MANAGEMENTUL POPULAŢIILOR

DE INTERES CINEGETIC ŞI SALMONICOL

4

CUPRINS

Prefaţă

5

PARTEA I – GENARALITĂŢI ŞI PRINCIPII 6

Introducere

7

Capitolul 1 – Evoluţia concepţiilor 10

Capitolul 2 – Principalii factori care influenţează managementul faunei de

interes cinegetic

13

Capitolul 3 – Efectivele populaţiilor faunei de interes cinegetic 23

Capitolul 4 – Dinamica şi reproducerea populaţiilor faunei de inters cinegetic 31

Capitolul 5 – Habitatul faunei de interes cinegetic 39

PARTEA A II-A – TEHNICI MANAGERIALE

45

Introducere 46

Capitolul 6 – Determinarea calităţii populaţiilor faunei de interes cinegetic 49

Capitolul 7 – Productivitatea fondurilor de vânătoare 58

Capitolul 8 – Refugii pentru fauna de inters cinegetic 68

Capitolul 9 – Controlul recoltărilor şi pierderilor 75

Capitolul 10 – Hrana şi apa în viaţa animalelor 86

Capitolul 11 – Vegetaţia şi animalele 106

Capitolul 12 – Managementul apelor de munte 113

Bibliografie selectivă

123

5

Prefaţă

Îngrijirea faunei sălbatice a devenit o problemă de importanţă majoră în

contextul influenţelor negative, din ce în ce mai numeroase, generate mai ales de

activităţile antropogene. În ţara noastră, aceste efecte nu au apărut decât mai recent,

spre deosebire de alte ţări, în special cele occidentale, în care pierderile din faună,

deteriorarea echilibrului faună-vegetaţie, braconajul şi multe alte cauze au generat o

mişcare ecologistă, alături de care s-a dezvoltat ştiinţa îngrijirii şi gospodăririi

vânatului, respectiv managementul cinegetic.

Elemente ale acestei discipline se găsesc în mai toate lucrarile de gospodărire a

vânatului. Cele mai importante lucrări care au apărut pe plan mondial sunt redactate

de autori din SUA, Canada şi Anglia. După specificul lor, şi specialiştii altor state au

editat elaborate care, pe lângă tratarea unor aspecte comune privind populaţiile faunei

sălbatice s-au preocupat de legăturile acestora cu mediul de trai. Accentul pe hrana şi

adăpostul faunei sălbatice este prezent în mai toate lucrările.

Având în vedere specificul ţării noastre, caracterizată, în principal, atât de o

natură mai puţin alterată de factorul antropogen, cât şi de existenţa unei bogate faune,

mai ales silvatică, încă puţin afectată de civilizaţia umană, lucrarea de faţă, primul

elaborat sub acest titlu de la noi va încerca să ţină cont de aspectele enumerate mai

sus, pentru a răspunde cât mai bine cerinţelor. Autorii vor rămâne recunoscători

tuturor celor care vor face sugestii pentru o viitoare ediţie.

Autorii

6

PARTEA I

GENERALITĂŢI ŞI PRINCIPII

7

Introducere

Fauna cinegetică reprezintă în prezent o valoare deosebită, dată importanţa

biologică, importanţa educativă, importanţa estetică şi importanţa ei economică.

Evoluţia efectivelor speciilor sălbatice şi, în ultimă instanţă, supravieţuirea lor nu a

constituit o preocupare ştiinţifică permanentă, fapt ce a permis pierderea a numeroase

specii şi periclitarea serioasă a altora. În prezent, această administrare nu mai poate fi

neglijată, actualele concepţii impunând o administrare atentă şi competentă.

Existenţa faunei sălbatice este în prezent influenţată într-o măsură mai mare

sau mai mică de factori abiotici, biotici şi antropici. Acţiunea unor factori s-a

evidenţiat mai ales în ultimele decenii, când evoluţiile din agricultură, silvicultură,

industrii, transporturi, vânătoare etc. au condus la situaţii conflictuale dar şi la

serioase ameninţări la adresa existenţei faunei de inters cinegetic, care, în unele

cazuri, au determinat pierderea definitivă a unor specii. Această situaţie nu numai că

a dat de gândit specialiştilor, şi nu numai lor, dar a determinat luarea unor măsuri la

nivel local, naţional sau internaţional. În câteva decenii s-au înregistrat diferenţieri de

concepţii în gospodărirea şi valorificarea faunei de inters cinegetic, conducând, mai

ales în unele state mai avansate, la concepţia managerială. Aceasta este definită ca

“activitatea sau arta de a conduce” sau “ansamblul activităţilor de organizare şi

conducere în scopul adoptării deciziilor optime în proiectarea şi reglarea proceselor

microeconomice”. Pe scurt, este ştiinţa organizării şi conducerii. Managementul are

ca obiective în cazul faunei sălbatice: conservarea speciilor, dezvoltarea efectivelor

în raport cu condiţiile de mediu, reglarea raporturilor între categoriile de consumatori,

evitarea influenţelor nefaste ale unor categorii de consumatori, evitarea influenţelor

nefaste ale unor factori adverşi precum poluarea, chimizarea, mecanizarea etc.,

valorificarea cât mai completă a potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare,

organizarea activităţilor de ocrotire şi promovare a faunei sălbatice, stabilirea

tendinţelor din evoluţia efectivelor, realizarea echilibrelor între vânătoare, pe de o

parte, şi alte sectoare, pe de altă parte (echilibrul silvocinegetic, agrocinegetic etc.)

8

În acest context, managementul cinegetic are o evoluţie proprie, a cărei

succesiune este în linii generale următoarea:

a. Restricţionarea în diverse forme a recoltării faunei sălbatice

b. Reglementarea raporturilor între categoriile de consumatori în favoarea

consumatorilor primari

c. Legarea gospodăririi faunei cinegetice de anumite criterii, care au primit

diverse denumiri, care au dispărut în timp în favoarea celei de fond de

vânătoare

d. Implementarea unor restricţii totale de recoltare în zone de refugiu,

rezervaţii etc.

e. Inventarierea periodică (cel puţin anuală) a efectivelor fiecărei specii de

interes cinegetic în vederea stabilirii unor planuri de recoltă

f. Înmulţirea faunei de interes cinegetic în crescătorii speciale, în vederea

colonizărilor, repopulărilor sau recoltării

g. Corectarea unor deficienţe ale mediului privind hrana şi adăpostul

necesare existenţei faunei de interes cinegetic

h. Instituirea unor măsuri manageriale pe termen scurt şi mediu, ca şi

executarea în teren a unui sistem de amenajări din ce în ce mai complex

Parcurgerea acestor etape de către fiecare ţară, cu includerea altor etape sau

excluderea totală sau parţială a altora se concretizează într-o adevărată istorie a

preocupărilor privind managementul (gospodărirea) faunei de interes cinegetic.

Aplicarea coerentă a unei politici manageriale presupune: prevederea

evoluţiei efectivelor sub influenţa diverşilor factori, planificarea acţiunilor care să

sprijine politica stabilită, organizarea structurilor necesare, asigurarea comunicării

între toţi factorii interesaţi, coordonarea acţiunilor întreprinse, antrenarea personalului

şi motivarea activităţilor şi acţiunilor, promovarea proceselor de schimbare în raport

cu modificările generate în agricultură, industrie, silvicultură, transporturi ş.a.m.d.

De mare importanţă în realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus

managerul este elaborarea şi fundamentarea strategiei adoptate. În acest sens,

managerului îi stă la dispoziţie un instrumentar managerial care constă în: sistemele,

metodele şi tehnicile manageriale. Managementul se poate realiza prin stabilirea unor

9

obiective, prin alocaţiile bugetare în direcţiile dorite, prin proiecte pe segmente ale

activităţii cinegetice. În unele situaţii se pot adopta sisteme mixte, cum ar fi prin

obiective şi buget sau prin proiecte şi buget. În acest sens, pentru gestionarea

fondurilor de vânătoare, Legea 103 indică gestionarea prin proiecte.

În activitatea cu personalul fondurilor de vânătoare, un rol important îl are

organizarea activităţii care trebuie să stimuleze un sistem participativ în care să fie

cointeresaţi economic şi juridic toţi angajaţii.

De mare importanţă este sistemul decizional, care trebuie să aibă la bază un

arbore decizional care să permită participarea la decizie a tuturor specialiştilor şi la

care să contribuie şi un sistem informaţional cuprinzător şi de calitate. Fluxul

informaţional trebuie să circule de la unitatea de bază până la forul suprem de decizie

şi invers. O condiţie esenţială este calitatea informaţiei, care trebuie să fie corectă şi

cât mai precisă posibil.

Managementul cinegetic, ca în oricare alt domeniu, trebuie să se bazeze pe un

sistem organizatoric care să cuprindă în mod unitar atât sistemul de decizie, cât şi cel

de execuţie, iar ca elemente ajutătoare, sistemul de informare şi modalităţile de

cercetare–dezvoltare.

Acest sistem organizatoric trebuie să asigure: funcţia de producţie, funcţia de

personal, funcţia comercială şi funcţia financiar-contabilă. Fiecărei funcţii îi

corespunde un număr de posturi. Fiecare post are o fişă a postului, în care sunt

incluse atribuţiile şi relaţiile ierarhice, responsabilităţile, locul şi modu l de exercitare

ale lor. Totalitatea posturilor şi organizarea unităţii este cuprinsă în organigramă, iar

totalitatea obligaţiilor, responsabilităţilor şi limitărilor este cuprinsă în “Regulamentul

de organizare şi funcţionare”, care poate să includă sau să fie completat de

“Regulamentul de serviciu şi ordine internă”.

Managerul are nevoie pentru susţinerea activităţii de conducere, organizare şi

coordonare de un secretariat, care se ocupă de activităţi curente, circulaţia fluentă a

documentelor, arhivare etc.

10

CAPITOLUL 1

EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR

Practicarea vânătorii la debuturile ei nu avea ceva care să poată fi considerat

ca o preocupare de gestionare. Treptat însă, pe măsură ce fauna de interes cinegetic s-

a împuţinat iar populaţiile umane au crescut, lucrurile s-au schimbat. După Taverner

(1930), legile de reglementare a vânătorii îşi au originea în tabuurile triburilor care, în

felul în care erau practicate, contribuiau la menţinerea resurselor faunei de interes

cinegetic. Moise, în Cartea Făgăduinţei spune: “dacă se întâmplă să întâlneşti în calea

ta un cuib de pasăre în vreun copac sau pe pământ cu pui sau ouă, sau vreo femelă

care-şi ocroteşte puii sau cloceşte, tu nu vei lua femela cu puii; tu vei da drumul

femelei, iar puii sau ouăle le poţi lua cu tine; astfel va fi bine şi-ţi vei prelungi zilele”.

Vechii egipteni, grecii şi romanii concepeau vânătoarea ca un mijloc de

antrenament pentru luptătorii lor între două războaie. Până în zilele noastre, vânătorii

sunt consideraţi cei mai buni şi mai antrenaţi pentru situaţii extreme şi pentru

posibilităţile lor de a supravieţui fără mâncare în zone sălbatice.

Primele semnalări clare privind îngrijirea faunei de interes cinegetic apar în

scrierile lui Marco Pollo care, în vizitele făcute în imperiul mongol a găsit, cu

surprindere, reglementări privind perioade de prohibiţie între martie şi octombrie. Tot

acolo sunt semnalate suprafeţe cultivate pentru hrana faunei de interes cinegetic; se

găseşte ideea păzirii cu ajutorul unor paznici, ca şi a realizării unor adăposturi

necesare supravieţuirii în timpul iernilor aspre.

În Europa feudală s-au statornicit o serie de obiceiuri care se refereau exclusiv

la practicarea vânătorii şi care favorizau nobilimea. Au trebuit mai bine de două

secole până s-au conturat la câteva specii sezoane de recoltare. Idea de ocrotire era

aproape în totalitate absentă. Treptat, s-au conturat şi au luat amploare acţiunile de

stârpire a carnivorelor. Astfel, recoltarea lupilor, vulpilor, pisicilor sălbatice era

practicată cu motivaţia că acestea erau dăunătoare. Şi vidrele erau vânate pentru că

distrugeau prea mult peşte. În general, toate animalele care produceau daune sau se

presupunea că sunt răspunzătoare într-o măsură mai mare sau mai mică de ele erau

ucise fără rezerve.

11

Blănurile unor animale sălbatice care s-au dovedit mai bune sau mai apreciate

erau motivul pentru care acestea erau urmărite şi ucise. De altfel, deoarece se

acreditau idei precum că părţi dintr-un animal (dinţi, smocuri de păr, anumite glande

interne etc.) pot da puteri sporite sau pot vindeca bolile, ducea la urmărirea cu

înverşunare a acestora. Exemple s-au perpetuat până în zilele noastre şi amintim aici

cornul rinocerilor, care au ajuns în prag de dispariţie. Nu am menţionat interesul

pentru carnea unor animale, deoarece vânătoarea în timpurile mai vechi avea o

pondere mare în alimentaţia oamenilor. În secolele XV şi XVI se insistă pe legarea

faunei de interes cinegetic de proprietatea funciară. Au apărut şi rezervaţii, în care

fauna de interes cinegetic era protejată, cu scopul de a asigura plăceri cinegetice unor

personalităţi. Primele rezervaţii, în sensul actual al termenului, au apărut doar în

secolul XIX. Creşterea în captivitate a unor specii din faună este cunoscută în Europa

încă de la greci şi romani. Ea s-a perpetuat într-o formă sau alta până la modernele

crescătorii actuale. În secolul XVII sunt menţionate în unele ţări din apusul Europei

măsuri împotriva celor care culegeau ouăle păsărilor sălbatice. Multe măsuri luate în

secolele XVI-XVIII erau menite să înlesnească recoltarea faunei de interes cinegetic

dar şi pentru a asigura condiţii de înmulţire a acestuia. Treptat, în Europa de Apus s-a

recurs tot mai mult la înmulţirea artificială şi mai puţin la îmbunătăţirea condiţiilor de

mediu, pe când în Europa de Răsărit, pe primul loc se găsesc condiţiile mai favorabile

de mediu şi abia în ultimul timp au apărut preocupări privind creşterea în captivitate.

S-au conturat la începutul secolului XX două concepţii în privinţa proprietăţii

asupra faunei de interes cinegetic în America, unde fauna de interes cinegetic era

administrată de stat, şi în Europa, unde aceasta aparţinea proprietarului terenului.

Ceea ce a început să îngrijoreze mult a fost continua diminuare a efectivelor, ceea ce

a generat cauza conservării faunei de interes cinegetic. Desigur că această idee de

conservare vizează şi alte resurse naturale precum apa, pădurile etc. acestea sunt

reînnoibile şi se garantează perpetuarea lor, cu condiţia ca utilizarea lor să nu

depăşească reproducerea, respectiv reînnoirea rezervelor.

Lozinca lansată în America de preşedintele T. Roosevelt era “ocrotirea prin

folosirea înţeleaptă”. Concepţia americană recunoştea resursele naturale ca un tot

unitar, recunoştea că păstrarea lor se putea realiza prin utilizarea înţeleaptă ca o

responsabilitate publică, iar proprietatea privată asupra lor ca pe o chestiune de

12

încredere publică şi atribuie ştiinţei rolul de instrument al acestei responsabilităţi.

Politica americană a faunei acreditează idea că fauna cinegetică de pădure poate, în

mare măsură, să rămână în sarcină publică, pe când cel de pe păşuni şi terenuri

cultivate agricol poate fi amenajat doar prin iniţiative particulare, dar sub

reglementare publică.

În ultimul secol, în ţările vest europene împuţinarea faunei de interes

cinegetic, transformările importante din structura vegetaţiei, industrializarea şi

poluarea au generat griji care s-au conturat în legi din ce în ce mai restrictive, dar cu

toate acestea procesul a continuat, ceea ce a determinat o dezvoltare a preocupărilor

privind creşterea faunei cinegetice în captivitate.

A. Leopold are mare dreptate când susţine că “atât vânătorii sportivi, cât şi

oamenii de ştiinţă îşi dau seama că o eficientă conservare impune, pe lângă opinie

publică şi legi, o conştientă manipulare a mediului înconjurător, care să asigure atât

hrana, cât şi adăpostul pentru fauna de interes cinegetic, într-o măsură cât mai mare.

În Franţa, amenajamentul forestier fixează o serie de obiective şi prevede

măsuri pentru atingerea lor. Aceste obiective se referă la producţia de lemn, la

producţia cinegetică, protecţia mediului şi agrement, fiind determinate de condiţiile

ecologice, condiţiile economice, vârsta arboretelor, nevoi locale şi naţionale de ordin

economic, social şi de utilitate generală. Amenajamentul cuprinde un plan de gestiune

cu ansamblul de măsuri ce vor fi aplicate în perioada de referinţă şi se referă în

primul rând la programul de exploatare, lucrări de toate categoriile, prevăzând natura,

periodicitatea şi costurile. Toate aceste amenajamente multifuncţionale se aprobă de

ministerul de resort, după ce au fost supuse aprobării Centrelor Regionale ale

proprietăţii forestiere. Ele, prin planul de gestionare, se preocupă şi de valoarea

trofică a arboretelor pentru fauna cinegetică (suprafeţe speciale de cultură, distribuţia

claselor de vârstă a arboretelor în vederea asigurării seminţelor şi fructelor necesare

hrănirii faunei cinegetice, recepări ale unor suprafeţe pentru realizarea de lăstărişuri,

plantarea unor arbori fructiferi, cum ar fi stejarul roşu american, realizarea unor

păşuni speciale ş.a.m.d.), amenajări pentru hrănirea animalelor, locuri de adăpat şi

aportul de hrană artificială.

13

CAPITOLUL 2

PRINCIPALII FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ

MANAGEMENTUL FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Scopul managementului cinegetic este acela de a conserva şi reface

populaţiile faunei de interes cinegetic, ca şi realizarea unui surplus de efectiv ce poate

fi valorificat prin vânătoarea sportivă. Aceasta depinde de echilibrul dintre

capacitatea de înmulţire a fiecărei specii şi condiţiile în care trăieşte. Cu cât aceste

condiţii sunt mai favorabile, cu atât fiecare specie se apropie de maximul creşterii

sale numerice. Iată deci că raportul dintre potenţialul de înmulţire minus rezistenţa

mediului reprezintă un lucru important: productivitatea. Astfel, vedem că aceasta

depinde de o serie de factori care, după A. Leopold se pot grupa în:

a. factori de mortalitate

b. factori de bunăstare (prosperitate)

c. factori speciali

d. influenţe ale mediului şi ale activităţilor antropogene

Apreciem că în locul acestor “influenţe” va trebui să mai introducem două

grupe de factori:

e. factori de mediu

f. factori antropogeni,

aceasta deoarece, la ora actuală cunoştinţele despre aceste ultime două grupe

de factori demonstrează că pot influenţa hotărâtor atât factorii de mortalitate (am

adăuga aici şi capacitatea de reproducţie), cât şi factorii de bunăstare.

a. Factorii de reproducţie şi mortalitate. Aici sunt incluşi: vârsta minimă

şi maximă de reproducţie, mărimea şi numărul fătărilor (pontelor), mortalităţile

datorate vânătorii, braconajului, prădătoarelor, foamei, bolilor, accidentelor.

14

b. Factorii de bunăstare. Trebuie avute în vedere aici în primul rând

disponibilităţile de hrană şi adăpost în tot timpul anului, existenta unor clase de vârstă

şi raportul între sexe normale, existenta unei stări bune de sănătate.

c. Factori speciali. Sunt cuprinşi aici factori care au influenţă asupra unei

singure specii. Astfel este nisipul şi pietrişul mărunt pentru păsări, băile de noroi,

locurile de hibernare, solul potrivit pentru vizuini.

d. Factori de mediu. Includ regimul temperaturilor, grosimea stratului de

zăpadă, regimul apei, vegetaţia, raporturile între categoriile de consumatori,

concurenţa la hrană, inundaţii, incendii etc.

e. Factori antropogeni. Aceştia pot fi grupaţi în factori antropogeni

pozitivi şi factori antropogeni negativi.

- Factorii antropogeni pozitivi cuprind: hrănirea complementară,

ameliorarea condiţiilor de existenţă a faunei de interes cinegetic, printr-o

gospodărire corespunzătoare a vegetaţiei, care să genereze surplus de

hrană şi adăpost, diminuarea, prin recoltări, a presiunii carnivorelor ca şi a

concurenţei la hrană, prevenirea îmbolnăvirilor prin vaccinări etc.

- Factorii antropogeni negativi cuprind: braconajul, păşunatul, distrugerea

habitatului, chimizarea şi mecanizarea agriculturii etc.

Influenţa factorilor

Simpla trecere în revistă a factorilor enumăraţi mai sus arată că ei pot juca în

multe cazuri atât roluri pozitive, cât şi negative. Apoi, ei pot înlesni şi favoriza

acţiunea altor factori. Astfel, lipsa hranei, distrugerea habitatului şi altele pot favoriza

îmbolnăvirile, mărimea pontei sau impactul cu duşmanii. Prin urmare, în cele mai

multe cazuri, influenta factorilor trebuie judecată într-un context general, chiar dacă

15

referinţele se fac pe fiecare factor în parte. Pentru analiza reproducţiei se dau unele

elemente în tabelul 1.

Tabelul 1

Nr.

crt.

Specia

(femela)

Vârsta

minimă de

reproducere

(luni)

Vârsta

maximă de

reproducere

(luni)

Nr. pui

sau

mărimea

pontei

Durata

gestaţiei

sau

durata

clocitului

(zile)

Nr. fătări

sau

ponte pe

an

Longevitate

1 Cerb comun 24 20 1 240 1 27

2 Cerb lopătar 24 - 1.5 240 1

3 Căprior 24 - 2 280 1 17

4 Capră neagră 36 - 1.5 180 1 23

5 Mistreţ 36 - 6 140 1 19

6 Urs 48 - 2 236 ½ 34

7 Iepure 6 9 3x4 31 4 12

8 Lup 24 - 6 64 1 16

9 Vulpe 12 10 6 63 1 14

10 Râs 24 3 80 1 15

11 Pisică sălbatică 24 3 72 1

12 Cocoş de munte 24 8 28 1 20

13 Ieruncă 12 10 25 1

14 Potârniche 12 15 24 1 17

15 Fazan 12 12 24 1 11

16 Becaţină mare 12 3 18 2

17 Raţă mare 12 10 26 1 22

18 Raţă mică 12 10 23 1 41

19 Gâscă 24 6 29 1 16

20 Turturică 12 2 15 2

21 Porumbel gulerat 12 2 16 2

22 Uliul porumbar 24 3 38 1

23 Şoimul

rândunelelor

24 3 28 1

24 Uliul şorecar 36 3 28 1 25

25 Corb 24 4 21 1 29

N.B.: După A. Comşia, cu modificări

Din examinarea datelor cuprinse în tabelul 1, rezultă că există specii cu un

ritm lent de înmulţire, precum cerbul, lopătarul şi ursul, un ritm mediu de înmulţire

înregistrăm la căprior, râs şi pisică sălbatică, şi, în fine, distingem specii cu ritm

superior de înmulţire, precum iepurele, mistreţul şi lupul. Primele specii sunt

sensibile la mortalităţi, pe când cele cu ritm ridicat de înmulţire suportă mult mai bine

16

acţiunea multiplilor factori nefavorabili generatori ai mortalităţii. Astfel, pierderea

viţelului la o ciută reprezintă pierderea totală a creşterii anuale, pe când pierderea

unui purcel la o scroafă care a fătat 5 pui reprezintă o npirdere de doar 20%.

Mortalităţile pot fi consecinţe ale unor factori cu influenţă directă, cum s-a

arătat deja, dar există şi factori care determină indirect pieirea animalelor, cum ar fi

stressul, lipsa adăpostului, carenţele alimentare, factori de mediu nefavorabili. Aceşti

factori pot reduce productivitatea, pot slăbi rezistenţa la boli, intemperii ş.a.m.d.

Astfel, strongiloza pulmonară la mistreţ îi reduce rezistenta şi va fi prins mult mai

uşor de lupi.

Factorii de bunăstare sau prosperitate, cum îi mai numesc unii autori, pot

satisface nevoile animalelor, total sau parţial. Dezvoltarea şi existenţa lor va fi

corespunzătoare acestui grad de satisfacere, ori, de la un moment dat, de exemplu,

lipsa de hrană induce o evoluţie ce favorizează într-un fel sau altul mortalitatea, ceea

ce arată că lipsa acestor factori este generatoare de pierderi în efectiv şi calitate.

Cu privire la factorii speciali, experienţa ne arată că fiecare specie are nişte

cerinţe speciale pentru a vieţui normal. Astfel, cantităţi infime dintr-o substanţă

minerală poate favoriza sau, invers, poate genera dezechilibre. Lipsa calciului şi

fosforului din hrana cervidelor are repercusiuni asupra calităţii trofeelor.

Este evident că lipsa unor factori de prosperitate sau a unor factori speciali

reduce, uneori substanţial, rezistenta la factorii de mortalitate şi afectează reproducţia.

Factorii de mediu joacă un rol important şi, uneori, chiar hotărâtor pentru

existenta unor specii. Condiţiile de iarnă pot fi atât de nefavorabile, încât determină

migrarea unora dintre specii, deplasări sezoniere pentru altele sau, cel puţin, un

consum sporit de hrană care să le furnizeze caloriile de care au nevoie. În perioada de

vară, temperaturile ridicate impun un consum de apă sporit, ori tocmai atunci

resursele de apă se reduc sau pier, ceea ce, de regulă, determină deplasarea

animalelor mai hidrofile (cervide, mistreţi) şi habitarea în continuare doar a celor

xerofile (iepure, potârniche).

În decursul timpului, factorii antropogeni au crescut în importanţă.

Remarcăm, în primul rând, diversificarea lor odată cu amplificarea activităţilor

17

umane cu impact direct sau indirect, pozitiv sau negativ. Întâi sesizarea nevoilor

faunei cinegetice şi apoi încercarea de a acoperi sau compensa acei factori care nu

asigurau existenţa ei, precum apa şi hrana, se situează între cei cu impact pozitiv,

deoarece elimină unele pericole de mortalitate sau deteriorări calitative, mai ales ale

trofeelor. Chiar dacă nu se poate interveni direct în cazul temperaturilor nefavorabile

şi al stratului gros de zăpadă, administrarea hranei complementare ajută animalele să

treacă cu bine peste perioadele critice. Recoltările insuficient documentate şi

braconajul pot determina evoluţii cu totul nefavorabile ale efectivelor, mergând, mai

încet sau mai repede, la punerea în pericol a existenţei faunei de interes cinegetic.

Diminuarea resurselor de hrană prin tratamente şi politici silvice de eliminare a

vegetaţiei accesibile faunei cinegetice din arborete, ca şi instituirea unei concurente la

hrană prin păşunatul cu animale domestice, constituie cauze ale pieirii sau cel puţin

ale diminuării numărului unor animale sălbatice. Utilizarea fără discernământ a

mijloacelor de lucru din agricultură: chimizarea cu substanţe agresive sau

mecanizarea cu mijloace inadecvate şi neadaptate protejării faunei de interes

cinegetic, pot fi cauze de distrugere totală sau parţială a efectivelor faunei sălbatice.

Iată suficiente motive care să determine în fiecare gospodărie cinegetică o

analiză responsabilă a acestor factori şi implementarea acelor măsuri care se impun

pentru a stopa şi elimina, în măsura posibilităţilor ce ne stau la îndemână, influenţele

negative. În acelaşi timp, utilizarea în mod susţinut a mijloacelor de influenţare

pozitivă va trebui să fie o preocupare permanentă şi responsabilă.

De mare importanţă în gospodărirea faunei de interes cinegetic este

productivitatea, care este determinată de acţiunea conjugată a factorilor enumeraţi

mai sus. Ea poate fi determinată prin mărimea şi calitatea recoltei posibile în fiecare

fond gospodărit. Managerul are o gamă largă de posibilităţi de ales, cuprinse între

recolte constituite dintr-un număr mare de exemplare, dar cu o valoare cinegetică

mică şi un număr mic de exemplare, dar cu o valoare deosebită. De regulă,

productivitatea se apreciază prin măsura în care efectivul creşte într-un an. Unitatea

de măsură a producţiei este procentul de creştere pe an. Este importantă stabilirea

acestuia, deoarece tocmai faţă de el se stabileşte procentul de vânare. Acest raport

trebuie avut în vedere şi în situaţia în care efectivele reale sunt cele estimate ca

18

normale. În acest caz, procentul de recoltare este sensibil mai mic decât procentul de

creştere, lăsând o parte din progenituri să întregească, într-un interval corespunzător

de timp, efectivul de reproducere, care, la rândul său, să determine un procent de

creştere anuală normal al efectivului.

Am văzut că există un mare număr de factori care influenţează evoluţia

efectivelor, dar o examinare atentă ne obligă să ne oprim la:

1. Vârsta minimă de reproducere

2. Numărul de pui pe an

O estimare a înmulţirii ne cere şi decelarea din longevitatea fiziologică,

longevitatea productivă (perioada în care femelele se pot reproduce).

Indicele de reproducţie este reprezentat de două cifre: vârsta medie de

reproducţie şi numărul mediu de pui. Astfel, se poate calcula evoluţia teoretică a

efectivului, pornind de la o pereche. Dacă aplicăm cele convenite, constatăm că

pentru iepure indicele este 1:10, iar pentru urs 3:1 sau vidră 3:3. Leopold a iniţiat în

SUA o clasificare a speciilor după potenţialul de reproducere, pe care am adoptat-o

pentru speciile de la noi şi o prezentăm în tabelul nr. 2 se poate remarca cu uşurinţă

din examinarea situaţiei ce rezultă din tabel că unele specii au un potenţial redus de

reproducere, ce se compensează cu o grijă mai mare a părinţilor pentru progenituri.

Evoluţia teoretică a efectivelor

Tabelul 2

Evoluţia efectivului Nr.

crt. Specia

Vârsta

de

reproducere

Nr.

mediu

pui După

1 an

După

2 ani

După

3 ani

După

4 ani

După

5 ani

După

6 ani

După

7 ani

1 Cerb 2 1 3 4 6 8 9 13 18

2 Urs 3 1 la 2 ani 2 4 6 8 10 14 16

3 Iepure 1 10 12 62 312 1550 6500

4 Lup 2 5 7 12 24 47 64 117

5 Mistreţ 2 7 9 16 37 58 121 177

Din tabelul 2 se poate remarca o evoluţie teoretică a efectivelor câtorva specii,

neinfluenţată de nici un factor de mortalitate. S-ar putea spune că aceste cifre

reprezintă potenţialul maxim al fiecărei specii. Având în vedere că acest calcul se

bazează pe numărul mediu de pui, s-ar putea obţine un efectiv teoretic mai mare

având o grijă sporită faţă de pui, lucru ce poate fi avut în vedere pentru realizarea

19

unor creşteri reale mai mari ale efectivelor. Deci, acţionând asupra factorilor de

mortalitate putem să contăm în politica managerială cel puţin pe o parte din indicele

de reproducţie, parte care va fi cu atât mai mare, cu cât grija îndepărtării factorilor de

mortalitate va fi mai mare.

Examinarea tabelului 3 ne arată că potenţialul cel mai ridicat de reproducţie

aparţine lapinului, hamsterului, bizamului, potârnichei, raţelor, veveritei ş.a.m.d., cu

un potenţial mijlociu se situează specii ca pisica sălbatică, porumbeii, bursucul, jderii,

lebedele, iar cu un potenţial scăzut cerbul, ursul, zimbrul, muflonul, dropia etc.

Sunt puţine cazurile în care rata creşterii efectivelor se situează la cote

maxime, deoarece în practică există, aşa cum am arătat deja, numeroşi factori care

frânează şi uneori ajung chiar să anihileze rata creşterii, punând în pericol existenţa

speciei sau ajungând la pieirea ei, cum, de altfel, s-au petrecut lucrurile cu specii

precum marmota, saigaua, zimbrul, dropia etc.

Factorii care se opun evoluţiei efectivelor sunt cunoscuţi sub denumirea de

factori de limitare. Toţi aceşti factori acţionează pentru limitarea creşterii

efectivelor, dar gradul şi măsura în care o realizează este extrem de variabil.

Limitarea este rezultatul interacţiunii dintre proprietăţile speciei cu ceea ce numim

“mediul înconjurător”. În sens larg, după D. Târziu, aceasta cuprinde ansamblul

forţelor fizice şi biotice care influenţează un sistem viu. Desigur, putem vorbi de un

mediu general propriu tuturor forţelor vii, dar şi de un mediu specific, care

influenţează existenţa comunităţilor animale sau vegetale.

Studiul raporturilor fiecărei specii cu mediul în care vieţuieşte permite

explicarea prezenţei sau lipsei acesteia dintr-un anumit biotop. De altfel, în mare

măsură, acest studiu poate explica în cazul prezenţei unei specii atât efectivul ei, cât

şi măsurile posibile pentru mărirea acestuia.

Managementul cinegetic se ocupă în acest context de indivizii unei specii, dar

cel mai frecvent pune accentul pe populaţie, definită ca ansamblul indivizilor unei

specii care trăiesc pe un teritoriu comun. Populaţia, în general, este caracterizată de o

anume repartiţie spaţială a indivizilor, printr-o anume densitate, prin structură, prin

20

coeficienţi de natalitate şi mortalitate, relaţii între indivizi, printr-o anume organizare

etc.

Repartizarea spaţială a indivizilor poate fi uniformă, întâmplătoare sau

grupată.

Densitatea unei populaţii este numărul de indivizi prezenţi pe unitatea de

suprafaţă. Determinarea ei este importantă, deoarece densitatea este un factor

important în definirea rolului speciei respective în ecosistem. Metodele de evaluare a

densităţii se pot referi la:

a. inventarierea directă a indivizilor dintr-o populaţie

b. metode de capturare şi recapturare

c. determinarea prin eşantioane

d. metode indirecte de estimare

Evaluarea densităţilor tuturor speciilor, sau cel puţin a celor mai

reprezentative, permite şi o cunoaştere mai bună a relaţiilor interspecifice.

Inventarierea directă

Este posibilă în terenuri neacoperite de vegetaţie. Mamiferele pot fi astfel

inventariate la vederea observatorilor care parcurg terenul. În cazul păsărilor care

cuibăresc, prin numărarea cuiburilor, respectiv a cuplurilor ce cuibăresc. Pot fi de

asemenea inventariate păsările de pe faleze, de pe malul unor lacuri fără vegetaţie etc.

fotografierea directă din avion sau elicopter este o variantă posibil de aplicat pentru

populaţii numeroase dispuse pe suprafeţe apreciabile. O variantă a inventarierii

directe aplicată în unele zone este a “itinerariilor eşantion”: în fiecare an se parcurge

un itinerar marcat, de lungime şi lăţime cunoscută (3 km x 300-600 m), de pe care se

înregistrează exemplarele văzute şi se calculează densitatea la km2. Pentru

mamiferele mici, lăţimea benzii se poate reduce la 25 m. la unele păsări se poate

utiliza, pe lângă contactul vizual, şi contactul sonor.

21

Capturarea şi recapturarea

Dintr-o populaţie care cuprinde X indivizi sunt prinşi şi marcaţi un număr a de

indivizi, care apoi sunt eliberaţi. După un timp, se capturează din nou un număr b de

indivizi, dintre care un număr c au fost deja marcaţi. Avem relaţia: a/X = c/b, din care

X = ab/c. Se recomandă ca metoda să se aplice la populaţii cu efective mari

Determinarea prin eşantioane

Principala problemă care se pune este să se aleagă eşantioanele astfel încât să

fie reprezentative pentru întreaga populaţie. În principiu, eşantioanele trebuie să se

recolteze de pe 10-20% din suprafaţa pe care trebuie să o reprezinte. Se recomandă,

pentru mamifere, utilizarea de suprafeţe de 100 ha, de formă dreptunghiulară, dispuse

în locuri caracteristice.

Metode indirecte de estimare

În cazul animalelor ce trăiesc în vizuini, inventarierea acestora dă indicaţii

asupra efectivelor. Analiza numărului şi naturii ingluviilor eliminate de păsările

răpitoare poate fi utilă atât pentru estimarea numerică a acestora, precum şi a prăzii

lor. Astfel se identifică vizuinile ocupate de bursuci şi se are în vedere că aceştia

vieţuiesc în mici colonii. Deci, se poate aprecia că într-o astfel de vizuină pot

convieţui 4-5 exemplare.

Raportul între sexe

Un rol important în evoluţia populaţiilor îl are raportul între sexe. În cele mai

multe cazuri raportul masculi-femele este aproape egal la stadiul de pui., evoluând

apoi diferit. O predominare a masculilor asigură calitate progeniturilor, pe când o

predominare a femelelor determină o creştere mai rapidă a efectivelor.

Factorii de limitare a creşterii efectivelor

Un factor ecologic poate avea un rol de factor limitant, când acţiunea sa se

desfăşoară între un minim şi un maxim tolerabil. Fiecare animal prezintă faţă de

22

factorii ecologici limite de toleranţă între care se situează şi optimul său ecologic.

Această noţiune este cunoscută ca legea toleranţei a lui Shelford. În unele lucrări se

utilizează şi noţiunea de valenţă ecologică. Astfel, capacitatea unei specii de a popula

medii cu diverse caracteristici ecologice defineşte toleranţa sa faţă de variaţia mai

mică sau mai mare a factorilor ecologici. Din acest punct de vedere avem specii

stenoece, cu o slabă toleranţă faţă de variaţia diverşilor factori, şi specii euryece, cu o

mare amplitudine ecologică. În cazul fiecărei specii se întâlnesc factori care limitează

serios înmulţirea. Identificarea şi controlul acestui factor limitativ nu reglează

problema, deoarece un alt factor devine limitativ şi trebuie controlat. Astfel, iarna la

potârniche, factorul limitativ este hrana, iar în momentul în care, prin administrare de

hrană compensăm lipsa celei naturale, devine limitativ adăpostul. Acolo unde

eliminarea efectului limitativ al unui factor sau al altuia nu ne satisface, putem apela

la măsuri de cultivare. Astfel, la unele specii, precum prepeliţele, potârnichile,

fazanii, ratele ş.a.m.d. putem captura reproducătorii în preajma ouatului. Aceştia ouă

deci în captivitate, ouăle se adună şi se incubează, cel mai frecvent artificial, ceea ce

aproximativ dublează numărul de descendenţi, respectiv se măreşte, desigur artificial,

potenţialul de reproducere.

În stabilirea prin management a densităţii unei populaţii trebuie să avem în

vedere faptul că trebuie adoptată o densitate care să asigure perpeturea populaţiei

respective. Adică să aibă un potenţial de reproducere care să facă faţa bolilor,

accidentelor, factorilor ecologici nefavorabili şi nu în ultimă instanţă recoltării

raţionale de către vânători. În acelşi timp, trebuie să costatăm că există şi situaţii în

care efectivele unor specii, chiar în limite normale, producun impact nefavorabil

asupra altor activităţi (vezi cazul mistreţilor pentru agricultură sau al lupilor pentru

zootehnie). În aceste cazuri, managerul trebuie să adopte o densitate economic

suportabilă, dar care să fie acceptabilă şi din punct de vedere biotic. Termenul de

economic suportabilă trebuie înţeles ca efectivul care produce un impact mic, cu

pagube nesemnificative, care pot fi eliminate prin recoltări locale, despăgubirea celor

afectaţi sau prin măsuri preventive de hrănire, pază etc.

23

CAPITOLUL 3

EFECTIVELE POPULAŢIILOR

FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Fiecare specie are un anumit potenţial de reproducere, pe care, de regulă,

factorii limitativi o împiedică să îl atingă. Dacă acţiunea factorilor nu este stăpânită,

este evident că sporul va fi mic, tinzând către zero. În unele situaţii, pe lângă acţiunea

conjugată a factorilor limitativi, pot interveni şi factori antropogeni negativi, situaţie

în care putem înregistra o scădere a efectivului, cu tendinţa de a se pune în pericol

existenţa speciei în zona respectivă. Deci, cunoaşterea şi urmărirea acestor factori

este extrem de importantă. Când, prin măsurile manageriale, acţiunea factorilor

limitativi este diminuată, evoluţia efectivului va tinde către creşterea maximă.

Populaţiile faunei de interes cinegetic sunt caracterizate, în cazul fiecărei

specii, de obiceiurile de reproducere, deplasările indivizilor, fenomenele gregare,

obiceiurile de hrănire, sensibilitatea faţă de presiunea duşmanilor, sensibilitatea la

boli ş.a.m.d. Unele proprietăţi sunt legate de indivizi, altele sunt legate de grupări de

indivizi.

Una din proprietăţile principale este limita minimă şi cea maximă a densităţii.

Cea minimă permite un contact slab între indivizi iar cea maximă este realizată prin

concurenţa mai multor factori: lipsa de adăpost, lipsa de hrană etc. înţelegerea şi

cunoaşterea cât mai precisă a acestor limite este esenţială pentru practică. Nu mai

puţin importantă este toleranta manifestată de indivizi şi populaţii faţă de modificările

mediului înconjurător. Cam în aceeaşi măsură, este importantă şi mobilitatea

indivizilor şi a populaţiilor, cu semnificaţii faţă de amestecul populaţiilor,

inventarierea faunei de interes cinegetic şi stabilirea efectivelor pe un fond de

vânătoare.

24

Faţă de condiţiile concrete de mediu, este important să se stabilească suprafaţa

minimă de habitat a unei populaţii. Dar important este ca şi aceasta să fie definită ca

mărime, respectiv stabilirea numărului minim de indivizi ce pot constitui o populaţie

care să trăiască bine, dispunând de toate proprietăţile care trebuie să o caracterizeze.

În comunităţile de animale este importantă toleranţa unei specii faţă de alta,

care ocupă un habitat comun. În realitate, această relaţie se stabileşte între toate

speciile care trăiesc împreună. Un lucru, desigur, important este acela de a stabili, în

condiţiile locale, suprafaţa minimă de habitat al fiecărui individ, astfel încât să îi

satisfacă acestuia complet nevoile şi exigentele, lucru care va garanta o dezvoltare

armonioasă în raport cu toţi factorii din habitat, deci daune minime şi, totodată, o

dezvoltare normală a fiecărui individ, cu obţinerea celor mai bune rezultate în

realizarea trofeelor.

În tehnicile manageriale intră colonizările sau repopulările şi în legătură cu

aceasta apare ca necesară cunoaşterea capacităţii de adaptare a speciilor la

schimbările de habitat. Acest lucru poate foarte bine explica şi imigrările diverselor

specii, dintre care putem aminti, în condiţiile de la noi: a bizamului, şacalului,

enotului etc. această capacitate explică şi deplasarea unor exemplare din zone cu

densitate ridicată către zone în care nu există sau densitatea este mică.

Este importantă, mai ales pentru activităţile din crescătoriile şi complexele de

creştere intensivă, sensibilitatea la domesticire. Astfel, creşterea puilor de urs în

captivitate a arătat că, în decurs de circa doi ani, aceştia s-au obişnuit cu oamenii atât

de mult, încât au creat probleme după lansarea lor în libertate. Dar nu la toate speciile

şi nu în toate condiţiile de creştere se însuşesc astfel de comportamente. Astfel, dacă

la urşi domesticirea a parcurs un drum destul de scurt, la nurci, deşi crescute în

crescătorii generaţii întregi, se adaptează destul de repede la condiţiile din libertate.

Se poate spune că domesticirea este mai rapidă la pui şi mai lentă la adulţi. Aceştia

din urmă şi-au însuşit comportamente pe care şi le reamintesc după o eventuală

perioadă de captivitate, desigur, nu prea lungă, în general sub un an.

Astăzi, problema comportamentului formează obiectul unor preocupări

distincte în cadrul comportamentului animal, cunoscut şi sub denumirea de Etologie.

25

Diversele şi interesantele aspecte pe care le-au relevat şi le relevă studiile de

comportament în lumea animală au o mare importantă în managementul faunei

sălbatice. Dacă, de exemplu, avem în vedere comportamentul de hrănire, acesta diferă

de la specie la specie, iar pentru desfăşurarea lui normală managementul trebuie să le

asigure condiţiile normale de desfăşurare. La fel stau lucrurile şi cu celelalte tipuri de

comportament.

Modul de grupare

În evaluarea efectivelor unei specii, trebuie să avem în vedere modul ei de

grupare. Am specii ca ursul, care trăiesc în grupări familiare doar în perioada de

reproducţie, iar femelele şi în perioada de creştere a puilor. Sunt cunoscute speciile

care trăiesc în familii, haite, cârduri, stoluri. Până nu demult nu se ştiau relaţiile

interne şi externe ale acestor gregări. Astăzi, cunoaştem că în interiorul lor sunt

relaţii, dintre care cele ierarhice se remarcă, alături de cele dintre sexe şi dintre părinţi

şi pui.

Densitatea

Aşa cum am mai arătat, aceasta se exprimă în număr de indivizi pe unitatea de

suprafaţă. Cu cât mărimea habitatului indivizilor este mai mare, cu atât numărul

indivizilor din unitatea de suprafaţă va fi mai mic. Avem o densitate teoretică, ce este

obţinută prin împărţirea unităţii de referinţă la mărimea medie a habitatului unei

specii. În practică, numărul indivizilor poate fi mai mare sau mai mic. În general,

avem de a face cu fluctuaţii ritmice de densitate în timp, cărora le-a fost stabilită

denumirea de cicluri. Se cunosc cel puţin trei tipuri de fluctuaţii:

26

a. Fluctuaţii neregulate, slabe, datorate acţiunii vremii şi prădătorilor

b. Fluctuaţii regulate ciclice

c. Fluctuaţii puternice, neregulate (figura 1)

Un aspect semnificativ în gospodărirea efectivelor este aşa-numitul punct de

saturaţie.

Fiecare loc de trai are o anume capacitate de cuprindere a efectivului unei

specii. Atunci când, în mai multe locuri de trai diferenţiate, avem capacităţi de

cuprindere foarte apropiate, am căzut pe punctul de saturaţie al speciei.

Desigur că, în cazul unui fond de vânătoare avem o anume capacitate de

cuprindere pentru fiecare specie în parte. Punctul de saturaţie al speciei apare,

eventual, ca o medie a capacităţilor de cuprindere de pe mai multe fonduri cu condiţii

de mediu similare. Aceasta nu se referă la regiuni diferenţiate geografic, care în mod

evident vor avea puncte de saturaţie diferenţiate, datorită diferenţelor de microclimat,

dar şi din cauza hranei naturale limitate. Unii autori fac referiri şi la densitatea

maximă de cuiburi. Dacă avem însă în vedere marea varietate de situaţii întâlnite, în

care de la cuiburi situate aproape unul lângă celălalt, până la sute de metri, iar la

unele specii carnivore, la câţiva kilometri, este dificil să se vorbească de o clasificare

a densităţilor. Acest lucru, aşa cum rezultă din investigaţii, mai ales americane,

depinde aproape exclusiv de mărimea zonelor prielnice pentru cuibărit şi nu de

suprafaţa teritoriului administrat. Ca urmare, în faza de cuibărit există o mai mare

toleranţă intre indivizi care, însă, o dată cu creşterea puilor şi intrarea acestora în

a

b

c Efe

ctiv

ul

po

pu

laţi

ei

Ani

Figura 1. Tipuri de fluctuaţii ale populaţiilor

27

rândul adulţilor, înregistrează o trecere la un anume grad de intoleranţă, poate

caracteristic fiecărei specii în parte. La mamifere, locurile de fătat, respectiv

bârloagele sunt amplasate diferenţiat la speciile mici, de la câţiva metri între vizuinile

de lapin, la sute de metri, chiar kilometri, la nevăstuică sau dihori. La speciile mari,

distanţele între locurile de fătat ajung la 2-3 km în medie la cervide, până la 10-15 km

în medie la canide.

Dacă avem în vedere că atât amplasarea cuiburilor, cât şi alegerea locurilor de fătat

de către păsări şi mamifere este legată de îndeplinirea anumitor exigenţe ale acestora

faţă de adăpost, camuflaj, limite etc., constatăm că există o limitare a numărului lor

şi, implicit, o limitare a efectivului şi a capacităţii de reproducere a fiecărei specii în

parte. Practic, pentru o corectă stabilire a situaţiei, ar fi necesar şi util să se

stabilească din suprafaţa totală a unui fond de vânătoare zonele apte pentru

reproducţie, ţinându-se cont de exigenţele amintite, care, desigur, caracteristice

fiecărei specii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Astfel, investigaţiile efectuate

de cercetătorii americani, mai ales la păsări şi mamiferele mici, evidenţiază o plajă de

1-4 cuiburi de raţe la hectarul de teren mlăştinos sau luciu de apă. La potârnichi se

citează o densitate de 12 cuiburi la hectar. În realitate însă, densităţile sunt mult mai

mari, deoarece amplasarea cuiburilor se realizează pe o parte din suprafaţă, respectiv

pe cea aptă de cuibărit, unde s-au găsit, în unele situaţii, cuiburi amplasate la 1-2 m

unul de celălalt la potârniche, raţe şi chiar cocoşul de munte.

Figura 2. Ciclicitatea somonului atlantic

(după Wing)

În privinţa capacităţii de reproducţie proprii fiecărei specii, se poate afirma că

realizarea acesteia depinde de condiţiile de reproducţie, hrănire, ca şi de mersul

28

vremii, ceea ce imprimă atât pierderi din efectivul adult, cât şi pierderi în progenitură,

care sunt astfel variabile de la un an la altul, ceea ce explică cel puţin în parte

fluctuaţiile populaţiilor şi densitatea efectivelor. Cercetările efectuate evidenţiază o

limită inferioară a densităţii, care este condiţionată de raza de activitate a speciei luate

în considerare şi o limită superioară sau punct de saturaţie, condiţionat de potenţialul

trofic şi toleranţa indivizilor la stress. Depăşirea atât a limitei inferioare, cât şi acele

superioare sunt de natură să influenţeze negativ evoluţia speciei, pe când fluctuaţiile

între cele două limite se manifestă de multe ori ca fenomene normale, care se repetă

cu o anumită ciclicitate, pe care A. Comşia o specifică chiar în cursul unui an şi

citează apoi cicluri de 4, 6 şi 10 ani. Ultimul ciclu, cel de 10 ani se suprapune aproape

pe ciclul solar de 11 ani. Cercetările germane au evidenţiat cicluri de 8-9 ani pentru

iepure, lapin, vulpe şi potârniche. Cercetările britanice menţionează cicluri de 7,5 ani

pentru iepure, 8,6 pentru lapin şi 8,2 pentru potârniche. Dependenţa acestor cicluri de

petele solare este evidenţiată de cercetările lui Wing (aşa cum rezultă din figura 2).

Alte cercetări evidenţiază concordanţe semnificative între evoluţia populaţiei pradă şi

a prădătorului, aşa cum se remarcă în figurile 3 şi 4. În zonele agricole ale

Depresiunii Bârsei, cercetările noastre au evidenţiat o corelare între efectivele de

şoareci şi cele de vulpi. Este o ciclicitate de 3-4 ani a efectivelor de şoareci, aceasta

determinând, prin fluctuaţiile lor, variaţii sensibile ale efectivelor de vulpi.

După Leopold, ciclurile şi fluctuaţiile sunt legate şi de locurile de trai prea

reci sau prea calde, situate la altitudini necorespunzătoare exigenţelor specie i, lipsa de

apă ş.a.m.d. De regulă, limitele arealului sunt determinate de când echilibrul între

ostilitatea mediului şi toleranta speciei se deteriorează în favoarea factorilor ce

compun, în ansamblul lor, ostilitatea mediului (reacţia mediului) sunt menţ ionate ca

posibile surse ale fluctuaţiilor ciclicitatea unor epizootii, izolarea geografică,

dispunerea în interiorul arealului ocupat, în cazul colonizărilor în zone mai puţin

favorabile. Sunt motive să se facă o legătură între fluctuaţiile efectivelor unor specii

şi fluctuaţiile radiaţiei solare sau a condiţiilor electromagnetice, acestea acţionând, în

primul rând, ca factori modificatori ai potenţialului de reproducere, dar şi ca

stimulatori periodici ai vectorilor patologici, care, apoi, în mod direct, conduc la

diminuarea, uneori chiar periculoasă, a efectivelor.

29

Alţi autori evidenţiază periodicitatea unor epizootii, care poate fi

exemplificată cu myxomatoza la lapini sau pesta la mamifere (mistreţ) şi chiar la

păsări, care, prin variaţia virulenţei determină mortalităţi mai mari decât cele normale

şi, ca urmare, fluctuaţii ale efectivelor gazdelor.

Rolul ciclurilor

Fenomenele de ciclicitate sunt mai mult sau mai puţin prezente la diversele

specii, aceasta deoarece factorii amintiţi mai sus au o acţiune mai mult sau mai puţin

importantă, cu efecte corespunzătoare. Astfel, unele animale sunt mai rezistente la

acţiunea unor boli sau se adaptează la mai multe sortimente de hrană, proprietate care

le face mai puţin expuse la foame, respectiv la mortalităţi şi, ca urmare, cu fluctuaţii

mai mici.

Existenţa ciclurilor face ca şi managementul speciilor să difere de la o etapă la

alta. Astfel, recoltele vor fi mai mari în perioadele când cresc efectivele şi vor fi

reduse sau se va renunţa le recoltări atunci când efectivele ating valori minime.

Măsurile de gospodărire a faunei sălbatice pot diminua, uneori semnificativ

amplitudinea fluctuaţiilor, mijloacele de acţiune fiind cel mai frecvent cele cunoscute:

administrarea hranei în perioadele critice, diminuarea efectivelor de carnivore etc. Un

Figura 3. Fluctuaţia periodică a lăcustelor în Monitoba

şi fluctuaţia găinii de preerie

(după Criddle)

30

lucru important pentru managementul fondului de vânătoare este stabilirea locului pe

care îl ocupă acesta în interiorul habitatului fiecărei specii, deoarece fluctuaţiile cresc

din optimum centru spre limitele habitatului.

Figura 4. Fluctuaţii ale biosistemului jertfă-prădător

1 – iepurele canadian; 2 – râsul canadian)

31

CAPITOLUL 4

DINAMICA ŞI REPRODUCEREA

POPULAŢIILOR FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Populaţiile constituite de speciile faunei cinegetice au o serie de caracteristici

şi proprietăţi care influenţează atât existenţa speciilor, cât şi relaţiile acestora cu

mediul înconjurător, respectiv cu habitatul lor.

Prezenţa indivizilor unei specii în habitatul pe care îl cuprinde fondul de

vânătoare înregistrează o dinamică diurnă, una sezonieră şi una anuală. Ea este

influenţată de raza de activitate (diurnă, sezonieră şi anuală) şi de unele caracteristici

ale habitatului, între care pe primele locuri se situează troficitatea, adăpostul,

concurenţa, duşmanii etc. astfel, mistreţul poate să-şi aibă locurile de hrănit într-un

fond de vânătoare şi cele de adăpost în altul, dacă nu are în primul condiţii de adăpost

şi linişte. În timpul iernii, raza de activitate poate creşte proporţional cu dificultatea

de a găsi hrana şi adăpostul necesare. La potârniche, locul de hrănire şi adăpostul se

găsesc relativ aproape unul de celălalt. Iarna, această pasăre poate rămâne pe loc sau

efectuează o deplasare sezonieră. În general, raţele au o activitate de hrănire şi

adăpostire în interiorul unei zone restrânse la suprafeţele umede unde trăieşte vara,

pentru iarnă efectuând o lungă deplasare (migrare) spre sud în perioada de toamnă.

Drumul îl parcurge apoi invers în primăvara următoare.

O diferenţiere a razei de activitate se produce şi între categoriile de

consumatori. Astfel, de obicei, consumatorii secundari au o rază mai mare de

activitate decât consumatorii primari, iar cei terţiari mai mare decât cei secundari.

Pentru pasările migratoare, joacă un rol important capacitatea lor de zbor,

care, desigur, este mult influenţată şi de condiţiile în care are loc zborul.

Capacitatea de deplasare a păsărilor şi mamiferelor are o influenţă mare

asupra vitezei de răspândire a lor în cuprinsul unui habitat neocupat. Tot de această

32

capacitate depinde în mare măsură şi fenomenul de nomadism. Această situaţie se

regăseşte de regulă atunci când condiţiile de existenţă nu sunt satisfăcătoare, într -o

anumită zonă suportând schimbări importante în decursul unui an, atât sub raportul

condiţiilor de hrănire, cât şi a celor de linişte şi adăpost. Aici poate interveni

comportamentul speciilor, care se pot obişnui cu acest mod de existenţă, fiind în

permanentă mişcare. Această situaţie nu se confundă cu deplasările sezoniere. Pot

exista specii care au atât exemplare stabile, cât şi nomade. A. Comşia exemplifică

acest aspect cu comportamentul cocoşului de mesteacăn în Germania. Implicaţiile

manageriale ale acestei situaţii sunt destul de importante. În primul rând, evaluarea şi,

ca urmare, stabilirea efectivelor este extrem de dificilă, procesul de evaluare a

efectivelor putând da erori semnificative. Un al doilea aspect ce poate fi menţionat

aici este colonizarea sau repopularea, care devine extrem de dificilă în cazul

manifestărilor de nomadism.

Revenind la procesul de răspândire a populaţiilor, putem să constatăm că, în

interiorul arealului unei specii există o zonă optimă, în care existenţa şi reproducerea

decurg în condiţii excepţionale. Creşterea puternică a efectivului determină o

deplasare a indivizilor către periferia arealului, cu o viteză mai mare pe direcţiile în

care rezistenţa mediului este mai mică. Din acest punct de vedere s-au identificat

patru factori care influenţează atât viteza, cât şi amploarea procesului, şi anume:

potenţialul de reproducere, mobilitatea speciei, presiunea determinată de creşterea

efectivului şi barierele ce se opun expansiunii. Potenţialul de reproducere poate fi

ajutat prin management, iar procesul de răspândire poate fi stimulat şi sprijinit de

gestionarii fondurilor de vânătoare prin hrănire complementară, prin diminuarea

factorilor ce se opun expansiunii. Astfel, colonizarea cu lapini este favorizată de raza

mică de activitate, aceasta, în continuare, părând să fie principala piedică în calea

răspândirii acestei specii.

Procesul de răspândire a cerbului în Carpaţii noştri este prezentat de A.

Comşia. Exemplarele plecate din munţii Gurghiului şi munţii Bucovinei începând cu

începutul secolului XX au ajuns în aproximativ două decenii în Carpaţii de Curbură,

înregistrând o viteză de răspândire medie de 3,5 km/an. Lotul de 5 bizami colonizaţi

33

în 1905 lângă Praga a generat o populaţie nouă, ai căror indivizi au ajuns în România

(650 km) în anul 1941, cu o viteză de răspândire de 18 km/an.

Aceste câteva elemente legate de procesul de răspândire au o importanţă în

perspectiva acţiunilor de colonizare sau repopulare ce se întreprind.

Răspândirea este favorizată sau împiedicată de varietatea tipurilor de habitate

şi toleranţa speciilor faţă de ele. În acelaşi timp, un rol important revine tolerantei

dintre specii. Astfel, cerbul manifestă toleranţă faţă de păduri, tufărişuri, păşuni şi,

excepţional, faţă de culturi agricole şi terenuri umede. Potârnichea se răspândeşte în

culturi agricole, tufărişuri şi păşuni. În ceea ce priveşte toleranţa între specii, este

cunoscută slaba toleranţă între căprior şi lopătar, fazan şi mistreţ, fazan şi potârniche,

ca să nu mai vorbim de mistreţ şi lup, căprior şî lup. Exeprienţa ne arată însă că

putem întâlni situaţii în care toleranţa sau intoleranţa se pot schimba, atât în privinţa

altor specii, cât şi în privinta habitatelor. Cele mai multe exemple în acest sens ni le

oferă ursul, care a devenit un vizitator frecvent şi îndrăzneţ al rampelor de gunoaie

din localităţile urbane. Nu este un exemplu singular, deoarece înaintea lui, şacalii au

fost primii vizitatori, iar mai recent lupii nu numai că le vizitează, ci vânează câinii

aciuiţi pe aceste rampe.

Căpriorul, specie de pădure ne oferă în multe zone ale ţării, surpriza de a-l

întâlni tot timpul anului în terenurile cultivate. Procesul de adaptare la noile situaţii la

noile situaţii este, desigur, desfăşurat pe perioade relativ lungi. Un aspect al toleranţei

dintre specii îl constituie problema efectivelor mixte. Acesta priveşte mai mult

speciile înrudite. Amestecurile de specii pot fi permanente sau temporare. Astfel,

potârnichile şi fazanii din culturile agricole stau împreună în perioada de vegetaţie. În

unele zone de câmpie şi deal, efectivele mixte de căprior şi lopătar sunt permanente.

S-ar părea că situaţii mai critice apar la acestea din urmă. Probabil că, odată cu

restrângerea potenţialului trofic şi accentuarea concurenţei la hrană intoleranta creşte.

Concurenţa între speciile sălbatice poate apare şi din cauza modului în care fiecare

dintre ele utilizează condiţiile mediului în care habitează. Astfel, concurenţa între

potârniche şi iepure este aproape inexistentă, între cerb şi mistreţ este sezonieră (mai

ales în perioadele de fructificaţie), pe când între cerb şi căprior ea este permanentă,

34

datorită faptului că utilizează aceeaşi hrană, fiind specii omoloage în ce priveşte

aceasta.

Din aceste considerente apare idea că într-o staţiune în care habitatul este

ocupat până la capacitatea de suport de către o anumită specie, o altă specie,

omoloagă, nu mai are condiţii de existenţă. Dacă dorim ca în aceeaşi staţiune să avem

două specii omoloage, trebuie să evaluăm un număr optim de exemplare ce pot

convieţui. În acest caz putem să utilizăm noţiunea de bioechivalenţă, răspunzând la

întrebarea câte căprioare echivalează un cerb. Astfel, A. Comşia ajunge la concluzia

că 4 căprioare echivalează 1 cerb, iar un fazan echivalează cu 1, 5 – 2 potârnichi. În

cazul speciilor neomoloage (cu o paletă a hranei diferită în proporţie de 60-70%,

bioechivalenta este 1 cerb la 1-1,5 mistreţi.

În stabilirea densităţii optime a faunei de interes cinegetic este nevoie să se

evalueze şi unitatea minimă de habitat. De regulă, o specie nu poate habita într-o

suprafaţă a arealului specific mai mică decât cea necesară acoperirii razei minime de

activitate diurnă. În acelaşi timp, trebuie avută în vedere şi o unitate minimă de

populaţie, cunoscut fiind că unitatea minimă de areal este mai mare la speciile mobile

şi mai mică la speciile mai puţin mobile. Reamintim că populaţia este totalitatea

indivizilor care trăiesc pe un teritoriu comun, ale cărei limite sunt de obicei sunt cele

ale biocenozei din care face parte. Constatăm că există o densitate a indivizilor, care

oscilează între limitele superioare şi inferioare de supravieţuire. Aceste limite

corespund unei anumite densităţi, care, de regulă se definesc prin raza de activitate.

Pentru limita inferioară aceste raze de activitate anuală ale indivizilor abia se ating,

pentru efectivul optim ele se suprapun în proporţie de circa 10%, iar pentru limita

superioară ele se suprapun în proporţie mai mare de 70-80%.

35

De aici tragem concluzia că o populaţie, pentru a putea supravieţui are nevoie

de un anumit număr de indivizi, prin care să se autoreproducă şi să se autoconserve.

Deci, acest număr este diferit de la o specie la alta. Astfel, o populaţie de animale

mari, cu rază mare de activitate, cu puţini duşmani şi cu un potenţial reproductiv

adecvat va avea nevoie de mai puţini indivizi decât animalele mici cu nenumăraţi

duşmani şi cu o redusă capacitate de conservare, chiar când este dublată de un

potenţial reproductiv ridicat. Aceste constatări trebuie luate în considerare la

estimarea loturilor de colonizare sau repopulare a animalelor sălbatice.

Activitatea aceasta de colonizare-repopulare are o istorie lungă, începând de

la colonizarea fazanului, apoi a iepurelui ş.a.m.d. Literatura de specialitate

menţionează următoarele situaţii:

Tip 1 – Efectivul introdus se răspândeşte fără să se reproducă (eşec de

dispariţie).

Tip 2 – Efectivul colonizat se reproduce la început, apoi adulţii dispar treptat,

deci dezvoltarea nucleului este compromisă (eşec de dezvoltare).

Nr.

in

div

izi

Timp

Figura 5. Limitele de supravieţuire la animale

Limita

superioară de

supravieţuire

Efectivul otim

Limita inferioară

de supravieţuire

36

Tip 3 – Efectivul introdus constituie o mică colonie, dar aceasta nu se

răspândeşte, iar mai târziu dispare (colonie de răspândire)

Tip 4 – Efectivul populat se reproduce, dar se răspândeşte doar cu

suplimentare a unor noi loturi lansate (stabilizare artificială).

Tip 5 – Efectivul introdus se reproduce şi se răspândeşte, uneori viguros, fiind

caracterizat apoi de un declin parţial (stabilizare recesivă).

Tip 6 – Efectivul se reproduce viguros şi se răspândeşte - o stabilizare

completă.

La noi, în Tipul 3 se înscriu cele mai multe populări cu muflon, în Tipul 4 se

înscriu cele mai multe populări cu fazan, iar în situaţiile mai favorabile se înscriu în

Tipul 5. Bizamul se încadrează în Tipul 6, iar şacalul, enotul şî lopătarul în Tipul 5.

În unele situaţii, activităţile de colonizare presupun parcarea animalelor în

ţarcuri pe perioade mai lungi sau mai scurte. Această conjunctură a evidenţiat

posibilităţile de creştere în captivitate şi chiar domesticirea unor specii (mistreţ, cerb,

căprior, iepure, vulpe etc.).

În mod obişnuit, speciile care se pretează la creştere în captivitate sunt mai

uşor de populat.

Ca şi în cazul populărilor şi acţiunile de creştere în captivitate au diferite

grade de reuşită. Astfel, s-ar putea înregistra următoarele situaţii:

Tip 1 – Specia nu a fost niciodată în captivitate.

Tip 2 – Specia a fost în captivitate dar în aceste condiţii nu a făcut pui sau

ouă.

Tip 3 – Specia a fost în captivitate, a născut sau a depus ouă, dar puii s-au

dovedit nevialbili.

Tip 4 – Specia a depus ouă sau a născut pui, care au crescut bine la început,

apoi au pierit.

Tip 5 – Specii crescute cu succes în captivitate.

37

La noi, în Tipul 1 se înscriu specii ca, vidra, capra neagră, călifarul. În Tipul 2

se înscrie cocoşul de munte. În Tipul 5 s-au înscris ursul, căpriorul, mistreţul, iepurele

de câmp, fazanul etc.

Unii autori susţin că, în cazurile izolate de creştere în captivitate nu se poate

conta pe o posibilitate cât de cât sigură de creştere artificială la o scară mare pentru

colonizări.

Creşterea populaţiei

Această creştere se datorează, în principal, natalităţii, care este contrabalansată

de mortalitate. Creşterea sau scăderea unei populaţii poate fi afectată de mişcările

unor indivizi, care, din diverse motive, vin sau pleacă din populaţia respectivă. După

Dajos (1971), efectivul unei populaţii (N) este modificat de un coefficient de creştere,

care poate fi exprimat prn raportul natalitate / mortalitate, care are o valoare r pentru

fiecare specie în parte. În condiţiile unui spaţiu nelimitat şi a hranei la discreţie putem

avea următoarele creşteri ale populaţiilor:

Tabelul 3

Nr.

crt. Specia

Valoarea r pe

femelă/an

Creşterea populaţiei

într-un an la 100 de

femele

Sursa

1 Şoarece 4,5 90 după Dajos

2 Sobolan 5,4 221 după Dajos

3 Iepure 3,8 68 Estimare

4 Mistreţ 2,9 46 Estimare

În realitate, valoarea r nu este constantă, ea diferind de la un an la altul, în

funcţie de evoluţia condiţiior de mediu, a hranei şî vârstei. Creşterea populaţei este

afectată şi de clasa de vârstă în care se situează femelele şi chiar masculii, care,

pentru aceeaşi specie, au o fecunditate diferită, care se observă de la atingerea

maturităţii, până la vârsta la care femela sau masculul sunt prolifici, lucru care, de

asemenea, diferă nu numai de la o specie la alta ci şi de la individ la individ, în

funcţie de moştenirea genetică şi starea fizică a indivizilor. Distribuirea pe clase de

38

vârstă a indivizilor unor specii se regăseşte în piramida vârstei. Aceste piramide sunt

de trei feluri : tipul A, având la bază un număr mare de tineri, caracteristic pentru

populaţiile în creştere rapidă ; tipul B, având un număr de tineri mai mic, cu o

evoluţie mai lentă ; tipul C, cu un număr de tineri mai mic decât cel al maturilor,

reprezentând o populaţie în declin.

Figura 6. Tipuri de piramidă a vârstelor

Examinând aceste tipuri de piramide, ne dăm seama, pe de o parte, de

importanţa determinării vârstei animalelor şi a efectivului cât mai exact, iar pe de altă

parte, de semnalul pe care îl dau aceste piramide în ceea ce priveşte evoluţia viitoare

a populaţiilor gestionate. Desigur, pentru un manager competent ele înseamnă măsuri

de susţinere a reproducţiei, de protecţie a puilor sau, în egală măsură, recoltarea unui

număr corespunzător de exemplare, pentru păstrarea echilibrului cu alte specii, fie ele

animale sau vegetale.

10

9

8

7

6

5

4

3

2

1

10

9

8

7

6

5

4

3

2

1

10

9

8

7

6

5

4

3

2

1

Tip A Tip B Tip C

39

CAPITOLUL 5

HABITATUL FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Prin mediu se înţelege, de către Pianka şi Stugren, ansamblul forţelor fizice şi

biotice care influenţează o unitate vitală, respectiv un sistem viu. Prin forţele fizice ei

înţeleg vântul, ploaia, temperaturile, iar prin forţe biotice vegetaţia, respectiv

animalele, inclusiv forţe ale cosmosului precum radiaţiile cosmice. Forţele

menţionate pot avea o importanţă diferită de la o specie la alta. Fiecare dintre aceste

specii fiind influenţată mai mult de anumiţi factori, suma acestora corespunde unui

anumit spaţiu din mediul general. În funcţie de factor ii constituenţi, putem avea (după

B. Stugren): a) mediul cosmic; b)mediul geofizic (câmpul magnetic, compoziţia şi

structura crustei terestre etc.); c) mediul climatic; d) mediul orografic; e) mediul

edafic; f) mediul hidrologic; e) mediul geochimic; f) mediul biocenotic şi i) mediul

biochimic.

Se distinge un mediu specific alcătuit din factori care influenţează direct viaţa

comunităţii de animale, respectiv a unei anumite specii de animal. În acest fel,

distingem şi un mediu de viaţă al fiecărui individ, format din habitatul şi biocenoza

care îi asigură supravieţuirea.

Putem defini ca habitat al unui individ porţiunea de tern potrivită pentru specia

din care face parte în care sunt locuri potrivite de hrănire, adăpost, odihnă,

reproducere şi creştere a puilor. Judecând din acest punct de vedere, putem constata

că în interiorul acestui habitat avem o zonă optimă, din care se înregistrează spre

periferie o scădere treptată a condiţiilor, până când viaţa animalului devine treptat tot

mai grea şi apoi imposibilă. De aici rezultă că pentru indivizii unei specii se poate

produce în interiorul habitatului specific o competiţie pentru zonele mai bune.

Importanţa unei astfel de zone optime constă în aceea că ea va adăposti indivizii unei

specii într-un număr evident mai mare decât în zonele limitrofe.

40

Figura 7. Schema habitatului specific

În acelaşi timp, în zonele optime se vor găsi exemplarele cele mai bine

conformate, cu trofeele cele mai valoroase. Ca urmare, zona optimă se poate localiza

acolo unde densitatea populaţiei, lotul de pui sau ponta înregistrează valori mai mari

decât cele medii.

Amplitudinea ecologică a unei specii o poate plasa în mai multe medii

biocenotice sau într-unul singur. Astfel, dacă marmota se regăseşte doar în mediul

biocenotic subalpin, mistreţul va fi prezent în mediul biocenotic al Deltei Dunării, al

câmpiei, până în cel montan. Dacă cocoşul de munte se regăseşte doar în biocenozele

montane, raţele se vor găsi doar în zonele ocupate de lacuri şi bălţi, prepeliţele doar în

zonele agricole de câmpie, iar păstrăvii în apele montane.. deşi iepurele se găseşte de

la câmpie la munte, mediul specific al său îl constituie zonele agricole, pădurile în

trupuri mici de la câmpie şi deal ş.a.m.d.

În ţara noastră condiţiile staţionale sunt variate şi ca urmare oferă o mare

diversitate în privinţa condiţiilor de hrană şi adăpost. Având în vedere acest lucru,

putem lesne distinge biomuri (sedii de viaţă) ale câmpiei, ale bălţilor şi lacurilor, ale

colinelor, ale munţilor şi ale zonei alpine.

Aurel Comşia arată că există „limite ale posibilului de trai”, astfel încât în

interiorul unui biom pot exista situaţii în care nu se întrunesc condiţii de

supravieţuire, încât asimilarea zonei în ansamblu ca aptă pentru o specie nu este

zonă optimă

(densitate optimă)

zonă limitrofă

(densitate redusă)

limita posibilului

de trai

41

justificată. De exemplu, într-o pădure de fag de vârste de 40-60 de ani şi consistenţă

plină, din cauza umbririi nu se instalează vegetaţie erbacee şi arbustivă, astfel încât

biomasa vegetală accesibilă faunei cinegetice ierbivore este practic inexistentă, deci

condiţia hranei naturale nu este asigurată. O suprafaţă a unei bălţi din care lipseşte

complet vegetaţia acvatică face să nu existe adăpostul necesar păsărilor (raţe, lişiţe

etc.), deci şi în acest caz estimarea bonităţii nu poate pleca de la astfel de suprafeţe.

În altă ordine de idei, trebuie să remarcăm că habitatele ocupate de animalele

sălbatice sunt supuse unor schimbări în favoarea sau în defavoarea unei specii. Astfel,

tăierea unui arboret schimbă condiţiile de cuibărit ale păsărilor, condiţiile de hrană ale

cervidelor, ca şi condiţiile de adăpost ale faunei cinegetice mari.

Desigur că în timp relativ scurt pot apărea schimbări majore pentru animale, în

compoziţia vegetaţiei, în suprafeţele ocupate de anumite culturi etc. Într-un habitat se

înregistrează schimburi sezoniere ale condiţiilor de hrană şi adăpost, dar, în paralel, şi

cerinţele animalelor de hrană, linişte şi adăpost se pot schimba, ceea ce implică o

analiză a posibilităţilor de îmbinare ale celor două dinamici, în vederea luării

măsurilor necesare unei armonizări a situaţiei. Destul de dificilă este situaţia apariţiei

unei perioade critice, în care fie hrana poate lipsi în general sau în care se

împuţinează hrana preferată, locul ei fiind luat de hrana forţată. Nu mai puţin

importantă apare concurenţa la hrană, mai ales între animalele domestice şi cele

sălbatice.

În interiorul mediului specific trebuie să distingem locuri de hrănire, locuri de

adăpost şi locuri de adăpat deoarece, în concordanţă cu raza de activitate specifică,

fiecare individ trebuie să le atingă în condiţiile în care consumul energetic necesar

dobândirii lor să fie mai mic decât cel asimilat de individul respectiv.

Variabilitatea mare a condiţiilor în care întâlnim speciile a făcut ca în Statele

Unite să se distingă tipuri de habitat în interiorul fiecărui biom. Cercetările

desfăşurate pe această linie au reliefat că potârnichea utilizează de la 4-40 tipuri

(teren cultivat, tufărişuri, margini de arboret, respectiv liziere, asociaţii de ierburi

etc.), iar căprioara de la 5-15 tipuri (asociaţii de ierburi, teren cultivat, tufărişuri,

arborete în trupuri mici cu luminişuri etc.). de altfel, numărul mare de tipuri utilizat

42

de o specie rezultă şi din varietatea consumului înregistrat (căprioară 70-85 specii,

cerb 40-60 specii, iepure 37-48 specii etc.). este evident că dacă avem în vedere

numai numărul de specii consumabile de către animal el nu poate fi cuprins decât

într-un număr mai mare sau mai mic de tipuri. Este cunoscut efectul de lizieră în care

pe suprafeţe mici se înregistrează 2-3 tipuri de habitat, care explică şi în acest fel

concentrarea faunei de interes cinegetic în aceste zone.

Există o legătură directă între habitate şi mobilitatea speciilor. Este evident că

analizând habitatele vom constata unele diferenţieri între caracteristicile lor

principale, care de altfel stau la baza formării lor ca entităţi separate. Dacă luăm în

considerare doar troficitatea habitatului vom constata că el oferă condiţii diferite, care

satisfac diferenţiat cerinţele speciilor. Astfel, un molidiş pe soluri schelete poate fi

satisfăcător în anumite perioade ale anului pentru cocoşul de munte, dar prezintă o

slabă atractivitate pentru cerb. Un şleau de câmpie este atractiv aproape tot timpul

anului pentru iepure sau căprior, pe care îi reţine, micşorându-le raza de activitate şi

deci mobilitatea. Habitatele mai sărace în hrană din zona montană determină o

mobilitate mare a faunei de interes cinegetic. În anii cu fructificaţie abundentă de fag

deplasările mistreţilor sunt evident mai reduse decât în anii fără fructificaţii.

Dacă analizăm şi celelalte cerinţe ale speciilor (adăpost, linişte, soluri apte

pentru vizuini etc.) vom constata că se circumscrie sfera habitatelor pentru fiecare

specie.

De altfel, putem să facem şi o clasificare a speciilor în funcţie de numărul de

habitate pe care le pot utiliza:

a) specii ce utilizează un număr mic de habitate: capra neagră, marmota,

lapinul etc.;

b) specii care utilizează un număr mare de habitate: lupul, mistreţul, vulpea.

După caracteristicile habitatelor putem avea:

a) habitate din terenuri păduroase: urs, cerb;

b) habitate din terenuri de câmpie şi păşuni: potârniche, prepeliţă, dropie;

c) habitate din terenuri umede: becaţine, sitari.

43

În funcţie de fauna cinegetică ce utilizează habitatul putem avea:

a) habitate pentru fauna cinegetică mare;

b) habitate pentru fauna cinegetică mică;

c) habitate pentru fauna cinegetică acvatică.

O analiză completă a habitatelor în raport cu cerinţele speciilor ne evidenţiază

că fiecare dintre ele are părţi pozitive şi negative pentru fiecare specie . Este destul de

dificil să găsim habitate perfecte pentru o specie, poate concomitent pentru două-trei

şi care în acelaşi timp să fie slabe sau chiar necorespunzătoare pentru alte specii. În

majoritatea cazurilor habitatele au scăderi care pot afecta într-o măsură mai mare sau

mai mică speciile ce le utilizează. O analiză atentă a situaţiei habitatelor se impune,

deoarece, cel puţin în parte, minusurile şi dezechilibrele din acestea să fie corectate

prin lucrări de amenajare a fondurilor de vânătoare.

Organizarea teritoriului

Managementul faunei de interes cinegetic trebuie să ţină cont de habitatul

fiecărei specii, care poate fi, ca întindere, mai mare sau mai mic. În principiu, se

poate avea în vedere că, în prezent, în Europa sunt conturate cel puţin două concepţii

privind organizarea teritoriului pentru managementul faunei de interes cinegetic.

Astfel, se întâlnesc terenuri de vânătoare de 100 – 500 ha, pe care se face un

management al faunei cinegetice mici. Acest lucru presupune o oarecare abilitate în

gospodărire, dar şi o educaţie a gestionarilor de teren, care respectă o etică a

recoltărilor, deoarece, practic, gestionarea unei sumedenii de terenuri mici nu poate fi

eficientă, datorită lipsei de control, generând, aşa cum s-a văzut, conflicte între

gestionari, deoarece fauna cinegetică mică, deşi are o rază mică de activitate, circulă

pe mai multe terenuri de vânătoare, putând fi atras uşor într-un teren, în dauna

celorlalte. Pe de altă parte, eliminarea marilor carnivore din unele ţări a permis o

înmuţire a cervidelor. Acestora, treptat, le-a fost indus un comportament nou, printr-

un proces de semidomesticire, ceea ce a permis şi gospodărirea acestora în efective

44

mari, pe suprafeţe îngrădite de 3 – 5 000 ha şi, desigur, cu hrană administrată în

proporţii de până la 100% faţă de nevoi. În unele ţări, pentru ocrotirea cervidelor s-au

iniţiat ţarcuri de iernat, unde numeroase exemplare, probabil majoritatea celor aflate

în teren sunt adăpostite şi hrănite. O astefel de politică cinegetică a fost indusă şi de

valoarea nutritivă pentru fauna de interes cinegetic a arboretelor pure, ce ocupă într-o

masură apreciabilă suprafeţele forestiere ale ţărilor respective. În estul Europei,

terenurile de vânătoare s-au organizat pe suprafeţe incomparabil mai mari, 3 000 – 25

000 ha, în funcţie de zona geografică (câmpie, deal, munte), ca şi în funcţie de

speciile faunei de interes cinegetic. După anul 1990, unele ţări din centru

continentului au renunţat la aceste suprafeţe adoptând suprafeţe mult mai mici,

similare cu cele din ţările occidentale. Acest lucru a avut ca primă consecinţă o

scădere dramatică a efectivelor faunei cinegetice mari, lucru care ridică probleme

semnificative pentru perspectivele unor specii. În condiţiile ţării noastre, cel puţin în

această etapă, menţinerea mărimii fondurilor de vânătoare este esenţială pentru

supravieţuirea, în primul rând, a marilor carnivore, apoi este importantă posibilitatea

controlului gestionării fondurilor de către organele abilitate, care au în prezent de

verificat şi supravegheat cu ceva peste 2000 de fonduri, pe când, în cazul modificării

suprafeţelor, numărul acestora ar putea trece de 100 000, ceea ce, în mod evident ar

scăpa de control pe cei rău intenţionaţi şi ar conduce la pierderi ireversibile.

Un alt aspect care vine în sprijinul gospodăririi pe suprafeţe mari este şi

bodiversitatea, care poate fi inclusă în aceste terenuri. Astfel, condiţiile de hrană şi

adăpost diverse dintr-un fond de 3 000 – 20 000 ha nu se poate regăsi pe un fond de

100 – 500 ha. Astfel, un fond va fi exclusiv teren cultivat cu cereale, altul exclusiv cu

cartofi sau acoperit de un arboret de salcâm, unele cu surse de apă, altele fără nici o

sursă etc., toate acestea având, în perspectivă, implicaţii majore pentru fauna de

interes cinegetic.

45

PARTEA A II-A

TEHNICI MANAGERIALE

46

Introducere

Problema faunei de interes cinegetic în România constituie o preocupare

permanentă şi importantă, având în vedere valoarea sa biologică, economică şi

ştiinţifică a acestuia.

În general, preocupările organismelor administrative şi ştiinţifice s-au

concentrat pentru urmărirea unor obiective majore precum:

- Gestionarea durabilă a resurselor cinegetice

- Cunoaşterea şi conservarea biodiversităţii faunei

- Elaborarea unei legislaţii corespunzătoare atingerii acestor obiective

- Promovarea şi dezvoltarea formelor de învăţământ şi de pregătire pentru

toate nivelurile profesionale, ca şi a unei cercetări ştiinţifice eficiente

Ele fac parte şi din practica şi strategia de dezvoltare a sectorului forestier,

adoptată de guvernul României. Acest program guvernamental cuprinde:

- Elaborarea planurilor de gestionare durabilă pentru principalele specii şi

grupe de specii de interes cinegetic şi piscicol

- Elaborarea planurilor de management cinegetic şi piscicol pentru

fondurile de vânătoare şi pescuit

- Armonizarea în cadrul amenajamentelor forestiere a intereselor

cinegetice şi piscicole cu cele ale gospodăririi durabile a pădurilor

- Crearea unui sistem informaţional modern pentru sectorul cinegetic şi

salmonicol din România

- Modernizarea metodelor de evaluare a efectivelor faunei de interes

cinegetic şi piscicol

- Eficientizarea activităţii de combatere a braconajului cinegetic şi piscicol

Desigur că aceste obiective, cu totul generale, au în spate numeroase activităţi,

investigaţii, reglementări etc., care, în ansamblu, se constituie ca o strategie proprie

domeniului cinegetic şi piscicol (salmonicol) care, fără a se desprinde , în primul rând,

de strategia sectorului forestier - de care este legată direct - se dedică soluţionării

complexelor probleme ce apar în condiţiile biogeografice ale României, suport al

marii biodiversităţi a speciilor de plante şi animale.

Importanţa unei strategii integrate a sectorului cinegetic cu silvicultura,

agricultura şi zootehnia rezidă şi din constatările specialiştilor, care relevă un declin

al efectivelor la majoritatea speciilor, datorat ineficienţei pazei, unui control

necorespunzător al raportului pradă-prădător, traficului ilegal de vânat şi trofee, lipsei

47

unor măsuri corespunzătoare destinate profilaxiei bolilor, insuficienţei hranei

complementare etc.

S-a propus ca obiectivele strategice să fie împărţite în obiective pe termen scurt

şi pe termen lung. Astfel, printre priorităţi în condiţiile ţării noastre se pot menţiona:

realizarea echilibrului silvo-agro-zoo-cinegetic

realizarea în fondurile de vânătoare, refacerea sau menţinerea biodiversităţii

cointeresarea agricultorilor, crescătorilor de animale, proprietarilor de păduri etc.

în menţinerea faune cinegetice diverse şi în efective cât mai ridicate

respectarea prevederilor legale în vigoare, inclusiv a convenţiilor internaţionale la

care România este parte, prin refacerea şi menţinerea unor populaţii viabile

utilizarea capacităţii de suport cinegetic a fondurilor de vânătoare şi ameliorarea

condiţiilor de existenţă a faunei de interes cinegetic prin corectarea minusurilor

din habitate

menţinerea genofondului valoros, a valorii ridicate a trofeelor

adoptarea unor metode de vânătoare selective, care să permită realizarea unor

structuri pe vârste şi sexe corespunzătoare

salvgardarea unor specii pe cale de dispariţie, cum ar fi dropia şi cocoşul de

mesteacăn

repopularea unor fonduri de vânătoare cu specii care pot valorifica mai bine

capacitatea cinegetică, inclusiv specii dispărute din fauna noast ră

studierea şi popularea fondurilor de vânătoare cu specii din alte ţări, cum ar fi

curcanul sălbatic, cerbul de Virginia, gâsca canadiană etc., după exemplul altor

ţări europene

dezvoltarea acţiunilor de prevedere a îmbolnăvirii, ca şi a celor de

consangvinizare

delimitarea unor rezervaţii de genofond cinegetic pentru conservarea şi protecţia

faunei de interes cinegetic autohtone

delimitarea diferenţiată cu fondurile de vânătoare a unor zone de protecţie a

faunei de interes cinegetic, pentru perioadele de împerechere şi creşterea

progeniturilor

perfecţionarea permanentă a metodelor de evaluare a efectivelor optime, prin

revizuirea cheilor de bonitate

efectuarea de inventarieri anuale corecte şi credibile ale efectivelor reale

48

modernizarea şi perfecţionarea metodelor de evaluare a efectivelor, prin cercetări

sistematice

controlul permanent al raporturilor dintre categoriile de consumatori, astfel încât

prădarea să nu ameninţe existenţa consumatorilor primari

aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor naturale de vieţuire, prin

introducerea pe scară cât mai largă a plantaţiilor de ros, a arbuştilor în terenuri

degradate, o creştere sensibilă a suprafeţei ogoarelor de hrană şi a remizelor în

zonele lipsite de păduri

stabilirea unor reglementări privind protecţia culturilor agricole, silvice şi a

animalelor domestice

stabilirea cotelor de vânare corelate cu sporul natural, structurate pe sexe şi pe

categorii de vârstă, în cazul unor specii la care acest lucru se impune; stabilirea,

prin cercetări, a vârstei optime de recoltare a vânatului mare

elaborarea de criterii moderne aplicabile la noi pentru selecţia speciilor cu trofeu

elaborarea de proiecte de amenajare cinegetică pentru fiecare fond de vânătoare în

parte după criterii generale ştiinţifice şi practice

în vederea atingerii obiectivelor strategice se impune reformarea structurilor

administrative, pentru a fi cât mai eficiente din toate punctele de vedere

stimularea şi intensificarea acţiunilor de cercetare în vederea fundamentării

ştiinţifice a acţiunilor de management cinegetic; întocmirea unor programe de

cercetare fundamentală şi aplicativă

înfiinţarea unui institut naţional de cercetări cinegetice

perfecţionarea învăţământului cinegetic de toate gradele, prin adaptarea

permanentă a programelor de învăţământ şi dezvoltarea bazei de aplicaţii

practice; iniţierea cu Ministerul Educaţiei Naţionale a unor cursuri de

perfecţionare periodică a cadrelor în vânătoare şi salmonicultură

dezvoltarea unui sistem de informare şi documentare ştiinţifică în vânătoare şi

salmonicultură care să aibă, împreună cu toate organismele abilitate, şi rol în

câştigarea opiniei publice pentru fauna de interes cinegetic şi peşte

49

CAPITOLUL 6

DETERMINAREA CALITĂŢII

POPULAŢIILOR FAUNEI DE INTERES CINEGETIC

Determinarea cantitativă şi calitativă a populaţiei faunei de interes cinegetic se

constituie ca un punct de plecare în managementul acestei faune. Acest lucru

presupune însă investigarea unui număr minim de factori, precum factorii climatici,

factorii geografici, solurile, vegetaţia, activităţile din agricultură silvicultură,

zootehnie şi industrie, dezvoltarea turismului etc., în vederea stabilirii măsurii în care

fiecare în parte şi în ansamblu influenţează existenţa faunei sălbatice. O preocupare

majoră trebuie să o constituie determinarea cantitativă şi calitativă a hranei naturale şi

a adăpostului natural din fiecare fond de vânătoare. După Bayley, determinarea

calităţilor populaţiilor presupune: a) evaluarea indicilor caracteristicilor populaţiei; b)

evaluarea populaţiilor; c) măsurarea factorilor habitatului şi d) indicii densităţii

ecologice a populaţiei. Echilibrarea raportului dintre cerinţele efectivelor şi oferta de

hrană şi adăpost se constituie în obiectivul principal al culturii faunei de interes

cinegetic.

Evaluarea efectivelor

S-au trecut în vedere deja în Capitolul 3 posibilităţile de evaluare a efectivelor

speciilor faunei de interes cinegetic. Pe lângă metodele de inventariere practicate la

noi, există multe metode folosite în alte ţări, dintre care, probabil, unele vor putea fi

aplicate şi la noi, după verificări efectuate la nivelul unor fonduri de vânătoare.

50

Astfel, tehnicile de marcare ar putea fi utilizate la păsări şi la mamifere, ca şi cea a

inventarierii lăsăturilor la unele ierbivore.

Indicii populaţiei servesc ca bază de date pentru programele de gestionare a

speciilor faunei cinegetice. Astfel, în primul rând, raportul de sexe (sex ratio) este

necesar pentru exprimarea sporului natural. Densitatea efectivelor raportată la

unitatea de suprafaţă este utilă atât pentru examinarea interferenţelor dintre specii, cât

şi pentru estimarea modului în care este valorificată capacitatea cinegetică a fondului

de vânătoare.

Habitatul este şi el obiectul unor observaţii şi evaluări. Astfel, în primul rând

contează numărul habitatelor din zona studiată (fondul de vânătoare), ca şi

dimensiunile lor, aceasta deoarece fiecare habitat este caracterizat printr-o anumită

troficitate pentru vânt, aşa cum am văzut deja în Capitolul 5, dar are şi o anumită

capacitate de adăpostire a animalelor, posibil diferită de la o specie la alta. De aici

apare utilitatea unor hărţi a habitatelor, care să sugereze o corectă distribuire în

teritoriu a speciilor faunei de interes cinegetic. O asemenea hartă explică şi

necesitatea intervenţiilor în vederea ameliorării minusurilor din anumite habitate. Ea

evidenţiază de la caz la caz ponderea, importanţa şi valoarea fiecărui habitat. În unele

ţări astfel de hărţi ale habitatelor se realizează având la bază fotografii aeriene.

Acestea au avantajul că, repetate la 5-10 ani, evidenţiază schimbările în structura şi

întreţinerea acestor habitate. Această dinamică imprimă schimbări în repartiţia şi

efectivele speciilor. Aceste fotograme pot fi utile şi în relevarea schimbărilor care au

loc în caracterele habitatelor în decursul unui an, putând nu numai explica, ci chiar

prevedea deplasările sezoniere ale animalelor.

Indicii densităţii ecologice definiţi de Bayley reprezintă numărul de animale

existent în teritoriul luat în studiu raportat la cantitatea şi calitatea resurselor unui

habitat utilizat de animale. Aceleaşi animale pot înregistra o densitate mai mare într-

un teritoriu sărac în resurse şi invers, o densitate mică într-un habitat bogat. Pentru

acelaşi habitat, densitatea este mică vara în raport cu resursele, devenind, pentru

51

acelaşi număr de animale, prea mare în raport cu resursele mult mai mici din timpul

iernii. Dacă specia nu este în stare să îşi controleze numărul indivizilor prin

deplasările sezoniere, există pericolul unor mortalităţi ridicate, care să ducă până la

dispariţia ei în staţiunea respectivă. Dacă avem în vedere că în aceeaşi staţiune putem

avea ierni uşoare şi ierni grele, realizăm multitudinea şi amplitudinea situaţiilor pe

care le putem întâlni.

Putem să distingem cel puţin două situaţii în care densitatea ecologică se poate

schimba: atunci când resursele habitatului se modifică şi atunci când numărul

animalelor se schimbă.

Unele specii au capacitatea de a-şi controla numărul de indivizi prin diverse

mijloace. Astfel, hrana abundentă determină o pontă mai ridicată şi un procent mai

bun de supravieţuire. Sunt şi specii care îşi controlează efectivul prin migraţii sau

deplasări sezoniere, atunci când hrana se împuţinează.

În cazul în care specia nu poate controla numărul de indivizi se înregistrează,

odată cu scăderea resurselor, o înrăutăţire a condiţiei fizice şi de calitate a animalelor,

care conduce mult mai uşor la îmbolnăviri cu o rată ridicată a mortalităţii.

Indicii cei mai obişnuiţi ai condiţiei fizice a unui animal sunt dimensiunile

corpului, de regulă greutatea sau rezervele de grăsime raportate la vârstă, sex,

anotimp etc.

În ce priveşte condiţia fizică a animalelor ea poate fi evaluată prin observaţii de

la oarecare distanţă. Unii autori fac în acest sens unele precizări pe specii. Astfel,

Bayley îl citează pe Riney, care sugerează observarea la ungulate a regiunii pelviene

a animalelor. Aici se produc schimbări destul de uşor remarcabile: în cazul lipsei de

hrană ele prezintă o oarecare concavitate în masa muşchilor, pe când convexitatea lor

indică o stare fizică bună. Stările de boală, epuizarea sau vârsta mai înaintată produc

unele modificări ale culorii, luciului şi poziţiei firelor de păr din blană. O uşoară

cocoaşă şi fire albe de păr în zona capului indică o vârstă mai înaintată la urs. O

întârziere în procesul de schimbare a părului indică o stare fizică precară. Unii autori

recomandă ca indice al populaţiei lungimea animalelor raportată la greutatea lor.

52

Examinarea speciilor vegetale care constituie hrana preferată a erbivorelor,

desigur pentru fiecare specie în parte, conduce la un indice înalt al densităţii

ecologice dacă numărul lor este în scădere.

Stabilirea cât mai exactă a efectivelor speciilor faunei de interes cinegetic

constituie un obiectiv, aşa cum am arătat, de primă importanţă. Din acest considerent

s-au creat şi utilizat numeroase metode de recenzare directă sau prin sondaje pentru

majoritatea speciilor mai importante. Astfel, distingem:

- inventarieri în suprafeţe de probă care trebuie să reprezinte cel puţin 10-

20% din suprafaţa totală.

- în teren deschis acoperit de asociaţii de ierburi sau culturi agricole se vor

alege suprafeţe de 100 ha, reprezentând în total 10% din suprafaţa fondului

de vânătoare, proporţional repartizate pe natura culturilor sau pe tipuri de

asociaţii erbacee. Rezultatele medii pe natură de cultură vor fi raportate la

întreaga suprafaţă.

- în teren acoperit de păduri suprafeţele de 100 ha vor fi repartizate pe

principalele tipuri de pădure, ţinându-se cont şi de repartizarea arboretelor

pe clase de vârstă şi având în vedere ca ele să reprezinte cel puţin 20% din

suprafaţa păduroasă. Rezultatele vor fi raportate la întreaga suprafaţă,

ţinându-se cont de ponderea de reprezentare a tipurilor principale de

pădure.

- inventarierea după urme, care nu se poate desfăşura decât în anumite

condiţii: posibilitatea identificării urmelor în prezenţa unui strat de zăpadă

proaspătă, efectuarea lucrării concomitent pe o suprafaţă cât mai mare

pentru a se evita recenzarea aceluiaşi individ de mai multe ori.

- inventarierea din puncte de observare presupune stabilirea unui anumit

număr de locuri (suficiente să permită observarea a 60-70% din teritoriu),

din care se vor efectua observaţii şi înregistrări de exemplare pe specii,

53

sexe şi clase de vârstă (unde este posibil). Pe fiecare punct se vor calcula

observaţiile medii, a căror sumă la nivelul întregului fond de vânătoare va

însemna efectivul total.

- inventarierea prin fotografiere se poate practica în suprafeţe deschise

(neacoperite de vegetaţie). Se practică în fâşii parcurse cu aparatul de zbor,

fâşii ale căror suprafeţe trebuie să reprezinte cel puţin 10% din suprafaţa

care se inventariază. O variantă mai eficace, care se aplică în toate

condiţiile de teren este fotografierea intensităţii emanaţiilor calorice ale

animalelor, care, apoi, prelucrată cu ajutorul unui program special dă

indicaţii asupra speciilor probabile, dar mult mai precise în ceea ce priveşte

numărul de exemplare. Metoda se bazează pe faptul că fiecare animal are o

anumită emisie calorică, care însă diferă în funcţie de vârstă, perioada din

an, stare fizică individuală, putând genera erori în privinţa speciilor care au

emisii calorice apropiate.

- o metodă larg practicată în unele ţări este inventarierea numărului de

cuiburi (fazan, potârniche), care se poate face în zonele de cuibărit.

- inventarierea concentrărilor determinate prin adunarea în locuri de

împerechere (cerb, cocoş de munte etc.). Aceasta presupune cunoaşterea

acestor locuri şi supravegherea lor în perioadele când au loc concentrările.

Suma înregistrărilor efectuate în toate punctele va constitui efectivul pe

fond. Nu vor fi cuprinse în inventariere unele exemplare, fie neinteresate de

împerechere, fie gonite din aceste locuri de către exemplare mai puternice.

- inventarierea vizuinilor şi bârloagelor se practică la vulpi, bursuci,

marmote, urşi. Ea trebuie aplicată atunci când aceste adăposturi sunt

ocupate. Există şi situaţii în care unele exemplare, mai ales în iernile

uşoare, găsesc adăposturi mai puţin eficiente care le mulţumesc.

54

- inventarierea prin tehnici radar presupune iniţial marcarea tuturor

exemplarelor, după care inventarieri succesive arată deplasările animalelor,

obiceiuri ale lor în tot timpul anului. Practic, odată animalele marcate, nu

mai este necesară decât marcarea puilor şi eliminarea celor moarte. Este

una dintre cele mai eficiente metode pentru managementul fondului de

vânătoare.

În evaluarea efectivelor trebuie aleasă metoda sau eventual metodele prin care

se apreciază că vom obţine cele mai bune rezultate, după care alegerea momentului

de inventariere reprezintă al doilea pas important.

De regulă, există o inventariere de primăvară în luna martie, care evaluează

efectivul de reproducţie, după care inventarierea de toamnă (reproducători şi pui)

poate oferi procentul sporului anual.

Dacă în cele de mai sus ne-am referit la recensământul colectiv, putem avea şi

un recensământ individual, care are în vedere anumiţi indivizi la care putem urmări şi

înregistra vârsta, sexul şi valoarea trofeului.

Datele obţinute prin inventarieri se prelucrează corespunzător metodei utilizate.

Datele medii se utilizează pentru stabilirea densităţii medii prin raportarea la

suprafaţa aptă pentru specia la care ne referim. Un fond de vânătoare poate cuprinde

mai multe habitate, dintre care unele nu sunt apte să asigure hrana şi adăpostul unei

specii, acestea, pe o hartă specială a fondului de vânătoare fiind reprezentate prin pete

albe. De aici rezultă că, practic, ar fi nevoie de o hartă pentru fiecare specie cu

habitatele optime, habitatele acceptabile şi petele lor albe.

O metodă interesantă de stabilire a abundenţei-densităţii la vânatul mic este

descrisă de specialiştii americani (Game Survey) se bazează pe parcurgerea terenului

de către câţiva observatori, care în felul acesta alungă animalele şi înregistrează

numărul de exemplare alungate pe oră şi pe observatori. Această metodă are

aplicabilitate doar în condiţii similare de teren, în privinţa adăpostului, condiţiilor de

fugă ale exemplarelor găsite şi metodei de practicare a vânătorii.

55

Inventarierile repetate ale efectivelor permit stabilirea tendinţelor populaţiei.

Examinarea acestor înregistrări arată că în mod curent avem trei forme ale variaţiei

masei indivizilor unei populaţii: a) în decursul unui an; b) periodică pe parcursul mai

multor ani şi c) neregulate.

Schimbările din cursul unui an reprezintă influenţa factorilor, exemplarele

prinse de carnivore, vânarea, bolile, accidentele etc.

Fluctuaţiile reprezintă modificările efectivelor pe parcursul mai multor ani

consecutivi sub influenta factorilor cosmici (pete solare), fluctuaţiilor climatice,

variaţiei intensităţii radiaţiilor ultraviolete, acţiunii periodice a unor factori

antropogeni ş.a.m.d. cercetările au scos repede la iveală cicluri de 4, 6 şi 10 ani.

Ciclurile biologice au fost excelent exemplificate de A. Comşia prin graficul ce

reprezintă influenta evoluţiei populaţiei de iepure american asupra râsului american

(figura 4).

Mecanismul ciclurilor biologice se desfăşoară pe fondul factorului trofic.

Hrana abundentă, eventual însoţită de condiţii climatice favorabile (ierni uşoare)

determină organisme individuale rezistente, fecunditate mare (lot de pui mărit,

eventual mai multe loturi anuale), condiţii favorabile de creştere a puilor, spor anual

mărit, mortalitate infantilă scăzută, ducând la o populaţie în ascendenţă calitativă şi

cantitativă, până ajunge la densitatea maximă pe care o poate suporta terenul. Hrana

se împuţinează pentru un număr prea mare de indivizi (densitate peste cea normală),

care slăbesc fizic, sunt astfel expuşi bolilor, le scade fecunditatea, dau loturi mai mici

de pui slabi, mortalitatea infantilă creşte ş.a.m.d., populaţia scăzând atât numeric, cât

şi calitativ până reuşeşte să se redreseze şi, treptat, reia ciclul de creştere. În unele

cazuri, fluctuaţiile pot fi accentuate de concurenţa mai multor factori favorabili sau

nefavorabili, aducând uneori populaţia în pragul dispariţiei. Se pot astfel genera

situaţii periculoase, în care managerul trebuie să procedeze cu maximum de atenţie,

mai ales atunci când animalele se găsesc în teritorii situate în afara optimului lor

staţional. În optimul lor staţional speciile înregistrează de regulă fluctuaţii mici,

uneori chiar imperceptibile. Ciclicitatea acestor fluctuaţii a fost studiată de numeroşi

autori care au indicat cicluri de la 2-4 ani până la zeci şi chiar sute de ani, încercând

56

să explice cauzele lor. Ei au găsit că aceste cicluri nu numai că nu sunt întâmplătoare

sau izolate, ci ele făcând parte din fenomenele ce caracterizează evoluţia populaţiilor.

Cunoaşterea ciclurilor, pe lângă importanţa lor ştiinţifică, prezintă şi o importanţă

practică. Colonizarea unor specii se poate face, de exemplu, în anii de recesiune ai

prădătorilor ei. Popularea speciilor ce formează obectul colonizării trebuie să se facă

doar atunci când, după o perioadă de recesiune, specia respectivă începe să-şi refacă

efectivul.

Variaţiile numerice neregulate ale populaţiilor nu au un caracter ciclic, ele

fiind generate atât de acţiunea unor factori naturali, cât şi a unor cauze antropice.

Populaţia unei specii lovite de cauze cu caracter catastrofal (incendii, inundaţii,

epizootii etc.) va supravieţui loviturii dacă îi vor rămâne în viaţă un număr de indivizi

care să asigure densitatea minimă necesară autoreproducerii şi autoconservării,

respectiv limita inferioară de supravieţuire.

Cele prezentate despre dinamica populaţiilor sub influenţa diferiţilor factori

permit o interpretare corectă a rezultatelor inventarierilor, mai ales când dispunem de

date pe perioade îndelungate. Desigur că, aşa cum s-a arătat, preocupările au în

vedere individul asupra căruia s-au menţionat o parte din tehnicile de inventariere

practicate. Se pare că dintre ele ar rezulta trei de bază: numărarea, utilizarea indicilor

şi marcarea. Varietatea speciilor şi situaţiilor demonstrează însă că utilizarea şi a altor

metode, combinarea lor sau folosirea lor în paralel permite o mai bună evaluare a

efectivelor, ceea ce este neîndoielnic de dorit.

Fenologia în lumea animală. Fenologia în cazul vegetaţiei este bine

cunoscută, dar ea se întâlneşte şi în lumea animală. Este adevărat, multe date nu sunt

verificate, fiind estimate sau preluate din alte ţări, astfel că, în primul rând, se impune

o studiere a lor. Observaţiile efectuate pe mai mulţi ani relevă că şi fenologia

animală, ca şi cea vegetală este influenţată puternic de vreme. Se impune

înregistrarea sistematică a apariţiei şi încetării perioadelor de împerechere, perioada

57

depunerii pontei, clocitul, datele despre gestaţie, fătarea ş.a.m.d., în paralel cu

evoluţia temperaturilor şî lungimea zilei.

Un loc aparte trebuie să îl ocupe observaţiile asupra speciilor migratoare. În

cazul acestora influentele nu se limitează la vremea locală, ci concură şi vremea din

locurile de plecare.

Structura pe clase de vârstă

În procesul de studiere a efectivului unei specii, de importanţă semnificativă

este şi stabilirea vârstei indivizilor, ceea ce ar permite cunoaşterea structurii

populaţiei pe clase de vârstă. O bună reprezentare a claselor tinere reflectă o evoluţie

numerică pozitivă a populaţiei, pe când o reprezentare slabă a tineretului va semnifica

pericolul îmbătrânirii şi reducerii numerice a populaţiei.

Recensământul reprezintă deci cumularea unui număr de informaţii în toate

direcţiile menţionate mai sus şi care să permită efectuarea primului pas către

amenajarea ştiinţifică a terenurilor ocupate de fauna sălbatică. El trebuie să asigure

date cât mai apropiate de realitate. Concomitent, recensământul trebuie să determine

răspunsul populaţiilor la modificările accidentale sau deliberate din mediul

înconjurător, lucru care nu poate fi realizat satisfăcător decât prin inventarieri repetate

în cursul unui an şi de-a lungul a numeroşi ani.

58

CAPITOLUL 7

PRODUCTIVITATEA FONDURILOR DE VÂNĂTOARE

Productivitatea fondurilor de vânătoare este o părticică din studiul

productivităţii ecosistemului din care fac parte aceste fonduri de vânătoare.

Cercetările întreprinse vizează niveluri precum cel al populaţiei, al nivelului trofic

sau al ecosistemului în ansamblu. În cazul populaţiilor faunei de interes cinegetic,

putem vorbi, în ceea ce priveşte productivitatea, ţinând cont de nivelului trofic la care

se situează consumatorii, fie ei primari, secundari sau terţiari. Mai complicată este

studierea celor care sunt atât consumatori primari, cât şi secundari, precum ursul. În

cazul consumatorilor primari, există şi o strânsă legătură cu productivitatea primară

(a plantelor).

Eficacitaea transformărilor de energie în cazul unor ecosisteme

(După R. Dajos)

Tabelul 4

Ecosistem

Nivel trofic şi

randament Lac cu

vegetaţie

densă

Lacuri Păşuni Păstrăvării Arborete

Randamentul

absorbţiei LA/LT 14%

Pro

du

căto

ri

Randamentul

asimilării PB/LA

0,043 – 0,38% 5%

Erbivore 2,5% 11%

Carnivore primare 20% 16%

Co

nsu

mat

ori

Carnivore secundare 6%

În esenţă, este important de reţinut că între specii există diferenţe notabile în

ceea ce priveşte capacitatea de transformare a hranei ingerate în biomasa animalului

59

respectiv. Pentru stabilirea productivităţii secundare, deci a faunei cinegetice din

fondurile de vânătoare, se pot avea în vedere metode de măsurare la nivel de individ,

la nivel de populaţie sau la nivelul ecosistemului.

Pentru indivizi, se poate stabili hrana consumată, cu valoarea ei energetică, în

calorii, putându-se raporta la nevoile individului (vezi şi tabelul 9), prin partea

asimilată, din cea ingrată, restul fiind eliminat prin excremente.

La nivelul populaţiei şi cu atât mai mult la nivelul ecosistemului, studiul este

extrem de dificil, deoarece trebuie să ţină seama de caracteristicile tuturor indivizilor

şi tuturor speciilor. Pentru un studiu mai uşor de realizat, se vor avea în vedere

creşterea numerică şi greutatea medie.

Astfel, pentru a stabili productivitatea este nevoie să pornim de la efectivul de

reproducţie. Acesta poate fi definit ca numărul de animale adulte (capabile să se

reproducă) înainte de perioada de fătări (ouat). În acest sens, se ia de multe ori în

consideraţie efectivul ce rezultă din inventarierea de primăvară (luna martie). Acest

lucru este corect pentru acele animale care ating maturitatea sexuală în primul an

(iepure, fazan), dar poate induce greşeli în cazul speciilor ce ating maturitatea la 2 şi

mai mulţi ani (cerb, urs). În cazul speciilor din urmă ar fi necesar să se stabilească cât

din efectivul inventariat intră în categoria subadulţilor, pentru a se ajunge la efectivul

de reproducţie. Un alt aspect care ar fi necesar de examinat este raportul de sexe (sex

ratio). Dacă raportul înregistrat este normal (1:1) sau modificat (1:2; 1:3 etc.). de

interes în acest sens sunt şi mărimea pontei, ca şi numărul de rânduri de pui crescuţi

într-un an, ca şi media numărului de pui la fiecare fătare. Având în vedere aceste

elemente am putea estima creşterea teoretică maximă a efectivului în decursul unui

an. Dar, practic, acest spor nu este atins niciodată, deoarece împotriva tendinţei de

creştere acţionează o sumedenie de factori. Astfel, încă din perioada prenatală, lipsa

de hrană poate micşora mărimea pontei, atât în cazul puilor, cât şi al ouălor, ca să nu

vorbim de condiţia fizică a puilor. Ori, variaţia cantităţii şi calităţii hranei se poate

înregistra de la un an la altul. Trebuie să remarcăm că este importantă hrana pe durata

sarcinii, când, fiind iarnă, aceasta este în mod normal mai puţină. Ori aici pot

interveni atât frigul, cât şi grosimea stratului de zăpadă, primul impunând un consum

60

mai ridicat pentru consumul energetic al femelei, iar al doilea prin grosimea sa

păstrată o perioadă mai lungă sau scurtă, împiedicând parţial sau total accesul la

hrană. La cervide, de exemplu, accesul la lăstari-lujeri nu este afectat, pe când toate

animalele care consumă hrană de la nivelul solului sau din sol (acesta poate fi

îngheţat până la adâncimi mai mari sau mai mici, în funcţie de temperaturile minime)

vor avea mai mult de suferit, fiind expuse în primul rând mortalităţi i prin înfometare.

După fătare sau ouat intervin factori care în continuare se opun creşterii

efectivului. Continuă să joace un rol hrana, la care se adaugă factorii climatici

(temperaturi, precipitaţii), accidentele, duşmanii şi bolile. Putem avea situaţii în care

femela şi puii (ouăle) pier în totalitate. La unele păsări (potârniche) se cunoaşte că

sunt în stare să depună o a două pontă, ce-i drept mai mică. Este sugestivă în acest

sens formula propusă de Chapman pentru stabilirea efectivului:

Efectivul = Potenţialul/Reacţia mediului

Nu mai puţin interesantă este schema propusă de A. M. Comşia.

Figura 8. Acţiunile şi influenţele factorilor mediului nefavorabil unei înmulţiri nelimitate

şi obiectivele gospodăririi

(după A. M. Comşia)

61

Din compararea efectivului inventariat primăvara drept efectiv de reproducţie

şi efectivul de toamnă, de regulă înaintea începerii vânătorii, ne rezultă sporul real.

Aceasta ar putea fi şi productivitatea în cazul speciei analizate. Acest spor poate

completa efectivul până la cel normal, dacă ne aflăm în situaţia efectiv real mai mic

decât cel normal (optim) sau se poate constitui în cifra de recoltă, prin vânătoare sau

capturare, în vederea valorificării prin colonizare. Investigaţiile şi evaluările efectuate

s-au concretizat în procente de creştere anuală care încearcă să aibă în vedere toată

gama de factori, favorabili şi nefavorabili.

Indici de spor natural

Tabelul 5

Spor mediu anual în % la 100 ex. Nr.

crt. Specia

Câmpie Deal Munte

1 Fazan 50 20 -

2 Iepure 20 15 -

3 Căprior 30 15 8

4 Lopătar 30 15 -

5 Cerb 20 13 7

6 Mistreţ 50 30 15

7 Urs - 10 10

Desigur, aceste procente reprezintă o aproximare care poate crea discuţii în

cazurile particulare şi este posibil ca aceşti indici să conducă la cifre depărtate de

situaţia particulară a unui anumit fond de gestionare a faunei de interes.

Pentru acest considerent, Leopold a sugerat întocmirea pentru fiecare fond de

vânătoare şi pentru fiecare specie a aşa-numitei „ecuaţia vieţii”.

62

Ecuaţia vieţii pentru prepeliţe

(După Leopold)

Tabelul 6

Data Creşteri Pierderi Populaţie

curentă

Populaţia de

referinţă - - 100

Pierderi de

recoltare - 35 65

De la

01.11.

la

01.01. Pierderi prin

rănire - 5 60

Pierderi de iarnă - 18 42 01.01.

la

01.03.

Ouat şi clocit

42x47,5% = 20

femele

280 - 322

01.05.

la

01.08.

Mortalităţi în cuib

280x60%

Mortalităţi

găinuşe 20x14%

Mortalităţi

juvenile

-

-

-

168

3

51

154

151

100

Se poate remarca că mortalităţile cele mai ridicate se înregistrează la pui.

În continuare să încercăm să exemplifică prin ecuaţia vieţii situaţia mistreţului

într-un fond de vânătoare din zona de deal.

63

Ecuaţia vieţii pentru mistreţ

Tabelul 7

Data Creşteri Pierderi Populaţie

curentă

Populaţia de

referinţă - - 100

Recolta

Răniri

-

-

35

5

65

60

De la

01.10.

la

01.03. Pierderi de iarnă

(răpitoare, hranăe

etc.)

- 11 49

01.03.

la

01.07.

Fătat.

Raport sexe 1:1

25 scroafe,

20 apte de

reproducere x 5

purcei.

Purcei morţi la

fătare şi în prima

lună

Mortalităţi

datorate bolilor şi

răpitoarelor,

braconaj

100

-

-

-

30

15

149

119

114

01.07.

la

01.10.

Accidente

Recoltări la

culturi

-

-

2

4

112

108

Se remarcă o creştere o creştere de 8 exemplare a efectivului, dar în anii

favorabili şi în lipsa bolilor creşterea poate fi mult mai mare.

Aplicarea acestor „ecuaţii” permite stabilirea cauzelor ce pot ajuta la creşterea

efectivelor şi permit managerului să orienteze acţiunile de ocrotire.

64

Din cele prezentate rezultă modul în care managerul poate identifica, pe de o

parte, posibilitatea scăderii pierderilor, iar pe de altă parte, căile de creştere a sporului

anual. Rezultă astfel că productivitatea este o noţiune dinamică, care diferă de la un

an la altul, în funcţie de acţiunea factorilor ce constituie „ecuaţia vieţii”, într-un sens

sau altul, atât pentru fiecare specie de interes cinegetic, cât şi pentru fiecare fond de

vânătoare în parte.

În practică este destul de dificil, pe de o parte, să se ţină cont de aceste variaţii

ale productivităţii, iar pe de altă parte, ignorarea lor poate duce pe plan local la erori

grave, precum fixarea unei cifre de recoltă mult sub potenţialul productiv real.

Apare deci ca esenţială culegerea sistematică a cifrelor care ilustrează ecuaţia

vieţii: populaţia recoltată, mortalităţile adulţilor, natalitatea, mortalitatea juvenilă etc.,

stabilind o amplitudine a valorilor înregistrate în cazul fiecărui factor de influenţă al

ecuaţiei. Dacă facem legătura acestor oscilaţii cu variaţia factorilor abiotici

(temperatură, precipitaţii etc.), cu acţiunile antropogene, putem ajunge la valori medii

estimate de manager şi care, în mod normal, dacă nu s-a recurs la improvizaţii,

trebuie să apropie aceste valori medii de valorile reale anuale, permiţând o recoltare

diferenţiată de la un an la altul.

O altă valenţă a „ecuaţiei vieţii” ar fi stabilirea priorităţii unuia sau mai multor

factori, ceea ce automat ar ghida acţiunile manageriale către cele mai eficiente

măsuri, care să ducă la creşterea productivităţii, şi aceasta într-o bună măsură,

diferenţiat pe ani calendaristici. În acelaşi timp, se poate remarca rolul unui factor

anume, care acţionează în cazul particular al unui fond de vânătoare.

Utilizarea ecuaţiei vieţii pentru vizualizarea acţiunii colective acţiunii colective

a factorilor care influenţează dinamica efectivelor, pune în relief atât momentul, cât şi

factorul care cauzează cele mai importante prejudicii şi care este practic factorul

limitativ al creşterii efectivului, fără a se pierde din vedere greutatea relativă a

celorlalţi factori. Aceasta permite o identificare a factorilor care intră în joc într-un

anume habitat.

Desigur, factorii se compensează într-o oarecare măsură între ei. Astfel, un

adăpost slab poate fi compensat de o hrană bună, dar lipsa totală a adăpostului nu

65

poate fi compensată de o hrană bună. Adăpostul bun nu compensează lipsa de hrană.

Recoltarea limitată nu compensează hrana săracă etc. Astfel studierea cercului de

factori pe care îi găsim în acţiune într-un caz oarecare permite să stabilim şi modul

cum se armonizează factorii amintiţi şi, în ultimă instanţă, măsurile manageriale cele

mai adecvate.

Evaluarea factorilor este, aşa cum rezultă din investigaţii, problema centrală,

esenţială pentru un manager. După părerea specialiştilor, odată evaluat un factor, el

nu trebuie folosit pe scară largă, decât după testarea sa pe scară mică. Deoarece raza

de activitate a diverselor specii diferă semnificativ şi suprafaţa pe care trebuie făcută

investigaţia trebuie stabilită diferenţiat. Astfel, suprafaţa de 10 000 ha pe care se

poate testa mistreţul este mult prea mare pentru iepure şi prea mică pentru lup. Deci,

cu cât vânatul este mai mobil, cu atât suprafaţa de testare trebuie să fie mai mare.

Aici trebuie să avem în vedere că administrarea hranei poate influenţa destul de mult

testul, în special în timpul iernii, iar rezultatele să apară mai bune decât sunt în

realitate. Factorul adăpost poate influenţa efectivul unei specii destul de mult, mai

ales iarna. Astfel, în timpul iernii, poârnichile se deplasează activ pentru a-şi găsi

adăpost şi tot astfel procedează multe alte specii. Deci, pe lângă mărimea teritoriului

de testare şi momentul testării poate influenţa stabilirea productivităţii. Nu trebuie să

omitem însă aici nici caracterul de reproducere a faunei sălbatice, care, prin numărul

de pui, frecvenţa fătărilor, perioada fecundă, longevitate, maturitate sexuală etc.

influenţează rezultatele testării. Corectitudinea inventarierii efectivelor poate avea în

mod cert importanţa sa.

Desigur că mulţimea acestor factori ce influenţează productivitatea nu trebuie

să sperie pe cercetător, dar mai ales pe manager. Acesta se poate orienta, de multe ori,

după anumite indicii, precum frecvenţa cântatului la cocoşul de munte în perioada

rotitului, frecvenţa stolurilor de potârnichi sau a turmelor de căpriori etc.

Un aspect important de reţinut este legat de factorii limitativi externi ai

reproducţiei. Este cunoscut faptul că atât reproducerea propriu-zisă, cât şi perioada de

fătare/clocit, respectiv de creştere a puilor se înscrie obişnuit în anumite intervale.

Dar se înregistrează la un număr de exemplare şi anumite abateri, cu fătări mai

66

timpurii sau mai târzii. Aceste situaţii se înscriu în variabilitatea speciei, care îi

permite acesteia să supravieţuiască în condiţii de mediu semnificativ schimbate.

Astfel, căprioara fată în intervalul aprilie-iulie.

Perioade de fătare la căprioară pentru o staţiune „x”

Până la 15 aprilie 15 aprilie – 15 iunie După 15 iunie

Perioadă de salvare a speciei Perioadă optimă

în anii obişnuiţi Perioadă de salvare a speciei

SITUAŢIA A SITUAŢIA B SITUAŢIA C

S-a luat în considerare o staţiune „x”, deoarece intervalele se pot modifica în

concordanţă cu schimbarea staţiunii.

În situaţia A poate apărea o încălzire accentuată, chiar neobişnuită pentru

intervalul până la 15 aprilie, urmată de o perioadă rece, cu căderi de zăpadă, care să

se întindă până la sfârşitul lunii mai. În contextul amintit, căprioarele care fată în jur

de 15 aprilie îşi pot creşte puii suficient pentru a rezista intemperiilor ce vor urma, pe

când cele care vor făta în timpul perioadei dificile amintite îşi vor pierde puii,

eventuala mai putând rezista cei fătaţi după 1 iunie. Astfel, variabilitatea speciei

asigură un spor natural cât de cât satisfăcător, chiar în condiţiile unor situaţii extreme.

Deci, este de subliniat că această variabilitate ajută la salvarea unor situaţii de

încercare pentru specii. Situaţia B este cea normală. În situaţia C se invocă, de regulă,

că iezii fătaţi târziu nu au timp să crească suficient pentru a rezista iernii care

urmează. Dar, şi în acest caz, existenţa destul de frecventă a unor toamne lungi şi

frumoase favorizează dezvoltarea acestor iezi. Judecând în felul acesta, constatăm că

productivitatea speciei este ajutată să crească în mod corespunz ător.

Productivitatea este definită fie ca cifra de recoltă la unitatea populaţei (100

exemplare), fie ca şi creşterea la 100 de exemplare, putând fi exprimată în cifre sau

procente. În principiu, cifra de recoltă trebuie să cuprindă atât animalele ucise, cât şi

cele rănite.

Ţinând cont de potenţialul de reproducere, mulţi autori opinează pentru

anumite procente de recoltare la 100 de exemplare înregistrate (evaluate) înaintea

67

sezonului de recoltare. Pentru situaţiile normale pot fi întocmite chiar tabele de

producţie standard. În situaţia că evaluarea efectivului unei anumite specii nu se poate

realiza sau se realizează cu o prea mare marjă de eroare, se poate recurge la stabilirea

recoltei în exemplare pe 1 000 ha (teren apt pentru specia respectivă). Procentele de

recoltare aplicate la populaţiile de păsări din SUA, Anglia, oscilează, de exemplu, de

la 30% din efectiv la raţe, la circa 60% la potârnichea englezească. Este evident că

aceasta presupune, pe de o parte, cunoaşterea efectivului lor, iar pe de altă parte,

efectivele să fie comparabile cu cele la care se referă autorii. Aceştia, de regulă,

menţionează efective mai concentrate pe suprafeţe destul de mici.

Se pare că nu se au în vedere, la noi, particularităţile habitatelor din fiecare

fond de vânătoare, deoarece calculele privind productivitatea, sporul etc. se fac la

întreaga suprafaţă a fondului de vânătoare gestionat. Ori, este evident că, în principiu

sunt foarte puţine situaţiile în care o specie găseşte condiţii favorabile pe întreaga

suprafaţă. Aceasta ar impune evaluarea acelei părţi din terenul gestionat care poate fi

considerată aptă pentru fiecare din seciile principale. Un aspect aparte, care trebuie

luat în considerare la noi este braconajul. Gestionarii care nu dau atenţie combaterii

acestuia sunt tentaţi să îl ignore. Sunt tot mai multe situaţiile în care unii gestionari

sunt descoperiţi chiar ca şi promotori ai acestor acte reprobabile. Ar fi normal ca

acolo unde gestionarul este identificat ca braconier, pe lângă rigorile legii pe care

trebuie să le suporte ca persoană fizică (individ), să piardă şi persoana juridică

(unitatea) dreptul de a gestiona acel fond. Pentru aceasta însă, ar trebui înfiinţată o

structură de control mult mai eficientă, în genul brigăzilor mobile dirijate direct de

structura centrală, pentru evitarea corupţiei la nivel local. Până la realizarea unei

astfel de situaţii, ponderea braconajului în ecuaţia vieţii este în mod cert, în cele mai

multe cazuri, semnificativă. Un alt aspect care, în multe din fondurile de vânătoare de

la noi, are o valoare mare este acela al accidentelor de toate felurile şi mai ales cele

cauzate de circulaţia rutieră. Aceste accidente nu sunt monitorizate, nu sunt în nici un

fel sancţionate, practic nefăcându-se mai nimic pentru evitarea lor, lucru evidenţiat şi

în Capitolul 9 al lucrării de faţă.

68

CAPITOLUL 8

REFUGII PENTRU FAUNA DE INTERES CINEGETIC

În condiţiile în care existenţa faunei sălbatice este din ce în ce mai ameninţată,

s-au impus măsuri de protejare a acesteia. Una din posibilităţile puse în valoare de

studiile efectuate a fost instituirea unor zone unde animalele, pe lângă condiţii bune

de hrană şi adăpost, să aibă linişte, din toate punctele de vedere (păşunat, turism,

vânătoare etc.). Oricum, zona desemnată ca refugiu poate fi afectată de duşmanii

naturali. Unii apreciază că rezervaţiile sunt sinonime cu refugiile, ori, este evident că

refugiile sunt mai aproape de aşa numitele zone oprite la vânătoare. Refugiul ar trebui

organizat în fiecare fond de vânătoare şi ar fi nimerit ca el să fie suficient de mare

pentru a satisface exigenţele speciilor cărora le este destinat. Rezervaţia este o

suprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă, având obiective concrete de ocrotit, precum

flora, fauna, elemente geologice etc. Deci, prima remarcă este că refugiul, aşa cum o

precizează chiar titlul, se referă doar la elemente ale faunei sălbatice de interes

cinegetic. Desigur, rezervaţiile şi parcurile naţionale au un rol important în

conservarea faunei sălbatice, deoarece, prin conservarea ecosistemelor se asigură atât

condiţii de hrănire, cât şi adăpost, mult mai bune. Pe de o parte, o dezvoltare naturală

permite o structură şi o compoziţie mult mai favorabilă a vegetaţiei şi, în principal, a

vegetaţiei accesibile consumatorilor primari, iar pe de altă parte, prin locurile de

adăpost atât de necesare tuturor animalelor. De exemplu, în asemenea condiţii,

numărul speciilor erbacee creşte semnificativ, ceea ce are importanţă majoră în

dezvoltarea armonioasă a organismelor animale. O situaţie similară se poate realiza şi

în refugiile pentru fauna de interes cinegetic, prin executarea periodică a unor tăieri

rase pe suprafeţe mici, care, aşa cum este cunoscut, dezvoltă aşa numitele asociaţii de

tăietură, caracterizate atât printr-o mare diversitate de specii, cât şi printr-o cantitate

de biomasă consumabilă de câteva ori mai mare decât în alte tipuri de regenerări

naturale ale arboretelor.

69

Un refugiu trebuie să aibă un obiectiv şi o mărime adecvată. Obiectivul unui

refugiu poate fi, de exemplu, asigurarea condiţiilor de reproducţie a unei specii sau a

unui grup de specii. În acest caz, pe lângă dimensionarea lotului (loturilor de

reproducţie), trebuie să se aibă în vedere asigurarea hranei şi, implicit, a unei

dimensiuni a refugiului în concordanţă cu raza de activitate a speciei (speciilor) avute

în vedere. Dacă nu se pot armoniza interesele speciilor dintr-un fond de vânătoare, se

pot avea în vedere mai multe zone de refugiu, cu caracteristici adecvate speciilor de

interes cinegetic. Astfel, A. Comşia (1961) distinge, după scopul cu care se realizează

un refugiu:

a. refugii de reproducere

b. refugii de popas

c. refugii de iernat

d. refugii de circumstanţă

Refugiul de reproducere, similar cu „cartierul de reproducere”, funcţionează

doar în perioada de reproducere a unei specii. Astfel, se pot delimita zonele de

boncănit la cerb şi definirea lor ca zone de refugiu pe intervalul 1 septembrie – 1

noiembrie, în fiecare an. Ideal ar fi ca refugiul de reproducere să asigure succesiv

condiţii pentru împerechere, gestaţie, fătat şi creşterea puilor, chiar pentru mai multe

specii.

Refugiul de popas este în principal destinat faunei cinegetice migratoare şi, în

principiu, păsărilor migratoare. Un asemenea refugiu trebuie să asigure hrana şi

liniştea necesare refacerii păsărilor pentru a fi capabile să îşi continue călătoria.

Aceste refugii au o funcţionare primăvara şi toamna. Desigur, se impun în aceste

suprafeţe amenajări care să asigure apa, suprafeţe însorite, băi de nisip etc.

Refugiul de iernat sau „cartierul de iernat” reprezintă o zonă în care sunt

asigurate hrana, liniştea şi adăpostul speciilor sălbatice, în perioada de iarnă. Ele pot

fi destinate atât faunei cinegetice stabile, cât şi celui migrator. În acest din urmă caz,

refugiile vor fi amplasate mai ales pe căile de migraţie cunoscute. Aceste refugii vor

fi amenajate corespunzător, cu mijloace de hrănire, adăpat, ca şi posibilităţi de

70

adăpostire pentru un număr mare de animale. În aceste refugii se va asigura hrănirea

complementară la nivelul efectivelor concentrate aici.

Refugiul de circumstanţă este destinat ocrotirii faunei de interes cinegetic

din zonele de concentrare determinate de fructificaţii bogate. Până nu demult, astfel

de zone erau utilizate pentru recoltarea excesivă a exemplarelor adunate acolo, fără să

se ţină cont că ele proveneau de pe zeci de fonduri de vânătoare. Organele abilitate ar

trebui să identifice în fiecare an concentrările masive şi să instituie refugiu de

circumstanţă, cel puţin pe 50% din suprafaţa terenului de concentrare. Astfel de

refugii de circumstanţă ar trebui instituite temporar şi pe fondurile pe care autorităţile

constată că, printr-o hrănire excesivă şi preferenţială s-au obţinut concentrări pe

seama altor fonduri de vânătoare, în vederea unor recolte exagerate, care ameninţă

chiar perenitatea unor specii pe zone întinse.

În general, un loc de refugiu trebuie să implice în mod normal oprirea

vânătorii. Se presupune că într-un timp mai lung sau mai scurt, în acest loc efectivele

vor creşte, iar în condiţiile unei densităţi mai ridicate se va produce o deplasare a

efectivelor către zonele vecine, cu densităţi mai mici, contribuind la o creştere a

efectivelor, cu consecinţe benefice. Remarcăm o creştere a efectivelor indusă pe

suprafeţe proporţionale cu raza de activitate, precum şi cu ritmul creşterii acestora în

zonele de refugiu. Deci, cu cât amplasarea şi gospodărirea zonei de refugiu este mai

judicioasă, cu atât efectele realizate sunt mai importante. Din această cauză, în unele

terenuri din străinătate sunt constituite unul sau mai multe refugii, mai ales în

condiţiile în care un refugiu nu răspunde tuturor exigentelor speciilor aflate în terenul

respectiv. Necesitatea refugiilor se impune şi în terenurile care intră în zona ariilor

protejate, deoarece turismul şi alte activităţi care stresează animalele sunt prezente şi

în ariile protejate, pe când în refugiile amplasate în interiorul acestora se poate şi

trebuie să se poată interzice orice activităţi perturbatoare.

Managementul refugiilor este prea puţin valorificat în gestionarea efectivelor

de faună sălbatică. Aprobarea zonelor de refugiu nu ţine cont de obligaţia ca acestea

să se situeze categoric calitativ deasupra zonelor limitrofe, deoarece numai în acest

caz efectivul de reproducţie nu părăseşte zona, decât sub presiunea densităţii crescute.

71

Aceasta va determina numărul de exemplare care migrează, a căror mişcare este

influenţată într-un sens sau altul de duşmani, hrană şi, în general, în funcţie de toţi

factorii care influenţează productivitatea. Distanta până la care se face simţită

influenţa refugiilor este dependentă şi de raza de activitate a fiecărei specii şi,

probabil, în aceeaşi măsură, de calităţile teritoriului în care se face deplasarea.

Figura 9. Schema deplasării efectivelor pe direcţiile favorabile speciei

Odată cu creşterea densităţii, în interiorul unui refugiu se pot constata, la

început, deplasări în toate direcţiile, ca şi reveniri parţiale în refugiu, dupa care, încet,

se vor contura deplasări pe direcţiile favorabile speciei.

Mărimea refugiului este dependentă în primul rând de specia/speciile avute în

vedere (rază de activitate, exigenţe faţă hrană, linişte şi adăpost etc.). Ca urmare,

refugiul trebuie să fie într-un fel echivalentul unităţii de habitat a speciei/speciilor,

care trebuie să asigure toate condiţiile supravieţuirii şi reproducţiei.

REFUGIU

Deplasări ale efectivelor

în primul an

Deplasări ale efectivelor

în al doilea an

Deplasări ale efectivelor

în al treilea an

72

Distanţa la care se amplasează refugiile unul de celălalt trebuie să fie mai mică

decât raza anuală a speciei avută în vedere. Dacă sunt avute în vedere mai multe

specii, va fi luată în considerare raza anuală a speciei cu cea mai mică rază anuală.

După unii, ar trebui ca fluxul dintre două refugii să se întrepătrundă în doi ani. (fig.)

Raza mobilităţii anuale a speciei D =

2

Figura 10. Schema fluxului de indivizi din două refugii vecine

De multe ori, refugiul nu poate asigura toate exigenţele, caz în care se are în

vedere mai ales condiţia esenţială a reproducerii. În acest caz, caracterul refugiului se

limitează în principal la asigurarea reproducerii. Este posibil ca în cazul speciilor

ocrotite să se instituie refugii pentru iernat, în care vânătoarea va fi interzisă, spre

deosebire de zonele de iernat, în care acest lucru poate fi agreat, în anumite limite.

Ar fi necesar ca în jurul refugiilor să se delimiteze zone tampon, în care

vânătoarea să se practice doar cu restricţii, altfel, concentrarea din refugii poate fi

compromisă, prin momiri frauduloase şi recoltări în zonele învecinate. A. Comşia

recomandă ca suprafeţe minime pentru cerb – 2 500 ha, pentru căprior şi capră neagră

– 400 ha şi 200 ha pentru potârniche. Pentru raţe recomandă 50 ha.

Densitatea refugiilor. Plasarea unui refugiu într-un fond de vânătoare este un

lucru bun pe plan local, dar pentru specia ocrotită poate să fie doar ca o picătură într-

Refugiul 1 Refugiul 2

D

73

un ocean. Leopold susţine că densitatea trebuie stabilită pentru fiecare specie, în

funcţie de raza sa anuală de activitate. Astfel, între refugiile căprioarelor el propune o

distanţă maximă de circa 20 km. Acest lucru depăşeşte însă managementul unui fond

de vânătoare şi ar trebui stabilit sigur, de comun acord cu gestionarii fondurilor de

vânătoare, de către reprezentanţii în teritoriu ai autorităţii de stat abilitate.

O problemă mai delicată o reprezintă rezervaţiile pentru speciile cu rază mică

de activitate, al căror număr ar putea să fie prea mare pentru a putea fi realizat în mod

real. Soluţia ar putea să fie realizarea doar a unor grupe de 2-4 refugii la distanţe

normale pentru specia respectivă, în zonele geografice favorabile existenţei

vieţuitoarelor respective.

Figura 11. Schema amplasării grupelor de refugii

R = raza de activitate anuală a speciei;

D = distanţa la care este posibilă difuziunea între două grupe de refugii a

efectivelor, care ar putea să fie în principiu 4R (D = 4R).

A. Comşia recomandă aproximativ 20 km între două refugii pentru cerb, 8 km

la căprior, 15 km la capra neagră, 6 km la potârniche, 10 km la fazan şi 80 km la raţe.

Funcţionarea refugiilor. Din cele prezentate mai sus, putem să generalizăm că

pot exista două feluri de refugii: permanente şi temporare.

În principal, cele permanente vor avea în vedere cel puţin 1-3 specii, cărora le

sunt asigurate condiţii de ocrotire, reproducere, linişte şi adăpost, iar pentru alte

specii să se constituie în refugii de iernat, de odihnă etc.

D 2R

2R

74

Refugiile temporare se referă la un obiectiv precis: iernat, reproducere etc. şi

vor fi active doar pentru asigurarea realizării obiectivului respectiv.

Este evident că sunt multe situaţii în care nu se găsesc condiţii pentru realizare a

refugiilor, ceea ce practic va împiedica aplicarea reală a politicii de refugii, cu

consecinţele respective. Această situaţie, aparent fără ieşire, ar putea fi rezolvată, cel

puţin în parte, prin realizarea unor refugii locale, pe suprafeţe evident mai mici, care,

în schimb, să fie special amenajate, pe terenuri special achiziţionate în acest scop. A.

Comşia opinează şi pentru realizarea unor refugii temporare în locurile de colonizare,

care ar putea facilita mult reuşita acţiunii.

Un aspect de care trebuie să se ţină seama în cazul refugiilor destinate mai

multor specii este toleranţa pe care o manifestă speciile fată de numărul mare de

exemplare pe unitatea de suprafaţă, cât şi între specii. Leopold susţine că refugiile ar

trebui să aibă în vedere şi presiunea asupra faunei de interes cinegetic, reprezentată în

primul rând prin numărul de vânători raportat la suprafaţa teritoriului gestionat. De

aici rezultă că refugiile ar trebui mărite acolo unde numărul vânătorilor este mare. În

acest fel, el concepe rezervaţia ca o pepinieră, din care fauna cinegetică difuzează şi

poate fi recoltat în terenurile din jur, având avantajul că teritoriul rezervaţiei în care

nu se vânează asigură reproducţia, deci perpetuarea speciei.

În această concepţie, rezervaţia ar trebui să dispună de teritoriul ei cu prioritate,

deci terenul ori să fie proprietatea ei, ori să se închirieze, dar să nu coste prea mult. În

plus, speciile pe care le adăposteşte să garanteze producţii anuale satisfăcătoare

cerinţelor, iar în situaţii extreme să se preteze la repopulări.

Amenajarea refugiilor. Teritoriile care vor juca rolul de refugiu vor fi

amenajate în funcţie de: obiectivele urmărite, cerinţele speciilor şi calităţile şi

deficienţele habitatelor. Astfel, se vor amplasa puncte de hrănire, dar şi ogoare şi

plantaţii de ros. Vor fi luate măsuri pentru satisfacerea nevoilor de apă, adăpost,

locuri de cuibărit sau fătat etc.

75

CAPITOLUL 9

CONTROLUL RECOLTĂRILOR ŞI PIERDERILOR

În condiţiile în care efectivele speciilor faunei de interes cinegetic sunt

supuse permanent unor presiuni negative biotice, abiotice şi antropice, de multe ori în

creştere alarmantă, urmărirea atentă a pierderilor generate de acestea este absolut

necesară. Desigur că primul lucru la care se referă toată lumea este recolta, deoarece

este cea mai uşor de urmărit. În realitate, pot fi cauze mult mai serioase de pierderi,

care sunt mai greu sesizate sau mai dificil de evidenţiat. În multe cazuri, în ciuda

măsurilor de amenajare, efectivele scad şi gestionarii fonduri lor de vânătoare se

alarmează uneori prea târziu.

Problema stabilirii recoltelor este de multe ori simplificată prin acceptarea

unui efectiv, calculul sporului, stabilirea efectivului optim şi, prin compararea celor

trei elemente, se deduce cifra de recoltă. Însă, lucrurile astfel gândite nu oferă

întotdeauna cifre corecte. În primul rând, alegerea unei singure metode de evaluare a

efectivului, a unei metode inadecvate sau neverificate, poate induce erori intolerabile.

Stabilirea efectivului optim este dependentă de corectitudinea cu care s-au ales

criteriile de bonitare, de cât de bine s-a ales ponderea fiecărui factor şi, în fine, de

cum s-a stabilit sporul. Acesta din urmă depinde de numeroşi factori, dintre care

amintim: caracterele speciei (vârsta optimă de reproducţie, numărul de pui/ouă la o

pontă, numărul de ponte), starea fizică a femelelor, acţiunea factorilor abiotici în

perioada de fătare (clocit) şi creştere a puilor, numărul şi acţiunea duşmanilor,

inclusiv acţiunea bolilor. În prezent, sporul care se utilizează este un spor mediu, care

este de destule ori mult diferit de cel real. Aceste aspecte nu sunt însă singurele care

afectează recolta. Aceasta poate fi deci influenţată de existenţa şi numărul animalelor

carnivore, de frecvenţa şi natura bolilor, de diversele accidente, precum şi unele

76

pierderi considerate naturale. La aceasta, în unele situaţii se poate adăuga reaua

credinţă şi inconştienţa unor gestionari, care urmăresc cu orice preţ recolte mult

exagerate.

Gestionarea efectivelor de carnivore

Până nu demult, carnivorele erau considerate inutile şi dăunătoare care trebuiau

distruse prin toate mijloacele, deoarece atacau oamenii şi animalele legate de aceştia.

În multe zone ale lumii, carnivorele au rămas doar în amintiri, cu puţine şanse să mai

fie văzute în libertate. Dispariţia lor nu a rămas fără urmări, astfel selecţia naturală a

slăbit, prăzile lor s-au înmulţit necontrolat şi bolile s-au răspândit mult mai uşor în

rândul erbivorelor. Înlocuirea lor prin acţiuni antropogene s-a dovedit mult mai puţin

eficientă decât s-a scontat. Aceste lucruri au pus într-o lumină nouă situaţia

carnivorelor, care au fost mult mai atent studiate, fapt care a condus la o reevaluare a

situaţiei lor. Destul de repede, au apărut şi reglementări internaţionale privind

ocrotirea lor şi au apărut preocupări privind eventuala lor reintroducere. Se poate

aprecia că, în procesul destul de acut de dispariţie a speciilor animale, proces ce s -a

înregistrat mai ales în ultimele secole, un tribut greu au plătit tocmai animalele

carnivore.

Ţara noastră a beneficiat de o situaţie mai favorabilă: astfel, râsul, care a fost în

pericol în deceniile 4 şi 5 ale secolului trecut, ca urmare a ocrotirii eficiente şi-a

refăcut efectivele, ocolind, cel puţin pentru o perioadă, ex tincţia.

Reglementările impuse de convenţiile de la Berna şi Washington, ca şi alte

reglementări apărute ulterior, au instituit un cadru propice ocrotirii. Din păcate, nu

peste tot există grija aplicării cu consecvenţă a prevederilor salvatoare, ceea ce pune

încă semne de întrebare legate de supravieţuirea carnivorelor. La aceasta se adaugă,

în multe cazuri, şi un management defectuos al lor.

77

Astfel, nu se au în vedere nevoile lor de hrană şi adăpost, ceea ce conduce în

cele mai multe cazuri la conflicte, mai ales cu zootehnia, dar şi la pagube mari în

rândul erbivorelor sălbatice. În cele mai multe cazuri, aceste situaţii apar şi ca urmare

a unor efective prea mari de carnivore. Nu sunt suficient studiate caracteristicile

populaţiilor de carnivore, astfel încât nu se cunosc efectivele optime care să garanteze

supravieţuirea speciilor, fapt pentru care mărimea optimă a populaţiilor este stabilită

mai mult la întâmplare.

Având în vedere, în general, raza mare de activitate a carnivorelor, stabilirea

efectivelor optime trebuie să aibă în vedere o zonă mult mai întinsă decât în cazul

altor specii, ea trebuind să fie realizată pe un grup de gestionari ai fondurilor de

vânătoare, sub coordonarea unor specialişti.

Un indicator cu care trebuie comparată evaluarea este şi mărimea pierderilor

cauzate de carnivore. Acestea din urmă, raportate la efectivele prădate arată dacă

aceste pierderi sunt sau nu tolerabile, având în vedere şi avantajele acţiunii

carnivorelor, respectiv selecţie şi limitarea bolilor. În principiu, se opinează că

biomasa carnivorelor nu trebuie să depăşească 5% din biomasa prăzilor. Fireşte,

trebuie avut în vedere că acţiunea mai multor prădători se răsfrânge asupra unui

anumit număr de prăzi, cu intensităţi diferite, în mod normal proporţional cu

reprezentarea lor în teritoriu. În legătură cu aceasta, este nevoie să se analizeze şi

raporturile între speciile de carnivore, de exemplu lup – râs sau lup – urs, vulpe –

dihor sau jder – râs. În multe situaţii, se constată că nu se înregistrează acelaşi profil

alimentar, astfel încât concurenţa să nu aibă totdeauna caractere dramatice.

Prezenţa prădătoarelor induce o stare de stres prăzilor, care încearcă să le evite.

În această situaţie, asistăm la deplasări importante şi frecvente ale majorităţii

speciilor, din teritoriile lor în teritorii străine, din care revin, după o perioadă mai

lungă sau mai scurtă. Astfel, carnivorele au un rol semnificativ în distribuţia faunei

sălbatice, prin faptul că hrana, respectiv prăzile le atrag, iar acestea, la rândul lo r sunt

deplasate, realizându-se o dinamică specifică teritoriilor în care se găsesc ambele

78

categorii de consumatori. Această dinamică diferă de deplasările erbivorelor

(consumatori primari) determinate de evoluţia vegetaţiei şi/sau modificarea

debitelor/rezervelor de apă. Deplasările determinate de carnivore sunt cu atât mai

importante cu cât raportul între acestea şi erbivore creşte în favoarea primelor.

Tocmai acest raport trebuie atent gestionat, pentru a păstra avantajele şi a limita

dezavantajele convieţuirii celor două categorii de consumatori.

În unele zone, reaua credinţă a unor gestionari creează concentrări ale

carnivorelor mari, care pot evolua spre situaţii dificil de gestionat, precum cazul

urşilor gunoieri. Apariţia fenomenului este consecinţa unui management

necorespnzător al gestionarilor.

Urmărirea evoluţiei stării sanitare a efectivelor faunei de interes cinegetic

Studiul patologiei faunei de interes cinegetic evidenţiază numărul şi importanţa

bolilor care afectează toate speciile faunei sălbatice. În general, o atenţie mai mare se

acordă epizootiilor şi bolilor transmisibile la om. Astfel, se cunosc mai puţine lucruri

şi mai ales se remarcă doar întâmplător evoluţia unor boli care, încet şi pe tăcute fac

pagube semnificative, care însă nu pot fi cunoscute sau combătute decât în condiţiile

în care toate mortalităţile sunt atent monitorizate. Terenul trebuie parcurs permanent,

astfel încât fiecare victimă a bolilor să fie evidenţiată. Astfel, se poate realiza o

inventariere a mortalităţilor, care, examinate şi diagnosticate de către personalul

sanitar-veterinar competent, le poate diferenţia după cauzele care le-au generat: boli,

accidente şi unele pierderi în rândul puilor. Semnalarea bolilor trebuie consemnată,

pentru a se putea stabili frecvenţa fiecărei afecţiuni şi distribuţia ei în teritoriu, date

care vor servi la fundamentarea măsurilor de prevenire şi combatere. Observaţiile

efectuate vor trebui să consemneze şi condiţiile în care s-au produs epizootiile şi

factorii care le-au favorizat (temperaturi scăzute, precipitaţii etc.). De regulă, după o

79

perioadă de constatări legate de boli, este necesară întocmirea unui plan de prevenire

şi combatere a bolilor semnalate. Dar aici pot fi avute în vedere şi epidemiile care

circulă în lumea animală, precum şi mijloacele care sunt utilizate pentru prevenirea

combaterea şi limitarea lor. Astfel, nu trebuie aşteptată apariţia pestei la mistreţi ci

trebuie aplicate preventiv măsurile de vaccinare. Sunt cunoscute efectele

parazitozelor diferite care afectează lumea animală aproape în totalitate, deci se pot

aplica măsuri de dehelmintizare, cu atât mai uşor cu cât hrănirea complementară este

practicată la o scară mai mare, deoarece substanţele respective se pot introduce în

masa nutreţurilor. O practică necesară este semnalarea bolilor, ceea ce trebuie să

determine investigaţii în toate terenurile adiacente şi aplicarea cât mai rapidă a

măsurilor care se impun.

În direcţia patologiei faunei sălbatice, pe lângă cercetarea bolilor ca atare este

necesară investigarea şi găsirea unor mijloace specifice de combatere şi eventual de

tratament în mediul sălbatic. Desigur, nu este departe ziua când vor apare şi la noi

aşezămintele speciale de tratare a bolilor la animalele sălbatice găsite bolnave în teren

şi va dispărea treptat recomandarea „animalele bolnave vor fi împuşcate”.

Accidentele suferite de animalele sălbatice

În multe locuri din lume sunt frecvent semnalate pierderi din fauna sălbatică,

datorită unor cauze precum: inundaţiile, incendiile, otrăvirea cu substanţe chimice

(utilizate mai ales în agricultură), circulaţia rutieră, circulaţia pe căile ferate,

deplasarea ambarcaţiunilor cu motor, liniile de înaltă tensiune, avalanşele de zăpadă

sau căderile de pietre, alunecarea pe gheaţă etc. Dată fiind multitudinea situaţiilor în

care animalele pot suferi accidente, este evident că şi producerea lor sporadică poate

induce, în ansamblu, pierderi semnificative.

80

O primă problemă care trebuie urmărită cu perseverenţă este inventarierea

cazurilor de accidente. Aici trebuie să avem în vedere că un animal accidentat poate

să moară sau să trăiască cu o infirmitate temporară sau definitivă. Este evident că din

rândul consumatorilor primari, care sunt şi cei mai numeroşi, se pot întâlni mai multe

animale accidentate. Acestea sunt cel des victimele carnivorelor. Iarna, lipsa de hrană

slăbeşte cervidele, acestea pot avea probleme cu gheaţa şi zăpada mare, condiţii în

care pot fi mai uşor capturate de lupi. Dar, un cerb mort din aceste cauze abiotice va

fi mâncat de lupi şi, cel mai des, vom considera că aceştia din urmă sunt cauza

mortalităţii lui. Iată deci că există riscul să apreciem greşit unele mortalităţi.

Cunoaşterea accidentelor ne relevă mortalităţi şi la animale puternice, precum ursul.

În 1974, în masivul Piatra Mare, un urs de cca. 4 ani, ieşit din hibernare mai devreme

a fost victima unei avalanşe. Doi ani mai târziu, în luna martie, doi urşi au fost şi ei

prinşi de o avalanşă, unul scăpând cu un picior rupt, celălalt urs rămânând paralizat în

urma ruperii şirei spinării.

Substanţele chimice utilizate în Ţara Bârsei între anii 1978-1986, au dus la

intoxicaţii mortale la iepuri şi căprioare. Seminţele tratate de grâu împrăştiate pe un

ogor în lunca Oltului au otrăvit 17 potârnichi în 1987. În aceeaşi zonă, în 1994 gerul

şi zăpada mare au determinat moartea a şase potârnichi. Pe şoseaua Braşov – Sfântu

Gheorghe, în unele ierni mai grele, zilnic se înregistrau 2 – 3 cazuri de iepuri ucişi de

mijloacele de transport.

Această scurtă enumerare arată că volumul accidentelor este departe de a putea

fi neglijat, fiind cunoscute multe cazuri când ele echivalează chiar cifrele de recoltă.

Preocupările privind prevenirea accidentelor sunt pe deplin justificate, iar cu

cât efectivele animalelor sunt mai amari, cu atât creşte şi numărul exemplarelor

accidentate.

Prevenirea accidentelor se va realiza prin controlarea substanţelor chimice din

agricultură şi eliminarea din uz a celor nocive, utilizarea mijloacelor de avertizare şi

gonire a animalelor din faţa mijloacelor mecanizate utilizate în agricultură, stabilirea

81

culoarelor de trecere a animalelor peste şosele sau căi ferate şi executarea unor

amenajări corespunzătoare. Astfel, pe lângă avertizarea prin semne speciale de

circulaţie, executarea de garduri în lungul căilor de comunicaţie, însoţite de realizarea

unor treceri realizate special sub acestea, reprezintă câteva posibilităţi de evitare a

accidentelor.

Mortalităţi la pui

Preocupările legate de creşterea efectivelor se axează, în primul rând, pe

creşterea numărului de pui. Acestei tendinţe i se opune pierderea unui mare număr de

pui, fapt ce anulează uneori chiar o minimă creştere a efectivelor. Din acest motiv,

măsurile de protejare a puilor trebuie să fie în prim-planul măsurilor manageriale.

Dacă numărul de ouă şi cel al puilor, respectiv vigurozitatea acestora poate fi

influenţată prin hrănirea complementară a femelelor, supravieţuirea acestora depinde

de numeroşi factori biotici şi abiotici. Controlul cuiburilor relevă că un număr de ouă

nu eclozează, nefiind fecundate, sunt sparte, uneori chiar de păsări, dar sunt găsite şi

multe coji de ouă rezultate ale consumului nenumăratelor animale carnivore din

habitatele respective. Pierderile pot fi cauzate şi de inundaţii, viituri, furtuni sau

incendii, precum cele legate de arderea miriştilor.

Puii pot fi victimele lucrărilor agricole, intemperiilor precum şi carnivorelor.

Puii acestora din urmă pot fi şi ei victimele altor răpitoare, dar şi ale unor factori

precum temperaturile scăzute, inundaţiile sau incendiile. Puii pot fi şi victimele

numeroaselor boli, de la răceli la epizootii mortale.

În faza de juvenili, există în continuare mortalităţi ridicate. Exemplarele tinere

îşi încep existenţa lor independentă, dar lipsa de experienţă pătrunderea în medii noi

le expun la mortalităţi diverse.

82

Prevenirea mortalităţilor la pui şi tineret este destul de dificilă, pe de o parte

datorită multitudinii cauzelor, iar pe de altă parte, diseminării exemplarelor pe

teritorii întinse. Totuşi, îndepărtarea sau diminuarea numărului de duşmani, hrănirea

mai susţinută, combaterea braconajului etc. trebuie avută în vedere într-o gospodărire

chibzuită.

Pierderi din cauze antropogene

Desigur că pierderile amintite legate de agricultură au la bază, în primul rând,

activităţi defectuoase din acest sector. În aceeaşi situaţie sunt pierderile cauzate de

mijloacele de transport, linii electrice, de poluarea industrială etc.

Un loc aparte îl ocupă braconajul sau vânătoarea ilegală. Înţelegem prin

aceasta uciderea animalelor în afara reglementărilor legale, iar câteodată chiar în

cadrul lor.

Braconajul prin diverse mijloace, ca şi limitarea lui sunt îndeletniciri dintre

cele mai vechi. În primul rând, braconajul practicat de unii vânători care recoltează cu

o autorizaţie 2-3 exemplare, uneori chiar cu complicitatea organelor de pază. Unii se

folosesc de situaţii accidentale, precum intrarea unor animale momite în marginea

localităţilor, animale care, apropiindu-se astfel de oameni sunt decretate cu aşa-zise

„devieri de comportament” şi se împuşcă în afara planurilor de recoltă. Astfel, în

unele fonduri de vânătoare, numărul animalelor cu „devieri de comportament”

împuşcate a întrecut cu mult cifrele de recoltă. Cu toate că este absolut clar că astfel

de situaţii apar din vina gestionarilor fondurilor de vânătoare, nimeni nu s-a gândit să

îi penalizeze, aşa cum nici organele de mediu nu au luat nici cea mai mică măsură

împotriva celor care, voit sau nevoit, atrag animalele către marginea localităţilor.

Actele de braconaj încep cu utilizarea laţurilor, mergând de la sute de bucăţi

plasate în calea iepurilor, vulpilor, jderilor, fazanilor, la zeci de bucăţi pentru

83

prinderea căpriorilor, mistreţilor, cerbilor şi chiar a urşilor. Pierderile sunt uriaşe, mai

ales în rândul tineretului.

În Carpaţii de Curbură s-au identificat anual 10 – 15 locuri în care urşii au

fost prinşi în cabluri ucigaşe. Uneori ursoaice cu pui cu tot au fost victimele reţelelor

de laţuri (vezi Predeal 1997). Gestionarii se interesează destul de puţin de aceste

situaţii care generează pierderi semnificative.

Cauza unor pierderi importante o reprezintă ciobanii şi câinii ce însoţesc

turmele de animale domestice. Aceştia ucid, de la iepure la urs, toate animalele

sălbatice care vin în apropierea stânelor sau în zonele de păşunat.

În cazul unor atacuri ale răpitoarelor, se apelează de către ciobani la uciderea

urşilor şi lupilor cu diverse substanţe toxice (verde de Paris etc.). în Munţii Baiului,

ocazional, au fost descoperite resturile a şase urşi otrăviţi şi îngropaţi între anii 1992

– 1998. În Valea Râşnoavei, lângă o cabană forestieră, în primăvara anului 1996, o

ursoaică intrată într-un container a fost arsă de vie, iar cei doi pui urcaţi într-un molid

au fost ucişi prin doborârea acestuia. Se poate presupune că astfel de acte barbare au

avut şi mai au încă loc în adâncurile pădurilor noastre, unde pierderea unui animal

trece practic neobservată, atâta vreme cât gestionarii faunei sălbatice nu se implică

decât în activitatea de recoltare.

În acelaşi timp, mijloacele legale de prindere şi pedepsire a celor vinovaţi

sunt cu totul ineficiente, dar, aşa cum sunt, nu se face mai nimic, cel puţin în unele

fonduri de vânătoare, pentru combaterea braconierilor. Dacă, în trecut, mijloacele

auto erau utilizate mai mult în zonele de câmpie, acum, maşinile cu dublă tracţiune şi

reductoare pot pătrunde pe cele mai rele drumuri. Însoţirea acestor mijloace de

transport cu atragerea animalelor în locuri special alese, prin depozitarea unor

cantităţi industriale de hrană, conduce, pe de o parte, la concentrări ale efectivelor din

zone întinse şi braconarea lor cu uşurinţă. Aceste practici îndeobşte cunoscute nu sunt

sancţionate de lege, când ele ar trebui categorisite printre cele mai periculoase

mijloace de braconaj.

84

Aceste aspecte prezentate mai sus nu îşi propun să epuizeze problema

braconajului, ci numai să sublinieze faptul că un control al recoltărilor fără

combaterea braconajului nu va rezolva problemele de creştere a efectivelor sub aspect

calitativ şi cantitativ.

Concluzii

În ansamblu, pierderile din efective datorate altor cauze decât recoltările legale

ar trebui cât mai atent monitorizate. Acest lucru presupune un control susţinut al

întregului teritoriu gestionat. Acesta ar trebui să fie efectuat şi în adâncimea

teritoriului, nu numai pe căile de acces, cu o periodicitate de 2 – 4 săptămâni, pentru

fiecare punct în parte. Numai constatările acestei supravegheri a teritoriului ar putea

arăta amploarea situaţiilor prezentate mai sus, pentru fiecare unitate, furnizând date

din care ar decurge măsurile manageriale corespunzătoare.

În paralel cu supravegherea şi depistarea actelor de braconaj, s-ar putea

proceda la administrarea prin sare a unor medicaţii preventive.

Este evident însa că pierderile pe căi nelegale sunt importante şi că trebuie

induse gestionarilor preocupări în direcţia urmăririi şi eliminării lor cu organisme

capabile.

Putem deduce de aici că, cel puţin în unele cazuri, recolta reprezintă mult mai

puţin decât braconajul, bolile şi accidentele.

85

Pp

ierd

eri

pu

i A

ccid

ente

,

bo

li

frec

ven

te

Rec

olt

a le

gal

ă

Inci

den

ţa b

raco

naj

ulu

i

Pie

rder

i d

in b

oli

co

nta

gio

ase,

epid

emii

Sel

ecţi

a ar

tifi

cial

ă

Pie

rder

i: a

ccid

ente

,

bo

li b

acte

rien

e m

ai p

uţi

ne

Figura 12. Schema afectării efectivelor prin recoltări, accidente, boli, epidemii

86

CAPITOLUL 10

HRANA ŞI APA ÎN VIAŢA ANIMALELOR

Dintre factorii care influenţează existenta faunei sălbatice, hrana joacă un rol

central în autoconservarea, autoreproducerea şi productivitatea populaţiilor. Nu există

specie care să nu aibă nevoie de hrană, există însă diferenţieri pronunţate între

profilul alimentar al diverselor specii, acestea având rol şi în conturarea diferenţierii

arealului, iar în cadrul teritoriilor gestionate, o oarecare distribuţie, care iese în relief

mai bine în perioadele de iarnă. Această distribuţie este, desigur, rezultatul acţiunii a

numeroşi factori, dar esenţiali sunt hrana, apa, adăpostul şi, uneori factorii speciali.

Prin hrana faunei sălbatice se înţelege orice material organic ingerat de

exemplarele acestuia în vederea asigurării metabolismului. Desigur, această definiţie

nu poate fi completă până nu precizăm şi multe alte lucruri. Astfel, trebuie să ne

raportăm la preferinţele animalului, pentru care hrana poate fi preferată, obişnuită

sau forţată.

În raport de cele trei categorii, hrana poate avea un randament superior, mediu

sau slab. Acest lucru va avea influenţă, în primul rând, asupra cantităţii consumate.

Dar, în cazul hranei forţate, randamentul rămâne atât de slab, încât se pare că un

animal care se hrăneşte doar cu hrană forţată slăbeşte lent, dar progresiv, astfel că

supravieţuirea îi este asigurată cel mult 30 de zile.

Examinând hrana consumată de un animal, constatăm că ea se schimbă nu

numai în decursul unui an, dar şi în decursul sezoanelor de vegetaţie (apariţia

diverselor plante erbacee, a mugurilor plantelor lemnoase, a frunzelor ş.a.m.d.). Dar,

se pot distinge, prin observaţii, diferenţieri, remarcându-se preferinţe faţă de mugurii

de salcie căprească, amenţii alunului etc. Anumite diferenţieri se pot remarca şi la

consumatorii secundari sau terţiari, fără a mai vorbi de animalele omnivore. La

87

carnivore, unele diferenţieri apar în condiţiile în care hrana specifică le lipseşte. Însă,

cele care nu se pot obişnui cu un alt fel de hrană, cel puţin pe termen scurt, în general,

pier sau produc pagube în gospodăriile oamenilor, pierind, în ultimă instanţă, de

mâna acestora. Acest aspect şi altele ridică problema hrănirii într-o oarecare măsură

şi a carnivorelor, lucru ce până nu demult era de neconceput, dar care astăzi, din

cauza dezechilibrelor accentuate din natură, nu poate fi ocolit.

Nevoile de hrană ale animalelor sălbatice înregistrează schimbări nu numai în

decursul unui an, ci şi în decursul existentei lor. Este evident că iarna nevoile de

hrană sunt mai mari decât vara, dar ele sunt crescute şi în timpul toamnei. Iarna,

consumul energetic este mult mai mare, ceea ce determină şi un consum ridicat de

hrană. Animalele se pregătesc pentru aceasta, acumulând grăsimi în stratul adipos

(mistreţ, cerb etc.) sau îşi fac rezerve de hrană (veveriţă).

În decursul vieţii, nevoile de hrană se diferenţiază şi pe vârste şi pe sexe.

Astfel, după perioadele de împerechere, nevoile de hrană cresc, mai ales la femelele

şi masculii care nu prea mănâncă în aceste perioade. Nevoile de hrană la femelele

gestante se menţin apoi şi cresc succesiv pe perioada de gestaţie şi lactaţie la

mamifere. Apar apoi nevoile de hrană ale puilor, care se adaptează mai încet sau mai

rapid la hrana adulţilor, ceea ce determină, pentru femelele cu pui, anumite localizări,

în care există hrana necesară.

Cercetările efectuate au relevat, în primul rând la erbivore, o oarecare

dependenţă de numărul de specii de plante ce stau la dispoziţie spre consum. Astfel,

se consideră sărace acele locuri unde căpriorul găseşte doar 30 – 40 de specii şi

bogate acelea în care numărul speciilor depăşeşte 70 – 80, desigur, nefiind vorba de

apariţii singulare ale plantelor, ci de o prezenţă semnificativă. Astfel, un arboret cu

Oxalis acetosella, în care apar sporadic şi alte specii de plante erbacee, va rămâne în

categoria celor sărace din punct de vedere nutritiv.

O analiză teoretică a nevoilor de hrană în funcţie de greutate şi metabolism este

dată în tabelul următor.

88

Tabelul 8

Nr.

crt. Specia

Greutate

min/max

- kg -

Cheltuiala

energetică zilnică

- cal/zi -

Cheltuiala

energetică anuală

- Kcal/an -

1 Iepure 2-4 410-679 149-247

2 Fazan 1-2 249-410 90-149

3 Vulpe 6-10 914-1327 333-484

4 Căprior 15-26 1782-2664 650-972

5 Râs 20-50 2198-4228 802-1564

6 Lup 26-50 2664-4228 972-1564

7 Lopătar 30-120 2954-8131 1078-2967

8 Capră neagră 30-46 2954-4036 1078-1472

9 Cerb 60-300 4900-15869 1788-5792

10 Mistreţ 46-240 4036-13483 1472-4920

11 Urs 80-460 6048-21679 2207-7912

12 Cocoş de munte 2-5 410-798 149-291

Cercetările efectuate de noi au evidenţiat că biomasa vegetală disponibilă

pentru hrana animalelor sălbatice diferă în funcţie de tipul de pădure, vârsta şi

consistenţa pădurii, compoziţia şi etajarea pădurii şi oscilează vara, în medie, între 50

şi 1762 kg la hectar. Din această cantitate se poate conta doar pe 10-20%. Aceste

cantităţi scad toamna cu 40-50%, iar iarna rămân doar 10-20% din ce se găseşte vara.

Un segment important în primul rând pentru mistreţi îl constituie biomasa accesibilă

din sol (până la 15-20 cm adâncime). În tipurile de pădure cu troficitate ridicată se

găsesc 231-2862 kg la hectar, din care se pot consuma 15-20%. Probele recoltate se

diferenţiază destul de mult în ceea ce priveşte conţinutul în proteine, lipide şi glucide.

Energia calorică raportată la 1 kg biomasă uscată la 1050C oscilează între

2863,80 cal şi 4582,83 cal. Ţinând cont de faptul că biomasa uscată consumabilă

oscilează între 0,58 kg/ha şi 48,54 kg/ha, putem estima capacitatea trofică naturală a

arboretelor pentru speciile faunei cinegetice pe care le gestionăm în teren. Pentru

exemplarele crescute în captivitate, necesarul energetic se diminuează vara cu până la

50-60%, iar iarna cu 15-30%.

Calitatea trofică a plantelor din flora spontană diferă de la specie, la specie şi,

în decursul unui an, de la o perioadă la alta. În general, la plantele lemnoase se

89

cunoaşte că maximum de substanţe nutritive este concentrat în lujerii anuali şi frunze,

în lunile mai – iunie, motiv pentru care tocmai atunci trebuie recoltate frunzarele

pentru hrana de iarnă.

În general, însă, se remarcă diferenţieri importante între specii în conţinutul de

proteină, calciu, fosfor etc. Aceste calităţi, raportate la nevoile de proteină, calciu etc.

ale animalelor încep să explice necesitatea acestor plante şi momentul consumului

pentru acoperirea nevoilor animalelor.

În condiţiile în care vegetaţia cere o dezvoltare cât mai apropiată de cea

naturală, fauna care convieţuieşte în astfel de ecosisteme se adaptează ca varietate şi

efective, formând o reţea trofică complexă. Pe măsură ce vegetaţia devine o cultură

cu structuri simplificate, scade capacitatea trofică şi apar dezechilibre între faună şi

vegetaţie, care pot conduce la pagube, cât şi la pierderea unor specii animale al căror

efectiv s-a redus, scăzând sub limita inferioară a supravieţuirii. Astfel de situaţii, care

generează crize alimentare, ce apar mai ales în timpul iernilor, au generat si soluţia

hrănirii complementare.

Tocmai pentru a putea interveni corespunzător nevoilor trofice este necesară

cunoaşterea capacităţilor trofice naturale. Acestea sunt destul de diferite, în funcţie de

zona în care se situează teritoriul studiat: păşuni, culturi agricole, lunci, zone umede,

bălţi sau arborete. Daca între aceste zone există diferenţieri calitative şi cantitative

notabile, atunci trebuie să menţionăm că şi în cuprinsul lor există astfel de

diferenţieri. Ceea ce complică şi mai mult lucrurile este faptul că teritoriile gestionate

pentru conservarea şi valorificarea faunei cuprind, în proporţii diferite, culturi

agricole, zone umede şi păduri. Soluţia este, desigur, studierea capacităţii trofice a

fiecăreia şi raportarea la suprafaţa ocupată. Desigur, acest lucru ar trebui evaluat pe

fiecare sezon sau cel puţin iarna şi vara. În felul acesta s-ar putea estima cât din

nevoile trofice ale animalelor sunt acoperite de hrana naturală şi cât timp în decursul

anului. Reprezentarea schematică a unui caz particular este dată de graficul de mai

jos.

90

Figura 13. Raporturile între hrana complementară şi hrana naturală

în decursul unui an

Dar această schemă este valabilă într-un anume an, când stratul de zăpadă are o

anumită grosime în ianuarie – februarie şi noiembrie – decembrie. Dacă zăpada cade

din octombrie şi se menţine până în aprilie, situaţia se sch imbă semnificativ.

Un management corect va trebui să aibă în vedere situaţia cea mai puţin

favorabilă pentru a evita pierderile, prin debilitare şi înfometare.

Hrănirea complementară

Din cele expuse mai sus rezultă că fauna de interes cinegetic poate dispune de

o anumită cantitate de hrană naturală, care este completată, prin grija omului, cu

hrană complementară, atunci când hrana naturală nu este suficientă. Până în prezent,

s-a studiat prea puţin hrana naturală a speciilor de interes cinegetic în sezonul de

vegetaţie, dar se pare că ea satisface, în general, nevoile acestora. Desigur, însă, că

Hrana naturala

Hrana complementara

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

91

pentru ameliorarea calitativă a speciilor faunei cinegetice, va fi necesară o mai bună

cunoaştere a situaţiei din teren. în privinţa hranei complementare, observaţiile şi

încercările făcute permit formularea unor recomandări destul de precise în raport cu

preferinţele şi nevoile fiecărei specii.

Iepurele are nevoie de hrană complementară în perioadele în care solul este

acoperit de un strat de zăpadă mai gros de 20 cm. Se recomandă utilizarea lucernei,

care va fi prinsă în smocuri de arbori sau de tufe la o înălţime convenabilă. Alături, se

oferă ramuri de porni fructiferi, ulm şi acerinee, sfeclă, varză, nap etc. în general, se

va avea în vedere ca hrana suculentă să fie ferită de îngheţ, pentru a preveni

îmbolnăvirea în rândul faunei de interes cinegetic. La fiecare 100 ha teren agricol şi

20 ha pădure se face o „hrănitoare” sau un punct de hrănire. Hrana necesară se

calculează pe, o perioadă de 150 zile (01.09 - 31.03), cu un decalaj de 15 – 30 zile

între zona de câmpie şi cea de deal, socotind pentru fiecare individ 70 g furaje uscate

pe zi (fân, lucernă), alături de care se mai pot administra varză, sfeclă, morcovi

furajeri şi seminţe.

Fazanul manifestă preferinţe faţă de seminţele de buruieni, de hrişcă,

porumb, bob, grâu, fasole, sorg, salcâm, corn, păducel, ghindă, floarea-soarelui, orz,

alături de care consumă insecte şi chiar carne de cadavre. Hrănirea se face diferenţiat,

în funcţie de provenienţa fazanilor (liberi sau din crescătorie) si perioada din an.

Astfel, în fondurile cu caracter de cultură intensivă pentru fazani în condiţii naturale,

între 1 mai şi 30 septembrie se administrează 10 g/cap/zi, iar pentru exemplarele

lansate din crescătorii 40 g/buc./zi. în intervalul de la 1 octombrie la 30 aprilie se vor

asigura raţii de 40 (50) g/cap/zi. În celelalte terenuri, în perioada de vară nu se va

asigura hrănirea fazanilor, iar raţia de iarnă va fi doar de 30 g/cap/zi. Hrana va fi

constituită din diferite seminţe de buruieni, de hrişcă, porumb. bob, grâu, fasole, sorg,

salcâm, corn, păducel, ghindă, floarea-soarelui, orz, cartofi, napi, gulii şi varză

furajeră. Seminţele se vor pune sub un strat de pleavă, sub hrănitori, plasate la 20—

40 m de liniile parcelare, având densitate de o hrănitoare la 10—20 ha pădure. Apa va

fi asigurată la hrănitori în vase curate, dacă nu există în apro-piere surse naturale. Se

92

recomandă ca în perioadele cu un strat gros de zăpadă să se deschidă pârtii de acces

la hrănitori.

Potârnichea se pretează în cea mai mare măsură la hrana complementară în

timpul iernii, când câmpul acoperit de zăpadă nu-i mai asigură existenţa. Se impune,

pentru această perioadă, administrarea unei raţii zilnice de circa 20 g/cap, din care 15

g vor fi seminţe de grâu, cânepă, porumb sfărâmat, sorg, hrişcă, deşeuri de treier,

seminţe de buruieni, alături de care se adaugă varză furajeră şi napi porceşti. Hrana se

distribuie în hrănitori amenajate lângă mărăcinişuri sau tufe, în locuri adăpostite,

departe de arbori. Hrana va fi împrăştiată, pentru ca potârnichea să o caute şi să fie

reţinută mai mult sub adăpost. Intervalul de hrănire: 1 noiembrie - 31 martie.

Căpriorul are nevoie de cantităţi mai mari de hrană, în raport cu greutatea sa

corporală şi în funcţie de hrana naturală. Se recomandă utilizarea frunzarelor,

nutreţurilor însilozate, a fânului, precum şi a concentratelor (ghindă, castane, jir,

ovăz, porumb); de asemenea, varză, napi, gulii etc. Hrănirea complementară se

asigură în intervalul 1 noiembrie - 31 martie, cu un decalaj de 15 – 30 zile între zona

de câmpie şi cea montană, raţia zilnică fiind de 0,8 (1,5 kg)/exemplar. Ea cuprinde

0,2 (0,3) kg nutreţuri combinate, granulate, porumb etc. şi 0,6 (1,2) kg furaje uscate.

Pentru administrare se vor prefera hrănitoare mai mici şi mai numeroase, deoarece

hrănitoarele mari concentrează prea multe exemplare si înlătură de la hrănire o parte

din ele. în imediata apropiere a hrănitoarelor se vor amplasa 1—2 sărării (3 kg

sare/an/cap).

Cerbul lopătar va primi hrană complementară în perioada 1 noiembrie - 31

martie, raţia zilnică fiind de 1,5 (2,3) kg/exemplar. Ea va cuprinde 0,5 (0,8) kg

seminţe, granulate, porumb, sfeclă, castane, ghindă, gulii etc. şi 1,0 (1,5) kg furaje

uscate. Anual, se va asigura o raţie individuală de 5 kg sare/exemplar.

Cerbul comun va beneficia în intervalul 1 noiembrie - 31 martie de o raţie

zilnică de 2,3 (3,7) kg pentru fiecare exemplar. Din aceasta, furajul uscat va ocupa

1,5 (2,5) kg, iar restul va fi constituit din ghindă, castane, napi, gulii, sfeclă, varză

furajeră etc. Se recomandă utilizarea de hrănitoare mai mici si mai multe, lângă care

93

se vor amplasa şi sărăriile. Anual, se va asigura o raţie individuală de 10 kg

sare/exemplar.

Mistreţul necesită şi el hrană complementară, mai ales că este sensibil la lipsa

hranei. În anii lipsiţi de fructificaţie la fagacee sau cvercinee şi cu solul îngheţat, este

necesară hrănirea complementară pentru a-1 salva de la moarte, a-i păstra vitalitatea

şi pentru a-1 lega de teren. Hrana va consta din colete de sfeclă, cartofi, porumb, orz,

ovăz, ghindă, castane, sfeclă, deşeuri de treier, napi porceşti, precum şi deşeuri de

abator sau cadavre de la serviciul de ecarisaj. în intervalul 1 noiembrie—31 martie,

raţia zilnică va fi de 1,5 - 1,7 kg/exemplar, fiind constituită din 1,0 (1,3) kg nutreţuri

combinate, granulate, porumb, sâmburi etc. şi 0,4 kg suculente. Pe terenurile cu

densitate foarte mare, în restul timpului se asigură 0,2 kg/zi/exemplar porumb, furaje

concentrate, sâmburi etc. Hrana se plasează sub grămezi de frunze uscate, în gropi, de

unde este scoasă de animale prin râmare.

Capra neagră va avea asigurată hrană complementară între 1 noiembrie - 31

martie, constituită din nutreţuri combinate, concentrate etc. Raţia zilnică va fi de 0, 2

(0,3) kg/exemplar. Administrarea se va face sub molizii stufoşi de la limita

altitudinală a pădurii. Anual, se va asigura o raţie individuală de 5 kg sare/exemplar.

Muflonul va primi, în intervalul 1 noiembrie - 31 martie, o raţie zilnică de 1,1

- 1,8 kg/exemplar, fiind constituită din 0,3 - 0,4 kg nutreţuri combinate, porumb etc.

şi 0,8 - 1,4 kg furaje uscate. Administrarea se va face în hrănitoare. Se va prevedea şi

o raţie anuală de 3 - 4 kg sare/exemplar.

Ursul va avea asigurată, între 1 martie - 1 noiembrie, o raţie zilnică de 3 - 5

kg/exemplar, din concentrate. Pe fondurile cu caracter special se va asigura în restul

anului 1,5 kg/exemplar, concentrate.

Dropia va primi o raţie zilnică de 100 g seminţe în intervalul 1 noiembrie - 31

martie.

94

Sărăriile

Constituie unul din mijloacele cele mai eficiente de reţinere a faunei

cinegetice în teren, sarea jucând totodată un însemnat rol în metabolismul animalelor.

Pentru cervide şi capra neagră sarea este indispensabilă şi, din acest motiv, sărăriile

sunt distribuite în special pe terenurile cu aceste specii.

Sarea este căutată şi de mistreţi, porumbei şi chiar de iepuri. In distribuţia

sărăriilor se va ţine seama ca, în terenurile populate de căprior sau capră neagră, să

existe una la 25—50 ha pădure, pentru lopătar una la 50 – 80 ha şi pentru cerb una la

100 – 200 ha.

În vederea planificării cantităţilor de sare necesară, se vor lua în calcul 2 – 3 kg

pentru un căprior, 4 – 5 kg pentru un lopătar şi capră neagră şi 10 kg pentru un cerb,

în decursul unui an.

Ogoarele pentru hrana faunei cinegetice

Pentru asigurarea necesarului de hrană, gestionarul fondului de vânătoare îşi va

stabili strategia pentru procurarea hranei faunei de interes cinegetic. În acest sens se

va calcula necesarul pe sortimente şi se va stabili dacă va fi produsă sau procurată. în

cazul în care se va conveni ca ea să fie produsă în totalitate sau parţial, în funcţie de

producţia minimă ce se poate realiza, se face estimarea suprafeţei necesare fiecărei

culturi. Producţia realizată va fi depozitată sau expusă direct consumului faunei

cinegetice. Cantitatea ce va fi depozitată va trebui să aibă corespondent în capacitatea

depozitelor de hrană.

Speciile de plante alese spre a fi cultivate pe ogoarele de hrană trebuie să fie

adecvate staţiunii, să aibă valoare nutritivă ridicată, să fie consumate de animale, să

aibă o producţie cantitativă ridicată etc. Câteva din speciile ce se iau obişnuit în

considerare sunt următoarele:

95

Lucerna (Medicago sativa) - este valoroasă pentru conţinutul în proteine

(12,1%) şi săruri minerale. Dă în medie între 15 000 - 40 000 kg masă verde la

hectar, respectiv 5 500 7 000 kg fân. Se seamănă primăvara în sol arat de cu toamna

la cea. 30 cm adâncime, bine discuit şi grăpat, se însămânţează la 2 - 3 cm.

Recoltarea se face când planta a înflorit doar parţial.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) - destul de valoroasă, se poate cultiva în

regiunile de deal şi munte. Se seamănă primăvara devreme, în sol bine pregătit, la o

adâncime de 1 - 3 cm. Dă o producţie de 3 000 - 5 000 kg fân la hectar, cu un

conţinut de proteine de circa 12%.

Sparceta (Onobrychis viciifolid) - are valoare nutritivă destul de ridicată (10-

15% proteină), rezistă bine la secetă şi îngheţ, ceea ce o plasează în zonele secetoase

ale ţării, unde dă 3 000 - 6 000 kg fân la hectar.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) - poate fi semănat singur sau în amestec cu

trifoiul alb (Trifolium repens) şi alte plante, conţine circa 13% proteine brute.

Dă 3 000 - 5 000 kg fân la hectar.

Orzul (Hordeum vulgare) - are un conţinut de 9,4% substanţe proteice, din care

6,6% digestibile. Se seamănă toamna în sol bine pregătit, la 3 - 4 cm adâncime.

Produce între 2000 - 4500 kg la hectar.

Ovăzul (Avena sativa) - are un conţinut de 10,3% substanţe proteice, din care

8% digestibile. Se seamănă în sol bine pregătit, manifestă mai puţine pretenţii faţă de

sol; adâncimea de semănat - 3 cm. Produce între 1 200 - 3 500 kg la hectar.

Porumbul (Zea mays) - are un conţinut de 9,3% (11,73% la hibrizi) proteine.

Cere soluri bine pregătite şi zone călduroase, se seamănă în jur de 15 kg boabe la

hectar, la o adâncime de 10 - 15 cm. Producţia oscilează între 1 100 - 7 000 kg la

hectar.

Sorgul (Sorghum durra) - are un conţinut de 10,06% proteine (unele soiuri

chiar 13,1%). Este o specie pretenţioasă, cere soluri nisipoase profunde. Se

recomandă a se semăna la 2 - 7 cm adâncime, în luna mai. Producţia oscilează între 1

000 - 8 000 kg la hectar.

96

Meiul (Panicum miliaceum) - are un conţinut de 10,6% proteine. Se seamănă

în zone călduroase, cere soluri mijlocii bine pregătite la o adâncime de 3 - 5 cm.

Realizează producţii între 700 - 2 000 kg la hectar.

Hrişca (Fagophyrum sagittatum) - are un conţinut de 10,8% proteine brute.

Este o plantă de zone mai înalte, dar pretenţioasă faţă de căldură. Solurile cu textură

mijlocie spre luto-nisipoasă îi sunt favorabile arate, bine lucrate cu grapa şi

cultivatorul. Semănatul se face la 3-11 cm. Produce între 700 - 1 000 kg la hectar.

Rapiţa (Brassica napus ssp. oleiferă) - are un conţinut de 19 - 24% proteine

brute. Plantă puţin pretenţioasă la climă, dar foarte pretenţioasă faţă de sol. Se

seamănă cea. 12 - 15 kg la hectar, la 2 - 5 cm adâncime. Produce 500 - 2 500 kg

seminţe la hectar.

Topinamburul (Helianthus tuberosus) - este o plantă ce produce tuberculi (10

000 -35 000 kg la hectar) şi tulpini aeriene (30 - 50 tone). Plantarea tuberculilor ce

conţin 1 - 2% proteine brute se face primăvara sau toamna în sol bine pregătit, în

rânduri situate la 50 - 60 cm, la o adâncime de 8 - 10 cm (12 - 15 cm în soluri

uşoare). La început sunt indicaţi tuberculii de 30 - 50 g. În primul an de cultură în

cuiburi se introduc şi cartofi, în proporţie de 20%.

Cartoful (Solanum tuberosum) - este bine consumat de speciile de interes

cinegetic. Conţine 1 - 3% proteine pe lângă amidon şi zaharuri. Cere multă umiditate

şi soluri bine afânate. Se plantează în cuiburi la 5 - 17 cm adâncime. Dă o producţie

între 7 000 - 14 000 kg la hectar.

Sfecla de zahăr (Beta vulgaris var. altissima) - este o plantă ce conţine 1,3 -

2,3% proteine şi 16 - 18% zahăr. Este adaptată climatului temperat şi pretinde soluri

profunde, bogate în humus şi elemente fertilizante. Terenul se ară de cu toamna,

primăvara urmând să fie afânat şi nivelat. Se seamănă destul de timpuriu, deoarece

sămânţa germinează la 4 - 5°C, la distanţă de 50x20 cm şi o adâncime de 2 - 4 cm.

Producţia oscilează între 25 000 şi 45 000 kg.

Sfecla furajeră (Beta vulgaris var, crassă) - conţine între 1.2 şi 2,4% proteine.

Este adaptată climatului temperat şi cere soluri cu umiditate suficientă, se seamănă

97

după sfecla de zahăr, în rânduri, la 50 cm şi cu o distanţă de 25 - 30 cm pe rând.

Produce între 15 000 - 50 000 kg la hectar.

Morcovul furajer (Daucus carota) - conţine 1,2 - 1,7% proteine, 9,3 - 9,7%

extractive neazotoase, din care jumătate zahăr şi restul glucoza, amidon şi dextrină.

Conţine o cantitate însemnată de caroten (provitamină A), are pretenţii mai reduse

faţă de cultură şi se poate cultiva până la 1 000 - 1 600 m altitudine. Cere soluri

uşoare sau mijlocii, permeabile şi bine afânate. Solul se prelucrează atent. Semănatul

se face primăvara devreme, în mustul zăpezii. în rânduri de 35 - 45 cm la o adâncime

de 1 - 2 cm. Producţia oscilează între 15 - 60 tone Ia hectar, la care se adaugă

frunzele ce reprezintă 25%o din producţia de rădăcini.

Guliile furajere (Brassica napus) - cunoscute şi sub denumirea de napi conţin

1,6 -2,3% proteine. Sunt plante de climat umed şi răcoros, având pretenţii reduse faţă

de căldură. Pretind soluri afânate, permeabile şi bogate în humus, nisipo-lutoase până

la argilo-lutoase. Se recomandă fertilizarea cu 150 - 200 kg azotat de amoniu şi sare

potasică şi 200 - 300 kg superfosfat, iar pe soluri acide amendamentul de var. In solul

bine pregătit se seamănă primăvara devreme, în rânduri Ia 40 - 50 cm, la adâncime de

1,5-2 cm pe rând, se Iasă 25 -30 cm la rărire şi apoi se mai fac două praşile. Producţia

este de 20 000 - 50 000 kg rădăcini şi 4 000 - 10 000 kg frunze la hectar.

Pe ogoarele de hrană se pot face culturi în amestec, în care gramineele să fie

combinate cu leguminoase. Cele mai cunoscute sunt borceagurile în care sunt

cultivate măzărichea, orzul, ovăzul, secara. Aceste combinaţii dau 20 000 kg masă

verde sau înjur de 4 000 kg fân la hectar.

Nutreţuri utilizate pentru fauna de interes cinegetic

Nutreţurile sunt produse de natură organică sau anorganică care prin calităţile

nutritive asigură exigenţele animalelor. In vederea hrănirii corecte este necesar ca, pe

de o parte să se cunoască cerinţele de hrană ale animalelor, iar pe de altă parte,

valoarea nutritivă a nutreţurilor. Acestea din urmă se pot clasifica după conţinut, după

98

compoziţia chimică etc. Astfel, după origine avem nutreţuri vegetale, nutreţuri de

origine animală, de origine minerală şi de sinteză. După conţinut avem nutreţuri

concentrate (cele care la unitatea de greutate au un volum mic şi o cantitate mare de

substanţe nutritive) şi nutreţuri voluminoase (de volum), care conţin o cantitate mică

de substanţe nutritive într-un volum mare, raportat tot la aceeaşi unitate de greutate.

- Nutreţurile vegetale cuprind nutreţurile verzi (pajişti naturale şi nutreţuri

verzi cultivate), fânurile, silozul (nutreţul murat), nutreţurile de volum

(paiele, cocenii), rădăcinoasele, tuberculiferele, grăunţele, seminţele etc.

- Nutreţurile de origine animală cuprind deşeurile de abator, animalele de la

ecarisaj (pentru hrănirea carnivorelor), subprodusele lactate (pentru

animalele crescute în captivitate sau semilibertate), făinuri din subproduse

animale (oase, sânge etc).

- Nutreţurile de origine minerală cuprind în primul rând sarea de bucătărie,

dar. treptat îşi fac loc mai ales în formulele de hrănire artificială numeroase

alte substanţe minerale.

Nutreţuri combinate. Pentru hrănirea cât mai eficientă a animalelor s-au

conceput combinaţii de furaje care să asigure cât mai bine nevoile acestora. Pentru

fiecare specie se au în vedere anumite combinaţii care însă au variante în raport de

vârstă şi sex. Aceste combinaţii se cunosc sub denumirea de furaje concentrate. Ele

cuprind obişnuit o suită de furaje produse sau subproduse ale agriculturii (grăunţe,

seminţe, rădăcinoase, tuberculi, fructe) ale industriilor alimentare (tărâţe, şroturi,

melasă, borhoturi, drojdie de bere, drojdii furajere, făină de carne, făină de peşte,

făină de oase, făină de sânge) şi ale industriei chimice (uree, cretă furajeră, fosfaţi

furajeri, microelemente de uz furajer etc.). Ca urmare a cercetărilor întreprinse s-a

stabilit rolul important pe care îl joacă astăzi unele substanţe adiţionale de uz furajer,

cum ar fi substanţele biostimulatoare (antibioticele, hormonii), preparatele enzimatice

(culturi bacteriene selecţionate) ca şi unele substanţe aromatizante, substanţe

antioxidante, substanţe conservante şi substanţe corectoare de gust.

99

Nutreţurile combinate pot fi clasificate în: nutreţuri combinate complete, ce

cuprind toate substanţele de care are nevoie animalul furajat (furajele granulate

pentru fazani, cervide, urs etc), nutreţuri combinate proteino-mineralo-vitaminice,

care sunt destinate completării furajelor energetice (porumb, fânuri etc.) şi în

premixuri realizate din microcomponente vitaminice şi minerale.

Premixurile se clasifică în premixuri minerale, premixuri vitaminice, premixuri

cu vitamine şi diverse substanţe medicamentoase (pentru stimulare, tratament curativ

sau preventiv etc.), premixuri complexe, care conţin substanţe minerale, vitamine,

biostimulatori, aminoacizi care se întâlnesc obişnuit sub denumirea de zooforturi.

Dintre toate categoriile de nutreţ amintite, în practica gospodăririi fondurilor de

vânătoare o pondere mare o au frunzarele, fânurile, nutreţul însilozat, rădăcinoasele,

seminţele, grăunţele şi fructele de pădure.

Fânul se recoltează atât de pe ogoarele de hrană, cât şi de pe pajiştile naturale.

Recoltarea se face când plantele au început să înflorească, majoritatea fiind doar

îmbobocite. Uscarea se va face pe cât posibil pe capre, garduri de lemn etc.

Depozitarea se va face în căpiţe sau fânare, după deplina uscare. Valoarea nutritivă a

fânurilor naturale şi cultivate se prezintă în tabelele de mai jos. Din acestea rezultă şi

importanţa alegerii momentului în care se realizează fânurile.

Valoarea nutritivă a fânului natural

(după ICZ)

Tabelul 9

Valoare nutritivă la 100 kg Provenienţa

Proteină digest. - kg Unităţi nutritive

Fân de luncă 3,5 – 6,0 40 – 60

Fân de câmpie 4,83 39,4

Fân de deal 5,58 47,3

Fân de munte 5,72 52,5

100

Valoarea nutritivă a fânului de lucernă şi de trifoi

(după ICZ)

Tabelul 10

Valoare nutritivă la 100 kg Provenienţa

Proteină digest. - kg Unităţi nutritive

Fân de lucernă 9,6 – 13,2 41 – 53

Fân de trifoi 7,9 – 10,5 52 – 62

Frunzarele se recoltează din speciile arborescente şi arbustive consumate de

speciile de interes cinegetic şi valoroase, aşa cum s-a mai arătat şi din punct de

vedere nutritiv. Dintre speciile indicate pentru recoltarea de frunzare amintim arţarul,

ulmul, salcia căprească, teiul, plopul tremurător, frasinul, zmeurul, socul etc. Perioada

optimă de recoltare se înscrie la câmpie de la sfârşitul lunii mai până la sfârşitul lunii

iunie, în funcţie de mersul vremii şi cu o lună mai târziu la munte. Recoltarea se va

face în zilele fără ploaie, iar uscarea se va face la umbră, pentru a evita o rapidă

diminuare a apei, ceea ce ar determina pierderea unor substanţe nutritive din frunze.

Nutreţul însilozat este executat din borceaguri, leguminoase, coceni de porumb,

frunzare etc. operaţia de însilozare se execută în gropi săpate în sol, uneori betonate,

de dimensiunile dorite. Furajele verzi de care dispunem se toacă manual sau mecanic.

Murarea se realizează cu adausuri de uree, sulfat de amoniu, sare, melasă etc.

Nutreţul însilozat se recomandă în alimentaţia de iarnă, valorificând mai bine

proteinele din nutreţurile verzi, este suculent, ieftin şi permite utilizarea chiar şi în

perioadele geroase.

Rolul substanţelor minerale

Pentru a aprecia importanţa substanţelor minerale în hrana necesară animalelor,

să vedem ce rol joacă fiecare element chimic în edificarea şi funcţionarea

organismelor animale. Elementele chimice regăsite în organismele vii sunt

categorisite în micro - (0,01%) şi macroelemente (99,99%). Dintre microelementele

ce se apreciază ca esenţiale sunt: fierul, cobaltul, nichelul, cuprul, zincul, cromul,

molibdenul, manganul, fluorul, seleniul şi iodul. Dintre macroelementele importante

101

sunt: carbonul, hidrogenul, oxigenul, fosforul, sulful, natriul, kaliul, magneziul, clorul

şi calciul. Rolul acestor substanţe este prezentat în tabelul următor.

Principalele funcţii ale sărurilor minerale

Tabelul 11

Substanţa Forme chimice

disponibile Rolul şi locul în care se regăseşte

Calciul CaCO3, (C3H5O3)2Ca5H2O,

CaCl etc.

Intră în compunerea sistemului osos, se regăseşte în muşchi,

rinichi, plasmă, participă la realizarea echilibrului acido-

bazic

Fosforul H3PO4, (PO4)2Ca3 etc. Intră în compunerea sistemului osos, rol în creştere, intră în

compunerea substanţelor organice

Magneziul MgO, MgCO3, MgCl2

etc.

Intră în compunerea sistemului osos, rol în activitatea

unor enzime, în permeabilitatea celulară şi în sistemele

fermentative

Fierul FeCO3, FeSO4+7H2O

FeCl2 etc. Transport de oxigen, compus esenţial al

hemoglobinei şi al multor enzime

Zincul ZnCO3, ZnO etc. Participă la metabolismul hidraţilor de carbon, proteinelor

şi grăsimilor

Manganul MnO, M11CO3H2O,

MnSO4+4H2O etc. Condiţionează activitatea unor enzime, intervine în osificaţie şi

în funcţia sistemului nervos şi de reproducţie

Cuprul CuO, CuSO45H2O,

CuCl22H2O etc.

Catalizator în formarea hemoglobinei, împiedică coagularea

sângelui, intră în compunerea unor enzime, acţionează

asupra metabolismului glucidelor, acţionează ca biostimulator

antifungic şi vermifug

Cobaltul

CoSO47H2O,

CoCO33Ca(OH)2H2O,

Co(NO3)26H2O etc.

Component al structurii penelor, intră în compoziţia vitaminei

B]2, măreşte procentul de ecloziune, permite creşterea

producţiei de ouă

Iodul KI, Nai, Ca(IO3)26H2O

etc.

Participă la sinteza unor hormoni tiroidici, la stimularea

creşterii tineretului, ajută la mărirea procentului de ecloziune

la păsări, stimulează sinteza hemoglobinei

Seleniul Na2Se03, NaSeO4 etc. Contribuie la menţinerea integrităţii ţesutului muscular, la

sinteza unor enzime; accelerează ritmul de creştere, participă

la sinteza unor enzime şi anticoipi

Clorul NaCl Asigură izotonia lichidelor din organism, contribuie la

menţinerea raportului acido-bazic, intră în compoziţia

acidului clorhidric

Natriul NaCl Stimulează secreţia gastrică, absorbţia calciului şi fosforului,

contribuie la creştere

Potasiul KC1 etc. Are rol în osmoză, intră în compuşii anorganici, în special în

lichidul intracelular; raportul Na/K are un rol în buna funcţionare

a sistemului circulator

Sulful Sulfaţi

Intră în compoziţia aminoacizilor (metionină, cistină şi cisteină),

a vita minelor (biotine, tiamină); participă la neutralizarea

efectelor toxice, la formarea lânii şi a penelor; intră în

compunerea sistemelor enzimatice

Fluorul Fluorură de calciu Intră în compoziţia oaselor şi a dinţilor

Molibdenul - Intră în compoziţia unor fermenţi şi enzime, stimulează

creşterea; rol în prevenirea cariilor dentare

Cromul - Se pare că este co-factor al insulinei la nivelul receptorilor

celulari şi că ar asigura 0 protecţie împotriva cardiopatiei

ischemice

102

Rolul vitaminelor poate fi evidenţiat de funcţiile lor biochimice şi fiziologice.

Principalele funcţii ale celor mai cunoscute vitamine sunt evidenţiate în tabelul

urmator.

Principalele funcţii ale vitaminelor

Tabelul 12

Vitamina Forma activă Funcţia

Vitamina A 11-cis retinol Mecanismul vederii Menţinerea

integrităţii epiteliilor

Tiamina (Bj) Ti amin pirofosfat

(cocarboxilaza)

Transportul grupărilor aldehidice

(decarboxilarea acizilor cetonici)

Riboflavina (B2) Flavin mononucleotid Flavin

adenin dinucleotid

(Flavoproteină)

Transportor de hidrogen Transportor

de electroni

Nicotinamida (PP)

NAD (nicotinamid adenin

dinucleotid) NADP (nicotinamid

adenin dinucleotid fosfat)

Transportor de hidrogen

Acidul folie Acid tetrahidrofolic Acid folinic Transportor de grupări monocarbonice

Acidul pantotenic Coenzima A Transportor de grupări acetil

Piridoxina (B6)

Piridoxal 5-fosfat Coenzima

pentru: transaminaze

deaminaze decarboxilaze

Transportor de funcţie aminică

Metabolismul acizilor aminaţi

Acidul ascorbic (C) Acid dehidroascorbic Integritatea membranelor intracelulare

Procese de oxidoreducere

Vitamina D 1-25 dehidroxicolecalciferol Reglarea metabolismului calciului şi

fosforului Vitamina E Alfa tocoferol Antioxidant - Fertilitate - Gestaţie

Vitamina K Vitamina Ki Sinteza elementelor din complexul

protrombinei

Necesarul de substanţe nutritive al animalelor trebuie să asigure întreţinerea

funcţiilor vitale şi creşterea organismelor, respectiv reproducerea lor. Pentru

întreţinerea funcţiilor vitale, animalele au nevoie de o anumită energie, proteine,

săruri minerale şi vitamine. Animalele au nevoie însă concomitent şi de un aport

corespunzător de hrană pentru creştere şi reproducţie. Dacă în zootehnie

administrarea furajelor se face diferenţiat, ţinând cont de situaţia fiecărei categorii de

animale (reproducător, femele gestante, pui ş.a.m.d.), în cazul faunei de interes

103

cinegetic diferenţierile în administrarea hranei pe vârste şi sexe nu sunt posibile decât

în crescătorii sau în ţarcuri. Este cunoscut faptul că subalimentarea în perioada de

creştere are influenţe asupra calităţii reproducătorilor şi asupra calităţii trofeelor. De

aceea, hrănirea trebuie urmărită pe întreg parcursul dezvoltării animalelor, şi nu

numai în perioada premergătoare recoltării trofeelor. Din studierea modului de

nutriţie a animalelor rezultă o dinamică în raport de stadiul de dezvoltare,

reproducere, năpârlit, alăptat, ouat, reînnoirea coarnelor, iernare etc. Aceste perioade

determină atât schimbări calitative, cât şi cantitative în hrană. Astfel, un cerb de 200

kg are nevoie în perioada de după boncănit de o raţie zilnică de 600 g proteine, 1 500

g hidraţi de carbon şi 25 g calciu şi fosfor. În perioada de creştere a coarnelor îi ajung

200 g proteine, 500 g hidraţi de carbon, dar are nevoie zilnic de 100 g calciu şi fosfor.

Această dinamică se complică şi din cauza disponibilităţii variabile a hranei naturale.

Examinând graficele lui A. Comşia, rezultă că în existenta speciilor de

interescinegetic apar, aşa cum s-a precizat mai sus, perioade critice, care cresc în timp

şi se accentuează în condiţiile unor efective mai mari şi a condiţiilor naturale

modificate (cum ar fi cazul pădurilor cultivate). De aici, rezultă atât importanţa

hrănirii complementare, cât şi perioadele cele mai periculoase pentru existenta faunei

de interes cinegetic.

Apa şi animalele sălbatice

Apa este o componentă esenţială a fiinţelor vii, ocupând o pondere remarcabilă

din greutatea corpului acestora. În acelaşi timp, apa este, pentru cea mai mare parte a

mamiferelor sau păsărilor, o necesitate zilnică, iar în cazul peştilor constituie mediul

lor de viaţă. În funcţie de nevoile lor de apă, distingem:

- organisme acvatice sau hydrophyle, care trăiesc în apă, precum peştii,

vidrele etc.

- organisme hygrophyle, care trăiesc în zone umede, precum becaţinele,

sitarii, nutriile etc.

104

- organisme mesophyle, care au nevoie moderată de apă, suportând atât

secete limitate, cât şi sezoane ploioase; în această situaţie sunt majoritatea

mamiferelor şi păsărilor de la noi

- organisme xerophyle, care trăiesc în medii secetoase, cu deficit pronunţat

de apă; în această grupă reţinem iepurele, potârnichea, dropia etc.

Ţinând cont de cele prezentate, managementul trebuie să aibă în vedere oferta

terenului în cursul unui an şi pretenţiile speciilor care îl populează.

Animalele îşi pot asigura apa prin mijloace diverse, cel mai frecvent ele

adăpându-se din izvoare, ape curgătoare sau stătătoare. Sunt unele care utilizează apa

pe care o conţin alimentele pe care le consumă (iepurele). La animalele care trăiesc în

apă, absorbţia se face prin piele (broaşte).

Apa consumată pe căile arătate este utilizată în parte în structura anatomică şi

pierdută prin transpiraţie, respiraţie sau excreţii urinare şi dejecţii.

Lipsa apei determină deplasarea animalelor sau deshidratarea, caz în care se

poate ajunge la moarte. Astfel, femelele care alăptează în lunile fierbinţi de vară pot

muri în câteva zile în care le lipseşte apa. Desigur, animalele luptă pentru a nu ajunge

într-o situaţie disperată prin reducerea pierderilor de apă, utilizarea apei prin

metabolism, adaptări ecologice şi etologice.

Orice manager care dirijează amenajarea unui teritoriu trebuie să cunoască şi să

aibă în vedere tipul şi distribuţia surselor de apă, ca şi variaţiile lor de debit. Pentru

unele specii, de importanţă este roua şi conţinutul în apă al plantelor (potârnichi).

În general, cuiburile păsărilor se găsesc plasate la distanţe de până la 800 –

1000 m de sursa de apă de băut. Păsările din zona de deal – munte, care beneficiază

de o reţea hidrografică destul de densă, cel puţin în condiţiile de la noi din ţară

neexistând probleme deosebite, decât în cazul unei secete accentuate, în care seacă

unele surse de apă.

Desigur, raţele, gâştele sunt legate de sursele de apă. Chiar şi fazanul, care nu

este o specie acvatică, fiind în categoria mezofile este legat de sursele de apă, în

general la câteva sute de metri şi nu mai departe de 1 – 2 km. Leopold susţine că şi

105

fazanii pot supravieţui doar cu suculente. La noi, această specie are deplasări notabile

doar în cursul apelor.

Mamiferele au şi ele pretenţii diferite faţă de apă. În zona de câmpie,

rozătoarele, reprezentate de iepure se mulţumesc cu apa din plante, aceasta

neexcluzând situaţii în care să vedem iepuri bând din ape curgătoare sau bălţi.

Căprioarele sunt mai dependente de apă, de regulă adăpându-se de două ori pe

zi, dimineaţa şi seara. Căprioarele cu iezi sunt mai dependente de surse de apă în

apropierea cărora se şi localizează. Mistreţii, cerbii, urşii au nevoie zilnică de apă,

deplasându-se către sursele de apă, fapt ce le face dependente de acestea. Lipsa

acestora determină unele deplasări, care, ţinând cont de densitatea reţelei de apă, nu

vor fi importante, dar suficiente pentru a părăsi, de multe ori, teritoriul în care sunt

gestionaţi.

Astfel, devine absolut necesară evaluarea permanentă a resurselor de apă şi

prevederea din timp a eventualelor nevoi pe termen scurt, precum cele generate de o

secetă.

106

CAPITOLUL 11

VEGETAŢIA ŞI ANIMALELE

Dintre relaţiile importante în ecosistem, relaţia producători-consumatori ocupă

un rol deosebit. Vegetaţia este cea care ocupă categoria producătorilor. Fără vegetaţie

nu ar putea exista consumatori, astfel încât rolul vegetaţiei este deosebit de important.

Figura 14. Raportul dintre producători şi categoriile de consumatori

* numărul de specii

Biomasa, biodiversitatea trofică şi calitatea vegetaţiei determină numărul şi

diversitatea consumatorilor. Piramida consumatorilor relevă că, cu cât urcăm pe scara

consumatorilor, cu atât scade biomasa lor globală, dar şi numărul de specii.

Începând cu mediul acvatic, unde plantele submerse stau la baza piramidei

trofice a fiecărei ape şi până la vegetaţia din zona alpină, structura piramidelor

trofice pleacă de la vegetaţie. Dacă avem în vedere că pentru fiecare kilogram de

biomasă animală sunt necesare 8 - 12 kilograme de biomasă vegetală, ne dăm seama

de raporturile cantitative între vegetaţie şi animale. Trebuie să precizăm însă că, din

întreaga biomasă vegetală, pentru a păstra perenitatea ei, animalele ar putea consuma

9*

105

50 000

100 000

consumatori terţiari

consumatori secundari

erbivore

producători

107

cel mult 20%. Desigur, raporturile cantitative sunt influenţate şi de calitatea biomasei

vegetale şi, în primul rând, de conţinutul ei în proteine şi substanţe minerale. De

aceea, în managementul faunei sălbatice va trebui să se plece totdeauna de la un

studiu al vegetaţiei. Studiile efectuate până în prezent au subliniat importanta

vegetaţiei pentru fecunditatea, longevitatea, viteza de dezvoltare, diminuarea acţiunii

unor factori abiotici nefavorabili, precum temperaturile extreme, seceta ş.a.m.d.

În ultimă instanţă, viaţa şi moartea animalelor erbivore este influenţată

hotărâtor. Desigur, influenţa indirectă a vegetaţiei se resimte şi în cazul carnivorelor

prin biomasa, diversitatea şi calitatea erbivorelor.

Este cunoscut că vegetaţia are o dinamică anuală şi multianuală, iar pe o scară

a timpului mai îndelungat, suferă schimbări esenţiale ca urmare a procesului de

succesiune a vegetaţiei.

Figura 15. Exemplu de succesiune vegetală

Acestei succesiuni vegetale îi corespunde o succesiune a comunităţilor de

animale.

ierburi,

arbuşti,

puieţi licheni.

muşchi roci

neacoperite

STADIUL CLIMAX

108

Dinamica anuală a vegetaţiei determină schimbări în profilul alimentar. Astfel,

primăvara sunt consumate anumite plante, vara altele sau cel puţin alte părţi ale

plantelor. De aici necesitatea ca, tot timpul, asupra vegetaţiei să se efectueze

observaţii şi evaluări care să stea la baza managementului faunei sălbatice, pentru a

se evita pagube, mortalităţi sau oscilaţii ale efectivelor.

Vegetaţia pajiştilor. Acestea sunt răspândite aproape la toate altitudinile, dar

preponderent în zona montană. Condiţiile în care se dezvoltă asociaţiile vegetale de

pajişti sunt extrem de diversificate, motiv pentru care şi diversitatea lor este foarte

mare. În principal, vegetaţia pajiştilor este constituită din graminee şi leguminoase

perene. După T. Maruşca, numărul speciilor vegetale se ridică la circa 120, din care

doar circa 70 sunt consumabile. Producţia de biomasă vegetală ajunge la 3-5 tone la

hectar. Accesibilitatea animalelor la utilizarea păşunilor este însă destul de redusă,

datorită concurenţei şeptelului domestic. În unele cazuri, nici succesiunea la hrană nu

este posibilă, deoarece turmele de animale domestice rămân p ermanent pe păşuni.

Referitor la existenţa şi evoluţia sortimentelor de hrană, remarcăm că, în

general, acele plante care rezistă păşunatului înfloresc şi fructifică destul de repede,

producând o cantitate şi varietate mare de seminţe, care, alături de microfauna

caracteristică, constituie un suport apreciabil pentru micile rozătoare şi unele păsări.

Nu trebuie să uităm că unele plante care dezvoltă bulbi şi rizomi, care vor fi căutaţi

atât în a doua parte a verii, cât şi la începutul toamnei, apoi al primăverii, în primul

rând de către mistreţi.

Privitor la adăpost, putem să remarcăm că în acest caz acesta lipseşte, cu

excepţia mamiferelor care îşi sapă vizuini.

Ameliorarea calităţii acestor păşuni, în cazul că acest lucru este posibil, se va

putea realiza prin creşterea ponderii leguminoaselor şi a plantelor cu bulbi şi rizomi.

Vegetaţia arbustivă. În ţara noastră, tufărişurile au o răspândire redusă. Ele pot

fi cel mai des întâlnite sub forma subarboretului, dar şi a unor pâlcuri de vegetaţie

lemnoasă, în lungul apelor. În SUA sunt răspândite sub denumirea de „păşuni de

iarnă”. Acestea ocupă mii de hectare, în trupuri compacte. Sunt constituite din

109

numeroase specii locale, valoroase sub aspect trofic, dar şi cu calităţi legate de fixarea

solului, având sisteme de înrădăcinare pivotante sau pivotant – trasante. Biomasa

accesibilă este vara de 20 – 40 tone la hectar, iar iarna de 10 – 15 tone la hectar.

Aceste tufărişuri, care au o înălţime medie de 2 – 2,5 m, sunt utilizate iarna de către

şeptelul domestic, când temperaturile se menţin sub -100C. în rest, ele rămân doar

pentru fauna sălbatică, realizându-se zone cu efective dintre cele mai ridicate

numeric. Practic, aceste tufărişuri asigură adăpost şi hrană tot timpul anului, cu unele

variaţii între vară şi iarnă. Unele tufărişuri au fructificaţii destul de diferite şi

abundente, care pot constitui hrana unor mamifere, dar şi a unor păsări granivore. În

Germania, arboretele sărace trofic au fost ameliorate cu „plantaţii de ros”, care au

calităţi şi utilităţi similare.

La noi, subarboretele din pădurile de şleau ne arată foarte clar că ar trebui

ameliorată starea trofică, folosind atât subarboretul, cât şi lizierele, mai precis, lăsând

deoparte evoluţiile întâmplătoare ale acestor formaţii vegetale. Astfel, se vor putea

obţine atât o biomasă accesibila de calitate, cât şi o oarecare permanentizare a hranei

naturale, nu numai pe seama lujerilor şi a mugurilor, ci şi pe seama arbuştilor

sempervirescenţi, cum ar fi murul.

Fructele arbuştilor sunt consumate toamna de către majoritatea speciilor

animale ce populează arboretele (măceşe, alune, mure, afine etc.). Valoarea trofică a

părţilor consumate (lujeri, muguri, frunze, fructe la unele specii) este remarcabilă şi,

tocmai datorită acestui aspect, trebuie luate măsuri pentru stabilirea concurenţei

antropogene excesive, care privează animalele de această hrană, absolut necesară

pregătirii pentru iarnă.

Vegetaţia arborescentă. Pădurile constituie pentru circa 80% din speciile de

interes cinegetic locul de trai care le asigură hrana, adăpostul şi liniştea necesară.

Reţeaua trofică cea mai complexă dintre toate formaţiunile vegetale se găseşte aici, ca

şi cele mai multe nişe ecologice , care se oferă numeroaselor specii de mamifere şi

păsări.

110

Ca adăpost, ea poate juca un rol important în funcţie de structura sa, de modul

de gospodărire şi de compoziţie.

Ca sursă de hrană, vegetaţia forestieră are o valoare ce poate fi maximă în

primii ani, mai ales în cazul regenerărilor naturale şi, obişnuit, scade mult în fazele de

nuieliş-prăjiniş, pentru ca apoi să crească treptat până la exploatare. În principal,

hrana naturală ce o oferă arboretele este constituită din plante erbacee, arbuşti, ca şi

din exemplare tinere ale speciilor arborescente.

În aprecierea valorii nutritive pentru fauna de interes cinegetic trebuie avute

în vedere: conţinutul în substanţe minerale al fiecărei specii vegetale, nevoile în astfel

de substanţe ale fiecărei specii de interes cinegetic, frecvenţa speciilor vegetale

căutate de animale, accesibilitatea acestora şi adaptarea animalelor în vederea

asimilării prin digestie a substanţelor de care are nevoie.

Cercetările efectuate în ţara noastră ca şi în străinătate au scos în evidenţă

faptul că sub aspectul conţinutului în substanţe necesare nutriţiei există atât deosebiri

între specii, cât şi în cadrul speciei, în funcţie de partea analizată şi de anotimp. Este

evident că părţile mai nutritive sunt frunzele şi fructele, dar iarna creşte importanţa

lujerilor iar către sfârşitul ei, a mugurilor. Aprecierea valorii nutritive a unui anumit

tip de pădure este legată de compoziţia speciilor, existenţa şi ponderea stratului

erbaceu şi arbustiv. Acestea sunt elementele ce determină biomasa accesibilă şi utilă

animalelor plantivore. Raportul biomasă vegetală - biomasă consumatori primari

fiind de aproximativ 20 la 1, determinarea biomasei vegetale poate furniza elementele

necesare, stabilind pe baze ecologice efectivul faunei de interes cinegetic.

Cercetările întreprinse în ţara noastră de noi, în unele arborete din zona de

munte, au stabilit valoarea nutritivă a unor arbuşti ca: socul, zmeura, sângerul, alunul,

măceşul, murul, al unor specii moi ca salcia căprească, plopul tremurător ca şi al unor

plante erbacee. Unele exemple sunt redate în tabelul de mai jos.

111

Frunzarele executate din speciile preferate de fauna de interes cinegetic, cu

un conţinut ridicat în substanţe nutritive, cu grad ridicat de digestibilitate, vor fi o

hrană valoroasă şi economică.

Tabelul 13

În realizarea unei capacităţi nutritive ridicate pentru fauna cinegetică a

pădurii, de mare importanţă este modul de gospodărire a pădurii şi intervenţiile cu

caracter cultural. Astfel, dacă crângul este mai favorabil unor specii ca fazanul şi

iepurele, codrul va fi regimul adecvat existenţei cerbului, ursului sau râsului.

Executarea degajărilor şi a curăţirilor trebuie să aibă în vedere şi nevoile de

hrană ale faunei de interes cinegetic. Degajarea de speciile copleşitoare trebuie să se

facă prin frângerea (nu tăierea) vârfului acestora astfel încât ele să rămână pentru

hrana faunei de interes cinegetic. Curăţirile şi răriturile trebuie să înlăture treptat

speciile moi, în 10-15 ani, pe măsură ce ele stânjenesc evident dezvoltarea speciilor

Compoziţia chimică

conţinutul în mg/100g substanţă uscată Nr

crt Denumirea probei

MnO N V2O5 K2O CaO

1 Lujeri salcie - 1649.8 657.2 1026.1 924.6

2 Lujeri mur 1.2 1100.4 317.6 913.4 512.1

3 Lujeri alun 8.8 1035.1 257.8 614.6 1092.0

4 Lujeri soc - 1696.1 439.7 1317.1 650.8

5 Lujeri zmeur 4.6 944.4 314.5 621.2 524.7

6 Lujeri plop tr. - 1293.5 440.2 855.8 974.3

7 Ace brad 12.9 1449.8 363.0 679.5 722.7

8 Ace molid 10.7 1307.0 398.7 687.5 596.9

9 Frunze carpen 62.0 3472.8 1131.7 769.8 797.3

10 Frunze frasin - 4381.7 1537.9 1109.9 884.6

11 Frunze paltin - 2671.9 738.3 1201.1 944.9

12 Frunze plop tr. 4.0 2819.1 676.5 1380.8 1121.1

13 Frunze mur 5.0 2216.4 488.4 1027.6 845.4

14 Frunze zmeur 7.2 3255.9 829.2 1852.0 795.7

15 Frunze soc 2.3 3399.2 992.0 2940.0 1042.6

16 Frunze salcie c. - 3061.1 798.1 1381.5 1132.1

17 Coajă brad 10.2 653.1 194.8 727.7 1176.5

18 Coajă molid 3.0 658.4 115.2 328.4 1545.4

19 Coajă plop tr. - 758.6 195.6 337.8 1054.0

20 Coajă salcie c. - 1133.3 254.9 425.5 1636.0

112

de bază. Având în vedere rolul lor de tampon, speciile moi vor fi menţinute în

compoziţie cât mai mult către vârsta de 30-40 ani.

Executarea extragerilor va trebui să se facă pe cât posibil în lunile ianuarie-

martie, eşalonat pe tot intervalul, astfel încât exemplarele tăiate să fie utile pentru

hrănirea animalelor care le consumă cu plăcere lujerii.

Luând în considerare influenţa diferitelor tratamente aplicat arboretelor se

poate aprecia că ele ajung să joace un rol hotărâtor în viaţa faunei cinegetice. Astfel,

tăierile rase, îndepărtând brusc vechiul arboret, distrug pentru un timp condiţiile de

adăpost, creând în schimb pentru următorii ani, prin vegetaţia luxuriantă instalată

odată cu puieţii plantaţi, cele mai favorabile terenuri de hrană în tăieturile respective.

Tratamentele cu tăieri repetate tulbură mai mult, în perioada de exploatare -

regenerare, liniştea faunei, dar prelungesc perioada favorabilă hrănirii acestuia,

deoarece permit instalarea şi menţinerea unei vegetaţii adecvate şi accesibile.

În schimb tratamentul codrului grădinărit poate să fie cel mai favorabil

vânatului mare, deoarece structura neuniformă şi mereu aceeaşi a pădurii realizate

oferă permanent şi concomitent atât hrana necesară cât şi adăpostul adecvat.

Nevoia de a asigura un raport normal între pădure şi fauna de interes cinegetic

a generat preocupări susţinute sintetizate prin expresia de “echilibru silvocinegetic”.

Cercetarea şi stabilirea echilibrului silvocinegetic trebuie să aibă în vedere în

primul rând rolul principal al pădurii care poate fi: producţia de masă lemnoasă,

protecţia, rolul social, cinegetic etc. În toate situaţiile se poate acţiona pentru mărirea

troficităţii prin modificarea convenabilă a consistenţei şi compoziţiei, prin aplicarea

operaţiilor culturale etc. Aceasta va determina o reducere a pagubelor provocate de

fauna cinegetică şi va creşte potenţialul cinegetic.

Plantaţiile, în general, constituite din puţine specii, şi ca urmare sărace din

punct de vedere nutritiv, sunt obiectul concentrării cervidelor, care produc pagube

importante. Pentru evitarea lor se impune includerea în formulele de împădurire a

arbuştilor şi menţinerea speciilor moi în limite tolerabile, astfel ca acestea să joace un

rol de tampon care să diminueze efectele negative. Deoarece raportul între faună şi

vegetaţie se stabileşte la un teritoriu întins, concentrările sezoniere generează o

deteriorare a echilibrului cu efecte păgubitoare în plantaţii, ce pot fi atenuate, pe

lângă măsurile culturale indicate mai sus, atât prin protejarea mecanică şi chimică a

puieţilor, cât şi prin dispersarea suprafeţelor în curs de regenerare.

113

CAPITOLUL 12

MANAGEMENTUL APELOR DE MUNTE

Apele de munte cuprind o parte a reţelei hidrografice care adăposteşte

ecosisteme acvatice, relativ sărace în raport cu celelalte ecosisteme acvatice. Având

în vedere că aceste ape sunt în cea mai mare parte situate în zone dens împădurite,

existenţa şi calităţile lor (debit, pH, limpiditate) depind în mare măsură de acestea.

Deşi aparent asemănătoare, aceste ape prezintă o diversitate destul de mare, ceea ce

justifică un management salmonicol, care se va baza pe un monitoring adevărat care

va urmări parametri hidrologici şi biologici. Studiile de management salmonicol vor

trebui efectuate pe bazine sau bazinete hidrografice şi vor urmări realizarea unei

gospodăriri diferenţiate, ca şi refacerea ecologică a potenţialului salmonicol.

Ecosistemele din apele de munte

Apele curgătoare din ţara noastră, în raport de altitudinea la care se găsesc,

dar mai ales în funcţie de caracteristicile fizico-chimice şi biologice, se împart, după

P. Bănărescu, în următoarele zone: zona păstrăvului, zona lipanului şi moioagei, zona

scobarului, zona mrenei, zona crapului, zona cleanului şi zona bibanului. Salmonidele

trăiesc în primele trei zone. În cazul zonei păstrăvului se pot distinge, după unele

păreri, trei subzone: a) subzona păstrăvului fântânel, care pleacă de la izvoare şi

cuprinde cele mai sărace şi reci ape; b) subzona păstrăvului indigen şi c) prin

desprinderea tronsoanelor de ape reci ocupate de lipan şi lostriţă s -ar putea constitui o

a treia subzonă.

Din reţeaua hidrografică a ţării noastre, numai circa 15% sunt ape propice

pentru viaţa salmonidelor, cuprinzând izvoare, pâraie şi râuri, în general mici,

distribuite din zona alpină, de la altitudini în jur de l 500 m, până la circa 500 m.

114

Lacurile alpine, ca şi cele de baraj montane, sunt pe deplin apte pentru viaţa

salmonidelor.

Elementele care definesc calităţile unei ape sunt: caracterele fizico-chimice,

flora şi fauna acvatică.

Piramida trofică din apele de munte cuprinde, de altfel, aşa cum este normal,

producătorii şi consumatorii.

Figura 16. Piramida trofică în apele de munte

Apele de munte sunt caracterizate prin prezenţa unei anumite flore şi faune,

care constituie sursa de hrană a peştilor ce le populează. Pe seama organismelor

animale sau vegetale care sunt ingerate se realizează creşterea, dezvoltarea şi

înmulţirea. După natura hranei consumate, peştii pot fi fitofagi, carnivori sau

omnivori. Fiecare specie de peşte consumă o anumită hrană, fiind adaptată la găsirea,

consumarea şi digerarea ei. Hrana se modifică la aceeaşi specie în raport cu vârsta şi,

uneori, chiar în funcţie de sex. Modificări importante în componenţa ei se

Salmonidae

(consumatori secundari)

Peşti – consumatori primari

(zglăvoaca, boişteanul)

Zooplanctonul şi macrofauna

Producătorii primari

(vegetaţia acvatică şi fitoplanctonul)

115

înregistrează în tot cursul anului, în raport cu modificările ce apar în flora si fauna

apei respective. După natura hranei, peştii au adaptări morfologice care îi deosebesc

relativ uşor pe fitofagi de carnivori.

Flora şi fauna apelor de munte constituie baza trofică a peştilor ce populează

aceste ape. După măsura în care o specie consumă mai mult sau mai puţin unele

'elemente ale faunei şi florei acvatice, distingem: hrană principală, adică aceea cu

care peştele se hrăneşte obişnuit, hrană secundară, care este consumată permanent,

dar în cantităţi de regulă mai mici şi hrană întâmplătoare, care este consumată rar. În

lipsa hranei principale, peştele este obligat să consume, preponderent, sau chiar

exclusiv, din speciile ce constituie pentru el hrana secundară sau întâmplătoare. În

acest caz, după Nicolski, ea se denumeşte „hrană forţată”.

Flora. Vegetaţia apelor de munte este mai săracă în specii decât cea a altor

ape. Principalele grupuri de vegetale ce se întâlnesc în apele de munte sunt: algele,

muşchii şi fanerogamele. Ele nu constituie hrana salmonizilor, în schimb favorizează

dezvoltarea unor organisme animale care intră în hrana acestora şi, prin schimburile

de gaze ce le întreţin, măresc procentul de oxigen. Din grupa algelor, cele mai des

întâlnite sunt speciile din ordinele: Rhodophyta, Cyanophyta, Diatomea etc. Din

Bryophyta (muşchi): Fontinalis antipyretica, Brium albicans sau Limnobium

palustris sunt destul de des întâlnite. Fanerogamele sunt reprezentate de: Nasturtium

officinale (măcrişul de baltă), Veronica beccabunga, specii de Carex, de Ranunculus

etc. (fig. 17).

FIGURA

Figura 17 . Câteva specii de plante întâlnite în apele de munte a) Cladophora; b) Batrachospermum moniliforme; c) Veronica beccabunga; d) Fontinalis antipyretica;

e) Rorippa islandica; f) Berula erecta; g) Nasturtium officinale; h) Callitriche palustris

116

Fauna. Este constituită din numeroase organisme vii, care, în marea lor

majoritate, servesc drept hrană salmonidelor. Speciile întâlnite sub pietre, în nisipul

din fundul albiei sau pe plante sunt destul de numeroase şi variate, având ca trăsătură

comună adaptarea, într-o formă sau alta, la condiţiile apelor de munte: curent rapid,

ape limpezi, reci şi bine oxigenate. Se disting, în funcţie de mărimea lor, două

grupuri: microfauna şi macrofauna.

Microfauna cuprinde vieţuitoarele zooplanctonului, care împreună cu

fitoplanctonul constituie planctonul, acesta fiind o asociaţie de fiinţe mici, inferioare,

ce trăiesc împreună, constituind în special hrana puietului de peste. Principalii

constituenţi ai microfaunei din apele de munte sunt crustaceele mici: cladocerele de

0,3-5 mm sunt reprezentate de Bosmina longispina şi Daphnia longispira, iar

capopodele sunt reprezentate mai ales de Cyclops strenuus.

Macrofauna este constituită din viermi, moluşte, crustacei, insecte etc. Spre

exemplificare, amintim, dintre viermi, specii de Oligochaeta, care au o talie variabilă,

iar dintre moluşte micul melc Ancylus, care nu depăşeşte 4-5 mm. Dintre crustacei,

cea mai răspândită specie este Gammarus pulex. Se poate aprecia că speciile din

clasa Insecta au cea mai mare importanţă în hrana salmonidelor, în raport cu celelalte

grupe de vieţuitoare. Multe din insecte, în stadiul larvar, trăiesc în apă, şi astfel intră

în categoria de hrană endogenă; ulterior, sub formă de adulţi, intră în hrana exogenă.

Ordinele Trichoptera, Plecoptera, Ephemeroptera, Coleoptera. Hemiptera şi Diptera

sunt mai importante din acest punct de vedere. Trichopterele, în stadiul de larvă, îşi

construiesc căsuţe din nisip. Aceste larve poartă denumirea de „carabeţi”. Cele mai

răspândite trichoptere din apele de munte sunt din genurile Drusus şi Rhyncophyla.

Dintre plecoptere, cele mai importante pentru hrana salmonidelor sunt cele din

genurile Perla şi Perlodes. Dipterele sunt reprezentate prin mai multe specii din

familiile Simuliidae şi Leptididae.

Importanţa fiecărei specii este variabilă, în funcţie de loc, anotimp şi de peştii

ce le consumă.

117

Factori şi relaţii ce influenţează salmonidele

Studiul biologic al apelor de munte comportă analizarea raporturilor dintre

vieţuitoare şi mediul anorganic care le influenţează existenţa, precum şi relaţiile

dintre populaţiile de vieţuitoare, cu accentul asupra populaţiilor de peşti.

Amenajarea şi valorificarea apelor de munte este o sarcină destul de dificilă şi

complexă, în care intervin un mare număr de factori şi influenţe de care trebuie să se

ţină seama. De aceea, cunoaşterea lor este o condiţie absolut necesară pentru

realizarea acestui obiectiv, la nivelul exigenţelor actuale. Valorificarea ştiinţifică a

apelor de munte ar permite o producţie anuală de 20—100 kg/ha, ceea ce reprezintă

un aport economic şi alimentar demn de luat în consideraţie.

Este cunoscut faptul că diversele asociaţii de plante şi animale (biocenoze)

din apele de munte, împreună cu mediul abiotic în care trăiesc, constituie ecosisteme .

Acestea realizează un permanent schimb de energie, constituind un ciclu, pornind de

la prelucrarea energiei luminoase şi utilizarea ei de către producătorii reprezentaţi de

planctonul vegetal, plante verzi şi unele bacterii, care prin fenomenul de fotosinteză

produc biomasă vegetală. Pe seama acesteia trăiesc consumatorii, care pot fi primari

(zooplancton, peşti fitofagi etc.), secundari şi terţiari, constituiţi din peştii carnivori

(păstrăv, lipan, lostriţă etc.). In final, intră în acţiune organismele descompunătoare,

care readuc în circuitul materiei substanţele minerale componente, provenite din

degradarea resturilor organice animale sau vegetale.

Asociaţiile de plante şi animale, între care se stabilesc relaţii de

interdependenţă, constituie un lanţ trofic, iar fiecare etapă a acestuia constituie un

nivel trofic. Fiecare peşte îşi are locul său, unde-1 găsim ocupând o anumită nişă

ecologică, în care consumă, se odihneşte, se reproduce, se mişcă şi moare. In acest

context, transformările energetice din ecosistem înregistrează un bilanţ periodic, care

este reflectat de productivitatea sa. Se distinge o producţie brută, care este

reprezentată de cantitatea de biomasă produsă într-un an de un nivel trofic sau de

unul din constituenţii săi. Producţia netă este egală cu producţia brută, minus energia

consumată prin respiraţie. Producţia totală a ecosistemului este compusă din

118

producţia primara, constituită din plantele acvatice şi fitoplancton, producţia

secundară, constituită din consumatorii primari (peştii fitofagi) şi producţia terţiară,

reprezentată de consumatorii secundari (peştii carnivori), între producători şi

categoriile de consumatori există raporturi cantitative, ca şi în cazul ecosistemelor

terestre.

Productivitatea ecosistemelor acvatice este influenţată, în primul rând, de

calităţile apei ca mediu de viaţă al organismelor acvatice. În acest sens, un rol

însemnat îl joacă proprietăţile fizice ale apei, cum sunt: capacitatea calorică,

densitatea, transparenţa, proprietăţile chimice, ca şi caracterele dinamice ale apei (ape

stătătoare, ape curgătoare). Toate acestea determină o anumită distribuţie a

organismelor acvatice, în funcţie de exigentele lor.

Rolul factorilor alimentari

Cantitatea şi calitatea hranei disponibile într-un anumit habitat influenţează

atât producţia, cât şi numărul speciilor care vor trăi în acel mediu. Valoarea nutritivă

a hranei este diferită, servind în mod diferenţiat în creştere, reproducere sau în

menţinerea vitalităţii. De aici, necesitatea de a cunoaşte stocul de hrană existent în

apa respectivă, dar, în acelaşi timp, de a stabili valoarea nutritivă a fiecărui element

din care se compune. Studierea factorilor alimentari începe cu producţia primară şi

continuă cu studiul transformării biomasei primare în producţie secundară şi apoi

terţiară.

Productivitatea piscicolă este influenţată de cantitatea de plancton, a cărui

abundenţă este influenţată de lumină, temperatura apei şi de pH-ul ei. Bentosul

(totalitatea nevertebratelor de pe fundul apei) constituie, de asemenea, o sursă

principală de hrană, a cărei abundenţă poate înregistra schimbări în funcţie de

anotimp, adâncimea apei, viteza curentului etc. Producţia primară, adică dezvoltarea

vegetaţiei acvatice, este posibilă în raport de conţinutul apei în azot, fosfor, potasiu şi

calciu. Prin intermediul energiei solare, aceste elemente sunt combinate în corpul

119

plantelor cu hidrogenul din apă, cu carbonul şi oxigenul din bioxidul de carbon

dizolvat în apă, dând naştere primei verigi din lanţul alimentar. În acest proces de

biosinteză un rol îl joacă şi elemente ca manganul, borul, zincul, fierul, magneziul,

clorul, sodiul, potasiul, cuprul si sulful, care sunt necesare în cantităţi foarte mici. În

apă se mai pot găsi dizolvate gaze şi o serie de substanţe care joacă un rol important

în alimentaţie, ca factori limitativi sau favorizanţi. Astfel, printre cei mai importanţi

se situează oxigenul, a cărui lipsă poate duce chiar la moartea peştilor (iarna sub

gheaţă). Un rol însemnat îl joacă bioxidul de carbon care, în anumite proporţii, poate

stimula asimilaţia clorofiliană dar, în acelaşi timp, poate afecta existenţa peştilor de

apă rece, ca şi hidrogenul sulfurat sau azotul. Procentul de săruri de calciu şi

magneziu este, de asemenea, de mare însemnătate. Se cunoaşte că o producţie

maximă piscicolă corespunde, de obicei, şi unei anumite concentraţii a calciului în

apă (10-25 miligrame/litru).

Managementul salmonicol va avea, în lumina celor prezentate, câteva obiective

însemnate:

A. Crearea de condiţii propice pentru realizarea unei producţii primare cât mai

mari în apele de munte, astfel încât să se creeze premizele unei producţii

piscicole corespunzătoare. În acest sens, joacă un rol important lucrările

transversale pentru atenuarea vitezei apei, ca şi o politică de consolidare a

malurilor, prin sistemele de înrădăcinare a arborilor de pe mal. În aceste

condiţii, producţia primară se va putea dezvolta în maluri, unde se va

instala şi zooplanctonul, adăpostindu-se şi microfauna.

B. Studierea şi instalarea peştilor consumatori primari, ca şi a consumatorilor

secundari, reprezentaţi de salmonide. Instituirea de zone de protecţie şi

zone tampon, mai ales pentru speciile periclitate (lostriţă şi lipan). Pe baza

studiilor de biodiversitate, se va stabili profilul alimentar care va sta la baza

alegerii celei mai potrivite specii din fam. Salmonidae, pentru repopularea

sau popularea bazinelor hidrografice. Desigur, nu vor putea fi neglijate nici

caracteristicile fizico-chimice ale apelor, ca şi exigenţele peştilor. Ca

120

urmare, va fi posibilă o oarecare raionare a speciilor de salmonide, pe baza

căreia se vor stabili nevoile de alevini sau chiar de peşte adult ce ar trebui

produşi anual în staţiunile piscicole, pentru populări şi repopulări.

Productivitatea apelor de munte

Desigur că acest titlu se referă, în primul rând, la producţia de peşte a apelor de

munte. În acest sens, acţiunea de bonitare a apelor se realizează utilizand formula:

în care: P = productivitatea piscicolă, în kg la un km lungime

B = capacitatea biogenică, cu valori între 1 şi 10, corespunzătoare scării lui

Leger; se stabileşte pentru fiecare fon de pescuit, respectiv pentru fiecare tronson al

apei respective

L = lăţimea medie a albiei

K = coeficient care reprezintă natura habitatului şi este rezultatul cumulării

factorilor K1, K2, K3, K4, K5 (K1 = temperatura medie anuală; K2 = pH-ul apei; K3 =

specia de peşte: salmonide = 1, ciprinide = 1,5 – 2; K4 = vârsta peştilor: peste 6 luni =

1, sub 6 luni = 1,5; K5 = tipul bazinului de acumulare: tip urban = 0,2 – 1, tip

pastoral-păşune = 1,1 – 1,3, tip fâneaţă = 1,4 – 1,8)

Productivitatea piscicolă este o parte a transferurilor de energie şi a

productivităţii ecosistemelor acvatice. În acest sens, se distinge o productivitate

primară, respectiv cea produse de fiinţe care utilizează asimilarea clorofiliană, şi o

productivitate secundară, respectiv cea realizată de fiinţe aparţinând categoriei

consumatorilor. Dacă analizăm raportul între productivitatea primară şi cea

secundară, vedem că prima trebuie să fie mai mare de cel puţin câteva ori decât a

doua. În cazul salmonidelor, faţă de producţia primară a ecosistemelor pe care le

populează, biomasa lor reprezintă 5,5 – 22% (după Dajos, 1971).

KLBP

121

Este evident că pentru a acţiona asupra productivităţii salmonicole trebuie să

mărim productivitatea primară.

Apele de munte – resursă de odihnă şi recreare

Odată cu amplificarea preocupărilor profesionale şi solicitarea intensă pentru

rezolvarea problemelor din ce în ce mai complexe de la locul de mncă, se impune ca

absolut necesară recrearea, ca o reală posibilitate de refacere a potenţialului de muncă

al fiecărei persoane.

Un loc destul de însemnat îl joacă, fără îndoială, recrearea legată de cursul

apelor sau de ambianţa lacurilor. O primă constatare este că acestea au o capacitate

limitată de absorbţie a turiştilor, în condiţiile în care păstrarea caracterului sălbatic al

zonei se impune ca absolut necesară. Desigur, punctual, în locuri bine alese se poate

recurge la amenajarea unor moteluri, cu locuri de campare etc., de la care accesul în

teritoriu să fie permis doar „pe jos”. Fireşte că legislaţia este chemată să reglementeze

o mulţime de aspecte practice, pornind de la nealterarea cadrului natural, până la

excluderea tuturor formelor de poluare.

Managementul recreerii pe apele de munte, curgătoare sau stătătoare, trebuie să

rezolve probleme precum folosirea albiilor de râuri ca depozite de gunoi, extragerea

necontrolată a arborilor şi arbuştilor din luncă sau de pe malurile apelor, asigurarea

securităţii turismului, elaborarea de reguli şi regulamente, amenajarea pe zone de

interes (drumeţie, pescuit etc.), problemele de căutare şi salvare a eventualilor turişti

rătăciţi sau accidentaţi, reglementarea numărului de turişti, precum şi accesul

acestora, reglementarea transportului – individual sau în comun, prevenirea şi

combaterea incendiilor, organizarea unor puncte de vizitat, ocrotirea siturilor de

interes din zonă etc.

Managementul trebuie să aibă în vedere formele de relief,asociaţiile vegetale,

caracterul natural-sălbatic al cursului apei, ca şi orice alte forme de impact

antropogen. Astfel, siluetele unor stânci izolate, mici denivelări, stâncării în

combinaţie cu vegetaţia, chiar sub forma unor grupe de arbori, arbori izolaţi, covoare

vegetale al căror aspect este schimbător în funcţie de anotimp şi este dinamizat de

elemente ale faunei, păsări şi mici mamifere etc. Un element important îl constituie

122

cascadele, bulboanele, cataractele, care vor trebui puse cât mai bine în valoare din

punc de vedere peisagistic.

Dintre activităţile antropogene, captările de apă, drumurile, păşunatul,

mineritul pot avea un impact cu caracter negativ sau pozitiv, care trebuie avut în

vedere atât în amenajarea, cât şi în managementul teritoriului.

Un lucru extrem de important îl constituie debitul apei şi panta terenului,

nefiind de neglijat oscilaţiile debitului, fiind clar că, la debite minime, vor trebui

iniţiate şi aplicate alte măsuri, diferite de cele din perioadele cu debite maxime.

Dezvoltarea activităţilor de recreare pe râuri produce, în mod previzibil, un

impact deosebit asupra apei solului, vegetaţiei şi faunei. Astfel, malurile pot fi

erodate pe anumite porţiuni, se poate produce tasarea solului prin traficul turiştilor

(pietonal) sau, mai ales, al mijloacelor auto, dacă circulaţia acestora nu este bine

organizată. Să nu uităm nici vetrele de foc ce însoţesc turismul, asociate cu utilizarea

neraţională a lemnului local, ceea ce poate afecta semnificativ aspectul vegetaţiei.

Aceste aspecte mentionate duc la concluzia că managementul activităţilor

legate de valorificarea recreativă a râurilor de munte trebuie să realizeze un proiect în

care, pe lângă partea de amenajare, vor fi necesare măsuri ferme privind limitarea

utilizării, protejarea mediului, asigurarea curăţeniei etc. Cursurile de apă trebuie astf el

îngrijite, încât să-şi păstreze atractivitatea, respectând capacitatea de suport a fiecărei

staţiuni. Acest deziderat pretinde cercetări privind capacitatea de absorbţie a

vizitatorilor, limitarea accesului acestora, reglementarea accesului autovehiculelor,

reglementarea campării etc.

Gestionarea recreerii pe râurile de munte poate fi realizată de către unităţile

care administrează pescuitul, silvicultura sau valorificarea resurselor oferite de pajişti.

123

Bibliografie selectivă

1. Bodeneimer, F. S. Précis d’ecologie animale, Paris, Editura

Payot, 1955

2. Bookhout, T. A. Research an management techniques for

wildlife and habitats, USA, Kansas, Allen

Press, 1996

3. Botnariuc, N. Concepţia şi metoda sistematică în biologia

generală, Bucureşti, Editura Academiei RSR,

1976

4. Chenzbraun, E. Comportamentul animalelor, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1978

5. Comşia, A. M. Biologia şi pricipiile culturii vânatului,

Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1961

6. Cotta, V. şi colab. Vânatul României, Bucureşti, Editura Ceres,

1998

7. Dajos, R. Précis d’ecologie, Paris, Editura Dunod, 1971

8. Dăneţi, T. şi Ionescu, O. Echipament cinegetic şi salmonicol, Braşov,

Editura Universităţii Transilvania Braşov, 2003

9. Decei, P. Creşterea salmonidelor, Gura Humorului,

Editura Terra Design, 2001

10. Doniţă N. Ecologie forestieră, Bucureşti, Editura Ceres,

1977

11. Huet, M. Traite de pisciculture, Bruxelles, Editura Ch.

De Wyngaert, 1970

12. Leopold, A. Game management, New York - London,

124

Editura Charles Scribner's Sons, 1938

13. Mac Arthur, R. J. şi Conell, I.

H.

Biologia populaţiilor, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1970

14. Nedici, Gh. Ocrotirea vânatului mic, Bucureşti, Editura

Cartea Românească, 1938

15. Nania, I. Istoria vânătorii în România, Bucureşti,

Editura Ceres, 1977

16. Negruţiu, A. Cultura vânatului şi salmonicultura,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1984

17. Negruţiu A., Şelaru, N. Management cinegetic şi salmonicol,

multiplicat la Universitatea transilvania

Braşov, 2002

18. Negruţiu A. şi colab. Fauna cinegetică şi salmonicolă, Bucureşti,

Editura ARED 2000, 2000

19. Negruţiu F. şi Abrudan, I. V. Împăduriri - Culturi silvice de interes

cinegetic, Braşov, Editura Universităţii

Transilvania Braşov, 2003

20. Riner, T. şi Hill, P. Conservation et aménajament de la faune et

de son habitat en Afrique, Editura FAO, 1961

21. Sadleir, R. N. The ecology of reproduction in wild and

domestic mammals, London, Methuen

Publishing, 1969

22. Stugren, B. Bazele ecologiei generale, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

23. Târziu, D. Ecologie generală şi forestiere, Arad, Editura

Vasile Goldiş, 2003

24. Weziers, I. L. Amenajament et entretien d’une chasse,

Paris, Editura Flamarion, 1965