. Aristotel pledează, în întreaga lui operă, pentru o formă d. stat în care conducătorii urmăresc binele general. Această stare a lucrurilor, după părerea lui, se poate atinge numai prin forţa legii

142

An i" unde lipseşte forţa legii, subliniază el, nu este loc şi nu se poate ţftjib) 'lt spre o oarecare formă de organizare statală. Admiţînd faptul ti |M im lege Aristotel subînţelege actul normativ elaborat în t»iMi»«»iniliilc cu valorile sociale promovate de drept, putem conchide |>| In • I .i- impune ideea domniei legii într-un stat bine organizat, care Ipiu ii. ii binele comun. Legătura indisolubilă dintre drept şi stat, IIIHI . l.it dc esenţială pentru statul de drept, a fost enunţată de Aristotel in I< Iul urm&tor: "Conceptul dreptăţii este legătura intimă cu In liipiiu ile ilespre stat, f i indcă dreptul ca criteriu al justiţiei şi echităţii I N mi|L.»i III de reglementare a relaţiilor politice".13

I lu mare merit în dezvoltarea conceptului statului de drept i se fltllu . . . .tarelui demnitar, jurist , literat şi filosof Marcus Tullios I J IMI I I , rele mai valoroase opere ale căruia sînt: "Despre stat"(de Mi |.MMI. a),"Despre legi"(De legibus) şi "Despre îndatoriri" (De nil. iim l'otrivit opiniilor lui Cicero, statul este de drept nu ca urmare IT II pi i I.u II legilor proprii şi a angajamentelor externe, ci de aceea că "Uimi după originea şi esenţa sa, nu este altceva decît dreptul natural ul p..p.iiii'ui concordat şi sistematizat.14

< iinccpţiile şi modelele gînditorilor antici în problema vizată de ui L. ,l preluate şi dezvoltate în timpul Renaşterii şi Reformei ,

Ul l .. au dat naştere unor mari ctitori ai f i losofiei juridice şi ai In. I. IU. Im politice în principalele state europene.

1 »p«i/iţia antifeudală a forţelor social-politice interesate de lk< > ulliiiea societăţii au dat naştere unor procese de ordin economic,

lui Iul i politic ce necesitau a fi reflectate şi dezvoltate pe plan lu ii III UI . proces ce a influenţat şi conceptul statului de drept.

Iu ai est context, de netăgăduit este opera lui John Locke. In Iun tpn laica lui, supremaţia legii se prezintă în înfăţişarea unui stat în

iu şic legea, se consacră drepturile şi libertăţile individului şi . 1 . 1 . di ala separarea puterilor. Confirmînd că starea naturală nu este i i li. ia dai fiind faptul că aici drepturile oamenilor sînt asigurate prin !m|ii li/u a a fiecăruia, el consideră că oamenii sînt obligaţi de a stabili

niiai i intre ei şi instituţiile de stat. In raţiunea lui Locke atunci, i in.l laiul încalcă drepturile poporului stabilite prin contract, poporul pitiili i au dreptul să se revolte".15

143

O argumentare f i losof ică a conceptului statului de drepl i I • • -• realizată de Immanuel Kant. în opera sa el a intenţionat să explice < Ulii trebuie înţelese esenţa, semnificaţia şi rolul dreptului. După i uni observăm la Kant, dreptul era tratat ca o totalitate a condiţiiloi III voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tutuim • acest lucru se poate întîmpla graţie legii universale. Apariţia sinlului ,i scopul acestuia sînt în concepţia kantiană, rezultatul necesil.iţu d-apărare şi de dezvoltare a drepturilor inalienabile ale cetăţenii-- i Întrebîndu-se care este cea mai reuşită formă de stat în socieiuti necesară şi legitimă, Kant indică republica, care este în esenţă in MI I statul de drept, deoarece ea ar fi cea care întruneşte aceste exigenţe i este opusă despotismului. Numai statul republican ar fi capabil, dupi el, să elimine din societate războaiele, antagonismele sociali- şi \.i conduce astfel spre o pace eternă purtînd amprenta unui stat civili/.n '

Dacă la Kant statul de drept este o tendinţă, la Hegel cl cMi realitate. în concepţia acestuia statul era o exteriorizare a ideii absolut-în dezvoltarea sa. Statul îi apare lui Hegel ca fiind ceva ce conciliu/» ce împacă universalul cu particularul, ce reprezintă sfera libcitnpi concrete şi manifestarea supremă a ei.17

Un rol deosebit de important în edificarea teoriei statului de di - pi aparţine doctrinei f ranceze prin consacrarea conceptului in l u c r a r e . i Im

Carre de Marlberg, intitulată "Contribuţie la teoria generală it Statului", publicată în anul 1920. în această lucrare, prin stalul di drept se înţelege "un stat care în raporturile sale cu subiecţii sAl i pentru garanţia statutului lor individual se supune el însuşi unui icpiiii de drept şi aceasta prin tot ce acţionează el asupra lor prin reguli din care unele stabilesc drepturile cetăţenilor, altele fixează dinainte t 111-şi mijloacele care vor putea fi folosite în vederea realizării intere se Im de stat: două feluri de reguli,care au drept efect comun de a lumi -puterea statului subordonînd-o ordinii publice pe care ele o consacră".18

Acelaşi autor evidenţiază faptul că administraţia trebuie să NI menţină în limitele fixate de lege, înfaptuindu-se conform prevedcnlm textelor legislative şi numai în baza acestora, legea nefiind iiunim

144

limita activităţii administrative, ea costituind, de asemenea, condiţia .u esteia".19

In acest context, regimul statului de drept presupune că limitele pc c are statul şi le-a impus să fie în interesul indivizilor, astfel încît ni cşlia să aibă posibilitatea de a le invoca pentru a-şi apăra drepturile. < II alte cuvinte, statul de drept asigură cetăţenilor, ca o sancţiune a iu estor limite (reguli), posibilitatea de a apela la o instanţă ludecătorească care ar fi în stare să anuleze sau să modif ice actul administrativ dăunător pentru individ. Concluzia lui de Marlberg este i ii obiectul final al statului de drept constituie apărarea cetăţenilor de n la izurile autorităţilor de stat.20

Presupunînd supunerea tuturor relaţiilor sociale puterii dreptului, ' micepţia statului de drept, evident, rămîne a fi concentrată pe. individ. \i castă idee a fost promovată şi de reprezentanţii statelor membre ale

< >i>'.anizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, III Documentul Reuniunii de la Kopenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a OSCE, au constatat că statul de drept nu lir.camnă numai o legalitate formală care asigură regularitatea şi i ncTcnţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci II instiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valorii npreme a persoanei umane şi garantată de instituţiile care vizează un

• ud ni larg pentru exprimarea sa cea mai completă. Din aceste considerente, este explicabilă grija noilor legislatori

' "iistituanţi de a consacra în legile fundamentale ca pe unul din cele IN II de seamă obiective, statul de drept. Asemenea, referiri la statul de diept conţin constituţiile Germaniei (art. 28), Spaniei (art.l), K -ilugaliei (art.2).

I ,a acest important fundament al unei societăţi democratice au ii luat majoritatea fostelor state socialiste. Dacă Macedonia şi Lituania • <n .acră acest principiu în preambulul constituţiilor, atunci celelalte laic d consemnează printre primele principii constituţionale: Polonia,

Pirua, Bielarusi, România, Moldova, Slovacia, Cehia (art.l din legile lundamentale); Slovenia, Ungaria (art.2), Bulgaria (art.4), Estonia but. 10).

145

Aflată în faza incipientă a desprinderii de totalitarism. Kt |MII l« . Moldova nu-şi poate propune să elaboreze o concepţie proptie d< | • • * statul de drept, să utilizeze un concept local al statului de drept. «U fiind faptul că omenirii i-au trebuit sute de ani pentru elaborau-u un» i concepţii închegate despre statul de drept. Insă odată ce în repuMi< >i • fost lansată lozinca statului de drept, ea necesită să fie realizam I >• aceea, înarmîndu-ne cu practica mondială în vederea realizării .laiului de drept şi nefacînd abstracţie de eşecurile statului de drept • I^ experienţa de pînă acum a omenirii în evitarea acestora, răni ine \o a elabora strategia adaptării condiţiilor politice şi social-economu« al. Republicii Moldova la conceptul şi caracteristicile statului de drcpl

Trebuie să ţinem cont, totodată, şi de faptul că statul dc diept nu este o realitate desăvîrşită şi nici un stat nu poate să pretindă ca a atlini perfecţiunea statului de drept fară a fi învinuit de îngîmfare. Stalul »i» drept este mai degrabă un ideal, o valoare spre care tinde omenin i dar care nici pe departe nu se aseamănă cu o utopie.

2. N O Ţ I U N E A DE CONSTITUŢIE

Noţiunea de constituţie este folosită de diverse ramuri al» ştiinţelor, inclusiv de ştiinţele juridice.

în limbajul curent se vorbeşte despre constituţia fiinţei uinan» sau de cea a materiei. în literatura de specialitate s-a menţionai < a "dacă transportăm această noţiune în domeniul ştiinţelor sociale, vom constata că fiecare fenomen, plecînd din momentul în care el M diferenţiază, posedă o organizare determinată, adică o anumiţii constituţie".

Ca şi în alte domenii, şi în domeniul dreptului, această noţiune a fost folosită în mai multe sensuri. Astăzi în literatura de specialilalt noţiunea de constituţie este folosită în sensul de act normat i\ fundamental ce este alcătuit dintr-un sistem de norme cu forţă juridu a supremă, norme care reglementează relaţiile sociale din domeniul instituirii şi exercitării puterii de stat, stabilind în acelaşi timp prerogativele acestei puteri, drepturile şi libertăţile fundamentale al»

146

i. litţrMiilor.21 Cu alte cuvinte, constituţia este acel act normativ prin yiin ,.• i eglementează modul de organizare a societăţii în stat.

In limba latină, "constitutio" înseamnă "aşezare cu temei", •i im i unui lucru". în dreptul roman imperial noţiunea "constitutio"

MN I« bivalentă cu acea de lege.22 Legile care reglementau organizarea imului erau denumite legi fundamentale. Astfel, vorbindu-se de legi,

l«o ' I I I I I legile lui Licurg, cuvîntul "constituţie" era folosit pentru a le n nimnliza.

Mai tîrziu, în feudalism, acest cuvînt apare în l imbajul tu h /i.i'.lic, desemnînd regulile monahale.

Iu sens de lege fundamentală a unui stat cuvîntul constituţie este niili. nl abia în sec. XVIII, în perioada pregătirii revoluţiilor burgheze ţ> |n ui. are se înţelegeau legile de organizare politică şi administrativă i liiluhli.

In acest sens noţiunea este folosită în S.U.A., unde în 1787 imn in anii au declarat: "Noi, poporul Statelor Unite, pentru formarea

I in.II strînse uniuni, pentru instituirea dreptului, pentru asigurarea lini in interne, pentru asigurarea măsurilor de apărare a comunităţii, R un II promovarea prosperităţii generale şi pentru garantarea T * MP I N\ Hilarilor libertăţii, nouă şi urmaşilor noştri, decretăm şi piouiulgăm Constituţia S.U.A.".

lu acelaşi sens întîlnim această noţiune în Declaraţia franceză a du plinilor omului şi cetăţeanului din 1789.

I i el apa despre care vorbim, cuvîntul "constituţie" desemna acea li I • lundainentală a statului care cuprindea normele de bază ale • (Mima. norme prin care se organiza guvernămîntul şi se consacrau n i li di < pi uri şi libertăţi ce erau considerate indispensabile existenţei ,I II II I N . I I li personalităţii umane, avînd un caracter relativ constant.

I ie plat această noţiune capătă un conţinut mai bogat în sensul că H . . . .li referitoare la organizarea statului şi asigurarea drepturilor mi n di ii 11 chuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi care să se Iun un .1. o forţă juridică superioară, constituind o garanţie în lupta linpi ii i\ a puterii discreţionare a monarhului.

147

Atunci se considera că puterea acestuia putea fi limilatrt nml eficient, dacă drepturile cetăţeanului sînt recunoscute în legi •»» 11 • fapt ce stimula în acelaşi timp lupta pentru apărarea lor.

Ideea unei constituţii scrise a izvorît din teoria contra» lulni social, fundamenta tă şi dezvoltată de JJ .Rousseau.

Considerînd constituţia o reeditare a "contractului .tu ml literatura politico-juridică de atunci a atribuit acesteia un nou caia» li i - acela de supremaţie - ajungînd la concluzia că este supei ioni ft oricăror alte legi scrise sau nescrise.

Mai tîrziu, după elaborarea şi adoptarea primelor constituţii scrise, se ajunge la ideea stabilităţii constituţiei, la imposibilit.il> > modificării ei de către organele legislative obişnuite, adunai» n constituţională fiind singura putere competentă să adopte sau modif ice constituţia.23

Luptînd apoi pentru consolidarea principiului supremaţii • constituţiei ca o garanţie suplimentară a menţinerii neschimbate n normelor nou-instituite şi a respectării lor de către organele legistul IN • şi cele executive, se fundamentează o nouă instituţie: continlul constituţionalităţii legilor.

Dar, concepţia potrivit căreia Constituţia este o lege sciisA sistematizată, cu putere juridică supremă, prin care se înfăptui» limitarea puterii guvernanţilor şi se asigură drepturile fundament »< ale cetăţenilor, nu este comună tuturor statelor din acea perioada Astfel, Constituţia f ranceză adoptată la 1875 nu avea ciuactei sistematic, fiind formată din trei legi, ce nu mai cuprindeau, poli iv ll tradiţiei, norme referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale. 11 doar o referire la drepturile prevăzute în Declaraţia din 1789.

La sfîrşitul sec. XIX începe a se face deosebire între constituţii în sens material şi constituţie în sens formal. Prin constituţie, in seni material, sînt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indilcn ul de ce act normativ sînt cuprinse. Prin constituţie, în sens formal, ani înţelese dispoziţiile cuprinse în textul constituţiei, indiferent dai a < I» reglementează relaţii sociale fundamentale sau de o natură mai puţin importantă.

148

I .i clapa contemporană într-o definiţie materială sînt cuprinse, de ul "materiile" constituţionale care au drept scop organizarea şi linn punarca puterilor publice, iar definiţia formală este ataşată pt . . . .Iutilor regulilor constituţionale stabilite de către o autoritate !• • **11* a diferită sau în condiţii diferite de o lege organică şi care !l||iM a/a III lextul constituţional.

I >111 cele relatate se poate menţiona că noţiunea de constituţie a mi«luat, conţinutul ei lărgindu-se sau din contra, diminuîndu-se, în luin k de anumite interese, de punctele de vedere exprimate şi de j indul atins în cunoaşterea fenomenului constituţional.

Această noţiune, în cea mai mare parte, a desemnat şi di i mnca/ă un complex de norme - scrise sau nescrise - care consacră ţi o rit uientcază principiile guvernării precum şi drepturile, libertăţile

i îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principiile formulate în perioada fundamentări i dreptului

• "ii liluţional, cum ar fi: principiul suveranităţii naţionale, principiul • p.II apei puterilor în stat etc. vor fi părăsite sau profanate,

I u'icntîndu-se altele noi, precum cele din doctrina ţărilor socialiste pioind rolul conducător şi îndrumător al unui singur partid în

ul exercitării puterii de stat, centralismul democratic, toată pun o a sovietelor etc.

\u i constituţiile sînt privite ca legi fundamentale ce cuprind, pe lini-1 normele ce reglementează organizarea puterii, drepturile 11 M< 111kl şi norme referitoare la baza economică si sociala a statului, • "iriidn uulu-se că aceste acte normative, bucurîndu-se de supremaţie, i" bun a cuprindă principii ale reglementării din toate domeniile de • llv Hale socia lă .

Pt Itainele constituţionale care au loc în fostele state europene şi • • doi a celor din fosta U.R.S.S., printre ele şi Republica Moldova, mi " dovadă în plus a importanţei deosebite a teoriei constituţiei la

• inpn actuală. Nec unoaşterea şi, drept rezultat, nerespectarea legităţilor şi

P" luliiit lor teoriei constituţiei duce la diferite încălcări constituţionale i nil - dc- Parlament, Preşedinte, Guvern, organele administraţiei puhlli t locale, de persoane juridice sau fizice.

149

Constituţia ar trebui sa fie considerata nu ca o creaţii .1 mi instrument al puterii de stat, ci drept o reflectare a intereselor soi i< iuţii si valorilor sociale, o fundamentare a scopurilor si dirccţiiloi di dezvoltare a societăţii, un nucleu de constituire a sistemului dc du < naţional.

In conformitate cu spiritul şi conţinutul Constituţiei Rc|nihl|. II Moldova din 1994, putem afirma că însăşi concepţia asupr.i !• r" fundamentale s-a schimbat, renunţîndu-se la principiile sociale.le • I^ organizare, revenirea la unele principii clasice din acest domeniu fi ind evidente.

Realitatea istorică ne-a demonstrat cu prisosinţă că progieniil omenirii se datorează activităţii creatoare a oamenilor lihni "Rînduiala unei gloate de sclavi condusă de un şef pocnind din In. . reprezintă mediul care stîrneşte ideea de libertate, ca o reacţie firciuu A de jo s împotriva presiunii exercitate de sus. De aici lupta crînci na n gloatei împotriva şefului abuziv. Deseori situaţia inegală dintre glunin neorganizată şi căpetenia în forţă a dus la înăbuşirea în sinjn n răscoalei. Uneori însă revoltaţii izbuteau să doboare conducerea sau -.a o constrîngă la anumite concesii privind drepturile, libertăţile .nu privelegiile poporului. în aceste cazuri, locul biciului avîntal il Iun textul precis al compromisului dintre cele două părţi.24

în raport cu această afirmaţie, determinată de împrejurări islm n . parcurse de societatea umană, constituţia nu este altceva decît un mij loc de prevenire a posibilităţii apariţiei oricăror violări alt drepturilor şi libertăţilor persoanei recunoscute de constituţie.

în lumina celor arătate, constituţia poate fi definită ca act jut ulii fundamental care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte ,i care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare .1 autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre ace ,1. autorităţi şi cetăţeni, consfinţeşte şi garantează drepturile şi libertăţili fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

într-adevăr, constituţiile, prin ele însele într-un stat de drept, .ini sau pot fi un obstacol în calea arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală, iar respectul faţă de ele devine o "religie" a fiecăruia.

150

( onstituţia este izvorul suprem de drept în sistemul de drept al mulului, deoarece:

acordă o structură şi semnificaţie societăţii; defineşte condiţiile exercitării puterii politice; reglementează mecanismul reprezentării poporului; determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice; determină modul de control asupra guvernanţilor;

consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, dirijează relaţiile dintre ei, dintre cetăţeni şi autorităţile publice; indică valorile politice, ideologice şi morale ale societăţii respective; reprezintă fundamentul şi garanţia ordinii de drept;

3. DIVERSITATEA F O R M E L O R DE CONSTITUŢII

In doctrina dreptului constituţional se procedează la clasificarea - •ni'.Miliţiilor, clasificare efectuată în baza diferitelor criterii şi anume:

I. în funcţie de forma de exprimare, constituţiile se impuri în constituţii nescrise, constituţii scrise şi constituţii mixte.

In categoria constituţiilor nescrise se înscriu constituţiile care, in Imul lixate şi neavînd forma unui izvor de drept scris, există totuşi Ul n nlitate. După durata de acţiune în timp, ele sînt temporare şi tiI*Iit nk\ de obicei, în rezultatul unor revoluţii sau lovituri de stat.

( onstituţiile scrise sînt constituite dintr-un singur act normativ ni mai multe. Spre exemplu, Constituţia României, Constituţia

•1 maniei, Constituţia Spaniei reprezintă un act normativ unitar, pe • lud < onstituţia Suediei este constituită din trei acte normative: Forma d. i'iivernămînt din 1974 prin care se reglementează principiile

ir im/ării statale, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor Vi iiuloi itâţile publice care, în ansamblul lor, constituie mecanismul de i ii Adul de succesiune la tron din 1810 şi Actul cu privire la

lil" ii.ilea presei.

151

în cazul cînd constituţia reprezintă un act normativ imitai u\ • m de a face cu o constituţie codificată. în cazul cînd conslitw(u . i. formată din mai multe acte normative, aceasta este necodificalii

La rîndul lor, constituţiile codificate se împart în con.liiu|ii desfăşurate şi nedesfaşurate.2 5

în literatura de specialitate se menţionează că primele coir.lilnjil scrise moderne au fost cele adoptate în America (Virginia I //(• Articolele Confederaţiei - 1777; Constituţia S.U.A. - 1787) ,mai U I / I I I

în Europa (Polonia, Franţa - 1791). Această clapa n constituţionalismului a conferit mai multă precizie regiunii ii* u constituţionale.

Constituţiile scrise, totuşi, oricît de detaliate ar fi ele, nu pui <n prevadă totul, deseori conţin dispoziţii ambigui şi lacune care nci cilin a fi completate. Sau, după expresia lui Royer - Gollard, conslilupil. "nu sînt corturi făcute pentru somn" şi ele trebuie să evoluc/i . u timpul.

în cazurile cînd se interzice revizuirea constituţiilor .au • procedura anevoioasă, se ajunge la decalaje între constituţia scrisa i constituţia efectiv aplicată care, pe lîngă textul scris, mai eşti completată cu "practici", "obiceiuri" sau unele dispo/ipi constituţionale, nu mai sînt utilizate şi cad în desuetudine. Astfel d. constituţii, care admit utilizarea cutumei constituţionale, au capaiai titlul de constituţii mixte.

în categoria constituţiilor mixte se înscriu şi constituţiile cari p< lîngă unul sau mai multe texte scrise (Anglia cu Marea Hârtie n Libertăţilor, Bilul Drepturilor), cuprind cutuma constituţională unita de istorie şi cutuma constituţională consacrată de către jurisprudcnpi

2. în funcţie de modul în care Constituţiile pot fi modificat» ultimele se împart în rigide şi flexibile.

Constituţiile flexibile sînt cele care pot fi modificate con loi III formelor şi procedurilor de modificare a legilor ordinare. în ace.u condiţii, superioritatea constituţiei asupra legilor ordinare nu an practic nici o consecinţă juridică. Cu atît mai mult, flexibilital» a excesivă a unei constituţii poate deveni periculoasă pentru dreplunli cetăţenilor care, fiind consacrate în ea, pot fi oricînd subminate, reduse

152

Him (a unei majorităţi parlamentare. Sînt considerate flexibile ptlMtlIiiţiilc nescrise sau mixte (Anglia, Noua Zeelandă, Israel).

i iridr sînt numite constituţiile care pot fi modificate conform iu. , putu ipii şi proceduri particulare, care diferă în mare măsură de •. ni di.Mic pentru modificarea legilor ordinare.

In icalizarea rigidităţii constituţiei s-au aplicat mai multe metode. M im • spumai astfel, opinii în sensul că o constituţie odată stabilită nu

pM.iic fi modificată. Această concepţie s-a materializat prin legea IHHNlIluponală din 14 august 1884 din Franţa, conform căreia forma . | HUI» .un de guvernămînt nu va putea forma obiectul vreunei

n îmi' dc modificare. Asemenea interdicţii au cuprins şi Constituţia (Mm ' .i din 5 octombrie 1958, Constituţia italiană din 1948.

In ştiinţa modernă a dreptului constituţional sînt exprimate llpiml « are consideră că valoarea juridică a unor asemenea prevederi l» i- nula deoarece puterea constituţională de azi nu este în drept şi pi In IU mare nu poate limita în drepturi o putere constituţională de viilor,*1

Menţionăm, totodată, că asemenea prevederi asigură stabilitatea .mutici. Astfel, art. 139 din Constituţia Italiei şi art.89 din

i Mii.iiluţia franceză interzic revizuirea dispoziţiilor constituţionale i ne • i.ibilcsc forma republicană de guvernămînt.

I .i lei, potrivit al.2, art. 142 din Constituţia Republicii Moldova, un pn.iic li realizată nici o revizuire a Constituţiei, dacă în rezultatul in |M< ia pot fi suprimate drepturile, libertăţile fundamentale ale 11 Midiilor sau garanţiile de realizare a acestora.

In practica constituţională se interzice revizuirea constituţiei pe o |n ilmidă de timp de la data adoptării ei. Astfel, Constituţia S. U. A. npulni/a că nici o modificare nu poate fi adusă Constituţiei decît

• lupii M ani de la momentul adoptării, iar Constituţia Greciei (1975), p» inul. revizuirea numai după 5 ani de la revizuirea precedentă.

' iul cunoscute şi procedee de revizuire a constituţiei, care it.i o perioadă îndelungată de desfăşurare a procesului. Astfel,

• mcillluţia I ranţei din anul 1791 impunea ca iniţiativa de revizuire să li. o înnoită în trei legislaturi consecutive şi numai cea de-a patra I' iM .luliiia devenind constituantă.

153

Unele constituţii prevăd şi alte reguli privitoare la revizuu» n Im Astfel, art. 148 din Constituţia României şi art. 142 din ('oii .uin|m Republicii Moldova interzic revizuirea Constituţiei pe durala .i un i> urgenţă, de asediu şi de război.

Din punct de vedere juridic, rigiditatea unei constituţii mai' li- f» superioritatea acesteia asupra unei legi ordinare, de unde .ipu. t necesitatea unui control al conformităţii celei de-a doua cu pi imn

Din punct de vedere politic, rigiditatea unei constituţii asijiuiA protecţia indivizilor, minorităţilor naţionale sau a subiecţilor fetii mli

Drept rezultat, rigiditatea constituţiei este o caractei r.in a . constituţionalismului şi în acelaşi timp un avantaj pentru stalul di drept.

In practica constituţională contemporană, constituţiile in viponif pot fi aranjate într-o ordine ierarhică, pornind de la rigiditatea untl mare sau mai mică a acestora, dictată de procedura de revizuire

3. în funcţie de durata de acţiune a constituţiilor în lunp ultimele se clasifică în temporare şi permanente.

Constituţiile temporare sînt adoptate şi apoi aplicate pe un interval de timp stabilit în prealabil sau durata de activitate a ai esn m poate fi determinată de survenirea anumitor evenimente.

Spre exemplu, Constituţia Tailandei din 1959 a fost în viy.om* pînă la elaborarea proiectului unei noi Constituţii (deja permanenli i d. către o Adunare Constituţională.

Marea majori tate a constituţiilor sînt permanente. AceiiMA caracteristică a constituţiilor, însă, nu vorbeşte încă despre "ve.şnn in lor şi reflectă doar ideea legislatorului în momentul adoptării... Deseori constituţiile permanente sînt abrogate în urma unor lovitui i d. stat, fiind substituite. La capitolul exemple putem menţiona că ui nun 60 Bolivia cunoştea 20 de constituţii, Columbia - 11, Repuhln n Dominicană - 15, Haiti - 23, Venezuela - 22 de constituţii.

4. După regimul politic consacrat, constituţiile pol li clasificate în democratice şi autoritare.

Constituţiile democratice consacră şi asigură un spectru larg «I. drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, creează posibilităţi reale peniiu

154

mliuiţarea şi activitatea mai multor partide politice, eligibilitatea oului Maţilor publice ş. a.

(Constituţiile autoritare reduc sau limitează în mare măsură di. piuiile şi libertăţile cetăţeneşti, consacră principiul Hiniiopartidismului şi sînt puternic ideologizate.

4. CONŢINUTUL N O R M A T I V AL CONSTITUŢIEI

Dacă admitem că în fapt constituţia este o lege, dar care se di i iscbeşte de alte legi în mod firesc, se iscă problema de a stabili i alegoria normelor jur idice pe care trebuie să le cuprindă ea.

Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un mi. ies real pentru activitatea de elaborare a proiectelor de constituţii i di- legi. în literatura juridică de specialitate se menţionează că

-I. luminarea ştiinţifică a conţinutului constituţiei este indispensabilă ulii pentru înlăturarea impreciziei în determinarea deosebirilor faţă de o li. legi, cît şi pentru explicarea celorlalte deosebiri sau a însăşi .upiemaţiei constituţiei.

In stabilirea conţinutului normativ al constituţiei un interes deosebit prezintă opinia conform căreia conţinutul acesteia este .1. luminat de trei elemente şi anume:27

a) reguli relative la tehnica guvernamentală ( cui aparţine puterea d. .lai, cum se instituie guvernanţii);

b) reguli străine organizării puterii (reguli cărora legislatorul • h m şte să le dea o anumită stabilitate, de exemplu, statutul persoanei, d proprietăţii, alte dispoziţii de ordin economic si social);

e) declaraţii de drepturi. Astfel, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face în

Imn ţie de conţinutul şi valoarea relaţiilor sociale reglementate. în piocesul de definire a constituţiei am constatat că ea reglementează o laţii sociale fundamentale ce ţin de instituirea, menţinerea şi . . u itarea puterii de stat. în plus, stabilirea conţinutului normativ al • • instituţiei se face luîndu-se în considerare tradiţiile statelor în acest d. >ini niu şi elementele novatoare ce au apărut şi pot apărea.

155

Un exemplu viu şi un pas calitativ în dezvoltarea conţinutului normativ s-a realizat odată cu elaborarea constituţiilor după u l di ni doilea război mondial, constituţii care au inserat dispoziţii documentele internaţionale cu reglementări în problema dreptin dm » libertăţilor omului.

Examinînd constituţiile statelor elaborate şi adaptate ca urmau i schimbărilor produse pe arena internaţională, observăm că a» • i» constituţii cuprind nu numai reglementări privitoare la mecam amil puterii de stat sau la drepturile şi libertăţile fundamentale ,d. cetăţenilor, ci şi reglementări privitoare la fundamentele ideologii. ,il. societăţii, la locul şi rolul partidelor politice în sistemul politic. Im ul şi rolul familiei, individului în societate, regulile de desfăşuram ,i vieţii economice, formele şi funcţii le proprietăţii. Pe lîngă acea i i constituţiile statelor federative conţin prevederi de delimitau n competenţei între statul federativ şi subiecţii federaţiei (Constituţia Elveţiei, Constituţia Rusiei).

în unele constituţii sînt cuprinse dispoziţii cu privire la sistemul economic şi financiar, privind protecţia pădurilor şi a mediului înconjurător (Constituţia Republicii Moldova), privind eultnm cerealelor (art.23 bis din Constituţia Elveţiei), privind hăuluiil. alcoolice (Constituţia Elveţiei, art.32 bis, care stabileşte rcpimul

juridic al băuturilor distilate, art. 32, care interzice în tonta Confederaţia fabricarea, importul, transportul, vinderea, păstrau a pentru vindere a lichiorului denumit "absinthe"), privind casele d» jocuri (art. 3 5 din Constituţia Elveţiei).

Din cele relatate mai sus reiese concluzia că în stabilii» a conţinutului normativ al constituţiei trebuie să se ţină cont că în ca ani cuprinse cele mai importante necesităţi politice, economice, sociale ,i juridice în ipostaza lor actuală şi în perspectiva viitoare.

Enumerînd elementele de conţinut ale unei constituţii, nu treb înţeleasă limitarea lor, deoarece lipsa unui element din constituţia unui stat nu poate duce la negarea caracterului de constituţie al acesteia

Generalizînd elementele constitutive ale constituţiilor diferitei»u state, vom observa că anume conţinutul constituţiei cuprinde norme privitoare la esenţa, tipul şi forma statului, deţinătorul puterii de stal

156

luiulnuientele economice şi sociale ale puterii, fundamentele politice, id* i«lirice şi religioase ale societăţii date, locul şi rolul partidelor şi al •dl"i (Umanizaţii sociale şi de masă, la sistemul organelor de stat care

în ansamblu mecanismul puterii de stat, drepturile, hi., ii.ijdc şi îndatoririle fundamenta le ale cetăţenilor (statutul juridic al |n r.oanei), tehnica constituţională etc...

l'ol odată, este necesar de menţionat că în conţinutul normativ al • "ii .mujici sînt cuprinse norme care reglementează în principiu sferele

h\ ilA(ii, organizate în statul respectiv. Reglementarea mai ilundată şi mai concretă revine legilor ordinare care realizează

•M • a .ia reglementare pe baza principiilor stabilite de constituţie.

5. A D O P T A R E A CONSTITUŢIEI

Supremaţia constituţiei, inclusiv deosebirile faţă de restul • " niielor de drept, determină şi o procedură specială de adoptare.

Adoptarea constituţiei este văzută ca un proces complex în cadrul • n ni.i sînt diferenţiate trei elemente:28

1. Iniţiativa adoptării constituţiei. 2. Organul competent să adopte constituţia.

Modurile de adoptare a constituţiei. I Privitor la iniţiativa adoptării constituţiei, se consideră că

iniţiali va constituţională aparţine unui organism social, statal sau |i"liin care ocupă în sistemul politic al unei societăţi locul de frunte, i ii uni o analiză a constituţiilor actuale, putem sesiza ideea că unele

-n .11111ţii prevăd în mod expres organul care poate iniţia procesul de • liibuiarc şi adoptare a constituţiei, altele, însă, nu conţin asemenea o Mit mentări, această prerogativă rezultînd din sistemul normativ care o |di nientează tehnica de elaborare a legilor.

Organul competent să adopte constituţia este desemnat prin in i(iuuea de putere constituţională sau putere constituantă.

In literatura de specialitate puterea constituţională este prezentată iu două moduri:29

a) putere constituţională originară;

157

b) putere constituţională derivată sau instituită. Puterea constituţională originară, fiind necondiţionata mu

menirea de a stabili o constituţie nouă, manifestîndu-se mai ales atuin i cînd apar state noi sau în urma înfăptuirii revoluţiilor.

Instituţia puterii constituţionale originare este condiţionata in mare măsură, de două probleme conceptuale: prima problemă consta în faptul de a şti cine este titularul puterii constituţionale originari-, nu a doua constă în just if icarea legitimităţii acţiunilor plitei II constituţionale.

Se consideră, pe bună dreptate, că puterea constituţionalii originară aparţine celui care a creat noul stat sau celui care a înfăptuit revoluţia. Astfel, titularul acestei puteri constituţionale primare pont» fi poporul, iar uneori un grup social sau un individ, care au promovai <> idee de drept novatorie.

Legitimitatea puterii constituţionale originare îşi găseşte sprijin în actul istoric finalizat, cum ar fi constituirea unui stat nou sun înfăptuirea unei revoluţii.

Puterea constituţională derivată sau instituită are un mod d« organizare şi funcţ ionare prestabilit şi consacrat într-o Constituţii anterioară. Datorită acestui fapt, se consideră că puteu-n constituţională derivată nu este în drept de a adopta o nouă conştiinţa ci numai de a o revizui pe cea existentă. în realitate, însă, întîlmm cazuri cînd o putere constituţională derivată îşi asumă prerogaliveli puterii constituţionale originare.

3. Dacă în procesul de studiere a constituţiei ca legi fundamentală distingem constituţii cutumiare, scrise si mixte, atum i analizînd modurile de adoptare a constituţiei, ne referim îndeosebi In cele scrise.

Dezvoltarea fenomenului constituţional a cunoscut mai mulle moduri de adoptare a constituţiei.

Astfel, într-o opinie sînt analizate următoarele forme de adoptai» a constituţi ei.3 0

a) Formele monarhice, care se referă la constituţiile ce exprima voinţa emanatorie a unei singure persoane (monarh sau orice şei d< stat).

158

I») T<urnele democratice sînt recunoscute acele forme de adoptare . »IHI'.liltiţiilor, care asigură participarea efectivă a poporului la opera

d» ndoplnre a constituţiilor. « ) l 'ormele mixte, care presupun combinarea formelor

minim ralicc şi democratice de adoptare a constituţiilor. Iu dreptul constituţional clasic, după modul lor de adoptare,

i Hi pi de sînt de mai multe feluri şi anume: .1) Constituţia acordată sau charta concedată - este o constituţie

. i' l'i.iia de un monarh care, în virtutea puterii sale absolute,, anumite drepturi fundamentale cetăţenilor sau unor

ii» pui ii sociale şi stabileşte modul de exercitare a puterii de stat. () astfel de constituţie este Declaraţia Constituţională (Charte

II iiinlionnelle) dată de regele Franţei Loui al XVIII-lea în virtutea lUIIIAvoinţei şi a liberului exerciţiu al autorităţii sale regale", în anul

li I I Din aceeaşi categorie fac parte Constituţia Japoniei din 1889, < iili'.liluţia Marocului din 1911, Constituţia Abisiniei din 1937.

b) Constituţii - statut. Aceste constituţii poartă amprenta unor . Inul. concedate, sînt votate, de regulă, pe cale plebiscitară, ri. Iu-.citul este modul cel mai des întîlnit în practica de adoptare a un .hiuţiilor autoritare. Constituţii - statut sînt considerate Constituţia

huilei din 1848, Constituţia României din 1938. i ) Constituţia - pact. Este o Constituţie adoptată în urma unui

"inpioinis între monarh şi adunarea reprezentanţilor poporului. Un • •miiact intre monarh şi popor reprezintă Constituţia franceză din l ii II) ( onstituţia României din 1866,Constituţia Bulgariei din 1879.

<l) ('onstituţia - convenţie. Este adoptată de către un organ electiv i iduiiiue, convenţie, constituantă), principalul sau unicul scop al

> u I I I . I constă în adoptarea Constituţiei. Adunarea este superioară P ulainentului, ea stabilind competenţa tuturor autorităţilor, inclusiv a a. • .tuia De regulă, acest organ este dizolvat imediat după adoptarea

sliluţiei, dar sînt cunoscute cazuri cînd un asemenea organ s-a n III lui mat într-un parlament obişnuit (Grecia, anul 1975). Asemenea ur ine au fost instituite cu prilejul adoptării Constituţiei S.U.A. din l u/ ( (instituţiilor franceze din 1791, 1875.

159

e) Constituţia referendară. Ca şi în cazul precedent, este adopt un de către o adunare constituantă (uneori, de către parlament) şi aipu i unui referendum popular pentru aprobarea definitivă.

Drept exemplu de constituţii referendare cităm Constituţia liant. i din 1946, Constituţia Italiei din 1947, Constituţia Portugaliei din P> t> Constituţia Spaniei din 1978, Constituţia României din 1991 ş. a.

Această formă de adoptare a Constituţiei este considerata DU H cea mai democratică, dacă proiectul de Constituţie este elaboi.it m condiţiile publicităţii, este adoptat de către Parlament sau o Adun.IM Constituantă, iar referendumul este organizat în condiţii paşnice- Im * constrîngerea sau orientarea forţată a electoratului.

Dacă aceste condiţii nu se respectă (proiectul este elaboi.it in taină de către guvern sau de către liderii unui partid de guvernainiui i referendumul pentru ratificarea Constituţiei se transformă iuti un plebiscit în cadrul căruia poporul este obligat să accepte "ceea ci- i -. n propus". In asemenea condiţii au fost supuse referendumului Constituţia ciliană din 1980, Constituţia RiDiGi din 1968, Constituţia Bulgariei din 1971, Constituţia Cubei din 1976.

Cît priveşte Constituţia Republicii Moldova în vigoare, a Io-a adoptată la 29 iulie 1994 de către organul reprezentativ şi unu a autoritate legislativă a statului, Parlamentul republicii, nefiind supusa referendumului popular după cum se preconizase.

Odată ce nu se include în nici o categorie de constituţii dup i modul de adoptare, putem concluziona că mai există o forma d< adoptare a constituţiilor, în cadrul căreia se încadrează şi Constituţia noastră - fo rma parlamentară.

6. REVIZUIREA ŞI A B R O G A R E A C O N S T I T U Ţ I I !

Constituţia reflectă nu numai necesităţile prezentului, ci şi p« cele ale viitorului constituantului, care trebuie să ţină cont de posibila evoluţie a relaţiilor sociale, de necesitatea unei anumite dirijări a vieţii politice.

La un moment dat însă, constituţia poate să nu mai corespunda cerinţelor societăţii, ajungîndu-se la necesitatea modificării sau

160

abrogării unor articole din constituţie, sau uneori, la completarea acesteia cu noi articole.

Procedura de revizuire a constituţiei este guvernată de anumite u'guli şi anume:

- dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină autorităţii publice care a adoptat-o;

- autoritatea publică instituită de a revizui constituţia este determinată de înseşi normele constituţionale;

- procedura de revizuire a constituţiei nu se deosebeşte în pr incipiu de cea de adoptare.

Explicaţiile cu privire la modificarea constituţiei ar fi incomplete dacă n-am pune în discuţie problema ce vizează procedura de icvizuire a constituţiei ca atare.

Procedura de revizuire a constituţiei cuprinde trei etape: 1. Iniţiativa de revizuire a constituţiei. 2. Dezbaterea iniţiativei de revizuire de către autoritatea

publică competentă. 3. Adoptarea legii de revizuire a constituţiei. I. Problema privind iniţiativa de revizuire a constituţiei

reprezintă aceeaşi importanţă teoretică şi practică, ca şi iniţiativa adoptării constituţiei.

De regulă, iniţiativa de revizuire aparţine unor subiecţi expres determinaţi de însăşi legea fundamentala , cum ar fi: poporul, parlamentul, şeful statului, guvernul etc.

Astfel, revizuirea Constituţiei spaniole poate fi iniţiată de guvern, ( 'ongresul deputaţilor şi Senat, precum şi de adunările comunităţilor autonome (art. 166; 87 al.l şi 2); Constituţia Bulgariei poate fi ievizuită prin iniţiativa a 1/4 din deputaţii Adunării Populare şi a preşedintelui republicii (art. 154 ).

în ceea ce priveşte Constituţia Republicii Moldova, revizuirea ei poate fi iniţiată de:

un număr de cel puţin 200000 de cetăţeni ai republicii cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să pi ovină din cel puţin jumăta te din unităţile administrativ-teritoriale de

161

nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrale cri puţin 20000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;

- un număr de cel puţin o treime de deputaţi în Parlament, - Guvernul Republicii Moldova. 2. Autoritatea publică competentă să decidă asupra iniţiala < i d.

revizuire poate fi parlamentul, un congres al celor două cainu» in cazul parlamentelor bicamerale, o convenţie federală în cazul stal» l"i federative etc.

Conform art. 154 al.2 din Constituţia Bulgariei, iniţiativa «I-revizuire a acesteia este examinată în şedinţa Adunării Naţionali-. C H I U

este în drept sa înceapă dezbaterile asupra proiectului de revizuiu un mai devreme de o lună şi nu mai tîrziu de trei luni de la momentul înaintării iniţiativei.

în Republica Moldova prerogativa de dezbatere a iniţiativei d. revizuire a Constituţiei aparţine Parlamentului, căruia, con Im tu art.141 din Constituţie, i se prezintă proiectele de legi constituţional-dar numai după ce acestea sînt avizate prin hotărîrea Ciuţii Constituţionale, adoptate cu votul a cel puţin 4 judecători .

3. Procedura de adoptare a legii de revizuire a Constituţiei est» probabil, etapa decisivă a procesului de revizuire, aceasta găsindu a -reglementare detaliată în textele constituţionale.

Legile de revizuire a Constituţiei Italiei (art. 138 al. l) uni adoptate de fiecare cameră a parlamentului (Camera deputaţi Im şt Senat ) după două deliberări succesive separate într-un interval de i < I puţin trei luni şi sînt aprobate cu o majoritate absolută a membri Im fiecărei Camere la al doilea tur de scrutin.

în Spania proiectele de revizuire constituţională trebuie sa In adoptate de fiecare din cele două camere (Congresul deputaţi li a şi Senat ) cu majoritatea de trei cincimi.

Atunci cînd nu se obţine acordul Camerelor, se creează o eonii i« parlamentară formată din deputaţi şi senatori, care îmbunătăţesc textul proiectului de revizuire, acesta fiind supus Congresului şi Senatului pentru o nouă dezbatere.

Dacă proiectul de revizuire nu este adoptat conform proceduiii indicate mai sus, Congresul poate adopta textul cu majoritatea de două

162

II< I I I I I dc voturi, cu condiţia că textul a fost acceptat şi de Senat cu o HHijorilatc absolută de voturi ( art. 167 al. 1 şi 2 din Constituţia • punici).

Inlr-un mod deosebit are loc adoptarea legilor de revizuire a .liluţici în Bulgaria. Conform art. 155 din Constituţia Bulgariei,

Ndiînnrea populară poate adopta o lege de revizuire a constituţiei, dacă i" nlin aceasta s-au pronunţat 3/4 din membrii parlamentului prin trei \ • >i.ii i organizate în diferite zile.

I )acă, însă, pentru legea de revizuire s-au pronunţat mai puţin de i I din voturile parlamentarilor, dar nu mai puţin de 2/3, textul

celului de revizuire va fi supus unei noi dezbateri, care poate avea >" nu mai devreme de două şi nu mai tîrziu de cinci luni. In acest caz, I. i < i dc revizuire a constituţiei poate fi adoptată cu votul a 2/3 din numărul total de parlamentari.

Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte o lege cu i'iivuc la modificarea Constituţiei numai după cel puţin 6 luni de la l ii i prezentării iniţiativei legislative, cu votul a două treimi din

• l< putuţi. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei Republicii Moldova poate fi

«•nsiderată nulă, dacă Parlamentul nu adoptă legea de modif icare a » iin .lituţiei timp de un an de la data prezentării iniţiativei respective ( ii*1 143 ).

1 Ineori, pentru ratificarea revizuirii Constituţiei este chemat pnporul. Astfel, conform art. 142 din Constituţia Republicii Moldova, dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al iniului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a i.iiului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu

•iul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale. I Ineori, însă, starea social-politică din cadrul societăţii este de

i i untură, încît se procedează la abrogarea Constituţiei. Piocedura de abrogare a Constituţiei poate fi prevăzută chiar în

i. tini acesteia. Insă, odată ce Constituţia este Legea Fundamentală a statului,

i. pcniT legalităţii în statul de drept, abrogarea ei poate avea loc uuuiiii prin adoptarea unei noi Constituţii de către puterea

163

constituantă. Faţă de această problemă, în literatura de spet ulmii. .» încetăţenit opinia conform căreia "constituţia poate li «•)•.. revizuirii, dar nici într-un caz nu poate fi abrogată printr-o pn». duni similară revizuirii".31

In marea majoritate a cazurilor, însă, constituţiile sînt abiognt» k< rezultatul unor revoluţii sau lovituri de stat.

NOTE:

1. I. De leanu , Drep t const i tu ţ ional şi institut ii_. Bucureş t i , 1991,pag. 139

2. Z. Gicquel , Droi t cons t i tu t ionne l et ins t i tu t ions pol i t iques , cd n \ I .i P a r i s , M o n t e hres t ien, 1991 ,pag .27-28 .

3. C. G r e w e et II. L. Fabri , Droi ts cons t i tu t ionne l s europeens , l ' u i P .U.F . , 1995, pag.9 .

4. De leanu I., Separa ţ ia puter i lor în s t a t -dogmă sau reali tate, în SI )L< III I 4, pag .17 -18 .

5. JIOKK fl,. H36paHHbie 4>HJi0C0(J)CKHe npoH3BeaeHH5i, T.2, M., 1900 6. M o n t e s q u i e u Ch. L. Despre spiritul legilor, voi. I, B . , 1964 .pag P>o 7. CouHajiucTUHecKoe npaB0B0e rocyAapcTBO KOHuenuuH u ir. m

peajiH3auHH, M., 1990. pag. 197. 8. De leanu I. Separa ţ ia puter i lor în s t a t -dogmă sau real i tate , în Si )l< iun 1

4, pag .17 -18 . 9 .1. Guceac , Statul şi po l i ţ i a ,Car t i e r ,Ch i ş inău ,1997 , pag. 19 şi urm. 10. P. Ractet , Ins t i tu t ions pol i t iques et droi t cons t i tu t ionnel , l'.ui

M a s s o n , 1 9 8 9 , pag. 113. 11. M. Voicu lescu , Istoria doc t r ine lor poli t ice, Bucureş t i , 1992. 12. G.Je l l inek . La Dec la ra t ion des Droi ts de 1 - H o m m e et du Ci loyrn

R e v u e du droit publ ic , voi. 18, 1902. 13. ApucTOTejib, IlojiHTHKa, M., 1911, pag. 9 -16 . 14. U,uuepoH, A u a j i o r u , M., 1966 15. Voicu lescu M., Istoria doc t r ine lor poli t ice, B., 1992, pag .94 16. H. KaHT, Con. , T .4, H. 2, pag. 235 17. M . V o i c u l e s c u , Istoria doc t r ine lor poli t ice, Buc . , 1992 , pag. 149 18. Carre de Mar lbe rg , Cont r ibu ţ ie la teor ia genera lă a statului, Pa i r .

Sirey, 1920, voi. I, pag. 488-489 . 19. Carre de Mar lbe rg , op .c i t . pag .488 . 20 . Carre de Mar lbe rg , op . cit, pag .490 .

164

' I ( i e n o v e v a Vrabie , Drep t cons t i tu ţ ional şi insti tuţi i pol i t ice • Miiicuiporane, Iaşi ,1993. , pag .180 -225 .

.' ' KoncTUTyuHOHHoe ( rocyaapcTBeHHoe) npaBo 3apy6e>KHbix CTpaH, M, i l ! pag. 55.

l I Muraru, Drept cons t i tu ţ ional şi instituţii poli t ice, Bucureş t i , 1993, puy 17.

' I M. Rebreanu, S.U.A., Cons t i tu ţ ie , Democra ţ i e , Bucureş t i , 1991, pag.

.'> KoncTUTyuHOHHoe (rocyAapcTBeHHoe) npaBo 3apy6e>KHbix CTpaH, M,

M K, pag. 55. ,'u I. Muraru, Drept cons t i tu ţ ional şi instituţii pol i t ice, Bucureş t i , 1993,

puc *)/. / I Muraru , op. cit., pag. 62.

,'H I Muraru , opIcitI,pagI50I 29 Ion Deleanu , op. cit., pag. 146. 10 I Muraru , op. cit., pag .52 ,1 . De leanu , op. cit, pag. 147. U Col lec t ion F r a n c o - R u s s de D o c u m e n t s d I - n f o r m a t i o n et de

I 'om.t i ion, N: 6, 1996. pag . l 1.

165

C A P I T O L U L VI. C O N T R O L U L C O N S T I T U Ţ I O N A L I T Ă Ţ I I L E G I L O R .

VI.I. NOŢIUNEA ŞI I M P O R T A N Ţ A CONTROLULUI CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Constituţia, după cum s-a constatat deja, este actul noiiu.iliv fundamental , care se bucură de supremaţie în raport cu toate cclH.m legi organice, ordinare şi acte normative subordonate legii.

Această condiţie ce stabileşte constituţia drept "lege a legi Im este determinată de faptul că prin constituţie se determină modul di organizare a societăţii în stat şi bazele jur idice ale statului, se C O 11 M U IO drepturile, libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului ,.i stabilesc garanţiile jur idice de asigurare a lor. Dacă admitem o iei.u In. a autorităţilor publice, în dependenţă de modul de instituire .1 Im ierarhie în f runtea căreia se plasează organul direct reprezentativ ,1 unica autoritate legislativă (în unele sisteme constituţionale - adun,iu 1 constituantă), trebuie să recunoaştem şi faptul că actul juridic adopt.ii de acest organ şi destinat reglementării relaţiilor sociale fundamentali se bucură de prioritate faţă de toate celelalte izvoare de drept.

Pornind de la o asemenea realitate incontestabilă Constituim Republicii Moldova inserează principiul statului de drept, ridk iml Constituţia la rangul de Lege Supremă a statului. Nici o lege, nic alt act juridic, ce contravine prevederilor Constituţiei, nu are pulen

jur idică, se consacră în art. 7 din Legea fundamenta lă . Fiind o realitate şi o necesitate incontestabilă, suprem. 1(11

constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură 111 acelaş timp şi de garanţii.

Asigurarea supremaţiei constituţiei nu trebuie să rămînă un simplu principiu constituţional, ci este necesară instituirea şi creare.1 condiţiilor de realizare a unui sistem de garanţii, care ar permite i .1 constituţia să se manifeste într-adevăr drept actul normativ cu o Im (a jur id ică supremă. In cadrul acestui sistem de garanţii trebuie să-.şi all>

166

lotul un sistem de sancţiuni aplicabile în cazul violării normelor • «instituţionale de către una din puterile constituite.

Existenţa sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a i «instituţiei are o mare importanţă, căci ele atribuie dispoziţiilor • iinstituţionale caracterul de normă juridică (vezi discuţiile privind li in tura logico-juridică a normei de drept), iar în lipsa lor principiul .uprmaţiei constituţiei ar rămîne literă moartă, ar rămîne imposibilă

distincţia de principiu dintre consituţie şi legi ordinare. In literatura de specialitate sînt evidenţiate trei garanţii juridice

I» > ilice, care asigură supremaţia constituţiei şi anume: controlul l'i neral al aplicării constituţiei, îndatorirea fundamentală de a respecta • iinstituţia şi controlul constituţionalităţii legilor.1

Este unanim recunoscut că cea mai sigură garanţie a supremaţiei • iinstituţiei este controlul constituţionalităţii legilor.

Controlul constituţionalităţii legilor ca rezultat logic al ' niislituţionalismului, este o activitate organizată de verificare a 11Diformităţii legilor cu constituţia. Dacă privim controlul i onstituţionalităţii legilor ca o instituţie jur idică a dreptului • iinstituţional, constatăm că el cuprinde regulile privitoare la organele • i D i i p c t c n t e a f a c e a c e a s t ă v e r i f i c a r e , p r o c e d u r a v e r i f i c ă r i i , m ă s u r i l e ce

îmi l i lua te d u p ă r e a l i z a r e a a c e s t e i v e r i f i c ă r i .

In literatura de specialitate această activitate de verificare a ' iDiformităţii legilor cu constituţia este întîlnită sub diferite denumiri, piccum: sancţiunea supremaţiei (Gorges Burdeau); garanţia « II II Ierului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou); sancţiunea v udărilor constituţionale (Marcel Prelot) etc.

Indiferent de titlul pe care îl poartă, controlul constituţionalităţii li i'i lor rămîne una din cele mai importante probleme cu aspecte n IDetice privitor la supremaţia constituţiei.

iii literatura de specialitate se aduc argumente atît pentru a d11 vi"di necesitatea controlului constituţionalităţii legilor, cît şi pentru a d. in.instra imposibilitatea instituirii lui.

In favoarea existenţei acestui control, se aduc şi următoarele iiij'iunentc: legislatorul este şi el predispus greşelii, că însăşi • onstituţia are lacunele ei, că inexistenţa controlului constituţionalităţii

167

legilor erează condiţii pentru instabilitatea juridică, că atribuind Iu exclusivitate parlamentului dreptul de a aprecia constituţionalii.»^ • legilor, s-ar ajunge la confundarea judecătorului cu partea la puni -etc.

Imposibilitatea instituirii şi absenţa controlului constituţionalităţii legilor este argumentată prin ideea ici.nIn. i organelor de stat, ceea ce contravine principiului separaţiei pul. ulm de stat prin afirmarea, că nu se poate admite controlul legilor l« r • f i ind expresia voinţei suverane a deţinătorului puterii de stal pun aceea că nu se poate admite ca un oarecare organ să control. parlamentul, care reprezintă poporul şi poartă răspundere nuni. faţa acestuia, prin aceea că parlamentul însăşi în procesul de clabonuu şi adoptare a legilor efectuează acest control, care nu mai tulii in exercitat de către alt organ etc.. .2

Admiţînd ideea necesităţii controlului constituţionalităţii legilm, trebuie să facem o apreciere în discuţiile purtate pe marginea-. probleme, ce ţin de insitutirea controlului consituţionalităţii legiloi

Să ne referim, pentru început, la noţiunea de constituţionalii al. a legilor. în doctrina jur idică consituţionalitatea legilor este considcui.i o parte constitutivă a principiului legalităţii. Aceasta presupune « a elaborarea actelor normative să se realizeze de către organ» I» competente, după o procedură stabilită în prealabil, cu respeclaica dispoziţiilor actelor normative emise de organele de stat, care ocupa o poziţie ierarhică superioară faţă de cele emitente. în această ordine di idei, legea organică ordinară şi actele normative subordonate legii, trebuie să corespundă constituţiei pentru a respecta condiţiili legalităţii. Constituţionalitatea legii, deci, este cerinţa de legalilale a legii, în sensul că legea trebuie să fie adoptată cu respectai ea dispoziţiilor normelor constituţionale. într-o formă mai simpli noţiunea de constituţionalitate poate fi apreciată drept validitate a unei legi sau a unui act jur idic în funcţ ie de conformitatea conţinutului i u ceea ce prevede constituţia unei ţări.

O altă problemă rezidă în a şti dacă controlul constituţionalităţii legilor cuprinde numai legea în accepţiunea de act juridic .d parlamentului sau însemnează şi alte acte normative.

168

Se susţine, de exemplu, că în orice sistem constituţional ar trebui M11Mise verificării conformităţii cu Consituţia numai actele emise de piirl.uncnt, deoarece organele administraţiei de stat, fiind organe . icculive, emit acte normative numai în executarea legii şi controlul l' calităţii lor se realizează prin mijloace obişnuite de control, inclusiv imn intermediul contenciosului administrativ.3

Printre altele se mai zice, că acestui control al constituţionalităţii I' pilor trebuie să f ie supuse şi actele normative subordonate legii.4

C onstituţiile în vigoare ale multor state din lume consacră dreptului internaţional asupra celui naţional. Această situaţie

Impune necesitatea supunerii controlului constituţionalităţii şi a ii,it.iţelor internaţionale pentru a determina conformitatea normelor naţionale normelor internaţionale.

în unele cazuri controlului constituţionalităţii legilor sînt supuse pi meclele tratatelor internaţionale, iar în alte cazuri sînt supuse »< »iliolului tratatele internaţionale semnate, dar care încă nu au fost

ii puse conrolului constituţionalităţii legilor. Mai dificilă pare a fi situaţia cînd are loc contradicţia între un

ii.it.it internaţional intrat în vigoare şi constituţie. Unele constituţii i onţin dispoziţii ce nu admit asemenea litigii. Spre exemplu, art. 95 din ( • >ie.tiluţia Spaniei consacră:

1. încheierea unui tratat internaţional care conţine dispoziţii i • Miliare Constituţiei trebuie precedată de o revizuire a acesteia.

2. Guvernul sau una din camere poate face apel la Tribunalul < onslituţional care să declare dacă există sau nu contradicţii.

O dispoziţie similară se conţine şi în art.8 (al.2) din Constituţia Pepublicii Moldova: "Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional i unţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedat de o n vi/. ui re a acesteia".

In unele cazuri sînt supuse controlului constituţionalităţii legilor i acţiunile persoanelor investite cu atribuţii publice. De obicei, acestui

« unlrol sînt supuse actele şefilor de stat, ale membrilor executivului, membrilor organelor judecătoreşti supreme, iar uneori, în genere, ale tuliuoi judecătorilor.

169

Controlului cons t i tu ţ ionala ţ i i legilor pot fi supuse acţiunii. • actele partidelor şi organizaţiilor'social - politice.

Altă problemă vizează condiţiile care duc la încalr.u» t dispoziţiilor contituţionale de către legile ordinare.

S-ar părea că, deşi în măjoritatea sistemelor constiluţimi »l. constituţia şi legile ordinare sînt adoptate de aceleaşi organe de lai Parlament, apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi legi • i« imposibilă. Fără a lua în consideraţie aceasta, practica constitiiţiou d t ne dovedeşte că o asemenea situatie poate avea loc şi este condiţionam de:

- anumite contradicţii sociale; - raporturile dintre forţele sociale; - contradicţiile dintre fracţiunile parlamentare; - rigiditatea exagerată a unor constituţii; - nerespectarea regulilor de tehnică legislativă. O altă problemă legată de controlul constituţionalităţii legi Im

este cea care ţine de efectele pronunţării neconstituţionalităţii legiloi După logica juridică, legea neconstituţională trebuie anulata d.u

fiind faptul că în virtutea supremaţiei constituţiei ea nu poate obliga nici un organ de stat să o aplice, nici un cetăţean să i se supună.

In literatura de specialitate, paralel cu noţiunea de control al constituţionalităţii legilor se utilizează şi expresia "supravegheu constituţională". Acceptarea unei sau altei formulări este determinata în cea mai mare măsură de diverse interpretări ale acestor expres legislaţia diferitor state sau chiar în legislaţia unuia şi aceluiaşi stal

In ce priveşte conţinutul noţiunilor de "control1 a "supraveghere", specialiştii în materie consideră controlul un sisi« m de relaţii constituite între autorităţile publice, în virtutea căi «na autoritatea publică, îndrituită să controleze, este în drept să anule/, actele normative emanate de autoritatea publică supusă controlului, p» cînd supravegherea este sistemul de relaţii, în virtutea căi oi a autoritatea publică de supraveghere este împuternicită să atenţione/c autoritatea publică supusă supravegherii în ce priveşte o inexactitate sau greşeală admisă conştient sau inconştient şi, în cel mai bun caz, \a supravegheze acţiunea actului emis de organul supravegheat, dai

170

mluldeauna actul normativ, ce vine în contradicţie cu legea lniidiimentală, este revizuit sau abrogat de către autoritatea mii h avegheată.5

Spre a evita discuţiile inutile pe marginea terminologiei, vom ni di.M doar expresia de "control al constituţionalităţii legilor".

VI.II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A C O N T R O L U L U I DE C O N S T I T U Ţ I O N A L I T A T E A

MICILOR ÎN DIVERSE SISTEME CONSTITUŢIONALE

VI.II.1. C O N T R O L U L CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ANGLIA

In literatura de specialitate se consideră că ideea controlului • «inslituţionalităţii legilor a apărut în Marea Britanie la începutul <i XVII, fiind determinată de activitatea Consiliului secret,

împuternicit să recunoască nelegalitatea unor legi adoptate de iidimrtrile legislative ale coloniilor, atunci cînd acestea veneau în • i uilradicţie cu legile adoptate de Parlamentul englez.

Cei care văd, însă, esenţa controlului constituţionalităţii legilor mii un mijloc "privilegiat de apărare a societăţii civile împotriva dominaţiei potenţiale ale executivului şi legislativului, în pof ida n gulilor existente", consideră că această activitate de luptă împotriva executivului englez a început în 1215, odată cu adoptarea documentului istoric Magna Charta Libertatum. Pe parcursul rrolelor, după adoptarea acestei Charte, s-a petrecut un fenomen de

. onşlientizare a societăţii engleze, materializat în lupta dintre Coroană • i Parlament şi susţinut de către diverse pături sociale, în preocupările legate de consacrarea şi respectarea drepturilor omului, mai ales în Ui.'H, cînd a fost adoptată Petiţia Drepturilor în făurirea primului ie)-,im parlamentar din lume.

Pentru mai puţini este cunoscut faptul că originile controlului • onstituţionalităţii legilor In Anglia sînt legate de numele unui mare

171

om politic şi un mare juris t englez, Sir Edward Coke.* Aflîndu .« Iu func ţ ia de preşedinte al Curţii de Apel (Common Pleas), în 1610 'm Edward Coke este chemat să se pronunţe într-o cauză civilă. I abula acestui litigiu ţinea de contestarea capacităţii profesionale ;i umil medic, fost absolvent al Universităţii din Cambridge. Judecai dc cAli» Colegiul Regal de Medicină, acesta, concomitent cu interdicţia di » profesa activităţi în domeniul medicinii sub sancţiunea întemniţării lui este declarat incompetent şi este obligat să plătească o amenda Thomas Bonham (numele medicului) ignorează această holăni» motiv care-1 aduce din nou în faţa Colegiului Regal de Medicină fe« data aceasta este sancţionat cu o amendă considerabilă şi i •• eliberează un mandat de arestare. T. Bonham atacă hotărîrea aducind argumente incontestabile,, care dovedeau că a fost pedepsit pe nedr» pi şi menţionînd, printre altele, că legile vechi la care făcuse trimit» x Colegiul la pronunţarea sentinţei, prevedeau că jumăta te din suina amenzilor aplicate deveneau venit al coroanei, iar cealaltă juinălai» revenea Colegiului care îl judecase.6 Ultimul argument I a .1 determinat pe Sir Edward Coke, preşedinte al Curţii de Apel sa declare ilegală hotărîrea de condamnare a medicului, motivînd a 11» I soluţia acceptată: "Pentru că preşedintele şi membrii Colegiului trebuiau să primească jumăta te din amenda pe care o aplicaseră ,1 astfel aveau un interes pecuniar direct, ei erau nu numai judecătoi i » i şi părţi în cauza ce se prezenta în faţa lor . . . Rezultă din cărţile nonsin

+ S-a născut în 1552 în t r -o f ami l i e de viţă nobilă . Şi-a f ăcu t studii le la Trinil \ Co l l ege din C a m b r i d g e . Car i e ra şi-a început -o în cali tate de avocat al Barou lu i din Londra . în 1589 este ales m e m b r u al Camere i C o m u n e l o r iai puţ in mai tărziu este ales speaker al aceste ia . în 1593 este numi t în func ţ i a dc A t to rney Genera l ( func ţ i e care avea s emn i f i ca ţ i a de avocat regal) . în 1606 este numi t p reşed in te le Curţi i de Apel ( C o m m o n Pleas, instanţă jud ic ia ră specia lă pentu cauze c iv i le) . în aceas tă func ţ i e d e s f ă ş o a r ă o act ivi tate dc p r o p a g a r e a C o m m o n Law-u lu i în de t r imentu l in tereselor puterii regale . I )ui aceste cons ide ren te în 1613 este numi t p reşed in te al unei alte instanţe

j u d e c ă t o r e ş t i (un fel de Cur te de Apel , K i n g ' s Bench ) ca în 1616 să fie demis def in i t iv . A înce ta t din viaţă în 1621.

172

i in numeroase cazuri, Common Law-ul va controla actele l' n liunentului şi cîteodată le va anula pur şi simplu: căci atunci cînd nu aci al parlamentului este contrar justiţ iei şi raţiunii comune, ori d. ir .labil sau de neexecutat, Common Law-ul se va aplica şi-1 va .1. i l ua nul".7 Astfel, pentru prima dată o instanţă judiciară constată upcrioritatea Common Law-ului asupra unei legi adoptate de

l'ail.unent, situaţie numită astăzi de noi control judecătoresc asupra • <Hi .iituţionalităţii legilor.

Sub influenţa parţială a viziunii de mai sus, în 1647 este elaborat IUI ad normativ cu titlul de "Agreement of the People", care în vii lulea creatorilor trebuia să fie o lege " . . . aşezată în afara aiveranităţii Parlamentului, care îi limita prerogativele şi urma să i unţină drepturile pe care naţiunea însăşi şi le rezervă"8 Superioritatea lu i slui act asupra legilor votate de Parlament era fundamenta tă pe Inplul, că puterea Parlamentului era inferioară puterii poporului, • In mat să voteze prin referendum "Agreementul" elaborat. Aşadar, 11ii epe a se contura ideea: constituţia (în cazul de faţă "Agreement of lin People") este opera deţinătorului puterii de stat, este o lege situată • luai deasupra autorităţilor care au elaborat-o.

( u mare regret, însă, deşi Anglia este considerată patria • «uilrolului judecătoresc al constituţionalităţii legilor, mai mult din I Mitul de vedere teoretic şi mai puţin practic, trebuie să recunoaştem, • i această formă de control a constituţionalităţii legilor în accepţiunea • milemporană s-a realizat ulterior doar în coloniile engleze din Ainei ica de Nord.

VI.II.2. C O N T R O L U L CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII

O parte din autori susţin că doctrina lui Edward Coke a fost • unoscută coloniştilor din noua Anglie şi că ea a fost pusă la baza piai lieii americane de control asupra constituţionalităţii legilor.9

Adoptarea Constituţiei SUA la 17 septembrie 1787 a întîmpinat o /i'.lenţe serioase din partea unor politicieni. în scopul evitării

173

I

pericolului compromiterii noii Constituţii, făuritorii niv.n in (Alexander Hamilton, James Madison, John Jay ş.a.) au liniai 11 M înceapă o campanie de explicare a acesteia, mai ales în statele «» ni. Constituţiei. în acest sens de importanţă majoră devine opri a l - t apărută în 2 volume în toamna anului 1788 cu titlul "The Fedeiah i într-un capitol, ce aparţinea lui Alexander Hamilton, este supii a analizei problema controlului judecătoresc al constituţionalii api legilor. Insistînd asupra obligaţiunilor instanţelor judecătoreşl i do 11 declara nule toate legile contrare conţinutului Constituţiei, llanuln.u precizează următoarele: "Instanţele au fost desemnate să lle un organism intermediar între oameni şi membrii puterii legislativi , u scopul, printre altele, de a-i menţine pe ultimii în limitele codului conferit autorităţii lor. Interpretarea legilor este domeniul speeilu al instanţelor. De fapt, o Constituţie este şi trebuie să fie consideram di către judecători drept o lege fundamentală . . . Dacă s-ar întîmpla a existe o diferenţă ireconciliabilă între legi şi constituţie ar trebui desigur, să fie preferată aceea care are o validitate şi o obligativilai. superioară sau, cu alte cuvinte, constituţia trebuie preferată legii Nici un act legislativ contrar coi.stituţiei nu poate fi valid. A nega acest fapt ar însemna a afirma că adjunctul are o poziţie mai înnlM decît şeful său; că supusul este deasupra stăpînului; că reprezentanţii poporului sînt mai superiori decît poporul însuşi".10

Eforturile legate de instituirea unui control al constituţionalităţii legilor, însă, se limitau doar la domeniul doctrinar, problema înaintam unui amendament constituţional fiind considerată inoportuna. In aceste condiţii erau deosebit de necesare nişte pretexte convingătoaii noi. Un asemenea pretext utilizat chiar în conformitate cu dispoziţiili constituţionale a devenit celebra cauză Marbury versus Madison.

Pe marginea acestui proces, în anul 1803 Curtea Supremă de Justiţie din S.U.A., sub preşedinţia lui John Marşal, a adoptat decizia care a oferit motivarea controlului constituţionalităţii legilor. După fabula acestei speţe, James Madison, ajuns ministru al justiţiei dup a instalarea în funcţie a Preşedintelui Jefferson, se opunea instalării in funcţ ie a unui judecător (Marbury), numit în aceeaşi funcţie de fostul

174

IV şedinţe al SUA, Adams, cu cîteva zile înainte de expirarea inundatului prezidenţial.

Subliniind importanţa respectării de către judecători a 1 • instituţiei ţării, Marshall recurge la expunerea situaţiilor de conflict diniiv o lege ordinară şi Constituţie sublirîiind, printre altele, şi uinirttoarele: "Dacă două legi sînt în conflict una cu cealaltă, instanţele ticlui ic să decidă asupra aplicării fiecăreia. Astfel, dacă o lege ar fi • iintrară Constituţiei şi, dacă atît legea cît şi Constiuţia s-ar aplica într-.1 i au/ă anumită, instanţa ar trebui să decidă asupra cauzei respecive lu conform legii, neglijînd Constituţia, f ie conform Constituţiei, in ghjînd legea... Dacă instanţele trebuie să ţină seama de Constituţie, I II ( onstituţia este superioară oricărui act ordinar al legislativului, ii ui ii i C Onstituţia şi nu un asemenea act ordinar trebuie să guverneze • nu/a căreia amîndouă i se aplică. Aceia care contrazic principiul i" 'ii ivil căruia Constituţia urmează a fi luată în considerare în instanţă, • a lege supremă, nu au altă alternativă decît de a susţine obligatoriu Inptul. că acele instanţe trebuie să închidă ochii faţă de Constituţie şi a vadă doar legea. Această doctrină ar submina însăşi fundamentul

luiuroi Constituţiilor scrise... Ar fi redus la nimic tot ce noi am 11ni aderat cea mai mare realizare a instituţiilor noastre politice, anume II < (instituţie scrisă, ce ar trebui, prin ea însăşi, să f ie suficientă în Am erica »» N

Începînd cu acest proces, ca şi în procesele ulterioare, Curtea Supremă de Justiţie obţine dreptul de a revizui actele normative i«luptate de Congresul american, beneficiind de autoritatea de a

X i lara neconstituţionale atît legile statelor, cît şi cele ale federaţiei, pe • nu Ic ar considera contrare Constituţiei.

Mai tîrziu această practică este aplicată în unele state din \ m u i c a Latină (Brazilia - 1891, Urugvai - 1917 ş.a.), iar pînă la

ul război mondial şi de unele state europene (Norvegia, Grecia şi, p II pal L lvcţia).

175

VI.II.3. C O N T R O L U L CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN F R A N Ţ A

Franţa este ţara care a influenţat destul de puternic asupia majorităţii sistemelor constituţionale europene. Astfel revoluţi.i f ranceză din 1789, consacrînd principiul suveranităţii naţionale, pc ci I al separaţiei puterilor în stat, precum şi caracterul sacru şi inviolabil al drepturilor omului, a fost apreciată drept un moment de o însemnătai» cardinală pentru dreptul public european.

Constituţia f ranceză din 3 septembrie 1791, delegînd in exclusivitate puterii legislative dreptul de a propune şi a adopta legi, rezervînd regelui doar dreptul la un veto suspensiv, excludea oriec posibilitate de realizare a controlului constituţionalităţii legilor. Sul» acest aspect elocvent este art. 3 din cap. V care consacra: "Tribunalcl» nu pot nici să se amestece în exerciţiul puterii legislative, nici sn suspende executarea legilor". Nici în Constituţia Franţei din 1793 nu s-a mers mai departe în ce priveşte instituirea unui asemenea control

Pentru prima oară problema adoptării unor măsuri destinate a apăra Constituţia este înaintată cu prilejul elaborării noii constituţii, care va fi promulgată în 1795, preconizîndu-se o procedură absolui diferită de cea acceptată în sistemul de drept anglo-saxon.

Părintele acestei concepţii revoluţionare este considerai Emmanuel-Joseph Sieyes (cunoscut şi sub numele de abatele Sieyes) ' Fiind unul dintre autorii Constituţiei din 1795, el presimţea pericolele ce o puteau afecta şi din aceste considerente într-un discurs, rămas celebru în gîndirea politico-juridică franceză, rostit la 2 iulie 179'» vine cu argumente judic ioase pentru înfiinţarea unui "juriu

* S-a născut în 1748 la Frejus în Midi. Urmînd cariera ecleziastică parcurgc diferite trepte ale acesteia, ajungînd la gradul de mare vicar de Chartres. Devine celebru prin publicarea în ianuarie 1789 a faimosului pamflet "Qu'est-ce que le Tiers Etat?", în care, pe parcursul a 127 de pagini se dovedeşte teoreticianul viitoarei revoluţii. Această lucrare a înregistrat un succes imens, plasîndu-1 pe autor printre cele mai remarcabile personalităţi ale timpului.

176

constituant", conceput în viziunea lui ca un corp de repezentanţi ai naţiunii, avînd misiunea de a judeca reclamaţiile împotriva oricărei v iolări aduse Constituţiei, precum şi aceea de a realiza "perfecţionarea gradată a artei constituante".12 Cu toate că această propunere a fost preluată cu mare îndrăzneală şi în repetate rînduri de către Sieyes, ea a lost respinsă, astfel încît Constituţia din 1795 (Constituţia anului III) nu a inserat nici o prevedere în acest sens.

Ideile împărtăşite de Sieyes au putut fi materializate în ( onstituţia bonapartistă din anul VII (1799), care cuprindea un capitol .peeial dedicat aşa - numitului Senat conservator. Printre alte atribuţii

ide acestui organ figura şi dreptul acestuia de a anula actele ce i-ar fi deferite de către Guvern sau Tribunat (un fel de Cameră legislativă compusă din 100 de membri), ca neconstituţionale.

Aşteptările progresiste de la acest organ, însă, nu si-au avut rodul. Componenţa nominală precum şi modificările legislative ulterioare ale statutului Senatului conservator, au împiedicat ca acesta •.a-şi realizeze menirea schiţată de părintele său ideologic. Din aceleaşi considerente nu şi-a îndreptăţit eficienţa nici organul similar conceput m Constituţia Franţei din 14 ianuarie 1852 care, în art. 29, Titlul IV, prevedea că Senatul menţine sau anulează toate actele ce-i sînt înaintate ca neconstituţionale de către Guvern sau, din acelaşi motiv, de cetăţeni, iar în art. 26 se consacra chiar dreptul Senatului de a se opune promulgării legilor care ar prejudicia Constituţiei.

Franţa, totodată, rămînînd fidelă caracterului sacru al legilor adoptate de Parlament, conceput ca reprezentanţă naţională îndrituită a exercite drepturi suverane aparţinînd poporului francez, n-a admis

nici controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor aplicat în St IA. Astfel, tribunalele nu puteau sub nici o formă să supună controlului actele legislative ale exponentului voinţei suverane a poporului. Se consideră că această situaţie este explicată cel mai bine de L. Duguit, care constatase că: "Tribunalul este însărcinat să aplice dreptul, iar legea este, prin definiţie, chiar sursă de drept.. . Legea este emanaţia suveranităţii însăşi şi nu este posibil ca un tribunal să judece această suveranitate... Judecătorii, nefiind decît agenţii statului, nu-şi

177

vor putea opune voinţa lor celei a statului suveran legiuiloi ,a «I .» decide împotriva lui".13

Respingînd de facto (prin ineficienţa controlului poliiu .1! constituţionalităţii legilor propus de Sieyes) şi, nerecuno.t iml doctrinar controlul judecătoresc al constituţionajităţii legiloi, han |n pentru o perioadă îndelungată de timp a rămas să fie considerata |aia supremaţiei necondiţionate a legii", chiar dacă aceasta ar li putui a vină în contradicţie cu Constituţia în vigoare.

V U I A C O N T R O L U L CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN GERMANIA ŞI AUSTRO-UNGARIA

Unul din meritele doctrinei juridice germane consta lu recunoaşterea şi receptarea printre primele şcoli jur idice din Europa . noutăţii controlului judecătoresc al constituţionalităţii legilor iniţial m urma procesului Marbury v. Madison în SUA.

In acest context menţionăm lucrarea lui von Mohl intitulata "Dreptul federal al Statelor Unite ale Americii", apărută în 182*1. m care fusese lansată o idee foarte originală pentru monieni Recunoscînd utilitatea modelului american de control judecălou^^.. d i fuz al constituţionalităţii legilor, el pledează pentru instituirea unui "tribunal suprem central", deciziile căruia trebuiau să fie obligatom pentru toate tribunalele.14

Conturarea şi formularea într-o manieră coerentă a doctrinei germane a controlului constituţionalităţii legilor s-a petrecut mai tîrziu, meritul aparţinînd savantului german Georg Jellinek.* î n _ 1885, la Viena, apare studiul acestui autor cu denumirea "O ( 'un. Constituţională pentru Austria". Plecînd de la consacrarea ideii

* S-a născut la Leipzig în 1851. După absolvirea facultăţii de drept lucrea/ă în diferite servicii ale adninistraţiei publice austriece. în 1879 îşi începe cariera de profesor universitar, mai întîi la Bâle (Elveţia) iar mai tîrziu (I K> I) se transferă la Heidelberg, unde încetează din viaţă în 1911. Opera sa capitala este considerată "Teoria generală a statului", publicată în 1905.

178

.1 Ml ului de drept, potrivit căreia nu numai indivizii trebuie să se aipuna regulilor juridice, dar şi organele statului, autorul schiţează modelul viitoarelor autorităţi de control al constituţionalităţii legilor rmopene din secolul nostru. După Jellinek, din motiv că ideea statului «< drept îşi găseşte reflectare în primul rînd în Constituţie, aceasta lielniie garantată şi apărată împotriva "... injustiţiei parlamentare". In "pinia lui organul destinat să apere Constituţia ţării nu poate fi decît un organ specializat, o Curte Constituţională de modelul Tribunalului Imperial. O asemenea Curte ar putea să se pronunţe nu numai pe marginea conflictelor survenite între legislaţia de natură ' onslituţională şi cea ordinară, dar şi în cazul conflictelor apărute între legislaţia imperială şi cea a landurilor. Jellinek mai evocă şi ideea in ordârii dreptului de sesizare a Curţii minorităţii parlamentare, necesitatea instituirii unor măsuri ce ar garanta independenţa şi obiectivitatea judecători lor constituţionali. Savantul îşi încheie luciarea cu o sugestie adresată jurişt i lor austrieci, ca ei să nu rateze 11 castă "rară ocazie de a introduce o idee nouă în viaţa de stat".15

Primul care a reacţionat efectiv la apel şi a întreprins primele masuri în vederea materializării propunerilor de lege ferenda ale lui l< lluiek a fost Karl Renner, unul din "părinţii" viitoarei constituţii austriece şi viitorul preşedinte al Republicii Austria.

VI.III. M O D A L I T Ă Ţ I L E DE REALIZARE A C O N T R O L U L U I CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Specialiştii în materia dreptului constituţional au elaborat o serie di criterii în baza cărora pot fi stabilite modalităţile de realizare a » ontrolului constituţionalităţii legilor.

în funcţie de timpul în care se efectuează, controlul • mistituţionalităţii legilor poate fi anterior adoptării legilor şi posterior adoptării legilor.

( o n t rolul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil au preventiv, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest

«ontrol trebuie să observăm că el nu este veritabilul control al ' mistituţionalităţii, căci atît t imp cît legea nu este adoptată, proiectul

179

poate fi îmbunătăţit chiar de către iniţiator, sau poate fi abandonul Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi deci, şi d. constituţi onal itate.

Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legiloi deja adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală legii. In nceaslfl situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă se prevăd organele d. stat, care pot decide procedura de a urma sancţiunile. Acesta eslc nu control veritabil al constituţionalităţii legilor.

în dependenţă de spaţiul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor, el poate fi: intern şi extern. Controlul intern se realizează de însăşi organul care a emis actul normativ nu cel extern - de către o altă autoritate publică.

în dependenţă de consecinţele cu caracter juridic ce survin în urma controlului constituţionalităţii legilor, acest control poate fi: consultativ şi decisiv. In urma controlului consultativ poate li adoptată o hotărîre de natură morală şi nicidecum juridică. în ba /a hotărîrii adoptate în urma controlului decisiv, actul normativ, suple, controlului constituţionalităţii legilor, poate fi consideial constituţional sau neconstituţional.

în dependenţă de obligativitatea realizării, controlul constituţionalităţii legilor poate fi obligatoriu şi facultativ. în cazul controlului obligatoriu, actul normativ este supus în mod idinspensalul controlului, de obicei celui anterior. Controlul facultativ se realizează numai la iniţiativa subiecţilor prevăzuţi de lege.

După formă controlul constituţionalităţii legilor poate li abstract şi concret. Controlul abstract presupune verificarea unui act normativ sau a unei norme juridice în afara vreunui caz concret (ex controlul prealabil). Controlul concret se realizează numai în urma unui proces judiciar concret pentru soluţionarea căruia trebuie să lîe aplicat un act normativ,constituţionalitatea căruia este suspecta Această formă de control este întotdeauna posterioară.

După volum controlul constituţionalităţii legilor poate li general şi particular. Controlul general cuprinde întregul ansamblu de relaţii sociale reglementate de constituţie, pe cînd controlul particular se răspîndeşte doar asupra unui cadru concret de relaţii

180

iiiunlc reglementate de către normele constituţionale (de ex.: dicplurile şi libertăţile cetăţenilor, organizarea administrativ-teritorială . li ).

După conţinut controlul constituţionalităţii legilor poate fi lui mul sau material. Controlul formal asigură verificarea condiţiilor i i«linţelor ce ţin de elaborarea şi adoptarea unui act normativ (este

i ompctent organul respectiv să adopte asemenea act, este respectată piocedura adoptării ş.a.). Controlul material se realizează asupra uiliţinutului actului normativ şi are drept scop verificarea

lormităţii acestui conţinut cu dispoziţiile constituţiei. Din punctul de vedere al acţiunii în timp, mai bine zis, al

ni inactivităţii, controlul constituţionalităţii legilor poate fi realizat în di mă forme. Prima formă, numită ex tune*, presupune că actul • t • .iinativ sau norma juridică determinate ca fiind neconâtituţionale sînt lip dte de forţa lor juridică din momentul intrării lor în vigoare sau din

ncntul intrării în vigoare a unei norme constituţionale cu care ele \ in in contradicţie.

Această formă de control dă naştere unor consecinţe grave (icstabilirea relaţiilor de pînă la adoptarea lor, compensarea daunelor aduse prin adoptarea lor etc.), deaceea de o răspîndire mai largă se bucură cea de a doua formă - ex nune.** Ex nune este controlul • onstituţionalităţii legilor în urma căruia hotărîrea, ce priveşte n< constituţionalitatea actului normativ sau a normei juridice, nu are lniţa retroactivă.

în funcţie de modul cum este înscris în Constituţie controlul i onstituţionalităţii legilor, poate fi un control implicit sau explicit. Suntem în faţa unu control explicit atunci cînd Constituţia îl prevede ui mod expres. în această situaţie, Constituţia poate numai să înscrie în

(lai eu începere de a tunci) . Expres ie fo los i t ă pent ru a indica că e fec te le unui act j u r i d i c se p roduc şi pentru trecut , î ncep înd cu un anumi t m o m e n t , i an este men ţ iona t .

' (lai încep înd de a c u m ) Expres ie fo los i t ă pentru a spec i f i ca că e fec te le unui act j u r i d i c se p roduc numai în vi i tor .

181

mod expres obligaţia verificării constituţionalităţii legilor sau poah pe lîngă aceasta, să indice şi organul competent şi eventual procedini de urmat. Controlul explicit îl întîlnim şi în alte ţări, aşa cum suni România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui conlu'l implicit atunci, cînd Constituţia nu-1 prevede în mod expres, din 1 I există implicit ca urmare a principiului legislaţiei.

In dependenţă de instanţa care porneşte procesul cont rolul constituţionalităţii legilor poate fi realizat la iniţiativa autorităţi/oi

publice şi controlul la iniţiativa particularilor. Controlul la iniţiativa autorităţilor publice este, esenţialnicntc.

un control "concentrat", "abstract" şi în principiu "a priori Concentrat sau centralizat, întrucît el aparţine, de regulă, unui singm organ, special şi specializat - Curtea Constituţională - şi abstract, III sensul că problema de conformitate a unei legi cu Constituţia se pune în afara oricărui litigiu preexistent, aflat în faţa instanţei judecătoreşti a priori - întrucît el se realizează asupra unei norme care nu a intrai încă în vigoare. Autorităţile care declanşează acest control suni in principiu, cele politice, şeful statului, camerele Parlamentului sau preşedinţiei acestora, minorităţile parlamentare, Guvernul sau Prim ministrul. Izolat se admite combinarea controlului abstract cu ccl concret (de exemplu în Spania).

Controlul la iniţiativa particularilor exprimă cu deplinătate a nemijlocit, vocaţia Curţii Constituţionale de a fi un instrument (le-protecţie a indivizilor faţă de legislativ, de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale . Beneficiarul acestui control nu este, în mod necesar, individual şi, cu atît mai puţin, cetaţeanul, ci sistemul democratic constituţional.

Un astfel de control îndeplineşte, în esenţă, trei funcţii: 1. De protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale; 2. De control constituţional şi totodată, un mod de legitimitate a

justiţiei; 3. Pedagogică, punînd Constituţia la judecata poporului şi

înlesnind acestuia afirmarea Constituţiei sale democratice.

182

VI.IV. A U T O R I T Ă Ţ I L E C O M P E T E N T E SĂ REALIZEZE C O N T R O L U L C O N S T I T U Ţ I O N A L I T Ă Ţ I I

L E G I L O R

Controlul constituţionalităţii legilor pune în faţa doctrinei Imidice, cît şi în fa ţa legislatorului, problema ce ţine atît de fo rma M di/arii acestui control, cît şi de stabilirea autorităţii competente să i iilicc constituţionalitatea legii.

Răspunsul la această problemă îl a f lăm în diverse opinii şi "lu|ii existente.

I recînd în revistă toate organele care ar putea efectua controlul • iinsiiluţionalităţii legilor, f rancezul J .F.Aubert a a juns la concluzia că

« ,1.1 irebuie încredinţat unui alt organ decît cel ce face legea, unui •ir m politic sau jud ic ia r . El arată că parlamentul nu poate realiza ii ,i control, pentru că elaborează legea şi nu am avea altceva decît

un autocontrol. Din aceleaşi considerente controlul nu poate fi realizat di nici una din cele două camere ale parlamentului bicameral . Nici • uipul electoral nu poate realiza acest control, f i indcă referendumul pn. de oportunitatea unei legi şi nu de constituţionalitatea ei. l •« ulivul, acolo unde are un drept de veto, ca în S.U.A., de exemplu, - bazează de obicei pe inoportunitate şi nu pe neconstituţionalitate. lulele federate în condiţia unui stat federal nu pot înlătura aplicarea

tm. i legi pe motiv de neconstituţionalitate, deoarece se a junge la Inegalitate între ele.16

Intr-o opinie se recunoaşte existenţa a trei feluri de control: 1) Control prin opinia publică; 2) Control politic; \) Control jurisdicţ ional1 7

Intr-o altă opinie se vorbeşte despre: I) Control politic;

18 .!) Control jurisdicţ ional . In slîrşit, menţ ionăm o altă clasificare, pe care o susţinem şi noi,

• < adorm căreia controlul constituţionalităţii legilor poate fi exercitat în inimioarele fo rme :

I Controlul exercitat prin opinia publică.

183

2. Controlul prin referendum. 3. Controlul printr-un organ politic. 4. Controlul printr-un organ jurisdicţional. 5. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. 1. Controlul prin opinia publică este un control elemenlai •»

reflectă reacţia opiniei publice în momentul violării unei prevedeţi constituţionale de către organele de stat cu ocazia adoptării unei u r.uli juridice. Avînd fundamentul ideologic în "teoria rezistenţei In opresiune", această formă de control al constituţionalităţii legiloi şi n găsit argumentarea juridică în acele constituţii, care au consai nit dreptul de insurecţie.* Astfel, Constituţia Franţei din 1793 în art t • prevedea că în caz de violare a drepturilor poporului din pniirn guvernanţilor "insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare parte dm popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă dintre datoiu" Revolta individuală şi colectivă devine, aşadar, sancţiunea legitima a inconstitualităţii.

Această formă de control este considerată de mulţi ca fiind primitivă, dcoarece presupune aplicarea violenţei, care face i a sancţiunea neconstituţionalităţii unei legi să f ie mai arbitrată doi 11 cazul de neconstituţionalitate.

Am putea menţiona că astăzi se întîlnesc şi autori care ga M M argumente în sprijinul acestei forme de control a constituţionalităţii legilor. Vorbind despre "efectul abrogator al insurecţiei populare", oi consideră că o revoluţie populară poate abroga chiar şi constituţia.

2. Controlul prin referendum. în literatura de specialitate MI consideră că această formă de control, practicată de unele state » a modalitate de asociere a poporului la procesul de elaborare a legilor, ar fi cea mai expresiv democratică, dacă nu s-ar solda cu următoarei' deficienţe:2 0

* Insurecţie - formă organizată de luptă armată avînd drept scop răsturnarea guvernului, înlăturarea unui regim politic, ori izgonirea de pe teritoriul naţional a unei armate ocupante. Spre deosebire de un complot, insurecţia se întemeiază pe sprijinul larg al maselor populare.

184

a) Consultarea poporului prin referendum se face mai ales în • oiisiderarea unor semnificaţii politice, iar neconstituţionalitatea este iii.ii mult o problemă de "tehnică juridică".

b) Organizarea referendumurilor devine practic imposibilă alunei cînd situaţiile de neconstituţionalitate sînt frecvente.

c) Referendumul este în stare să tărăgăneze rezolvarea » onflictului apărut între constituţie şi o lege ordinară.

3. Controlul printr-un organ politic. Se consideră că ideea mntrolului politic al constituţionalităţii legilor a fost enunţată de abalele Sieyes care, cu prilejul elaborării Constituţiei Franţei, numită < 'onstituţia anului III, a sugerat instituirea acelui "juriu constituţional" despre care am vorbit mai sus, un corp reprezentativ al naţiuniii, cu destinaţie de a judeca reclamaţiile contra oricăror devieri de la < onstituţie şi de a anula actele oricăror autorităţi publice prin care se

1 2 1 ' încalcă prevederile constituţionale.

Un asemenea sistem a fost pus în aplicare prin Constituţia hanceză din anul 1799 (Constituţia anului VIII), care prevedea < (instituirea unui organ politic - "Senatul conservator" (conservator în .ens de a "conserva" constituţia). Senatul era îndrituit să aprecieze

i onstituţionalitatea legilor după adoptarea ei de către legislativ şi pînă la promulgare.

Datorită faptului că Senatul putea fi sesizat numai de către împărat şi Tribunal, acest organ nu a anulat nici un act al lui Napoleon, deşi neconstituţionalitatea unora dintre ele era evidentă. Un asemenea Senat a fost creat şi de Constituţia franceză din 14 ianuarie IK.V2, membrii lui fiind numiţi de împărat pe viaţă. Dar şi acest organ n a fost în stare să asigure un control efectiv al constituţionalităţii legilor."2

Această formă de control a constituţionalităţii legilor a fost iet cpţionată de marea majoritate a statelor socialiste şi se caracteriza pi III următoarele trăsături:

- acest control aparţinea în exclusivitate parlamentului; • controlul era efectuat la sesizare sau din oficiu; - controlul se extindea asupra tuturor actelor normative;

185

- controlul "funcţiona" în faza de proiect a actului normali\ l după adoptarea acestuia.

Experienţa istorică ne dovedeşte ineficacitatea controlului puhii. ca procedură de control a constituţionalităţii legilor.

4. Controlul printr-un organ jurisdicţional. Este o forinft d. control a constituţionalităţii legilor mult mai eficientă decît conliulnl printr-un organ politic. Acest control este încredinţat sau umil ansamblu de organe judecătoreşti sau unui singur organ jurişti ic pomii care se află în vîrful ierarhiei instanţelor judecătoreşti .

In literatura de specialitate primul caz este numit sistem di Iu/ i se limitează la un litigiu prezent, iar deciziile adoptate în cadrul sau • bucură numai de o autoritate relativă, provocînd efecte inter pai li i care pot fi extinse prin modalitatea precedentului judiciar. Acrul sistem este răspîndit în S.U.A., Canada, Japonia, Argentina, Venezuela, Grecia etc.

Cazul al doilea a căpătat titlul de "sistem concentrai", tai deciziile adoptate în cadrul său produc de regulă efecte erga omues 1

Sistemul difuz diferă de sistemul concentrat după modalitatea de declanşare a controlului constituţionalităţii.

In sistemul difuz controlul este iniţiat pe cale de excepţie, iai iu sistemul concentrat, pe cale de acţiune.

Graţie faptului că anume pe continentul american s-a realizai pentru prima dată această formă de control a constituţionalii ap i legilor, se întîlneşte şi sub titlul de "model american" de control a constituţionalităţii legilor.

Începînd cu procesul Marburi v. Madison, Curtea Supremă din SUA obţine dreptul de a face să prevaleze o normă constituţionala tu prilejul unui litigiu între această normă şi o normă obişnuită. Astfel Curtea Supremă a SUA se preocupă esenţialmente de aspcelul constituţionalităţii prevederilor legale aplicate sau implicate în cauza

judecată , situaţie numită "judicial review", ceea ce înseamnă verificarea constituţionalităţii.24

Controlul constituţionalităţii realizat de Curtea Suprema americană poate fi declanşat prin trei procedee principale:

186

n )lexcepţia inconstituţionalităţii. Este singura formă de control a niuţionalităţii posibile, începînd cu momentul unde Constituţia nu

pi i vede expresiv controlul incident, ridicat cu ocazia unui litigiu K'i i inl în faţa unui tribunal ordinar, în caz că o parte surprinde lin mr.lituţionalitatea legii sau a actului administrativ care pretinde de i 11 aplicată.

b in jonc ţ iunea . Este vorba de o procedură care permite tuturor i'.nunelor care estimează că o lege contrară intereselor sale este

• miliară Constituţiei, de a cere unui judecător, chiar înainte ca să mi' nţioneze să o aplice, de a delivra funcţionarilor împuterniciţi, în \ II lulea puterilor sale de echitate, o injoncţiune de a nu aplica această l< r< în sens invers, această procedură caută să obţină de la pidi ea torul care conduce procesul să emită hotărîri care ţin de • I' i I ara rea neconstituţionalităţii unei legi.

c).ludecarea declaratorie. Se consideră drept cea mai recentă, cea in.II perfecţionată şi cea mai directă procedură prin care o persoană li/u a sau juridică adresează unui judecător constituţional un fel de • mi'.ultaţie juridică relativă la validarea unei legi a cărei dificultate • ie evidentă.

Deşi controlul printr-un organ jurisdicţional este considerat cel inai elicient,25 el este supus unor observaţii critice şi anume:26

judecătorii pot fi tentaţi să "alunece" de la aprecierea juridică a • •pere i legislative la aprecierea ei politică;

procedeul jurisdicţional poate deveni o armă a puterii executive pentru "reglarea" unor divergenţe cu puterea legislativă sau un ui'.irument al puterii judecătoreşti în raporturile ei cu celelalte două puteri;

organele judecătoreşti devin, involuntar, o ramură a puterii legislative sau chiar o autoritate.

5. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Această Im iun de control a constituţionalităţii legilor rămîne a fi controversată, unii specialişti în materie caracterizîndu-1 fie ca un organ politic, fie ca un organ jurisdicţional, f ie un organ mixt (politic şi jurisdicţional).27

187

Indiferent de caracterul discuţiilor purtate în jurul acestei foi MM de verificare a constituţionalităţii legilor, în sprijinul acestui sistem • înaintează următoarele argumente:

- el eliberează instituţiile jurisdicţionale obişnuite de competenţii de a verifica, în litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legi li w

- în cadrul acestui sistem confirmarea conformităţii legii < u constituţia este opozabilă tuturor, producînd un efect mult mul satisfăcător decît autoritatea unei decizii judiciare;

- sistemul presupune un cadru strict în care se reali/cn/n controlul contituţionalităţii legilor care diminuează considciabil insecuritatea juridică.

După cum am menţionat mai sus, primul organ de acest gen ,t fost Tribunalul constituţional cehoslovac, înfiinţat prin Legea din februarie 1920, inspirată de o lege similară adoptată în Austria la ' ianuarie 1919. Legea consacra că această instanţă "unică, speciali/.ii i şi centralizată", constituită din 7 judecători , era competentă să veri Iu • constituţionalitatea legilor adoptate de către Parlament sau de eain Comitetul permanent al acestuia în perioada dintre sesiuni. Hotaririh acestui tribunal constituţional privind neconstituţionalitatea legi Im supuse controlului aveau efecte ergo omnis.

Evenimentul de cea mai mare importanţă în ce priveşti af irmarea controlului constituţionalităţii legilor printr-un organ unu special şi specializat, însă, este crearea Curţii de Justiţie Constituţională din Austria în conformitate cu prevederile art. 140 dm Constituţia Austriei, adoptată la 1 octombrie 1920.

Exemplul Austriei a fost urmat de Spania prin crearea unei ( uiţi Constituţionale în anul 1931. Activitatea acestui organ este suspendai a la sfîrşitul anilor 30 şi, numai începînd cu anul 1945, îşi preia activitatea.

Această formă de control se răspîndeşte cu rapiditate după ei 1 de-al doilea război mondial, prin crearea Curţii Constituţionale III Italia (1949) şi Germania federală (1949), Consiliul Constituţional in Franţa (1958) şi Turcia (1961). în anul 1978, cînd acest model e\t« reacceptat în Spania, controlul printr-un organ unic, special a specializat capătă titlul de "model european". Este momentul emd

188

im < pc aşa-numitul "val al anilor "80" prin recepţionarea acestui model" de către Portugalia (1982), Belgia (1983), Polonia (1985),

i IUI MI ia (1989). Puţin mai tîrziu sînt instituite curţi constituţionale în'; 1 lualcmala, Ecuador, Chile, Peru, Columbia, Bolivia, Paraguay, Siria, I fi|>i. Kuweit, Camerun, Tailanda, Coreea de Sud, Andora, ; I n hlrnstein, în aproape toate statele ex-socialiste din Europa, inclusiv Mongolia, şi, practic, toate republicile ex- socialiste.

I ,a etapa actuală "modelul european" de control al liluţionalităţii legilor se prezintă în mai multe variante, în

d. prudenţă de următoarele criterii: a) Din punct de vedere al structurii: - 9 membri în Franţa, România; - 12 membri în Spania; - 14 membri în Austria; - 15 membri în Italia; - 16 membri în Germania. b) După durata mandatului: - 9 ani în Franţa, Spania, Italia, România; 12 ani în Germania,

A u s t r i a .

c) După modul de desemnare: de Parlament (Germania); de Preşedintele statului şi preşedinţii adunărilor parlamentare

(han ţa , România). d) Din punct de vedere a procedurii de sesizare a acestui organ sînt

distinse: organe care efectuează controlul preventiv al constituţionalităţii

legilor (acest control intervine în mod obligatoriu înainte de pioinulgarea legii şi, de regulă, el nu mai poate fi declanşat după perfectarea legii). Controlul preventiv este întîlnit în Franţa, iar cu uncie particulrităţi în Italia şi Spania.

organe care efectuează controlul posterior adoptării legilor. Controlul posterior, la rîndul său, poate fi realizat în două forme: - direct, de către particulari, cînd aceştia îşi consideră lezate

diepturile fundamentale (Germania) sau şi de organele de stat, dacă există conflict de competenţă între diferite autorităţi publice

189

(Germania, Italia, Spania); -indirect, de către instanţele judiciare, care în litigiile ce U I M I I N / F T

să se rezolve, sînt obligate să aştepte pînă cînd organul speci;ili/Mi i|t* control al constituţionalităţii se pronunţă asupra validităţii I- cu litigioase (Italia, Germania, Spania). Specialiştii în materie cou,i'l< N că acest control posterior adoptării legilor este "veritabilul conlml ul constituţionalităţii legilor",28 iar cel mai original şi mai eficace niod« I este recunoscut modelul francez.2 9

e) Din punct de vedere a perioadei istorice de instiluiu i afirmare, aceste organe se împart în organe de control constituţionalităţii legilor "de model european" din prima generaţii din generaţia a doua.

NOTE:

1. I .Muraru , Drep t cons t i tu ţ ional şi instituţii pol i t ice, Bucureş t i , I pag .73 .

2. L .De leanu , Sanc ţ iunea supremaţ ie i const i tuţ ie i , în rev. Dreptul Ni ' - 8 , 1991, pag. 21 - 2 3 .

3. I. Muraru , Drep t cons t i tu ţ ional şi instituţii poli t ice, Bucureş t i , l(>''l pag. 25 -26

4. KocTHTyuuoHHoe (rocy,aapcTBeHHoe) npaBO 3apy6e>KHbix crpau M 1996, pag .75

5. KoHCTHTyuuoHHoe (rocyaapcTBeHHoe) npaBO 3apy6e>KHbix < ipan M., 1996, pag. 72

6. Jean Beaute , Un grande ju r i s t e anglais : Sir E d w a r d Coke (I v. ' 1634); ses idees po l i t iques et cons t i tu t ionnel les , Paris , PIUIFI, 1975, pag /(<

7. Ib idem 8. Chr is t ian Starck, La Cons t i tu t ion . Cadre et m e s u r e du droit, P.ui

E c o n o m i c a , P U A M , 1994, pag. 9. Chr. Stare, op. cit., pag. 13. 10. M. K a m m e n , The Origins of Amer i can Const i tu t ion A

d o c u m e n t a r y his tory, Pengu in Books , London , 1987, pag. 12-13. 11. The S u p r e m e Cour t and the Const i tu t ion , Ed. Stanley Kutlcr , Nc\\

York, 1984, pag. 25-30 . 12. J e a n - D e n i s Bredin , Sieyes, La ele de la Revo lu t ion f r a n c a i s e . Pair .

Ed. Fal lo is , 1988, pag. 513.

190

13. L. D u g u i t , Les t r a n s f o r m a t i o n s du dro i t pub l i c , Par i s , A. Co l in , i u n , p a g . 9 1 - 9 6 .

14. S. P e y r o u - P i s t o u l e y , La C o u r c o n s t i t u t i o n n e l l e e t le c o n t r o l e de la 11 lus l i lu t ionna l i t e en A u t r i c h e , Par i s , E c o n o m i c a , 1993, pag . 26

15. S. P e y r o u - P i s t o u l e y , op. cit . , pag . 29 10. Jean - F r a n c a i s A u b e r t , T r a i f de dro i t c o n s t i t u t i o n n e l , vol . I ,

I d i t ions ides et C a l e n d e s , N e u c h a t e l , 1967, p a g . 2 7 . 17. M a r c e l P re lo t , J ean B o u l o u i s , I n s t i t u t i ons p o l i t i q u e s e t d ro i t

• n i r . t i t u t ionne l , 6 - e m e ed i t ion , Da l loz , Par i s , 1975, p a g . 2 1 9 . 18. I . M u r a r u , op .c i t . , p a g . 8 0 . 19. E . F o c ş e n e a n u , I s tor ia c o n s t i t u ţ i o n a l ă a R o m â n i e i , 1859 - 1991, Edi t .

I h u n a n i t a s , B u c u r e ş t i , 1992, p a g . 1 7 2 .

20 . I . D e l e a n u , op .c i t . , p a g . 151. 21 . G . B u r d e a u , D r o i t c o n s t i t u t i o n n e l , 2 1 - e ed., 1988, p a g . 9 7 . 22. G . B u r d e a u , op.c i t . , p a g . 9 7 . 23. I . D e l e a n u , op .c i t . , pag. 152 - 153 24. M. R e b r e a n u , S U A , D e m o c r a ţ i e , C o n s t i t u ţ i e , B u c u r e ş t i , 1991, pag .

218 25. M . P r i l a t , J . B o u l o u i s , op .c i t . , p a g . 2 2 1 . 26 . I . D e l e a n u , op .c i t . , p a g . 153. 27. KoHCTHTyuuoHHoe (rocyaapcTBeHHoe) npaBO 3apy6e>KHbix CTpaH,

M , 1996, pag. 8 2 - 8 3 2 8 . M u r a r u , op .c i t . , p a g . 8 6 . 2 9 . I . D e l e a n u , op .c i t . , p a g . 154.

191

2. Perioada interbelică, care cuprinde Constituţiile României dm anii 1923 şi 1938.

3. Constituţiile socialiste (1925, 1938, 1941,1978). 4. Constituţia Republicii Moldova din 1994. Dar nici această etapizare nu merge mai departe decît »• n

precedentă, deoarece nu este întemeiată pe anumite argumente mu mult sau mai puţin judicioase.

Trebuie să ne convingem că istoricul Constituţiei Republi» u Moldova are o cronologie mult mai matură, decît cea propusă de i atu autorii nominalizaţi. în viziunea acestor autori, dezvollnn .i constituţională a Republicii Moldova începe, într-un caz, cu adoptai« i Manifestului Guvernului muncitoresc-ţărănesc-provizoriu al KSS Basarabene, iar apoi a Constituţiei RASS Moldoveneşti dc la ' t aprilie 1925, iar în alt caz, cu adoptarea Regulamentelor organu e (1831-1832). Aceste afirmaţii nu rezistă la nici o critică, dat luud faptul că, în primul rînd, Constituţia de la 23 aprilie 1925 este izvoi itf dintr-o simplă operă de traducere a Constituţiei RSSU şi URSS ; iai iu al doilea rînd, ea nu are nici o legătură cu trecutul nostru propriu şi iu prezintă nici o elaborare particulară nouă.

Referitor la Regulamentele organice, putem menţiona i a Republica Moldova nu a făcut parte din teritoriile reglementate d. aceste acte normative.

Drept rezultat, investigarea problemei dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova necesită să fie realizată în legătură organica cu problema constituirii formaţiunii statale - Republica Moldova. Adu n pînă a trece la dezbaterea procesului dezvoltării constituţionale i statului nostru, trebuie să cercetăm procesul istoric de formare .i statalităţii moldoveneşti (aşa cum este înţeleasă statalitatea Reptibln u Moldova la etapa actuală).

Problema dezvoltării constituţionale a Republicii Moldova trebuie să fie prezentată nu prin izolarea de alte procese şi fenomen, istorice, ci într-o interdependenţă reciprocă, luîndu-se în consideraţi' legităţile şi etapele istorice ale dezvoltării statului nostru. Investigat ib realizate în această direcţie trebuie să fie subordonate aniunitoi legităţi, cum ar fi următoarele: evidenţierea legităţilor apariţiei ,.i

194

• li /voltării Constituţiei ca lege fundamentală a statului; tratarea i 11 • i k a a Constituţiei cu evidenţierea modificărilor, completărilor şi IM .Murilor noi apărute în dezvoltarea ei.

III opinia noastră, dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova este un fenomen legat indisolubil de procesul de formare <» i om unităţii lingvistice, teritoriale şi psihologice, constituită într-«» unitate economică şi culturală, iar mai apoi statală, cunoscută iiiin/i de comunitatea internaţională drept Republica Moldova.

în această ordine de idei, considerăm că constituţionalismul în l'' publica Moldova a cunoscut următoarele etape:

1. Etapa incipientă, care începe cu primele reglementări, ce pot fi plusate în categoria izvoarelor de drept constituţional, şi pînă la 1812.

2. Constituţionalismul din Basarabia în componenţa Imperiului Nun (1812-1917).

Etapa consolidării constituţionalismului (1917 - 1940) a) Constituţionalismul în Basarabia - parte componentă a

l 'muaniei (1918- 1940). b) Constituţionalismul în RASSM (1924 - 1940). 4. Etapa constituţionalismului în RSSM (1940-1989) 5. Etapa contemporană a constituţionalismului în Republica

Moldova .

VII. II. ETAPA INCIPIENTĂ A C O N S T I T U Ţ I O N A L I S M U L U I ÎN REPUBLICA M O L D O V A

în continuare vom încerca să aducem unele argumente pentru a dovedi că, în trecutul nostru, nu numai că am avut idei constituţionale, «.i acestea au fost aplicate de către înaintaşii neamului nostru, dar că a • \istat şi o dezvoltare constituţională, care nu poate fi ignorată.

Este greu de dovedit faptul, că la început a existat o idee • onstituţională bine determinată nu numai la noi, ci şi în restul I mopei. în această perioadă, ideea constituţionalismului ar trebui i uniată în relaţiile dintre popor şi stăpînitorul lui, în regulile privitoare In succesiunea în Scaunul Domnesc, căci aceste relaţii alcătuiesc

195

cuprinsul unei Constituţii, care nu este altceva, decît rezultatul activităţii creatoare a vechiului drept obişnuielnic, nescris, a obiceiului pămîntului.

Un sprijin considerabil în această activitate de cercetare ne pol servi operele cronicarilor, care nu numai că oglindesc diverse aspecte din trecutul ţării noastre, dar şi pomenesc numele unor oameni iluştri

în perioada constituirii statelor române, funcţ ia şefului statului Domnia, era ereditară în fiecare din ele. Astfel, Dimitrie Cantemii relatează în lucrarea sa "Descrierea Moldovei", că succesiunea în Scaunul Domnesc era, la început, eriditară şi numai cînd toată familia domnească dispărea, neexzistînd nici un descedent al acesteia, putea să se petreacă alegerea domnitorului.4 Aşadar, graţie obiceiului pămîntului, sistemul ereditar este transformat consecutiv în sistemul electiv-ereditar. Fiind reglementat de normele obişnuielnice ( obiceiul pămîntului), sistemul electiv ereditar era guvernat de anumite reguli, şi anume:

a) Scaunul domnesc se transmitea prin succesiune numai în cadrul familiei (dinastiei) domneşti, în linie descendentă directă celui mai în vîrstă copil de gen masculin;

b) Pretendentul la tron, pe lîngă apartenenţa la familia Domnească, nu trebuia să fie "însemnat ", adică să nu fie schilod, beteag, sau cu cicatrice, semne care nu-i permiteau accesul la tron. Din aceste considerente, concurenţii la Scaunul Domnesc, care erau învinşi şi nu reuşeau să ocupe funcţia rîvnită, erau crestaţi la nas pentru a se evita eventualele comploturi sau lovituri de stat. De menţionat, că referitor la ultima regulă, au existat şi excepţii, domnitori devenind chiar şi persoane infirme, fapt ce se datora calităţilor deosebit de puternice ale acestora. (Bogdan cel Orb, Petru Şchiopul);

c) Scaunul Domnesc putea fi revendicat de către fiii legitimi şi nelegitimi ai domnitorului;

d) Pentru descedenţii direcţi nu exista nici o preferinţă, datorită cărui fapt feciorii şi fraţii Domnitorului aveau drepturi succesorale egale, rămînînd ca cel mai merituos să fie determinat prin alegeri.

196

i') Alegerea domnitorului era organizată cu participarea boierilor • nic reprezentau Ţara". Tradiţional, era ales succesorul desemnat de i alic domnitor încă în timpul vieţii.

I") Dacă în timpul vieţii domnitorului nu se recomanda în mod • > cs succesorul la Scaunul Domnesc, boierii şi reprezentanţii • lei ului (mitropolitul, episcopii) acordau tronul prin alegeri unuia din In fraţi sau altor rude "de os domnesc".

Iu această ordine de idei, marele istoric Nicolae Iorga precizează i .1 d a t i n a alegerii Domnului de către popor, prin plebiscit, care niliircşte alegerea făcută de boieri şi de reprezentanţii Bisericii, este liavcche pe acest pămînt".5

In cronica lui Grigore Ureche se spune că domnia în Moldova a început întîi foarte modest, ca o "căpitănie". Reproducînd cunoscuta legendă a "descălecării", Ureche susţine că primul domn al Moldovei •i Ibst ales şi pus " mai mare şi purtător de grijă", predecesorii lui fiind toţi din os domnesc, din dinastia veche".6

în aceeaşi cronică se menţionează şi alte cazuri de alegere a domnitorilor în Moldova, în care boierii, reprezentanţii clerului şi poporul (Ţara) aveau un rol decisiv.

Astfel îşi închipuie cronicarul aşezarea în scaunul domniei a lui Ştefan cel Mare: "Ştefan Vodă strînsau boierii, şi mai mari şi mai III ici, şi altă curte măruntă, împreună cu Teoctist Mitropolitul şi cu mulţi călugări, la locul ce se cheamă Dreptate, şi i-au întrebatu pre toţi: iestele cu voie tuturor să fie Domnului cu toţii au strigat într-un glas : în mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! şi, deci, cu toţii l-au ridicat Domn, şi l-au pomăzuit spre Domnie, Mitropolitul Teoctist şi de acelea luă Ştefan Vodă steagul Ţării Moldovei şi se duse la Scaunul Sucevei".

Iată cum ne relatează Grigore Ureche despre urcarea la tron a lui Bogdan Vodă - urmaşul lui Ştefan cel Mare: " după moartea lui Ştefan Vodă, cu voia tuturor locuitorilor ţării au stătut domnu fiul său Bogdan Vodă".8

După moartea lui Ştefan cel Tînăr, fiul lui Bogdan, "boierii şi | ara după moartea lui Ştefan cel Tînăr, s-au strîns şi s-au sfătuit pre

cine vor alege să puie domn, că pre obiceiul ţării nu se cădea altuia

197

domnia ţării fără cărule nu vrea fi sămînţă de domnu, cu toţii l-au ridicat domn pe Rareş".9

Cele relatate mai sus, ne permit să tragem concluzia că domnitorul era ales prin concursul poporului, deoarece adunarea populară sau Marele Sfat era alcătuit din boieri mari şi mici din ţoala ţara, ultimii fiind "ceva mai mult decît fruntaşul ţăran al satului".10

Aceste exemple ne vorbesc despre existenţa unei Constituţii nescrise în care se aflau şi elemente populare, Constituţie care dădea Marelui Sfat al Ţării dreptul ţării de alegere a domnitorului, dreptul de hotărîre în politica externă şi dreptul de a restabili vechiurile obiceiun sau de a le înnoi.

Istoria ne pune la dispoziţie şi acte normative scrise, avînd o valoare constituţională. Este vorba de Constituţia din 7 februarie 1740 a lui Constantin Mavrocordat (a domnit de şase ori în Ţaia Românească şi de patru ori în Moldova), care a fost adoptată şi în Moldova în perioada domniei acestuia (1741-1743). Această lege fundamentală este tradusă de francezul Flacpat, sub titlul de constituţie, şi publicată în revista, "Mercure de France".11

Spre sfîrşitul secolului al XVIl-lea, începutul sec. al XVII 1-lea. sub influenţa liberalismului francez, în Moldova încep a fi întreprinse tentative de a contura o nouă organizare politică şi constituţională a statului. Este vorba, printre altele, şi de "scrisoarea anonimă" din anul 1804, în perioada de domnie a lui Alexandru Moruzi. Aceasta fiind "opera" micii boierimi, avea un conţinut îndreptat împotriva privilegiilor marilor boieri şi era însoţită de cereri de reformă şi ameninţări de răscoală.12

VII. III. C O N S T I T U Ţ I O N A L I S M U L ÎN BASARABIA, PARTE C O M P O N E N T Ă A IMPERIULUI RUS (1812-1917)

Prin semnarea la 16 mai 1812 a actului de cesiune de către reprezentanţii Porţii şi ai Rusiei, Principatul Moldovei fu sfîşiat şi, drept urmare, o parte a lui - o bună parte din teritoriul actual al

198

i • imhlicii Moldova - a fost aruncat într-un nou jug colonizator, fiind lip ii dc posibilitatea dezvoltării economice şi politice independente.

Teritoriul dintre Nistru şi Prut, cedat Rusiei, cuprindea o Mipiafaţă de 45.630 kilometri pătraţi (de remarcat că teritoriul ocupat di inşi era cu 7400 kilometri pătraţi mai mare decît cel ce rămăsese MIB I II muirea domnului Moldovei).1 3 Ruşii numiră noua lor provincie li i -nabia, păstrînd în mod provizoriu vechea împărţire în 12 ţinuturi illotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Tighina, Cetatea-Albă, • lnlia, Ismail, Greceni şi Codru) şi chiar vechea stemă a Moldovei , MI pul de bour cu stele între coarne.

Basarabia fu pusă sub supraveghere specială din partea p< i soanelor confidente ale împăratului rus, provincia primind la im eput o administraţie specială, autonomă. Prima lege în privinţa Mn .arabiei a fost aprobată de împărat la 2 august 1812, purtînd titlul hiIiiuţarea administraţiei provizorii în oblastea Basarabiei".

Potrivit acestei legi, conducerea Basarabiei era încredinţată unui l 'uvern provizoriu", constituit din două departamente. In competenţa . lui dintîi departament administrativ-cultural intrau: legile, afacerile

irligioase, executarea hotărîrilor judecătoreşt i , poliţia şi învăţămîntul. I >r competenţa celui de-al doilea departament - economico-f inanciar -piu au: statistica, drepturile şi obligaţiile populaţiei, veniturile, vămile, industria şi comerţul. Activitatea ambelor departamente şi, în genere idininistrarea provinciei, era subordonată unui guvernator civil.

Guvernatorul putea contacta direct cu şefii guvernelor vecine, cu domnii Moldovei şi Munteniei în toate problemele ce ţineau de competenţa sa. El era supus numai şefului suprem al armatelor de la I >unăre.

I ,egea păstra vechea orînduire administrativ-teritorială. Lucrările de secretariat erau îndeplinite în limba rusă şi moldovenească.

Analizînd prima lege rusească în Basarabia, putem observa că piivcrnul rus a păstrat unele momente existente aici mai înainte: puvernul provinciei cu departamentele lui, constituite din consilieri (moşierii băştinaşi sau ruşi), aminteşte divanul moldovenesc, iar ispravnicii din provincii aveau funcţi i le anterioare ale ispravnicilor din Moldova.

199

Acest regim privilegiat suferi, curînd, modificări radii ak< Ştirbirile începură cu revocarea guvernatorului civil Scarlat Slurd/a l încredinţarea atribuţiilor sale generalului-maior Harting, care minim a în mîinile sale atît autoritatea militară, cît şi pe cea civilă. Instalindu • în funcţ ie , Harting devine un adversar hotărît al deosebii dm provinciale ale Basarabiei şi începe a propaga introducerea legiloi m -în provincie. La iniţiativa sa, se întocmeşte un proiect de re li unui administrativă a Basarabiei, cu tendinţe de unificare pripită a •!• eliminare a elementelor băştinaşe de la administrarea trebuiil.-i publice.14

Mitropolitul Gavriil Bănulescu, influenţat şi susţinui di boierimea locală, se opune cu fermitate tendinţelor autocrale a Ir generalului Harting, pe care le găseau dăunătoare ţării. Mai bine dr I ani a durat lupta mitropolitului basarabean împotriva aer.im samavolnicii, demonstrînd prin toate metodele posibile că orînduiim internă proprie provinciei este cea mai potrivită. Drept dovada m serveşte şi conţinutul unei scrisori adresate ţarului rus de nobilimea din Basarabia: "Din cea mai adîncă antichitate, poporul moldovene .» ca pogorîtor al vechilor colonişti romani aşezaţi în Dacia, s-a cîrnuui de legiuirile sale autonome, moştenite de la străbunii săi. Mai tir/iu Moldova intrînd sub dependenţa împăraţilor bizantini şi romani dm Constantinopol, aceştia fie ei creştini sau mahomedani, au la .al neatinse legiuirile, aşezămintele şi obiceiurile băştinaşe. Divanul Moldovei şi acum are încă manualul de legi, codicele lui Justinian, »x< lîngă care mai aplică legile şi rînduielile pravilniceşti alcătuite şi dale de Domnitorii Moldovei".1 5

Ţarul, care tindea spre consolidarea stărilor din noua provincie şi formarea unui centru de ademenire pentru conaţionalii de peste Prul. găsi că concentrarea puterii militare şi civile în aceeaşi mînă ai li contrară dorinţelor populaţiei băştinaşe, şi decide să restabilească vechea stare de lucruri. Din ordinul lui se instituie o comisie care avea însărcinarea de a elabora un nou statut pentru Basarabia. Finali/nul lucrările de organizare a Moldovei "ruseşti", comisia a elaborat un statut care poate fi numit şi Regulament organic, pentru noua orînduire

200

mlministrativă a Basarabiei, promulgat sub titlul "Aşezămîntul mpanizării oblastei Basarabiei".16

Pentru promulgarea acestui "aşezămînt" de drept public ţarul piseşte de cuviinţă să vină personal la Chişinău. în rescriptul său autograf din Chişinău, pe care îl adresă la 29 aprilie 1818, ţarul arată • i "aşezămîntul" s-a alcătuit "din curată inimă şi dorinţa locuitorilor oblastei Basarabene". "Oblastea Basarabiei - zicea ţarul - îşi păzeşte a •.a închegare de norod pentru aceea în tot primeşte şi osebit chip de i umilire. Dar scopul meu este plecat nu spre aceia, ca acest fară de măsură bine şi toate cele ce curg din aceasta, să f ie cu deosebire numai a vre-unei stări de a locuitorilor, ci toţi trebuie să aibă la aceasta împărtăşire într-o dreaptă măsură". Astfel, credea el, s-ar putea înfăptui "ideea emancipării unui popor aliat de sub jugul duşmanului i omun". Rămîne să susţinem teza că termenul "emancipare" nu presupune nicidecum răpirea, la încheierea păcii, a mai bine de plinătate din ţara unui popor aliat.

"Aşezămîntul" introduce unele modificări în orînduirea teritorial-administrativă a Basarabiei. Teritoriul ei fu împărţit în 6 ţinuturi şi anume: ţinutul Hotinului, cu capitala Hotin, ţinutul Iaşi cu capitala Bălţi, ţinutul Orhei cu capitala Chişinău şi ţinuturile Bender, Akkerman şi Izmail, toate trei avînd capitala cu acelaşi nume.

în f iecare ţinut, pe lîngă ispravnicul zemstvial, s-a creat cîte o isprăvnicie zemstvială, compusă din preşedinte - ispravnicul zemstvial, şi 4 asesori sau comisari aleşi de nobilime şi confirmaţi de către guvernatorul general. Fiecare ţinut era împărţit în ocoale cu cîte un ocolaş în frunte. Atît ocolaşii, cît şi vornicii (ultimii se aflau în fruntea satelor) erau numiţi de către ispravnic "cu primirea obştilor şi din însuşi locuitorii ce vor fi statornici şi vor avea în ţinut averea lor".

în oraşe au fost înfiinţate Dume orăşeneşti şi direcţii de bresle, după modelul rusesc.

Aşezămîntul prevedea crearea unui organ reprezentativ - Sfatul Suprem (în unele izvoare se întîlneşte sub titlul de înaltul Sfat).

Din punct de vedere organizaţional, Sfatul Suprem ("Verhovnîi Sovet") era format din 11 membri: Preşedintele, patru membri ai guvernului provincial (guvernatorul civil, viceguvernatorul,

201

Preşedintele Tribunalului penal şi Preşedintele Tribunalului eivd) şl şase deputaţi, aleşi de nobilime pe un termen de trei ani, cu condiţi • confirmării lor de către guvernatorul general. în cadrul acestui deputaţi trebuia să fie şi mareşalul provincial al nobilimii. Pre/enia componenţă a Sfatului Suprem asigura preponderenţa membriloi .di . i asupra celor de drept.

Sfatul era învestit cu atribuţii vaste în domeniul administraţii ! sl judecăţi i . Astfel, Sfatul Suprem se ocupa de toate chestiuni!' administrative, economice, financiare. El judeca cauzele penale *i civile, cauzele legate de hotărnicia moşiilor în calitate de ultima instanţă de apel.

Referi tor la funcţ ia legislativă a Sfatului, în literatura de specialitate sînt exprimate mai multe opinii. Astfel, unii autori atribuie acestui organ şi funcţii legislative,17 alţii, dimpotrivă, susţin că Slatul nu avea dreptul de legiferare şi nici dreptul de iniţiativă legislativa 1

Limbajul arhaic al textului "Aşezămîntului organizării oblastei Basarabia" nu ne permite să aderăm la vreo opinie din cele amintite mai sus, problema rămînînd a fi deschisă pînă vor fi găsite oarccaie dovezi, legi adoptate de Sfat (dacă ultimele există, desigur).

Compus în majori tatea sa din reprezentanţii boierimii băştinaşe, Sfatul Suprem avea la acea perioadă, cam aceleaşi atribuţii, ca şi divanurile domneşti din Iaşi şi Bucureşti.

Hotărîrile Sfatului erau adoptate cu majoritatea voturilor (cu un cvorum nu mai puţin de 6 membri prezenţi). Hotărîrile lui nu puteau li atacate şi se executau imediat. Persoanele nesatisfacute de hotărîn puteau să se adreseze Consiliului de Stat al Rusiei, cu o plîngcre înaintată prin intermediul Ministrului Justiţiei sau prin intermediul Procurorului general.

Conform "Aşezămîntului ", puterea executivă era realizată de către guvernatorul civil al provinciei, care se subordona guvernatorului general al Podoliei (militar) şi de către Guvernul provincial.

în componenţa Guvernului intrau: guvernatorul civil al provinciei, viceguvernatorul, 4 consilieri, administratorul financiar al provinciei şi 2 asesori. Din aceşti membri, doi consilieri şi un asesor

202

%e alegeau de nobilimea băştinaşă pe un termen de trei ani, iar restul erau numiţi de împăratul rus.

Guvernul provincial era constituit din două departamente. Unul din departamente, condus de către guvernatorul civil, în

.ubordinea căruia se aflau doi consilieri şi doi asesori, asigura administrarea generală a provinciei.

Cel de-al doilea departament, în f runte cu viceguvernatorul, asistat de doi consilieri, exercita atribuţii cu caracter economic şi f inanciar .

Departamentele îşi realizau competenţa în mod individual, cu • xcepţia problemelor de importanţă deosebită, care se examinau numai în şedinţa comună a Guvernului provincial .

Organele judiciare în Basarabia erau tribunalele penale şi civile, ludecînd în apel, ele aveau, ca primă instanţă, tribunalele ţinutale, constituite dintr-un judecător şi doi asesori. Tribunalul penal se constituia din preşedinte, trei consilieri şi a un asesor. Tribunalul civil era compus din preşedinte şi patru consilieri. Din aceste persoane se numeau de către coroană numai preşedinţii tribunalelor pena! şi civil ,.i cîte un consilier în fiecare tribunal. Restul membrilor, inclusiv cei din tribunalele ţinutale, erau aleşi de nobilime pe un termen de trei ani, cu aprobarea lor de către guvernatorul general.

Hotărîrile tribunalelor penale şi civile puteau fi atacate în Sfatul Suprem.

Tribunalul penal delibera şi judeca, călăuzindu-se după legile uiseşti, iar tribunalele civile - de "legiuirile şi obiceiurile Moldovei".

Referitor la modul de utilizare a limbii băştinaşilor, Aşezămîntul " determina că în activitatea Sfatului Suprem puteau fi

utilizate atît limba rusă, cît şi cea moldovenească, cu respectarea următoarelor condiţii:

1). în chestiunile cu interes direct pentru stat (fiscale, penale ele.), lucrările se efectuau în rusă şi moldovenească în baza legiuirilor Imperiului Rus, cu păstrarea "legiuirilor pămîntului", în privinţa apărării proprietăţii private;

203

2). Litigiile între persoane fizice şi cele legate dc ho lui. I. moşiilor se examinau numai în limba moldovenească şi se judecau m baza legilor şi obiceiurilor moldoveneşti.

In Guvernul provincial, şedinţele şi lucrările de secretiin.il faceau în limba rusă şi moldovenească, după necesitate.

Anunţurile, ordinile şi publicaţiile oficiale se editau în varianta rusă şi moldovenească. In judecată, procesele penale se petreceau iu limba rusă şi moldovenească, şi anume:

a) Interogarea băştinaşilor se făcea în limba moldoveneasca iai procesul verbal se întocmea în limbile rusă şi moldovenească.

b) Hotărîrea se pronunţa în limba moldovenească. c) Membrii tribunalului penal, întîlnind dificultăţi în expuneim

părerii în limba rusă, aveau dreptul să o scrie în limba moldovenca .< a In litigiile penale, atît procedura, cît şi hotărîrea, se pronunţa în limba moldovenească.

"Aşezămîntul organizării oblastei Basarabiei" consacra iu dispoziţiile sale crearea unor noi instituţii. Astfel, se creează biroul provincial de hotărnicie, constituit din membrii aleşi de nobilime >< un termen de trei ani. Scopul acestui birou consta în supravegheri-.i , i stabilirea hotarelor fiecărei moşii, ţinînd seama de "obiceiul di moldoveneşti". Activitatea biroului era susţinută de comisiile jude|cn< de hotărnicie şi de funcţionarii speciali, numiţi de Guvernul provincial.

In Basarabia se înfiinţează: procuratorul provincial şi cîte un procurator ţinutal.

Procuratorul provincial era învestit cu atribuţii de supraveghea c a legalităţii. El asigura integritatea puterii publice, supraveghea proci-.ul de ridicare a taxelor şi impozitelor, era obligat să persecute cazurile di luare a mitei.

Procuratorul provincial urmărea activitatea autorităţilor publicc, urmărind realizarea strictă a principiului separaţiei puterilor.

Pe lîngă acestea, procuratorul provincial interpreta legile în ca/ de necesitate, supraveghea instituţiile penitenciare, dirija activitatea procuratorilor ţinutali.

204

Procuratorii ţinutali, fiind subordonaţi Procuratorului provincial, asigurau legalitatea în ţinutul respectiv, urmărind buna activitate a tribunalelor şi a altor instituţii din ţinut.

Ordinea publică în provincie era asigurată de către Ispravnicul de /einstvă, în subordinea căruia se aflau toate forţele poliţieneşti.

"Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia" este important şi prin faptul că el conţinea un compartiment dedicat "drepturilor şi privilegiilor locuitorilor".

Conform " Aşezămîntului", populaţia provinciei era constituită in următoarele categorii sociale :

1. Preoţimea; 2. Nobilimea; 3. Boiernaşii; 4. Mazilii; 5. Ruptaşii; 6. Negustorii şi mica burghezie; 7. Ţăranii sau coloniştii; 8. Ţiganii aflaţi în posesia "coroanei" sau moşierilor; 9. Evreii. "Aşezămîntul" păstra toate drepturile dobîndite de către

reprezentanţii clerului în cadrul principatului Moldovei, acestea putînd li extinse de către împăratul rus.

Proprietatea bisericilor si mănăstirilor (sate, terenuri arabile, păduri, iazuri, ţigani, mijloace financiare etc.), aflată în proprietatea veşnică a acestora, era ocrotită de către stat.

Nobilimea din provincie era egalată în drepturi cu nobilimea din imperiu, păstrîndu-i-se şi privilegiile moştenite de la domnitorul Moldovei. Atît drepturile personale, cît şi proprietatea lor, nu puteau fi atinse decît în urma unei sentinţe judecătoreşti .

Boiernaşii erau o categorie socială, reprezentanţii căreia, nefiind nobili de origine şi nedeţinînd dregătorii înalte, obţinuseră titluri nu mai jos de vel-şătrar. Privilegiile de care se bucurau boiernaşii erau de ordin personal, deoarece copiii lor, neputînd moşteni aceste drepturi şi privilegii, treceau în categoria mazililor. Boiernaşii nu puteau fi supuşi

205

pedepselor corporale şi se bucurau de anumite privilegii, în ce privi i. plata anumitor impozite şi dări.

Mazilii formau o categorie socială privilegiată, căreia i se pâsti.iu vechile drepturi şi privilegii, acordate de către domnitorii moldoveni Ei nu puteau fi supuşi pedepsei corporale decît în urma unei scnlinji judecătoreşti . Privitor la impozite şi dări, se bucurau şi ei de anumite privilegii care, însă,erau mai mici decît cele ale boiernaşilor.

Ruptaşii reprezentau şi ei o categorie socială privilegiat.) membrii căreia erau descendenţi ai reprezentanţilor clerului. Iii nu puteau fi supuşi pedepselor corporale în afara unei scntinţ. judecătoreşti . In plata impozitelor şi altor dări, ruptaşii erau egalaţi i u mazilii.

Negustorilor si celor ce faceau parte din mica burghezie li se acorda dreptul de a comercializa după regulile stabilite de legislaţia imperială.

Ţăranii şi coloniştii îşi păstrau independenţa faţă de proprietăţii de terenuri. Conform "Aşezămîntului ", ei erau impuşi să presteze o serie de impozite, biruri etc., în funcţ ie de categoria pămînturilor pe care se aflau (de stat, boiereşti, nănăstireşti sau din proprietatea privată).

Ţiganii erau împărţiţi în două categorii. O parte din ei formau proprietatea nemijlocită a statului, altă parte se afla în proprietatea preoţimii, nobilimii, boiernaşilor, mazililor şi negustorilor. Impozite plăteau numai ţiganii de stat.

Evreii erau divizaţi în funcţ ie de sfera de activitate practicata (negustori, mici-burghezi, agricultori). Se bucurau de privilegiile acordate de către domnitorii moldoveni. în plata impozitelor, cran egalaţi cu negustorii, mica burghezie etc., dar erau limitaţi în unele drepturi de proprietate.

In conformitate cu dispoziţiile "Aşezămîntului", reprezentantn tuturor categoriilor sociale, cu excepţia ţiganilor şi a evreilor, aveau dreptul de a se angaja în serviciul de stat (militar sau civil).

"Aşezămîntul" conţinea dispoziţii privitoare la o categorie socială deosebită, membrii căreia erau numiţi răzeşi.

206

"Aşezămîntul" reglementa şi procedura alegerilor în organele elective din provincie. Dreptul de a alege şi de a fi ales era acordat numai reprezentanţilor nobilimii, în funcţ ie de cenzul de proprietate. Acest corp electoral era destul de restrîns şi se compunea numai din proprietari ce aveau în posesie cel puţin 300 de desetine de pămînt, din fiii lor maturi sau din neproprietarii de pămînt, dar care deţinuseră sau deţin anumite funcţi i în serviciul de stat.

în urma acestei caracterizări, putem constata că "Aşezămîntul" din anul 1818 prevedea că toate organele administrative şi judecătoreşti , de la vornicul (primarul) satului pînă la membrii Sfatului Suprem, erau elective.

Spre deosebire de legea provizorie din 1812, care repeta sistemul moldovenesc al divanului şi păstra dreptul public şi privat al Moldovei, "Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia" introduce instituţiile de administrare de model rusesc şi înlocuieşte dreptul public moldovenesc cu dreptul public rusesc.

Cu toate acestea, nobilimii din Basarabia i se oferea posibilitatea de a influenţa asupra tuturor aspectelor vieţii politice, economice şi sociale din provincie. Din aceste considerente, probabil, memorialistul rus F.F.Vighel (viceguvernator al Basarabiei în 1925, adept al asimilării şi rusificării Basarabiei, care a stîrnit o ură mare în rîndul nobilimii basarabene), numeşte Basarabia "o republică cu prezidentul în persoana generalului Inzov ".

Analizînd această lege, putem considera, la general vorbind, că "Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia" era o adevărată constituţie, care crea pentru Basarabia anumite condiţii de dezvoltare, în conformitate cu vechile sale tradiţii istorice.

Această "constituţie acordată", cunoscută în istoria statului nostru, a funcţionat, din nefericire, o perioadă destul de scurtă.

în anul 1825, ţarul Rusiei Alexandru moare, odată cu el fiind îngropate şi date uitării principiile liberale şi autonomiste, după care se călăuzise el în timpul domniei sale.

Urmaşul său, Nicolai I, un autocrat pentru care ideile nobile şi umaniste erau absolut străine, a inaugurat în Basarabia un sistem de

207

restricţii politice şi naţionale, care mai apoi a generat cea mai odioa-.il exploatare şi exterminare a naţionalităţii subjugate.

In 1828, "Aşezămîntul organizării oblastei Basarabia" fu abrogai pentru a fi înlocuit cu "Regulamentul" lui Voronţov (guvernului general al Novorosiei, "namesnic plenipotenţiar al Basarabiei (182 I 1844)", de numele căruia este legată desfiinţarea autonomiei regional» pentru Basarabia), confirmat de către ţar la 29 ianuarie 1929.

Legea nouă ("Ucirejdenie") practic desfiinţează autonomia Basarabiei. In locul Sfatului Suprem, se înfiinţează Sfatul oblastei care nu mai avea competenţa anterioară. Membrii Sfatului oblastei nu mai erau aleşi, ci numiţi de către guvernatorul general, cu excepţia mareşalului nobilimii, care era ales şi deţinea un loc de drept în Sfat.

In competenţa Sfatului rămîn doar chestiunile administrative financiare şi economice. Sfatul se convoca numai de două ori pe an. luînd în dezbatere problemele propuse de către guvernatorul general guvernatorul civil, guvernatorul provinciei şi mareşalul nobilimii.

Legea din 1829 a introdus şi un nou regim pentru funcţionarea limbii. "Toate afacerile, se spune în lege, se lucrează în limba rusă..."

Odată cu Sfatul Suprem au fost supuse reformei şi celelalte instituţii ale Basarabiei. Astfel, în locul căpitanilor ispravnici, în f runtea ţinuturilor sînt numiţi cinovnici ruşi. Băştinaşii care doreau sa ocupe o funcţ ie în aparatul administrativ trebuiau să cunoască limba rusă, căci "regulamentul" interzicea folosirea limbii moldoveneşti în actele publice.

Curînd după aceasta, în 1871, Basarabia a pierdut statutul de provincie ("oblastie") privilegiată şi deveni o simplă "gubernie" a Imperiului ţarist, urmînd a fi administrată după legile ruseşti Obiceiurile şi legile băştinaşe trebuiau substituite prin cele ruseşti, pentru ca populaţia rusă să poată beneficia de toate prerogativele unei naţiuni dominante în Basarabia.

In aceste condiţii nefavorabile, ba chiar ostile spiritului naţional, s-au dezvoltat unele elemente ale constituţionalismului în Republica Moldova.

208

VII. IV. C O N S T I T U Ţ I O N A L I S M U L ÎN BASARABIA, PARTE C O M P O N E N T Ă A R O M Â N I E I (1918 - 1940)

Această etapă este determinată de evenimentele ce s-au desfăşurat pe teritoriul statului nostru după revoluţia rusă din februarie, care a mobilizat toate naţionalităţile din Rusia. Reflectîndu-se şi în Basarabia, acest eveniment a provocat aici o trezire rapidă a conştiinţei naţionale a populaţiei.

In martie 1917, un ziar din Chişinău chema populaţia din ţinut să ceară autonomie naţională.19 Tot în această perioadă, la Chişinău este creat Partidul Naţional, avîndu-1 drept lider pe Vasile Stroescu.20

In programul Partidului Naţional, printre alte revendicări, un interes deosebit prezentau următoarele: autonomie pentru Basarabia în domeniile administrativ, economic, cultural; alegerea puterii supreme în ţinut - Sfatul Ţării; introducerea limbii materne a populaţiei drept limbă oficială în administraţie şi justi ţ ie ş. a.

Pentru autodeterminarea naţională a Basarabiei, într-un mod hotărît s-a pronunţat Congresul Militarilor Moldoveni, (ofiţeri şi soldaţi), convocat la Chişinău între 20 - 27 octombrie 1917. Pe data de 25 octombrie, delegaţii la acest congres au proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei. Acest act al delegaţilor a fost motivat de cultura naţională proprie, de trecutul istoric al Basarabiei şi de principiul libertăţii şi al dreptului naţiunii la autodeterminare.21

In viziunea congresului, Sfatul Ţării trebuia să devină organul reprezentativ, un parlament revoluţionar al Basarabiei, cu o componenţă de 120 de delegaţi, dintre care 70% din membrii acestui organ suprem să fie moldoveni, iar restul 30% să fie reprezentanţi ai altor naţionalităţi din ţinut.22

Prima şedinţă a Sfatului Ţării, convocată de biroul de organizare ales de către congresul militarilor moldoveni, a avut loc la 21 noiembrie 1917. In loc de 120 de membri, la şedinţa Sfatului Ţării s-au prezentat 150 de membri, delegaţi de către organizaţiile social-politice din Basarabia şi care reprezentau, practic, toate naţionalităţile din ţinut (105 moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 bulgari, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec şi 2 găgăuzi).23 Printre aceşti

209

delegaţi erau şi reprezentanţi ai sovietelor de deputaţi ai muncitoi doi ţăranilor şi soldaţilor.24

La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie privind proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti în emirul Republicii Federative Democratice Ruse. Sfatul Ţării 1-a ale. preşedinte pe deputatul basarabean Ion Inculeţ, fost conferenţiai la Universitatea din Sanct-Petersburg.25

Puterea executivă a fost încredinţată Consiliului Directoriloi Generali. Guvernul creat a fost recunoscut de către diferite partide şi organizaţii din Basarabia.

Procesul de organizare şi consolidare a noii republici întîinpina mari greutăţi, deoarece "cohortele moldoveneşti" (primele formaţiuni ale armatei naţionale), fiind prea slab organizate şi prea puţin disciplinate, nu erau capabile să garanteze ordinea publică şi pacea socială în ţară.

Basarabia, care forma spatele armatelor române şi ruse, ce luau parte la primul război mondial, era inundată de "cete" de soldaţi ruşi de pe frontul român şi care deseori comiteau acte de j a f , de violenţii etc. In asemenea condiţii, organizarea administraţiei, a justiţiei, a învăţămîntului şi promovarea reformei agrare nu se puteau realiza.

Situaţia s-a acutizat şi mai mult, datorită faptului că la mijlocul lunii decembrie 1917 bolşevicii, în tendinţa de a acapara puterea de stat în Basarabia, s-au adresat după ajutor militar congresului al 2-lea al Rumcerod-ului.2 6

Drept urmare, Sfatul Ţării, avînd în vedere ameninţarea vădita a trupelor Rumcerod-ului a permis, la 20 decembrie 1917, Consiliului Directorilor Generali să ceară ajutorul Guvernului Român şi reprezentanţilor Antantei. în consecinţă, la 13 ianuarie 1918 armala română intră în Chişinău, avînd drept scop restabilirea ordinii.

în aceste condiţii, mai favorabile, parlamentul basarabean întrunit în ziua de 24 ianuarie 1918, proclamă Republica Democratica Moldovenească independentă. După declararea independenţei. Consiliul Directorilor Generali a fost dizolvat, puterea executivă fiind transmisă Consiliului de Miniştri.

210

Ca formă, Basarabia devine un stat independent, în realitate însă, nu poseda nici un mecanism al puterii de stat cuvenit şi nici condiţiile economice, politice necesare dezvoltării unui stat.

Unica soluţie găsită de patrioţii din Basarabia a fost unirea ei cu vechea Moldovă - partea componentă a României. De aceea, Sfatul | Arii, întrunit în şedinţa solemnă la 27 martie 1918, a votat actul unirii

Basarabiei cu regatul României. Conform actului, această unire se realiza cu următoarele condiţii: 1. Sfatul Ţării actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi

realizarea reformei agrare. Hotărîrile adoptate de acest organ vor fi recunoscute de Guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Ţârii, ales în viitor prin vot universal, egal, direct şi secret; un organ executiv şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor autoadministrării locale; c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin

organul său executiv, iar aprobarea funcţionarilor înalţi se face de (îuvernul român.

4. Recrutarea armatei se va face, în principiu, pe baze teritoriale. 5. Legile în vigoare şi autoadministrarea locală (zemstvele şi

oraşele) rămîn în vigoare şi vor putea fi modificate de Parlamentul României, numai cu participarea reprezentanţilor Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia. 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de

Miniştri al României, primii fiind desemnaţi neîntîrziat de actualul Sfat al Ţării, iar viitorii - din cadrul reprezentanţilor Basarabiei în Parlamentul român.

8. Basarabia va delega în Parlamentul român un număr de reprezentanţi proporţional cu numărul populaţiei şi aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Alegerile desfăşurate în Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, /cmstve şi Parlament se vor petrece pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

211

10. Libertatea personală, libertatea presei, a cuvîntului, .1 conştiinţei, a întrunirilor şi altor manifestări obşteşti vor fi garantau prin constituţie.

11. Orice abateri de la legi, săvîrşite în perioada de pînă la unire din motive politice, sînt amnistiate.27

Această stare a lucrurilor n-a durat mult pentru Basarabia, dat fiind faptul că, influenţat de unirea necondiţionată a românilor din Bucovina, Ardeal şi Banat cu Regatul Român, la 27 noiembrie (10 decembrie) 1918 Sfatul Ţării declară unirea necondiţionată n Basarabiei cu România.

In această perioadă, în România rămînea în vigoare Constituţia promulgată de Carol I la 13 iulie 1866, ea nefiind abrogată după unirea Ardealului, a Bucovinei şi Basarabiei.

Cu toate că statul român întregit funcţ iona conform aceslei constituţii, teritoriile proaspăt revenite s-au bucurat de o anumită autonomie timp de doi ani. Astfel, în Basarabia, conducerea servicii loi publice era încredinţată unor organe numite Directorate. în afară de aceasta, Basarabia avea în guvernul ţării doi miniştri fără portofoliu La 4 aprilie 1920, aceste organe regionale au fost desfiinţate, prin decrete-legi, puterea de stat pe întreg teritoriul României rămînînd a li exercitată de către organele centrale de stat.27

Din acest moment, relaţiile politice, social-economice şi culturale pe teritoriul statului românesc încep a fi reglementate unitar dc normele Constituţiei din 1866.

A. C O N S T I T U Ţ I A R O M Â N I E I DIN 1866 Avînd drept model constituţia belgiană, această lege

fundamentală consacra principii generate de revoluţia franceză: "libertăţi şi drepturi fundamenta le ale cetăţenilor", "suveranitatea naţională", "separarea puterilor în stat", "responsabilitatea miniştrilor". Cu toate acestea, Constituţia din 1866 a fost apreciată drept "o

haină mult prea largă pentru cel care trebuie să o îmbrace".2 8

212

Probabil că şi din aceste considerente, la momentul cînd această < (instituţie a început să funcţ ioneze pe tot cuprinsul României, ea suferise mai multe modificări .

Titlul I din Constituţie ("Despre teritoriul României") consacra Kegatul României (numită pentru prima oară astfel) drept un stat indivizibil cu teritoriu inalienabil.

Teritoriul statului era organizat din punct de vedere administrativ III judeţe, judeţele erau împărţite în plase, iar plasele în comune.

în Titlul II din Constituţie se stipulau drepturile fundamentale ale cetăţenilor români. Astfel, românii se bucurau de libertatea conştiinţei, învăţămîntului, presei, întrunirilor şi alte drepturi cetăţeneşti, cuprinse în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului.

Titlul III ("Despre puterile statului") consacra principiile suveranităţii naţionale, reprezentativităţii, reglementa modul de exercitare a puterii conform principiului separaţiei puterilor.

Puterea legislativă se exercita în mod colectiv de către rege şi leprezentanţa naţională, care cuprindea două camere: Adunarea deputaţilor şi Senatul.

Adunarea deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi. Constituţia reglementa chiar şi procedura de alegere a deputaţilor.

Astfel, corpul electoral care participa la alegeri era împărţit în irei colegii. Din primul colegiu făceau parte alegătorii, care posedau 1111 venit funciar rural sau urban de cel puţin 1200 lei.

Cel de-al doilea colegiu cuprindea alegătorii cu domiciliu şi reşedinţă, şi plăteau statului o dare de cel puţin 20 de lei. De censul de proprietate erau scutiţi ofiţerii în retragere, pensionarii de stat, cei care absolviseră cel puţin învăţămîntul primar.

Colegiul al treilea era compus din alegătorii care nu făceau parte din primele două colegii şi plăteau o dare cît de mică faţă de stat, învăţătorii săteşti, preoţii şi cei care plăteau o arendă anuală de cel puţin 1000 de lei.

Deosebirea principală între colegiile electorale consta în numărul de deputaţi pe care aceştia erau în drept să-i aleagă.

213

Membrii Adunării deputaţilor erau aleşi pentru un mandat de I ani.

Senatul era compus din două categorii de membri: aleşi şi de drept.

Pentru alegerile în Senat, corpul electoral se diviza în dou.i colegii.

Din colegiul întîi făceau parte alegătorii care aveau un venit funciar rural sau urban de cel puţin 2000 lei anual. în acelaşi colegiu, indiferent de acest cens, intrau preşedinţii ori vicepreşedinţii camerelor parlamentului (reprezentanţei naţionale), deputaţii şi senatorii care au făcut parte din două legislaturi, generalii şi coloneii, miniştrii sau reprezentanţii diplomatici ai statului, membrii Curţii de Justiţie, procurorii, licenţiaţii în orice specialitate şi doctorii, membru Academiei Române.

Colegiul al doilea era compus din alegătorii, care aveau un venit funciar urban sau rural de la 800 pînă la 2000 lei, comercianţii şi industriaşii care plăteau patente de clasa I sau II, unele categorii de slujbaşi şi intelectuali. Ca şi în cazul precedent, colegiile se deosebeau după numărul de senatori aleşi.

In afară de aceasta, cîte un membru în Senat alegeau profesorii universităţilor din Iaşi şi Bucureşti.

în conformitate cu Constituţia, puteau deveni membri de drept ai Senatului: moştenitorul tronului de la vîrsta de 1 8 ani, care avea voi deliberativ de la vîrsta de 25 de ani, mitropoliţii şi episcopii.

Membrii Senatului se alegeau pentru un mandat de 8 ani şi se reînnoiau pe jumătate prin tragere la sorţi o dată în 4 ani.

Pe lîngă reprezentanţa naţională, prerogative legislative erau acordate şi regelui. Astfel, monarhul convoca, amîna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul; iniţia, sancţiona şi promulga orice proiect de lege.

Puterea executivă era încredinţată regelui. Venit la tron pe cale ereditară, regele era declarat inviolabil. Responsabilitatea pentru actele regelui era purtată de miniştrii acestuia.

în calitate de şef al statului, regele beneficia şi de alte drepturi exclusive şi anume: numea şi revoca miniştrii şi toţi funcţionarii

214

publici; era comandantul suprem al armatei şi conferea gradele nulitare. Regelui îi aparţineau şi drepturile de amnistiere, graţiere, dreptul de a declara război şi a încheia tratative şi convenţii, de a eonferi decoraţii, de a bate moneda.

Puterea judiciară era exercitată de curţi şi tribunale. Titlul IV din Constituţie reglementa relaţiile financiare, Titlul V determina statutul jur idic al forţelor armate, Titlul VI conţinea dispoziţii referitoare la drapelul de stat şi la

i apitala regatului, Titlul VII descria procedura de revizuire a Constituţiei, iar Titlul VIII conţinea dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

B. CONSTITUTIA R O M Â N I E I DIN 1923 Constituţia din 1866 nu mai satisfăcea necesităţile statului,

datorită cărui fapt apare ideea unei noi Constituţii, care trebuia să fie opera comună a tuturor provinciilor care alcătuiau România Mare.

Necesitatea unei noi Constituţii era determinată şi de faptul că Slatul Ţării din Chişinău şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia ceruseră, în Declaraţia, respectiv Rezoluţia de unire, convocarea unei ( 'onstituante alese prin vot universal.

Ideea unei noi Constituţii a însufleţit politicienii şi savanţii, în urma colaborării productive a cărora au fost elaborate patru proiecte de Constituţie şi anume: proiectul Constituţiei elaborat de către icprezentanţii Partidului Naţional Liberal, dat publicităţii în luna martie 1921, proiectul de Constituţie înaintat de către Partidul larănesc şi care, în întregime, nu era altceva decît opera

remarcabilului constituţionalist C. Stere, două proiecte aparţinînd unor persoane individuale, profesorilor de drept constituţional R. Boltă din or. Cluj şi C. Beraru din or. Cernăuţi.

Dintre proiectele puse în discuţie şi care erau inspirate, printre altele, de principiile Constituţiei româneşti precedente, a fost acceptat cel propus de Partidul Naţional Liberal (condus de Ion C. Brătianu), partid majori tar în Camere. Partidele de opoziţie, în special Partidul Naţional Român (condus de Iuliu Maniu) şi Partidul Ţărănesc (condus de Ion Mihalache) au declarat că nu recunosc caracterul de

215

Constituantă al Parlamentului şi consideră nul şi neavenit proiectul Constituţiei, datorită încălcărilor procedurilor constituţionale de revizuire, stabilite de Constituţia din 1866.

De aceea în raportul de însoţire a decretului pentru convocare .1 corpului electoral, aparţinînd primului ministru I.C. Brătianu şi adresai regelui Ferdinand, şi-au găsit loc şi următoarele rînduri: "împrejurările grele prin care trece Ţara, noile probleme în faţa cărora se găseşte precum şi necesitatea reorganizării constituţionale a Statului, impun o nouă exprimare a voinţei naţionale. în acest scop, corpul electoral urmînd să fie convocat, el trebuie să ştie prin însuşi decretul dc convocare că noile adunări ce va alege sînt adunări naţionale cu putere constituţională. Ele îşi trag această putere din faptele istorice, care au desăvîrşit unirea şi din necesitatea ca noua organizare a Statului să ne-întemeiată pe o Constituţiune ieşită din voinţa întregei Românii Mari".2 9

Constituţia a fost adoptată de Adunarea Naţională Constituantă a Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1923, cu o majori tate de 247 voturi "pentru", 8 "contra" şi 2 abţineri, din totalul de 369 de deputaţi, situaţie certificată de Preşedintele Adunării Deputaţilor, M.G. Orleanu şi de secretarul D. Luca, precum şi de Adunarea Naţională Constituantă a Senatului în şedinţa din 27 martie 1923, cu o majoritate de 137 de voturi "pentru", 2 "contra" şi 2 abţineri din totalul de 194 dc senatori, situaţie certificată de Preşedintele Senatului, M. Pherekyde şi de secretarul I.N. Coşoiu.

Constituţia a fost promulgată de Regele Ferdinand I prin Decretul Regal nr. 1360 din 28 martie 1923, contrasemnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion C. Brătianu şi de 14 miniştri, fiind publicată în "Monitorul Oficial" nr.282 din 29 martie 1923.

Constituţia menţinea structura Constituţiei din 1866, fiind constituită din 138 de articole, structurate în 8 titluri.

Titlul 1. Despre teritoriul României Titlul 2. Despre drepturile românilor Titlul 3. Despre puterea statului Titlul 4. Despre finanţe Titlul 5. Despre puterea armatei

216

Titlul 6. Dispoziţiuni generale Titlul 7.Despre revizuirea Constituţiei Titlul 8. Dispoziţii tranzitorii. Totodată, Constituţia din 1923 cuprindea şi principii noi printre

care menţionăm: 1.Consacrarea ideilor democratice şi reglementarea procesului de

afirmare a democraţiei. 2 .Transformarea ideii de proprietate din„sacră şi inviolabilă, în

funcţie socială". 3.Consacrarea şi realizarea mai consecventă a protecţiei sociale,

în special din sfera muncii. 4 .Consacrarea legalităţii ca fundament al activităţii statului,

realizată prin: - controlul constituţionalităţii, efectuat de justiţie; - inamovibilitatea magistraţilor. Titlul I, numit „Despre teritoriul României", reglementează

teritoriul ca element constitutiv al statului. Teritoriul României este declarat inalienabil, iar referitor la hotarele Statului, Constituţia (art.2) stipulează că acestea„nu pot fi schimbate sau rectificate decît în virtutea unei legi". Din punct de vedere administrativ, teritoriul ţării era împărţit în judeţe , iar judeţele în comune.

Titlul II (despre drepturile românilor) prevede consfinţirea egalităţii în drepturi, proclamarea unor drepturi şi libertăţi largi, instituie garanţii jur idice pentru asigurarea lor. Pornind de la ideea că şi populaţia este condiţia indispensabilă a statului, Constituţia declară (art.5): "Românii, fară deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţămîntului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociere şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin lege."

Cele 29 de articole, care consfinţeau drepturile şi libertăţile românilor, ca şi alte constituţii europene, erau puternic influenţate de Declaraţia f ranceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789.

Constituţia consacra un cadru vast de drepturi şi libertăţi: libertatea individuală (art.l 1); inviolabilitatea domiciliului (art. 13);

217

Adunarea deputaţilor era formată din deputaţi aleşi de cetăţenii români cu drept de vot.

Senatul era compus din senatori aleşi şi senatori de drept. Senatorii erau aleşi de către cetăţenii români care au împlinit

vîrsta de 40 de ani, prin vot indirect, pornindu-se de la proporţia: 1 senator din fiecare judeţ (art.68-69 din Constituţie); de membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, care, întrunindu-se în colegii separate, alegeau cîte un senator de f iecare categorie şi pentru fiecare circumscripţie electorală, numărul cărora se lîxa prin legea electorală şi nu putea fi mai mare de şase. Fiecare universitate avea dreptul de a alege cîte un senator din cadrul profesorilor săi.

Senatori de drept puteau deveni unii cetăţeni români, în virtutea "înaltei lor situaţiuni în stat şi Biserică", şi anume:

1) Moştenitorul tronului de la vîrsta de 18 ani, care căpăta drept de vot deliberativ doar la vîrsta de 25 de ani. 2) Mitropolitul ţării. 3) Episcopii eparhiali ai Bisericii ortodoxe române şi greco-catolice. 4) Capii confesiunilor recunoscute de stat. 5) Preşedintele Academiei Române. 6) Foştii preşedinţi de Consiliu cu o vechime în funcţ ie de cel puţin patru ani. 7) Foştii preşedinţi ai adunărilor naţionale. 8) Foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin zece legislaturi. 9) Foştii primi-preşedinţi ai înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu o vechime în funcţ ie de cel puţin cinci ani. 10) Generalii în rezervă şi în retragere.

Procedura legislativă era constituită din patru etape consecutive. 1 .Iniţiativa legislativă. 2.Dezbaterea proiectelor de legi. 3.Votarea legilor. 4.Sancţionarea şi promulgarea legii de către Rege. Articolul 76 din Constituţie prevedea înfiinţarea unui Consiliu

legislativ, a cărui menire era să ajute, în mod consultativ, la eliberarea şi coordonarea legilor, emanînd fie de la puterea executivă, f ie din iniţiativă parlamentară, cît şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor.

Puterea executivă (art.39) era exercitată de către Rege şi miniştrii săi, în conformitate cu normele din capitolele 2 şi 3 din Constituţie.

219

Regele era declarat de Constituţie inviolabil, irevocabil şi iresponsabil pentru actele sale, venit la tron pe cale ereditară.

Atribuţiile de ordin executiv, exercitate de rege, erau consacrate în art. 88 din Constituţie. Astfel, Regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi şi alţi funcţionari publici, este şeful armatei; conferă grade militare şi decoraţii; are dreptul de a bate monedă; are dreptul să încheie tratate şi convenţii cu statele străine.

Actele regelui, însă, nu produceau efecte juridice, dacă nu erau contrasemnate de miniştrii respectivi.

Conform art. 92 din Constituţie, puterea executivă era exercitată, în numele Regelui, de către Consiliul de miniştri, preşedintele căruia era numită persoana desemnată de Rege pentru formarea guvernului.

Puterea judecătorească era înfăptuită numai de către instanţele judecătoreşti: judecătorii de ocol, tribunale, Curţi de Apel, Curtea de Casaţie. Totodată, Curtea de Casaţie avea şi dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor, declarîndu-le inaplicabile pe cele ce veneau în contradicţie cu Constituţia.

Constituţia plasează în competenţa justiţiei şi contenciosul administrativ (art. 107,al.2).

Acelaşi articol stabileşte că "cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, f ie printr-un act de gestiune, făcut cu călcarea legilor şi regulamentelor, f ie prin rea voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cererea la instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său".

Judecînd cazul ilegal, organele judecătoreşti îl puteau anula sau puteau pronunţa daune civile pînă la data restabilirii dreptului vătămat.

Conform acestor dispoziţii, persoana vătămată printr-un act de putere publică al puterii executive, prin care i se leza un drept consfinţit în Constituţie sau într-o lege ordinară, putea să întreprindă acţiuni concrete în ce priveşte revendicarea drepturilor lezate.

Titlul IV din Constituţie, "Finanţe Publice", reglementa relaţiile fundamentale , legate de formarea şi gestionarea finanţelor publice.

Titlul V, "Despre puterea armată", era constituit din norme constituţionale, care consacrau principiile de bază privitoare la modul

220

de recrutare a cetăţenilor români la serviciul militar, determinînd structura şi statutul jur idic al forţelor armate.

Titlul VI,„Dispoziţiuni generale,, conţine dispoziţii referitoare Ia drapelul României (art. 124), la acordarea limbii române a statutului de limbă oficială a statului (art. 126), precum şi la imposibilitatea suspendării totale sau parţiale a Constituţiei (art. 128).

Titlul VII, "Despre revizuirea Constituţiunii," stabilea procedura de revizuire a Constituţiei. Prevăzută în articolele 129 şi 130, această procedură, fiind greoaie şi practic irealizabilă, acorda Constituţiei o trăsătură de rigiditate.

Titlul VIII„,Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare," reglementa modul de punere în aplicare a normelor constituţionale.

Asemănîndu-se mult după formă şi conţinut cu Constituţia din 1866 (au fost modificate radical 20 art. şi introduse 7 art. noi, 76 art. au fost menţinute în întregime, din care cauză deseori era considerată o modif icare a Constituţiei din 1866), Constituţia României din 1923 este, evident, mai democratică. Ea a consacrat drepturi şi libertăţi mai largi, a înlocuit sistemul electoral censitar cu un sistem electoral democratic. Anume caracterul democratic al acestei Constituţii a adus la repunerea ei în vigoare după 23 august 1944.

Constituţia din 1923 a fost abrogată la 27 februarie 1938. A fost repusă în vigoare, într-o formă parţială şi modificată, prin

Decretul Regal nr. 1626 din 31 august 1944, pentru fixarea drepturilor românilor în cadrele Constituţiei din 1866 şi cu modificările Constituţiei din 29 martie 1923, semnat de Regele Mihai I şi publicat în "Monitorul Oficial" nr.202 din 2 septembrie 1944. Decretul Regal nr. 1626/1944 a fost modificat prin Decretul Regal nr. 1849 din 10 octombrie 1944, publicat în "Monitorul Oficial" nr.235 din 11 octombrie 1944, modificîndu-se astfel şi Constituţia din 1923.

O modif icare expresă a Constituţiei din 1923 este realizată prin Decretul Regal nr.2218 din 13 iulie 1946, privind exercitarea puterii legislative, publicat în "Monitorul Oficial" nr.161 din 15 iulie 1946. în acelaşi "Monitor Oficial" este publicată şi Legea nr.560 din 15 iulie 1946 pentru alegerea Adunării Deputaţilor, promulgată prin Decretul

Regal nr.2219 din 13 iulie 1946.

221

Constituţia din 1923 a fost abrogată expres la data de 30 decembrie 1947, prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, promulgată prin Decretul nr.2299 din 30 decembrie 1947, semnat dc Petru Groza, Preşedintele Consiliului de Miniştri, şi publicată în "Monitorul Oficial" nr.300 bis din 30 decembrie 1947.

C. CONSTITUŢIA R O M Â N I E I DIN 1938 Premisele istorice ale Constituţiei României din 28 februarie

1938 au fost determinate de condiţiile social-economice şi politice în următorii 15 ani după adoptarea Constituţiei precedente.

Instaurînd dictatura personală, la 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea avea nevoie de o consacrare juridică a dictaturii regale.

Prin înaltul Decret Regal nr.900 din 20 februarie 1938, publicat în "Monitorul Oficial" al României, partea I nr.42 din 20 februarie 1938, Regele Carol al Il-lea decretează noua Constituţie a României, hotărînd supunerea ei„Naţiunii Române spre "bună ştiinţă şi învoire".

In acelaşi număr al "Monitorului Oficial" al României, sînt publicate:

a) Proclamaţia Regelui Carol al II-lea către români, din 20 februarie 1938, prin care acesta prezintă conţinutul succint al noii Constituţii declarate şi o supune "învoirii poporului român";

b) înaltul Decret Regal nr. 901 din 20 februarie 1938, prin care poporul român a fost chemat în ziua de 24 februarie 1938 să se pronunţe prin plebiscit asupra Constituţiei decretate de Rege;

c) înaltul Decret Regal nr. 902 din 20 februarie 1938, prin care au fost numiţi cei cinci membri ai Comisiunii pentru totalizarea rezultatului plebiscitului.

Poporul român şi-a exprimat "buna ştiinţă şi învoire" în cadrul plebiscitului desfăşurat în ziua de 24 februarie 1938.

La plebiscit au fost chemaţi, în mod obligatoriu, alegătorii români, înscrişi în listele electorale pentru alegerea adunării Deputaţilor. Votarea proiectului de Constituţie se realiza printr-o declaraţie verbală, făcută înaintea biroului electoral, care întocmea două liste - una pentru cei care au votat "pentru" şi una pentru cei ce

222

au votat "contra". La plebiscit s-au prezentat 4.303.064 de votanţi, dintre care pentru Constituţie au votat 4.297.581 de votanţi, iar contra -5 .483.

în "Monitorul Oficial" al României, partea I, nr. 48 din 27 februarie 1938, au fost publicate:

a) Actul de constatare a voturilor date de poporul român asupra plebiscitului propus la 20 februarie 1938, purtînd data de 26 februarie 1938, întocmit de înalta Comisiune pentru totalizarea plebiscitului;

b) Cuvîntul Regelui Carol al II-lea asupra rezultatului plebiscitului;

c) Raportul nr. 458 din 27 februarie 1938 al Consiliului de Miniştri către Rege, prin care Constituţia este supusă sancţionării regale;

d) Constituţia sancţionată prin înaltul Decret Regal nr.1045 din 27 februarie 1938, semnat de Regele Carol al Il-lea şi contrasemnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, şi de 15 miniştri secretari de stat.

Constituţia a intrat în vigoare la 27 februarie 1938, adică la data sancţionării ei, abrogînd, la aceeaşi dată, Constituţia României din 1923.

Această constituţie este cunoscută şi sub denumirea de Constituţia lui Carol al Il-lea. Este considerată o constituţie plebiscitară, cu toate că plebiscitul, ţinut la 24 februarie, a avut mai mult un caracter formal, deoarece Regele Carol al II-lea a supus poporului român "spre buna ştiinţă şi învoire," iar nu spre aprobare o nouă lege fundamentală .

Noua Constituţie a României era alcătuită din 100 de articole, grupate în 8 titluri. Drept urmare, Constituţia păstra, în linii generale, structura constituţiei precedente. Din punctul de vedere al conţinutului normativ, însă, Constituţia promulgată la 27 februarie 1938 cedează mult în faţa Constituţiei României din 1923, în ce priveşte sfera drepturilor şi libertăţilor acordate cetăţenilor, cît şi în ceea ce priveşte organizarea autorităţilor publice, respectarea unor principii democratice în acest domeniu.

223

Ca şi în Constituţia precedentă, Titlul I reglementa teritoriul României ca pe o condiţie jur idică de existenţă a statului. Regatul României era declarat un "Stat Naţional, unitar şi indivizibil". Fiind consacrat inalienabil, teritoriul României nu putea fi colonizat cu "populaţiuni de seminţie străină".

Titlul II, fiind "botezat" într-o manieră nouă "Despre datoriile şi drepturile Românilor", punea accent pe importanţa îndatoririlor faţă de drepturile şi libertăţile fundamenta le ale cetăţenilor.

Conform Constituţiei, cetăţenii români se bucurau de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţămîntului, de libertatea de asociere, de libertatea individuală, de inviolabilitatea domiciliului şi de alte libertăţi din care decurgeau drepturi. în acelaşi timp, Constituţia nu permitea românilor de "a propăvădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernămînt a statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta de clasă".

Pedeapsa cu moartea se aplica în timp de război potrivit codului de justiţ ie militară. Pentru atentatele îndreptate asupra regelui, membrilor familiei regale, şefilor şi demnitarilor statelor străine, precum şi în cazurile de tîlhărie cu omor şi asasinat politic, Consiliul de Miniştri putea aplica pedeapsa capitală şi în timp de pace.

Capitolul II din Constituţie acorda o atenţie sporită instituţiei regale faţă de Parlament, organul reprezentativ al societăţii.

Fiind declarat "capul statului", regele deţinea puterea legislativă, pe care o exercita prin Reprezentanţa Naţională (art. 31) şi puterea executivă, pe care o aplica prin guvern (art.32), ca un organ consultativ şi executiv al voinţei sale.

în domeniul legislativ, regele deţinea drepturi de: a) elaborare a decretelor cu putere de lege, unele urmînd a fi

ratificate (art.46), iar altele nu (art.98); b) de iniţiere a legilor; c) de revizuire a Constituţiei. Pe lîngă dreptul de convocare a Reprezentanţei naţionale şi

închiderea sesiunilor, regele mai era în drept să dizolve ambele adunări, fară a indica termenul convocării unei noi componenţe.

224

în domeniul executiv, regele numea şi revoca miniştrii, numea sau confirma persoane în funcţii le publice, exercita funcţ ia de şef suprem al armatei, declara război şi încheia pace, conferea grade şi distincţii de stat, acredita reprezentanţii diplomatici, avea dreptul de a bate monedă, încheia tratate politice şi militare cu statele străine.

Fiind declarat de Constituţie inviolabil, regele era iresponsabil pentru actele sale.

Reprezentanţa naţională îşi păstra structura bicamerală, fiind constituită din Adunarea Deputaţilor şi Senat.

Adunarea Deputaţilor era aleasă de cetăţenii români cu drept de vot care au atins vîrsta de 30 de ani, ceea ce limita considerabil sfera electoratului. Cadrele corpului electoral se mai restrîngeau şi prin instituirea censului capacitar, care excludea de la alegeri analfabeţii, numeroşi pe atunci printre ţărani.

La alegeri participau numai cetăţenii care practicau efectiv una din următoarele îndeletniciri:

a) agricultura şi munca manuală; b) comerţul şi industria; c) profesiunile intelectuale. Fiecare colegiu vota separat, alegînd un număr egal de deputaţi,

datorită cărui fapt cei ce practicau activitatea intelectuală, comerţul şi industria, constituind o cotă neînsemnată în populaţia statului, puteau avea de două ori mai mulţi reprezentanţi în Adunarea Deputaţilor decît ţărănimea şi muncitorii.

Durata mandatului de deputat era de şase ani. Constituţia reforma şi Senatul, prin excluderea senatorilor aleşi

prin vot direct, care erau substituiţi de două categorii noi de senatori: senatori numiţi de rege şi aleşi de corpurile electorale, constituite în stat.

Durata mandatelor senatorilor numiţi şi aleşi era de nouă ani. Mandatele senatorilor aleşi se reînnoiau din trei în trei ani, în proporţie de o treime.

Prin modul de alegere, Reprezentanţa naţională se transforma într-un instrument de manipulare pus la dispoziţia Regelui.

225

Constituţia oferea Curţii de Casaţie dreptul de a "judeca constituţionalitatea legilor" (art.75).

Pierderile teritoriale, suferite de România în vara anului 1940 au provocat nemulţumiri interne, impunîndu-1 pe Regele Carol al II-lea ca, la 15 septembrie 1940, printr-un decret - lege, să suspende Constituţia din 1938 şi să dizolve ambele adunări parlamentare. Decretul acorda generalului Ion Antonescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri, atribuţii depline pentru conducerea statului, prerogativele regale redueîndu-se considerabil.

VII. V. C O N S T I T U Ţ I O N A L I S M U L ÎN REPUBLICA A U T O N O M Ă SOVIETICĂ SOCIALISTĂ

M O L D O V E N E A S C Ă

In literatura de specialitate se consideră că ideea creării Republicii Moldoveneşti nu a apărut în sînul populaţiei moldoveneşti din raioanele din stînga Nistrului, ci la iniţiativa comuniştilor, care au plecat din Basarabia după unirea ei cu România.3 0

Acţiunile de creare a unui organism administrativ-economic şi politic artificial au fost înteţite în ajunul Conferinţei ruso-române în problema basarabeană. Făcînd parte din planul general de măsuri pe care trebuia să le iniţieze U.R.S.S. pentru a influenţa autorităţile României, "roadele" acestor acţiuni necesitau a fi nu altceva, decît un punct de atracţie pe partea stîngă a Nistrului - Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Ucrainei Sovietice.

Deci, după eşuarea Conferinţei de la Viena din 1923 - 1924, privitoare la Basarabia, Moscova decide să creeze Republica Moldovenească în partea stîngă a Nistrului, profitînd de ocazia că acolo locuia un anumit număr de urmaşi ai moldovenilor, care emigraseră din Principatul Moldovei începînd cu secolul XVII, dar mai ales la mijlocul sec. XVIII.

Documentele istorice demonstrează nu numai că iniţiativa constituirii republicii nu venea din partea populaţiei moldoveneşti, dar şi că această populaţie, practic, nici nu a participat la actul constituirii.

226

A silei, în literatura de specialitate se recunoaşte involuntar că nu reprezentanţii împuterniciţi ai populaţiei moldoveneşti, ci "biroul polii ie al Comitetului Central al Partidului Comunist bolşevic din Pn .ia, prin Decretul cu privire la R.A.S.S. Moldovenească, din 29 iulie 1924" a decis formarea republicii autonome. Drept urmare, la 12 nelombrie 1924, sesiunea a Ill-a a Comitetului Executiv Central din I li ruina, de legislatura a opta, a adoptat Declaraţia cu privire la formarea R.A.S.S. Moldoveneşti în componenţa R.S.S. Ucrainene.31

Pînă la convocarea Congresului I al Sovietelor, Comitetul I u 'cutiv Central din Ucraina a "transmis întreaga" putere din K.A.S.S. Moldovenească Comitetului Revoluţionar Provizoriu, format de către Prezidiul C.E.C. din Ucraina la 29 octombrie 1924.

In componenţa republicii intrau o parte din judeţele Odesa, Ananiev, Tiraspol, Balta şi Tulcin. După recensămîntul sovietic din 1920, republica avea o populaţie de 545 mii de locuitori,32 dintre care

60 % din populaţie o formau românii,33 iar după alte surse - 34,2 %.34

Pînă în anul 1929, capitala R.A.S.S. Moldoveneşti a fost oraşul Balta, iar mai tîrziu oraşul Tiraspol.

Astfel fiind formată, R.A.S.S. Moldovenească avea nevoie de aele legislative corespunzătoare, inclusiv de Constituţie.

A. CONSTITUŢIA REPUBLICII A U T O N O M E SOVIETICE SOCIALISTE M O L D O V E N E Ş T I DIN 1925

Pentru elaborarea Constituţiei, au fost formate comisii constituţionale pe lîngă Biroul Organizatoric al C.C. al P.C.(b) din l Jeraina pentru R.A.S.S. Moldovenească, pe lîngă Comitetul Executiv Central din Ucraina, Comisariatul norodnic al justiţiei al R.S.S. Ucraineană şi pe lîngă Comitetul revoluţionar provizoriu al R.A.S.S.M.

Proiectul Constituţiei a fost elaborat de către Comisariatul norodnic al justiţiei din R.S.S. Ucraineană, cu participarea reprezentanţilor Comitetului revoluţionar provizoriu al Moldovei şi Biroului politic a C.C. al P.C.(b) din Ucraina, precum şi a altor organe centrale din Ucraina.35

227

După un şir de dezbateri, corectări şi completări, la 25 aprilie 1925, proiectul constituţiei a fost aprobat de Prezidiul Comitetului

Executiv Central din Ucraina. Tot atunci se hotărăşte de a transmite proiectul spre examinare Congresului I general al Sovietelor din Moldova.3 6

Congresul a avut loc la 1 9 - 2 3 aprilie 1925, la care au participat 272 de delegaţi aleşi la congresele raionale ale Sovietelor. Despre nivelul dezbaterilor ne vorbeşte de la sine componenţa profesională a Congresului, care întrunea 132 de ţărani, 68 de muncitori, 54 de funcţionari şi 17 soldaţi.37

La 23 aprilie 1925, deputaţii Congresului I general al Sovietelor din R.A.S.S. Moldovenească au adoptat în unanimitate Constituţia R.A.S.S. Moldoveneşti. Această Constituţie, însă, n-a fost opera populaţiei băştinaşe, după cum trebuia să fie în condiţii democratice. Afi rmarea îşi găseşte expresia chiar în textul hotărîrii, în care se spunea: "... a găsi bună Constituţia Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti şi a o înainta pentru întărirea deplină de către Congresul Ucrainei al Sovietelor Deputaţilor din partea Muncitorilor, Ţăranilor şi Ostaşilor Roşii".

Conţinutul formulei "a găsi bună" demonstrează o dată în plus, că textul Constituţiei respective a fost elaborat nu de către Congresul I general al Sovietelor din Moldova, ci după cum am menţionat mai sus, de alte organe. Acest Congres nu numai că n-a elaborat proiectul Constituţiei, dar nici nu a adoptat-o, deoarece ea, conform textului hotărîrii, urma să fie supusă aprobării finale de către Congresul Sovietelor din Ucraina.

La 10 mai 1925, Congresul Sovietelor din Ucraina adoptă hotărîrea de a aproba Constituţia R.A.S.S.M., cu o modif icare care "excludea cuvintele de prisos din textul Constituţiei".

Astfel fiind adoptată, Constituţia era constituită din 48 de articole, structurate în 7 capitole.

Capitolul I din Constituţie, intitulat "Dispoziţii generale" (art.l-10), conţinea prevederi care consacrau principiile generale cu privire la republica autonomă.

228

Astfel, intrînd în componenţa Ucrainei Sovietice, R.A.S.S.M. Mima să realizeze puterea de stat pe întreg teritoriul său în « oi dormitate cu prezenta Constituţie, prin intermediul Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii.

Republicii i se acorda dreptul de a participa la formarea "organelor supreme ale puterii de stat" din Ucraina, prin intermediul u prczentanţilor săi la Congresul Sovietelor din Ucraina şi chiar dieptul de a avea reprezentanţi în Sovietul Naţionalităţilor al ( omitetului Executiv Central din U.R.S.S.

Articolul 4 din Constituţie stabilea că actele normative, adoptate de autorităţile publice din U.R.S.S. şi Ucraina, se bucură de forţă |iu idică şi pe teritoriul R.A.S.S.M., cu unele excepţii neînsemnate.

In acelaşi capitol (art. 5), este determinată şi competenţa Organelor supreme" ale republicii autonome, care erau în drept:

a) să emită legi referitoare la: organizarea Comisariatelor Norodnice neunificate, a comitetelor executive locale (ţinînd cont de principiile generale de organizare a unor asemenea organe în Ucraina), structura organelor locale ale Comisariatelor Norodnice neunificate, limbile vorbite în teritoriu, învăţămînt.

b) să emită decrete şi hotărîri suplimentare la legislaţia Ucrainei în domeniul afacerilor interne, ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului, asigurării sociale, justiţiei şi agriculturii.

In acelaşi capitol (art. 9, 10), se conţineau prevederi referitoare la limbile vorbite în teritoriu. Astfel , drept cele mai răspîndite erau recunoscute limbile: moldovenească, ucraineană şi rusă.

Totodată, se consacra egalitatea limbilor tuturor naţionalităţilor din republică şi se "asigura" dreptul fiecărui cetăţean al R.A.S.S.M. de a se exprima în limba maternă în relaţiile cu autorităţile publice.

Capitolul II, purtînd titlul "Despre organele supreme ale puterii din R.A.S.S.M.", reglementa modul de instituire şi funcţionare, atribuţiile Congresului Sovietelor muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii, ale Comitetului Executiv Central al Congresului Sovietelor, Prezidiului Comitetului Executiv Central din R.A.S.S.M.

Conform art. 12 din Constituţie, organul suprem reprezentativ al puterii de stat era considerat Congresul Sovietelor de deputaţi ai

229

muncitorilor, ţăranilor, ostaşilor roşii din republică. Dispoziţiile acestui organ, însă, puteau fi anulate de către Comitetul Executiv Central sau Congresul Sovietelor din Ucraina.

Congresele ordinare ale Sovietelor din republica autonomă erau convocate de către Comitetul Executiv Central din republică o dată pc an, iar din aprilie 1927, după ce a fost modificată Constituţia U.R.S.S., o dată în doi ani.

Congresele extraordinare se convocau la propunerea Prezidiului Comitetului Executiv Central din Ucraina, a Prezidiului Comitetului Executiv Central din Moldova. Ultimul putea convoca Congresul Sovietelor din iniţiativă proprie sau la cererea Sovietelor locale, care ar fi cuprins nu mai puţin de o treime din numărul întregii populaţii a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Normele de reprezentare şi procedura alegerilor erau stabilite de către Comitetul Executiv Central din Moldova şi aprobate de către Comitetul Executiv Central din Ucraina. Astfel, dreptul de a alege şi de a fi ales în Soviete se acorda cetăţenilor republicii care împliniseră vîrsta de 18 ani şi erau încadraţi în munca social-utilă. Erau lipsiţi dc dreptul la vot "reprezentanţii claselor exploatatoare", reprezentanţii clerului, foştii poliţişti şi jandarmi şi alte elemente sociale, considerate ostile regimului politic comunist.

Atribuţiile congresului Sovietelor, consacrate în articolul 15 din Constituţie, erau următoarele:

- orientarea generală a activităţii guvernului muncitoresc-ţărănesc şi a tuturor organelor puterii din R.A.S.S.M;

- chestiunile privind modificarea teritoriului republicii; - revizuirea Constituţiei; - aprobarea bugetului de stat şi a dării de seamă cu privire la

îndeplinirea lui; - discutarea dărilor de seamă cu privire la activitatea Sovietului

Comisarilor Norodnici, a rapoartelor comisarilor norodnici. In perioada dintre şedinţele Congreselor Sovietelor, organul

suprem al puterii în republică era Comitetul Executiv Central, care se alegea de congresul ordinar al Sovietelor, pe un termen de pînă la

230

următorul congres ordinar şi îşi organiza activitatea sub formă de sesiuni.

Ca şi sesiunile Congreselor Sovietelor, sesiunile Comitetului Kxecutiv Central (C.E.C.) erau ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare ale C.E.C. erau convocate de către Prezidiul C.E.C. nu mai rar de trei ori pe an. Sesiunile extraordinare ale C.E.C. se convocau la iniţiativa Comitetului Executiv Central din Ucraina, la iniţiativa Prezidiului C.E.C. din republică şi la cererea Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.

La sesiunile C.E.C din republica autonomă erau supuse dezbaterii chestiunile referitoare la:

a) revizuirea Constituţiei R.A.S.S.M.; b) modificarea hotarelor; c) proiectele de coduri; d) proiecte de hotărîri, care cuprindeau norme privitoare la viaţa

politică şi economică din republică sau care modificau mecanismul de stat consacrat;

e) bugetul de stat al R.A.S.S.M. şi dările de seamă privind executarea lui;

f) finanţele locale. C.E.C. din R.A.S.S.M. era responsabil atît în faţa Congresului

Sovietelor din republică, cît şi în faţa Comitetului Executiv Central din Ucraina. Ambele autorităţi erau în drept să anuleze hotărîrile C.E.C. din R.A.S.S.M.

Conform art.22 din Constituţie, C.E.C. alegea Prezidiul său, componenţa numerică a căruia se stabilea de către Congresul Sovietelor. In perioada dintre sesiunile C.E.C., Prezidiul era considerat organul suprem al puterii de stat.

Capitolul III (art.23-26) cu titlul "Despre Sovietul Comisarilor Norodnici şi Comisariatele Norodnice din R.A.S.S.M.", reglementa modul de formare şi atribuţiile organelor executive centrale şi de specialitate.

Sovietul Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M. se forma de către C.E.C. în următoarea componenţă: Preşedintele Sovietului Comisarilor Norodnici, zece comisari norodnici, care stăteau în

231

f runtea Comisariatelor Norodnice (afacerilor interne, justiţiei, învăţămîntului, asigurării sociale, ocrotirii sănătăţii, agriculturii finanţelor, comerţului intern, inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti, muncii) şi Preşedintele Sovietului economiei naţionale.

In componenţa Sovietului Comisarilor Norodnici mai intrau, cu drept de vot consultativ, reprezentanţii aşa-numiţilor "împuterniciţi" ai Comisariatelor Norodnice Unionale din Ucraina şi conducătoiu Direcţiei de statistică şi ai Direcţiei politice de stat (G.P.U.) din republica autonomă.

Activitatea Sovietului Comisarilor Norodnici era dirijată de către C.E.C. din R.A.S.S.M. şi C.E.C. din Ucraina, faţă de care primul era responsabil pentru activitatea sa.

Conform Constituţiei, Comisariatele Norodnice din R.A.S.S.M. erau clasificate în neunificate şi unificate.

Din categoria Comisariatelor Norodnice neunificate făceau parte Comisariatele: afacerilor interne, ocrotirii sănătăţii, agriculturii, învăţămîntului, asigurării sociale şi justiţiei. Comisarii norodnici care conduceau aceste comisariate, se alegeau de către C.E.C. din Moldova.

Comisariatele unificate erau similare celor din Ucraina (comerţului intern, muncii, inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti, finanţelor, Sovietul economiei Naţionale, Direcţia de statistică. Direcţia politică de stat). Fiind subordonate C.E.C. şi Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M., îndeplineau cu stricteţe directivele Comisariatelor de ramură din Ucraina. Conducătorii acestor comisariate şi direcţii erau aleşi în funcţie de către C.E.C. din R.A.S.S.M., cu acordul comisariatelor similare din Ucraina.

Administraţia publică locală, în conformitate cu dispoziţiile Capitolului IV din Constituţie, era încredinţată Sovietelor orăşeneşti, de orăşel, săteşti, de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii şi congreselor judeţene şi raionale ale Sovietelor. Congresele se alegeau de soviete, cu respectarea normelor de reprezentare: de la Sovietele săteşti - un deputat la 500 de locuitori, de la Sovietele orăşeneşti şi de orăşel, de la adunările generale ale fabricilor şi uzinelor, care nu alegeau deputaţi în Sovietele orăşăneşti, de orăşel.

232

precum şi de la unităţile militare ale Armatei Roşii şi Flotei - un deputat la 180 alegători.38

De menţionat, că alegerile în organele reprezentative locale se realizau în conformitate cu legislaţia electorală din Ucraina .

Sovietele de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii asigurau realizarea, în unităţile administrativ-teritoriale, a politicii promovate de partidul comunist, a hotărîrilor organelor de stat centrale, asigurau reglementarea relaţiilor social-culturale, financiare şi economice.

în perioada dintre congresele raionale ale Sovietelor, organul suprem al puterii de stat pe teritoriul raionului rămîneau a fi comitetele executive raionale, alese de ele.

Capitolul V din Constituţie (art.40-44) reglementa activitatea puterii judecătoreşti .

Conform normelor constituţionale, justiţ ia era efectuată de către instanţele judecătoreşti (judecătoriile populare ale R.A.S.S.M.), instituite în conformitate cu legislaţia U.R.S.S. şi R.S.S.U.

Organul judecătoresc cuprem era Judecătoria Principală, care funcţ iona în baza unui regulament special şi care exercita următoarele atribuţii:

a) interpretarea legislaţiei locale din domeniul practicii judecă toreş t i ;

b) soluţionarea demersurilor referitor la o nouă cercetare a cazurilor în urma descoperirii unor noi împre jurăr i ;

c) anularea sentinţelor şi hotărîrilor luate de judecătoriile populare din R.A.S.S.M.;

a) judecarea în prima instanţă a cazurilor deosebite. Conform art. 44 din Constituţie, activitatea organizatorico-

administrativă a instanţelor judecătoreşti era efectuată de către comisariatul norodnic al justiţiei din republica autonomă.

Capitolul VI (art. 45 - 47) reglementa relaţiile sociale, ce ţineau de bugetul republicii. Ultimul capitol din Constituţie (compus dintr-un singur articol - 48) conţinea dispoziţii privitoare la stema şi drapelul de stat al R.A.S.S.M. Fără a descrie simbolurile de stat, Constituţia

233

f ixa că acestea se adoptă de către C.E.C. din R.A.S.S.M., cu aprobarea C.E.C. din Ucraina.

Cu mare regret, Constituţia R.A.S.S.M. din 23 aprilie 1925 nu conţinea prevederi referitoare la drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Iar dacă pornim de la conţinutul art. 16 din Declaraţia f ranceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, ("Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie"), valoarea acestei Constituţii scade considerabil.

B. CONSTITUŢIA REPUBLICII A U T O N O M E SOVIETICE SOCIALISTE M O L D O V E N E Ş T I DIN 1938

In doctrina sovietică s-a promovat insistent ideea precum că prin anul 1936 în U.R.S.S. a biruit socialismul, ceea ce a contribuit la realizarea unor transformări de ordin politic, economic şi social. Aceste transformări au determinat necesitatea adoptării unei noi Constituţii a U.R.S.S.. La 5 decembrie 1936, Congresul al VlII-lea general extraordinar al Sovietelor din U.R.S.S. a adoptat o nouă Constituţie unională. După adoptarea Constituţiei R.S.S. Ucrainene de către congresul XIV extraordinar al Sovietelor din Ucraina, la 30 ianuarie 1937, care în capitolul cinci conţinea prevederi privitoare la structura, modul de instituire şi atribuţiile organelor de stat din R.A.S.S.M., în republică începe activitatea de elaborare a noii Constituţii. C.E.C. din republica autonomă moldovenească formează Comisia Constituţională, care a elaborat proiectul noii Constituţii. în luna decembrie 1937, proiectul prezentat de Comisia Constituţională este aprobat de C.E.C. al R.A.S.S.M. şi este publicat în presă pentru a fi discutat. După ce proiectul a fost supus aşa-numitor "discuţii", este convocat Congresul VII extraordinar al Sovietelor din R.A.S.S.M., care adoptă, la 6 ianuarie, noua Constituţie a R.A.S.S.M.

Constituţia era structurată în unsprezece capitole, care cuprindeau 114 articole.

Capitolul întîi al Constituţiei (art. 1 - 1 2 ) conţinea reglementări normative privitoare la organizarea socială a structurii de stat; Capitolul al doilea (art. 13 - 18) se referea la structura de stat;

234

Capitolul al treilea (art. 19 - 37 ) determina modul de instituire, structura şi atribuţiile organelor supreme ale puterii de stat din republică; Capitolul al patrulea (art. 38 - 48) reglementa sistemul organelor executive ale statului; Capitolul cinci (art. 49 - 68) reglementa sistemul şi principiile de activitate a organelor administraţiei publice locale; Capitolul şase (art. 69 - 72) determina modul de aprobare şi realizare a bugetului de stat; Capitolul şapte (art. 73 - 84) era consacrat reglementării activităţii organelor judecătoreşti şi de procuratură; Capitolul opt (art. 85 - 100) consfinţea drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor; Capitolul nouă reglementa sistemul electoral din republica autonomă; Capitolul zece (art. 111 - 113) conţinea reglementări normative privitoare la simbolurile de stat şi capitala republicii; Capitolul unsprezece (art.l 14) stabilea modul de revizuire a Constituţiei.

Conţinutul normativ al Constituţiei R.A.S.S.M. era determinat de principiile constituţionalismului sovietic şi reproducea prevederile Constituţiei U.R.S.S. din anul 1937.

Astfel, articolul întîi din Constituţia republicii autonome proclama Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească drept un stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor.

Articolul doi din Constituţie stabilea că baza politică a R.A.S.S.M. o constituie Sovietele de deputaţi ai truditorilor.

Drept bază economică a R.A.S.S.M. (art.5) erau declarate sistemul economic socialist şi proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie.

Tot în capitolul 1 (art. 5) erau stipulate formele proprietăţii socialiste: proprietatea de stat şi proprietatea cooperativ-colhoznică.

Constituţia admitea şi existenţa proprietăţii private "mărunte" a ţăranilor individuali şi a meşteşugarilor, cu condiţia că aceasta se bazează pe munca personală, fără exploatarea muncii străine.

Conform art. 12 din Constituţie, munca era considerată datoria de cinste a fiecărui cetăţean apt de muncă, după principiul "cine nu lucrează, acela nu mănîncă".

Structura de stat a R.A.S.S.M. era reglementată de normele capitolului 2. Astfel, în art. 13 se stipula că R.A.S.S.M. intră în

235

componenţa R.S.S.U. cu drept de republică autonomă. Din punct dc vedere administrativ-teritorial, R.A.S.S.M. era divizată în 14 raioane (Ananiev, Balta, Valea Hoţului, Grigoriopol, Cotovsc, Ocna-Roşie, Pesciana, Rîbniţa, Slobozia, Ciorna, Tiraspol) şi oraşul Tiraspol, subordonat nemijlocit autorităţilor publice centrale din republică.

Constituţia acorda cetăţenilor R.A.S.S.M. o cetăţenie "triplă", declarînd (art. 17) că fiecare cetăţean al republicii este în acelaşi timp cetăţean al R.S.S.U. şi cetăţean al U.R.S.S.

In acelaşi capitol (art.l8), se determina competenţa R.A.S.S.M., realizată prin intermediul autorităţilor sale şi anume:

a) adoptarea Constituţiei R.A.S.S.M. şi prezentarea acesteia în Sovietul Suprem al Ucrainei pentru aprobarea definitivă;

b) organizarea administrativ-teritorială a republicii, stabilirea hotarelor raioanelor şi ale oraşelor, cu condiţia aprobării acestora de către Sovietul Suprem al R.S.S.U.;

c) adoptarea legislaţiei R.A.S.S.M.; d) apărarea ordinii publice şi a drepturilor cetăţenilor; e) aprobarea planului dezvoltării economice şi a bugetului dc

stat; f) stabilirea impozitelor centrale şi locale, a altor taxe şi

impuneri; g) supravegherea executării bugetelor locale; h) administrarea asigurărilor sociale; i) dirijarea activităţii întreprinderilor şi a instituţiilor de

subordonare republicană; î) supravegherea activităţii întreprinderilor din subordinea

U.R.S.S. şi a R.S.S.U.; j) dirijarea şi controlul asupra modului de exploatare a solului,

subsolului, pădurilor şi apelor; k) gestionarea spaţiului locativ, prestarea serviciilor şi

amenajarea urbană; 1) construcţia de drumuri, administrarea transportului şi a

mijloacelor de comunicaţie locale; m) exercitarea controlului, în ceea ce priveşte respectarea

legislaţiei U.R.S.S. şi R.S.S.U. în domeniul muncii;

236

n) exercitarea conducerii generale în domeniul ocrotirii sănătăţii, asigurării sociale, învăţămîntului, culturii fizice şi sportului din R.A.S.S.M.;

o) organizarea activităţii organelor judecătoreşti. Puterea legislativă era încredinţată aşa-numitului "organ suprem

al puterii de stat a R.A.S.S.M.", statutul jur idic al căruia era reglementat de capitolul 3 din Constituţie.

Constituţia a înlocuit sistemul de congrese ale Sovietelor printr-un organ reprezentativ permanent - Sovietul Suprem al R.A.S.S.M.. în conformitate cu prevederile constituţionale, Sovietul Suprem era învestit cu atribuţii ce ţineau de adoptarea şi revizuirea Constituţiei, organizarea administrativ-teritorială a republicii, elaborarea şi adoptarea legilor, asigurarea ordinii sociale şi asigurarea drepturilor fundamenta le ale cetăţenilor, aprobarea planurilor de dezvoltare social-economică şi a bugetului de stat, formarea Sovietului Comisarilor Norodnici etc. ...

Declarat de constituţie (art.21) drept unicul organ legislativ al R.A.S.S.M., Sovietul Suprem era ales de către cetăţenii republicii pe un termen de 4 ani, cu norma de reprezentare: un deputat de la 6 mii de alegători.

Activitatea Sovietului Suprem era dirijată de către Preşedintele Sovietului Suprem care, la fel ca şi cei doi vicepreşedinţi, se alegea de către acest organ din rîndul deputaţilor.

Constituţia prevedea instituirea unui organ intern de lucru al Sovietului Suprem - Prezidiul Sovietului Suprem care, conform articolului 30 din Constituţie, avea competenţa de a convoca sesiunile Sovietului Suprem, de a emite decrete şi de a interpreta legile, de a organiza referendumuri, de a anula hotărîrile şi dispoziţiile Sovietului Comisarilor Norodnici din republică, hotărîrile şi dispoziţiile Sovietelor raionale şi orăşeneşti de deputaţi, în cazurile cînd acestea veneau în contradicţie cu legile în vigoare. în perioada dintre sesiunile Sovietului Suprem, Prezidiul numea şi elibera din funcţie, la propunerea Preşedintelui Sovietului Comisarilor Norodnici, Comisarii Norodnici etc...

237

Din punct de vedere numeric, Prezidiul Sovietului Suprem era constituit din 11 membri: Preşedintele Sovietului Suprem, 2 vicepreşedinţi, secretarul şi şapte membri ai Prezidiului.

Pentru organizarea activităţii sale, Sovietul Suprem putea forma comisii: de mandat (asigura validarea mandatelor de deputat), de cercetare şi revizie.

Membrii Sovietului Suprem, deputaţii, se bucurau de imunitate parlamentară. Astfel, ei nu puteau fi chemaţi în judecată sau arestaţi fară permisiunea Sovietului Suprem sau al Prezidiului acestuia.

Sovietul Suprem îşi organiza activitatea sub formă de sesiuni. Sesiunile ordinare se convocau de către Prezidiul Sovietului Suprem de două ori pe an. Sesiunile extraordinare se convocau la iniţiativa Prezidiului Sovietului Suprem sau la cererea unei treimi din deputaţi.

Legile supuse dezbaterii la sesiunile Sovietului Suprem erau adoptate prin simpla majoritate de voturi, iar după semnarea lor de către Preşedintele şi secretarul Prezidiului Sovietului Suprem, se publicau în limba moldovenească şi ucraineană.

După expirarea mandatului Sovietului Suprem, Prezidiul acestuia f ixa alegeri noi, care trebuiau să s3 desfăşoare într-un termen nu mai mare de două luni din ziua expirării împuternicirilor.

Sovietul Suprem nou - ales se convoca în prima şedinţă de către Prezidiul Sovietului Suprem de legislatură anterioară, care îşi păstra atribuţiile pînă la formarea Prezidiului nou, nu mai tîrziu decît peste o lună după alegeri.

In baza dispoziţiilor constituţionale, cuprinse în capitolul 4, realizarea puterii executive în republică era încredinţată Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M. care, conform art.38 din Constituţie, era numit organ executiv şi de dispoziţie.

Sovietul Comisarilor Norodnici se forma de către Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. în următoarea componenţă: Preşedintele, doi vicepreşedinţi, Preşedintele Comisiei Planificării de stat, 11 Comisari Norodnici (ai industriei alimentare, agriculturii, finanţelor, comerţului intern, afacerilor interne, justiţiei, ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului, industriei locale, gospodăriei comunale, asigurării sociale), Şeful

238

Direcţiei drumurilor, împuternicitul Comitetelor de colectări din U.R.S.S., Şeful direcţiei de cultură.

Constituţia (art.42) acorda Sovietului Comisarilor Norodnici următoarele atribuţii:

a) dirijarea activităţii Comisariatelor Norodnice ale R.A.S.S.M. şi altor organe subordonate, inclusiv supravegherea activităţii împuterniciţilor Comisariatelor Norodnice unionale şi din alte republici;

b) întreprinderea unor măsuri pentru realizarea bugetelor republican şi locale;

c) întreprinderea unor măsuri de garantare a ordinii publice, apărarea intereselor statului şi apărarea drepturilor cetăţenilor;

d) dirijarea activităţii comitetelor executive raionale şi orăşeneşti ale sovietelor de deputaţi ai truditorilor.

Pe lîngă aceste atribuţii, Sovietul Comisarilor Norodnici era în drept să anuleze hotărîrile şi dispoziţiile comitetelor executive raionale şi orăşeneşti, să suspende hotărîrile şi dispoziţiile Sovietelor raionale şi orăşeneşti de deputaţi ai truditorilor, să anuleze ordinele şi instrucţiunile Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.

Pentru a exercita aceste atribuţii, Sovietul Comisarilor Norodnici emitea hotărîri şi dispoziţii.

Modul de realizare a administraţiei publice locale era reglementat în capitolul 5 din Constituţie. Conform dispoziţiilor din acest capitol, organele administraţiei publice locale erau sovietele raionale şi orăşeneşti, de orăşel şi săteşti de deputaţi ai truditorilor (numite şi organe ale puterii de stat, art.49) şi comitetele lor executive.

Sovietele raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti se alegeau de către cetăţenii cu drept de a alege, din unitatea administrativ-teritorială respectivă, pe un termen de doi ani.

Sovietele dirijau activitatea social-economică şi culturală în unităţile administrativ-teritoriale respective, aprobau bugetul local, coordonau activitatea organelor administrative, subordonate lor, contribuiau la menţinerea capacităţii de apărare a statului, asigurau executarea legilor şi protecţia drepturilor cetăţenilor.

239

Sovietele îşi organizau activitatea în formă de sesiuni. Sesiunile Sovietelor raionale se convocau de către comitetele executive raionale nu mai rar decît de 6 ori pe an, iar sesiunile sovietelor orăşeneşti, de orăşel şi săteşti se convocau de către organele executive respective, nu mai rar decît o dată în lună.

în limita competenţei acordate de Constituţie, Sovietele de deputaţi ai truditorilor adoptau hotărîri şi dispoziţii.

Organele executive ale sovietelor raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti erau comitetele executive respective, alese de soviete, în componenţa preşedintelui, vicepreşedintelui, secretarului şi membrilor comitetului executiv.

în activitatea sa organele executive locale erau subordonate sovietelor de deputaţi ale truditorilor care le-au ales, cît şi comitetelor executive, ierarhic superioare.

Capitolul 6 din Constituţie reglementa modul de elaborare, adoptare şi executare, precum şi structura bugetului de stat. Astfel, proiectul bugetului de stat elaborat de către Sovietul Comisarilor Norodnici, era supus pentru aprobare Sovietului Suprem al R.A.S.S.M.

Modul de exercitare a puterii judecătoreşti era reglementat în capitolul 7 din Constituţie. Articolul 73 din Constituţie prevedea că în R.A.S.S.M. justiţ ia se înfăptuieşte de către judecătorii le populare, de Judecătoria Supremă şi judecătorii le speciale ale U.R.S.S.

Instanţa judecătorească Supremă în republică era considerată Judecătoria Supremă. Fiind formată prin alegeri de către Sovietul Suprem al R.A.S.S.M., pe un termen de 5 ani, acest organ coordona activitatea tuturor instanţelor judecătoreşti din republică. Organele

judecătoreşti de primă instanţă se alegeau de către cetăţenii raionului respectiv, pe baza votului universal, egal, direct şi secret pe un termen de 3 ani.

Conform Constituţiei, justiţia se înfăptuia în baza următoarelor principii: asigurarea dreptului de a lua cuvînt în proces în limba maternă, publicitatea proceselor judiciare, asigurarea dreptului inculpatului la apărare, independenţa judecătorilor şi subordonarea lor numai legii ş. a.

240

în acelaşi capitol (art. 81), se declara: controlul asupra respectării legalităţii de către autorităţile publice şi cetăţenii republicii se realizează de către Procurorul R.S.S.U. şi de către Procurorul R.A.S.S.M.

Procurorul R.A.S.S.M. era numit în funcţie de către Procurorul U.R.S.S., pentru un termen de 5 ani, iar procurorii orăşeneşti şi raionali - de către Procurorul R.S.S.U., cu aprobarea Procurorului U.R.S.S., pentru acelaşi termen.

Spre deosebire de Constituţia precedentă, Constituţia R.A.S.S.M. din 1938 cuprindea un capitol separat (cap. VIII), consacrat drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.

Constituţia consacra drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor: dreptul la muncă, învăţătură, odihnă, la asistenţă şi protecţie socială, libertatea cuvîntului, a presei, a mitingurilor şi demonstraţiilor, libertatea conştiinţei, dreptul de asociere.

în Constituţie se consacra egalitatea în drepturi a femeii şi bărbatului (art. 89), egalitatea în drepturi a cetăţenilor, indiferent de naţionalitate şi rasă (art. 90), inviolabilitatea persoanei (art. 94), inviolabilitatea domiciliului (art.95), dreptul la azil politic (art.96).

în condiţiile regimului politic marxist, însă, aceste drepturi şi libertăţi constituţionale rămîneau, în marea lor majoritate, a fi formale. De exemplu, art. 93 din Constituţie, stipulînd dreptul cetăţenilor de a se uni în organizaţii obşteşti: sindicate, cooperative, organizaţii de tineret, sportive şi de apărare, societăţi culturale, tehnice şi ştiinţifice, conţinea clauza conform căreia "cei mai activi şi conştienţi cetăţeni din rîndurile clasei muncitoare şi din alte pături ale truditorilor", sînt în drept să se unească în partidul comunist (al bolşevicilor).

în asemenea mod, se încălca principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat în art.90 din Constituţie, iar dreptul de asociere se limita la un singur partid politic.

Constituţia punea în faţa cetăţenilor următoarele îndatoriri fundamentale: să respecte Constituţia şi legile în vigoare, să respecte disciplina muncii şi regulile de convieţuire socială, să ocrotească proprietatea obştească (de menţionat că cei care atentau la proprietatea

241

socialistă erau declaraţi duşmani ai poporului), să-şi satisfacă serviciul militar şi să apere Patria.

Un capitol separat din Constituţie (cap. IX) era dedicat sistemului electoral.

Astfel, alegerile în organele reprezentative se efectuau în baza votului universal, direct şi secret.

în virtutea universalităţii votului, aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi cetăţenii R.A.S.S.M. care au atins vîrsta de 18 ani, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, studii, censul de trai, originea socială, starea materială şi ocupaţia din trecut, cu excepţia alienaţilor mintali şi a celor lipsiţi de drepturile electorale de către judecată. în acest mod, Constituţia lichida restricţiile dreptului la vot ce ţineau de provenienţa socială, măsură determinată de exterminarea "duşmanilor poporului".

Articolul 108 stabilea normele de reprezentare şi anume: pentru Sovietele raionale, un deputat nu mai puţin decît de la 500 şi nu mai mult decît de la 1500 de locuitori; pentru Sovietele orăşeneşti, raionale de oraş, un deputat nu mai puţin decît de la 100 şi nu mai mult decît de la 1000 de locuitori; pentru Sovietul sătesc, un deputat nu mai puţin decît de la 100 şi nu mai mult decît de la 250 de locuitori.

Dreptul de înaintare a candidaturilor la alegeri era rezervat organizaţiilor de partid şi obşteşti, sindicatelor, organizaţiilor tineretului, asociaţiilor obşteşti.

După natura sa juridică, mandatul reprezentativ era un mandat imperativ, alegătorii avînd dreptul de rechemare a deputatului "în modul prevăzut de lege".

Despre eficacitatea acestui sistem electoral ne vorbeşte componenţa primului Soviet Suprem, în care au fost aleşi 38 de muncitori, 50 de ţărani, 13 funcţionari , dintre care 75 erau membri şi membri supleanţi ai partidului comunist, iar deputaţi fară de partid -26, inclusiv 10 comsomolişti.

Simbolurile de stat ale republicii erau descrise în capitolul X. Drept stemă şi drapel de stat pentru R.A.S.S.M. servea stema şi drapelul de stat ale R.S.S.U. Articolul 113 stabilea că capitala republicii este oraşul Tiraspol.

242

Ultimul capitol din Constituţie, format dintr-un singur articol, se n ferea la modul de revizuire a Constituţiei. Constituţia putea fi modificată prin hotărîrea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M., adoptată cu voiul a două treimi din numărul deputaţilor şi aprobată de către Sovietul Suprem al R.S.S.U.

VII. VI. C O N S T I T U Ţ I O N A L I S M U L ÎN REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ M O L D O V E N E A S C Ă

în urma cunoscutelor evenimente din 1940, condiţionate de Protocolul adiţional-secret Molotov - Ribbentrop,39 cînd României i-au fost impuse serioase cedări teritoriale, soldate cu amputarea teritoriului dintre Nistru şi Prut şi partea de nord a Bucovinei, a fost constituită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească - eveniment dictat nu "de voinţa oamenilor muncii" din Moldova, ci în exclusivitate în virtutea guvernului U.R.S.S. şi a Comitetului Central al P.C.(b).40

Astfel, la 2 august 1940, Sovietul Suprem din U.R.S.S. adoptă legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. în această lege se declara că, "venind în întîmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din Basarabia, ale oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească privind reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din R.A.S.S.M. şi, călăuzindu-se de principiul dezvoltării libere a naţionalităţilor", se formează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională.

Autorităţile de la Moscova, însă, au fabricat o astfel de unire, care a făcut imposibilă "reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia şi R.A.S.S.M". Astfel, conducerea R.A.S.S.M. a propus de a forma R.S.S. Moldovenească unională în următoarea componenţă:

a) raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, ( amenca, Cotovsc, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia, Tiraspol, ( erneansc din R.A.S.S.M.

243

b) judeţele Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca şi plaselor Bolgrad, Ismail şi Reni din judeţul Ismail din Basarabia, în care moldovenii constituiau o parte considerabilă din populaţie.41

"Venind în întimpinarea oamenilor muncii", Legea din 2 august 1940 formează R.S.S. Moldovenească în componenţa oraşelor Tiraspol şi Grigoriopol, raioanelor Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale R.A.S.S.M., oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei.

După proclamarea R.S.S. Moldoveneşti prin Legea din 2 august 1940, pe teritoriul republicii din dreapta Nistrului au fost extinse atribuţiile Sovietului Suprem, ale Prezidiului Sovietului Suprem, ale Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.. în unităţile administrativ-teritoriale erau formate organe executive şi de dispoziţie provizorii - comitete executive ale Sovietelor, în componenţa preşedintelui, locţiitorului preşedintelui, secretarului şi a trei - zece membri ai comitetului executiv. Comitetele executive săteşti, de orăşel şi orăşeneşti (în afară de centrele judeţene) ale Sovietelor se alegeau de către adunările generale ale locuitorilor acestor localităţi. Comitetele executive provizorii judeţene, de voloste şi orăşeneşti (ale centrelor judeţene) erau numite de autorităţile publice din R.S.S.U. şi R.S.S.M.

Astfel , la mijlocul lunii iulie 1940 au fost formate 1048 de comitete executive ale Sovietelor săteşti, 11 - de orăşel, 6 - orăşeneşti, 52 - de voloste, 6 comitete judeţene.4 3

La 10 noiembrie 1940, sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M. formează Comisia pentru elaborarea proiectului Constituţiei (27 membri) şi adoptă hotărîrea privind organizarea primelor alegeri în Sovietul Suprem al R.S.S.M.

A. CONSTITUŢIA REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE M O L D O V E N E Ş T I DIN 1941

între 8 şi 12 februarie 1941, îşi desfăşoară şedinţele sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M., care adoptă, la 10 februarie, Constituţia R.S.S.M.. Ca şi constituţiile din restul republicilor

244

unionale, Constituţia R.S.S.M. era structurată în unsprezece capitole, lor mate din 125 de articole.

Capitolul I ( art. 1 - 1 2 ) conţinea dispoziţii normative, referitoare la orînduirea socială.

Capitolul II (art. 13 -19 ) consacra orînduirea de stat. Capitolul III (art. 20 - 38) legaliza modul de formare şi activitate

a organelor reprezentative centrale (organele supreme ale puterii) de stat, precum şi atribuţiile lor.

Capitolul IV (art. 39 - 53) reglementa activitatea organelor executive centrale.

Capitolul V (art. 54 - 78) determina principiile de activitate a organelor administraţiei publice locale.

Capitolul VI (art. 79 - 82) reglementa modul de adoptare şi executarea bugetului de stat.

Capitolul VII (art.83 - 95) era dedicat organelor judecătoreşti şi ale procuraturii.

Capitolul VIII (art. 96 - 111) consacra drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamenta le ale cetăţenilor.

Capitolul IX (art. 112 - 121) includea principiile sistemului electoral.

Capitolul X (art. 122 - 124) conţinea prevederi referitoare la simbolurile de stat, stabilind că statutul de capitală a republicii îi revine oraşului Chişinău.

Capitolul XI constituit dintr-un singur articol legaliza procedura de revizuire a Constituţiei.

Ca şi în Constituţia R.A.S.S.M. din 1938, capitolul I, (Orînduirea socială) conţinea principiile generale de organizare statală a noii republici socialiste unionale.

Constituţia (art. l) declara Republica Sovietică Socialistă Moldovenească drept stat socialist " al muncitorilor şi ţăranilor". Baza politică a acestui stat o constituiau Sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii, iar baza economică - "sistemul socialist al economiei şi proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie".

Proprietatea socialistă putea să se manifeste f ie sub forma proprietăţii de stat, f ie sub forma proprietăţii cooperatist-colhoznice.

245

Pe lîngă aceste forme de proprietate, Constituţia (art. 9) admitea şi existenţa proprietăţii private a ţăranilor individuali, a meşteşugarilor şi meseriaşilor, sub formă de mici întreprinderi private industriale şi de comerţ, în limitele stabilite de lege. La fel ca şi în Constituţia R.A.S.S.M., munca era declarată drept datoria şi lucrul de cinste al fiecărui cetăţean apt de muncă, potrivit principiului "cine nu lucrează, acela nu mănîncă".

In Capitolul II din Constituţie (Structura de stat), se declara că R.S.S.M. este stat suveran, care poate exercita independent puterea de stat, cu condiţiile respectării art. 14 din Constituţia U.R.S.S., care practic reducea această independenţă la zero. Mai mult decît atît, avînd dreptul de a ieşi din componenţa U.R.S.S., în lipsa unui mecanism juridic, care ar fi reglementat acest proces, R.S.S.M. nu a putut fi un stat independent de facto.

In acelaşi capitol se consacrau: inalienabilitatea teritoriului R.S.S.M., dreptul de a avea formaţiuni militare republicane, dreptul de a avea relaţii directe cu state străine ş. a.

Cetăţenilor R.S.S.M. li se recunoştea în mod automat şi cetăţenia U.R.S.S., iar cetăţenilor celorlalte republici unionale li se garantau drepturi egale cu ale cetăţenilor R.S.S.M.

Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale, republica era formată din judeţele: Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei, Soroca; raioanele (nu intrau în componenţa judeţelor) Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia, Tiraspol; oraşele de subordonare republicană Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol.

Ţinînd cont de limitele stabilite în articolul 14 din Constituţia U.R.S.S., art. 19 al acestui capitol determina competenţa R.S.S. Moldoveneşti.

R.S.S.M. era în drept să realizeze, prin intermediul autorităţilor publice, următoarele atribuţii: adoptarea Constituţiei şi a altor legi, organizarea administrativ-teritorială a republicii; asigurarea ordinii publice şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; aprobarea planurilor de dezvoltare a economiei naţionale şi a bugetului de stat; stabilirea impozitelor şi a altor taxe; asigurarea de stat; conducerea activităţii băncilor, întreprinderilor industriale,

246

agricole şi de comerţ de subordonare republicană şi supravegherea întreprinderilor de subordonare unională; stabilirea modului de folosire a pămîntului, subsolului, pădurilor şi apelor; gestionarea diferitor ramuri ale economiei naţionale (construcţia de drumuri şi locuinţe, transporturi, comunicaţii, învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii, cultură fizică şi sport); organizarea organelor judecătoreşti ale R.S.S.M.; acordarea cetăţeniei R.S.S.M.; amnistierea şi graţierea persoanelor condamnate de către instanţele judecătoreşti din R.S.S.M. etc.

Puterea legislativă şi modul de realizare a acesteia constituia obiectul de reglementare a capitolului III din Constituţie. Articolul 23 din Constituţie consacra că organul legislativ suprem al R.S.S.M. este Sovietul Suprem. Acest organ era ales de către cetăţenii R.S.S. Moldoveneşti pentru un mandat de patru ani, potrivit normei de reprezentare: un deputat la zece mii de locuitori.

în competenţa Sovietului Suprem intrau toate drepturile acordate R.S.S. Moldoveneşti, conform articolelor 13 şi 19 din Constituţie.

Activitatea Sovietului Suprem era dirijată de către Preşedintele Sovietului Suprem, ales din rîndul deputaţilor.

Sovietul Suprem forma şi Prezidiul Sovietului Suprem în următoarea componenţă: Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem, doi vicepreşedinţi, Secretarul şi 13 membri ai Prezidiului.

Fiind subordonat nemijlocit Sovietului Suprem, Prezidiul era învestit cu următoarele atribuţii:

- convocarea sesiunilor Sovietului Suprem; - interpretarea legilor R.S.S.M.; - organizarea referendumurilor; - anularea hotărîrilor şi a dispoziţiilor Sovietului Comisarilor

Norodnici, a hotărîrilor şi dispoziţiilor Sovietelor de deputaţi raionale şi orăşeneşti ai oamenilor muncii, în cazurile cînd acestea veneau în contradicţie cu legislaţia în vigoare;

- numirea şi destituirea din funcţ ie a miniştrilor R.S.S.M., la propunerea Preşedintelui Sovietului de Miniştri şi cu aprobarea ulterioară de către Sovietul Suprem al republicii;

- acordarea cetăţeniei R.S.S.M.;

247

- aprobarea titlurilor onorifice ale R.S.S.M.; - acordarea titlurilor onorifice ale R.S.S.M. şi a distincţiilor; - graţierea cetăţenilor condamnaţi de instanţele judecătoreşti din

R.S.S.M.; ' - numirea şi revocarea reprezentanţilor diplomatici ai R.S.S.M.. Sesiunile ordinare ale Sovietului Suprem se convocau de către

Prezidiul Sovietului Suprem de două ori pe an. Sesiunile extraordinare se convocau la iniţiativa Prezidiului sau la cererea unei treimi din deputaţii Sovietului Suprem.

Puterea executivă (cap. IV din Constituţie) era încredinţaţii Sovietului Comisarilor Norodnici, numit "organul suprem executiv şi de dispoziţie".

Sovietul Comisarilor Norodnici era format de către Sovietul Suprem al republicii în următoarea componenţă: Preşedintele, vicepreşedinţii, comisarii norodnici ai R.S.S.M. Comisariatele norodnice erau de două categorii: unional-republicane şi republicane. Comisariatele unional-republicane îşi exercitau atribuţiile sub supravegherea comisariatelor de ramură unionale, iar cele republicane rămîneau a fi relativ independente.

In următorul capitol din Constituţie se reglementa structura, modul de instituire şi atribuţiile organelor administraţiei publice.

Administraţia publică locală era exercitată de către Sovietele locale, alese prin vot universal, egal, direct şi secret pe un termen de doi ani şi de comitetele executive, alese de aceste Soviete.

Justiţia (art.83) era înfăptuită de către Judecătoria Supremă a R.S.S.M., membrii căreia erau aleşi de către Sovietul Suprem. în unităţile administrativ-teritoriale justiţ ia era încredinţată judecătoriilor judeţene, raionale, orăşeneşti, alese de cetăţeni, şi aşa-numitelor "judecătorii speciale", create conform hotărîrilor Sovietului Suprem al U.R.S.S..

în ce priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, precum şi sistemul electoral (cap. VIII şi IX), practic erau recopiate articolele respective din Constituţia R.A.S.S.M.

248

Potrivit modului de revizuire, Constituţia era flexibilă, putînd fi modificată cu o majori tate de cel puţin două treimi din voturile deputaţilor Sovietului Suprem.

In perioada ocupaţiei germane (1941-1944), Constituţia republicii este suspendată, autorităţile publice din republică fiind evacuate în Rusia. Acestea au revenit la exercitarea "atribuţiilor constituţionale" abia în vara anului 1944, după ce linia frontului a trecut dincolo de hotarele Moldovei.

B. CONSTITUŢIA REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE M O L D O V E N E Ş T I DIN 1978

Procesele reformatoare, declanşate în U.R.S.S. după condamnarea cultului personalităţii lui Stalin, au silit autorităţile sovietice să elaboreze o nouă Constituţie a U.R.S.S.. Congresul XXII al P.C.U.S., care şi-a ţinut lucrările în anul 1961, a formulat tezele privind transformarea statului dictaturii proletariatului într-un stat al întregului popor şi despre trecerea de la democraţia proletară la democraţia întregului popor. Tezele enunţate urmau a fi reflectate într-o nouă Constituţie, ceea ce a determinat formarea, în anul 1962, a unei Comisii Constituţionale de către Sovietul Suprem al U.R.S.S. Activitatea acestei Comisii a fost practic "paralizată" în urma consecinţelor, care au urmat după demiterea conducătorului statului sovietic, N. Hruşciov. Abia în anul 1976, la Congresul XXV al P.C.U.S., problema privind proiectul noii constituţii a fost abordată din nou. Congresul a decis ca în proiectul constituţiei să se reflecte "evoluţia democraţiei socialiste, particularităţile de bază ale societăţii sovietice".

Urmînd aceste indicaţii, comisia a elaborat proiectul noii constituţii, iar la 23 mai 1977 1-a aprobat. Proiectul este adoptat şi de Plenara C.C. al P.C.U.S., care şi-a desfăşurat lucrările la 24 mai 1977. La 27 mai 1977 Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat decretul "Cu privire la proiectul Constituţiei U.R.S.S.". Conform acestui decret, proiectul este publicat în presă ( 4 iunie 1977 ) şi supus discuţiei - procedură ce trebuia să dureze pînă în luna octombrie. Această discuţie, dirijată şi direcţionată de partidul comunist, s-a axat

249

pe proiect, rămînînd în esenţă o formalitate, o expresie de democraţie pasivă, chiar dacă au fost modificate 110 articole şi a fost introdus un articol nou.44

La 3 octombrie 1977, Plenara C.C. al P.C.U.S. a aprobat proiectul Constituţiei cu modificările făcute, iar la 7 octombrie 1977 Sovietul Suprem a adoptat "în unanimitate" noua Constitutie a U.R.S.S..

Adoptarea Constituţiei U.R.S.S. a determinat necesitatea elaborării şi adoptării Constituţiei R.S.S.M. în mod tradiţional, elaborarea proiectului noii Constituţii a avut loc sub "conducerea nemijlocită" a C.C. al P.C. din Republica Moldova.

Elaborarea noii Constituţii a Republicii Moldova a fost iniţiată printr-o hotărîre a Sovietului Suprem din republică, "Cu privire la pregătirea proiectului noii Constituţii a R.S.S:M.", adoptată la 14 iulie 1977.

Sovietul Suprem a format comisia constituţională, constituită din 45 de membri, preşedinte fiind numit I. Bodiul, prim-secretar al C.C. al P.C. din R.S.S.M.

După nouă luni de activitate a comisiei, proiectul este publicat în presă, pentru a fi "discutat" de către popor. Despre eficienţa acestei discuţii ne vorbesc modificările survenite în textul proiectului Constituţiei.

Astfel, partea a doua a preambulului a fost completată cu următorul text: "Urmînd cu credinţă poruncile lui V.I.Lenin, oamenii muncii din Moldova, datorită ajutorului colosal al marelui popor rus şi al celorlalte popoare ale ţării noastre, au apărat cu succes cuceririle revoluţionare ale Marelui Octombrie, şi-au dobîndit organizare de stat socialistă şi au obţinut succese colosale în dezvoltarea economică, socială şi culturală".

La 11 aprilie 1978, comisia constituţională a aprobat proiectul Constituţiei şi l-a transmis Prezidiului Sovietului Suprem din republică. După aprobarea proiectului de către Prezidiul Sovietului Suprem (12 aprilie) şi de C.C. al P.C. din R.S.S.M. (13 aprilie), este convocată sesiunea a opta extraordinară a Sovietului Suprem din

250

K.S.S.M. care, la 15 aprilie 1978, adoptă "în unanimitate" Constituţia R.S.S.M..

Orice constituţie are o anumită structură. Divizarea ei în titluri, capitole, poziţia articolului şi a compartimentelor vorbeşte despre atitudinile diferite ale statelor faţa de procesul de elaborare a Constituţiilor.

Structura Constituţiei R.S.S.M. din 1978 era următoarea: preambul, 10 secţiuni, 19 capitole, 172 articole. Secţ. I - Bazele orînduirii sociale şi ale politicii R.M. Cap. 1 - Sistemul politic. Cap. 2 - Sistemul economic. Cap. 3 - Dezvoltarea socială şi culturală. Cap. 4 - Activitatea politică externă şi apărarea Patriei socialiste. Secţ. II - Statul şi persoana. Cap. 5 - Cetăţenia R.S.S.M.. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Cap. 6 - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor. Secţ. III - Orînduirea naţional-statală şi administrativ-teritorială a

R.S.S.M.' Cap. 7 - R.S.S.M. - republică unională în componenţa U.R.S.S.. Cap. 8 - Orînduirea teritorial-administrativă a R.S.S.M.. Cap. 9 - Sistemul şi principiile activităţii Sovietelor. Cap. 10 - Sistemul electoral. Cap. 11 - Deputatul poporului. Secţ. V - Organele supreme ale puterii de stat şi administraţiei de

stat ale R.S.S.M.. Cap. 12 - Sovietul Suprem al R.S.S.M.. Cap. 13 - Sovietul miniştrilor al R.S.S.M.. Secţ. VI - Organele locale ale puterii de stat şi administraţiei de

stat ale R.S.S.M.. Cap. 14 - Sovietele locale de deputaţi. Cap. 15 - Comitetele executive ale Sovietelor locale. Secţ. VII - Planul de stat de dezvoltare economică şi socială şi

bugetul de stat al R.S.S.M..

251

Cap. 16 - Planul de stat de dezvoltare economică şi socială al R.S.S.M..

Cap. 17 - Bugetul de stat al R.S.S.M.. Secţ. VIII - Justiţia, Arbitrajul şi Procuratura R.S.S.M.. Cap. 18 - Justiţia şi Arbitrajul. Cap. 19 - Procuratura. Secţ. IX - Stema, drapelul, imnul şi capitala R.S.S.M.. Secţ. X - Acţiunea Constituţiei R.S.S.M. şi procedura dc

revizuire a ei. Prin conţinutul său normativ, noua Constituţie a republicii a

consacrat bazele orînduirii sociale şi politice ale R.S.S.M., drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, a determinat principiile organizării şi scopurile statului socialist (numit stat "al întregului popor"), orînduirea naţional-statală şi administrativ-teritorială a republicii, modul de formare a organelor de stat. Dar aceste prevederi s-au dovedit a fi doar nişte lozinci decorative.

Astfel, în preambulul Constituţiei, proclamîndu-se "construirea societăţii socialiste dezvoltate", se sublinia că acest "avantaj" este rezultatul revoluţiei din Octombrie şi rolul deosebit al Partidului Comunist, ceea ce nu este decît o neglijare a adevărului istoric.45

Consacrînd în art.2, cap. l , că "toată puterea în R.S.S.M. aparţine poporului", care o exercită prin intermediul Sovietelor de deputaţi baza politică a statului, Constituţia neglijează această prerogativa excepţională a poporului prin conţinutul normativ al art.6 din acelaşi capitol. Acest articol, arhicunoscut, apreciază Partidul Comunist drept "forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice", care "determină perspectiva generală a societăţii, politica internă şi externă a statului, conduce marea activitate creatoare a poporului sovietic...".

In capitolul 2, Sistemul economic, se consacra că baza sistemului economic al R.S.S.M. o constituie proprietatea socialistă, sub formă de proprietate de stat, cooperatist-colhoznică şi proprietate a altor organizaţii obşteşti. Nerecunoscînd existenţa proprietăţii private. Constituţia (art. 13) vorbeşte despre proprietatea personală a cetăţenilor din R.S.S.M.. Această formă "sovietică" de proprietate includea în sine obiectele de uz curent, de consum personal, confort şi

252

obiectele din gospodăria auxiliară, domiciliul şi mijloacele financiare provenite din muncă.

Stabilind în art. 31 din Constituţie că fiecare cetăţean al R.S.S.M. este şi cetăţean al U.R.S.S, legea fundamentală lărgea cadrul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, fixate în cea precedentă cu dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul tle a se folosi de realizările culturii, dreptul de a participa la conducerea afacerilor de stat şi obşteşti, dreptul de a ataca actele nelegitime ale persoanelor oficiale, organelor de stat şi a celor obşteşti. Ca şi marea majoritate a dispoziţiilor constituţionale, şi normele care consacrau drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor R.S.S.M. au rămas a fi doar nişte lozinci.

Secţiunea a IlI-a din Constituţie determina statutul jur idic al R.S.S.M. în cadrul uniunii. R.S.S.M. era declarată stat sovietic socialist suveran, care face parte din U.R.S.S., dar cu dreptul de liberă ieşire din uniune.

Conform art. 71 din Constituţie în competenţa R.S.S.M. intra: - adoptarea Constituţiei şi a altor legi ale R.S.S.M.; - asigurarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor; - determinarea atribuţiilor, a modului de organizare şi funcţionare

a organelor de stat din republică ; - dirijarea sectorului economic din republică şi realizarea

măsurilor de folosire raţională a resurselor naturale şi protecţia mediului;

- elaborarea şi aprobarea planurilor de dezvoltare socială şi economică şi a bugetului de stat ale R.S.S.M.;

- dirijarea diverselor ramuri din economia naţională; - amnistierea şi graţierea cetăţenilor R.S.S.M. etc. Spre deosebire de Constituţia R.S.S.M. din 1941, noua

Constituţie cuprindea în conţinutul său normativ o secţiune aparte, consacrată în întregime Sovietelor de deputaţi ai poporului (sistemul, principiile de activitate). Capitolul 10 din această secţiune conţinea reglementări privitoare la sistemul electoral, iar capitolul 11 determina statutul deputaţilor în soviete.

253

Ca şi orice Constituţie socialistă, Constituţia R.S.S.M. prevedea un mecanism de stat cu o structură subordonată principiului unităţii puterii de stat.

In f runtea ierarhiei organelor puterii de stat (cap. 12) Constituţia plasa Sovietul Suprem, numit organ suprem al puterii de stat.

Sovietul Suprem era constituit din 380 de deputaţi, aleşi pe un termen de 5 ani, şi îşi organiza activitatea în formă de sesiuni convocate de două ori pe an.

In competenţa excepţională a Sovietului Suprem intra: - adoptarea Constituţiei R.S.S.M. şi modificarea ei ; - adoptarea planurilor de dezvoltare economică şi socială ale

R.S.S.M.; - aprobarea bugetului de stat al R.S.S.M. şi a dărilor de seamă

privind executarea lui ; - formarea organelor subordonate Sovietului Suprem. Activitatea Sovietului Suprem era dirijată de către Preşedintele

Sovietului Suprem şi patru vicepreşedinţi. In perioada dintre sesiunile Sovietului Suprem, atribuţiile acestui

organ erau exercitate de către Prez idai Sovietului Suprem. Prezidiul Sovietului Suprem se alegea din rîndurile deputaţilor,

în următoarea componenţă: Preşedintele prezidiului, doi vicepreşedinţi, Secretarul Prezidiului şi cincisprezece membri ai Prezidiului Sovietului Suprem.

Conform art. 108 din Constituţie, Prezidiul exercita următoarele atribuţii:

- f ixarea alegerilor în Sovietul Suprem şi Sovietele locale; - convocarea sesiunilor Sovietului Suprem; - coordonarea activităţii comisiilor permanente ale Sovietului

Suprem; - controlul constituţionalităţii legilor; - f ixarea alegerilor în judecătoriile populare raionale şi

orăşeneşti; - interpretarea legilor R.S.S.M.; - dirijarea activităţii sovietelor locale ;

254

- anularea hotărîrilor şi a dispoziţiilor Sovietului Miniştrilor, hotărîrilor Sovietelor raionale şi orăşeneşti de deputaţi care vin în contradicţie cu legislaţia în vigoare ;

- stabilirea şi acordarea titlurilor onorifice ; - acordarea cetăţeniei R.S.S.M. şi a azilului politic; - numirea şi revocarea reprezentanţilor diplomatici; - ratificarea tratatelor internaţionale ; - organizarea administrativ-teritorială a republicii şi altele. Puterea executivă era încredinţată Sovietului Miniştrilor al

R.S.S.M., organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat. Acest organ era format de către Sovietul Suprem, în componenţa

Preşedintelui Sovietului Suprem, Prim-vicepreşedintelui, Vicepreşedinţilor, miniştrilor şi preşedinţilor comitetelor de stat.

Sovietul Miniştrilor era împuternicit de Constituţie (art. 118) să rezolve toate problemele din domeniul administraţiei de stat. Pentru asigurarea executării legislaţiei în vigoare, Sovietul miniştrilor adopta hotărîri şi dispoziţii.

Puterea judiciară (cap. 18) era realizată de instanţele judecătoreşti , sistemul cărora, conform Constituţiei, era constituit din Judecătoria Supremă, judecătorii le populare raionale şi orăşeneşti.

Judecătoriile populare raionale (orăşeneşti) erau alese de către cetăţenii raionului (oraşului) prin vot universal, egal, direct şi secret, pe un termen de cinci ani. Asesorii în aceste judecătorii se alegeau de către cetăţeni în cadrul unor adunări, organizate la locul de trai sau de muncă, pe un termen de doi ani şi jumătate. Membrii Judecătoriei Supreme şi asesorii populari erau aleşi de către Sovietul Suprem pe un termen de cinci ani.

Capitolul 18 se referea la Arbitrajul de stat, care rezolva litigiile economice dintre persoanele juridice, iar capitolul 19 conţinea prevederi referitoare la procuratură, organ de supraveghere a legalităţii.

Secţiunea a IX-a din Constituţie se referea la stema, drapelul, imnul şi capitala R.S.S.M., iar secţiunea a X-a determina procedura de revizuire a Constituţiei.

255

Evenimentele, care s-au declanşat în Republica Moldova, incepînd cu anul 1985, au creat necesitatea revizuirii "alertate" a Constituţiei din 1978.

VII. VII. ETAPA C O N T E M P O R A N Ă A C O N S T I T U Ţ I O N A L I S M U L U I ÎN REPUBLICA M O L D O V A

Necesitatea realizării reformei politice şi economice a determinat reforma constituţională în Republica Moldova.

Elaborarea proiectului noii Constituţii a Republicii Moldova a fost condiţionată de necesitatea realizării cadrului jur idic al evoluţiei spre statul de drept şi democratic, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

In scopul elaborării noii Constituţii, la 19 iunie 1990, prin hotărîrea Sovietului Suprem al R.S.S.M., a fost formată Comisia pentru elaborarea proiectului noii Constituţii.

La elaborarea proiectului Constituţiei s-a ţinut cont de prevederile ce şi-au găsit reflectare m proiectele iniţiale propuse de:

- Secţia pentru problemele legislaţiei şi ordinii de drept a Secretariatului Parlamentului.

- Guvern. - Academia de Ştiinţe. - Grupul independent de autori (Ilie Rotari, Ilie Teacă, Tudor

Negru, Tamara Gortopan, Vladimir Dimitrişin, Sveatoslav Cazacu). S-a ţinut cont de proiectul comun al grupurilor de lucru

menţionate, la care au contribuit Boris Negru, Nicolae Doru, Vladimir Mocreac, Nicolae Osmochescu, Tudor Negru, Ion Păduraru, Mihai Petrachi, Ilie Rotari, Iulia Sîrcu, Ilie Teacă, membri.

La fel, au fost luate în consideraţie observaţiile şi propunerile făcute la şedinţele Comisiei Constituţionale.

Proiectul Constituţiei a fost definitivat de grupul de lucru în următoarea componenţă: Boris Negru, conducător, Alexandru Arseni, Mihai Cotorobai, Raisa Grecu, Tudor Negru, Nicolae Osmochescu, Tudor Panţîru, Mihai Petrachi, Ion Plămădeală, Ilie Teacă.

256

După o serie de dezbateri asupra proiectului, la 29 iulie 1994 Parlamentul adoptă Constituţia Republicii Moldova. în aceeaşi zi, Constituţia este promulgată prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova şi intră în vigoare la 27 august 1994. La aceeaşi dată, Constituţia Republicii Moldova din 15 aprilie 1978 este abrogată în întregime, celelalte legi şi acte normative subordonate legii rămînînd în vigoare în măsura în care nu contraveneau Constituţiei.

Ca şi orice constituţie completă, noua Constituţie a Republicii Moldova vine să reglementeze ansamblul relaţiilor sociale fundamenta le ce ţin de organizarea puterii de stat.

Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat în 151 de articole, care sînt grupate în şapte titluri. Titlurile cu un conţinut normativ mai bogat sînt structurate pe capitole şi secţiuni.

Primul titlu al Constituţiei, "Principii generale", consacră caracteristicile statului Republica Moldova: suveran şi independent, unitar şi indivizibil şi cuprinde norme referitoare la forma republicană de guvernămînt. Republica Moldova este considerată un stat de drept şi democratic, în care suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative. în acest titlu se consacră inalienabilitatea teritorială a Republicii Moldova, raportul dintre dreptul naţional şi cel internaţional. Tot aici se consacră principiile democratismului şi pluralismului politic, separaţia şi colaborarea puterilor, supremaţia Constituţiei Republicii Moldova, principiile fundamentale privind proprietatea. Titlul 1 conţine şi dispoziţii referitoare la unitatea poporului Republicii Moldova, recunoscîndu-se şi garantîndu-se dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea independenţei lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

în acest titlu se consacră neutralitatea permanentă a Republicii Moldova şi se stipulează neadmiterea dislocării trupelor militare ale altor state pe teritoriul său. Tot aici sînt incluse dispoziţii privitoare la simbolurile naţionale (drapel, imn şi stemă), la limba de stat a republicii şi la capitală.

Cel de-al doilea titlu este numit "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale" . Titlul respectiv este structurat în trei

257

capitole. în capitolul 1, purtînd denumirea "Dispoziţii generale", sînt stabilite principiile fundamentale în domeniul instituirii drepturilor şi libertăţilor fundamenta le şi garantarea lor (universalitatea, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, sex, limbă, religie, opinie, apartenenţa politică, avere, origine socială, accesul liber la justiţie, prezumţia nevinovăţiei, neretroactivitatea legii, dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle fundamentale) . în acest capitol, există dispoziţii privitoare la dobîndirea şi pierderea cetăţeniei Republicii Moldova. Sub acest ultim aspect trebuie reţinută regula, în sensul căreia nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.

Conform dispoziţiilor acestui capitol, cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi cetăţeni ai altor state, decît în cazurile prevăzute de acordurile internaţionale, la care Republica Moldova este parte. Pe lîngă principiile fundamentale , privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor Republicii Moldova, acest capitol prevede că cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi cetăţenii republicii, cu excepţia celor prevăzute de lege.

în capitolul 2, "Drepturile şi libertăţile fundamentale" , se conţin norme prin care se consacră şi se garantează juridic drepturile şi libertăţile fundamentale , şi anume: drepturile politice (dreptul de a alege şi de a fi ales, libertatea conştiinţei, libertatea opiniei şi a exprimării, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia, dreptul la asistenţă şi protecţia socială, dreptul familiei şi al copiilor orfani la protecţie, dreptul mamei, copiilor şi tinerilor la ajutor şi ocrotire specială, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială); inviolabilităţile (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea

258

domiciliului); drepturi le-garanţii (dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică).

Conform Constituţiei, exerciţiul acestor drepturi şi libertăţi poate li restrîns numai prin lege şi dacă este impus de apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea anchetei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori avarii.

Capitolul 3 stabileşte îndatoririle cetăţeneşti fundamentale şi anume: devotamentul faţă de ţară, îndatorirea de apărare a Patriei şi satisfacerea serviciului militar, obligaţia de a contribui prin taxe şi impozite la bugetul statului, îndatorirea de a proteja mediul înconjurător şi de a ocroti monumentele.

Titlul 3, denumit "Autorităţile publice", fiind structurat pe capitole, capitolele avînd şi secţiuni, reflectă concepţia cu privire la distribuirea competenţelor în realizarea puterii de stat între principalele categorii de organe de stat şi raporturile dintre aceste organe. Astfel, capitolul 4, secţiunea 1, cuprinde norme referitoare la alegerea, organizarea internă, funcţionarea şi atribuţiile de bază ale Parlamentului. Conform acestor dispoziţii, Parlamentul Republicii Moldova este organul reprezentativ suprem şi unica autoritate legislativă a statului cu o structură unicamerală, compus din 101 deputaţi, aleşi pentru un mandat de 4 ani şi care îşi desfăşoară ac tivitatea în cadrul sesiunilor ordinare, extraordinare sau speciale.

Secţiunea a 2-a a Capitolului 4 reglementează statutul depu-taţilor, stabileşte incompatibilităţi şi imunităţi privind activitatea lor.

Secţiunea a 3-a a Capitolului 4 conţine dispoziţii consacrate procesului de legiferare ( iniţiativa legislativă, adoptarea legilor şi hotărîrilor, intrarea în vigoare a legilor adoptate de Parlament) şi domeniul de reglementare rezervat legilor organice.

In Capitolul 5 al Titlului 3 sînt cuprinse reglementările privind şeful statului - Preşedintele Republicii Moldova, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber, exprimat pentru un mandat de patru ani şi care, reprezentînd statul, este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Tot

259

aici sînt stabilite incompatibilităţile, imunitatea, atribuţiile, condiţiile suspendării din funcţ ie şi actele emise de Şeful statului.

Capitolul 6 al acestui titlu conţine norme referitoare la rolul, structura, învestitura, incompatibilitatea şi actele emise de Guvern.

Titlul 3 conţine un capitol aparte, consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul şi care stabileşte responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului şi obligaţia informării acestuia, obligativitatea Guvernului şi a fiecăruia din membrii săi de a răspunde la întrebările formulate de deputaţi, procedura de exprimare a neîncrederii în Guvern.

Capitolul 8, "Administraţia publică", reglementează administraţia publică centrală şi de specialitate, forţele armate, principiile de bază ale administrării publice locale, organizarea administrativ-teritorială a republicii. în acest capitol se conţin dispoziţii privitoare la posibilitatea atribuirii unor forme şi condiţii speciale de autonomie unor localităţi din stîngă Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova. Capii olul cuprinde şi dispoziţii care determină autorităţile publice săteşti, orăşeneşti şi raionale.

Capitolul 9, "Autoritatea judecătorească", conţine dispoziţii referitoare la instanţele judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Apel, tribunalele şi judecătorii le specializate. Constituţia stabileşte că modul de organizare şi competenţa instanţelor

judecătoreşti se determină prin lege organică. Secţiunea a 2-a din acest capitol reglementează modul de instituire, componenţa şi competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, iar secţiunea a 3-a conţine norme privitoare la Procuratura Republicii.

Titlul 4 din Constituţie asigură reglementarea constituţională a economiei naţionale şi a finanţelor publice şi cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, sistemul fiscal, Curtea de Conturi.

Titlul 5, "Curtea Constituţională", reglementează modul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor şi determină statutul, atribuţiile, structura şi alte aspecte legate de activitatea organului de

jurisdicţie constituţională.

260

Titlul 6, "Revizuirea Constituţiei", reglementează iniţiativa ii vizuirii, limitele şi procedura revizuirii Constituţiei.

Titlul 7, "Dispoziţii finale şi tranzitorii", este constituit din I* >I mo referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei.

Experţii O.S.C.E au stabilit o serie de criterii de apreciere a unei • onstituţii, ca fiind democratică, dacă:

1. Realizează un echilibru al puterilor; 2. Instituie garanţii sigure pentru libertatea cuvîntului; î. Garantează proprietatea;

4. Organizează exercitarea puterii în teritoriu conform pi incipiilor descentralizării şi autonomiei locale;

5. Prevede o Curte Constituţională; 6. Reglementează detaliat drepturile, libertăţile şi îndatoririle

cetăţenilor; 7. Prevede pluralismul politic; X. Prevede garanţii pentru respectarea tratatelor internaţionale

etc. I ste cert faptul că o constituţie democratică trebuie să răspundă

i altor exigenţe, precum cele privind: 1. Consacrarea şi garantarea unor drepturi largi minorităţilor

naţionale; 2. Instituirea garanţiilor eficiente pentru drepturile fundamentale

ii Ir cetăţenilor; 1. Realizarea unui anumit raport între dreptul intern şi cel

internaţional etc. Dacă luăm în consideraţie criteriile enumerate mai sus, putem a că Legea noastră fundamentală poate fi apreciată ca o

< <f>n . lituţie democratică. Astfel, Constituţia prevede realizarea categorică a unui echilibru

d puterilor, nesubordonînd total o autoritate publică faţă de celelalte. I iei n e din cele trei autorităţi - legislativă, executivă şi judecătorească

dispune de prerogative, care fac posibilă exercitarea unui control i.upia celorlalte, limitarea puterii lor. De asemenea, se rezervă

poporului dreptul de a se exprima prin referendum asupra unor

261

definitivarea proiectului de Lege, privind modificarea Constituţiei, sub egida comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, propunea ca:

• Parlamentul să fie ales în baza sistemului electoral mixt: 70 deputaţi - în circumscripţii electorale uninominale, iar 30 de deputaţi - într-o circumscripţie electorală naţională;

• Preşedintele Republicii Moldova să exercite puterea executivă, în modul prevăzut de Constituţie şi să vegheze respectarea Constituţiei, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

• Prim-ministrul să f ie numit de Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare şi după alegerea acestuia de către Parlament, iar membrii Guvernului să f ie numiţi de Preşedintele Republicii Moldova la propunerea prim-ministrului.

Proiectul includea o nouă procedură constituţională - noţiunea de cenzură constructivă. In calitate de comentarii pe marginea Proiectului de lege pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova elaborat de către Comisia naţională pentru modificarea Constituţiei putem menţiona următoarele:

Proiectul de lege propunea o nouă organizare a puterilor de stat ale Republicii Moldova, optînd pentru o formulă care poate afecta însăşi evoluţia democratică a ţării. Chiar dacă în principiu competenţa Parlamentului continua să fie aceea de a emite legi, cea a Guvernului de a pune în aplicare legile, iar a judecătorii lor de a sancţiona nerespectarea lor, în realitate fiecare dintre aceste autorităţi rămînea, direct sau indirect, în mîinile Preşedintelui Republicii Moldova, ale cărui puteri creşteau în mod nemăsurat şi necontrolat, acesta putînd dispune în mod arbitrar de ele, influenţîndu-le activitatea şi chiar îngrădind-o pînă la desfiinţare.

Practic, acest proiect de modificare a Constituţiei înlătura orice mecanism de control şi echilibru între puterile statului, deşi acesta era unanim recunoscut ca esenţial pentru evoluţia democratică a unui stat, f i ind în acelaşi timp garanţia principală a unui stat de drept.

Proiectul de modificare a Constituţiei opta pentru un executiv dualist, cu un Prim-ministru ca şef al Cabinetului, dar şi cu un Preşedinte cu largi prerogative executive, deci practic o republică prezidenţială. In această situaţie ar fi trebuit întărit tocmai mecanismul

264

icciproe de control între Guvern şi Parlament. De exemplu, ar fi liebuit accentuat rolul Parlamentului la momentul învestirii noului (invern, prin aprobarea membrilor acestuia şi a programului de guvernare. în locul controlului parlamentar, Proiectul introducea formula în care Preşedintele numeşte Prim-ministru! şi întregul cabinet, pe care îi şi demite fară nici un control, tot el aproba programul de guvernare al Guvernului, iar după aceea tot el semna (Prim-ministru contrasemna) toate actele prin care programul era pus III aplicare (art. 82 alin. 1 şi 96 alin. 3).

Articolul 105 introducea delegarea legislativă pe baza unei legi de abilitare elaborate de Parlament în acest scop, dar şi pentru situaţii

excepţionale", nedefinite, prin intermediul hotărîrilor-legi de urgenţă, formulă care poate fi cu uşurinţă utilizată abuziv, urmarea fiind irducerea rolului Parlamentului la unul pur decorativ. O astfel de posibilitate era cu atît mai evidentă cu cît Proiectul de lege scotea practic Guvernul de sub controlul Parlamentului, în conformitate cu ari. 82 alin.(2), Guvernul fiind responsabil politic numai în faţa Preşedintelui, singurul caz de răspundere în faţa Parlamentului fiind cel prevăzut de art. 106, anume asumarea răspunderii ca procedură excepţională.

Articolul 88 al Proiectului de lege enumera cîte va din noile atribuţii ale Preşedintelui. Conform lit. c) acesta "exercită funcţia de Preşedinte al Consiliului Suprem de Securitate, asigură conducerea generală şi conlucrarea autorităţilor publice în domeniul asigurării securităţii statului, legalităţii şi ordinii publice, instituie şi conduce, în acest scop, organe administrative specializate şi consultative de nivel naţional". Este evidentă confuzia între competenţele privind coordonarea activităţilor privind siguranţa naţională şi cele care ţin de exercitarea efectivă a atribuţiilor de conducere a unor astfel de structuri.

Practic, prin textul citat mai sus se putea ajunge ca în Republica Moldova să nu mai existe nici o instituţie publică sau agenţie guvernamentală cu activitate în domeniul siguranţei naţionale condusă în mod independent, ceea ce reprezintă un grav pericol, întrucît întotdeauna un preşedinte, indiferent al cărui stat, va avea şi un interes

265

propriu, politic, iar utilizarea structurilor de tipul serviciilor de informaţii, poliţie etc., pentru apărarea acestor interese personale este foarte tentantă, mai ales dacă însăşi Legea fundamentală permite. Mai mult însă, conform Proiectului de lege Preşedintele putea să-şi construiască singur cîte servicii va dori, deoarece nici o altă autoritate a statului nu i se va opune: prezidînd şedinţele Guvernului putea să-şi impună hotărîrea de înfiinţare (art.83), iar controlînd bugetul asupra căruia nu Parlamentul, ci Guvernul are ultimul cuvînt (art. 131), putea să le aloce fondurile necesare.

Litera d) a art. 88 din Proiectul de lege îi conferea Preşedintelui dreptul de a numi şi revoca din funcţie "persoanele oficiale de stat", iar litera e) îi oferea dreptul de a cere "demisia persoanelor de stat alese sau numite în funcţ ie de alte autorităţi publice, în cazul în care persoanele respective nu-şi onorează obligaţiile de serviciu, discreditează, prin comportamentul lor autoritatea statului". Aşadar, pe de o parte, Preşedintele avea un control asupra instituţiilor statului prin intermediul numirilor pe care le putea face. Este adevărat că textul preciza că acest lucru va f: făcut "în condiţiile legii", dar legea însăşi, prin procedura hotărîrilor-legi de urgenţă, nu era decît un alt mecanism pus în mîinele Preşedintelui, fară posibilitatea unui control eficient din partea unei alte autorităţi a statului. Pe de altă parte, Preşedintele avea dreptul să solicite demisia altor persoane oficiale fie şi numai pentru că acestea "discreditează" autorităţi ale statului, de exemplu se exprimă critic la adresa Preşedintelui!

Litera g) a aceluiaşi articol 88 îi asigura Preşedintelui independenţă financiară deplină, prin instituirea unor "programe prezidenţiale în scopul soluţionării problemelor de interes naţional" şi crearea de "fonduri speciale pentru susţinerea financiară şi materială a realizării acestora", ceea ce însemna instituirea unei proceduri eminamente discreţionare la îndemîna Preşedintelui.

Controlul Preşedintelui asupra celorlalte autorităţi ale statului este întregit de puterile covîrşitoare pe care le are asupra Justiţiei. Practic, dacă Proiectul de lege va fi adoptat, va fi imposibil să se mai vorbească de o justiţie independentă în Republica Moldova.

266

Chiar şi actuala Constituţie îi conferă Preşedintelui atribuţii de maximă importanţă, cum ar fi conferirea gradelor superioare de • lasilicăre lucrătorilor din procuratură şi judecătorii (art. 88 lit. h din ( (instituţie), numirea judecătorilor în funcţie (art. 116 din Constituţie), dm în prezent aceasta se întîmplă într-un regim în care Preşedintele II< puteri limitate, iar rolul său este în mare măsură de mediator între

puterile statului. Proiectul de lege însă schimba fundamental locul şi mlul Preşedintelui în ansamblul puterilor de stat, facînd din el cea mai ii li vă parte a executivului. In aceste condiţii, independenţa justiţiei

pi in independenţa şi imparţialitatea judecătorilor este fundamentală. < >i, tocmai aceste dimensiuni sînt desfiinţate prin reglementările propuse. Astfel, competenţelor anterioare ale Preşedintelui li se adăugau controlul asupra Consiliului Superior al Magistraturii: Preşedintele Republicii Moldova devine Preşedinte, iar Ministrul lustiţiei şi Procurorul General devin membri ai Consiliului (art. 125). Aşadar principalii reprezentanţi ai executivului puteau avea cuvîntul decisiv în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii judecătorilor şi

ancţionarea acestora.

Trebuie remarcat că, în dorinţa de a-i conferi Preşedintelui cît mai multe puteri, au trecut neobservate cîteva inadvertenţe flagrante. Astfel, conform art. 124 Preşedintele Republicii Moldova era garantul independenţei judecătoreşti , cu toate că Proiectul de lege îl t ransforma III principalul reprezentant al executivului, mai mult, îi dădea dreptul a controleze justiţia din interior, prin intermediul Consiliului Superior

al Magistraturii. In acelaşi timp, în calitate de Preşedinte al acestui Consiliu, el va fi pus în situaţia de a face propuneri pentru numirea liidecătorilor, pe care ulterior, în calitate de Preşedinte al Statului, tot el trebuia să-i numească. Se regăseau practic în Proiectul de lege pentru modificarea Constituţiei trăsăturile specifice statului totalitar, ascunse sub o aparentă legalitate.

Este adevărat că teoria şi practica dreptului constituţional cunosc nu doar regimul parlamentar, ci şi pe cel semi-prezidenţial şi chiar pe cel prezidenţial, de tip francez, de exemplu, sau de tip american, în care atribuţiile Preşedintelui statului sunt foarte mari. în acelaşi timp însă, mecanisme fine şi bine puse la punct asigură controlul fiecărei de

267

către cealaltă, realizînd astfel echilibrul acestora. Ca să nu mai vorbim că independenţa Justiţiei este ferm garantată. Din nefericire, Proiectul de lege pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova nu urmărea nici întărirea sistemului parlamentar şi nici introducerea unui regim prezidenţial de tip democratic. El ar fi dus, însă, inevitabil, la instaurarea unui regim autoritar, în care Preşedintele s-ar afla deasupra tuturor celorlalte puteri ale statului, pe care le-ar putea controla şi influenţa în conformitate cu propriile-i interese. Un astfel de regim seamănă mai degrabă cu cel instituit prin Constituţia Federaţiei Ruse, dar experienţa ultimilor ani a dovedit că un regim autoritar nu este în stare să asigure nici măcar stabilitatea într-o ţară, cu atît mai puţin să-i determine bunăstarea. El ar putea însă să compromită orice încredere a populaţiei în valorile şi instituţiile statului democratic şi de drept.

Pe 29-30 iunie 2000 Parlamentul a început să dezbată două proiecte de modif icare a Constituţiei. Primul era propus de Guvern şi prevede modificarea statutului Procuraturii Generale a Republicii, cel de-al doilea proiect aparţinea unui grup de 39 deputaţi şi conţine o serie de propuneri privind abilitarea Guvernului cu împuterniciri suplimentare.

După cum a comunicat Serviciul de presă a legislativului la şedinţa de marţi, 30 iunie 2000, Biroul permanent a decis ca Parlamentul să ia în dezbatere un proiect de modificare a Constituţiei, iniţiativa legislativă fiind semnată de 41 de deputaţi şi conţinînd o serie de propuneri ca Guvernului să i se atribuie împuterniciri suplimentare. Astfel erau 3 iniţiative de modificări a Constituţiei, toate fiind avizate la Curtea Constituţională.

La 22 iunie 2000 Parlamentul a creat o comisie specială, care trebuia să definitiveze documentele de revizuire a Constituţiei.

Pe 11 iulie 2000 Curtea Constituţională a dat avize pozitive asupra a 3 proiecte de legi de modificare a Constituţiei.

La 5 iulie Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea de revizuire a Constituţiei avînd drept bază proiectul propus de înşişi parlamentarii.

Preşedintele P. Lucinschi într-o discuţie cu liderii fracţiunilor parlamentare a declarat (pe 17 iulie 2000) că asupra formei de

268

guvernare totuşi ar trebui să se decidă în cadrul unui referendum constituţional. Potrivit purtătorului său de cuvînt, P. Lucinschi a considerat că populaţia trebuie să decidă în privinţa regimului de guvernare şi că ambele proiecte de lege pentru modificarea ( onstituţiei trebuie să fie discutate în cadrul unui referendum naţional: atât cel adoptat de Legislativ în favoarea formei parlamentare de guvernare, cît şi cel înaintat de Preşedinţie privind regimul prezidenţial de guvernare. In cazul în care fracţiunile parlamentare nu vor accepta propunerea şefului statului, P. Lucinschi va promulga I ,egea privind modificarea Constituţiei, pentru că în opinia sa, aceasta contravine rezultatelor referendumului consultativ din 23 mai 1999, în cadrul căruia peste 50 la sută din populaţie s-a pronunţat în favoarea unei republici prezidenţiale, a relatat Moldpres.

Pe 22 iulie 2000 şeful statului s-a adresat corpului de deputaţi cu un mesaj prin care a contestat într-un stil vehement, pe alocuri destul de dur, pasul întreprins de către Parlament, prin care în aprecierea lui, parlamentarii au ignorat vrerea poporului exprimată în referendumul consultativ de la 23 mai 1999. Adevărat, Legea fundamentală a Republicii Moldova adoptată acum 6 ani nu rezistă cerinţelor timpului. P. Lucinschi s-a referit cronologic la evoluţia problemei privind reforma constituţională. El a amintit că încă din 1996 Preşedintele în exerciţiu, Mircea Snegur, propunea instituirea regimului de republică prezidenţială. Dar pe atunci a prevalat opinia că motivul situaţiei de criză nu rezidă în forma guvernării. Pe parcurs, însă, prin confruntarea experienţei unor ţări dezvoltate cu derularea lucrurilor în republica noastră, a devenit clar că prăbuşirea social-economică este generată şi de cauze ce ţin de regimul de guvernare a statului.

De aceea în 1999 s-a revenit la ideea sistemului de republică prezidenţială. Pusă la referendumul consultativ opinia a fost sprijinită de majoritatea participanţilor la plebiscit. Drept răspuns deputaţii au adoptat varianta de republică parlamentară.

Şeful de stat a remis spre reexaminare legea privind modificarea unor articole ale Constituţiei votată la 5 iulie 2000, motivând că legea în cauză "încalcă în cel mai grosolan mod principiul de organizare a

269

puterii de stat", - principiu de separare echilibrată a prerogativelor autorităţilor publice, consfinţit de Constituţie. Astfel se instituie monopolul necondiţionat al legislatorului, care "de unul singur alege şeful statului, formează componenţa guvernului, formează parţial Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Conturi, numeşte procurorul general etc., iar Preşedintele devine "o figură butaforică", fiind lipsit de dreptul la iniţiativă legislativă, de dreptul de a prezida şedinţele guvernului precum şi de dreptul de a fi ales sau demis din funcţ ie de popor.

Şeful de stat a propus parlamentarilor o nouă formulă de efectuare a reformei constituţionale. El a solicitat să declare un moratoriu asupra legii constituţionale promulgate de dînsul; să adopte o hotărâre privind desfăşurarea la 5 noiembrie 2000 a unui referendum constituţional prin care electoratul să decidă asupra formei de guvernare. Totodată el găseşte de cuviinţă de a opera unele modificări în Codul electoral, care ar stipula un nou principiu de alegere a Parlamentului f ie după un sistem mixt (70 de circumscripţii şi 30 pe liste de partid), f ie după un sictem proporţional.

Comisia specială pentru examinarea proiectelor de legi privind modificarea Constituţiei a pregătit un aviz privind propunerile şefului statului. Din toate au fost acceptate doar cîteva şi anume: a păstra după Preşedintele Republicii dreptul la iniţiativă legislativă, a lăsa fără modificări art. 86 din Constituţie. Cît priveşte ideea Preşedintelui ţării de a se desfăşura la 5 noiembrie 2000 un referendum constituţional, Comisia specială a găsit de cuviinţă ca această propunere să fie examinată de legislativ în conformitate cu art. 141- 143 din Constituţie.

In cele din urmă Parlamentul a votat cu 87 voturi legea constituţională, readresînd - o iarăşi şefului spre promulgare.

La 26 iulie 2000 Parlamentul Republicii Moldova face o declaraţie în care se adresează cu un apel Preşedintelui republicii, în vederea promulgării legilor propuse, motivând că acestea constituie o etapă nouă în istoria Republicii Moldova, în procesul de consolidare a suveranităţii şi că aceasta va însuma o continuare reală a proceselor democratice, al căror promotor a fost şi actualul Preşedinte.

270

Ca răspuns la Declaraţia Parlamentului pe 27 iulie 2000 Preşedintele Republicii Moldova, P.Lucinschi, adresează şi el o declaraţie Parlamentului prin care a încercat să convingă Parlamentul că:

• Legea pentru modificarea Constituţiei din 5 iulie, contravine opiniei poporului, exprimate în cadrul referendumului consultativ din 23 mai 1999, încalcă principiul constituţional fundamental - principiul cparaţiei puterilor; instituie monopolul necondiţionat al puterii

legislative. • In condiţiile acestei legi, şeful statului devine o autoritate

lipsită de atribuţiile necesare pentru a asigura echilibrul constituţional al puterilor, fară capacitatea de a acţiona, o autoritate tutelată. Astfel •islemul politic parlamentar, instituit la 5 iulie nu este adecvat situaţiei din Republica Moldova şi va lovi ca un bumerang în fiecare dintre noi, ui interesul comun de a avea o putere de stat viabilă şi eficientă.

Preşedintele ţării considera că pentru a depăşi civilizat şi democratic situaţia de criză politică acută este nevoie de a se suspenda reexaminarea şi revotarea Legii din 5 iulie şi să se adopte o hotărâre privind desfăşurarea la 5 noiembrie 2000, a referendumului republican constituţional asupra ambelor proiecte de modificare a Constituţiei.

După cum se ştie, la 21 iulie Parlamentul a revotat Legea din 5 iulie şi a respins propunerea Preşedintelui Republicii Moldova. Potrivit Constituţiei şi hotărîrilor Curţii Constituţionale, Preşedintele K M. era obligat să promulge legea în termen de 2 săptămîni.

Legea constituţională introducea în articolul 74 după alineatul (2) Un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

"Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de acesta sînt examinate de Parlament în modul şi după priorităţile stabilite de Guvern, inclusiv în procedură de urgenţă. Alte propuneri legislative se examinează în modul stabilit.";

Articolul 78 în cuprinsul său reglementa procedura de alegere a preşedintelui republicii.

Astfel, Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlament piui vot secret. Poate fi ales Preşedinte al Republicii Moldova

271

cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin dc 10 ani şi posedă limba de stat. Se va considera ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se va organiza al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului descrescător de voturi obţinute în primul tur. Dacă şi în turul al doilea nici un candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se vor organiza alegeri repetate.

Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu poate dizolva Parlamentul stabilind data alegerilor în noul Parlament.

Legea a păstrat interdicţia ca nici o persoană să nu poată îndeplini funcţ ia de Preşedinte al Republicii Moldova decît pentru cel mult două mandate consecutive.

în cazul săvârşirii unor fapte prin care în prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi.

Propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele este în drept să deie Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Legea de revizuire a Constituţiei a mai modificat şi conţinutul atibuţiilor Guvernului, inclusiv raporturile dintre acesta şi şeful statului.

Consecinţa de cea mai mare generalitate precedată de Legea din 5 iulie 2000 este t ransformarea Republicii Moldova dintr-o republică prezidenţială în una parlamentară.

272

NOTE:

1. V . Ivanov . , G h . C o s t a c h i . D e z v o l t a r e a cons t i tu ţ iona lă a R S S M o l d o v e n e ş t i , Chiş inău , Car tea M o l d o v e n e a s c ă , 1981, pag. 5 - 9 . 2. Cons t i t u ţ i a din 1923 în d e z b a t e r e a c o n t e m p o r a n i l o r , H u m a n i t a s , Bucureş t i , 1990, pag .28 . î . A .Arsen i , Drep t cons t i tu ţ iona l şi insti tuţi i pol i t ice , Teor ia Const i tu ţ ie i ,

Chiş inău , 1997, pag. 190-250. 4 . Le top ise ţu l Ţării M o l d o v e i , Ch i ş inău , pag. 2 8 - 2 9 5. N ico lae Iorga . Is tor icul cons t i tu ţ iun i lo r r omâneş t i , pag. 12. (). Le top ise ţu l Ţării M o l d o v e i , pag . 8 - 2 9 . 7 . Le top i se ţu l Ţării M o l d o v e i , pag . 4 0 . K . Le top i se ţu l Ţării M o l d o v e i , pag . 66 . 9 . Le top i se ţu l Ţări i M o l d o v e i , pag . . 73 . 10. Cons t an t i n C. G i u r e s c u . Istoria R o m â n i l o r , vol .2 , edi ţ ia a 3-a, Bucureş t i , 1940, p a g . 3 6 6 . 11. Rev i s t a de drept publ ic , nr. 1,1938, pag. 116. 12. A.D. X e n o p o l . Pr imul p ro iec t de Cons t i tu ţ i e al M o l d o v e i , pag. 157. 13. Ion Nis to r . Is tor ia Basa rab ie i , Chiş inău , Car tea M o l d o v e n e a s c ă , 1991,

pag. 179. 14. Ion Nis to r , op. cit., pag. 182. 15. Ib idem, pag .1 83 . 16. Co lec ţ i a c o m p l e t ă a legilor ruse , n r . 2 7 3 5 7 . A u t o n o m i a Basa rab ie i ,

pag .41 . 17. Ion Nis tor , op.ci t . , pag. 186. 18. A. Bo ldur , Is tor ia Basa rab ie i , Ed i tu ra Vic to r Fur tună , Bucureş t i , 1992,

pag 328 . 19. Cuv în tu l m o l d o v e n e s c , Ch iş inău , 1917, 22 mar t ie .

20. Bruhis M., Rusia , R o m â n i a şi Basa rab ia , Ch i ş inău , Unive r s i t a s , 1992, pag. 179. 21. A. Bo ldu r , op. cit., p a g . 4 9 9 . 22. G .F i l i t i , Re la t ions S o v i e t o - R o u m a n i e n s în luer Aspec t s des re la t ions i u s s o - r o u m a n i e n s . R e t r o s p e c t i v e et o r i en t a t i on . Par is , M i n a r d , 1965, p a g . 6 5 . 23. A .Bo ldu r , La B e s s a r a b i e e t Ies re la t ions r u s s o - r o u m a n i e n s (Les ques t ions b c s s a r a b i e n n e s et le droi t in te rna ţ iona l ) Paris , 1927, pag .72 . 24. C . A t J y r e m o K , O . E c a y a e H K o , M . H T K H C , A . P o f i T M a H , A . U LE M J IKO B .

P E U O J I T O U H O H H O E A B U A C E H N E B 1 9 1 7 r o a y U Y C T A H O B J I E H U E C O B C T C K O H B J i a e r a

I I MojiaaBHH, Chiş inău , Car tea M o l d o v e n e a s c ă , 1964, p a g . 5 0 3 -504 .

273

25.1 .Nis tor , op.cit . , pag .278 . 26. OnepKH HCTOPHH, KoMMyHHCTHHecicoH n a p r a u MojiAaBUH, HHFI upu U,K Kn MoaziaBHH, Chiş inău , Car tea Moldovenească , 1968, pag. 78. 27. P. Negu le scu , Curs de drept cons t i tu ţ ional român , Bucureş t i , 1927, p .262 28. D.Guş t i , Cuv în t de desch ide re în "Cons t i tu ţ ia din 1923 în dezba terea c o n t e m p o r a n i l o r " , H u m a n i t a s , Bucureş t i , 1990, pag .21 29 .Mon i to ru l Of ic ia l al R o m â n i e i , n r .29 din 23 ianuarie , 1922. 30. M.Bruh i s , op. cit., pag. 158 - 159. 31. V . Ivanov . Gh .Cos tach i , op. cit., pag .30-31 . 32. Ib idem, pag.33. 33. Revis ta " M o l d o v a N o u ă " , 1935, pag. 82. 34. A. P e n y r a . 06pa30BaHne MojiaaBCKon A C C P , pag. 112. 35. V . Ivanov . Gh .Cos tach i , op. cit., pag .36 - 37. 36. H c t o p h h rocyaapcTBa H npaBa MojiaaBCKOH A C C P , Chiş inău 37. OTHCT 1 BceMojiaaBCKoro d>e3,aa COBCTOB... pag. 44. 38. C T E 3 A C O B C T O B B A O I C Y M E H T A X (1917- 1937), c .326 ,327 . 39. A se vedea Pactul M o l o t o v - R ibben t rop şi consec in ţe le lui pentru Basa rab ia , Chiş inău , Un ive r s i t a s , 1991. 40. M.Bruh i s , Rusia , R o m â n i a ş i Basa rab ia ( 1 8 1 2 , 1 9 1 8 , 1 9 2 4 , 1 9 4 0 ) , Chiş inău , Univers i t a s , 1992, pag .285 . 41. Pactul M o l o t o v - R ibben t ron şi consec in ţe le lui pentru Basarab ia , p .82-93. 42. V. Ivanov, Gh .Cos tach i , op. cit., pag .96 . 43. HjibfliueHKO K .O. ITo6efla BCJIHKOH OKTH6PI>CKOH coimajiHCTHHecKou peBOJiK)UHH B MoaaaBHH H ocyuiecTBaeHne jieHHHCKHx NPHHUUNOB couHajiHCTHHecKOH aeMOKpaTHH, B KHnre "BeanKHH OKTa6pb B cyab6ax Moaa;aBCKoro Hapoaa", c . 120 - 121. 44. V. Ivanov, Gh .Cos tach i , op. cit., pag .240 . 45. Cons t i tu ţ i a R ^ ^ M . , Chiş inău, Car tea m o l d o v e n e a s c ă , 1984. 46. P. N e g u l e s c u , op. ci t .64.

274

CUPRINS: pag-

( apitolul I. Dreptul constituţional - ramură de bază a sistemului de drept din Republica Moldova 5

I. ABC-ul dreptului 5 II. Conceptul ramurii de drept constituţional 7

III. Sistemul dreptului constituţional 13 IV. Obiectul şi metodele dreptului constituţional 20

V. Raporturile de drept constituţional 22 VI. Subiecţii raporturilor de drept constituţional 23 VII. Conceptul şi caracteristica izvoarelor de drept constituţional.. . 25 VIII. Locul şi rolul dreptului constituţional în sistemul de drept al Republicii Moldova 30

Capitolul II. Dreptul constituţional ca ştiinţă juridică şi disciplină didactică 35 I. Conceptul ştiinţei dreptului constituţional 35 II. Istoria ştiinţei dreptului constituţional din Republica Moldova. Problemele ştiinţei la etapa actuală 40 III. Scopurile şi metodologia ştiinţei dreptului constituţional .44 IV. Sistemul şi izvoarele ştiinţei dreptului constituţional 47 V. Locul şi rolul ştiinţei dreptului constituţional în sistemul ştiinţelor. 48 VI. Dreptul constituţional - disciplină didactică 49

Capitolul III. Teoria generală a statului ca instituţie a dreptului constituţional 51 I. Noţiunea şi elementele de bază ale societăţii contemporane 51 II. Noţiunea şi esenţa statului 55 III. Condiţiile juridice de existenţă a statului 57 III. 1. Noţiuni generale 57 III. 2. Teritoriul 58 III. 3. Poporul 65 III. 4. Puterea publică .68

275

IV. Condiţiile politice de existenţă a statului .75 IV. 1. Statul, cadru privilegiat al puterii 75 IV. 2. Legitimitatea puterii statului .75 IV. 3. Permanenţa (instituţionalizarea) puterii de stat 79 IV. 4. Suveranitatea puterii de stat 80 V. Diversitatea puterii politice privitoare la stat 88

Capitolul IV. Forma de stat 95 IV. I. Conceptul formei de stat 95 IV. II. Structura de stat 97 IV. II. 1. Statele unitare 99 IV. II. 2. Statele federale 102 IV. II. 3. Asociaţiile de state. 107 IV. III. Forma de guvernămînt s- 112 IV. III. 1. Conceptul formei de guvernămînt 112 IV. III. 2. Monarhia 114 IV. III. 3. Republica { 117 IV. III. 4. Regimul politic 120

Capitolul V. Teoria Constituţiei. Constituţionalismul 133 2. Noţiunea de Constituţie 146 3. Diversitatea formelor de Constituţii 151 4. Conţinutul normativ al Constituţiei 155 5. Adoptarea Constituţiei 157 6. Revizuirea şi abrogarea Constituţiei 160

Capitolul VI. Controlul constituţionalităţii legilor 166 VI. I. Noţiunea şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor 166 VI. II. Apariţia şi evoluţia istorică a controlului de constituţionalitate a legilor în diverse sisteme constituţionale 171 VI. II. 2. Controlul constituţionalităţii legilor în S.U.A 173 VI. II. 3. Controlul constituţionalităţii legilor în Franţa 176

276

VI 11.4. Controlul constituţionalităţii legilor III (icrmania şi Austro-Ungaria 178 VI. III. Modalităţile de realizare 11 controlului constituţionalităţii legilor 179 VI. IV. Autorităţile competente să realizeze controlul constituţionalităţii legilor 183

( apitolul VII. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova 192 VII. I. Etapele dezvoltării constituţionale ale Republicii Moldova 192 VII. II. Etapa incipientă a constituţionalismului Republicii Moldova 195 VII. III. Constituţionalismul în Basarabia, parte componentă a Imperiului Rus (1812-1917) 198 VII. IV. Constituţionalismul în Basarabia, parte componentă a României (1917-1940) 209 A. Constituţia României din 1866 212 B. Constituţia României din 1923 215 C. Constituţia României din 1938 222 VII. V. Constituţionalismul în RASS Moldovenească 226 A. Constituţia RASS Moldoveneşti din 1925 227 B. Constituţia RASS Moldoveneşti din 1938 234 VII. VI. Constituţionalismul în RSS Moldovenească 243 A. Constituţia RSS Moldoveneşti din 1948 244 B. Constituţia RSS Moldoveneşti din 1978 249 VII. VII. Etapa contemporană a constituţionalismului în Republica Moldova 256 VII. VIII. Revizuirea Constituţiei Republicii Moldova în vigoare 263

277

Coli de tipar 17,5. Tiraj 300 Tiparul executat sub comanda nr. 164

la Tipografia "Reclama", Chişinău, str. Alexandru cel Bun, 111 tel. 24-46-15, 24-10-62