UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Prof. dr. Aurel CHIRAN

Conf. dr. ELENA GÎNDU

BURSE (material de studiu I.D.) Specializarea : Inginerie economică în

agricultură; Anul de studiu : IV

Iaşi, 2009

Burse

3

CUPRINSUL

Introducere ……....…....... ..……………………..............……………5

Capitolul 1 – Bursa..................................................................................7

1.1. Scurt istoric al evoluţiei bursei..........................................7

1.2. Concept, clasificare, funcţii.............................................12

1.2.1. Concept.......................................................................12

1.2.2. Rol, importanţă, scop, obiectiv, cotaţii......................15

1.2.3. Clasificarea burselor...................................................16

1.2.4. Funcţiile bursei...........................................................18

1.3. Instituţia bursei................................................................19

1.4. Membrii bursei...............................................................21

1.5. Managementul bursei......................................................23

Capitolul 2 – Bursa de mărfuri ......................................................... 26 2.1.Concept, obiectul tranzacţiilor şi structura funcţională a

bursei de mărfuri......................................................................26

2.2. Conducerea bursei de mărfuri .........................................30

2.3. Bursa Română de Mărfuri ...............................................38

Capitolul 3 - Bursa de valori................................................................49

3.1. Caracteristici, organizare şi conducere.............................49

3.2. Agenţii de schimb.............................................................52

3.3 Piaţa de capital ..................................................................55

3.3.1. Activele.....................................................................55

3.3.2. Titlurile financiare.....................................................58

3.3.2.1. Titlurile primare..................................................60

3.3.2.1.1. Acţiunile........................................................60

3.3.2.1.2. Obligaţiunile..................................................64

3.3.2.1.3. Profitabilitatea şi riscul valorilor mobiliare...66

3.3.2.2. Titlurile derivate...............................................72

3.3.2.3. Produsele sintetice............................................73

3.4. Bursa de Valori Bucureşti................................................73

Capitolul 4 – Operaţiunile (tranzacţiile) bursiere .............................79

4.1. Ordinele de bursă............................................................79

4.2. Tranzacţii bursiere .........................................................89

Burse

4

4.2.1. Tranzacţii cu titluri primare......................................90

4.2.2. Tranzacţii cu mărfuri.................................................93

4.3. Piaţa secundară...........................................................104

Capitolul 5 – Cotaţiile bursiere şi hedging-ul ................................. 108

5.1. Cotaţiile (cursurile) bursiere ......................................108

5.2. Protecţia contra riscurilor variaţiilor de preţ.............. 112

5.2.1. Hedging-ul de vânzare ...........................................119

5.2.2. Hedging-ul de cumpărare............. .........................124

5.3. Operaţiuni de bursă la termen ...................................129

5.3.1. Câştiguri prin operaţiuni speculative .....................132

5.3.1.1. Tipuri de speculatori la bursă .........................133

5.3.1.2. Tipuri de operaţiuni speculative.......................136

5.3.1.3. Contractul la termen, tipurile de operaţiuni şi

piaţa de acţiuni......................................................................................147

Capitolul 6 – Indicii bursieri .............................................................152 6.1. Caracteristici, tipuri şi rolul indicilor bursieri ...........152

6.2. Tranzacţii futures pe indici bursieri...........................157

6.3. Contracte cu opţiuni pe indici bursieri................….. 160

Bibliografie.......................................................................................... 163

Burse

5

Introducere

Cursul de „Burse” vine în întâmpinarea cerinţelor actuale privind

formarea şi perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a studenţilor

anului IV, de la Facultatea de Agricultură, specializarea Inginerie

economică în agricultură, din cadrul sistemului de Învăţământ la zi şi la

Distanţă.

Tinând seama de caracterul de iniţiere şi formare, cursul îşi

propune realizarea mai multor obiective, dintre care menţionăm :

însuşirea principalelor elemente definitorii ce vizează

obiectul tranzacţiilor la bursă, clasificarea, funcţiile, mana-

gementul şi membrii bursei;

cunoaşterea mecanismului de organizare şi funcţionare a

burselor de mărfuri şi de valori;

realizarea deprinderilor privind folosirea operaţiunilor

bursiere, a ordinelor de bursă şi a tipurilor de contracte

pentru mărfuri şi hârtii de valoare, tranzacţionate la bursă;

formarea unor specialişti capabili să îmbine pregătirea

tehnică cu cea economico-financiară, astfel încât prin

intermediul instituţiei bursei, să se poată influenţa

dezvoltarea şi consolidarea firmelor agricole şi/sau

agroalimentare, în condiţii de eficienţă economică maximă.

Cursul are în structură o introducere, 6 capitole şi bibliografia.

Datorită alocării unui spaţiu destul de redus, autorii abordează

numai aspectele de bază ale instituţiei bursiere şi anume:

– bursa (cap.1);

– bursa de mărfuri (cap. 2);

– bursa de valori (cap. 3);

– operaţiunile (tranzacţiile) bursiere (cap. 4);

– cotaţiile bursiere şi hedgingul (cap. 5);

– indicii bursieri (cap. 6 ).

Sunt dezvoltate o multitudine de aspecte teoretice, dar se prezintă

şi numeroase exemple concrete, atât din activitatea burselor din

România, dar mai ales, din cadrul unor prestigioase burse din lume.

Exemplele concrete abordate se referă la o diversitate de aspecte,

care privesc evoluţia instituţiei bursei în România şi pe plan mondial,

strategiile tranzacţionale desfăşurate la bursă, ordinele şi cotaţiile la

Burse

6

bursă, tipurile de opţiuni şi strategiile tranzacţionale cu opţiuni, practica

bursieră americană şi operaţiunile speculative etc.

Prin dimensiunile limitate ale cursului, autorii abordează mai în

detaliu problemele fundamentale care caracterizează instituţia bursieră,

insistând asupra particularităţilor anumitor categorii de burse, inclusiv a

celor agricole, care urmează a se dezvolta şi a contribui la stabilitatea

nivelului cursurilor, prin operaţiunile de bursă, în care raportul cerere-

ofertă va fi determinant.

Autorii

Burse

7

CAPITOLUL 1 - BURSA

1.1. SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI BURSEI

Dezvoltarea schimburilor comerciale a condus la necesitatea

stabilirii unor reglementări stricte privind uzanţele de comerţ, care

aveau drept scop facilitarea şi asigurarea siguranţei schimbului

„valorilor negociate”.

În Grecia antică, în Agora, negustorii şi comercianţii realizau

tranzacţiile într-un anumit loc , cunoscut sub numele de Emporium.

După căderea Imperiului Roman, a trecut peste un mileniu până la

reapariţia ideii de realizare a unor întâlniri permanente în cadrul marilor

târguri de mărfuri, care erau concentrate în acelaşi loc.

Începând cu secolul al XI-lea, dezvoltarea unor oraşe stat în

nordul Italiei (Genova, Florenţa, Veneţia), ca şi în Nordul Europei

(Amsterdam, Brugge, Hamburg), a influenţat creşterea schimburilor şi

apariţia unor elemente de bază ce caracteriza piaţa bursieră.

Atât în Grecia, cât şi în Imperiul Roman, pe lângă uzanţele de

vânzare cu livrarea imediată a mărfii şi plata preţului, apare o nouă

practică, care constă în „tranzacţii cu mărfuri viitoare”, care

presupunea ca mărfurile – care nu existau în momentul tranzacţiei, să fie

livrate la un anumit termen.

Originea acestor tranzacţii cu mărfuri viitoare se regăseşte în

secolul al XII-lea, în Franţa.

Mai târziu, în Anglia, se extind schimburile de mărfuri pe baza

eşantioanelor, mai ales pentru nevoile armatei.

Asemenea practici au fost utilizate şi în Asia, Europa şi America,

începând cu secolele XVI şi XVII, cu mare amploare în secolul XIX.

În Japonia, în secolul al XVII-lea, au apărut „tichetele de orez”,

care erau documente de depozit, în baza cărora se vindea orezul de către

proprietarii de teren, care era obţinut prin renta în natură, ce se aplica

fiecărei recolte de orez.

Tichetele de orez care aveau acoperire reală în produs fizic

(orezul), au putut fi asimilate cu banii de hârtie, respectiv, cu hârtiile

de valoare.

Orezul recoltat era depozitat în marile oraşe, unde vânzarea-

cumpărarea se realiza pe baza acestor tichete.

Tichetul de orez cumpărat, dădea dreptul posesorului de a primi o

anumită cantitate de orez, de o anumită calitate şi la o anumită dată.

Burse

8

În cadrul schimburilor comerciale, a crescut frecvenţa tranzacţiilor

care aveau ca termen de livrare clauza „la sosirea vasului”, care îi

stimula pe speculatori să realizeze vânzările în avans, cu toate că nu

deţineau mărfurile la data vânzării.

În S.U.A., în secolele XVIII şi XIX, producătorii de cereale din

zona Chicago, vindeau produsele lor comercianţilor locali, care le

revindeau unor angrosişti din Chicago la un preţ fix. Aceştia stocau

produsele cumpărate şi le revindeau apoi abia primăvara.

Apare astfel, tot mai frecvent un comerţ pe hârtie şi nu unul

efectiv, real.

Banii de hârtie fără valoare intrinsecă, dar având funcţii băneşti

(apăruţi în China în secolul al IX-lea) au avut un rol economic

determinant, întărit şi prin existenţa biletelor de bancă (bacnotele de

hârtie) şi a bonurilor de tezaur (titluri ale datoriei publice).

De asemenea, în această perioadă a apărut şi cambia, ca o nece-

sitate a operativităţii tranzacţiilor realizate.

Cambia era folosită atât pentru amânarea unei plăţi, cât şi pentru

realizarea unor fonduri în numerar sau pentru tipărirea unor obligaţii de

plată, prin transmiterea către un terţ creditor.

Un alt moment important în evoluţia burselor, l-a constituit

apariţia împrumuturilor de stat, a căror titluri se negociau încă din

secolul al XIV-lea, în oraşele stat din nordul Italiei.

În secolul al XV-lea, regele Franţei, Francois I, a emis pentru

prima dată un împrumut public pentru finanţarea războiului cu milanezii,

care se caracteriza prin rentă perpetuă şi rambursare progresivă, prin

trageri la sorţi anuale.

În acelaşi timp, s-au dezvoltat şi agenţii de schimb, care

apăruseră în Franţa, la Paris, încă din anul 1141, având spaţii speciale

unde îşi desfăşurau activitatea.

Toate aceste practici au condus la instituţionalizarea bursei.

Apariţia burselor s-a datorat faptului că oamenii de afaceri au

căutat să se întâlnească între ei, în anumite locuri determinate şi la

anumite ore stabilite, pentru a trata şi negocia anumite operaţiuni

comerciale.

La început, aceste operaţiuni se desfăşurau în cadrul bâlciurilor, a

iarmaroacelor, târgurilor locale şi internaţionale.

La Brugge, în Belgia, unde se concentrase viaţa comercială,

negustorii din majoritatea ţărilor tratau aici afacerile lor, de preferinţă,

într-o casă, care era ornată pe unul din pereţii exteriori cu o piatră, în

care erau sculptate trei pungi cu bani.

Această casă aparţinea unei familii de patricieni (bancherul van

der Bursen), iar locul în care era amplasată purta numele de Beurs

sau Burs.

Burse

9

De la această familie de patricieni şi de la casa respectivă se

presupune că a rămas numele şi noţiunea de Bursă – loc de reuniune a

negustorimii, care s-a menţinut în secolele XV şi XVI, fiind adoptată

apoi şi la Anvers (Belgia).

Mai târziu, numele de bursă s-a generalizat în toate centrele

urbane unde aveau loc asemenea reuniuni.

Iniţial, bursele funcţionau în porturi, unde se întâlneau

comercianţii, care se interesau de desfăşurarea afacerilor, de plecarea şi

sosirea vaselor.

Aici negustorii obţineau informaţii pentru cererea şi oferta de

transport din alte ţări, despre organizarea târgurilor şi capacitatea de

credit a comercianţilor, despre nivelul tranzacţiilor de mărfuri, etc.

Prima bursă internaţională, în adevăratul sens al cuvântului a fost

Bursa din Anvers (Belgia), inaugurată în anul 1531.

Iniţial, obiectul principal al bursei din Anvers a fost negocierea

tratelor şi a monedelor, iar ulterior şi a mărfurilor.

În anul 1549, apar bursele din Lyon şi Toulouse, apoi, în anul

1554, se înfiinţează Bursa de la Londra (iniţiată de Thomas Gresham,

precursor al ştiinţei economice), cunoscută sub numele de „Royal

Exchange” până în anul 1773, după care ia numele de „Stock

exchange”.

În anul 1563 se înfiinţează bursa de la Paris, iar în anul 1571,

cea de la Bordeaux.

În anul 1608, se înfiinţează burse în mai multe oraşe din Europa,

dintre care cităm următoarele : Veneţia, Genova, Florenţa şi Amsterdam.

Mai târziu, în perioada 1699 – 1882, se înfiinţează alte burse în

următoarele localităţi : Basel (1699), New York (1792), Bruxelles

(1801), Varşovia (1817), Roma (1827), Madrid (1831), Chicago (1848),

Geneva (1850), Tokio (1855), Budapesta (1864), Bucureşti (1882) etc.

Expansiunea colonială a condus la apariţia primelor companii şi

societăţi pe acţiuni, fenomen care a determinat accelerarea procesului de

dezvoltare a operaţiunilor de bursă.

Ca urmare a apariţiei posibilităţii ca acţiunile să poată fi retrans-

formate în bani, acestea se schimbau în cantităţi mari, iar preţurile

oscilau în funcţie de raportul cerere/ofertă.

La bursa de valori din Amsterdam se tranzacţionau atât titlurile

datoriei publice, cât şi acţiuniule Companiei Olandeze a Indiilor

Orientale.

De asemenea, la Amsterdam a avut loc binecunoscuta „tulipo-

manie”, care reprezenta contractele cu bulbi de lalele.

În anul 1695, la banca Royal Exchange din Londra, s-au derulat

primele tranzacţii cu titluri de stat ale Băncii Angliei şi cu acţiuni ale

Companiei Engleze a Indiilor Orientale.

Burse

10

Bursa din Londra s-a remarcat şi prin faptul că a întărit victoria

banilor de hârtie fără valoare (bacnote de hârtie), extinzându-se afacerile

de anvergură cu hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni).

Acţiunile la purtător aparţinând Companiei Indiilor Orientale se

negociau public, în curtea Palatului de Justiţie.

După prăbuşirea sistemului, în anul 1720, au fost introduse o serie

de reglementări legale.

De asemenea, asupra pieţei financiare din Franţa o influenţă

deosebită a avut-o şi Revoluţia franceză din anul 1789, care a determinat

creşterea inflaţiei şi degradarea monedei naţionale.

În această situaţie, bursa a fost închisă, iar datoriile publice au fost

doar parţial rambursate, iar marii investitori şi-au schimbat orientarea

spre investiţiile funciare, în comerţ maritim, contrabandă şi speculaţii

asupra minelor îndepărtate.

O altă etapă importantă în evoluţia burselor de valori este

marcată la începutul secolului al XIX-lea, când importante sume de bani

au fost investite în acţiuni.

Apariţia societăţilor anonime pe acţiuni, a condus la dezvoltarea

pieţelor financiare din Europa, negociindu-se noi valori la bursă (trans-

portul pe calea ferată, industria siderurgică şi a cărbunelui, gazul metan,

activitatea bancară, industria automobilelor şi aeronautică, ş.a.).

Spre exemplu, în Franţa, începând cu anul 1847 s-au investit în

construcţia căilor ferate circa 1100 mil. FF, din care peste 25 %, de către

investitorii particulari.

Totuşi, datorită creşterii accelerate a cursurilor şi a ratelor dobân-

zilor, piaţa a devenit suprasaturată, cheltuielile au crescut, preţurile nu au

putut acoperi cheltuielile, iar efectul final s-a concretizat în scăderea

cererii de titluri de valoare.

Fenomenul a fost resimţit mai întâi pe piaţa fianciară engleză, care

a decăzut datorită prăbuşirii Imperiului colonial şi a declinului lirei

sterline, numeroasele falimente determinând reducerea drastică a ofertei

de capitaluri.

În aceeaşi perioadă, economia franceză se dezvoltă, plasându-se

pe primul loc în evoluţia pieţei financiare.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sfera de cuprindere a

bursei din Paris s-a extins, ca urmare a apariţiei mai multor bănci şi a

pătrunderii capitalurilor străine.

Cu toate acestea, variaţiile conjuncturale şi speculaţiile bursiere

hazardante au condus la scăderea cotaţiilor şi la crahuri bursiere de mare

anvergură, determinate mai ales de falimentarea a numeroase bănci.

În prima parte a secolului al XX-lea, activităţile industriale au

determinat creşterea ponderii la bursele europene.

Spre exemplu, la Londra, în decurs de 20 de ani, s-a înregistrat o

creştere de 10 ori a numărului de societăţi industriale şi comerciale, iar în

Burse

11

Franţa, înaintea celui de al doilea război mondial, în sectorul industrial se

regăseau circa 66,6 % din emisiunile de acţiuni şi 40 % din emisiunile de

obligaţiuni.

Declinul pieţei financiare din Europa a avut ca efect orientarea

investitorilor spre economia americană, care se afla în plin progres.

Astfel, Bursa de acţiuni de la New York s-a dezvoltat deosebit

de rapid, deţinând supremaţia pe piaţa financiară, cu toate că, a rămas

întipărită în conştiinţa omenirii prin efectele devastatoare pe care le-a

produs în octombrie 1929.

Piaţa americană s-a dezvoltat, în special, datorită loturilor de teren,

dar şi prin titlurile din domeniul căilor ferate.

În acest context au fost atrase peste 1,5 mil. persoane şi o

multitudine de firme industriale care acordau împrumuturi, astfel că,

indicele bursier Dow Jones a ajuns la o valoare de 381,17 puncte.

Au apărut însă primele semne ale recesiunii, în momentul

retragerii de pe piaţă a fondurilor europene, iar odată cu scăderea

cursurilor, brokerii au intervenit pentru asigurarea unor garanţii

suplimentare în bani gheaţă. Efectul a fost negativ, iar indicele Dow

Jones a scăzut la valoarea de 198 puncte.

În consecinţă, s-a declanşat criza bancară, falimentele au avut o

frecvenţă ridicată până în anul 1932, iar indicele Dow Jones a scăzut

accelerat, ajungând la valoarea minimă de 41,2 puncte.

După majoritatea specialiştilor, crahul din 1929 a stat la baza

declanşării marii crize economice mondiale din perioada 1929-1933.

În S.U.A., ecoul acestui fenomen s-a concretizat în adopatarea

Legii titlurilor financiare (27.V.1933), care avea drept scop asigurarea

protecţiei complete a investitorilor şi prohibiţia fraudelor cu titluri

financiare.

După al doilea război modial, datorită tendinţei de creştere

economică, s-a realizat şi o creştere a capitalizăii bursiere, determinată

de reglementările fiscale şi monetare, care au avantajat pe deţinătorii de

titluri financiare.

Un reviriment important s-a manifestat şi pe piaţa japoneză,

care după o perioadă, când bursele japoneze au fost închise, marcată de

sfârşitul celui de al doilea război mondial, s-au redeschis şi s-au

reorganizat pe principii noi, intrând într-un proces de modernizare după

modelele din Europa occidentală (după anul 1970), punându-se bazele şi

unei deschideri internaţionale a bursei Tokio Stock Exchange (TSE).

Bursa din Londra, cunoscută drept centrul celei de a treia pieţe

bursiere din lume, s-a remarcat printr-un caracter al unui „club închis”,

până în anul 1986, datorită conservatorismului pronunţat, după care , a

adoptat o reformă radicală, propulsând-o în centrul „europieţelor” şi

constituind baza tranzacţiilor internaţionale.

Burse

12

Şi piaţa bursieră franceză, după o cădere generată de concurenţa

industrială, deschiderea graniţelor şi reapariţia inflaţiei (1960), a avut o

evoluţie pozitivă datorită reconstrucţiei industriale.

Un moment de referinţă a fost marcat de cunoscuta ”lunea

negră” de la bursele occidentale din 19 octombrie 1987, criză care a

evidenţiat faptul că fenomenele negative se pot repeta chiar şi la

dimensiuni mai mari, generate şi de tendinţa de internaţionalizare a

pieţelor de capital.

În consecinţă, au avut loc scăderi importante la bursele de valori

din New York, Londra, Tokio, Hong Kong, ş.a.

În prezent, marile pieţe bursiere se caracterizează printr-un

grad ridicat de organizare şi fiabilitate, ca urmare a unor reglementări

mai precise privind derularea tranzacţiilor, a unor garanţii mai mari din

partea investitorilor şi a brokerilor, cât şi a controlului exercitat asupra

operaţiunilor speculative.

După căderea Zidului Berlinului, una dintre priorităţile ţărilor

din Europa Centrală şi de Est, aflate într-un proces de tranziţie spre

economia de piaţă liberă, a fost reprezentată de înfiinţarea societăţilor

private pe acţiuni şi a pieţelor necesare pentru tranzacţionarea acţiunilor

acestora.

Plecând de la acest deziderat major, dezvoltarea unei pieţe

concurenţiale libere în cadrul economiei acestor ţări, trebuie să se bazeze

pe reînfiinţarea burselor, care apar odată cu formarea economiei de piaţă

şi care constituie un indicator de evaluare a nivelului de transpunere în

practică a obiectivelor reformei.

În acest sens, cel mai edificator exemplu îl reprezintă Bursa din

Varşovia, care a beneficiat de ajutorul puterii publice, dar şi de sprijin

internaţional, constituind astfel un mijloc important de atragere a

capitalurilor naţionale.

De altfel, acest proces s-a manifestat în toate ţările ex-comuniste,

care se află în tranziţie spre economia de piaţă liberă, între care se înscrie

şi România.

1.2. CONCEPT, CLASIFICARE, FUNCŢII

1.2.1. CONCEPT

Etimologic, termenul byrsa este de origine greacă, care a condus

la noţiuni similare utilizate în diferite ţări, cum ar fi : la bursa (latina

medievală), la bourse (limba franceză), la bolso (limba spaniolă), la

borsetta (limba italiană) etc.

În limbajul comun, termenul de bursă este folosit şi ca bursă de

studiu, care îşi are originea etimologică în “săculeţul” folosit în Evul

Mediu pentru păstrarea banilor.

Burse

13

Bursele reprezintă locuri de concentrare a cererii şi ofertei pentru

mărfuri, cât şi pentru diferite tipuri de hârtii de valoare.

În primele etape de funcţionare a burselor, pieţele bursiere erau

generale, tranzacţionându-se atât mărfuri, cât şi hârtii de valoare. Mai

târziu s-a realizat o separare între bursele de mărfuri şi bursele de valori.

Aşa cum s-a arătat, bursa este o piaţă, o instituţie specifică econo-

miei concurenţiale, privată sau de stat, înfiinţată prin lege şi

supraveghetă de stat.

Bursele sunt pieţe special organizate de către stat sau de asociaţii

private, în cadrul cărora se pot încheia tranzacţii de mărfuri, acţiuni, obli-

gaţiuni, redevenţe, bonuri de tezaur, trate, bilete la ordin, navluri,

asigurări, valute etc.

Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se

tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici generice, care se

individualizează prin măsurare, numărare sau cântărire; sunt mărfuri

fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardiza-

bil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe loturi omogene, apte de a fi

livrate la executarea contractului încheiat la bursă; pot fi depozitabile,

ceea ce permite executarea efectivă a tranzacţiei la o anumită dată de la

încheierea contractului de bursă.

De asemenea, trebuie să aibă un grad redus de prelucrare, ca o

condiţie a menţinerii caracterului de produs de masă, nediferenţiat,

omogen.

În categoria mărfurilor fungibile intră produse agroalimentare

(grâu, porumb, orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc etc.),

produse tropicale (cafea, cacao, zahăr etc.), produse de origine minerală

(petrol); unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate (ouă, carne).

La bursele de mărfuri nu se negociază bunuri fizice,

individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul

licitaţiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative ("hârtii),

care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii şi constituie imaginea

comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate).

Bursa este, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul

dintre părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizîndu-se în afara

acestei pieţe.

Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se fac

tranzacţii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.),

dar se pot realiza şi operaţiuni cu valute, metale preţioase sau efecte de

comerţ. Bursele de valori reprezintă un indicator general al climatului de

afaceri din spaţiul economic, naţional şi internaţional, în care acestea îşi

exercită influenţa.

Bursele de valori sunt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece

aici se tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni

Burse

14

financiare (spre exemplu : mobilizare de capital, atragerea unui

împrumut, contracte futures pe indici de bursă etc.).

Bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă

şi deschisă a cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie.

Deci, nu pot fi tranzacţionate la bursă decât acele mărfuri sau valori pentru

care există o concurenţă liberă, respectiv un număr suficient de mare de

ofertanţi şi clienţi, astfel încât să nu apară posibilitatea unor manipulări ale

cursului, bursa fiind opusă, prin esenţa sa, ideii de monopol.

Scopul bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei,

"mâna invizibilă" - cum l-a numit părintele ştiinţei economice, Adam

Smith - excluzând orice intervenţie extraeconomică sau orice tendinţă

provenită din afara sau din interiorul pieţei, de a manipula variabilele

pieţei, în principal a cursului.

Bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul

teoretic al pieţei pure şi perfecte, asigurând formarea cursurilor pe baza

raportului ce se stabileşte între cerere şi ofertă şi reflectând în permanenţă

realitatea economică.

În acest sens, pentru ca o marfă sau o hârtie de valoare să poată face

obiectul tranzacţiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite mai multe

condiţii:

ofertă mare, care să cuprindă un număr suficient de mare de

ofertanţi;

cerere solvabilă şi relativ constantă;

preţurile (cursurile) să nu fie influenţate de măsuri adminis-

trative de control;

să se asigure transparenţa informaţiilor privind piaţa.

Bursa este o piaţă organizată, unde tranzacţiile se realizează pe

baza unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi.

Prin reglementările prevăzute se asigură condiţiile pentru desfăşurarea

concurenţei libere, de garantare a caracterului liber şi deschis al tranzac-

ţiilor comerciale şi financiare.

De asemenea, prin reglementare se urmăreşte de fapt asigurarea

uneia din condiţiile esenţiale ale viabilităţii bursei : credibilitatea acesteia,

garanţia de seriozitate pe care o oferă tuturor participanţilor la tran-

zacţii.

Tranzacţiile bursiere se realizează întotdeauna prin firme

specializate (societăţi de bursă) şi prin intermediul unui personal

specializat (agenţii de bursă), care asigură stabilirea contactului între

cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.

Bursa este o piaţă reprezentativă, constituind un reper pentru

toate tranzacţiile care se realizează cu diferite mărfuri sau valori pentru

care reprezintă piaţa organizată.

Burse

15

La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate

- aşa-numitul curs al bursei - element esenţial pentru toate tranzacţiile

comerciale sau operaţiunile financiare care se desfaşoară la nivelul unei

ţări, sau în cazul marilor burse, la nivel mondial.

Bursa se deosebeşte de tranzacţiile particulare efectuate întâmplă-

tor, prin negocieri între parteneri determinaţi.

Bursa are un local propriu, unde, în baza unui program de lucru al

acesteia, au loc tranzacţiile, pe baza cărora se stabilesc cotaţiile pentru

diferite categorii de valori şi bunuri.

În practică se întâlneşte şi noţiunea de “bursa neagră”, sintagmă

ce exprimă ideea de piaţă care funcţionează clandestin, reprezentând

relaţii de schimb care se sustrag normelor legale privind actele şi faptele

de comerţ.

1.2.2. ROL , IMPORTANŢĂ, SCOP, OBIECT, COTAŢII

Rolul şi importanţa burselor au crescut mult în ultimul timp,

datorită mai multor cauze, dintre care menţionăm :

bursa, în sens larg, are rolul de legătură între excedentul

de fonduri neutilizate şi necesităţile economice, economiile

investitorilor transformându-se în capital;

rolul definitoriu al bursei, în sens larg, este de piaţă

secundară, asigurâd astfel un suport pentru piaţa primară,

unde se concentrează cererea şi oferta unor mărfuri, titluri,

valori, trate, bilete la ordin, navluri, valute etc.;

bursa constituie locul unde se concentrează un mare volum

de informaţii cu caracter economic, financiar, politic etc.;

participanţii la activitatea de bursă sunt interesaţi să

obţină toate informaţiile în legătură cu perspectivele

dezvoltării economice, în ansamblu, cât şi pe diverse

domenii; în funcţie de aceste informaţii, se poate ajunge la

o opţiune în ceea ce priveşte folosirea resurselor financi-

are, ca depuneri la bancă sau pentru cumpărarea de

acţiuni, de titluri de credit etc.;

bursa contribuie la orientarea fondurilor de investiţii sau a

capitalurilor spre cele mai eficiente domenii de activitate

etc.;

la bursă se pot negocia mărfuri care nu au fost încă produ-

se, respectiv, se vând şi se cumpără cereale nerecoltate

etc.;

bursa oferă posibilitatea transformării imediate a hârtiilor

de valoare în bani lichizi, deţinătorii unor efecte sau titluri

Burse

16

etc., pot să le vândă prin bursă şi să încaseze suma

convenită înainte de scadenţă;

contractele pentru operaţiunile negociate la bursă se întoc-

mesc pe baza unor formulare tip.

La bursă, părţile contractante încheie operaţiunile lor prin

intermediul agenţilor de schimb, astfel că, partenerii nu se cunosc între

ei, deoarece operaţiunile se negociază pe baza ordinelor de cumpărare

sau de vânzare primite în acest sens.

Scopul bursei este de a realiza tranzacţii comerciale fără prezen-

tarea, predarea sau plata concomitentă a obiectului tranzacţiei.

La bursă, se schimbă numai mărfuri fungibile, în momentul

tranzacţiei fiind prezente nu mărfurile respective, ci mostre ale acestora :

grâu, fructe, flori, tutun, bumbac, mătase, carne, lână etc.

Obiectul tranzacţiilor la bursă poate fi:

mărfuri fungibile (care pot fi identificate prin număr, volum,

greutate, norme de calitate şi pot fi schimbate cu altele de

acelaşi fel şi cu aceeaşi cantitate);

valorile mobiliare;

valutele şi devizele;

asigurări sau închirieri de vase;

operaţiuni ajutătoare şi cu caracter general.

Deşi mărfurile şi valorile negociate la bursă sunt ale proprietarilor,

totuşi, cei care fac strigările la bursă sunt numai agenţii oficiali ai bursei.

Cotarea la bursă sau cursurile de bursă sunt preţurile înscrise

pe liste oficiale publicate, ele figurând pentru deschidere, închidere şi

încheiere efectivă a afacerilor.

1.2.3. CLASIFICAREA BURSELOR

Diversitatea instituţiei bursiere a condus la necesitatea clasificării

burselor, folosind în acest scop criterii specifice.

Astfel, după forma de constituire, deosebim două categorii de

burse:

1. - burse private, fondate, organizate şi administrate de societăţi

pe acţiuni sau asociaţii ale comercianţilor sau camere de

comerţ, dominante fiind bursele constituite ca societăţi pe

acţiuni; bursele private se întâlnesc mai ales în ţările anglo-

saxone. Bursele din New York, Tokyo, Toronto, Montreal,

Oslo, sunt asociaţii bursiere fără scop lucrativ.

2. – burse de stat, înfiinţate, organizate şi administrate de

autorităţile guvernamentale. Ele mai poartă şi denumirea de

burse organizate, deoarece funcţionează pe baza legilor ţărilor

pe teritoriul cărora sunt instituite. Spre exemplu, în Franţa,

Burse

17

autoritatea publică este reprezentată de un comisar al

guvernului, care este delegat în conducerea bursei, iar agenţii

de bursă (brokerii), deţin monopolul tranzac-ţiilor, fiind

consideraţi funcţionari publici. În Belgia, bursele sunt fără

scop lucrativ, create prin decret regal şi sunt administrate de o

persoană juridică de drept public. În Elveţia, bursele

funcţionează parţial ca instituţii publice, guvernate după legea

din cantonul respectiv, dar după modul de operare sunt

companii private.

După sfera şi importanţa tranzacţiilor, deosebim trei categorii

de burse:

1) burse de interes local, care vizează schimburile de mărfuri

şi de valori dintr-o anumită zonă geografică;

2) burse de importanţă naţională, care concentrează activi-

tatea comercială specifică bursei dintr-o anumită ţară;

3) burse internaţionale, la care participarea la tranzacţiile

bursiere cuprinde întreaga lume. Din această categorie se

pot cita bursele din New York, Chicago, Londra, Paris,

Tokyo, ş.a.

După obiectul tranzacţiilor, se pot delimita două categorii de

burse:

A – burse generale, unde se tranzacţionează o diversitate de

mărfuri, titluri de proprietate sau devize; asemenea burse se

întâlnesc la Amsterdam, Lima, Rio de Janeiro, Viena, Züric,

Paris, Hamburg, New York, Chicago, Singapore, Rotterdam,

Londra, ş.a.

B – burse specializate, unde se tranzacţionează o gamă strict

precizată de mărfuri sau valori şi care, de regulă, au menţionat

în denumirea lor şi specificul activităţii pe care o desfăşoară.

Bursele specializate se diferenţiază pe trei categorii :

a. – burse de mărfuri, unde se tranzacţionează anumite

mărfuri fungibile, cum ar fi : cerealele, zahărul, animalele,

cafeaua, bumbacul, mătasea brută, tutunul, cauciucul, metale-

le, ş.a. Din această categorie menţionăm următoarele burse :

bursa pentru animale (Chicago), bursa pentru cafea (New

York, Rotterdam, Amsterdam, Londra), bursa pentru cacao

(New York, Santos, Londra, Amsterdam, Rotterdam), bursa

zahărului (Londra, New York, New Orleans, Sao Paolo,

Alexandria, Bombay, Sidney, Bradford), bursa pentru

bumbac (New York), bursa pentru mătase brută (New York),

bursa pentru cauciuc (New York, Londra, Amsterdam,

Singapore), bursa pentru metale (Londra, New York), bursa

tutunului (Harrare) etc. Acest tip de burse este cunocut şi sub

denumirea de burse “futures” sau marché à térme.

Burse

18

Contractele futures negociate la bursele de mărfuri, au la bază

diferite active, cum ar fi:

mărfuri fizice, alcătuind pieţele futures comerciale;

titluri financiare (bonuri de tezaur, obligaţiuni, depozi-

te în eurodolari), titluri financiare sintetice (indici

bursieri) şi valute, care formează pieţe futures financire;

b. – burse de valori, unde se negociază diferite valori

mobiliare, cum ar fi: acţiuni, obligaţiuni, bonuri sau note de

tezaur, certificate de depozit, valute, cambii şi alte hârtii de

valoare (titluri financiare).

Cele mai importante burse de valori se întâlnesc la New York,

Londra, Paris, Melbourne, Tokyo, Yokohama etc.

C – burse pentru operaţiuni comerciale auxiliare, unde se

tranzacţionează operaţiuni de asigurări şi navluri. Cea mai

mare bursă de asigurări este la Londra (Lloyd’s Londra), iar

burse de navlosire se întâlnesc la Pireu, New York,

Amsterdam, Rotterdam etc.

După criteriul de admitere la tranzacţii, deosebim două

categorii de burse:

1. burse cu acces limitat, unde la tranzacţii pot participa

numai membrii bursei şi persoanele care au obţinut de la

conducerea bursei autorizaţii speciale de participare;

2. burse cu participare nelimitată, unde accesul se face

gratuit sau pe baza unei taxe de participare; regulamentele

de funcţionare a burselor stipulează excepţia interzicerii

accesului la tranzacţiile bursiere pentru persoanele care au

comis delictul de înşelăciune.

1.2.4. FUNCŢIILE BURSEI

Bursa îndeplineşte şi anumite funcţii, care, în sinteză, se referă la

următoarele:

funcţia de centralizator al tranzacţiilor, care permite accesul

direct şi continuu la informaţiile de piaţă şi asigură concentra-

rea ordinelor de vânzare şi de cumpărare în vederea formării, în

condiţii de concurenţă, a preţurilor bunurilor şi valorilor

tranzacţionate;

funcţia de releu între surplusul şi nevoia de mărfuri şi fonduri,

care constă în legăturile ce se stabilesc prin intermediul bursei

între diferite pieţe ale produselor fizice şi financiare, materiali-

zându-se într-o varietate de tipuri de tranzacţii;rolul acestei

funcţii a crescut odată cu progresele înregistrate în domeniul

comunicării;

Burse

19

funcţia de motor al vieţii economice, care completează

funcţia de releu întrucât bunurile şi valorile ajung de la cei care

dispun sau le prisosesc, la cei care au nevoie de ele, permiţând

realizarea unor proiecte investiţionale care contribuie la

dinamizarea economiei;

funcţia de barometru al vieţii economico-financiare dintr-o

ţară sau la nivel mondial se realizează de bursă prin modul de

organizare şi sistemul de funcţionare, care aigură în permanen-

ţă cunoaşterea şi tendinţa ce o are economia mondială, în

general, şi economia unei ţări, în special; bursa măsoară starea

vieţii economico-sociale şi prognozează perspectiva pe termen

scurt a economiei şi a societăţii umane în domeniul afacerilor;

funcţia de simbol al economiei concurenţiale este realizată

de bursă prin efectul celorlalte funcţii menţionate mai sus;

bursa, prin specificul ei, concentrează cererea şi oferta, creând

condiţii pentru concurenţă, astfel că preţurile bursiere capătă un

rol însemnat în menţinerea, reorientarea şi restructurarea

economiei prezente şi viitoare; bursa este un simbol al econo-

miei de piaţă, întrucât ea reprezintă tranzacţia în genere;

tranzacţiile bursiere se deosebesc de tranzacţiile particulare

efectuate întâmplător, prin negocieri între parteneri determi-

naţi; funcţia de simbol a economiei este dată deci de capacita-

tea bursei de a simplifica şi uniformiza practicile comerciale,

de obicei anarhice şi greoaie;

funcţia de obiect de interes pentru lumea de afaceri, lumea

economică şi lumea politică şi pentru opinia publică este

realizată de bursă, în primul rând, prin faptul că ea este

deţinătoarea de informaţii din cele mai variate domenii, iar

rezultatele propriei activităţi, adică a tranzacţiilor, au reper-

cursiuni în cele mai neaşteptate domenii, întrucât asupra bursei

acţionează o multitudine de factori; rezultă faptul că, nivelul de

interes al acestei funcţii este diferit, cel mai mare fiind interesul

pentru sfera afacerilor, apoi pentru viaţa economică şi politică.

1.3. INSTITUŢIA BURSEI

O instituţie presupune reguli stricte de conduită pentru cei care

folosesc serviciile ei, reguli bazate pe justiţie, echitate, transparenţă,

profesionalism şi disciplină.

Instituţia bursei este deci o persoană juridică, care, prin

obiectul său de activitate, forma juridică, organizare şi funcţionare, se

autoregle-mentează şi se autoguvernează.

Burse

20

Principiul autoreglementării dă dreptul instituţiei bursei, ca în

limitele legii, să-şi stabilească modul de organizare şi funcţionare, prin

elaborarea şi adoptarea Statutului şi a Regulamentului bursei.

Principiul autoguvernării se realizează diferit de la o ţară la alta

şi chiar de la o bursă la alta, în funcţie de cadrul legislativ general,

statutul juridic al instituţiei şi rolul pe care aceasta trebuie să-l aibă în

viaţa economico-financiară.

Totuşi, din experienţa internaţională contemporană, se poate

desprinde un model general al instituţiei bursei.

Regimul juridic al burselor constituie forma sub care aceste

instituţii se organizează.

Conform practicii internaţionale, instituţia bursei este organizată

fie sub formă de societăţi pe acţiuni, fie ca asociaţii comerciale, fie ca

sectoare cu activităţi distincte în cadrul Camerelor de comerţ, fie ca

asociaţii ale persoanelor fizice şi juridice.

Spre exemplu, în anul 1882 s-a înfiinţat în cadrul Camerei de

Comerţ din Londra, Bursa de metale din Londra (The London Metal

Exchange – LME), unde se negociază patru metale: cupru, cositor,

plumb şi zinc. Este cea mai mare bursă de metale din lume, tranzacţiile

anuale fiind de circa 2 miliarde dolari, reprezentând 70 % din

schimburile totale mondiale la aceste mărfuri.

Statutul bursei (Charter sau Constitution), reprezintă actul de

constituire a instituţiei bursiere care cuprinde:

obiectul negocierilor din cadrul bursei;

drepturile şi obligaţiile participanţilor;

modalitatea de admitere a membrilor asociaţi în cadrul bursei;

modul de alegere a Comitetului de conducere a bursei;

atribuţiile Adunării generale sau a Asociaţiei bursei;

adoptarea hotărârilor în cadrul Adunării generale sau a

Asociaţiei bursei;

atribuţiunile Comitetului bursei;

secretariatul bursei şi atribuţiile acestuia;

activitatea desfăşurată de agenţii oficiali şi numirea acestora,

precum şi a suplinitorilor;

atribuţiunile Comisiei de Arbitraj;

frecventarea burselor;

atribuţiile Camerei sindicale de pe lângă bursă;

sindicatul bursei de efecte, acţiuni şi schimb;

modul de stabilire a cotaţiilor la bursă etc.

Pentru a crea baza de credibilitate a acestei instituţii în rândul

masei mari de investitori, dar şi în rândul publicului, condiţiile menite a

garanta profesionalismul şi corectitudinea tranzacţiilor bursiere sunt

detaliate prin Regulamentul bursei.

Burse

21

În acest sens, sunt precizate condiţiile pentru admitere la bursă în

funcţie de obiectul de activitate, regulile privind cotarea la bursă,

respectiv condiţiile pentru cotare şi taxele pentru cotare, materializate în

prospectul pentru cotare şi în informaţii de natură permanentă pe care

firmele cotate la bursă trebuie să le furnizeze instituţia bursei.

Regulamentul bursei prevede detalii privind următoarele aspecte :

sistemele de tranzacţii acceptate;

tipurile de operaţiuni care se realizează la bursă;

modul de primire şi executare a ordinelor de bursă;

modalitatea de executare a contractelor încheiate la

bursă;

regulile legate de diseminarea (răspândirea) informaţiei

bursiere;

regulile privind activitatea agenţilor de bursă etc.

De exemplu, prin sistemele de tranzacţii acceptate la bursă sunt

cuprinse tipurile de tranzacţii prin definirea operaţiunilor (cash, futures,

opţiuni etc.), procedura tranzacţională, respectiv ordinea de desfăşurare a

activităţilor în sala de negocieri, apoi ordinele de bursă în sensul

conţinutului şi valabilităţii lor.

De asemenea, se detaliază fără echivoc, unitatea de tranzacţie,

programul de lucru al instituţiei bursei, modul de înregistrare al tranzac-

ţiilor, taxele pentru tranzacţii etc.

În procesul de operare la bursă, regulamentul stipulează tipurile de

preţ, diferenţele minime de preţ şi limitele zilnice de variaţie a cursului.

Regulamentul bursei cuprinde şi cerinţele privind activitatea

agenţi-lor de bursă (categorii, înregistrare la bursă, obligaţii, conduită

etc.).

1.4. MEMBRII BURSEI

Membrii bursei, în funcţie de specificul bursei şi reglementările

legale din diverse ţări, sunt persoanele care se asociază sau sunt

autorizate în vederea constituirii unei burse, calitate din care decurg apoi

o serie de drepturi şi obligaţii, riguros stabilite şi respectate.

Obţinerea calităţii de membru al bursei are în vedere o serie de

condiţii, cum ar fi :

frecventarea anterioară a bursei în decursul unei perioade;

deţinerea unei firme proprii sau prestarea unei anumite

activităţi;

recomandarea din partea unor membri ai bursei şi

garantarea acestora pentru solicitant;

depunerea unei garanţii.

Membrii bursei diferă de la o bursă la alta.

Burse

22

În cadrul burselor cu Casă de Clearing, membrii bursei sunt foarte

numeroşi, dar în practică numai un număr limitat au loc la burse.

În cazul bursei de metale din Londra (L.M.E. – London Metal

Exchange), aceasta se bazează pe un număr redus de membri (maxim

30), fără a afecta negativ volumul tranzacţiilor, întrucât prin intermediul

membrilor bursei se poate încheia un număr nelimitat de afaceri.

Casa de Clearing are un rol de organism central şi garantează

toate cheltuielile contractuale şi organizează, la nevoie, livrarea

mărfurilor.

În cazul burselor fără Casă de Clearing, membrii bursei sunt

direct responsabili de executarea contractului.

În cazul burselor închise, numărul membrilor este limitat, iar

accesul la calitatea de membru a unui terţ este condiţionată de obţinerea

unui loc din partea unui titular, prin moştenire, cumpărare, închiriere

sau în alt mod, stipulat de Regulamentul bursei.

În acest sens, se poate exemplifica Bursa din New York (NYSE),

care are 1366 de membri (locuri).

La bursele deschise, numărul de locuri este nelimitat, iar membrii

bursei se împart, de regulă, în două categorii:

membri fondatori;

membri asociaţi.

Membrii bursei pot fi plini şi afiliaţi. Calitatea unui membru al

bursei nu este personală, ci este deţinută de firma pe care o reprezintă

diferite persoane împuternicite legal.

Membrii afiliaţi plătesc o taxă fixată de Comitetul bursei, iar în

cazul neachitării, aceştia îşi pierd calitatea de membri afiliaţi ai bursei.

Membrii afiliaţi nu au drept de vot şi nu pot beneficia de avantaje

băneşti. Ei au dreptul să participe la Adunarea Generală a Bursei.

Un număr de doi membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice

adunare a Comitetului bursei, când ordinea de zi cuprinde probleme

legate de condiţiile contractuale, diverse reguli şi legi, având şi drept de

vot în problemele respective.

Fiecare membru afiliat al bursei plăteşte o cotizaţie anuală,

stabilită de Comitetul bursei, care poate fi modificată.

Cotizaţiile se plătesc la începutul anului calendaristic.

Dacă după sesizarea secretariatului bursei, în termen de o lună nu

se achită cotizaţia, aceştia pierd calitatea de membri afiliaţi.

Membrii afiliaţi pot fi şi diverse companii sau firme străine. Ei

sunt propuşi de un membru plin al bursei.

Dacă Comitetul bursei aprobă cu majoritatea simplă, secretariatul

notifică în scris admiterea firmei în rândul membrilor afiliaţi străini.

Burse

23

După plata taxelor legale, noul membru afiliat străin semnează o

declaraţie de recunoaştere a regulilor şi legilor bursei, cu toate

modificările ce se vor face ulterior.

Taxa este, de regulă, mai mare faţă de cea a membrilor afiliaţi din

ţară.

De asemenea, se prevede şi o limită numerică a membrilor afiliaţi

străini, care diferă de la o bursă la alta.

Spre exemplu, la bursa zahărului din Londra, numărul maxim de

membri străini afiliaţi este limitat la 10.

Evidenţa membrilor afiliaţi se ţine de către secretarul bursei într-

un registru special, care poate fi controlat de membrii plini ai bursei.

Membrii afiliaţi pot face tranzacţii comerciale la bursă prin inter-

mediul membrilor plini ai bursei. Un membru străin, afiliat la bursă,

poate fi suspendat pe motiv de faliment. El poate să transfere calitatea de

membru afiliat, prin vânzare sau pe alte căi, cu condiţia ca noua firmă să

fie admisă ca membru, conform statutului şi să plătească taxele stabilite.

Avantajul de a avea calitatea de membru al bursei constă în

posibi-litatea de a efectua direct tranzacţii la bursa respectivă.

Drepturile membrilor bursei constau în următoarele:

dreptul de a participa la elaborarea şi modificarea

Statutului şi Regulamentului bursei;

dreptul de a fi prezent direct sau prin reprezentanţi şi de a

efectua tranzacţii bursiere pe cont propriu sau/şi pentru

terţi. Comisioanele pe care membrii bursei le percep pentru

aceste operaţiuni reprezintă venituri rezultate direct din

calitatea de membru al bursei;

dreptul de a participa la administrarea instituţiei bursei, de

a alege şi a fi ales în organele de conducere ale acesteia.

Obligaţiile membrilor bursei constau în următoarele:

să dispună de un volum minim de capital, în funcţie de

natura şi mărimea afacerilor pe care le desfăşoară şi să

prezinte garanţiile prevăzute de lege şi Regulamentul

bursei;

să contribuie la fondurile băneşti, prin modalităţile şi

volumul stabilit prin Statutul şi Regulamentul bursei;

să respecte toate obligaţiile stabilite prin lege şi

Regulamentul bursei privind negocierea, încheierea şi

executarea tranzacţiilor bursiere.

1.5. MANAGEMENTUL BURSEI

Managementul instituţiei bursei constă în organizarea, conduce-

rea şi administrarea burselor şi se realizează diferit de la o ţară la alta şi

de la o bursă la alta, în funcţie de cadrul legislativ general, de

Burse

24

regulamentele proprii şi caracteristicile pieţei în care instituţia bursei

activează.

Literatura de specialitate conturează un model general al manage-

mentului bursei, care include patru tipuri de organisme:

de decizie;

de execuţie;

de consultanţă;

de control.

1) Organele de decizie cuprind : Adunarea Generală a Bursei, în

cazul burselor constituite ca societăţi pe acţiuni sau Asociaţia

bursei, în cazul asociaţiilor bursiere fără scop lucrativ.

În principal, aceste organe de decizie au în cadrul obiectului de

activitate următoarele activităţi:

elaborarea şi modificarea Statutului şi Regulamentului

de funcţionare a bursei;

desemnarea organelor de conducere permanentă şi a

comitetelor de bursă;

numirea şi aprobarea cadrelor de conducere;

supravegherea şi controlul general al activităţii bursei.

2) Organele de execuţie urmăresc desfăşurarea normală a

activităţii curente a bursei, prin angajaţi cu funcţii de

răspundere şi prin funcţionari cu rol operativ.

Principalele departamente operative sunt organizate în funcţie

de modul de derulare a tranzacţiilor şi anume:

pentru cotaţii;

de supraveghere a pieţei;

de clearing;

informativ;

de analiză şi cercetare-dezvoltare;

de relaţii internaţionale;

de relaţii cu publicul.

Există, de asemenea, o serie de servicii funcţionale, cum ar fi :

pe probleme tehnice;

de personal;

administrativ;

secretariat etc.

3) Organele consultative, au rolul de a asista şi consilia, prin

specialişti şi experţi, organele de conducere ale instituţuei

bursei şi se numesc generic comitete. Aceste organisme au

atribuţii permanente sau speciale.

Pentru atribuţiile permanente funcţionează, în general, patru

tipuri de comitete:

Burse

25

de supraveghere;

pentru membri;

pentru etică bursieră;

pentru operaţiuni cu produse noi bursiere.

Atribuţiile speciale se referă la informatizarea şi aranjarea bursei

din punct de vedere funcţional şi ambiental.

4) Organele de control lucrează în colaborare cu comitetul de

supraveghere şi cel de etică şi răspund în faţa Adunării generale a

bursei. Personalul de control este format din specialişti, experţi

sau cenzori, aleşi fie dintre membrii bursei, fie dintre membrii

organismelor şi instituţiilor financiare centrale, ca reprezentanţi ai

statului.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Prezentaţi istoricul apariţiei burselor.

2. Unde şi când a apărut prima bursă internaţională ?

3. Exemplificaţi câteva burse apărute în Europa în perioada 1549-

1882 ?

4. Când s-a înfiinţat Bursa de acţiuni de la New York şi care a fost

evoluţia acesteia ?

5. Care este etimologia noţiunii de bursă şi ce reprezintă bursa ?

6. Ce reprezintă mărfurile fungibile ?

7. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o marfă sau o hârtie de valoa-

re pentru a fi tranzacţionată la bursă ?

8. Prezentaţi rolul şi importanţa bursei .

9. Prezentaţi scopul bursei şi obiectul tranzacţiilor la bursă ?

10. Care sunt categoriile de burse „după forma de constituire” şi

„după sfera şi importanţa tranzacţiilor” ?

11. Care sunt categoriile de burse „după obiectul tranzacţiilor” ?

12. Prezentaţi categoriile de burse clasificate „după criteriul admiterii

la tranzacţii” .

13. Prezentaţi funcţiile bursei .

14. Ce reprezintă instituţia bursei ?

15. Prezentaţi conţinutul Statutului şi al Regulamentului bursei.

16. Ce sunt membrii bursei şi ce condiţii trebuie să îndeplinească

pentru obţinerea acestei calităţi ?

17. Care sunt drepturile şi obligaţiile membrilor bursei ?

18. Care sunt organismele ce alcătuiesc managementul bursei ?

19. Prezentaţi structura şi principalele activităţi ale organelor de deci-

zie la bursă.

20. Care este structura organelor de execuţie la bursă ?

21. Care sunt atribuţiile permanente şi speciale ale organelor consul-

tative şi de control la bursă ?

Burse

26

CAPITOLUL 2 – BURSA DE MĂRFURI

CONCEPT, OBIECTUL TRANZACŢIILOR ŞI

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A BURSEI

DE MĂRFURI

Literatura de specialitate prezintă mai multe definiţii ale bursei de

mărfuri, dintre care menţionăm:

Bursa de mărfuri reprezintă o piaţă caracteristică economiei

capitaliste, unde se cumpără şi se vând mărfuri fungibile, după

o procedură specială, care se desfăşoară potrivit unui pro-

gram prestabilit, într-o anumită sală, în prezenţa vânzătorilor

şi a cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acestora;

Bursele de mărfuri sunt pieţe caracteristice ce concentrează în

acelaşi loc şi în acelaşi timp, o mare parte din cererea şi

oferta mondială de anumite produse, unde se desfăşoară

curent tranzacţiile de vânzare-cumpărare, după o procedură

specială, motivate atât de nevoi reale, cât şi de intenţii specu-

lative;

Bursa de mărfuri este o piaţă caracteristică ţărilor cu

economie de piaţă, unde se tranzacţionează mărfuri fungibile

înrudite calitativ, substituibile şi perfect conservabile, după o

procedură specială care se desfăşoară, potrivit unui program

prestabilit, într-un loc cunoscut, în prezenţa vânzătorilor şi a

cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acestora, sub suprave-

gherea unei autorităţi;

Bursa de mărfuri este piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii

organizate cu drepturi şi titluri de mărfuri fungibile.

Termenul „fungibil” este specific ştiinţelor juridice, fiind atribuit

acelui lucru sau bun care poate fi înlocuit cu altul de acelaşi fel, de

aceeaşi calitate şi aceeaşi cantitate, în cazul când formează obiectul unei

obligaţii.

Ce se comercializează prin bursele de mărfuri ?

Prin bursele de mărfuri sunt comercializate produse care trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii indispensabile:

a) să se preteze la o standardizare precisă sub aspectul calităţii şi

omogenităţii pentru a exista garanţia că ceea ce s-a negociat în

contract şi ceea ce se va livra şi recepţiona sunt două lucruri identice;

Fac obiectul tranzacţiilor la bursele de mărfuri următoarele

bunuri :

Burse

27

– bunuri de origine vegetală : grâu, porumb, soia boabe, făină,

ulei, ovăz, orez (alb, brun), seminţe de sorg, cartofi (albi, roşii), cacao,

cafea, citrice, suc de portocale congelat, zahăr brut şi rafinat, seminţe de

floarea soarelui, bumbac, ulei de palmier, cauciuc, lemn, placaj,

cherestea, etc.;

– bunuri de origine animală: animale vii (porci, vite, alte cornute),

carcase congelate de porc, carne (de porc, de vită, de pui, de curcă), unt,

ouă, lână, piei brute, ş.a.;

– bunuri de origine minerală: aur, argint, cupru, zinc, aluminiu,

plumb, cositor, nichel, paladiu, platină, combustibili casnici şi industriali

(benzină, motorină, propan), ş.a.

b) produsele trebuie să se depoziteze cel puţin pe perioada în care

au loc tranzacţiile;

c) mărfurile trebuie să fie comercializate în condiţiile unei

concurenţe libere (fără a se putea influenţa preţul de către una din

părţile participante);

d) nu este obligatoriu ca marfa să existe fizic în momentul

efectuării tranzacţiilor, ci numai documentele care să ateste existenţa

acesteia.

Vânzătorul nu-şi etalează marfa, ci prezintă numai un document

prin care face dovada că este posesorul ei.

Cumpărătorul nu pretinde să vadă marfa, întrucât fiind vorba de o

marfă fungibilă, cunoaşte cu exactitate din documentaţie, toate calităţile

acesteia;

e) să fie o marfă atractivă, adică să creeze o piaţă ce atrage

atenţia speculatorilor, vânzătorilor şi cumpărătorilor, prin oscilaţii mari

şi frecvente ale preţurilor, rezultate din variaţia mare a cererii şi a

ofertei, bază pentru câştiguri din tranzacţii cu astfel de mărfuri.

Asemenea oscilaţii mari de preţ au determinat şi apariţia riscurilor,

întrucât aceste variaţii de preţ apăreau de cele mai multe ori imprevizibil.

Structura organizatorică a burselor de mărfuri este asemănă-

toare în aproape toate ţările unde sunt organizate asemenea burse, ele

păstrând cadrul şi formele funcţionale ale burselor clasice, existând mici

deosebiri în privinţa unor reglementări interne cuprinse în Statutul sau

Regulamentul bursei.

Influenţa diferiţilor factori au determinat reglementarea şi

conturarea tot mai precisă a uzanţelor privind comerţul cu mărfuri

la bursă şi în acelaşi timp, au putut fi făcute diferenţierile

corespunzătoare între tipurile de contracte practicate:

– contractul „spot” (la vedere);

– contractul „forward” (la termen);

– contractul „futures” (promisiuni pentru viitor).

Burse

28

Contractul „spot” presupune cumpărarea sau vânzarea de

mărfuri fizice, disponibile pentru livrarea imediată sau la o dată foarte

apropiată, contra plată în numerar (cash).

Asemenea tranzacţii se pot încheia la bursă sau în afara ei.

În cazul contractelor „spot”, momentul încheierii tranzacţiei este

legat direct, în timp, de cel al livrării şi plăţii, marfa se găseşte în depozit

şi preţul nu se modifică.

Contractele „spot” nu sunt, în general, standardizate (fără a

exclude, însă, această posibilitate).

Contractul „forward” se realizează prin vânzări şi cumpărări de

mărfuri cu livrare ulterioară, conform opţiunilor părţilor contractante,

prin negocierea preţului, fără a avea la bază un contract standardizat sau

obligaţia de a face cunoscute preţurile negociate, iar riscurile cu care se

confruntă o parte contractantă depind în întregime de cealaltă parte.

În această situaţie, contractele forward sunt contracte spot, în care

momentul livrării este rupt în timp, de momentul încheierii contractului,

existând o diversitate de modalităţi de plată (de la ordin de plată, deci

plata în avans – la cash sau acreditiv).

Contractul „futures” reprezintă o înţelegere între două părţi, de a

vinde, respectiv de a cumpăra o anumită marfă, un titlu financiar sau un

instrument monetar, la un preţ stabilit, cu executarea contractului la o

dată viitoare. Tranzacţiile au loc numai pe ringul bursei, preţul fiind unul

singur pentru un anumit moment, fiind făcut public.

Tranzacţiile „futures” se încheie centralizat, pe bază de contracte

standardizate, iar în vederea protejării contra efectelor nerealizării unor

prevederi contractuale, ambele părţi depun garanţii.

Există un sistem, care a evoluat în timp şi care prin intermediul

Casei de Clearing colectează zilnic garanţiile, ea având responsabilitatea

efectuării plăţilor, constituindu-se „în cealaltă parte”, astfel că

determină vânzătorul şi respectiv cumpărătorul, să-şi respecte obligaţiile

asumate prin contractele „futures”.

Dacă contractele „spot” şi „forward” se pot tranzacţiona sau nu

prin mijlocirea unei instituţii bursiere, în cazul contractelor „futures” nu

există decât posibilitatea tranzacţionării prin bursă, în baza unui

mecanism specific, condiţionat de legi şi regulamente.

Contractul „futures” este întotdeauna standardizat, iar valoarea

acestuia este variabilă, în sensul că preţul este marcat periodic (de obicei

zilnic) la bursă.

Bursele de mărfuri fiind pieţe caracteristice, unde se concentrează

cererea şi oferta pentru anumite categorii de mărfuri, se diferenţiază

din punct de vedere al structurii organizatorice, în funcţie de tipul de

piaţă în care funcţionează, respectiv, Statutul şi Regulamentul vor

cuprinde în mod diferenţiat regulile şi uzanţele ce caracterizează

respectivele tranzacţii.

Burse

29

Întregul sistem organizatoric este astfel conceput încât să creeze

instituţiei bursei o bază juridică solidă.

Bursele sunt constituite, în general, sub forma societăţilor pe

acţiuni, prezentând dări de seamă publice, iar capitalul social, stabilit

prin statut, este împărţit într-un anumit număr de acţiuni, denumite

certificate.

Fiecare membru al bursei trebuie să posede cel puţin un astfel de

certificat. Bursa nu încheie afaceri de vânzare-cumpărare în numele său.

Încheierea afacerilor este o funcţie a membrilor bursei, care joacă

rolul de intermediari profesionişti la realizarea operativă de vânzare-

cumpărare a mărfurilor de bursă.

Capitalul social al bursei este format din contribuţiile membrilor,

materializate în certificate şi din alte contribuţii stabilite prin

Regulamentul şi Statutul bursei.

Membrii bursei sunt persoane fizice sau juridice, de regulă

specializate în comerţul cu produsele ce fac obiectul de activitate al

bursei.

Pot fi membri ai bursei, mari companii comerciale, unităţi

economice productive din oraşul, zona sau ţara respectivă, care sub

diferite forme efectuează tranzacţii la bursă, mari bănci şi instituţii

financiare, care sunt interesate în operaţii bursiere.

Membrii burselor diferă de la o bursă la alta, însă obligaţiile şi

drepturile lor sunt în general asemănătoare.

Dintre principalele obligaţii ale membrilor bursei de mărfuri

evidenţiem câteva:

a. depunerea unei sume de bani cu titlu de cauţiune, pentru

garantarea obligaţiilor rezultate din tranzacţiile pe care le efectuează la

bursă;

b. achitarea cotizaţiei anuale şi a celei speciale pe care o plăteşte

odată cu obţinerea calităţii de membru al bursei;

c. respectarea prevederilor din Statutul şi Regulamentul bursei.

Între drepturile de membru al unei burse de mărfuri se înscriu,

în principal, două atribute:

a. dreptul de a frecventa bursa şi a face tranzacţii bursiere,

fiecare membru având în ringul bursei un reprezentant numit broker;

b. dreptul de a alege şi a fi ales în Comitetul bursei, în Comisia de

Arbitraj sau în alte structuri organizatorice ale bursei, în funcţie de

prevederile statutare şi regulamentele acestora.

Membrii bursei efectuează tranzacţii de vânzare şi/sau de

cumpărare de mărfuri pentru a-şi realiza nevoile de profit sau de

aprovizionare proprii, dar în acelaşi timp, pot acţiona şi la ordinul altor

firme partenere, ca intermediari profesionişti, specializaţi în derularea

operaţiunilor bursiere.

Burse

30

Efectiv, operaţiunile bursiere se realizează prin intermediul

agenţilor de bursă, care au denumiri specifice: Borsenmakler, în

Germania, courtiers în Franţa, dar mai ales, brokeri şi dealeri.

Brokerii nu au independenţă decizională, ei nu figurează ca parte

în contractul încheiat ca urmare a tranzacţiei bursiere, ei neavând nici

posesia şi nici controlul privind mărfurile asupra cărora s-a negociat.

Brokerii acţionează la bursă în funcţie de ordinele primite de la

membrii bursei sau de la persoane din afara bursei (clienţi ai firmelor de

brokeraj) şi rolul lor se încheie odată cu perfectarea tranzacţiei, părţile

contractante fiind numai cumpărătorul şi vânzătorul.

Câştigul brokerului constă din comisionul pe care îl încasează în

urma tranzacţiei efectuate şi se numeşte „brokerage”.

Pentru activitatea de brokeraj se încasează comisionul integral

pentru nemembrii bursei, 50 % pentru membri plini ai bursei, iar

membrii Casei de Clearing sunt scutiţi de plata comisionului.

În general, nivelul comisioanelor este mai mic, reprezentând

aproximativ 5 – 7 % din profitul potenţial, dar şi acesta poate fi redus

până la jumătate din nivelurile stabilite iniţial, în urma negocierii cu

brokerii.

Toate aspectele legate de comision (nivel, mod de percepere), sunt

definite cu claritate în contractul tip al fiecărei burse.

În Anglia, unde băncile nu au acces la burse, brokerul este un

mandatar care primeşte ordine de la persoane din afara bursei, deci şi de

la bănci.

Brokerul execută ordinele primite telefonic şi comunică tot

telefonic îndeplinirea lor.

Dealerul, care mai poartă şi numele de jobber (uneori cu înţeles

de speculant la bursă), încheie operaţiuni pe cont propriu, câştigul

realizându-l din diferenţele de curs, el fiind de regulă, prin intermediul

brokerului, în legătură cu Comitetul bursei.

2.2. CONDUCEREA BURSEI DE MĂRFURI

Organele de conducere ale bursei de mărfuri sunt stabilite în

Statutul şi Regulamentul bursei.

Conducerea bursei de mărfuri este asigurată de Comitetul bursei,

care se alege anual din cadrul membrilor bursei.

Comitetul bursei alege un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi,

în concordanţă cu amploarea activităţilor desfăşurate la bursă.

Comitetul bursei are în atribuţii următoarele activităţi legate de

organizarea şi funcţionarea administrativă a burselor:

– respectarea uzanţelor stabilite prin Statutul şi Regulamentul

bursei;

Burse

31

– fixarea programului de funcţionare a bursei;

– numirea salariaţilor bursei;

– convocarea şi conducerea adunărilor generale ale membrilor

bursei;

– numirea Comisiei de Arbitraj;

– reprezentarea bursei faţă de terţi;

– administrarea fondurilor bursei;

– constatarea şi publicarea cursurilor oficiale, procurarea

materialelor informative şi comunicarea de informaţii

instituţiilor oficiale.

Conducerea zilnică a bursei de mărfuri se face de către

Administraţia bursei, care desemnează un director şi o serie de

comitete consultative, dintre care mai importante sunt următoarele :

Comitetul tehnic, care are sarcina să se ocupe permanent de

buna funcţionare a bursei;

Comitetul pentru stabilirea cotaţiilor (preţurilor) la bursă;

Funcţionari de specialitate care nu au calitatea de membri

ai bursei.

În structura organizatorică a bursei de mărfuri, nucleul majorităţii

burselor îl reprezintă Casa de Clearing („Clearing House” sau

„Clearing Association”), alcătuită dintr-o parte din membrii bursei (cei

cu cel mai mare renume şi poziţii importante în cadrul instituţiei bursei),

din bănci, societăţi de asigurare, societăţi de transport şi alte firme cu

prestigiu în domeniul respectiv, condiţia de bază fiind ca acestea să aibă

o bonitate financiară certă.

Casa de Clearing sau cum mai este numită Casa de compensaţii,

poate fi un departament în cadrul bursei sau o instituţie asociată bursei.

Asociaţia bursei (bursa) şi Casa de Clearing au obligaţia să

protejeze interesele membrilor bursei, în timp ce, guvernele au obligaţia

de a proteja interesele marelui public.

Plecând de la acest aspect, guvernele îşi rezervă dreptul de a

interveni în afacerile bursei şi de a verifica dacă sunt respectate

interesele părţilor.

Casa de Clearing are un rol esenţial în derularea operaţiunilor

bursiere, întrucât ea se constituie, atât pentru vânzător, cât şi pentru

cumpărător, în „cealaltă parte”, garantând îndeplinirea necondiţionată a

tranzacţiilor încheiate la bursă.

În acest caz, cumpărător sau vânzător nu mai este brokerul care a

confirmat contractarea pe ring, ci Casa de Clearing.

Mecanismul de funcţionare şi de percepere a garanţiilor de către

Casa de Clearing este următorul :

fiecare membru al bursei are obligaţia să depună o rezervă

de bani în contul Casei de Clearing, la încheierea

Burse

32

contractului pentru fonduri de garanţie numite „deposits”

şi zilnic pentru soldul operaţiunilor încheiate, respectiv

pentru diferenţa dintre valoarea contractelor de cumpărare

şi a celor de vânzare încheiate, diferenţe denumite

„margins” sau „margins deposits”;

în cursul zilei, toate tranzacţiile făcute de membrii bursei

sunt confirmate la sfârşitul şedinţelor şi sunt trimise

membrilor Casei de Clearing care le mai verifică încă

odată;

la sfârşitul zilei, Casa de Clearing se substituie, în toate

tranzacţiile în „cealaltă parte”, respectiv toţi cei care au

vândut pe ring au drept cumpărător Casa de Clearing şi

toţi care au cumpărat pe ring au drept vânzător aceeaşi

Casă de Clearing; în consecinţă, Casa de Clearing devine

partener şi garant pentru toate operaţiunile efectuate la

bursă;

pentru orice tranzacţie efectuată în cadrul bursei se percepe

un comision a cărui mărime este stabilită prin Regula-

mentul de funcţionare a bursei. În practică, având în vedere

mărimea sumelor de bani care intră în jocul bursei, nivelul

comisioanelor este relativ mic. De exemplu, la Bursa

zahărului din Londra, comisionul este fix, de 10 £ pe

contract (un contract este o tranzacţie de 50 de tone de

zahăr);

veniturile Casei de Clearing se completează şi din taxele

percepute pentru serviciile prestate, la care se adaugă şi

fondurile de garanţie depuse la înfiinţarea bursei.

Casa de Clearing mai îndeplineşte şi funcţia de distribuire a ceea

ce se numeşte „notices of delivery”, prin care vânzătorii îşi fac

cunoscută dorinţa de a livra marfa către acei cumpărători care notifică

aceleiaşi Case de Clearing şi care îşi exprimă intenţia de a prelua

cantitatea de marfă cumpărată.

Spre exemplu, dacă valoarea unui lot de marfă cumpărat este de

280 mii £, iar preţul curent al acestei mărfi este de 270 mii £, Casa de

Clearing va solicita „margin” (diferenţa) de 10 mii £.

Dacă o marfă a fost vândută la un preţ de 300 £, iar preţul ei

curent este de 350 £, atunci diferenţa („margin”) cerută de Casa de

Clearing va fi de 50 £. Dacă situaţia depozitelor în garanţie („deposits”),

denumite şi „original margins”, se prezintă la un moment dat ca în

tabelul 1, atunci diferenţa de depozite în garanţie ce va fi solicitată de

către Casa de Clearing va fi de 40 £, care rezultă astfel: (60 – 20) sau

(255 – 215).

Burse

33

Tabelul 1

Situaţia depozitelor în garanţie (original margins)

Luna

calendaristică Vânzări Cumpărări

Neacoperite

Vânzări

Cumpă-

rări

Martie 60 115 - 55

Iunie 40 20 20 -

Septembrie 80 80 - -

Decembrie 35 40 - 5

Total 215 255 20 60

În caz de faliment al unui membru al bursei, membrii Casei de

Clearing se constituie în consorţiu, unindu-şi forţele pentru a acoperi şi

minimiza pierderea.

În situaţia în care unul dintre membrii Casei de Clearing nu poate

să onoreze obligaţiile realizate din tranzacţiile încheiate, se iau succesiv

mai multe măsuri în următoarea ordine:

1. mai întâi se lichidează toate contractele deţinute de membrul

bursei în cauză;

2. dacă banii rezultaţi din lichidarea contractelor nu sunt

suficienţi, se recurge la rezerva membrului bursei

falimentar;

3. dacă nici această sumă nu este suficientă, se apelează la

contribuţia membrulu ibursei la fondul de garanţie;

4. dacă nici în acest mod deficitul nu a fost acoperit, se

foloseşte restul fondului de garanţie.

Funcţionarea Casei de Clearing se bazează pe puterea financiară a

firmelor componente şi pe garanţiile depuse de fiecare membru al bursei.

Firmele de brokeri, membre ale bursei, sunt obligate să depună

fonduri de rezervă în contul operaţiunilor efectuate (de exemplu, trebuie

să depună în bani lichizi la Casa de Clearing, 25 % din soldul

operaţiunilor zilnice).

Firmele de brokeri, pretind la rândul lor din partea clienţilor,

alături de comisioane, depuneri iniţiale de fonduri de rezervă.

Pentru facilitarea decontărilor dintre brokeri şi clienţii lor, se

încheie aranjamente scrise, în care se stabileşte când şi cum se va plăti

comisionul, fondul de rezervă şi modalitatea de decontare finală.

În general, aşa cum s-a arătat, Comitetul bursei şi Casa de

Clearing apără interesele membrilor bursei, în timp ce, obligaţia

protejării intereselor marelui public revine guvernului, prin instituţii

specializate în verificarea corectitudinii afacerilor.

Burse

34

Plecând de la această raţiune, guvernele îşi rezervă dreptul de a

interveni în operaţiunile bursei şi de a verifica dacă sunt respectate

interesele părţilor.

Dintre Agenţiile guvernamentale cu drept de control la burse

menţionăm următoarele : „Commodity Futures Trading Commission”, în

SUA şi „Bank of England”, în Marea Britanie.

Literatura de specialitate arată că, în ultimii ani, International

Commodity Clearing House, în vederea îndeplinirii ireproşabile a rolului

său în conducerea şi derularea operaţiunilor la burse, a înfiinţat un sistem

de clearing direct, respectiv „On Line Clearing System”, al cărui

acronim este INTERCOM (International Enquiry Response System

for Commodity Markets). Acest sistem are şi un motto „Când şi Unde” (When and

Where) este nevoie de informaţii.

Cele mai importante elemente structurale ale funcţionării

operative a unei burse de mărfuri sunt următoarele:

– preşedintele de pe ringul bursei, care în cele 2 - 3 sesiuni

zilnice (timp destinat strigărilor), prezintă comentarii şi evaluări oficiale

ale pieţei, ale tranzacţiilor încheiate şi ale oscilaţiei preţurilor (cotaţiei);

– operatorii, care transpun pe ecranele sistemelor video ofertele şi

contraofertele, preţurile şi cantităţile contractate;

– brokerii, care primesc, execută şi raportează executarea

ordinelor.

Întreaga problematică privind structura organizatorică şi

funcţională a bursei este reglementată în termeni precişi prin Statutul

bursei şi este detaliată apoi, până la cele mai mici amănunte, în

Regulamentul de funcţionare al bursei.

Statutul bursei de mărfuri, la care aderă în mod obligatoriu şi

necondiţionat toţi membrii bursei, are în vedere pe lângă rolul de a crea

credibilitate şi scopul de a institui o bază juridică solidă acestei instituţii

de bază a economiei concurenţiale.

În practica comercială s-a observat că o serie de uzanţe stipulate în

Statutul bursei, deşi valabile exclusiv pentru bursă, sunt preluate şi

pentru reglementarea de ordin general a unor legături comerciale.

În general, statutul unei burse de mărfuri cuprinde următoarele

prevederi :

1. Obiectul de comercializare sau obiectul tranzacţiei, care poate

fi o singură marfă (zahăr, cafea, cacao, cereale, uleiuri comestibile,

seminţe) sau mai multe produse, cum ar fi, spre exemplu, cazul Bursei de

metale din Londra.

2. Unitatea de măsură, care în operaţiile bursiere se constituie în

unităţi fizice, stabilite pe produse, numite contracte sau loturi şi diferă

de la o bursă la alta.

Burse

35

Spre exemplu, un lot de cacao boabe, la bursa din Londra este de

10 tone, în timp ce, la bursa zahărului din Paris, un lot este de 50 de tone

zahăr, iar la cafea este de 5 tone.

Unitatea de măsură pentru cantităţile tranzacţionate în baza

contractului de bursă are scopul de a uniformiza şi facilita negocierea,

care ia în considerare numai unitatea de măsură sau un multiplu al

acesteia.

Unitatea de măsură pentru care se face cotaţia este definită prin

Statutul bursei şi diferă între bursele din Europa şi cele din S.U.A.

La bursele din Europa, cotaţiile sunt date în unităţi monetare (lire

sterline, Euro) pe tonă, în timp ce, la bursele din S.U.A, cotaţiile se

stabilesc la cafea, cacao şi zahăr, în cenţi pe livră, iar la cereale, în cenţi

pe bushel.

Greutatea unui bushel este diferită, în funcţie de specia de

cereale :

– la grâu : 1 bushel este egal cu 27,22 kg;

– la porumb : 1 bushel este egal cu 25,40 kg;

– la ovăz : 1 bushel reprezintă 14,52 kg.

3. Calitatea mărfurilor, care este un element statutar clar, precizat

alături de metodele de verificare ale acesteia, în baza standardelor

stabilite de societăţile profesionale de specialitate.Neconcordanţa privind

calitatea mărfii livrate se soluţionează de Casa de Clearing prin experţi

autorizaţi care stabilesc în ce măsură marfa întruneşte sau nu condiţiile

calitative cerute. Se permit uneori anumite abateri de la calitatea

standard, dar în acelaşi timp, se stabilesc şi rabaturi de preţ.

4. Moneda în care se stabileşte preţul şi se încheie tranzacţiile,

este de regulă moneda ţării de pe teritoriul căreia se găseşte bursa.

5. Contractul de vânzare-cumpărare, care este un contract tip,

conţinând clauze standard privind marfa, calitatea, metodele de

verificare, condiţiile de livrare, de transport şi de asigurare.

Folosirea contractului tip simplifică la maximum activitatea

bursieră, astfel că, un participant la bursă nu trebuie să indice brokerului

decât cantitatea pe care vrea să o vândă sau să o cumpere, termenul şi

limita de preţ.

6. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la bursă, inclusiv

modalitatea de admitere a acestora la bursă.

7. Drepturile şi obligaţiile membrilor bursei.

8. Constituirea Comitetului bursei, sfera de acţiune, modalităţile

de exercitare a prerogativelor acestuia, principiile de lucru.

9. Reguli economice, administrative şi de conduită etică a

membrilor bursei şi a participanţilor la tranzacţiile bursiere, inclusiv

modalitatea de cotare şi procedura de lichidare a operaţiilor.

Burse

36

Orice vânzare la bursă se poate lichida fie prin cumpărarea unei

cantităţi egale pe aceeaşi poziţie, fie prin livrarea efectivă a mărfii la

expirarea poziţiei.

Principalele calităţi de care trebuie să dea dovadă brokerii sunt reacţia rapidă şi capacitatea de a lucra bine în condiţii de stress;

aceasta deoarece, cel mai adesea, intervale de câteva secunde „pot să

însemne posibilităţi de profit ori riscuri de pierdere de ordinul a mii de

dolari”.

Accesul la bursă este permis numai cu un ecuson special şi în

urma prezentării de către broker a legitimaţiei.

Totodată, în incintă fiecare categorie de personal trebuie să poarte

o haină de o anumită culoare :

membrii bursei – roşii;

angajaţii firmelor membre (cu funcţii auxiliare în procesul

supravegherii) – galbene;

funcţionarii bursei – albastru deschis;

supraveghetorii – albastru închis.

În norme se precizează că îmbrăcămintea trebuie să fie „curată,

călcată, prezentabilă şi în ton cu atmosfera de afaceri din sala de

negocieri”.

De asemenea, reguli foarte stricte privesc conduita în incintă a

personalului, orice abatere fiind sancţionată cu amenzi.

Spre exemplu, se interzice orice comportament, exprimare sau

acţiune care pot aduce :

– atingere intereselor sau bunului nume al bursei;

– comportamentul vulgar ori gesturi şi expresii ce pot

intimida, jigni sau pune în pericol terţii;

– consumul de alimente sau băuturi;

– şederea pe trepte sau pe podea;

– aruncarea tichetelor de ordine sau a oricărui alt material;

– mişcarea cu viteză prea mare în incintă;

– purtarea de blue-jeans, pantaloni scurţi, ş.a.;

– fluieratul, jocul de cărţi, fumatul, etc.

Severitatea regulilor, care merg uneori până la detalii amuzante

(„bărbaţii trebuie să poarte ciorapi care acoperă glezna”, „rochiile şi

fustele nu trebuie să fie mai scurte de doi inci deasupra genunchiului”),

este motivată de tradiţia bursieră – de club profesional sau elevat –

precum şi de preocuparea fiecărei burse de a promova în rândul

publicului o imagine de seriozitate şi austeritate, totul în sprijinul

credibilităţii acestei pieţe.

Sediul burselor de mărfuri şi, în general, al burselor, se află în

clădiri special construite în acest scop. Parterul clădirii cuprinde o sală

suficient de mare, unde se desfăşoară activitatea propriu-zisă a bursei.

Burse

37

Negocierile au loc în perimetrul acestei săli, care poate fi împărţită

în mai multe spaţii de negociere, fiecare spaţiu fiind destinat unui produs

şi care se numeşte ring, întrucât are de obicei forma circulară.

În ring se află brokerii, care negociază cu voce tare sau prin semne

ale mâinii şi transmit ofertele sau îşi fac cunoscute confirmările.

În general, diametrul ringului este de cca 10 metri şi cuprinde cca

40 de brokeri, care în zilele cu activitate normală derulează cu mare

rapiditate sute şi mii de contracte.

La cea mai mare bursă de mărfuri din lume, bursa din Chicago,

parterul reprezintă o sală imensă cu şapte ringuri, care funcţionează

concomitent, timp de cinci zile pe săptămână, între orele 9,30 - 13,15.

Sediul bursei Chicago Board of Trade se găseşte în cartierul

financiar al oraşului, într-o clădire cu coloane, cu înfăţişare istorică, pe

strada La Salle (în amintirea exploratorului francez care a cucerit

fluviul Mississippi – Louisiana).

Sediul administrativ al bursei este situat într-o clădire modernă cu

45 de etaje, care a fost construită alături de vechiul local.

Sala în care au loc şedinţele de bursă este de dimensiunile unui

stadion, fiind dotată ultramodern cu panouri electronice, staţii de teleco-

municaţii şi aparatură birotică.

Mai mult de 600 de agenţi de bursă, îmbrăcaţi în jachete bej, sunt

grupaţi în ringuri pe principalele produse tranzacţionale : grâu,

porumb, soia, secară, orez, ovăz etc.

În interiorul fiecărui ring, agenţii de bursă ocupă locuri pe trepte,

în conformitate cu luna pentru care negociază tranzacţia.

Activitatea se desfăşoară într-un vacarm greu de descris, iar limba-

jul bursei este completat de gesturi simbolice ale mâinilor.

Spre exemplu, o mână ridicată cu palma în afară, semnifică faptul

că, agentul vinde.

Când agentul de schimb doreşte să cumpere, acesta ridică mâna cu

palma îndreptată spre corp.

Pumnul stâng echivalează cu un cent, iar combinaţiile degetelor

ţinute pe orizontală semnifică diferite valori băneşti etc.

Sălile anexe ale celei de tranzacţii cuprind dotări moderne pentru

diverse servicii de informare :

rapoarte despre situaţia recoltelor;

rapoarte despre evoluţia conjuncturii economice;

rapoarte despre diferite evenimente politico-sociale;

informaţii privind evoluţia vremii, apelându-se la harta

meteorologică a S.U.A. şi a celei mondiale.

Tranzacţiile de la bursa din Chicago interesează pe toţi cei ce se

ocupă cu producţia şi comercializarea produselor agroalimentare din

întreaga lume.

Burse

38

În general, în Statele Unite, clienţii se adresează unor organizaţii

specializate în plasarea acestora către agenţiile bursiere.

Aceste organizaţii au menirea de a urmări în mod permanent

activitatea agenţiilor şi ordinele clienţilor sub aspectul legalităţii

bursiere.

În acest scop, organizaţiile conlucrează cu organele justiţiei pentru

identificarea ilegalităţilor şi cu organele legislative ale statului pentru

reglementarea şi supravegherea activităţilor bursiere.

Pentru realizarea acestui deziderat, toţi membrii bursei ce

activează pe piaţă trebuie să fie înscrişi la aceste organizaţii de

monitorizare a activităţilor bursiere.

Practica americană oferă mai multe moduri în care un client poate

deschide un „cont” împreună cu brokerul ales, de la „contul individual”

până la „contul discreţionar”.

Contul individual poate fi mânuit numai de o anumită persoană,

iar contul discreţionar, cunoscut şi drept cont controlat sau condus,

oferă posibilitatea clientului de a desemna o anumită persoană pentru a

realiza operaţiunile ordonate de acesta.

Un cont comun duce la gestionarea afacerilor de către toţi cei ce

deţin cotă parte din acest cont.

Oricare din aceste conturi poate fi utilizat pentru întreaga gamă de

operaţiuni bursiere (hedging, speculaţie), fiecare bursă sau agenţie având

propriile regulamente şi mecanisme pentru aceste conturi.

Organizaţia de monitorizare din Statele Unite poartă denumi-

rea de Commodity Futures Trading Commission (CFTC), fiind recu-

noscută în întreaga lume, reprezentând totodată autoritatea supremă ce

acordă posibilitatea altor burse din afara S.U.A. să-şi conecteze sistemele

electronice de tranzacţionare la sistemul electronic folosit de bursele din

Statele Unite ale Americii şi astfel, să poată participa la negocierile şi

tranzacţiile din cadrul bursele americane în timp real.

Structura bursei de mărfuri asigură ca întreaga activitate bursieră,

inclusiv comentariile oficiale cu privire la tranzacţii, volum, participanţi

şi mişcarea preţurilor, să poată fi urmărite tot timpul de membrii bursei,

de brokeri, dealeri, de clienţi şi de către marele public, prin sisteme

performante de telecomunicaţii aparţinând unor agenţii de presă specia-

lizate, la dispoziţia publicului fiind puse şi sursele proprii de informaţii

ale burselor.

BURSA ROMÂNĂ DE MĂRFURI

Bursa Română de Mărfuri Bucureşti este organizată în temeiul

Legii nr. 31/1990 şi funcţionează ca o societate pe acţiuni nominative,

cu valoarea unei acţiuni de 250.000 lei.

Cei care deţin 20 de acţiuni au dreptul la un loc de broker.

Burse

39

Acţionarii, care sunt membrii bursei, indiferent de numărul de

acţiuni pe care le posedă, pot deţine maxim 5 locuri de broker şi

corespunzător, maxim 100 voturi valabile în Adunarea Generală.

Pentru asigurarea concurenţei, nici un acţionar nu poate deţine mai

mult de 2,7 % din capitalul social al bursei, care la înfiinţare a fost de

948.750.000 lei, depuşi de 89 de acţionari, persoane juridice şi anume :

bănci comerciale;

mari producători de stat din industrie şi agricultură, aflaţi în

curs de privatizare;

de societăţi comerciale private.

Ponderea capitalului social al Bursei de Mărfuri Bucureşti a fost

dominat de societăţile cu capital de stat:

17 % societăţile bancare;

55 % societăţile cu capital de stat;

28 % societăţile cu capital particular.

Membrii Bursei Române de Mărfuri Bucureşti pot fi :

– membri fondatori;

– membri asociaţi cu drept de fondatori;

– membri acţionari, care deţin cel puţin 50 acţiuni;

– membri persoane fizice, care deţin cel puţin 10 acţiuni (ei nu

beneficiază de borker);

– membri onorifici;

– membri cu drepturi speciale.

Ca în orice societate comercială, acţiunile sunt purtătoare de

dividende. Principalul avantaj al acţionarilor Bursei Române de

Mărfuri este acela că, posedând mai mult de 20 de acţiuni, ceea ce

conferă calitatea de membru plin, pot să desfăşoare acţiuni de brokeraj.

În ring se acţionează numai prin broker, singurul abilitat de client

să-l reprezinte, într-o marjă de preţuri confidenţială.

Dat fiind volumul operaţiunilor bursiere, a complexităţii acţiunilor

impuse de reprezentarea unui număr mare de clienţi, brokerii ca persoane

reprezintă doar angajaţi, pentru lucrul în ring, ai Asociaţiilor de

Interme-diere Bursieră (A.I.B.).

Un client care doreşte să tranzacţioneze la Bursă, nu trebuie să i se

adreseze acesteia, ci să-şi aleagă un Agent de Intermediere Bursieră,

care, contra unui comision, aşa cum se practică în întreaga lume, îl va

reprezenta în ring.

Pentru a putea funcţiona la parametrii optimi, competitivi în plan

internaţional, Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi-a dezvoltat o

logistică performantă.

Nucleul, constituit din ringul propriu-zis, cu locurile pentru bro-

keri, cu podium pentru şefii de licitaţie, cu un sistem electronic modern :

Burse

40

tabela de afişaj;

monitoare color care preiau tabela spre a o face vizibilă

din orice colţ al sălii;

cabine telefonice pentru fiecare agent de intermediere

bursieră, prin care să poată stabili o legătură operativă

între broker şi sediul său;

camere de luat de vederi ce înregistrează şedinţa, spre a

putea fi judecate eventualele situaţii litigioase.

Cel mai spectaculos este însă faptul că, toate segmentele de activi-

tate, atât cele care ţin de specificul pur bursier, cât şi cele proprii oricărei

instituţii sunt cuprinse într-un vast sistem informatic, bazat pe două

reţele de calculatoare. Se asigură astfel rapiditatea şi corectitudinea

operaţiunilor, strict algoritmice, dar se dezvoltă, în acelaşi timp, o bogată

şi foarte importantă bază de date.

Mai importantă decât logistica este infrastructura aferentă

Bursei Române de Mărfuri.

Ea constă într-un flux operaţional şi decizional care transpune în

practică regulamentul de Organizare şi Funcţionare, în asigurarea de

personal înalt calificat, dintre care o parte aparţine Bursei în sine, iar altă

parte – brokerii – Agenţiilor de Intermediere Bursieră.

O economie de piaţă nu poate funcţiona fără un sistem bancar.

Bursa poate genera şi orientări spre sfera productivă, funcţionând

astfel şi activ, ca un regulator.

Într-o economie aflată în tranziţie, Bursa Română de Mărfuri

poate contribui decisiv la dezvoltarea activităţilor, nu numai prin funcţia

sa majoră de formare a preţurilor corecte, dar şi prin efecte subsecvente:

deblocarea financiară;

lichidarea soldurilor;

identificarea şi punerea în contact a partenerilor comerciali;

refacerea unor bucle economice întrerupte.

Până la constituirea Casei de Clearing (Compensaţii), indispen-

sabilă contractelor la termen, Bursa Română de Mărfuri asigură con-

tracte tip SPOT, cu marfă „la vedere”. Acest lucru presupune că marfa

există şi poate fi livrată teoretic imediat după contractare, practic în

maximum 5 zile de la semnare.

Bursa Română la Mărfuri implementează trei tipuri de piaţă,

primele două cu ringuri specifice şi distincte.

În funcţie de numărul de oferte şi de volumul tranzacţiilor, Bursa

Română de Mărfuri îşi anunţă tipurile de piaţă şi ringurile care vor fi

găzduite în fiecare zi.

În piaţa întâi, se negociază, după specific bursier, un număr

redus de mărfuri fungibile, dar de cea mai mare circulaţie, vitale

activităţii economice.

Burse

41

Pentru ca marfa să fie fungibilă şi deci să nu-i fie specific

furnizorul, ea trebuie să fie, în primul rând, omogenă şi standardizabilă.

Fiecare dintre aceste mărfuri admite standardizare şi pe subclase,

după cotele înregistrate de anumite caracteristici.

Corespunzător, tranzacţiile se execută separat.

În acelaşi timp, pentru fiecare marfă există o scală de declasări,

pentru calităţi substituibile, cunoscută şi de vânzător şi de cumpărător.

Dacă la livrare, marfa nu se încadrează în condiţiile de calitate

standard, preţul nu se schimbă.

Brokerii negociază la bursă un anumit număr de contracte şi nu

cantităţi din mărfurile respective.

Contractul reprezintă o cantitate specifică fiecărei mărfi şi este

stabilit de bursă, care corespunde unei cantităţi de marfă corespun-

zătoare valorii băneşti minime admise la bursă, în cadrul acestui tip de

piaţă.

Se poate tranzacţiona, pe această piaţă, mărfuri

agroalimentare, metale, produse chimice şi petroliere, materiale de

construcţie etc.

În piaţa a doua, se negociază, după specific bursier, un număr

mare de mărfuri fungibile, care nu prezintă însă aceeaşi continuitate

tranzacţională, faţă de cele de pe prima piaţă. De această dată, brokerii

nu mai negociază contracte, ci cantităţi.

În acelaşi timp, mărfurile, având o mare diversitate tipo-

dimensională, brokerii trebuie să prezinte şi caracteristicile acestora.

Pentru a putea fi operativ tranzacţionate şi a uşura anunţurile,

aceste mărfuri sunt codificate.

Dintre mărfurile negociate în piaţa a doua menţionăm :

mărfuri agroalimentare;

fire şi fibre textile;

produse metalurgice;

produse chimice;

materiale de construcţii etc.

Piaţa a treia, este o piaţă de licitaţie, în care, deşi nu se mai poate

respecta specificul pur bursier, clienţii sunt reprezentaţi tot de brokeri,

iar şedinţa este condusă de un şef de licitaţie.

Este o licitaţie numai cu vânzare, cu preţ de rezervă anunţat, care

coincide cu preţul de deschidere.

Se pot tranzacţiona toate mărfurile necuprinse în primele

două pieţe, precum şi servicii.

Valoarea contractului minim în primele două pieţe este la nivelul

echivalentului în lei, la cursul zilei, a 5.000 $, iar pentru piaţa a treia, a

1.000 $.

Burse

42

Bursa Română de Mărfuri asigură nu numai operaţiunile

specifice care-i revin de drept, ci se implică autorizat şi operativ, atât în

expertizarea mărfurilor, cât şi în mijlocirea depozitării lor temporare.

Bursa Română de Mărfuri Bucureşti vine în sprijinul clienţilor

prin următoarele activităţi :

asistenţă;

studii de piaţă;

cursuri şi testări de personal, punându-le la dispoziţie date

(mai puţin cele confidenţiale, implicate în tranzacţiile curente);

expertiză.

În acelaşi timp, Bursa Română de Mărfuri este interesată, firesc de

propria sa dezvoltare.

În primul rând, în domeniul funcţional, prin realizarea unor

instrumente rafinate, cum sunt, acelea al agenţiilor bancare, al sistemului

informatic şi al serviciilor de consultanţă.

În al doilea rând, spaţiul geografic, atât în ţară, prin deschiderea

de filiale locale, cât şi în străinătate, prin stabilirea unor relaţii de

colaborare cu instituţii similare.

De altfel, participarea la întruniri specifice de branşă, realizarea

unor convenţii, urmăresc atât un câştig de informaţii, cât şi medierea

relaţiilor comerciale în ambele sensuri, între comercianţii şi producătorii

români şi străini.

Bursa Română de Mărfuri contribuie astfel la reintegrarea

României în structurile continentale, în economia mondială.

Începând din anul 1992, în România s-a relansat fenomenul

bursier, întrerupt după al doilea război mondial, organizându-se

următoarele burse de mărfuri :

Bursa Transilvană din Cluj-Napoca;

Bursa Maritimă şi de Mărfuri Constanţa;

Bursa Română de Mărfuri Bucureşti;

Bursa Lemnului, Hârtiei şi Materialelor de Construcţii

Piatra Neamţ;

Bursa Agricolă şi de Mărfuri Generale Arad;

Bursa Universală Braşov;

Bursa de Mărfuri Timişoara;

Bursa de Mărfuri Generale Brăila;

Bursa Moldovei din Iaşi;

Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu.

La Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu se

tranzacţionează contracte futures pe valute, pe indici bursieri, pe rate ale

dobânzilor şi se preconizează realizări de contracte futures pe diverse

mărfuri şi produse, cu diferite grade de prelucrare.

Burse

43

Toate aceste burse s-au reunit, în scopul realizării unei unităţi de

gândire şi activitate, formând Uniunea Burselor de Mărfuri din

România. Uniunea Burselor din România a înaintat Guvernului României un

pachet de propuneri privind dezvoltarea tranzacţiilor comerciale prin

instituţii specializate, reprezentate de bursele de mărfuri, care

funcţionează în diferite localităţi din ţară şi a analizat stadiul activităţii

bursiere promovând mai multe aspecte şi anume :

– posibilitatea specializării burselor din România pe anumite

pieţe, în funcţie de specificul zonei în care funcţionează;

– crearea posibilităţii ca bursele existente să poată cota diferite

mărfuri şi astfel să se obţină o imagine reală a preţurilor pe

piaţa românească.

Conducerea Bursei Române de Mărfuri Bucureşti este

asigurată de următoarele organisme :

– Administratorul general al acţionarilor;

– Consiliul de administraţie;

– Comitetul directorilor executivi.

De asemenea, la nivelul Bursei Române de Mărfuri Bucureşti

funcţionează următoarele comisii :

– Comisia de supraveghere a operaţiilor de bursă;

– Comisia pentru membri;

– Comisia de arbitraj;

– Comisia de disciplină şi etică;

– Comisia de planificare strategică şi financiară;

– Comisia de cenzori.

Agenţiile bursiere, se înregistrează la bursă şi îşi desfăşoară

activitatea prin brokeri, angajaţi şi plătiţi de acestea. Ele asigură un fond

permanent de garanţie de minim 10 %.

Brokerii, trebuie să aibă vârsta minimă de 21 ani şi să fie

încadraţi la o singură Agenţie bursieră.

Tranzacţiile bursiere au loc prin strigare sau în sistem compute-

rizat, după care se încheie contractul scris.

Bursa Română de Mărfuri Bucureşti dispune de agenţii,

departamente, secţii etc., dezvoltate de membrii acţionari plini, în

personalul cărora sunt incluşi şi brokerii, care cotează efectiv în ringul

bursei.

Dacă, până în ring, operaţiunile pot fi algoritmate, din acel

moment debutează zona fierbinte în care factorul uman nu mai poate fi

înlocuit. El se concretizează în broker, care în marja unor indicaţii stricte

de preţ, comandate de client, trebuie să-i obţină acestuia contractul intim.

Burse

44

Prin confruntarea unor brokeri, presupuşi de forţe aproximativ

egale, reprezentând atât oferte de vânzare şi cereri de cumpărare ale

aceleiaşi mărfi, se vor forma inevitabil preţurile reale, generate de

necesitatea economică.

Un agent economic care intenţionează să tranzacţioneze în Bursa

Română de Mărfuri Bucureşti trebuie mai întâi să contacteze un Agent

de Intermediere Bursieră (A.I.B.).

Bursa, prin statutul ei, este echidistantă şi nu poate recomanda

clienţilor A.I.B. –uri.

Ea va furniza însă ritmic sinteze care vor reflecta volumul

tranzacţiilor înregistrate prin Bursă de fiecare şi categoriile de mărfuri

existente, uşurând astfel opţiunile.

Odată ales A.I.B.-ul, dacă se doreşte o colaborare de durată, se

semnează un contract cadru de reprezentare a clientului de către acesta.

Valoarea comisionului perceput de A.I.B. este negociabil cu

clientul şi nu este impusă de Regulamentul bursier, plafonul ei putând fi

un element concurenţial în câştigarea clienţilor virtuali.

El înglobează şi comisionul Bursei, care se cifrează la 0,2 % din

valoarea tranzacţiei, pentru primele două pieţe şi 0,25 %, pentru piaţa a

treia.

Prin contractul de reprezentare, membrul Bursei Române de

Mărfuri Bucureşti, identificat cu A.I.B.-ul, se obligă să respecte instruc-

ţiunile clientului, să-l anunţe prompt la îndeplinirea lor, purtând răspun-

derea pentru erorile comise de reprezentantul său în ring (broker-ul),

corespunzător pagubelor provocate.

Pe de altă parte, clientul trebuie să declare că şi-a însuşit

Regulamentul Bursei Române de Mărfuri Bucureşti, că-l respectă şi-l

consideră obligatoriu, fiind conştient de riscurile specifice activităţii

bursiere.

Înainte de tranzacţionare, clientul, fie el vânzător sau cumpărător,

trebuie să depună într-un subcont al Bursei Române de Mărfuri

Bucureşti S.A., deschis la B.C.R. – S.M.B., în numele A.I.B.-ului care îl

reprezintă, cel puţin 10 % din valoarea contractului pe care intenţionează

să-l realizeze prin bursă.

Plata poate fi făcută prin C.E.C., dispoziţie de plată sau scrisoare

de garanţie bancară, transmisă prin telex la B.C.R. – S.M.B. de orice

filială bancară din ţară.

O altă posibilitate particulară este aceea de a depune o sumă

„cash” direct la serviciul de resort al bursei.

Un Agent de intermediere bursieră nu poate tranzacţiona într-o zi

o valoare mai mare de 10 ori, faţă de totalul garanţiilor sale însumate

„cash” şi valoarea corespunzătoare în subcontul de garanţii al Bursei

Române de Mărfuri Bucureşti.

Burse

45

Aceasta din urmă este confirmată în fiecare dimineaţă bursieră de

către B.C.R. – S.M.B. sistemului informatic al bursei.

Sumele corespunzătoare garanţiilor sunt blocate de Bursa Română

de Mărfuri Bucureşti, până când cele două A.I.B.-uri, complementare

într-o tranzacţie, confirmă efectuarea contractului.

În acel moment, ele sunt deblocate de Bursa Română de Mărfuri

Bucureşti şi alimentează subconturile pentru operaţiuni bursiere ale

A.I.B-urilor deschise tot la B.C.R. – S.M.B., dar unde pot fi restituite

integral clienţilor sau folosite parţial pentru achitarea comisionului.

Tot prin contractul de reprezentare, clientul se obligă să execute

prompt contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cealaltă parte

implicată în tranzacţie, din momentul în care a fost înştiinţat de A.I.B. că

afacerea a fost încheiată.

În cazul în care clientul urmăreşte operaţiuni de vânzare, el va

trimite comanda în scris A.I.B.-ului care îl reprezintă. Acesta o va înainta

ca ordin spre avizare serviciului Băncii Române de Mărfuri Bucureşti.

Ordinul va fi însoţit de documente, care să reflecte pe propria răspundere

a clientului, sub semnătură autorizată, că marfa respectivă este în

proprietatea sa, nu este grevată de nici o altă obligaţie (gaj, sechestru

etc.), nu va recurge la o astfel de grevare şi nu o va înstrăina pe perioada

cât oferta se află în derulare la bursă.

Vânzătorul va trebui să ofere şi un certificat al calităţii, agreat de

Bursa Română de Mărfuri Bucureşti..

În baza unei taxe de înscriere, achitată de A.I.B., oferta va fi

publicată în presă, cu 3 zile înainte de tranzacţionare.

Taxa acoperă, în cazul în care oferta nu este adjudecată în ring şi

este menţinută de către client, trei apariţii în presă, premergătoare

şedinţelor bursiere.

În momentul publicării, sunt considerate confidenţiale identitatea

A.I.B.-ului, identitatea clientului şi preţul de vânzare, elemente care nu

sunt cunoscute nici de bursă.

Se specifică însă, dacă nu poate fi vândută şi fragmentat (parţial)

şi atât timp cât aceasta funcţionează, adaosul comercial (sub sau peste

15 %).

Cererile de cumpărare complementare ofertei publicate nu mai

trec prin serviciul de avizare şi, dacă beneficiază de susţinerea garanţiei

financiare, pot fi anunţate direct în ring, în şedinţa de tranzacţionare

corespunzătoare.

Desfăşurarea etapelor este similară în cazul unui cumpărător care

solicită achiziţionarea unei mărfi neprogramate pentru tranzacţionare.

Cererea sa se publică de aceeaşi manieră, cumpărătorul depunând

o declaraţie pe propria răspundere, sub semnătura autorizată, că nu va

cumpăra marfa de la/sau prin altcineva, atât timp cât cererea sa se află în

derulare la Bursă.

Burse

46

Ofertele de vânzare complementare cererii vor trece însă, până în

ziua tranzacţiei, prin serviciul de avizare, pentru a le fi certificate

proprietatea şi calitatea mărfii.

O ofertă şi o cerere formulate pentru aceeaşi marfă, la acelaşi preţ,

reprezintă o tranzacţie încheiată.

Şeful de licitaţie consemnează acest fapt, iar clienţii, împreună cu

membrii Bursei care îi reprezintă (A.I.B.-urile), vor trebui să semneze

contractul propriu-zis.

Livrarea va avea loc imediat sau la o dată apropiată, conform

înţelegerii părţilor, în limitele stabilite de Regulamentul bursei.

Pentru primele două pieţe, ziua (şedinţa) de tranzacţii corespun-

zătoare unui ring conţine trei părţi clasice:

deschiderea;

perioada tranzacţiilor libere;

închiderea.

În cursul deschiderii, şeful de licitaţie va parcurge succesiv

fiecare categorie de mărfuri care a fost programată pentru negociere în

ringul respectiv.

Pentru o categorie de marfă, şeful de licitaţie va începe să

numească, poziţie cu poziţie, cererile-ofertele publicate, care se afişează

împreună cu cantitatea acestora.

Brokerul, care reprezintă cererea-oferta, anunţă preţul cerut,

moment în care, dispar două elemente de confidenţialitate: A.I.B.-ul şi

preţul.

Brokerii următori, anunţă la rândul lor preţurile, care trebuie să fie

mai bune decât cele anterioare (mai mici la vânzare, mai mari la

cumpărare), iar în cazul în care nu au preţuri mai bune, ei se pot abţine.

Dacă în urma acestor anunţuri, există brokeri care, complementar,

doresc să vândă sau să cumpere în numele clienţilor lor, ei pot anunţa

acest lucru, adjudecând contractul, caz în care, poziţiile respective dispar

de pe afişaj.

Înaintea perioadei tranzacţiilor libere, pentru a putea participa la

această fază, brokerii pot anunţa pentru respectiva categorie de marfă

cereri-oferte nepublicate.

În perioada tranzacţiilor libere, brokerii pot anunţa, ori de câte

ori doresc, îmbunătăţiri ale preţurilor la orice categorie de marfă.

Este la latitudinea şefului de licitaţie să dedice o perioadă de timp

numai unei categorii de marfă, dacă se observă o efervescenţă tranzacţio-

nală în jurul ei, pentru a obţine o clasificare a anunţurilor.

Dacă doi brokeri, unul vânzător şi altul cumpărător, au ajuns la o

coincidenţă a preţurilor, contractul se adjudecă şi poziţiile lor, dacă au

atins cantitatea maximă anunţată, se şterg de pe afişaj.

Anunţurile pot conţine doar îmbunătăţiri ale preţurilor de vânzare-

cumpărare active la momentul respectiv de timp.

Burse

47

Această perioadă de negociere specific bursieră, când prin

scăderea preţurilor de vânzare şi creşterea preţurilor de cumpărare,

determină apropierea preţurilor, urmând apoi coincidenţa acestora.

Prima coincidenţă acţionează, de regulă, ca o pârghie pentru

centrarea celorlalte în vecinătatea sa.

Perioada de închidere repetă procedura perioadei de deschidere.

Sunt parcurse succesiv toate categoriile de mărfuri, poziţie cu poziţie

(cele care nu au fost total adjudecate), la preţurile la care au ajuns după

perioada tranzacţiilor libere.

Brokerii au ultima ocazie ca, prin îmbunătăţirea preţurilor

anunţate, să realizeze contractul.

Dacă acest lucru nu se întâmplă, ei au posibilitatea să menţină

oferta, total sau parţial, pentru următoarea şedinţă de negocieri.

Chiar şi în perioada de închidere pot să apară anunţuri de

cumpărare din partea unui broker care nu a participat la celelalte două

faze.

În toate perioadele şedinţei, brokerii au posibilitatea, prin

intermediul rundurilor, să informeze A.I.B.-urile de evoluţia preţurilor şi

să primească de la aceştia, după eventuala consultare a clienţilor, noi

ordine de scădere/creştere a preţurilor, pe care sunt obligaţi să le respecte

cu stricteţe.

Ei sunt răspunzători de ratarea contractului, când a existat un

anunţ complementar în plaja de preţuri care le era emisă.

Pentru piaţa a treia, mecanismul de tranzacţionare este asemănător

cu acela de licitaţie, cu preţ de pornire anunţat.

Livrarea mărfii este considerată franco depozit furnizor.

După confirmarea executării contractului de către cele două

A.I.B.-uri implicate, Bursa comandă deblocarea garanţiilor financiare.

Bursa Română de Mărfuri Bucureşti îşi rezervă dreptul să

modifice mecanismele operative de funcţiune şi Regulamentul bursei,

inclusiv modul de desfăşurare a tranzacţiilor, dacă realităţile concrete o

vor impune.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi bursa de mărfuri.

2. Ce categorii de bunuri se comercializează prin bursa de mărfuri ?

3. Care sunt tipurile de contracte ce se tranzacţionează la bursa de

mărfuri şi prin ce se caracterizează fiecare ?

4. Ce rol îndeplineşte Casa de clearing ?

5. Care sunt obligaţiile şi drepturile membrilor bursei de mărfuri ?

6. Ce sunt brokerii şi ce atribuţii îndeplinesc la bursa de mărfuri ?

7. Care sunt organele de conducere a bursei de mărfuri ?

8. Ce atribuţii îndeplineşte Comitetul bursei de mărfuri ?

Burse

48

9. Cine asigură conducerea zilnică a bursei de mărfuri ?

10. Care sunt principalele elemente structurale ale bursei de mărfuri ?

11. Care sunt principalele prevederi ale Statutului bursei de mărfuri ?

12. Cum se realizează accesul la bursă şi care este vestimentaţia

obligatorie a personalului din incinta bursei de marfuri ?

13. Care sunt regulile de conduită a personalului din incinta bursei de

mărfuri ?

14. Care sunt principalele spaţii destinate activităţilor desfăşurate la

bursa de mărfuri ?

15. Ce reprezintă contul individual şi contul discreţionar , ce poate fi

deschis de un client la bursa de mărfuri ?

16. Când a fost reînfiinţată Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi ce

statut juridic are ?

17. Ce categorii de acţionari putem întâlni la Bursa Română de

Mărfuri Bucureşti ?

18. Ce tipuri de membri întâlnim la Bursa Română de Mărfuri

Bucureşti ?

19. Ce cuprinde sistemul logistic al Bursei Române de Mărfuri

Bucureşti ?

20. Care sunt tipurile de piaţă întâlnite la Bursa Română de Mărfuri

Bucureşti şi prin ce se caracterizează fiecare ?

21. Ce activităţi şi servicii nespecifice oferă clienţilor Bursa Română

de Mărfuri Bucureşti ?

22. Nominalizaţi categoriile de burse reînfiinţate în România după

anul 1992 .

23. Care sunt comisiile care funcţionează la nivelul Bursei Române

de Mărfuri Bucureşti ?

24. Care sunt etapele obligatorii pe care trebuie să le parcurgă un

agent economic pentru a tranzacţiona la Bursa Română de Mărfuri

Bucureşti ?

25. Care sunt părţile clasice ale unei şedinţe de tranzacţii şi prin ce se

caracterizează fiecare ?

Burse

49

CAPITOLUL 3 - BURSA DE VALORI

3.1. CARACTERISTICI, ORGANIZARE ŞI

CONDUCERE

Bursa de valori este o piaţă secundară pentru titluri financiare,

alături de pieţele de negocieri (OTC), denumite şi „pieţe interdealeri”

sau „la ghişeu”.

Bursa de valori este o instituţie care se caracterizează prin

următoarele :

deţine un patrimoniu propriu pentru desfăşurarea tranzac-

ţiilor cu titluri financiare;

concentrează cererea şi oferta de titluri financiare;

asigură personalul specializat pentru negocierea titlurilor

financiare, prin tranzacţii bazate pe licitaţie publică;

organizează contractarea şi executarea contractelor în mod

deschis, pe baza unor reguli ferme, reglementate prin lege

şi Regulamentul bursei;

are un Statut şi un Regulament propriu.

Bursele de valori mobiliare sunt constituite din:

– acţiuni;

– părţi de fondator;

– obligaţii ale societăţilor.

Deci, bursa de valori mobiliare devine locul unde prin acţiunea

cererii şi ofertei se determină cursul titlurilor de valoare sau unde acestea

se pot specula.

La bursa de valori se negociază o gamă largă de operaţiuni legate

de valute, efecte comerciale (trate, bilete la ordin), efecte publice (rente,

obligaţiuni, înscrisuri, bonuri de tezaur), iar în unele cazuri şi metale

preţioase (aur, argint).

Tranzacţiile la bursa de valori se realizează prin intermediul

agenţilor de schimb (de bursă), persoane fizice sau juridice, instalate în

funcţie pe cale administrativă, în baza unor garanţii materiale, care sunt

destul de mari.

Agentul de schimb poate atrage sumele necesare garanţiei, în

calitate de comanditat, de la un comanditar, cu care va împărţi

profiturile rezultate din operarea la bursă.

În principiu, o bursă de valori este organizată pe mai multe

niveluri:

Burse

50

o cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare (investi-

torii), care pot fi reprezentaţi de firme, bănci, persoane

fizice etc.; investitorii beneficiază de serviciile bursei,

determinând cererea şi oferta de titluri de valoare;

comenzile lor sunt transmise prin intermediul brokerilor-

agenţi care pot fi angajaţii bursei; investitorii nu au acces

direct la bursă, cel mult firmele mari pot avea un broker-

agent care le poate deservi exclusiv;

o brokerii – agenţi, care au calitatea de angajaţi ai bursei şi

fac legătura între investitori şi brokerii – specialişti;

brokerii-agenţi preiau comenzile de vânzare-cumpărare de

hârtii de valoare, ţin legătura permanent în timpul acti-

vităţii bursei cu clienţii lor, cărora le comunică cursurile

publicate şi executarea comenzilor primite;

o brokerii – specialişti, sunt cei care au acces direct pe ringul

bursei, negociind comenzile primite de la brokerii – agenţi.

Brokerii – specialişti au următoarele atribuţii:

– participă la stabilirea cursului titlurilor de valoare

împreună cu Comisia Oficială a Bursei;

– execută ordinele de vânzare-cumpărare primite de la

brokerii-agenţi, în concordanţă cu precizările formulate

de Comisia Oficială a Bursei;

– gestionează portofoliul propriu de acţiuni şi obligaţiuni

(fiecare fiind specializat pe anumite hârtii de valoare);

portofoliul propriu de titluri de valoare deţinut sau

fondurile alocate pe fiecare broker–specialist are rolul

de tampon şi este utilizat astfel încât să se asigure

tranzacţiilor la bursă continuitate şi stabilitate;

o Comisia Oficială a Bursei este constituită dintr-un grup de

specialişti în domeniul bursier, care decid în ultimă instanţă

cursul titlurilor de valoare; în acest scop, se iau în

considerare:

– comenzile de vânzare-cumpărare şi cursurile solici-

tate (eventual) primite de brokerii – specialişti;

– atmosfera şi „psihoza” la bursă;

– informaţiile valutar-financiare, economice şi politice

internaţionale primite de la un serviciu specializat al

bursei; cursul la care s-a efectuat o tranzacţie este

înregistrat şi afişat pe tabela electronică, după care,

acest curs este preluat în ziarele de mare tiraj;

o Casa de Clearing are rolul de garantare şi echilibrare a

tuturor tranzacţiilor încheiate într-o zi la bursă; Casa de

Clearing garantează vânzătorilor că vor primi banii iar

cumpărătorilor că vor primi titlurile de valoare solicitate;

Burse

51

rolul Casei de Clearing este foarte important, deoarece

vânzătorii şi cumpărătorii nu se cunosc între ei.

Administrarea bursei de valori se realizează de către Asociaţia

bursei şi Comitetul bursei.

Asociaţia bursei, cuprinde numărul de membri ai acesteia. Ţine

adunări generale de două ori pe an (de regulă, în martie şi septembrie) şi

ori de câte ori este nevoie, la cererea a ¼ din membrii săi sau a

Comitetului bursei.

Membrii bursei de valori pot fi plini şi afiliaţi, calitate deţinută

de firma pe care o reprezintă diferite persoane împuternicite legal.

Membrii afiliaţi plătesc o taxă fixată de Comitetul bursei de

valori, iar în caz de neplata acesteia, îşi pot pierde calitatea de membri

afiliaţi ai bursei. Membrii afiliaţi nu au drept de vot şi nu pot beneficia

de avantaje băneşti.

Totuşi, ei au dreptul să participe la Adunarea generală a bursei, iar

un număr de doi membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice adunare a

Comitetului bursei, în cazul când ordinea de zi cuprinde probleme legate

de condiţiile contractuale, cât şi diverse reguli şi legi.

Pentru aceste situaţii, cei doi membri afiliaţi au drept de vot.

Membrii afiliaţi plătesc o cotizaţie anuală, stabilită de Comitetul

bursei, care, periodic se poate actualiza.

Adunarea Generală a Bursei de valori este legal constituită cu

½ din numărul membrilor Asociaţiei bursei.

Dacă această condiţie nu s-a realizat, atunci se convoacă o nouă

Adunare Generală după maxim 10 zile, care va fi valabilă cu orice

număr de membri prezenţi. În acest caz, deciziile se adoptă cu

majoritatea absolută a celor prezenţi.

Adunarea Generală a Bursei de valori are următoarele atribuţii :

– alege un preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi, care

împreună cu secretarul bursei, formeză Biroul de Conducere

al Adunării Generale;

– alege membri delegaţi în Comitetul bursei;

– alege membri care formează listele de arbitri ce judecă

diferendele în Camera de arbitraj de pe lângă bursă;

– rezolvă şi soluţionează orice alte chestiuni privind

organizarea şi funcţionarea bursei de valori.

La Adunarea generală au drept de vot numai membrii plini, cu o

vechime de cel puţin un an în Asociaţia bursei şi care au cotizaţia plătită

la zi, cu excepţia Adunării Generale de constituire a bursei.

Adunarea Generală extraordinară se convoacă în conformitate

cu prevederile din Statutul bursei de valori sau în Legea de organizare şi

funcţionare a burselor din ţările respective.

Spre exemplu, la Bursa zahărului din Londra, Adunarea

Generală extraordinară se convoacă de către Comitetul bursei, la

Burse

52

cererea scrisă şi semnată a cel puţin 12 membri ai bursei, în care

trebuie să se specifice şi obiectivele (scopul) convocării adunării

generale.

Dacă Comitetul bursei nu anunţă convocarea Adunării generale

extraordinare în termen (stabilit prin Statut), atunci cei care au semnat

cererea pot convoca ei înşişi Adunarea Generală extraordinară.

Termenul de convocare a Adunării Generale extraordinare este de

7 – 12 zile.

În anunţul pentru convocarea Adunării Generale Extraordinare

este obligatoriu să se precizeze locul, ziua, ora şi ordinea de zi – care se

înmânează membrilor plini – care sunt îndreptăţiţi să-l primească.

Dacă un membru al bursei refuză să primească anunţul, acesta nu

poate cere anularea Adunării generale extraordinare.

3.2. AGENŢII DE SCHIMB

Pe lângă fiecare bursă de efecte, acţiuni şi schimb se numesc

agenţi oficiali.

Operaţiunile încheiate prin mijlocirea agenţilor oficiali fac deplină

dovadă în justiţie. Nici o probă nu se poate invoca în contra agenţilor

oficiali până la înscrierea în fals.

Agenţii de schimb au în atribuţiunile lor negocierea efectelor

publice, obligaţiunilor, acţiunilor, devizelor, monedelor.

Negocierea acestora se face din ordinul şi pe socoteala clienţilor.

Conform Codului comercial, agenţii oficiali se numeau numai

dintre persoanele recomandate de Comitetul bursei la propunerea

Camerei sindicale a agenţilor oficiali.

Această propunere se face prin vot secret şi se adoptă cu

majoritate de voturi.

Numărul agenţilor oficiali se stabileşte pentru primii 4 ani prin

Regulamentul şi Statutul bursei. Ulterior, numărul acestora poate fi mărit

sau micşorat în funcţie de volumul operaţiunilor la bursă şi a altor cauze.

La intrarea în funcţie, agenţii oficiali depun jurământul în

faţa preşedintelui bursei, asistat de secretarul acesteia.

Pentru a fi numit agent oficial, persoana propusă trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii :

– să satisfacă legea recrutării;

– să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi şi exerciţiul drepturilor

civile şi politice;

– să prezinte certificarea din partea a 10 membri ai Asociaţiei

bursei, din care să rezulte că se bucură de o bună reputaţie;

– să aibă un titlu de doctor sau licenţiat în ştiinţe economice sau

comerciale şi să fi îndeplinit 2 ani funcţiunea de suplinitor pe

lângă un agent oficial sau să fi lucrat într-o bancă 2 ani ca

Burse

53

procurist, în secţiunea specială de operaţiuni de bursă sau să

fi exercitat chiar el comerţul de bancă timp de 2 ani.

Nu pot deveni agenţi oficiali, suplinitori şi remizieri:

– persoanele care au suferit o stare de faliment;

– agenţii interzişi şi puşi sub atenţia consiliului judiciar;

– condamnaţii pentru delicte penale (delapidare, escrocherie,

corupţie, furt, înşelăciune, jurământ mincinos, abuz de

încredere, fals în acte publice);

– agenţii oficiali care au fost destituiţi etc.

Agenţii oficiali sunt obligaţi să depună o garanţie financiară la

dispoziţia bursei. Sumele respective împreună cu alte venituri se prevăd

în Statutul Camerei sindicale.

Agentul de bursă deţine monopolul asupra tuturor operaţiunilor

cu titlurile de valoare admise la bursă şi are următoarele obligaţii:

– să păstreze în secret identitatea clientului pe contul căruia

lucrează;

– să garanteze vânzătorului sau cumpărătorului solvabilitatea

clientului său;

– dacă clientul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractate prin

agentul de bursă, acesta i se substituie fără a avea dreptul să

cumpere titlul vândut de client sau să cedeze clienţilor un titlu

de valoare care-i aparţine;

– să răspundă material pentru angajamentele asumate cu

garanţia depusă sau chiar cu averea sa.

Agenţii oficiali pot cere Comitetului bursei să li se admită câte

un suplinitor, care să-i ajute şi să-i înlocuiască la nevoie pe aceştia.

Agenţii suplinitori lucrează pentru agenţii oficiali, pe răspunderea

acestora şi încheie operaţiuni la bursă în perioada când agenţii oficiali

lipsesc.

Suplinitorii se propun de către agenţii oficiali şi se numesc de

către Comitetul bursei.

Agenţii suplinitori trebuie să îndeplinească aceleaşi obligaţiuni

care se cer pentru numirea agenţilor oficiali, cu excepţia garanţiei băneşti

şi a limitei de vârstă, care este de 25 de ani.

Agenţii oficiali şi suplinitorii lor au dreptul să negocieze la bursă.

Persoanele care îşi însuşesc fără drept calitatea de agent oficial sau

fac operaţiuni care intră în atribuţia acestora se pedepsesc ca uzurpatori

de titluri şi funcţii publice.

Constatarea acestor infracţiuni se face de către agentul adminis-

trativ şi al poliţiei, care sunt puşi la dispoziţia bursei.

Procesul verbal de constatare a infracţiunii poate să facă deplină

probă în justiţie şi nu poate fi infirmat decât prin înscrierea în fals.

Burse

54

Agenţii oficiali sunt datori să execute singuri sau prin

suplinitorii lor, cu diligenţă, discreţiune şi bună credinţă, operaţiunile de

bursă ce le sunt încredinţate.

Agenţilor oficiali le este interzis:

– să facă comerţ cu operaţiuni de bursă pentru ei înşişi, direct

sau indirect;

– să-şi ofere serviciile vreunui comerciant sau procurist repre-

zentant de afaceri sau să figureze ca membru în Consiliul de

administraţie sau ca cenzor în Societăţile anonime sau în

comandită;

– să se asocieze cu alţi agenţi oficiali pentru executarea în

comun a tuturor sau a unei părţi din operaţiunile de mijlocire;

– să dea garanţii speciale pentru îndeplinirea operaţiunilor cu

care sunt însărcinaţi;

– să se învoiască pentru un curtaj (comision) mai mic decât cel

stabilit sau să facă bonificaţie din acesta;

– să facă operaţiuni pentru faliţii nereabilitaţi sau pentru cei

excluşi din bursă, pe motiv că nu şi-au respectat obligaţiunile;

– să ia angajamente pentru persoane incapabile;

– să facă operaţiuni fără să aplice timbrele cerute de lege;

– să execute sau să înregistreze operaţiuni încheiate în afara

bursei.

Curtajul (comisionul) şi taxele de timbru sunt datorate de

părţile contractante, care au recurs la mijlocitorul oficial, nu ca echiva-

lentul unei prestaţii sau al serviciului de tranzacţie, ci ca o obligaţiune

impusă de lege şi de la care partenerii de afaceri nu se pot sustrage sub

cuvânt că au încheiat operaţiunea în mod direct.

Constatarea contravenţiilor se face de către Comitetul bursei sau

de către organele fiscale, iar amenzile se încasează în folosul bursei şi nu

se pot restitui.

Timbrele de bursă se plătesc de cumpărător, iar asupra borderou-

rilor schimbate între agenţii oficiali se aplică numai timbrul Camerei

sindicale.

Remizierii pot fi folosiţi de agenţii oficiali pentru executarea

operaţiunilor de bursă. Remizierii sunt mandatarii agenţilor oficiali la

care sunt angajaţi şi nu pot să îndeplinească alte însărcinări decât cele

primite de la agenţii oficiali. Remizierii nu pot încheia operaţiuni la

bursă sau în afara acesteia, în contul lor.

După numirea lor în funcţie, agenţii oficiali se constituie într-o

asociaţie cu răspundere solidară, sub denumirea de Camera sindicală a

agenţilor oficiali de schimb de pe lângă bursa respectivă.

Camera sindicală a agenţilor oficiali de schimb este administrată

de un comitet compus din 3 agenţi oficiali, care sunt aleşi pe o perioadă

Burse

55

de un an, iar reprezentantul Sindicatului bursei face parte de drept din

acest comitet.

Agenţii oficiali primesc pentru operaţiunile încheiate un curtaj

(comision), care se fixează pe baza Regulamentului şi Statutului

burselor.

Operaţiunile care se negociază zilnic la bursă de către agenţii

oficiali trebuie să se înscrie în ordinea efectuării lor, în registrul jurnal,

conform procedurilor prevăzute în Codul comercial.

Înscrierile inexacte (ca cifre sau nume), făcute de agenţii oficiali,

se consideră fals în înscrisuri de comerţ şi atrag urmărirea penală şi

destituirea acestora.

Comitetul bursei fixează prin Regulamentul interior al bursei

registrele auxiliare şi modul de înregistrare a operaţiunilor.

Agenţii oficiali nu pot absenta mai mult de 3 şedinţe fără

autorizarea Comitetului bursei.

Agenţii şi mijlocitorii oficiali, îşi au domiciliul în localitatea unde

funcţionează bursa.

3.3. PIAŢA DE CAPITAL

3.3.1. ACTIVELE

În literatura de specialitate, noţiunea de activ este prezentată din

mai multe puncte de vedere şi anume :

în plan juridic, activul reprezintă totalitatea drepturilor cu

conţinut economic, aflate în proprietatea unei persoane fizice sau

juridice, iar totalitatea datoriilor sau a altor obligaţii care se pot

evalua în bani constituie pasivul. Activul patrimonial cuprinde:

1. drepturi reale asupra unor bunuri corporale (lucruri, obiecte)

sau necorporale (resurse fără existenţă fizică);

2. drepturi de creanţă, care conferă titularului (creditorul)

dreptul de a pretinde unei persoane determinate (debitorul) efectuarea

unei prestaţii;

ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce

exprimă mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru

desfăşurarea activităţii sale. În componenţa activului intră:

1. bunuri corporale, numite şi active tangibile (pământ, clădiri,

utilaje, echipamente, stocuri materiale, produse finite, semifabricate,

ş.a.);

2. bunuri necorporale, numite şi active intangibile (brevete,

mărci de comerţ, vechimea firmei, imaginea firmei, ş.a.);

Burse

56

3. drepturi patrimoniale, formate din titluri de valoare (cambii,

obligaţiuni, acţiuni);

4. alte drepturi băneşti, în numerar sau în cont.

După destinaţie, activele bilanţului se clasifică astfel:

1. active fixe, numite şi imobilizări sau active de capital, care au

un caracter de permanenţă în cadrul firmei (termen lung);

2. active curente sau circulante, care se consumă în cursul unui

ciclu de afaceri (convenţional un an calendaristic).

Elementelor înscrise în activ le corespund, în pasivul bilanţului,

sursele de finanţare a activităţii firmei.

Astfel în pasiv se înscriu:

a. capitalul propriu, compus din:

totalitatea aporturilor proprietarilor (asociaţilor), care

reprezintă capitalul social;

fonduri reţinute din profit.

b. capital de împrumut, respectiv, totalitatea fondurilor atrase de

firmă, de la terţi, sub următoarele forme:

împumuturi pe termen lung;

împrumuturi pe termen mediu;

împrumuturi pe termen scurt.

c. în sens economic, activul evidenţiază un bun care are valoare

pentru deţinătorul său.

Prin bun se înţelege orice element al patrimoniului unui agent

economic, cum ar fi : obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi

băneşti sau bani.

Activul, în sens economic, poate reprezenta:

o valoare de schimb, atunci când bunul, analizat ca marfă,

serveşte la obţinerea unui alt bun (exemplul tipic este banul

utilizat în actul cumpărării);

o valoare de investiţii sau valoare-capital, atunci când bunul

este folosit nu pentru consum curent, ci pentru valorificare,

respectiv pentru producerea de venituri în viitor (banul utilizat

pentru a aduce bani).

Din cele expuse, rezultă faptul că, activul este un bun care are

capacitatea de valorificare în timp, aducând venituri după o anumită

perioadă, cum ar fi:

bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital

(maşini, utilaje, instalaţii), care contribuie la realizarea

producţiei şi determină, prin vânzarea acesteia, obţinerea de

profit;

pământul, care prin utilizare aduce rentă;

locuinţele, care prin închiriere aduc venituri ( chirii);

Burse

57

bonurile de tezaur, care produc dobânzi;

acţiunile, care dau dreptul la dividende.

În funcţie de natura procesului de valorificare, activele pot fi:

a) reale, atunci când sunt constituite din bunuri corporale

(tangibile) sau necorporale (intangibile) şi care, integrate

în circuitul economic, generează venituri în viitor sub

formă de profituri, rente, chirii;

b) financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii

ori înregistrări în cont), care consacră drepturile băneşti

ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra

unor venituri viitoare, rezultate din valorificarea

activelor respective (dobânzi, dividende).

În economia financiară, circuitul banilor, numit şi „lubrefiantul

vieţii economice”, se realizează între cei care oferă fonduri şi cei care le

utilizează, primii plasând banii în vederea valorificării lor, prin investiţii.

Cei care au nevoie de bani, mobilizează fonduri pentru a finanţa

propria activitate economică, realizându-se în acest fel, transferul

resurselor băneşti de la cei care au disponibilităţi, către cei care au

nevoie de fonduri pentru iniţierea afacerilor.

În economiile capitaliste dezvoltate, transferul procesului de

valorificare, concomitent cu transferul de profit sau risc, are loc în cadrul

unui sistem financiar, numit şi industrie financiară.

Se apreciază că, în prezent, în S.U.A., industria financiară

(inclusiv asigurările şi avuţia reală) reprezintă circa 1/6 din PNB,

respectiv de 7 ori mai mult decât agricultura, silvicultura şi piscicultura

la un loc.

La sfârşitul anului 2000, peste 6 % din forţa de muncă americană,

îşi desfăşura activitatea în industria financiară.

Activele financiare se clasifică în active bancare şi active

nebancare.

Activele bancare, rezultă din operaţiunile specifice băncilor şi

institutelor asimilate. Specific pentru aceste active care produc dobânzi

este faptul că, ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat

de siguranţă.

Activele nebancare, rezultă din operaţiunile de investiţii

(plasament), concretizându-se în titluri de valoare, numite şi titluri

financiare, care au caracter negociabil.

În această categorie se includ :

activele de capital;

activele monetare.

Burse

58

Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau

dreptul la obţinerea unor dobânzi sau dividende, în condiţiile asocierii

deţinătorului la riscul afacerii. Ele sunt negociabile pe piaţa de capital;

Activele monetare, rezultă din plasamente pe termen scurt şi sunt

negociabile pe piaţa monetară.

Specific acestui tip de active este gradul ridicat de lichiditate,

respectiv, posibilitatea transformării operative şi permanent, în fonduri

băneşti.

În practica afacerilor, cele două mari categorii de active financiare

nu sunt întotdeauna strict delimitate.

În cadrul pieţei bursiere se întâlnesc şi active hibride, care

îmbină caracteristici ale activelor financiar-bancare, cu trăsături ale

activelor financiare nebancare.

În această categorie se includ certificatele de depozit (CD).

Principalele titluri care se tranzacţionează la bursă sunt : acţiunile,

obligaţiunile, indicii bursieri şi alte titluri financiare (titluri

participative, bonurile de subscriere, waranturile, drepturile de atribuţie

sau subscriere).

3.3.2. TITLURILE FINANCIARE

Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor

nebancare, prezentând mai multe caracteristici.

Astfel, titlurile financiare sunt exprimate fie într-un înscris, sub

forma materială (document scris), fie ca înregistrare electronică, ambele

forme atestând existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi

deţinător, garantând drepturile posesorului lor.

În literatura anglo-sexonă titlurile financiare sunt cunoscute sub

denumirea de „securities”.

Din acest punct de vedere, titlurile financiare fac parte din titlurile

de valoare (de credit), având următoarele trăsături:

formalism, adică existenţa înscrisului este de esenţa

acestor titluri, iar acest înscris este constitutiv de drepturi,

prin el însuşi;

liberalitate, adică întinderea drepturilor şi obligaţiilor

deţinătorilor se precizează în scris şi există numai în

această măsură;

caracter autonom al obligaţiei, care se consemnează în

titlu;

caracter negociabil, adică pot fi transmise în mod operativ

unor terţi prin andosare (transfer al unui titlu de valoare).

Burse

59

În literatură economică se face distincţie, în cadrul titlurilor de

valoare, între titlurile comerciale şi cele necomerciale.

În cadrul titlurilor comerciale se includ următoarele categorii:

a) titluri care exprimă un drept real asupra mărfii

aflate în depozite, cum ar fi recipisa de depozit sau

pentru mărfurile aflate pe vas, conosamentul;

b) titluri care constată o creanţă comercială a deţină-

torului (efecte de comerţ).

În cadrul titlurilor necomerciale se includ titlurile de valoare care

rezultă din operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente

monetare) sau pe termen lung (instrumente de capital).

Titlurile financiare pe termen lung (acţiunile şi obligaţiunile)

au un rol deosebit în circuitul economico-financiar.

Titlurile de capital permit transformarea unor active imobiliare

prin esenţa lor (pământ, clădiri, utilaje), în valori imobiliare prin natura

lor (acţiuni, obligaţiuni).

De altfel, în literatura franceză, titlurile financiare sunt denumite

„valeurs mobilieres”. Circulaţia titlurilor, care suplineşte imobilitatea factorilor de

producţie (în speţă a activelor reale fixe) se realizează pe o piaţă

specifică, numită piaţa capitalurilor.

Această piaţă a cunoscut un proces progresiv de dezvoltare, cu

tendinţa de autonomizare a mişcării „capitalului de hârtie” în raport cu

„capitalul real” şi de diversificare deosebită a tipurilor de active şi

titluri financiare.

Titlurile financiare au o anumită valoare (de aici şi denumirea

din limba germană „wertpapiere”, adică hârtii de valoare).

Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor.

Acesta a achiziţionat titlul în schimbul unei sume de bani, optând pentru

valorificarea în acest fel a fondurilor sale, asumându-şi un risc

corespunzător.

Din acest punct de vedere titlurile financiare sunt drepturi sau

pretenţii asupra unor venituri viitoare, dobândite de cumpărătorul

titlurilor la achiziţionarea acestora.

Valoarea intrinsecă a titlurilor financiare se determină prin

calcul şi este funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare

ale investiţiei, adică de profiturile probabile, dar incerte, produse de

activele financiare.

Valoarea de piaţă a titlurilor financiare se formează, în mod

curent, în funcţie de cererea şi oferta pentru titlurile respective şi reflectă

estimările, anticipările lumii de afaceri în legătură cu performanţele

Burse

60

acelor active, ale firmei emitente sau ale activităţii economice subiacente

titlului.

Din punct de vedere al modului în care acestea sunt create, ele se

împart în trei mari categorii:

1) titluri primare;

2) titluri derivate;

3) titluri sintetice.

3.3.2.1. TITLURILE PRIMARE

Titlurile primare, denumite şi titluri financiare sunt cele emise

de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu

(cunoscute şi sub numele de instrumente de proprietate – equity

instruments) şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut

(care poartă numele de instrumente de datorie – debit instruments).

În categoria instrumentelor de proprietate intră acţiunile, iar în cea

a instrumentelor de datorie, intră obligaţiunile.

Caracteristica de bază a titlurilor primare este aceea că, pe de o

parte, asigură mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii

de fonduri, iar, pe de altă parte , dau deţinătorilor lor drepturi asupra

veniturilor băneşti nete (cash flow) ale emitentului.

Investitorul este astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor

utilizatorului de fonduri.

3.3.2.1.1. ACŢIUNILE

Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate

comercială, companie) pentru constituirea, creşterea sau restructurarea

capitalului propriu.

Pentru o firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale

de mobilizare a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă

constituie capitalul social.

La emiterea acţiunilor, acestea au o anumită valoare nominală sau

paritară, care rezultă din împărţirea capitalului social, la numărul total

de acţiuni emise.

Numărul de acţiuni deţinute de o persoană fizică sau juridică, este

înscris în certificatul de acţiuni, care trebuie să conţină următoarele

informaţii:

valoarea nominală;

numele companiei emitente;

numărul acţiunilor emise;

un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);

Burse

61

un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei

financiare;

un desen greu de reprodus, care are menirea de a împiedica

falsificarea certificatului de acţiuni;

semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente;

data;

numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza

certiticatul de acţiuni, dacă acţiunile sunt nominative;

numărul de acţiuni la care se referă certificatul.

În literatura de specialitate anglo-saxonă, se asociază acţiunii,

două elemente:

dreptul de acţionar, care exprimă drepturile deţinăto-

rului (numit şi acţionar) asupra societăţii emitente, care

este reprezentat prin „certificatul de acţionar” (stock

certificate);

acţiunea, ca unitate a dreptului acţionarului din capita-

lul social al firmei emitente, care este indivizibilă.

Dreptul de proprietar se poate referi la una sau mai multe acţiuni,

care poate fi transferat în totalitate sau în parte, prin vânzarea-

cumpărarea acţiunilor pe piaţa bursieră.

Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se

împart în două categorii:

comune, care sunt mai cunoscute şi dau deţinătorului lor legal

dreptul la vot în Adunarea Generală a Acţionarilor, cât şi

dreptul la dividend, respectiv, la o parte din profitul societăţii,

iar în caz că firma înregistrează pierderi, o parte din acestea

se suportă de către deţinătorii acţiunilor;

preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, care se va

plăti înaintea dividendului pentru acţiunile comune, dar nu

asigură drept de vot deţinătorului.

În Occident, certificatul de acţiuni tinde să se denaturizeze, adică

să nu mai existe sub forma unui înscris, ci sub forma unei înregistrări

electronice la o instituţie naţională specializată, cum ar fi : Registrul

Acţionarilor, Bursa de Valori, NASDAQ (Sistemul Automat de Cotare al

Asociaţiei Naţionale a Comercianţilor de Titluri – piaţa OTC din SUA).

Deţinătorii acţiunilor beneficiază de o serie de drepturi patrimo-

niale şi nepatrimoniale.

Dintre drepturile patrimoniale menţionăm următoarele :

dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul

social, în raport cu suma subscrisă;

Burse

62

dreptul de a participa la împărţirea profitului, sub forma

dividendelor;

dreptul de a primi o parte proporţională din activul social

rămas după lichidarea societăţii.

Dintre drepturile nepatrimoniale, enumerăm următoarele :

dreptul de a primi un înscris, un original, emis în drept, care

atestă statutul de proprietar colectiv al acţionarului;

dreptul de a dispune liber de acţiuni (vânzare/donaţie);

dreptul de a alege şi a fi ales în organele de conducere ale

societăţii;

dreptul de a participa la adoptarea deciziilor;

dreptul de control şi informare, acţionarii având dreptul de

custodie şi control al rapoartelor conducerii şi de a primi

raportul financiar;

dreptul de preemţiune sau de menţinere a poziţiei de proprietar

în funcţie de mărimea capitalului investit.

Pentru a avea dreptul de a conduce şi administra activitatea unei

societăţi pe acţiuni, un acţionar ar trebui să deţină peste 50 % din

numărul total al acţiunilor societăţii.

Practic, s-a dovedit că, datorită unui mare număr de mici acţionari

dispersaţi, poziţia de control se poate obţine şi cu un minimum de 1/3 din

totalul drepturilor de vot ale unui emitent.

După nivelul atins în îndeplinirea rolului de autofinanţare, acţiunile pot trece prin mai multe stadii :

acţiuni autorizate, care reprezintă numărul maxim de

acţiuni aprobate de a fi emise de societatea respectivă în

perioada existenţei sale, care este specificat şi în Statut; în

cazul dezvoltării economice, societatea poate cere

autorizaţia de a emite un număr suplimentar de acţiuni;

acţiuni neemise, reprezintă partea din numărul total de

acţiuni autoarizate, care nu au fost încă emise pentru

comercializare, reprezentând potenţialul de autofinanţare

al societăţii;

acţiuni emise, reprezintă numărul de acţiuni autorizate

emise şi comercializate, sau care se află în procesul

distribuţiei primare;

acţiuni puse în vânzare, sunt reprezentate de acţiunile

emise şi aflate în procesul vânzării iniţiale, pentru care

societatea încă nu plăteşte dividende şi a căror

contravaloare trebuie să fie încasată;

Burse

63

acţiuni aflate pe piaţă, reprezintă o parte dintre acţiunile

emise şi vândute, care se află în posesia acţionarilor şi

pentru care, societatea plăteşte dividende;

acţiuni de trezorerie, sunt acele acţiuni proprii, pe care

societatea le răscumpără de pe piaţă, pentru a fi revândute

când preţul lor va creşte.

După forma de prezentare, acţiunile pot fi :

materializate (reprezintă un înscris);

dematerializate (sunt înregistrate în cont).

În cazul acţiunilor, principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor

implicate, se înscriu pe faţa acţiunii, sub forma unor clauze şi menţiuni

: tipul acţiunii, numele şi adresa emitentului, numărul autorizaţiei de

funcţionare, valoarea nominală, seria şi numărul înscrisului, data

emisiunii, semnătura şi ştampila emitentului.

De asemenea, se mai înscriu şi alte clauze :

clauze de revocare sau răscumpărare;

clauze de protejare a investitorului;

clauze de convertibilitate;

clauze ale emitentului.

Valoarea nominală a unei acţiuni rezultă prin divizarea

capitalului social la numărul total de acţiuni emise.

În practică, întâlnim şi valoarea patrimonială a acţiunii, care se

expimă prin valoarea contabilă şi valoarea intrinsecă.

Valoarea contabilă a acţiunii este egală cu partea din activul

(patrimoniul) net ce revine pe o acţiune.

Patrimoniul (activul net) al unei societăţi este reprezentat de acea

parte din activul real al societăţii neafectat de datorii.

Valoarea intrinsecă a unei acţiuni reprezintă patrimoniul net al

societăţii, cu plusurile şi minusurile de active latente ce revin pe o

acţiune.

Activele latente sunt reprezentate de provizioanele pentru

riscuri şi cheltuieli care nu au apărut în exerciţiul contabil încheiat şi

care nu s-au soldat prin conturile de venituri.

Valoarea de rentabilitate a unei acţiuni se poate exprima prin

valoarea financiară şi valoarea de randament.

Valoarea financiară a unei acţiuni este dată de raportul dintre

dividendul acţiunii şi rata medie a dobânzii de piaţă.

Valoarea de randament a unei acţiuni exprimă raportul dintre

profitul net ce revine pe o acţiune şi rata medie a dobâzii de piaţă.

Burse

64

Valoarea negociată sau preţul de emisiune a unei acţiuni cuprinde valoarea nominală a acţiunii, la care se adaugă prima de

emisiune.

Valoarea de piaţă a unei acţiuni este reprezentată de preţul la

care se realizează vânzarea acţiunii şi poartă denumirea de curs bursier.

Evaluarea financiară a unei acţiuni se determină pe baza unor

indicatori financiari, cum ar fi ;

profitul pe o acţiune, evidenţiază capacitatea emitentului de a

realiza profit şi se determină ca raport între profitul net total şi

numărul total de acţiuni existente pe piaţă;

rata de distribuire a dividendului, exprimă partea din profitul

exerciţiului financiar care se distribuie acţionarilor şi se

calculează ca raport procentual dintre valoarea dividendelor

nete şi profitul net;

3.3.2.1.2. OBLIGAŢIUNILE

Obligaţiunile, sunt titluri de credit cu venit fix şi constituie un

instrument de mobilizare a capitalurilor pe termen lung, necesar

realizării anumitor obiective de stat sau particulare.

Pentru obţinerea unui împrumut pe bază de obligaţiuni sunt

necesare realizarea mai multor condiţii:

emisiune de obligaţiuni în sume standard;

o bancă sau un sindicat bancar, care să preia această

emisiune şi să o plaseze în rândul celor care au capitaluri

disponibile;

o piaţă, unde obligaţiunile să fie negociate şi cotate;

un serviciu, în ţara emitentă, care să se ocupe cu rambursarea

eşalonată în timp, în general prin tragere la sorţi, a

capitalului investit.

Obligaţiunea este o hârtie de valoare pe baza căreia emitentul

(statul, societatea comercială, regia autonomă), se obligă la o anumită

prestaţie, în general în bani, pe un termen specificat.

Creditorul, beneficiar al prestaţiei, este cel care a cumpărat

obliga-ţiunea şi poate fi indicat nominal (obligaţiune nominală sau

obligaţiune la purtător).

Obligaţiunea are, de regulă, următoarele menţiuni:

rata cuponului, reprezintă o cotă procentuală din valoarea

nominală a obligaţiunii, ce urmează să fie plătită în mod

regulat deţinătorului obligaţiunii;

Burse

65

scadenţa, care precizează momentul expirării împrumutului

şi al retragerii obligaţiunii;

valoarea nominală, reprezintă suma de bani pe care

deţinătorul obligaţiunii o va încasa la scadenţa

împrumutului;

două sau trei imprimări speciale, pentru a împiedica

falsificarea;

semnătura persoanei autorizate de emitent;

numele beneficiarului (în cazul obligaţiunilor nominale).

Preţul emisiunii, respectiv preţul la care se oferă o obligaţiune,

poate fi:

ad pari, reprezintă paritatea de 100 %, când preţul

corespunde cu valoarea nominală;

sub pari, reprezintă un preţ de subscripţie inferior (de

exemplu, 80 %), când se oferă un avantaj investitorilor.

Valoarea de rambursare este, de regulă, egală cu valoarea

nominală, caz în care se aplică preţul „ad pari”.

Se poate aplica şi o rambursare „supra pari” (superioară valorii

nominale, de exemplu, 110 %), constituindu-se astfel o primă în favoarea

deţinătorului.

În principiu, rambursarea se poate face global (în fine), adică la

sfârşitul perioadei de împrumut, fie prin tranşe anuale egale, începând

cu o anumită dată.

În acest caz, obligaţiunile se pot răscumpăra astfel :

periodic, prin tragere la sorţi;

ca anuităţi, formate din cota anuală din valoarea

obligaţiunii la care se adaugă dobânda aferentă.

În funcţie de modul în care sunt garantate, obligaţiunile pot fi:

obligaţiuni ipotecare, când împrumutul este garantat cu

ipotecă pe activele firmei emitente;

obligaţiuni generale, care reprezintă o creanţă pe ansam-

blul activelor emitentului, fără determinarea ca garanţie a

unui activ particular;

obligaţiuni asigurate, care sunt garantate cu titluri asupra

unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant;

obligaţiuni cu fond de răscumpărare, situaţie în care

emitentul alimentează periodic un fond din care va răscum-

păra la scadenţă obligaţiunile respective;

obligaţiuni retractibile, care vor putea fi răscumpărate, la

scadenţă, de către firma emitentă;

Burse

66

obligaţiuni convertibile, care pot fi preschimbate, la opţiu-

nea deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.

3.3.2.1.3. PROFITABILITATEA ŞI RISCUL VALORILOR

MOBILIARE

Profitabilitatea trebuie să constituie o preocupare obligatorie, în

condiţiile unei volatilităţi sporite a valorilor mobiliare în raport cu

variaţiile pieţei de capital, ceea ce determină o relaţie directă între

profitabilitate şi risc.

De aici rezultă şi faptul că, o profitabilitate mare este însoţită de

un risc mai mare şi invers.

Spre exemplu, prin investirea de capital în achiziţionarea unor

obligaţiuni cu dobândă de 6 % se realizează o profitabilitate scăzută, dar

cu un risc minim.

În schimb, investirea aceluiaşi capital în cumpărarea unor acţiuni

prezintă un risc mult mai mare privind realizarea în viitor a unei

profitabilităţi mai mici de 6 % sau de faliment şi de pierdere în totalitate

a capitalului investit.

Interesul investitorului de a cumpăra o acţiune, imediat după

emiterea ei, este motivat de următoarele elemente:

dividendul net pe care-l aduce această acţiune;

creşterea valorii de piaţă a acţiunii, în raport cu preţul ei de

achiziţie.

Profitabilitatea unei acţiuni se poate determina folosind

următoarea relaţie de calcul :

100*

0

011

0/1P

PPDr

p, în care :

rp1/ 0 – rata profitului unei acţiuni;

D – dividendul;

P – preţul de piaţă al acţiunii;

l – perioadă curentă;

0 – perioadă de bază.

Aplicaţie: Să se determine profitabilitatea unei acţiuni la firma

_____________, cunoscând următoarele date:

capital social (CS) = 20.000 mil. Ron;

număr acţiuni (N) = 500000;

cifra de afaceri (CA) = 2.000 mil. Ron (în anul curent);

costuri totale (Ct) = 1.800 mil. Ron (în anul curent);

impozitul estimat pe profit (rata impozit) = 16 %;

dividendul (gdPn

) = 50 % din profitul net;

Burse

67

preţul de piaţă curent a crescut cu 30 % faţă de perioada de

bază (I1/0P).

Rezolvare:

Valoarea nominală a unei acţiuni:

actiuneRonN

CSP /40000

000.500

000.000.000.200

Preţul de piaţă curent :

actiuneRonIPPP

/000.5230,1*000.40*0/101

Dividendul în perioada curentă:

actiuneRon

N

grCCAD

Pn

dimpt

/168000.500

50,0*84,0*000.000.200

000.500

50,0*)16,01)(000.000.800.1000.000.000.2()1)((

1

Rata profitului unei acţiuni:

%42.30100*000.40

168.12100*

000.40

000.40000.52168100*

0

011

1P

PPDr

p

Variabilitatea totală a profitabilităţii unei acţiuni se divide în

două părţi:

a) o parte determinată de influenţa pieţei bursiere, parte care

determină riscul sistematic, numit şi risc nediferenţiat;

b) o parte determinată de influenţa caracteristicilor specifice

fiecărei acţiuni, parte care determină riscul specific sau diferenţiat. În

opoziţie cu riscul de piaţă, acesta se mai numeşte risc nesistematic sau

individual.

Riscul specific se poate diviza astfel:

risc specific fiecărei acţiuni, determinat de modificări în

comportamentul economic al societăţii care a emis-o sau în

comportamentul deţinătorilor acestor acţiuni;

risc specific ramurii industriale de care aparţine societatea

emitentă.

Din practică a rezultat faptul că, partea de risc specific se reduce

corespunzător, pe măsură ce se diversifică portofoliul de valori, fenomen

cunoscut sub denumirea de „avantaj al diversificării titlurilor

deţinute”. Riscul sistematic nu este dominant în influenţarea variaţiilor de

curs ale acţiunilor, ocupând, în medie, o pondere de circa 33 %, în cazul

Burse

68

valorilor mobiliare franceze, 30 %, în cazul celor americane şi 41 %,

pentru cele din Marea Britanie.

Pe de altă parte, fiecare societate răspunde în mod diferit la

mişcările pieţei, în funcţie de:

gradul ei de îndatorare;

structura costurilor;

stabilitatea profiturilor;

poziţia ei pe piaţa concurenţială.

Pentru a urmări şi previziona fluctuaţiile bursiere ale valorilor

mobiliare, este necesară o analiză aprofundată care vizează următoarele

elemente:

piaţa bursieră;

caracteristicile interne, naţionale, ale pieţei financiare;

structura portofoliului de titluri;

activitatea economico-financiară a societăţilor emitente;

poziţia aprofundată în ansamblul economiei naţionale;

comportamentul managerilor;

psihologia acţionarilor;

condiţiile regionale, în care îşi desfăşoară activitatea societa-

tea;

sistemul legislativ din ţara de origine a societăţii;

stabilitatea monetară etc.

Interesul pentru deţinerea unei obligaţiuni este dat, în ordine, de

următoarele elemente:

valoarea actuală a încasărilor succesive (anuale) de cupoane

(dobânzi) şi a sumei de rambursat (suma de revânzare a

obligaţiunii);

mărimea dobânzilor acordate;

valoarea de rambursat, care uneori este superioară valorii

nominale sau valorii de emisiune a obligaţiunii pentru a o face

mai atractivă pe piaţa de capital.

Valoarea actuală a obligaţiunii este echivalentul de azi al unor

sume de bani ce vor fi primite într-un număr de ani, în funcţie de

maturitatea obligaţiunii.

Acest echivalent în bani, ţine cont de posibilitatea de fructificare a

unei sume disponibile azi, prin plasarea la o anumită rată a dobânzii pe

durata de viaţă a obligaţiunii, ce va fi cumpărată azi şi pe care vrea să o

vândă peste „n” ani, fiind egal cu:

nn

n

nrl

R

rl

C

rl

C

rl

CP

)()(...

)(2

21 , în care :

Burse

69

Ci – cupoane succesive (dobânzi);

R – valoarea de piaţă a obligaţiunii;

r – factorul de actualizare asimilat ratei dobânzii la care poate fi

plasată (pe piaţa de capital) o unitate monetară.

Mărimea cupoanelor anuale este, de regulă, cunoscută şi adesea

constantă (pentru obligaţiunile cu dobândă fixă), de aceea, determinarea

preţului de piaţă Pn, peste n ani, prezintă o mare dificultate legată de

evoluţia şi influenţa factorilor pieţei de capital. O posibilitate de depăşire

a acestei dificultăţi o reprezintă calculul valorii actuale a unei obliga-

ţiuni cu dobândă perpetuă (n ), deci fără termen de rambursare.

În acest caz, valoarea actuală a unei obligaţiuni va depinde

direct de rata profitabilităţii de piaţă şi anume:

r

CP

n, când n

Şi pentru obligaţiunile rambursabile se poate demonstra că rata

profitabilităţii actualizate este egală cu rata dobânzii nominale sau cu

rata de cupon.

Variaţia preţului unei obligaţiuni perpetue este egală cu

variaţia în valoare relativă (şi nu absolută) a ratei dobânzii pe termen

lung.

Obligaţiunea perpetuă este însă un caz extrem.

La cealaltă extremă se situează obligaţiunea ipotetică fără cupon,

pentru care nu se plăteşte nici un cupon până la rambursare.

Valoarea actuală Pn a acestei obligaţiuni este:

nnrl

RP

)(, în care :

R - valoarea de rambursat, egală cu suma cupoanelor anuale.

Fenomenul de variaţie a cursului bursier al obligaţiunii în funcţie

de variaţia ratei dobânzii de piaţă poartă numele de volatilitatea

obligaţiunii.

Când valoarea de rambursat sau cea de revânzare este mai mare

decât valoarea nominală sau cea de cumpărare, rata profitabilităţii

actualizate, va fi mai mare decât rata nominală sau decât rata de cupon,

în funcţie de mărimea primei de rambursare sau de mărimea diferenţei de

curs bursier.

Diferite organisme specializate calculează în mod curent ratele de

profitabilitate actualizate pe ansamblul obligaţiunilor şi le transmit

abonaţilor prin reţele de calculatoare şi prin publicaţii periodice.

În condiţiile unei pieţe libere de capital, când profitabilităţile

diferitelor tipuri de investiţii financiare tind să se egalizeze, relaţia de

calcul a profitabilităţii determină modificarea preţului de cumpărare al

obligaţiunii Pn :

Burse

70

nP

Cr

Presupunând că rata perpetuă a unei obligaţiuni de 20.000 Ron

este de 50 %, iar rata dobânzii de piaţă este de 55 %, atractivitatea pentru

cumpărarea acestui titlu financiar se va declanşa, atunci când rata

profitabilităţii acesteia va fi tot de 55 %.

Dacă luăm acest exemplu, în care :

valoarea nominală a obligaţiunii = 20.000 Ron ;

cuponul anual = 20.000 x 50 % = 10.000 Ron ;

rata profitabilităţii = 55 %;

Preţul de cumpărare al obligaţiunii va fi:

RonPP

n

n

82,1818155,0

000.10000.10%55

Pentru a atrage cumpărătorii, obligaţiunea în valoare nominală de

20.000 Ron, va trebui să se schimbe pe un preţ mai mic (18181,82 Ron),

oferind astfel o profitabilitate corespunzătoare celei de piaţă.

Cursul bursier al obligaţiunii se va ajusta, astfel încât rata de

profitabilitate pe care o furnizează să urmărească evoluţia ratei dobânzii

de piaţă.

Unele tipuri de obligaţiuni reacţionează în mod diferit la variaţia

ratei dobânzii de piaţă, ceea ce determină obţinerea unor coeficienţi

diferiţi de volatilitate, situaţie care este influenţată de mai mulţi factori:

poziţia economică şi financiară a emitentului;

caracteristicile obligaţiunii;

factorii conjuncturali ai pieţei de capital.

Rata „r”, reprezintă profitabilitatea certă realizată din plasament

în aceste titluri dacă obligaţiunea este deţinută până la maturitate.

Această rată trebuie să fie aceeaşi, la un moment dat, pentru toate

obligaţiunile care au aceeaşi maturitate.

Se disting, totuşi, diferenţieri în funcţie de caracterul maturităţii

(pe termen scurt, mediu şi lung).

După cum s-a demonstrat anterior, ratele de profitabilitate,

exprimă stări ale randamentului plasamentului în obligaţiuni.

De asemenea, la momente diferite, ratele de profitabilitate se

modifică în raport cu modificarea ratei dobânzii de piaţă, exprimând o

funcţie a preţului obligaţiunii în raport cu rata dobânzii de piaţă :

)(rfP

Această funcţie este continuă şi derivabilă, ceea ce face posibil să

se exprime matematic acest proces al variaţiei preţului unei obligaţiuni.

Burse

71

Coeficientul de volatilitate D, este denumit durata obligaţiunii

(plusvaloarea la capitalul investit) corespunzătoare unei scăderi a ratei

de piaţă cu 1 %.

O schimbare a ratei dobânzii de piaţă ( r), va conduce la o

modificare proporţională a profitabilităţii obligaţiunii, coeficientul de

volatilitate fiind D. Volatilitatea acestei obligaţiuni, spre exemplu de

25,26 %, se înscrie în regula generală de creştere a coeficientului de

volatilitate în raport cu maturitatea obligaţiunii. Volatilitatea nu depinde

liniar de maturitate şi, ca urmare, la o dublare a maturităţii nu va

determina o dublare a volatilităţii.

În exemplul anterior, deşi s-a dublat maturitatea (de la 5 la 10

ani), volatilitatea a crescut cu 60,61 % (de la 15,28 % la 25,26 %).

În consecinţă, volatilitatea este mai mică pentru maturităţi cu

scadenţă apropiată.

Fluctuaţia dobânzii de piaţă determină o volatilitate mai mare a

obligaţiunilor în raport cu maturitatea, dar în rate descrescătoare. Din

această cauză, volatilitatea unui portofoliu obligatar nu este determinată

de maturitatea medie a acestuia.

O altă regulă a pieţei obligaţiunilor este relaţia invers

proporţională dintre volatilitate şi taxa de cupon.

Această relaţie este însă secundară, faţă de relaţia volatilitate-

maturitate.

În consecinţă, coeficienţii de volatilitate D, pot fi utilizaţi în două

modalităţi:

dacă gestionarul portofoliului prevede o scădere a ratei

dobânzii de piaţă, el va avea ca obiectiv creşterea

volatilităţii portofoliului obligatar, pentru a rentabiliza la

maximum această scădere a dobânzii, prin creşteri cât mai

mari ale cursurilor bursiere ale obligaţiunilor;

dacă gestionarul prevede o creştere a ratei dobânzii de

piaţă, el va reduce la maximum volatilitatea portofoliului

său obligatar, în scopul protejării contra scăderii cursurilor

bursiere ale obligaţiunilor.

Dacă nu există posibilitatea previziunilor asupra evoluţiei ratei

dobânzii de piaţă, atunci volatilitatea unei obligaţiuni sau a unui

portofoliu, va însemna diminuarea riscului acestui tip de plasament.

Investiţia în obligaţiuni necesită o bună cunoaştere a factorilor

care influenţează valoarea unui astfel de plasament şi anume:

rata dobânzii de piaţă;

maturitatea obligaţiunilor;

volatilitatea obligaţiunilor;

modificarea cadrului legislativ;

schimbarea guvernului;

Burse

72

declanşarea unui conflict regional;

privatizarea unor agenţi economici (sau naţionalizarea

lor);

posibilitatea modificării climei (secetă, ploi etc.).

3.3.2.2. TITLURILE DERIVATE

Titlurile derivate sunt produse bursiere care rezultă din

contractele încheiate între emitent (vânzător) şi beneficiar (cumpărător)

şi care dau cumpărătorului drepturi asupra unor active ale emitentului, la

o anumită scadenţă, în condiţiile stabilite prin contracte.

Titlurile derivate nu poartă dreptul asupra veniturilor monetare

nete ale emitentului, ci asupra unor active diverse, cum ar fi : titlurile

financiare, titlurile valutare, mărfurile ş.a.

Datorită faptului că existenţa şi valoarea de piaţă a acestor produse

bursiere depind de activele la care se referă, ele poartă numele de titluri

derivate, care se împart în două mari categorii:

1. contractele viitoare (futures);

2. opţiunile (options).

Contractul „futures” este o înţelegere între două părţi de a vinde,

respectiv de a cumpăra, un anumit activ (marfă, titlu financiar sau

instrument monetar), la un preţ stabilit, cu executarea contractului la o

dată viitoare.

Natura de titlu financiar a acestui contract este dată de următoarele

considerente:

obligaţiile părţilor sunt concretizate într-un document care

are un caracter standardizat. Contractul este negociabil pe

piaţa bursieră, unde se fac contracte „futures”;

creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două

alternative:

să accepte executarea în natură, la scadenţă, prin

preluare efectivă a activului care face obiectul acelui

contract;

să vândă contractul, până la scadenţă, unui terţ.

Debitorul obligaţiei contractuale poate să-şi onoreze obligaţia în

natură sau să-şi acopere poziţia de debitor prin cumpărarea aceluiaşi tip

de contract, la bursă.

Contractele sunt zilnic „marcate la piaţă”, adică valoarea de piaţă

a acestora se modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta

pentru acel tip de contract.

Ca şi acţiunile şi obligaţiunile, contractele „futures” pot servi unor

scopuri de plasament, cei care le cumpără sperând – pe durata de viaţă a

acestora – într-o creştere a valorii lor.

Burse

73

Ele servesc însă şi altor scopuri, cum ar fi obţinerea unui profit din

jocul de bursă sau acoperirea riscului la activele pe care titlurile

respective se bazează.

Spre deosebire de contractele „futures”, contractele la termen

care nu au piaţă secundară (de tip forward) nu pot fi incluse în categoria

titlurilor financiare deoarece ele nu sunt standardizate, negociabile şi nu

au valoare de piaţă.

Opţiunile sunt contracte între vânzător (writer) şi cumpărător

(holder), care dau acestuia din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia de a

vinde sau a cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau

instrument monetar), până la o anumită dată viitoare, drept obţinut în

schimbul plăţii către vânzător a unei prime.

După natura dreptului pe care-l conferă, opţiunile pot fi:

1. de vânzare (put options), atunci când cumpărătorul dobândeşte,

în condiţiile contractului, dreptul de a vinde activul;

2. de cumpărare (call options), atunci când dau dreptul de a cum-

păra activul.

Opţiunile sunt titluri financiare derivate deoarece ele pot fi

negociate la bursă, având zilnic o valoare de piaţă, dată de cererea şi

oferta de opţiuni şi dependentă de valoarea activului la care opţiunea se

referă.

3.3.2.3. PRODUSELE SINTETICE

Produsele sintetice rezultă din combinarea de către societăţile

financiare a unor active financiare diferite şi crearea pe această bază a

unui instrument de plasament nou.

În ultimile două decenii, numărul şi complexitatea acestor produse

bursiere au crescut foarte mult, ele constituind un sector deosebit de

atractiv şi dinamic al pieţei financiare.

Produsele sintetice pot fi realizate prin combinarea de contracte

„futures” de vânzare-cumpărare, de opţiuni „put” şi „call”, precum şi

prin combinaţii între diferite tipuri de contracte „futures” şi opţiuni.

O categorie aparte de active artificiale o reprezintă titlurile

financiare de tip „coş” (basket securities), care au la bază o selecţie de

titluri financiare primare, combinate în aşa fel, încât să rezulte un produs

bursier standardizat.

Cele mai cunoscute titluri de acest fel sunt contractele pe indici

de bursă.

Burse

74

3.4. BURSA DE VALORI BUCUREŞTI

Bursa de valori Bucureşti a fost înfiinţată în baza legii

nr.52/1994 – Lege privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

Începând cu luna mai 1996, caracteristica dominantă a pieţei

bursiere a fost trendul descrescător (de la 409 mil. lei, în 30.04.1996, la

28,5 mil. lei, în 28.05. 1996), ca urmare a slabelor performanţe

economico-financiare ale societăţilor aflate în ringul bursei.

Introducerea treptată de noi societăţi la cotare la bursă nu a adus

schimbări esenţiale, volumul tranzacţiilor realizate înregistrând valori

sub 100 mil. lei, pe o perioadă de mai multe luni.

La sfârşitul lunii octombrie 1996, interesul firmelor s-a deplasat

asupra pieţei OTC, unde s-au desfăşurat primele tranzacţii.

În prima etapă, cursurile au fost scăzute, predominând ofertele

de vânzare, mai ales din partea noilor acţionari, care îşi depuseseră

anterior certificatele de proprietate la diverse societăţi comerciale.

Până la sfârşitul anului 1996, nu s-au înregistrat evoluţii deosebite,

deşi au existat semnale pentru un reviriment:

creşterea numărului de societăţi cotate la bursă;

criza traversată de piaţa OTC;

posibilitatea ca, prin cumpărarea de acţiuni la sfârşitul

anului, noii proprietari să obţină dividende.

Factorii dominanţi care au generat această evoluţie a tranzacţiilor

bursiere se referă la următoarele aspecte :

marii investitori instituţionali s-au lăsat aşteptaţi, încercând să

întrevadă evoluţia României în noul context politic;

numărul redus al societăţilor aduse în ringul bursei pentru a fi

înscrise la cotare;

SVM-urile au încercat să susţină piaţa bursieră şi să evite

căderea preţurilor acţiunilor, dar fără prea mare influenţă

datorită disponibilităţilor reduse de capital autohton şi străin;

tranzacţiile de pe piaţa RASDAQ nu au fost stimulative pentru

cele din cadrul bursei de valori;

a existat o lipsă de transparenţă şi de informaţii financiare

pertinente privind valorile mobiliare şi societăţile cotate;

SVM-urile nu s-au implicat în tranzacţionare în nume propriu;

în timp, au apărut şi carenţele sistemului legislativ care,

întărite de lipsa sprijinului politic, au dus la pierderea

încrederii în piaţa de capital;

acţiunile au fost caracterizate prin lipsă de lichiditate,

vânzările şi cumpărările neputându-se efectua rapid;

lipsa economiilor populaţiei în faţa dobânzilor bancare real

pozitive; studii ale raportului dividend-capital investit iniţial,

au arătat că faţă de o dobândă medie anuală, câştigurile din

Burse

75

plasamente în valori mobiliare au fost de 5 până la de 20 ori

mai mici.

creşterea ratei dobânzii a determinat reacţia firească a

deţinătorilor de capitaluri temporar disponibile, de a le investi

în condiţii de siguranţă, în depozite. Acest fapt a generat

scăderea capitalurilor disponibile pentru investiţii pe piaţa

bursieră şi, ca atare, scăderea volumului tranzacţiilor şi a

indicilor bursieri neoficiali.

Primele luni ale anului 1997 s-au caracterizat printr-o schimbare

a trendului, înregistrându-se creşterea volumului de activitate, astfel că,

numai în luna ianuarie 1997, valoarea acţiunilor tranzacţionate la bursă a

depăşit suma de 400 mil. lei.

După un an de experienţă, primirea de noi societăţi la cotare

(ajungându-se de la 17 la 20, la data de 20 februarie 1997) a fost de

natură să sporească concurenţa în ring, tranzacţiile stabilizându-se la

nivelul de circa 2 miliarde lei în fiecare şedinţă.

De asemenea, pozitiv a fost şi faptul că acţiunile tuturor

societăţilor au fost tranzacţionate, suferind modificări în plus sau în

minus, în funcţie de cerere sau ofertă.

În schimb, luna martie 1997, a fost caracterizată printr-o evoluţie

controversată.

Astfel, în primele zile, optimismul a fost redus ca urmare a creşte-

rii dobânzilor (120 – 130 % anual), ceea ce a confirmat faptul că,

investitorii au fost motivaţi în deciziile lor, într-o mare măsură, de

stimuli macroeconomici.

Preferinţa pentru câştigurile sigure din dobânzi a generat o scădere

artificială a cursurilor care nu a ţinut cont de calitatea activităţii firmelor

cotate.

Spre sfârşitul lunii martie 1997, situaţia s-a modificat pozitiv, ca

urmare a programării acordării dividendelor aferente exerciţiului

financiar 1996, investitorii orientându-se spre societăţile care se

previzionau profitabile, ridicând cursul acţiunilor acestora.

În această perioadă, tranzacţiile au ajuns la peste 25 miliarde lei,

indicele VAB-BX (indice neoficial calculat de SVM „Vanguard S.A.”,

care examinează rentabilitatea pieţei bursiere), înregistrând nivelul de

651,1 puncte.

După publicarea rezultatelor financiare ale societăţilor cotate la

bursă, au apărut aceleaşi neajunsuri ca şi în anul anterior:

lipsa informaţiilor;

subevaluarea acţiunilor, datorită slăbiciunilor emitenţilor;

interesul investitorilor manifestat îndeosebi pentru câştigurile

speculative din tranzacţii şi nu pentru cele reale din dividende;

ruperea legăturilor dintre evoluţia economică a societăţilor şi

cota acţiunilor acestora.

Burse

76

Trendul crescător s-a menţinut în luna aprilie, fiind susţinut, pe de

o parte, de scăderea dobânzilor la bănci şi, pe de altă parte, de afluxul de

capital străin.

În plus, lipsa titlurilor la vânzare, coroborată cu creşterea oferte-

lor de cumpărare, au dus la ridicarea preţurilor acţiunilor, precum şi la

acumularea de pachete mari de titluri (în bloc).

Începând cu luna mai 1997, tranzacţiile au scăzut constant

ajungând, la sfârşitul lunii iulie 1997, la 7 miliarde lei, prevestind

intrarea pieţei sub semnul „ursului”, fenomen generat îndeosebi de

investitorii de portofoliu şi de speculatori.

La începutul lunii septembrie 1997 a avut loc o cădere radicală a

cursului acţiunilor, care nu a putut fi oprită nici de lansarea de către stat a

primei oferte publice de vânzare de acţiuni.

Această scădere drastică a cursului acţiunilor nu a influenţat

pozitiv introducerea indicelui bursier oficial BET (Bucharest

Exchange Trading) cu începere de la 15 septembrie 1997.

Creşterea în timp a capitalizării bursiere şi a numărului de societăţi

cotate la bursă, a condus la necesitatea introducerii unui indice oficial al

Bursei de Valori Bucureşti, până în acel moment existând numai

variante neoficiale: VAB, BIG, GELSOR etc.

Indicele BET a putut fi considerat ca un prim ajutor oferit

investitorilor pentru constituirea unui portofoliu proporţional cu ponde-

rea acţiunilor în „coş”. Acest indice bursier are un număr fix de acţiuni,

care exprimă evoluţia celor mai lichide 10 acţiuni, de la categoria I, din

punct de vedere al volumului tranzacţiilor intrarea în „coş”, a altor

acţiuni, făcând să îi sporească gradul de relevanţă.

Valoarea iniţială a indicelui BET a fost stabilită la 1000 de

puncte.

De aseemenea, introducerea indicelui BET reprezintă un reper

important pentru viitoarele contracte la termen, care vor avea în vedere

evoluţia acestuia.

Pentru anul 1997, s-a ajuns la concluza că evoluţia capitalizării

bursiere, urmărită de indicele BIG Index a fost influenţată mai puţin de

evoluţia ratelor dobânzilor acordate pentru depozite şi mai mult de

modificările cursului valutar.

Având în vedere posibilităţile de câştig mai mari şi accesul mai

uşor al marelui public la speculaţiile valutare, capitalurile disponibile au

fost orientate mai puţin spre bursă şi Piaţa OTC.

Apare evident faptul că, interesele clienţilor se îndreptau spre

efectuarea tranzacţiilor, cu obţinerea unor preţuri avantajoase, iar cele ale

Agenţiilor de Intermediere (membrii bursei), în comisionul perceput,

fiecare operaţiune finalizată indicând un membru al bursei, reprezentant

al vânzătorului şi un al doilea, din partea cumpărătorului.

Burse

77

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Prin ce se carctrizează o bursă de valori ?

2. Care sunt elementele organizatorice ale Bursei de valori şi prin ce

se caracterizează fiecare ?

3. Care este organul colectiv de conducere a Bursei de valori şi cine

administrează Bursa de valori ?

4. Ce atribuţii are Adunarea Generală a Bursei de valori ?

5. Care sunt condiţiile pentru convocarea Adunării Generale extraor-

dinare a Bursei de valori ?

6. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o persoană pentru a fi numit

agent oficial la bursă ?

7. Ce persoane nu pot deveni agenţi oficiali, suplinitori sau remizieri

la bursă ?

8. Ce obligaţii are un agent oficial la bursă ?

9. Ce activităţi le sunt interzise agenţilor oficiali la bursă ?

10. Unde se înregistrează operaţiunile bursiere şi ce primesc agenţii

oficiali pentru operaţiunile efectuate la bursă ?

11. Ce cuprinde activul patrimonial al unei firme ?

12. Ce structură are activul patrimonial ?

13. Cum se clasifică activele bilanţului ?

14. Ce cuprinde pasivul unui bilanţ al firmei ?

15. Ce reprezintă din punct de vedere economic activul unei firme ?

16. Ce reprezintă activele reale şi cele financiare ?

17. Prin ce se caracterizează activele bancare şi cele nebancare ?

18. Care sunt principalele titluri care se tranzacţionează la Bursa de

valori ?

19. Ce reprezintă titlurile financiare ?

20. Care sunt trăsăturile titlurilor financiare ?

21. Ce cuprind titlurile comerciale şi cele necomerciale ?

22. Ce cuprind titlurile financiare pe termen lung ?

23. Ce sunt titlurile de capital şi unde se realizază circulaţia titlurilor

de capital ?

24. Definiţi valoare intrinsecă şi valoarea de piaţă a titlurilor

financiare.

25. Ce sunt titlurile primare sau financiare ?

26. Ce reprezintă acţiunile ?

27. Ce informaţii cuprinde un certificat de acţiuni ?

28. Prezentaţi conţinutul acţiunilor comune şi a celor preferenţiale.

29. Care sunt drepturile patrimoniale ale deţinătorilor de acţiuni ?

30. Ce drepturi nepatrimoniale au deţinătorii de acţiuni ?

Burse

78

31. Care sunt stadiile prin care pot trece acţiunile după nivelul atins în

îndeplinirea rolului de autofinanţare ?

32. Ce reprezintă valoarea nominală, valoarea contabilă, valoarea

intrinsecă, valoarea de rentabilitate, valoarea financiară, valoarea

de randament şi valoarea de piaţă a unei acţiuni ?

33. Ce sunt obligaţiunile ?

34. Ce menţiuni cuprinde o obligaţiune ?

35. Care este preţul unei obligaţiuni la ofertare şi care este valoare de

rambursare ?

36. Cum se clasifică obligaţiunile după modul de garantare ?

37. Cum se determină profitabilitatea unei acţiuni ?

38. Prezentaţi modalitatea de calcul a următorilor indicatori :

valoarea nominală a unei acţiuni; preţul de piaţă curent al unei

acţiuni; dividendul unei acţiuni; rata profitului unei acţiuni.

39. Ce reprezintă riscul nediferenţiat şi riscul diferenţiat al

profitabilităţii unei acţiuni ?

40. Cum se determină valoarea actuală a unei obligaţiuni ?

41. Ce este cuponul unei obligaţiuni ?

42. Ce reprezintă volatilitatea unei obligaţiuni ?

43. Cum se determină preţul de cumpărare al unei obligaţiuni ?

44. Ce reprezintă coeficientul de volatilitate şi care sunt modalităţile

de utilizare ?

45. Ce sunt titlurile derivate şi cum se clasifică ?

46. Prezentaţi conţinutul unui contract futures .

47. Prezentaţi conţinutul opţiunilor şi categoriile de opţiuni negociate

la bursă.

48. Ce sunt produsele sintetice ?

49. Când a fost reînfiinţată Bursa de Valori Bucureşti şi în baza cărei

legi ?

50. Ce este indicele VAB-BX şi indicele BET ?

Referat : Piaţa de capital - acţiunile şi obligaţiunile

Burse

79

Capitolul 4 - OPERAŢIUNILE

(TRANZACŢIILE) BURSIERE

4.1. ORDINELE DE BURSĂ

Operaţiunile la bursele de mărfuri sunt cunoscute sub numele

de tranzacţii bursiere şi se realizează pe baza ordinelor ce sunt

transmise brokerilor pentru execuţie.

Există o varietate de ordine folosite pe piaţa bursieră, care poartă

denumiri legate de modul şi momentul în care sunt aduse la îndeplinire

în timpul şedinţei de negociere:

ordin „la piaţă”;

ordin „limită de preţ”;

ordin „îndeplinit sau anulat”;

ordin „stop”;

ordin „limită de stop”;

ordin „limită de timp”;

ordin „în deschidere”;

ordin „în închidere”;

ordin „ îndeplinit la nivel”;

ordin „ în anulare”.

Ordinele care se transmit brokerilor pentru execuţie sunt de mai

multe feluri, în funcţie de ceea ce urmăreşte clientul sau de felul cum şi-a

construit strategia.

O primă grupă de ordine cuprinde acele instrucţiuni legate

de cantitatea de marfă şi perioada de executare a ordinului,

în funcţie de programul de funcţionare a bursei :

ordinul „la cel mai bun preţ”;

ordinul „ valabil până la revocare”;

ordinul „creşte/micşorează”;

ordinul „ la deschidere”;

ordinul „ la închidere”.

Ordinul „la cel mai bun preţ” este un ordin de vânzare sau

cumpărare pentru o cantitate de marfă stabilită la cel mai bun preţ

posibil.

Ordinul „valabil până la revocare” este dat pentru o cantitate

nedefinită, la un preţ limită, valabil până în momentul revenirii, respectiv

a revocării ordinului.

Burse

80

Ordinul „creşte/micşorează” este dat pentru o cantitate precizată,

la un preţ în scădere sau în creştere.

Ideea cantităţii precizate este pentru a se tranzacţiona într-o formă

eşalonată (în scară), în funcţie de creşterea sau scăderea preţului, după

cum scopul este de a vinde sau a cumpăra.

Ordinul „la deschidere” se aplică atunci când investitorul cere

agentului de bursă executarea unei tranzacţii la preţul aplicabil la

deschiderea bursei iar în situaţia că nu s-a executat la momentul indicat,

ordinul se autoanulează.

Ordinul „la închidere” se aplică atunci când se cere brokerului să

execute o tranzacţie în ultimele 30 de secunde ale programului de lucru.

Particularitatea acestui ordin constă în aceea că, de obicei, brokerul nu

garanzează executarea ordinului în acest interval de timp.

O altă categorie de ordine bursiere sunt ordinele de

întrerupere cunoscute sub denumirea engleză de „stop loss

order” sau ordine „stop”.

Ordinul stop reprezintă o dispoziţie de executare a unei tranzacţii

la preţul pieţei, dar numai după ce piaţa a atins valoarea specificată de

client, numită şi preţ stop. Acest tip de ordin poate fi atât pentru vânzare,

cât şi pentru cumpărare şi are valabilitate de la o zi până la 6 luni,

după care, dacă se mai doreşte operarea cu acest tip de ordin este necesar

a fi reînnoit.

Ordinul stop riscă să fie declanşat de mişcările temporare ale

preţului, deci să se execute la câteva puncte mai mici sau mai mari decât

preţul stop, datorită altor ordine plasate anterior.

Punctul, reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii sau

subunităţii monetare în care se exprimă preţul la bursă (cent pentru

dolar, o sutime de cent pentru cent etc.).

De exemplu, dacă preţul este exprimat în $/tonă, o creştere a

preţului, adică a cotaţiei de bursă cu 900 de puncte înseamnă o majorare

a preţului cu 9 $/ tonă.

Ordinele „stop” sunt folosite în mod normal pe piaţa bursieră

pentru „lichidarea poziţiilor deschise”, în vederea stopării pierderilor

sau în scopul protejării profitului.

Un ordin „stop” nu este dus la îndeplinire până când preţul pieţei

nu atinge un anumit nivel.

Un ordin „stop” de cumpărare devine operabil atunci când preţul

contractului futures, ce face obiectul tranzacţiei, este superior sau la

nivelul preţului definit prin ordin ca „ preţ stop”.

De asemenea, un ordin „ stop” de vânzare devine operabil atunci

când preţul contractului futures este inferior sau la nivelul „ preţului

stop”.

De aici rezultă faptul că, limitarea preţului acţionează în sens

contrar riscului, fiind invers ordinului „ la cel mai bun preţ ”.

Burse

81

De exemplu, un ordin de vânzare la 2600 unităţi monetare „ stop”,

dat pentru limitarea pierderilor poate avea următoarea semnificaţie dacă

operatorul care a cumpărat anterior, a descoperit o anumită marfă la

3000 unităţi monetare: limitarea pierderii cu 400 unităţi monetare.

Ordinul „cumpără ... stop ... limită”, reprezintă o dispoziţie de

cumpărare a unei mărfi, executată atunci când preţul pieţei depăşeşte

preţul stop, dar numai după ce atinge preţul limită.

Spre exemplu, cumpără 400 ... stop, 401 ... limită.

Când preţul pieţei atinge preţul stop de 400 unităţi monetare,

ordinul devine „cumpără limită 401 unităţi monetare”.

Ordinul „cumpără stop la ...”, constituie o dispoziţie de

cumpărare a unei mărfi, executată la un preţ al pieţei situat după

declanşarea preţului stop specificat. Caracteristic acestui ordin este faptul

că, prin natura sa, ordinul protejează un profit sau limitează o pierdere.

Dacă se execută imediat după preţul specificat, preţul de tranzacţie

va fi mai mare sau mai mic decât preţul stop, protejând astfel, un câştig

dintr-o vânzare anterioară fără acoperire.

Ordinul „stop ... limită ...”, reprezintă o dispoziţie prin care i se

cere brokerului efectuarea unei tranzacţii de mărfuri, la un preţ mai bun

decât cel specificat de preţul limită, dar numai după ce a fost atins sau

depăşit preţul stop.

După declanşare, acest ordin devine tip limită.

Acest tip de ordin, cu cele două variante (de vânzare şi de

cumpărare) nu este admis la toate bursele.

Astfel, unele burse nu admit asemenea ordine, dacă preţul limită şi

cel stop nu sunt identice.

Ordinul „vinde stop la ...”, reprezintă o instrucţiune prin care

agentul de bursă este autorizat să vândă un lot de mărfuri la preţul pieţei,

dar după ce piaţa atinge preţul stop. Scopul acestui tip de ordin este de a

proteja un câştig potenţial sau de a limita pierderile în cazul unui bun

sau titlu cumpărat la un preţ mai mare.

Ordinul „vinde stop ... limită”, asigură vânzarea ce urmează să se

execute la un preţ mai bun decât preţul limită, dar numai după ce preţul

stop a fost atins şi depăşit.

La preţul stop, ordinul se declanşează şi devine ordin limită.

De exemplu, ordinul „vinde stop 300 unităţi monetare, limită 299

unităţi monetare” are următorul înţeles : când preţul pieţei în scădere

atinge valoarea de 300 unităţi monetare, ordinul se declanşează, devine

ordin limită, ceea ce înseamnă că se execută după ce preţul pieţei a

ajuns la valoarea de 299 unităţi monetare.

Un al treilea tip de ordine sunt ordinele limită, care se

referă la preţ şi timp:

ordinul „limită la ...;

Burse

82

ordinul „cumpără limită la ...”;

ordinul „vinde limită la ...”.

Ordinele vizând limita de preţ se caracterizează prin aceea că

limitează preţul la care poate fi îndeplinită cererea clientului.

Acest tip de ordin poate fi îndeplinit la un nivel fix al preţului sau

la un nivel mai bun.

În practica bursieră a apărut o variantă a acestui tip de ordin în

înţelesul de „îndeplinit sau anulat”, ceea ce presupune că trebuie

realizată imediat executarea ordinului, în caz contrar operaţiunea este

anulată.

Un ordin de „îndeplinire la limită” este executat numai atunci

când preţul atinge un anumit nivel definit ca „preţ limită”.

Ordinele limită, ce vizează timpul, de natura „limită la timp”, tre-

buie realizate în perioada de timp stabilită, în cadrul sesiunii de

negocieri. Dacă ordinul nu a fost realizat în această perioadă, se va anula

în mod automat.

Ordinul „ordin limită la ...”, se referă la executarea unei tranzacţii

cu titluri de mărfuri, la un anumit preţ sau la un preţ mai bun.

Acest tip de ordin are două variante (de vânzare şi de cumpărare)

şi două faze: de aşteptare şi de declanşare.

Faza de aşteptare, durează până când preţul pieţei atinge limita

specificată, iar faza a doua se declanşează, atunci când, devenind ordin

de tranzacţie la piaţă, se execută.

Dacă piaţa nu atinge preţul indicat prin ordin, iar clientul

estimează că preţul va evolua într-o direcţie favorabilă, va accepta riscul

ca tranzacţia solicitată să nu fie executată. Ordinul este lansat pe o

perioadă de o zi, până la 6 luni, după care se autoanulează, iar dacă

în registrul expertului există ordine de tranzacţii anterioare, uneori, nu

este executat.

Ordinul „cumpără limită la ...”, reprezintă o dispoziţie de

cumpărare a unei mărfi la un preţ specificat sau mai mic.

Ordinul „vinde limită la ...”, se referă la dispoziţia de efectuare a

tranzacţiei de vânzare pornind de la preţul limită specificat sau mai bun.

altă categorie de ordine se referă la instrucţiunile care

însoţesc ordinele tip limită sau tip stop, dintre care

menţionăm următoarele :

ordinul „alternativ”;

ordinul „bun toată luna”;

ordinul „procentual”.

Ordinul „alternativ”, este exclusiv de vânzare sau exclusiv de

cumpărare şi permite agentului de bursă ca, între două situaţii de evoluţie

a pieţei să ia o decizie privind încheierea unei tranzacţii. De altfel,

Burse

83

ordinul alternativ este o combinaţie a unui ordin de vânzare la limită şi a

unui ordin de vânzare stop.

Ordinul „bun toată luna” sau „bun în această lună”, este o

instrucţiune care însoţeşte un ordin de tip limită sau stop, nespecificând

valabilitatea ordinului până la sfârşitul lunii în curs.

Ordinul „procentual”, este un ordin exclusiv de tip limită sau

stop, care condiţionează executarea unei tranzacţii, de încheierea

prealabilă a altor tranzacţii specificate de client.

A cincea categorie de ordine poartă numele de „ordine de

piaţă” sau „market order” şi cuprinde următoarele tipuri de

ordine:

ordinul „la piaţă”;

ordinul „vinde la piaţă”;

ordinul „cumpără la piaţă”;

ordinul „nu ţine”;

ordinul „dacă piaţa atinge ...”.

Ordinul „la piaţă”, are două variante : de vânzare şi de

cumpărare. În baza ordinului „la piaţă”, dat de investitor, brokerul

încheie imediat o tranzacţie cu mărfuri, la cel mai bun preţ posibil al

pieţei. Prin acest ordin, clientul doreşte cel mai bun preţ posibil al pieţei,

fără a preciza mărimea acestuia.

Ordinul „vinde la piaţă”, autorizează brokerul să vândă imediat

un lot de marfă, la preţul pieţei.

Ordinul „cumpără la piaţă”, cere brokerului să cumpere imediat

un lot de marfă, la preţul pieţei.

Ordinul „nu ţine”, se referă la situaţia prin care clientul lasă la

latitudinea brokerului momentul şi preţul de executare a tranzacţiei. Deşi

considerat a fi un „ordin la piaţă”, dacă brokerul consideră că preţul sau

momentul ar putea să-i dezavantajeze clientul, ordinul nu este executat.

Ordinul „dacă piaţa atinge ...”, reprezintă o dispoziţie de

cumpărare a unei mărfi ce se execută la preţul pieţei, imediat ce acesta a

atins o valoare indicată de client.

A şasea categorie de ordine de bursă se referă la procedura

tranzacţiilor în mod general şi cuprinde :

ordinul „din afară”;

ordinul „ordine pereche”.

Ordinul „din afară”, este un ordin de tranzacţie formulat în afara

bursei de către clienţi şi comercianţi, prin intermediul brokerului. Acest

tip de ordin deţine prioritatea în execuţie faţă de ordinele de tranzacţie

interne, executate de membrii bursei pe cont propriu.

Ordinul „ordine pereche” se aplică în două modalităţi :

– într-o primă formă, la bursă prin acţiunea expertului de a

contrabalansa ordinele din registrul său, în vederea

Burse

84

reducerii discrepanţei preţurilor şi a impulsionării

tranzacţiilor;

– în cea de-a doua formă, prin manipularea pieţei,

constând în copierea tranzacţiilor anterioare pentru a

stimula o piaţă activă.

La încheierea tranzacţiilor, brokerul întocmeşte un borderou

cu rolul de decont ce cuprinde confirmarea scrisă a tranzacţiilor şi

ordinele primite şi executate. Acest document bursier sub formă de

memorandum, în limbaj bursier se numeşte „P and S” (purchase and

sale = cumpărare şi vânzare) şi prezintă situaţia contului celui ce a

emis ordinele şi în care sunt prezentate ambele laturi ale tranzacţiei,

respectiv rezultanta acestora : profit sau pierdere.

Să presupunem că un comerciant din S.U.A., constatând că

preţurile pentru bumbac sunt scăzute, hotărăşte să cumpere 10 contracte

(un contract = 50.000 livre (lb), deci 10 contracte sunt echivalentul a

227 tone;1 kg = 2,2046 lb, respectiv 1 lb= 0,4535 kg).

Comerciantul, într-o primă fază, va proceda la deschiderea unui

cont cu care poate să opereze brokerul ales pentru executarea ordinului.

De asemenea, brokerul, cunoscând faptul că, bumbacul este sub

control guvernamental, va solicita clientului său (ordonatorul) să se

supună reglementărilor privind separarea fondurilor utilizate în

comercializarea la bursă a unor asemenea mărfuri.

Aceste reguli sunt emise de către Comisia pentru Tranzacţii

Futures cu Mărfuri (CFTC – The Commodity Futures Trading

Commission), devenită operaţională din anul 1975 şi care are rolul de a

interzice practicile frauduloase, în scopul asigurării executării ordinelor

clienţilor în mod corect şi în condiţiile competitive ale unei pieţe

eficiente.

Datorită faptului că, în practică s-a demonstrat că numărul

contractelor futures tranzacţionate este într-o cantitate mult mai mare

decât oferta reală existentă pe piaţa fizică a mărfii respective,

posibilitatea de a se crea poziţii de monopol şi deci de a manipula piaţa

este relativ uşor de realizat prin achiziţionarea unor poziţii apreciabile

asupra mărfii respective, atât pe piaţa futures, cât şi pe piaţa cash.

Penalizarea manipulărilor şi încercărilor de manipulare

revine acestei comisii (CFTC), care solicită stabilirea de limite ale

poziţiilor în tranzacţiile futures, reprezentând numărul maxim de

contracte deţinut de un participant pe aceste pieţe şi obligativitatea

raportării poziţiilor în cazul atingerii şi a depăşirii unui anumit nivel.

Principalul instrument utilizat în atingerea acestui scop este

controlul secvenţial („audit trail”) al ordinelor primite şi al

executării acestora, control care asigură atât burselor de mărfuri, cât şi

CFTC, posibilitatea de a verifica dacă preţurile la care au fost executate

ordinele sunt corecte şi competitive.

Burse

85

Această verificare este posibilă datorită mecanismului

înregistrării, de către brokerii de incintă, a etapelor tranzacţiilor, în

ordinea strict cronologică şi evidenţiată ca atare în desfăşurarea

operaţiunilor.

Brokerul va cere clientului să semneze o proformă,

corespunzătoare cerinţelor CFTC, cu privire la segregarea fondurilor

utilizate în comercializarea la bursă a mărfurilor aflate sub control

guvernamental.

În situaţia când, între comerciant şi broker nu au existat anterior

relaţii de afaceri, brokerul, înainte de a executa ordinul, va propune

semnarea unui „margin agreement” şi depunerea de fonduri în

garanţie.

După deschiderea unui cont curent sau depunerea de fonduri în

garanţie, se transmite brokerului ordinul de cumpărare a 10 contracte de

bumbac, respectiv, cantitatea minimă care se poate cumpăra sau vinde la

bursă.

Executarea ordinului are loc în spaţiul destinat tranzacţiilor

(„trading floor” sau „Cotton Pit”) din incinta bursei de bumbac din

New York, unde brokerul cumpără şi vinde continuu bumbac la termen.

În contractul tip se stabileşte procedura privind comisionul.

Comisionul este facturat ordonatorului operaţiunii, când operaţiu-

nea de cumpărare a fost lichidată sau când vânzarea a fost răscumpărată.

Cumpărătorul de bumbac la termen (futures) nu plăteşte nici un

comision la cumpărare, ci numai la livrarea mărfii, respectiv la scadenţă.

Datorită condiţiilor uniforme (standard) ale contractelor de bursă,

tranzacţiile sunt simplificate, ceea ce permite efectuarea unui volum

mare de afaceri într-un timp foarte scurt.

Astfel, convorbirea prin care brokerul primeşte un ordin, are loc

într-un limbaj cu adevărat telegrafic, de regulă, printr-un circuit telefonic

particular, direct în „camera telegrafică”.

Vânzările sau cumpărările se fac prin strigări pe „ringul” sau în

„pitul” bursei, preţurile fiind preluate şi raportate instantaneu.

Deoarece atmosfera din ringul bursei este tensionată, pentru mai

multă siguranţă au fost elaborate şi o serie de semne convenţionale

executate cu mâna sau cu capul, considerate adevărate coduri bursiere .

Înţelegerile orale prin aceste coduri sunt confirmate apoi în scris

printr-un formular de dimensiunea unui sfert de coală A4, cu următorul

conţinut:

Burse

86

Bursa de bum-

bac New York

New York

Data: ...........2008

Vânzător

........................

Cumpărător

........................

Numărul de loturi :

Suma de livrare:____ $

Preţul : $/lb sau tonă

Semnătura

.........................

Vânzător

.........................

Toate aceste confirmări de contracte se înregistrează pe fişe

centralizatoare de tipul:

Marfa

..................................

Data ..........................

Cumpărat Vândut

Contractele înregistrate după acest sistem sunt verificate la Casa

de Clearing şi sunt acceptate pentru „cealaltă parte” (în exemplul dat –

cumpărător).

Se substituie Casa de Clearing, care devine partea ce

garantează executarea ireproşabilă a obligaţiilor asumate de către părţi

prin contractele încheiate la bursă.

Această capacitate deosebită pe care o are Casa de Clearing,

constă în puterea financiară şi în mecanismul flexibil şi operant de

percepere a depozitelor în garanţie („deposits”) şi a diferenţelor

(„margins”), astfel că, în general, Casa de Clearing a reuşit să evite şi

cele mai mici pierderi în perioadele de mari fluctuaţii pe piaţă.

În general, depozitul iniţial în garanţie ce trebuie să-l depună

investitorul (cel ce transmite un ordin la bursă), reprezintă 10 – 20 %

din valoarea totală a mărfii tranzacţionate.

În funcţie de fluctuaţiile de pe piaţă, depozitul iniţial poate să

devină insuficient şi în acest caz, brokerul va solicita adiţional

diferenţele necesare şi va repeta aceasta în funcţie de nivelul fluctuaţiilor

adverse, iar în situaţia că tranzacţia generează profit, clientul

(ordonatorul) poate cere brokerului să-i transmită profitul realizat, fără a

fi însă obligat să-şi lichideze tranzacţia.

Pentru a realiza atractivitatea pieţei, în sensul de a se evita

riscurile prin menţinerea sub un control eficient şi a oscilaţiilor de preţ,

Burse

87

la marea majoritate a burselor de mărfuri, fluctuaţiile zilnice sunt limitate

prin stabilirea unor niveluri minime şi maxime.

Astfel, la Bursa de bumbac din New York, fluctuaţia minimă

este de o sutime de procent, adică fluctuaţia în puncte („points”) este

egală cu o sutime dintr-un cent (1 cent/lb).

În acest caz, la un contract de bumbac, la care cantitatea minimă

este de 50.000 de livre, un punct este egal cu 5 $ (0,01 cenţi x 50.000 lb

= 500 cenţi = 5 $), iar oscilaţiile de un cent/lb sunt egale cu 500

$/contract.

Dacă un speculator cumpără în luna ianuarie, prin brokerul său, de

la Bursa de bumbac din New York, un contract de bumbac (50.000

livre), cu livrare în luna septembrie, la preţul de 80 de cenţi/livră, va

trebui să depună fonduri în garanţie numite şi „original margin”, în sumă

totală de 2000 $, respectiv, circa 5 % din valoarea contractului.

Fluctuaţia minimă la un asemenea contract este de un punct sau o

sutime dintr-un cent, respectiv 5 $.

Dacă fluctuaţia este de un cent întreg, aceasta echivalează la

contractul de bumbac cu 100 de puncte, respectiv cu 500 $.

În ipoteza că speculatorul ţine contractul până în luna septembrie

şi că până la această dată preţurile au crescut de la 80 la 90 cenţi/livră,

acesta se va hotărî să vândă la acest preţ.

Speculatorul va realiza un profit de 10 cenţi/livră sau 1000 puncte,

respectiv 5 $/punct sau un profit brut de 5000 $.

Comisionul pentru cumpărare, respectiv vânzare, este de circa 75

$, rezultând un profit net de 4925 $.

O altă variantă este situaţia în care piaţa a scăzut, iar

speculatorul va fi solicitat să depună cash, diferenţele adiţionale

corespunzătoare declinului înregistrat de 10 cenţi.

În acest caz, pierderea speculatorului va fi de 50 cenţi/livră, în loc

de 20 cenţi profit, iar pierderea totală cash va fi de 5000 $, la care se

adaugă comisionul de 75 $.

Un alt exemplu se referă la transmiterea ordinelor pentru o

tranzacţie de grâu la Bursa de cereale din Chicago (Chicago Board of

Trade).

Să considerăm că un comerciant de grâu are deja un cont la unul

din membrii bursei din Chicago, având depusă o sumă de bani ce poate fi

folosită drept „depozit în garanţie”.

Comerciantul îşi propune să cumpere 50.000 de busheli de grâu,

adică 10 contracte (un contract = 5000 busheli) şi ca atare, transmite

telefonic membrului bursei din Chicago un „ordin de piaţă” pentru

cumpărarea a 10 contracte, cu livrare în luna decembrie.

Acest ordin recepţionat de membrul bursei este retransmis

operatorului său ce se află în „ringul” bursei împreună cu alţi brokeri.

Burse

88

Prin intermediul unui ceas-pontator, brokerul marchează pe

ordinul de piaţă, data şi ora când a primit ordinul.

Ordinul trebuie executat imediat, la cel mai bun preţ ce se poate

obţine pe piaţă şi ca atare brokerul va repera pe „ring” pe cel care oferă

şi va semnaliza prin semne gen coduri, componente ale limbajului

propriu burselor.

Cel care vinde şi a fost reperat pe ring, primeşte de la brokerul-

cumpărător, semn că a recepţionat semnalizarea acestuia şi este pregătit

pentru tranzacţie.

În acest moment brokerul-cumpărător face o notă, în care sunt

menţionate numele (sau numărul) brokerului vânzător, preţul, cantitatea,

precum şi timpul cât a durat pentru executarea ordinului.

Totodată, printr-un operator central, este înregistrat preţul la care

s-a încheiat tranzacţia şi este imediat transmis în sute de aparate

telegrafice, respectiv electronice, astfel că, în câteva minute informaţia

privind contractul încheiat este la dispoziţia celor interesaţi din lumea

întreagă.

Dacă preţul la care s-a încheiat tranzacţia este de 2,15 $/bushel,

iar peste o lună se constată că preţurile au crescut cu 20 cenţi/bushel,

comerciantul va decide vânzarea celor 50.000 busheli de grâu şi deci va

emite un ordin de vânzare la cel mai bun preţ, care va parcurge aceeaşi

filieră, brokerul de pe „ringul bursei” fiind obligat să vândă la cel mai

ridicat preţ al zilei.

În noua tranzacţie, profitul comerciantului va fi de 10.000 $

(50.000 busheli x 20 cenţi/busheli = 10.000 $), din care se deduce

comisionul brokerului pentru executarea ordinului de cumpărare-vânzare

de 220 $, rămânând un profit net de 9780 $ (10000 – 220 = 9780 $).

Din experienţa practică acumulată la bursă, s-a constatat faptul că,

fluctuaţiile şi oscilaţiile de preţ depind nu numai de raportul dintre cerere

şi oferă, ci şi de alţi factori, inclusiv apariţia unor ştiri sau evenimente

nepre-văzute de ordin climateric, social sau politic, care sunt urmate de

modi-ficări bruşte de preţ şi unele dereglări în funcţionarea bursei.

Pentru ameliorarea acestor efecte şi în scopul prevenirii demora-

lizării participanţilor la tranzacţiile busiere, instituţia bursei a adoptat

norme şi reguli precise, ce definesc limitele zilnice ale fluctuaţiilor.

De exemplu, la bursele de mărfuri din Chicago şi Mineapolis,

fluctuaţiile limită zilnice pentru grâu sunt de +/- 20 de cenţi/bushel (faţă

de nivelul închiderii din ziua precedentă), la porumb, sunt de +/-10

cenţi/bushel, la cafea, de +/- 4 cenţi/ bushel, la puii congelaţi sau

proaspeţi, de +/- 2 cenţi/livră etc.

Pentru finalizarea tranzacţiei de grâu la Bursa de mărfuri din

Chicago, comerciantul va da brokerului ordinul de închidere a operaţiei

obişnuite de piaţă.

Burse

89

Considerăm că a trecut o lună de la transmiterea telefonică a unui

„ordin de piaţă” pentru cumpărarea a 10 contracte de grâu (un contract =

5000 busheli) cu livrare în luna decembrie, la cel mai bun preţ posibil.

Ordinul recepţionat de membrul bursei a fost transmis brokerului

din „ringul bursei” care l-a executat, să presupunem la 2,20 $/bushel,

preţ înregistrat printr-un operator central şi transmis prin mijloace

specifice de telecomunicaţii.

În situaţia în care, peste o lună, comerciantul constată că preţurile

au crescut cu 25 cenţi/bushel, el poate să decidă închiderea operaţiunii

prin vânzarea celor 10 contracte, respectiv 50.000 de busheli de grâu.

Rezultă faptul că, ordinul de închidere este un ordin de vânzare,

care va trece prin aceeaşi filieră, brokerul de pe „ringul bursei” având

obligaţia să vândă la cel mai bun preţ al zilei.

Din modul cum s-a desfăşurat tranzacţia, comerciantul a realizat

un profit net de 12.200 $, care a rezultat din următorul calcul:

50.000 busheli grâu x 25 cenţi/bushel = 12.500 $, din care se

scade comisionul brokerului în sumă totală de 300 $ : 12.500 – 300 =

12.200 $.

În concluzie, ordinul de bursă dat în vederea tranzacţionării la

bursă precizează următoarele:

– direcţia tranzacţiei – vânzare/cumpărare;

– ideea de preţ;

– limitele de acţiune a brokerilor.

4.2. TRANZACŢII BURSIERE

În literatura de specialitate se apreciază că există două orientări în

definirea tranzacţiilor bursiere şi anume:

1. concepţia prohibitivă, care consideră operaţiuni de bursă,

contractele ce sunt încheiate în incinta bursei în timpul şedinţelor

oficiale, de către intermediari autorizaţi (agenţi de bursă) şi în

conformitate cu regulamentul şi uzanţele bursiere;

2. concepţia restrictivă, care include şi operaţiunile încheiate în

afara bursei, dar cu condiţia ca acestea să fie realizate între membrii

bursei, de către persoane abilitate, cu condiţia de a înregistra operaţiunea

la bursă.

Principalele tranzacţii cu titluri financiare primare (acţiuni şi

obligaţiuni) sunt:

a. pe pieţele de tip american:

1. pe bani gheaţă;

2. „în marjă”;

3. cu lichidare imediată;

4. cu lichidare normală;

5. cu lichidare pe bază de angajament;

Burse

90

6. vânzările scurte.

b. la bursele europene:

1. la vedere;

2. la termen sau „cu reglementare lunară”;

3. operaţiunile condiţionale.

În ultimele două decenii, un avânt deosebit au luat tranzacţiile cu

titluri derivate cunoscute sub numele de contracte futures şi cu opţiuni.

În practica bursieră se întâlnesc din ce în ce mai mult şi tranzacţii cu

firme, în care se vând şi se cumpără societăţi, cu respectarea unor reguli

stricte.

După scopul tranzacţiilor bursiere se întâlnesc următoarele

tipuri de operaţiuni:

a) speculative;

b) de arbitraj;

c) de acoperire;

d) cu caracter tehnic.

4.2.1. TRANZACŢIILE CU TITLURI PRIMARE

a) Tranzacţiile pe bani gata, se fac pe baza contului cash deţinut

de client la firma broker. În acest caz, un investitor poate

cumpăra titluri financiare cu condiţia să plătească integral

contravaloarea acestora, vărsând suma respectivă în contul său

la broker. De asemenea, clientul care vinde cash, trebuie să

predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind

contravaloarea integrală a acestora în contul său. Termenul de

executare diferă la contractele cu lichidare imediată, respectiv,

cele cu lichidare normală.

În primul caz, predarea/plata titlurilor se realizează chiar în

ziua încheierii contractului de bursă, iar în al doilea caz, cel

mai frecvent, termenul este de câteva zile, în raport cu Regula-

mentul bursei.

b) Tranzacţiile în marjă, reprezintă cumpărări efectuate prin

intermediul contului de marjă deţinut de client la firma broker.

Spre deosebire de tranzacţiile pe bani gata, în acest caz,

brokerul acordă clientului său, în anumite limite, un credit

pentru realizarea operaţiunii bursiere. Deci, investitorul care dă

ordin de cumpărare a unui volum de acţiuni, nu trebuie să

achite firmei broker cu care lucrează întreaga contravaloare a

acestora. El este obligat să depună, în termenul prescris pentru

lichidarea normală (de regulă 7 zile bursă) numai o anumită

„acoperire” sau marjă (margin), diferenţa până la valoarea

Burse

91

contractului constituind-o împrumutul pe care clientul îl obţine

de la broker pentru tranzacţia respectivă.

c) Vânzarea scurtă, reprezintă „orice vânzare a unor titluri de

care este executată prin livrarea unui titlu împrumutat de către

vânzător (sau în contul lui)”.În esenţă, operaţiunea constă într-o

vânzare executată cu titluri împrumutate, redarea titlurilor

vândute trebuind să se facă în intervalul de timp stabilit pentru

lichidarea normală a unui contract bursier.

Vânzările „scurte” se realizează prin intermediul unui cont în

marjă deschis de client la broker. Tehnica vânzărilor „scurte”

se deosebeşte de cea a vânzărilor „lungi”. În acest din urmă

caz, clientul livrează, în termenul prescris pentru lichidarea

normală, titlurile proprii existente în momentul încheierii

tranzacţiei în contul său de broker.

La vânzările „scurte” se face livrarea titlurilor printr-un

împrumut, clientul rămânând dator faţă de broker cu titlurile

respective, până în momentul în care se va acoperi (va cumpăra

titlurile şi le va restitui brokerului).

d) Tranzacţiile cu lichidare imediată presupun ca decontarea

între părţi să se realizeze imediat după ce tranzacţia a fost

încheiată. Ca atare, clientul care dă un ordin de cumpărare

trebuie să depună contravaloarea cash a titlurilor. Pe de altă

parte, cel care dă ordin de vânzare, trebuie să depună titlurile

vândute.

Deci, în aceste operaţiuni nu se poate lucra „descoperit”, nici în

ceea ce priveşte titlurile, nici în ceea ce priveşte plata. Practic,

executarea contractului (predarea titlurilor, plata preţului)

trebuie să o facă trei zile de la încheierea operaţiunii. În caz

contrar, titlurile neplătite sunt revândute de către agentul de

bursă, iar titlurile nelivrate sunt cumpărate de pe piaţă,

diferenţele negative de preţ fiind suportate de client.

Acest tip de tranzacţie, se poate face pentru orice cantitate,

începând de la un singur titlu.

e) Tranzacţiile cu lichidare lunară se încheie la bursă într-o

anumită zi, urmând a fi executate (lichidate) la o dată fixă, în

fiecare lună, numită ziua lichidării. Ca atare, cumpărătorii pot

să achiziţioneze titluri fără a dispune la momentul încheierii

contractului, de lichidităţile necesare, iar vânzătorii pot să le

cedeze, fără să dispună de ele atunci când au angajat

operaţiunea.

Burse

92

De asemenea, cel care a cumpărat este proprietar din momentul

în care a încheiat contractul şi dobândeşte dreptul la dividende.

Totodată, el poate da garanţie titlurile a căror livrare efectivă se

face în momentul tranzacţiei scadenţei pentru acel tip de

contract.

f) Tranzacţiile cu primă dă dreptul cumpărătorului la lichidarea

contractului (în ziua strigării primelor), fie să ceară executarea

contractului, adică să facă livrarea, respectiv plata (ridicarea

primei), fie să abandoneze (rezilieze) contractul, plătind

vânzătorului prima (abandonarea primei).

Prin urmare, apar două elemente particulare:

marja (acoperirea) contractului, constituită din mărimea

primei (prima reprezentând suma de bani convenită de la

început, pe care cumpărătorul se angajează să o plătească la

scadenţă, în cazul în care nu execută contractul);

riscul asumat de operator, atunci când lucrează „descoperit”

şi care este limitat la mărimea primei.

Preţul de cumpărare într-o operaţiune cu primă este mai mare

decât preţul dintr-o operaţiune cu lichidare lunară, deoarece

cumpărătorul, care are alternativele amintite, trebuie – prin

diferenţă de preţ – se compenseze acest avantaj pe care îl

acordă vânzătorul (diferenţa respectivă se numeşte „ecart”.

Pentru una şi aceeaşi primă, preţul este cu atât mai ridicat cu

cât scadenţa este mai îndepărtată. Mărimea primei se numeşte

„dont” şi este fixată de Consiliul Burselor.

Preţul contractului, numit şi preţul de exercitare depinde de

cursul acţiunii (căreia i se asociază trei prime, pentru fiecare

din scadenţele titlurilor), precum şi de scadenţa contractului şi

tendinţa estimată a pieţei.

g) Tranzacţiile cu stelaj reprezintă un contract condiţional, în

care cumpărătorul are dreptul să aleagă sensul operaţiunii,

ţinând seama de două preţuri stabilite prin contract, numite

bornele stelajului.

Cumpărătorul unui stelaj pe acţiuni se poate declara fie

cumpărător al acţiunilor la preţul mai mare, fie vânzător al

acţiunilor la preţul mai mic. În schimb, vânzătorul stelajului

trebuie să livreze titlurile la preţul mai mare, când

cumpărătorul stelajului se declară cumpărător de titluri,

respectiv preia la preţul mai mic, când cumpărătorul stelajului

se declară vânzător de titluri.

Burse

93

La Bursa de la Paris, unitatea tranzacţională pentru stelaj

este de 100 de titluri, stelajul contând pentru luna curentă şi

următoarele 5 luni de lichidare.

Operaţiunile care se încheie în cadrul burselor de mărfuri

urmăresc în principal trei scopuri:

1. – aprovizionarea cu mărfuri, respectiv acoperirea unor nevoi

reale;

2. – protecţia contra riscurilor rezultate din fluctuaţiile foarte

mari de preţuri;

3. – câştiguri prin operaţiuni speculative, materializate prin

acceptarea riscurilor în aşteptarea profiturilor.

4.2.2. TRANZACŢII CU MĂRFURI

Acoperirea unor nevoi reale ale cumpărătorilor prin

aprovizionarea cu mărfuri se realizează prin două tipuri de operaţiuni

bursiere :

a1 – la disponibil sau spot;

a2 – la termen.

a1. Operaţiunile la disponibil sau spot sau pe bani gata (cash)

sau la vedere, presupun că atât livrarea mărfurilor, cât şi plata

contravalorii lor, tranzacţionată la bursă, are loc imediat după încheierea

contractului (anexa 1).

Predarea mărfii vândute contra plată poate să nu fie, în toate

cazurile imediată, ci la o dată apropiată datei încheierii operaţiunii la

bursă.

Spre exemplu, Bursa Română de Mărfuri Bucureşti asigură

contracte tip „spot” cu marfă „la vedere”, care practic este livrabilă la 5

zile de la semnarea contractului .

Operaţiunile „spot”, presupun ca marfa fizică să existe fie în stoc

la vânzător, fie în depozitele bursei, întrucât aceste operaţiuni bursiere

precizează faptul că, transferul titlului de proprietate asupra mărfii să fie

urmat de livrarea efectivă a bunului negociat la bursă şi plata cash, pe

baza preţurilor negociate, care se mai numesc şi preţuri „spot”.

Acest tip de operaţiuni presupun lichiditatea pieţei, care la rândul

ei este condiţionată de o serie de factori interdependenţi, între care mai

importanţi sunt :

– dimensiunea cererii, care trebuie să se caracterizeze prin

amploare şi continuitate;

– uşurinţa stabilirii cantităţii şi calităţii mărfii respective;

– eficienţa păstrării stocurilor, proces ce ia în calcul costurile

aferente depozitării, riscul de deteriorare a calităţii, existenţa

şi costul serviciilor de asigurare, modul de finanţare a

stocurilor şi riscul schimbărilor de preţ;

Burse

94

– eficienţa transportului mărfii, rezultat al raportării costului

transportului la valoarea produsului;

– calitatea serviciilor de telecomunicaţii, care să asigure

facilitatea transferului mărfii şi a titlului de proprietate

asupra ei.

a2 Operaţiunile la termen presupun livrarea mărfii la o dată

ulterioară încheierii contractului, în funcţie de specificul mărfii, cum ar

fi:

3 luni, la metale;

6 luni, la cartof;

18 luni, la zahăr şi cafea;

36 luni, la cauciuc natural etc.

De asemenea, plata are loc la o dată posterioară negocierii.

Operaţiunile la termen se realizează cu ajutorul a două tipuri de

contracte:

– contracte forward;

– contracte futures.

Contractele tip „forward” se încheie pentru vânzarea-cumpăra-

rea unei cantităţi determinate dintr-o marfă la un preţ stabilit în

momentul încheierii contractului, livrarea şi plata urmând să se efectueze

la o dată ulterioară (anexa 2).

Tranzacţionarea acestui tip de contracte se poate sau nu realiza

prin intermediul bursei, caz în care se vor supune regulilor de

funcţionare a bursei.

Contractele forward, faţă de contractele cash, se caracterizează

prin aceea că, dreptul de proprietate asupra mărfii respective nu este

transferat în momentul semnării contractului, ci la o dată stabilită în

viitor.

Preţul la care urmează a se efectua transferul mărfii este însă

stabilit de comun acord de către vânzătorul şi cumpărătorul mărfii, în

momentul semnării contractului.

În general, operaţiunile tip „forward” prin bursele de mărfuri nu

au o pondere însemnată, întrucât riscurile cu care se confruntă o parte

contractantă depind în întregime de cealaltă parte, ca urmare a faptului

că, între momentul încheierii contractului şi efectuarea livrării mărfii,

preţul acesteia se poate modifica, determinând o evoluţie a valorii

contractului favorabilă, fie pentru cumpărător, fie pentru vânzător,

cealaltă parte având astfel interesul de a nu efectua sau accepta livrarea

mărfii.

Contractul tip futures, este o înţelegere între două părţi de a

vinde, respectiv a cumpăra o anumită marfă, un titlu financiar sau un

instrument monetar, la un preţ stabilit şi cu executarea contractului la

scadenţă (la o dată viitoare).

Burse

95

Deci, contractul tip futures exprimă acordul de voinţă dintre un

vânzător şi un cumpărător, prin care vânzătorul, numit „short”, se

angajează să livreze cumpărătorului, numit „long”, o anumită marfă, în

cantitatea şi de calitatea specificată, la o dată fixată în viitor şi la un preţ

stabilit în momentul semnării contractului.

Analizând cele trei tipuri de contracte: „spot”, „forward” şi

„futures”, se observă faptul că, cele „forward” sunt contracte spot, în

care momentul livrării este rupt, în timp, de momentul încheierii

contractului, iar contractele „futures” sunt, în esenţă, contracte „forward”

standardizate.

Dacă primele două tipuri de contracte („spot” şi „forward”), se

pot tranzacţiona sau nu prin intermediul bursei, în cadrul contractelor

„futures” nu există decât posibilitatea tranzacţionării prin bursă, în baza

unui mecanism specific, prin care odată o cerere sau ofertă acceptate prin

contract „futures” asigură aderarea automată la o casă de compensaţie

(Casa de Clearing), care devine partenerul fiecărei părţi în contract.

Practic, realizarea contractului se depersonalizează, iar marfa şi

lichidităţile necesare realizării contractului sunt asigurate.

Operaţiunile „futures”, sunt tranzacţii bursiere care generează

obligaţia părţilor de a livra sau a plăti o marfă la un anumit preţ şi la un

termen viitor stabilit în contract, dacă până la scadenţă debitorul

obligaţiei nu şi-a închis poziţia pe care o deţine în bursă.

În esenţă, un contract „futures” cuprinde următoarele elemente:

1. Denumirea mărfii;

2. Caracteristicile de calitate acceptate de bursă (specificaţie),

elemente esenţiale conform unui standard acceptat şi pentru

care nu se admit derogări.

În funcţie de tipul de marfă, contractul mai cuprinde:

– scala de punctare, respectiv de depunctare, pe care

bursa o pune la dispoziţia clienţilor pentru preţul de

livrare efectivă a mărfii, în funcţie de derogările de la

standardul de calitate admis prin contract;

– limitele între care se pot înscrie caracteristicile pentru

care se admit derogări, de la o singură caracteristică

pentru o livrare sau la mai multe caracteristici pentru

aceeaşi livrare.

Pentru caracteristicile superioare standardului, preţul de livrare se

majorează conform scalei de punctare, iar pentru caracteristicile

inferioare standardului, preţul se micşorează.

3. Mărimea contractului, care cuprinde cantitatea de marfă ce

face obiectul contractului, exprimată în unitatea de măsură

caracteristică;

4. Lunile pentru care se tranzacţionează;

Burse

96

5. Preţul, respectiv, cotaţia – în ce monedă şi în ce unitate de

măsură.

MODEL Anexa 1

CONTRACT VÂNZARE-CUMPĂRARE

TIP SPOT NO _________

Denumire/Nr. Agenţie Bursieră Denumire/Nr. Agenţie Bursieră

Adresa Adresa

Cont/Banca Cont/Banca

Cod Fiscal Cod Fiscal

Înmatriculat Of. Comerţului Înmatriculat Of. Comerţului

Reprezentat prin broker/cod BROKER Reprezentat prin broker/cod BROKER

ÎN CALITATE DE:

VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR

SE ÎNCHEIE PREZENTUL CONTRACT PENTRU URMĂTOARELE MĂRFURI:

DENUMIREA MĂRFII (+ specificaţii) TO

DATA TRANZACŢIONĂRII PIAŢA

CANTITATE CONTRACTATĂ CONTRACTE

PREŢ lei

VALOARE CONTRACT lei

CONDIŢII DE PLATĂ (Termen, modalitate de plată) ____________________________

CONDIŢII DE LIVRARE:Locul mărfii ________________________________________

Data livrării ________________________________________

Nu mai târziu de 5 zile de la data semnării prezentului contract, dacă nu s-a convenit altfel

Mijloc de transport ___________________________________

CERTIFICAT DE CALITATE ŞI EMITENT ___________________________________

ALTE CONDIŢII ACCEPTATE _____________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________ ÎN CAZUL NERESPECTĂRII CLAUZELOR CONTRACTULUI, PARTEA ÎN CULPĂ VA FI PENALIZATĂ

CU 10 % DIN VALOAREA TRANZACŢIEI. DUPĂ DEDUCEREA COMISIOANELOR DATORATE

BURSEI, SUMA RĂMASĂ SE VA VIRA DE CĂTRE B.M.M.C. ÎN CONTUL PĂRŢII PĂGUBITE.

LA EXPIRAREA TERMENULUI CONVENIT PRIN PREZENTUL CONTRACT, OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR

REZULTÂND DIN ACESTA SE ANULEAZĂ, DACĂ PĂRŢILE NU AU CONVENIT ALTFEL.

ORICE DISPUTĂ CARE AR APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU ACEST CONTRACT VA FI SUPUSĂ

COMISIEI DE ARBITRAJ A B.M.M.C., CONFORM REGULAMENTULUI.

VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR

Agenţie Agenţie

BROKER/COD BROKER/COD

B.M.M.C.

OPERATOR CONTRACT

Precizări:

1. Modalităţile de desfăşurare a tranzacţiilor spot prin strigare liberă pe ringul Bursei Maritime

şi de Mărfuri Constanţa sunt reglementate de prevederile Regulamentului de Organizare şi

Funcţionare adoptat de Adunarea Generală a Acţionarilor la 17 decembrie 1993 şi amendat

ulterior, la data de 14 iulie 1995.

2. Având în vedere prevederile legale în vigoare şi necesitatea adaptării la condiţiile specifice

de comercializare a diferitelor mărfuri, câteva clauze din contractul tip spot se pot negocia

între brokeri. În termen de 60 de minute de la terminarea tranzacţiei în ring. În cazul în care

brokerii nu convin asupra modificărilor, rămân valabile prevederile exprese adoptate de

Bursa Maritimă şi de Mărfuri Constanţa.

Burse

97

3. La înregistrarea ordinului, brokerul va anexa specificaţia mărfii introduse la tranzacţionare şi

va oferi, pentru anumite categorii de marfă, la solicitarea analistului de resort din cadrul

departamentului tranzacţii, orice alte detalii cu privire la marfă, cu condiţia ca acestea, odată

făcute publice, să nu ducă la identificarea clientului agenţiei bursiere.

4. Strigările se fac la preţuri libere de taxe. Valoarea contractului se calculează, fără plata

taxelor. Plăţile efective (inclusiv comisionul bursei) se fac incluzând aceste taxe. Chiar dacă

preţurile se strigă în valută, calculul valorii contractului şi plăţile efective se fac în lei,

luându-se în considerare cursul oficial de schimb din data încheierii contractului.

5. Pentru orice alte amănunte, inclusiv mărimea comisioanelor şi garanţiilor practicate în bursă,

clienţii se vor adresa agenţiilor de brokeraj (bursiere) înscrise la bursă.

MODEL Anexa 2

C O N T R A C T F O R W A R D ( T I P )

PENTRU LIVRĂRI F.O.B. DE CEREALE ÎN VRAC NOTĂ: Parte din clauze conform GAFTA NO 64/01 decembrie 1990

VÂNZĂTORUL: …………………………………………………………………………..

reprezentat de ……………………………………………………………………………….

CUMPĂRĂTORUL: reprezentat de ……………………………………………………………………………….

BROKERI: ………………………………………………………………………………...

au semnat astăzi ……………………………………….. un contract de vânzare-cumpărare cu

următoarele clauze şi în condiţiile şi legislaţia specifică ţării de origine a mărfii:

1. MARFA ÎN VRAC ……………………………………………………………………...

de origine ……………………………………………………………………………………

2. CARACTERISTICI DE CALITATE …………………………………………………

……………………………………………………………………………………………….

(în cazul în care se utilizează standarde de calitate, se admit doar standardele româneşti în vigoare la

data semnării contractului)

3. CANTITATEA ………………………………………………………………………….

( 5 % la opţiunea cumpărătorilor)

Conform uzanţelor internaţionale, în cazul în care s-a contractat un caric complet, se recomandă ca

circa 10 % din cantitatea totală să fie livrată însăcuit pentru mărirea siguranţei transportului; costul

operaţiunii de însăcuire cade în sarcina vânzătorilor.

4. PREŢUL …………………………../ VALOAREA …………………………………...

o per tonă sau per lbs (conversia pentru prezentul contract este de 2240 lbs echivalentul a 1016 kg);

o preţul este valabil în condiţia de livrare F.O.B. rujat conform INCONTERMS 1990, în portul

…………………………

5. COMISIONUL BROKERILOR ………………% din preţul acestui contract va fi plătit de

…………………………. pentru cantitatea contractată, fie că acest contract a fost sau nu executat, în

afara cazului în care neîndeplinirea se datorează vânzătorului sau unor situaţii de forţă majoră.

Comisionul brokerilor se achită în 7 zile lucrătoare începând cu data semnării conosamentului său,

dacă marfa nu a fost livrată, până cel mai târziu în a 30-a zi consecutivă de la ultima zi de livrare

stabilită prin contract.

6. ATESTAREA CALITĂŢII

Calitatea va fi atestată prin certificate emise de organismul convenit de părţi, respectiv

……………………………………………………………………………………………….

(B.M.M.C. recomandă S.G.S. România). Cumpărătorii nu au dreptul să refuze livrarea dacă marfa este

de calitate superioară celei convenite prin prezentul contract.

7. LIVRAREA

Perioada de livrare a mărfii este …………………………………………………………….

Cumpărătorii se obligă să prezinte nava gata de încărcare în acelaşi interval, inclusiv extremele.

Vânzătorii sunt îndreptăţiţi să primească avizări (N.O.R.) aproximative ale navei de 7/5/3 zile

calendaristice înainte de data sosirii în port şi definitive de 4x24 ore. Nava va fi încărcată în

conformitate cu prevederile vamale şi cu normele uzuale în portul de încărcare, dacă nu se convine

altfel (B.M.M.C. sugerează negocierea normei de încărcare şi recomandă:

o norma de încărcare: ………………………..MTS/WD – SILEX UUIUAATUTCAL

Burse

98

o demarrage/despach …………………../zi - prorala, H.D.W.T.S.).

8. EXTINDEREA PERIOADEI DE LIVRARE La solicitarea cumpărătorilor, perioada de livrare stipulată în contract poate fi prelungită cu o perioadă

suplimentară de 21 zile consecutive, cu condiţia de a aviza cel târziu cu 48 ore înainte de expirarea

termenului de livrare.

În acest caz, toate cheltuielile pentru depozitare, dobânzi, asigurare şi alte cheltuieli normale care apar

în această perioadă vor fi suportate de cumpărători.

9. PLATA – prin acreditiv documentar, irevocabil, confirmat (transferabil), plătibil 100 % la vedere,

în baza următoarelor documente: ………………………………………………..

(propunere B.M.M.C.: Bill of Lading, Certificat de calitate, Certificat de origine, Certificat fitosanitar,

Factură, Buletin de analiză emis de S.G.S. România):

Acreditivul devine operaţional după depunerea de către vânzător a unui „performance bond” de 2 %

din valoarea contractului.

10. PENALIZĂRI

……………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………….

Se admit penalizări numai dacă sunt prevăzute în contract sau dacă există o hotărâre a Comisiei de

Arbitraj a B.M.M.C./organului abilitat conform legii în cazul în care nu s-au prevăzut penalizări

exprese în contract.

11. CERTIFICAT DE ORIGINE – va fi emis de Camera de Comerţ şi Industrie de la domiciliul

vânzătorului.

12. TAXE VAMALE LA EXPORT, TAXE GENERALE, IMPOZITE ETC. PE MARFĂ Orice taxe vamale la export, taxe generale, impozite etc., prezente sau viitoare, din ţara de origine sau

pe teritoriul unde se situează portul de încărcare a mărfii vor fi în contul vânzătorilor.

13. LICENŢĂ DE EXPORT – se obţine de către vânzător.

14. CÂNTĂRIREA – vânzătorii şi cumpărătorii şi/sau reprezentanţii lor au dreptul să supravegheze

cântărirea.

15. VICII ASCUNSE – nu se garantează faptul că cerealele nu au defecte care nu sunt evidente la o

examinare rezonabilă realizată de S.G.S. România.

16. ASIGURARE – asigurarea mărfii până la momentul încărcării cade în sarcina vânzătorului: din

momentul încărcării (data conosamentului) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului.

17. AVIZĂRI – pentru avizări conform şi în afara contractului se vor folosi doar mesaje confirmate

(telegrame şi telex). NU se admite avizarea prin facsimil, telefon etc.

URMĂTOARELE CLAUZE SUNT CONFORME CU CELE DIN CONTRACTUL TIP PENTRU

LIVRĂRI SPOT AL B.M.M. CONSTANŢA: o forţa majoră;

o falimentul;

o arbitrajul.

Contractul se încheie în câte un exemplar pentru fiecare parte contractuală, plus un exemplar valid

pentru B.M.M.Constanţa

De exemplu, la bursele de mărfuri din S.U.A., pentru contractul

„futures” cu argint, preţul este cotat în cenţi/uncie, pentru cupru, în

cenţi/livră, pentru cereale, în cenţi/bushel, pentru făină de soia, în $/tonă,

pentru păcură, în cenţi/galon, iar pentru ţiţei, în $/baril.

6. Pasul – cât / unitatea de măsură, cât / contract;

7. Fluctuaţia maximă de preţ ( ) admisă zilnic, comparativ cu

cotaţia zilei precedente;

8. Orarul de tranzacţionare, cuprinzând zilele şi programul zilnic;

9. Ultima zi de tranzacţionare – semnificând ziua din luna anteri-

oară lunii pentru care se tranzacţionează, adică în care se mai pot efectua

tranzacţii;

Burse

99

10. Termenul de livrare, specificându-se în câte zile lucrătoare,

începând cu prima zi a lunii pentru care s-a tranzacţionat;

11. Condiţia de livrare, în termenul INCOTERMS (FOB, CIF,

etc.).

Trebuie reţinut faptul că, fiecare bursă îşi are contractul tip

standardizat.

După reglementările de la marile burse de mărfuri din lume,

operaţiunile bursiere de tip „futures” se derulează după cum urmează :

tranzacţiile se efectuează numai pe ringul bursei şi numai

de către brokeri, care sunt angajaţi ai Agenţiilor de

Brokeraj;

clienţii adresează ordinul Agenţiei de Brokeraj, iar aceasta

îl execută în baza unui contract, în care sunt înscrise

condiţiile tranzacţiei, inclusiv obligaţiile financiare ale

clientului, materializate în comision pentru serviciile

prestate;

în scopul efectuării tranzacţiei, clientul va vira, în contul

Agenţiei de Brokeraj deschis la Casa de Clearing (de

compensaţii), o garanţie, denumită şi marjă, reprezentând

un anumit procent din valoarea totală a ordinului, adică a

contractelor ce urmează a fi tranzacţionate; în situaţia în

care disponibilul din cont scade sub marjă, clientul este

obligat să depună noi sume până la reîntregirea marjei, iar

dacă disponibilul depăşeşte marja, clientul poate retrage

diferenţa sau poate deschide noi poziţii, respectiv, poate

tranzacţiona suplimentar; deşi la prima vedere, depunerea

garanţiei pare a fi o imobilizare de fonduri, în realitate,

clientul, în special cumpărător, poate tranzacţiona mărfuri

echivalând cu o mare sumă de bani, prin imobilizarea unei

sume mici de bani lichizi, urmând ca decontarea să se facă

la lichidarea contractului.

Odată încheiate operaţiunile de tranzacţionare „futures” pe ringul

bursei, urmează procedurile Casei de Clearing, care are un rol esenţial

în derularea şi urmărirea tranzacţiilor, după cum urmează :

– zilnic, pe baza preţurilor stabilite pe ring, Casa de

Clearing marchează fiecare contract, trecând diferenţele

în conturi, după următoarea regulă : cei care câştigă

primesc, iar celor care pierd, li se diminuează marja.

La sfârşitul fiecărei zile de tranzacţionare la bursă se

stabileşte un preţ al contractului, după o modalitate

specifică fiecărei burse. Între preţul contractului de la o zi

la alta pot exista diferenţe sau nu. Regula este că, dacă

valoarea contractului creşte, cumpărătorii aflaţi în poziţii

Burse

100

deschise sunt avantajaţi şi primesc în contul de la Casa de

Compensaţie diferenţa dintre preţul zilei curente şi cel al

zilei precedente, iar dacă preţul scade, se deduce din

marjă o sumă determinată în acelaşi mod. Celor care

pierd şi care în caz de diminuare a valorii contractului

sunt vânzătorii, li se aplică procedura inversă;

– Casa de Clearing procedează la regularizarea, respectiv,

compensarea tranzacţiei, în cazul în care are loc lichida-

rea poziţiei care înseamnă că, cel care vinde - cumpără şi

cel care cumpără - vinde;

– poziţiile rămase deschise presupun livrarea de marfă şi

respectiv, plata mărfurilor. În această situaţie Casa de

Clearing se transpune, în „cealaltă parte”, adică devine

solidară cu părţile, în sensul că poate prelua obligaţiile

acestora, respectiv, devine cumpărător - pentru vânzător

şi vânzător - pentru cumpărător.În situaţia în care, una

din părţi nu-şi poate îndeplini obligaţiile, Casa de

Clearing le va îndeplini în locul acestora. Aceasta

înseamnă că dacă marfa nu există, Casa de Clearing va

trebui să o pună la dispoziţie, iar dacă cumpărătorul nu

are bani să cumpere marfa, aceasta este cumpărată de

către Casa de Clearing;

– dacă o Agenţie de Brokeraj nu este membră a Casei de

Clearing, atunci va încheia o înţelegere cu o altă Agenţie

de Brokeraj membră, în baza căreia, membrul preia

marjele nemembrului.

Odată tranzacţionate prin bursă contractele „futures”, rezultă că,

cel care a cumpărat un contract se situează pe o poziţie deschisă „long”,

iar cel care a vândut pe o poziţie „short” şi pot adopta una din

următoarele situaţii:

– să-şi menţină poziţia deschisă până la termen, ceea ce va

duce la lichidarea contractului prin livrarea efectivă a

mărfii şi efectuarea plăţii, situaţie de altfel destul de rară;

– să-şi închidă poziţia, adică să o lichideze, respectiv să

efectueze o operaţiune de compensare în sens contrar,

ceea ce înseamnă că, dacă este „long” - să vândă şi dacă

este „short” - să cumpere.

Astfel, un cumpărător aflat în poziţie „long” deschisă, câştigă când

preţul se află în creştere, iar un vânzător aflat în poziţie „short”deschisă,

câştigă când preţul se află în scădere.

Rezultă faptul că, dacă vâzătorul consideră că preţul va fi în

creştere îşi va lichida poziţia pentru a reduce pierderile şi va cumpăra noi

contracte, dacă doreşte să speculeze.

Burse

101

De regulă, se înregistrează un număr mare de poziţii contractuale

short şi long, cu tendinţa de egalizare a acestor poziţii de sens diferit şi

pentru care evidenţa Casei de Clearing trebuie să fie echilibrată,

deoarece pentru acelaşi contract tranzacţionat, există, în acelaşi timp, un

cumpărător şi un vânzător.

Nu aceeaşi situaţie este în cazul Agenţiilor de Brokeraj, care

înregistrează doar o poziţie netă.

Poziţia netă reprezintă diferenţa dintre numărul poziţiilor „long”

şi numărul poziţiilor „short”.

Rezultă că, Agenţiile de Brokeraj înregistrează fie o poziţie netă

„long ” a clienţilor, fie o poziţie netă „short”, în funcţie de cererea

acestora.

Operaţiunile bursiere la termen pe bază de contracte de tip

„futures”,efectuate în vederea acoperirii unor nevoi reale ale cumpărăto-

rilor prin aprovizionarea cu mărfuri, prin livrări fizice, ocupă o pondere

redusă (sub 2 %), faţă de volumul total al tranzancţiilor.

Livrarea fizică este un proces greoi care necesită o serie de cheltu-

ieli suplimentare, cum ar fi : de depozitare, de asigurare, de transport, la

care se adaugă comisioanele de brokeraj.

În plus, dacă un comerciant cu poziţie „long” nu mai are nevoie de

marfa respectivă, acesta va fi obligat să o revândă, ceea ce presupune

efectuarea unor cheltuieli suplimentare.

Aceste situaţii şi modificări de scop şi interese ale comercianţilor

au determinat în timp, ca la operaţiunile „futures” să se apeleze mai ales

în intenţia de protecţie contra riscurilor şi în scop speculativ.

În practica bursieră americană putem întâlni următoarele situaţii:

A. În cazul livrărilor fizice de mărfuri, se pot întâlni trei variante:

1) livrarea fizică standard;

2) schimbul de contracte futures pentru mărfuri fizice;

3) procedura alternativă de livrare.

Livrarea fizică standard este ilustrată printr-un exemplu de

contract futures pentru argint (un comerciant, care deţine o poziţie short

materializată în obligaţia de a efectua livrarea a 10.000 uncii de argint cu

o toleranţă de +/- 4 %, prelucrat în lingouri, cântărind fiecare între 1000

şi 1100 uncii).

Între condiţiile ce reprezintă clauza contractului futures la bursa

new-yorkeză amintim:

puritatea argintului de cel puţin 0,999, confirmată de

analiza de laborator;

menţionarea existenţei argintului într-unul din depozitele

acceptate de bursă;

Burse

102

existenţa ştampilei firmei ce l-a prelucrat, care, trebuie să

facă parte din unităţile agreate de bursă.

Presupunem că luna de livrare este decembrie 2004 şi o primă

operaţiune este cea de nominalizare („nomination process”) care, potrivit

regulamentului bursier, cere ca la începutul lunii de livrare („delivery

month”), în exemplul dat, luna decembrie, în zilele stabilite de bursă ca

zile de avizare („notice day”), toţi comercianţii cu poziţii deschise pentru

contracte decembrie 2004 să informeze firmele lor de brokeraj că au

intenţia de a efectua sau accepta livrarea fizică în cursul lunii decembrie,

în ce zi şi în ce cantităţi sunt oportune aceste livrări.

În acelaşi timp, pe baza acestor notificări, Agenţia de Brokeraj

comunică Casei de Clearing intenţiile clienţilor lor, care la rândul ei

leagă poziţiile long cu poziţiile short, de obicei, celei mai vechi poziţii

short opunându-i cea mai veche poziţie long şi în acest fel, toate

cantităţile short vor avea un corespondent long.

Avizarea privind livrarea este adusă la cunoştinţă Agenţiei de

Brokeraj respective şi tuturor părţilor, indicându-se fiecăreia informaţiile

necesare privind cantităţile ce trebuie livrate, când, unde şi cui.

Regulamentul bursei stipulează plata de penalităţi mari de către

partea care nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale.

La finalizarea livrării este anunţată Casa de Clearing care stinge

obligaţiile membrilor clearing şi care, la rândul lor, sting obligaţiile

clienţilor respectivi.

Schimbul de contracte futures pentru mărfuri fizice (EFP) se

realizează ca o excepţie de la regula generală, care presupune ca toate

tranzacţiile futures să aibă loc la bursă, pe baza executării ordinelor în

condiţii de concurenţă.

Excepţia rezidă în faptul că, o tranzacţie EFP presupune vânzarea

unei mărfi în afara bursei, de către deţinătorul poziţiei „short” către

deţinătorul poziţiei „long”, în condiţii şi la un preţ reciproc avantajos.

Motivul excepţiei şi implicit al operaţiunii EFP, este marea

flexibilitate ce este permisă cu regulile impuse de burse asupra unei

livrări fizice standard.

Spre exemplu, în situaţia că un comerciant „short” poate identifica

un alt comerciant cu o poziţie „futures long” corespunzătoare, îl poate

aborda pe acesta în scopul realizării obligaţiilor contractuale, iar dacă

comerciantul „long” îşi exprimă acordul de a accepta livrarea, atunci cel

ce deţine poziţia „short” poate trece imediat la livrarea fizică, în loc să

aştepte expirarea contractului.

De asemenea, dacă cele două părţi sunt de acord, chiar dacă marfa

livrată poate fi total diferită faţă de cea specificată în contractul futures,

de regulă, aceasta se poate substitui, situaţie nepermisă de regulile

stricte ale bursei privind livrarea fizică standard.

Burse

103

Având în vedere acest aspect, în cazul tranzacţiei futures cu argint,

un comerciant cu o poziţie „long” poate permite comerciantului cu o

poziţie „short” în acelaşi contract, livrarea de monede de argint în loc de

lingouri de argint.

ADP – procedură alternativă de livrare (Alternative Delivery

Procedure), presupune faptul că, cele două părţi („long” şi „short”),

convin de comun acord să accepte şi să efectueze livrarea în alte condiţii

decât cele din Regulamentul bursei, având însă obligaţia de a anunţa

Casa de Clearing despre încheierea unei astfel de tranzacţii (ADP),

pentru ca obligaţiile lor să fie anulate (stinse) din evidenţa Casei de

Clearing.

Tranzacţiile ADP se iniţiază şi se desfăşoară după expirarea unui

contract futures şi după ce Casa de Clearing a echilibrat poziţiile „short”

cu poziţiile „long”, în scopul efectuării livrării fizice.

B. Plata în numerar este o tehnică relativ nouă pentru lichidarea

poziţiilor futures şi este aplicabilă numai pentru contractele futures, care

indică în mod expres această modalitate de stingere a obligaţiilor

contractuale, ceea ce înseamnă că, pentru aceste contracte livrarea fizică

nu este permisă.

În acest caz, un asemenea contract futures nu poate fi utilizat în

scopul achiziţionării efective de marfă.

Bursele au adoptat plata în numerar pentru a evita dificultăţile pe

care comercianţii pot să le aibă în achiziţionarea mărfii la momentul

livrării, din lipsa de dispobilităţi pentru livrarea fizică, fie a unei oferte

scăzute pe piaţa respectivă.

În acelaşi timp, prin această metodă, bursa împiedică crearea unei

crize artificiale pe pieţele fizice ale mărfurilor, întrucât plata în numerar

face dificilă manipularea şi posibilitatea ca un grup restrâns de interese

să influenţeze pieţele futures.

În esenţă, mecanismul acestei tehnici este relativ simplu şi constă

în următoarele:

la închiderea tranzacţiei, preţul contractului futures este

egalizat cu preţul cash din momentul respectiv şi orice

sumă cuvenită fie poziţiei „short”, fie poziţiei „long” este

transferată prin Casa de Clearing şi Agenţiile de Brokeraj,

care operează de la poziţia ce datorează suma respectivă,

către poziţia îndreptăţită să o primească.

C. Compensarea se utilizează în majoritatea covârşitoare a

tranzacţiilor futures efectuate pe plan mondial (circa 98 %) şi se

realizează oricând, în intervalul de timp prevăzut până la scadenţa

contractului.

Aşa cum s-a arătat, livrările fizice sunt doar de 2 % din totalul

tranzacţiilor futures, iar în cadrul acestora, varianta a 2-a (EPF)

Burse

104

reprezintă cea mai folosită formă, după cum rezultă din statistica bursei

New York Mercantile Exchange din perioada 1984 – 1988.

În anul 1994, New York Mercantile Exchange a fuzionat cu

Commodity Exchange Inc., formând o singură bursă

NYMEX/COMEX, unde se tranzacţionează contracte futures cu ţiţei,

păcură, benzină, gaze naturale, aur, argint, cupru, platină, ş.a

În derularea tranzacţiei de compensare, Casa de Clearing are un

rol esenţial. Mecanismul compensării este relativ simplu.

Astfel, cumpărătorul iniţial „long” îşi lichidează poziţia prin

vânzarea unui contract futures identic cu cel iniţial şi devine astfel

„short”, având aceeaşi marfă şi aceeaşi lună de livrate şi în mod

similar, vânzătorul iniţial „short” îşi lichidează poziţia prin cumpărarea

unui contract futures identic, devenind astfel „long”, iar după

executarea acestor tranzacţii şi raportarea lor la Casa de Clearing,

obligaţiile ambilor parteneri sunt stinse.

În practică se pot întâlni situaţii în care cei doi comercianţi care au

iniţiat poziţiile futures sunt aceiaşi care le şi lichidează prin compensare

sau se pot întâlni situaţii în care numai comerciantul „long” iniţial

urmăreşte să-şi lichideze poziţia şi pentru aceasta va trebui să găsească

un alt cumpărător pentru poziţia sa.

În acest scop, el poate fi obligat să-şi vândă contractul futures la

un preţ mai mic, iar când noul cumpărător este găsit, această nouă poziţie

long se substituie poziţiei long iniţiale din evidenţa Casei de Clearing.

În aceste condiţii, Casa de Clearing continuă să înregistreze în

evidenţele sale o obligaţie „long” şi o obligaţie „short”, iar volumul total

al poziţiilor deschise este în continuare, de un contract, având ca obiect o

aceeaşi marfă, care nu a fost lichidată prin nici o metodă.

Fiecare poziţie deschisă corespunde unei perechi vânzător-cumpă-

rător, dar în numărul de poziţii deschise, numai una dintre acestea este

reprezentată.

4.3. PIAŢA SECUNDARĂ

Pieţele bursiere, după natura lor , se împart în două mari catego-

rii de pieţe :

pieţe de aucţiune ;

pieţe de negocieri.

Bursa de valori se încadrează în categoria pieţelor de aucţiune,

care mai poartă denumirea şi de pieţe de intermediere (agency market).

Un exemplu de o astfel de bursă, este Bursa din Tokio (TSE), la care

ordinele sunt prelkuate de către firmele saitori, iar încheierea

contractelor se realizează de către agenţii acestor firme.

Burse

105

Pieţele de negocieri sunt pieţe interdealeri (OTC), unde se

concentrează o multitudine de comercianţi de titluri (dealeri), care „ţin

piaţa”. Acest tip de pieţe este cunoscut şi sub denumirea de pieţe de

dealeri (exemplu : pieţele NASDAQ din S.U.A.).

Tranzacţiile bursiere se diferenţiază în funcţie de modalitatea de

funcţionare a pieţelor bursiere :

pieţe bursiere intermitente;

pieţe bursiere continue;

pieţe bursiere mixte.

Pieţele bursiere intermitente (call markets) se utilizează la bur-

sele cu un areal mai restrâns, dar cu o poziţie relativ conservatoare. În

această categorie putem da ca exemplu bursele din Austria, Belgia,

Israel, iar până în anul 1988 ţi Bursa din Paris.

O piaţă intermitentă operează în ascelaşi timp cu oferte de vânza-

re/cumpărare, iar negocierea titlurilor se face prin licitaţie deschisă. Piaţa

este „strigată”, iar agenţii de bursă contractează direct, pe cale verbală.

Se poate folosi şi contractarea prin licitaţie închisă, în scris.

Agenţii de bursă centralizează în carnetele de ordine toate

ordinele primite, pe care le aduc la cunoştinţă celorlalţi concurenţi în

momentul când „piaţa este strigată”.

Negocierile au loc sub conducerea unui şef de licitaţie, care este

un funcţionar al bursei şi care urmăreşte stabilirea unui preţ reprezenta-

tiv, care să asigure maximizarea tranzacţiilor. Piaţa funcţionează în paşi

succesivi şi nu în mod continuu, de unde şi denumirea de piaţă

intermitentă.

Pieţele bursirere continue (continuous markets) se caracterizează

prin aceea că ordinele de vânzare/cumpărare de titluri se pot plasa în

toată perioada cât bursa este în funcţiune, iar contractarea se face

continuu. În mecanismul tranzacţional, rolul central îl are „creatorul de

piaţă” (market maker), care „ia poziţie” pe titlurile cu care lucrează,

devenind „cealaltă parte” în procesul tranzacţional cu clienţii pieţei

bursiere : vânzători sau cumpărători.

Creatorul de piaţă prezintă două categorii de preţuri : bid (de

cumpărare)- care este cel mai mare preţ oferit de firmă pentru cumpărare

şi ask (de vânzare), care reprezintă cel mai mic preţ pe care firma îl cere

pentru vânzarea titlului. Regula presupune întotdeauna superioritatea

preţului ask faţă de preţul bid, diferenţa dintre aceste preţuri

reprezentând sursa de câştig pentru creatorul de piaţă.

Tranzacţiile nu se încheie la un curs unic, ci la preţuri care se

modifică în timpul şedinţei de tranzacţionare, în funcţie de raportul

dintre cererea şi oferta de titluri care se manifestă pe piaţa bursieră.

Potrivit acestui sistem, bursa de valori va publica următoarele cursuri :

de deschidere, cursul maxim, cursul minim şi cursul de închidere.

Burse

106

Pieţele bursiere mixte se caracterizează prin aceea că se

utilizează concomitent sau succesiv, procedura de negociere intermitentă

şi cea continuă. În această categorie se încadrează Bursa de la Viena,

Bursa de la Geneva, Bursa de la Tokio, ş.a.

Negocierea contractelor la bursă se realizează după mai multe

modalităţi, care sunt înscrise în Regulamentul de funcţionare a bursei :

pe bază de carnet de ordine ;

prin înscrierea pe tablă (tabel electronic – la Bursa din

Toronto; scrierea cu creta pe tablă a primelor două preţuri de

vânzare şi de cumpărare – cele mai bune – la bursele din Hong

Kong, Sydney, Singapore);

prin anunţarea publică a ordinelor (la bursele din Zürich şi

Budapesta);

„în groapă”(un spaţiu semicircular, foarte aglomerat, unde

stau agenţii de bursă şi îşi strigă preţurile de

vânzare/cumpărare);

pe blocuri de titluri (în afara sălii principale de negocieri la

bursă, într-un spaţiu special amenajat din incinta bursei - la

NYSE formează aşa numita „piaţă de sus”);

electronică (primul sistem electronic instituit la Bursa din

Toronto, în 1977, cunoscut sub numele de Sistemul de

Tranzacţionare Asistat de Calculator- CATS).

Executarea contractelor se poate realiza pe baza a două sisteme :

prin lichidare directă (cash and carry);

prin lichidare centralizată (prin clearing ).

Teste pentru verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt elementele care permit efectuarea de către brokeri a

tran-zacţiile bursiere ?

2. Prezentaţi tipurile de ordine la bursă după criteriul „cantita-

tea de marfă tranzacţionată şi perioada de executare a

ordinului”.

3. Prezentaţi tipurile de „ordine stop” .

4. Ce reprezintă „punctul” în cadrul tranzacţiilor bursiere ?

5. Prezentaţi tipurile de „ordine limită”.

6. Prezentaţi tipurile de ordine bursiere care se referă la instrucţi-

unile ce însoţesc ordinele „tip limită” sau ordinele „tip stop”.

7. Prezentaţi tipurile de ordine „de piaţă”.

8. Prezentaţi tipurile de ordine „din afară” şi „ordine pereche”.

9. Cum se realizează controlul tranzacţiilor la burse şi ce

instrumente se folosesc ?

Burse

107

10. Care sunt fazele unei tranzacţii bursiere şi cine le execută ?

11. Ce rol îndeplineşte Casa de Clearing şi care sunt situaţiile

privind fluctuaţia preţurilor pe piaţa bursieră ?

12. Care sunt orientările privind definirea tranzacţiilor bursiere ?

13. Ce tipuri de tranzacţii cu titluri financiare se realizează pe

pieţele bursiere de tip american ?

14. Ce tipuri de tranzacţii cu titluri financiare se realizează la

bursele din Europa ?

15. Ce reprezintă marja unui contract , ecartul, dontul şi preţul de

exercitre ?

16. Ce scopuri îndeplinesc tranzacţiile la bursele de mărfuri ?

17. Arătaţi în ce constau operaţiunile bursiere „la disponibil sau

spot”.

18. Arătaţi în ce constau operaţiunile bursiere „la termen” şi care

sunt tipurile de contracte utilizate ?

19. Detaliaţi conţinutulu unui contract forward.

20. Detaliaţi conţinutulu unui contract futures.

21. Care sunt elementele componente ale unui contract tip

futures ?

22. Prezentaţi derularea operaţiunilor bursiere ale unui contract

futures .

23. Ce proceduri foloseşte Casa de Clearing în derularea şi

urmărirea tranzacţiilor bursiere ?

24. Care sunt categoriile de cheltuieli suplimentare pentru livrarea

fizică a mărfurilor la bursă ?

25. Care sunt variantele de livrare fizică a mărfurilor la bursă şi

prin ce se caracterizează fiecare ?

26. Care sunt procedurile de lichidare a poziţiilor futures la bursă şi

prin ce se caracterizează fiecare ?

27. Care sunt categoriile de pieţe secundare şi prin ce se

caracterizează fiecare ?

28. Care sunt modalităţile de negociere a contractelor la bursă ?

Burse

108

Capitolul 5 - COTAŢIILE BURSIERE ŞI

HEDGING-UL

5.1. COTAŢIILE (CURSURILE) BURSIERE

Sub denumirea de cotaţii sau cursuri bursiere se înţeleg preţurile

la care se încheie tranzacţiile la bursă.

Clauza referitoare la modul de cotare, reglementează unitatea

monetară, de regulă, a ţării pe teritoriul căreia funcţionează bursa, în

care se exprimă preţul pe contract sau pe lot.

Nivelul cotaţiilor se stabileşte zilnic, atât pentru tranzacţiile „la

vedere”, cât şi pentru cele „la termen”.

În cazul tranzacţiilor „la termen”, în funcţie de situaţia conjun-

cturală se stabileşte preţul pentru livrările ce se vor face în următoarele 3

– 18 luni.

Cotaţiile bursiere se stabilesc zilnic pentru toate categoriile de

tranzacţii şi se afişează public, pe tablă sau pe panouri electronice în

localul bursei, publicându-se în ziare de largă circulaţie, cât şi în

buletinele oficiale de cursuri. Publicarea cotaţiilor cuprinde o listă a

mărfurilor tranzacţionate la bursă, indicându-se cotaţiile medii pe baza

cărora s-au încheiat tranzacţiile în ziua respectivă, fără a se face referire

la cantităţile tranzacţionate.

Înregistrarea şi transmiterea cotaţiilor zilnice are o dublă

semnificaţie, fiind importante atât pentru tranzacţiile ce se încheie în

cadrul burselor, cât şi pentru întreaga situaţie a preţurilor de pe pieţele de

mărfuri, întrucât cotaţiile sunt considerate preţuri de bază pentru un

număr foarte mare de mărfuri în jurul cărora gravitează stabilirea

preţurilor tranzacţiilor ce se încheie în afara burselor, pe diverse pieţe.

Cotaţiile bursiere se clasifică după anumite criterii ce caracteri-

zează structura acestora şi anume:

modul de calcul;

realizarea tranzacţiilor;

momentul publicării.

După modul de calcul, cotaţiile bursiere se împart în trei cate-

gorii şi anume :

– medii;

– limită;

– de lichidare.

Burse

109

Cotaţiile medii se determină ca medie zilnică sau pe sesiuni de

tranzacţii (de dimineaţă şi de seară), pe baza preţurilor efective ale

tranzacţiilor din perioada respectivă.

Cotaţiile medii reprezintă media preţurilor unei mărfi pentru care

s-au încheiat tranzacţii la bursă sau media preţurilor cu care mărfurile au

fost oferite sau solicitate.

Cotaţiile limită se calculează ca medii ale preţurilor minime

(limite minime) sau ale preţurilor maxime (limite maxime) din perioada

luată în calcul.

Cotaţiile limită reprezintă, pe de o parte, media preţurilor maxime

iar pe de altă parte, media preţurilor minime ale mărfurilor tranzacţionate

la bursă. Ele servesc ca bază de decontare a tranzacţiilor la termen.

Cotaţiile de lichidare se calculează de către Casa de Clearing

potrivit unor metodologii complexe şi reprezintă, de regulă, diferenţe de

cursuri din tranzacţiile la termen, având întotdeauna un caracter oficial.

Cotaţiile de lichidare se stabilesc diferit de la o bursă la alta, dar,

de regulă, se folosesc următoarele cinci metode :

– preţul la care s-au încheiat cele mai multe tranzacţii;

– media artimetică ponderată a preţurilor la care s-au

încheiat contractele într-o sesiune;

– ultimul preţ la care s-a încheiat un contract în cadrul

unei sesiuni;

– cel mai mare preţ la care s-a încheiat un contract;

– preţul stabilit de o comisie specială a bursei, după

analiza contractelor semnate.

Cotaţiile de lichidare se stabilesc pentru finalizarea tranzacţiilor la

termen şi sunt publicate de Casele de Clearing sau de Oficiile de

decontare.

Din punct de vedere al realizării tranzacţiilor la bursă, cotaţiile

se clasifică în două categorii:

– cotaţii efective;

– cotaţii nominale.

Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor efective

încheiate în cursul zilei sau într-o perioadă dată sau a tranzacţiilor

selectate pentru caracterizarea situaţiei pieţei. Ele stau la baza stabilirii

preţului mondial la mărfurile de bursă, influenţând sensibil şi preţul altor

mărfuri.

Cotaţiile nominale se stabilesc pentru acele mărfuri care cotează

curent la bursă, pentru care nu s-au încheiat tranzacţii, din lipsă de cerere

sau ofertă, într-o perioadă de cel mult câteva zile.

Dacă absenţa tranzacţiilor pentru o marfă este de numai 1-2 zile,

se porneşte de la ultimul nivel de încheiere a cotaţiei.

Burse

110

În situaţia când perioada de inactivitate este mai mare, pe lângă

ultimul nivel de încheiere, se ia în considerare şi tendinţa manifestată la

mărfurile similare care au cotat în acea perioadă.

După momentul publicării, cotaţiile bursiere pot fi :

– oficiale;

– neoficiale.

Cotaţiile oficiale sunt publicate după încheierea sesiunii de

dimineaţă şi sunt calculate pe baza preţurilor din sesiunea de dimineaţă.

Acestea servesc ca puncte de referinţă pentru încheierea tranzacţiilor pe

termen lung.

Cotaţiile neoficiale sunt publicate după încheierea sesiunii

tranzacţiilor de seară şi constituie elemente de referinţă pentru tranzac-

ţiile din ziua următoare.

Presa de specialitate, iar în unele ţări şi ziarele cotidiene, publică

atât cotaţiile menţionate mai sus, cât şi tendinţa bursei privind evoluţia

viitoare a preţurilor, aspecte ce sunt utilizate pentru a construi diferite

operaţiuni bursiere, atât pentru protecţia contra riscurilor, cât şi cu

intenţii speculative.

Tendinţa bursei, în limbaj tehnic, poate fi:

solidă ( strong) – dacă sunt perspective de creştere a preţurilor;

moale sau slabă (weak), dacă se întrezăreşte o curbă

descendentă, respectiv o scădere a preţurilor;

constantă sau de menţinere (constant), dacă nu se prevede o

modificare a cursului.

Rolul cotaţiei bursiere este dublu : atât de instrument, cât şi de

indicator.

Cotaţia bursieră este instrumentul prin care se exprimă cel mai

bine, ceea ce se întâmplă în „ringul bursei”, respectiv raportul cerere-

ofertă în cadrul tranzacţiei succesive.

Rolul de indicator al cotaţiei bursiere rezultă din faptul că aceasta

indică care este raportul viitor al cererii şi ofertei de marfă privit prin

prisma a ceea ce se cunoaşte şi a intenţiilor dintr-un anumit moment

anterior.

Cotaţia bursieră indică o previziune, arătând ce se va întâmpla în

viitor pe piaţa unui produs la nivel naţional sau internaţional.

Pentru a fi semnificativă, o cotaţie bursieră, care reflectă raportul

cerere-ofertă din „ringul bursei” este obligatoriu să reflecte şi raportul

cerere-ofertă de pe „piaţa din afara ringului”, astfel că, preţul realizat pe

„ring” să devină oglinda pieţei produsului la nivel naţional şi respectiv,

internaţional. Această cerinţă este realizabilă numai dacă volumul

tranzacţiilor încheiate pe „ring” este suficient de mare, în raport cu

volumul tranzacţiilor de pe „piaţa spot” (la vedere).

Burse

111

Evoluţia cotaţiei bursiere şi mai ales previziunile asupra evoluţiei

acesteia determină participanţii la tranzacţiile bursiere să adopte o

anumită poziţie, respectiv să-şi analizeze poziţiile nefavorabile prin

adoptarea unora favorabile.

În acest fel, un raport relativ dezechilibrat al cererii şi ofertei se

reechilibrează prin migrarea participanţilor dintr-o poziţie în alta, iar

cotaţiile au tendinţa de a se stabiliza într-o măsură mai mică sau mai

mare. Aceasta este practica obişnuită, întrucât, la sfârşitul fiecărei sesiuni

de tranzacţii, Casa de Clearing (de compensaţie) compară preţul la care a

fost încheiat fiecare contract rămas deschis (necompensat), cu nivelul

cotaţiei din sesiunea respectivă şi trece diferenţele în conturile

participanţilor (membrii bursei, clienţii, agenţii de brokeraj), după

următoarea regulă generală :

– un vânzător care a vândut la un preţ mai mare decât cotaţia,

câştigă diferenţa (şi invers dacă preţul este mai mic), iar un

cumpărător care cumpără la un preţ mai mic decât cotaţia

câştigă diferenţa (şi invers dacă preţul este mai mare).

Acest sistem de înscriere în conturi a câştigurilor şi pierderilor

acţionează asupra părţilor, atât timp cât contul rămâne deschis sau atât

timp cât una din părţi nu adoptă o poziţie contrară în scopul compensării

şi deci, a încheierii poziţiei iniţiale.

Adoptarea pentru compensare a poziţiei contrare se materializează

în situaţia în care vânzătorul cumpără, iar cumpărătorul vinde.

Operaţiunile „futures” reprezintă sursa principală în formarea

preţurilor pentru mărfurile respective în celelalte tipuri de tranzacţii spot

şi forward.

De regulă, preţurile „futures” sunt mai mari decât preţurile

spot, întrucât această diferenţă este în mare parte determinată de timpul

rămas până la scadenţa contractului „futures”, ceea ce înseamnă că, cu

cât acest interval de timp este mai mare, cu atât această diferenţă este

mai mare, iar pe măsură ce termenul de livrare se apropie, preţul

„futures” va converge, inevitabil, spre preţul „spot”.

Mărimea diferenţei dintre preţurile spot şi preţurile futures este

determinată de aşa numitul „cost of carry”.

Cost of carry cuprinde chetuielile aferente achiziţionării şi

păstrării unei mărfi pe parcursul unei perioade de timp determinate.

Aceste cheltuieli includ costul aferent finanţării cumpărării mărfii şi

costurile aferente depozitării, asigurării şi transportului acesteia.

Mărimea costului finanţării este rezultanta produsului calculat

prin înmulţirea sumei necesare cumpărării mărfii pe piaţa „spot” cu rata

dobânzii aferente intervalului de timp în care marfa este păstrată.

Relaţia dintre preţul cash sau spot şi preţul „futures” a oricărei

mărfi este dată de următoarea formulă denumită ecuaţia „cost of

carry”:

Burse

112

preţul futures

= preţul cash

+

costul finanţării unei unităţi de marfă

+ costul păstră-rii unei unităţi de marfă

Preţul futures, astfel calculat, poartă denumirea de „preţ futures

full-carry”, luând în calcul rata dobânzii simple, fiind edificator în cazul

perioadelor scurte de timp.

Exprimarea „preţurilor futures” diferă de la un contract la altul şi

sunt diseminate pe plan internaţional, utilizându-se următorii termeni

privind cotaţiile:

– „Open”, semnifică preţul aferent primei tranzacţii a zilei,

tranzacţie ce are loc în intervalul de timp desemnat ca deschidere a pieţei

(opening call), deci preţul de deschidere;

– „High”, înseamnă preţul cel mai înalt înregistrat pentru o

tranzacţie din timpul zilei respective, adică preţul maxim al zilei;

– „Low”, este preţul cel mai scăzut înregistrat pentru o tranzacţie

din timpul zilei respective sau preţul minim;

– „Settle” reprezintă preţul de regularizare stabilit de Comitetul de

Regularizare al bursei respective şi are ca scop indicarea valorii

corecte a contractului futures la închiderea zilei de tranzacţii.

Preţul de regularizare nu este neapărat şi ultimul preţ al zilei de

tranzacţii;

– „Change”, înseamnă diferenţa dintre preţul de regularizare al

zilei respective şi preţul de regularizare al zilei anterioare de tranzacţii,

respectiv, variaţia faţă de ziua precedentă;

– „Lifetime high and low”, reprezintă preţul cel mai înalt şi cel

mai scăzut înregistrat în întreaga perioadă de tranzacţionare a

contractului respectiv, deci limitele de preţ înregistrate pe durata de viaţă

a contractului (lifetime);

– „Open Interest”, semnifică numărul de poziţii futures deschise

(cele ce nu au fost lichidate), existent la închiderea zilei precedente de

tranzacţii. Open interest arată volumul poziţiilor deschise pe fiecare

lună;

– „Volume”, reprezintă numărul total al contractelor futures

tranzacţionate în ziua respectivă.

PROTECŢIA CONTRA RISCURILOR

VARIAŢIILOR DE PREŢ (HEDGING-UL)

Hedging-ul este definit în mai multe variante:

– procedură de protecţie destinată să minimizeze pierderile ce ar

putea rezulta în timpul processing-ului şi marketingului datorită

unor evoluţii adverse de preţ;

Burse

113

– asigurarea preţului pe baza principiului „alunecării” sau

„mutării” riscurilor;

– metoda practică de compensare a riscului evoluţiei preţului,

inerent pe orice piaţă „cash”, prin luarea unei poziţii egale, dar

opuse pe piaţa „futures”;

– o tranzacţie la termen al cărui scop este de a oferi atât

producătorilor, cât şi consumatorilor o protecţie împotriva

fluctuaţiilor excesive ale preţurilor.

Operaţiunea este denumită şi de „acoperire” şi constă în îmbinarea

de către un producător sau comerciant a unor tranzacţii de sens opus „la

disponibil” şi „la termen”, în scopul reducerii sau eliminării pierderilor

ce ar rezulta din aceste fluctuaţii de preţ.

Fluctuaţiile preţurilor se întâlnesc atât într-o economie stabilă, cât

şi într-o economie în tranziţie.

Într-o economie stabilă, preţurile prezintă creşteri sau scăderi

frecvente, cotaţia bursei apărând ca un indicator relevant, influenţat de o

serie de factori, cum ar fi:

– nivelul producţiei (locale, regionale, internaţionale);

– nivelul cererii curente;

– modificări în politica comercială a diverselor ţări ce pot viza

fie politici de redresare a balanţei comerciale şi de plăţi, fie

reorientări ale consumului industrial şi al populaţiei, fie

trecerea de la liberalizarea totală la protecţionism sau invers,

fie modificări în nivelul taxelor vamale;

– situaţia generală a unei economii reflectată prin evoluţia

indicelui inflaţiei sau prin raportul în care se plasează moneda

naţională în raport cu alte monede;

– situaţia politică internă şi internaţională;

– evenimente naturale cu impact social, cum ar fi seceta,

cutremurele, inundaţiile, alte calamităţi naturale;

– speculaţii masive pe pieţele de mărfuri sau de valori.

Într-o economie stabilă, aceşti factori pot fi previzionaţi şi chiar

cuantificaţi.

De asemenea, influenţa speculatorilor, deşi este mare, poate fi

previzibilă, întrucât fluctuaţiile determinate sunt reduse fiind consecinţa

stabilităţii generale a pieţei, întrucât chiar această stabilitate se sprijină

pe jocul speculaţiilor.

Intr-o economie în tranziţie, tendinţa obiectivă a preţurilor este

de creştere, fiind foarte dificil de a estima cât mai exact această creştere.

De aceea, spre exemplu, un producător, care investeşte azi pentru

realizarea unei producţii pe care o va vinde în următoarele 6 – 12 luni şi

care, în mod firesc, contează pe recuperarea cheltuielilor şi obţinerea

unui anumit profit din valorificarea producţiei, poate constata atunci

Burse

114

când preţurile cresc mai puţin decât a previzionat, că este în situaţia de a

pierde.

Acelaşi efect apare şi pentru un cumpărător de materie primă,

care îşi programează producţia în funcţie de nivelul preţului de pe piaţa

spot a materiei prime, în situaţia în care acest preţ creşte la un nivel

superior celui previzionat.

În acelaşi timp, preţul de bază al mărfii tranzacţionate pe o piaţă

futures suferă şi alte influenţe, unele destul de importante şi care fac ca

modul de acţiune al participantului pe piaţa futures să fie condiţionat de

o analiză profesională extrem de atentă şi cuprinzătoare.

De exemplu, în cazul cerealelor se suportă influenţele ulterioare

achiziţionării mărfii, fiind greu de anticipat pe o perioadă de 6 – 9 luni

costul şi problemele transportului mărfii până la destinaţie, costul

asigurării, costul depozitării şi al operaţiunilor de păstrare (uscare,

recondiţionare, tratare), costul creditelor, ş.a.

De asemenea, influenţa jocului speculativ pe o piaţă futures

dintr-o economie în tranziţie este deosebit de greu a fi anticipată şi

cuantificată.

În cadrul unei pieţe în tranziţie, speculatorii pot produce

modificări însemnate, astfel încât, raportul cerere-oferă manifestat în

ringul bursei să nu se mai coreleze cu raportul cerere-oferă din

economie, deci din afara ringului bursei.

De exemplele prezentate, rezultă faptul că, atât într-o economie

stabilă, cât şi mai ales într-una în tranziţie, una din cele mai importante

funcţii economice ale pieţelor la termen este managementul riscului,

ceea ce înseamnă că hedgerii ce deţin sau au prevăzut că vor deţine fizic

o anumită marfă, vor fi preocupaţi de faptul că preţul mărfii respective se

poate modifica înainte ca ei să vândă sau să cumpere aceste mărfuri.

Un hedger experimentat va folosi metoda de hedging pentru a nu

rata oportunitatea oferită de piaţă de a realiza câştig, înţelegând că este

mai important să-şi stabilească drept obiectiv pe piaţă mutarea riscului,

decât să-şi protejeze investiţia.

Cunoscând diferenţa dintre preţul cash şi preţul futures, hedgerul

se poate asigura contra riscului fluctuaţiei preţului, mizând pe relaţia

dintre preţul cash şi preţul futures al mărfii respective.

Diferenţa dintre preţul cash al mărfii, stabilit într-o anumită zonă

şi preţul futures al contractului privind marfa respectivă, poartă

denumirea de „basis” şi are în vedere următoarele:

– tranzacţiile de pe piaţa cash implică achiziţionarea şi

vânzarea de mărfuri fizice la preţuri concurente;

– tranzacţiile de pe piaţa futures implică achiziţionarea şi vân-

zarea de contracte futures, care sunt înţelegeri standardizate

de a accepta sau livra o anumită marfă, într-un loc prestabilit.

Burse

115

De regulă, pentru calcularea diferenţei (basis), se ia în calcul

preţul futures pentru luna cea mai apropiată:

basis = preţ cash – preţ futures

Basisul poate fi atât pozitiv, cât şi negativ depinzând de preţul

cash care poate fi mai ridicat sau mai scăzut decât preţul futures.

Dacă preţurile cash şi futures sunt egale, basisul este egal cu zero.

Interesant este de observat faptul că basisul, ca şi preţul cash de

care este legat, are o mulţime de localizări în cadrul unui areal, faţă de

preţul futures care apare doar în punctele unde funcţionează bursa.

Cunoscând nivelul basisului, hedgerul poate înlocui riscul generat

de unul dintre preţurile futures sau cash cu riscul generat de basis.

Raţiunea hedgingului derivă din faptul că preţurile futures şi cash

ale unei mărfi sau ale unor mărfuri corelate (de exemplu grâu – făină) au

tendinţa să reacţioneze în faţa aceloraşi factori economici şi odată cu

apropierea de data expirării, preţul cash şi preţul contractului futures

prezintă tendinţa de convergenţă.

Costurile de întreţinere ale unei mărfi, în mod normal, se

regăsesc în preţurile futures pentru diferitele luni de livrare, întrucât ele

adiţionează costurile de stocare, de asigurare şi dobânda capitalului

investit, a căror mărime este direct proporţională cu trecerea timpului.

Costul de moment al contractului futures cuprinde pe lângă

costul de întreţinere şi garanţiile iniţiale, cererile de garanţie, cât şi

costurile tranzacţiei, dacă acestea există. Datorită acestui fapt, preţul

contractului futures cu data de scadenţă cea mai apropiată este mai

scăzut decât preţurile celorlalte contracte ce au date de scadenţă mai

îndepărtate.

În practică, se întâlneşte şi situaţia când nivelul preţului

contractului futures cu scadenţa cea mai apropiată depăşeşte nivelul

preţului contractului futures cu scadenţă mai îndepărtată. O asemenea

situaţie este apreciată ca fiind anormală şi piaţa futures pe care se

întâlneşte se numeşte „piaţă inversă” sau „inverted market”.

Practica bursieră mai utilizează şi termenii de piaţa contango şi

piaţa backwardation, denumiri ce pornesc de la ideea că preţul futures,

este calculat sau estimat conform factorului cost-of-carry şi ca atare,

poartă şi denumirea de preţ futures full-carry.

Piaţa contango este denumirea dată pentru situaţia în care,

diferenţa dintre preţurile futures şi cele cash este determinată numai de

factorul cost-of-carry.

Piaţa backwardation este denumirea dată pentru situaţia în care,

preţurile futures sunt mai mici decât preţurile cash, diferenţa (basis) fiind

astfel pozitivă.

Burse

116

Acest termen este uneori utilizat şi în cazul când, preţul futures

este mai mare decât cel cash, dar mai mic decât preţul futures full-carry,

diferenţa (basis) fiind în acest caz negativă.

Aceste situaţii se regăsesc atunci când preţurile futures sunt

influenţate parţial sau în totalitate, de alţi factori decât cost of carry.

Din punct de vedere economic, o piaţă backwardation este

generată de situaţia când preţurile spot cresc rapid, atingând niveluri

foarte înalte, consecinţă a unui nivel al ofertei mult scăzut faţă de

nivelul cererii, existând o criză pe piaţa fizică a mărfii, ce constituie

activul de bază al contractului futures.

În cazul când pe piaţa fizică a mărfii apare o criză, marfa în sine

posedă un „randament convenabil”, adică un venit determinat de simpla

deţinere sau păstrare a mărfii respective, care nu este neapărat un venit

pecuniar sau direct cuantificabil, întrucât el este dat de faptul că se

menţine cota de piaţă : spre exemplu, capacitatea unei firme de a-şi

folosi stocul pentru aprovizionarea fără întreruperi a clienţilor.

Raportând la variabila timp, o piaţă contango este caracteristică

situaţiei în care preţurile futures cresc progresiv odată cu creşterea

timpului rămas până la expirarea contractului futures, iar o piaţă

backwardation reprezintă situaţia în care preţurile futures scad progresiv,

odată cu creşterea timpului rămas până la expirarea contractului futures.

Dacă costurile întreţinerii mărfii sunt pozitive, atunci deţinerea

mărfii respective până la momentul livrării devine profitabilă şi rezultă

faptul că marfa este preţuită la un nivel mai înalt decât cel din contractele

futures. Atât timp cât aceste câştiguri cresc şi perioada de deţinere creşte,

iar contractele futures cu termenul cel mai scurt se negociază la un preţ

mai ridicat. În aceste situaţii, diferenţa de preţ poartă denumirea de

primă. În cazul când costurile întreţinerii mărfii sunt negative, atât timp

cât se deţine marfa se vor înregistra în mod constant pierderi. Pentru a

compensa această pierdere, marfa se negociază pe piaţa cash la un preţ

sub cel al pieţei futures.

Diferenţa dintre preţul de pe piaţa cash şi preţul contractului

futures cu data de livrare cea mai apropiată, poartă denumirea de

discount. Aceste situaţii au impus următoarele trei condiţii pentru obţinerea

unui rezultat satisfăcător într-o operaţiune hedging :

1) - cantitatea implicată în operaţiunea de hedging trebuie să fie

egală cu cea supusă riscului;

2) - când riscul este eliminat, cel care participă la hedging trebuie

să dea imediat ordin brokerului să lichideze operaţiunea la termen

pentru a nu se expune unui risc nou de preţ;

3) - calculul final este necesar să evidenţieze atât rezultatul opera-

ţiunii „la disponibil”, cât şi pe cel al operaţiunii „la termen”.

Burse

117

Operaţiunea de hedging se tranzacţionează la bursă în baza

contractelor futures în două scopuri:

a) - de acoperire a riscurilor generate de oscilaţia preţurilor;

b) - speculativ.

Scopul acoperirii riscurilor generate de oscilaţia preţurilor este

determinat la rândul lui de alte trei scopuri derivate, care practic

înseamnă trei variante ale operaţiunilor de hedging:

vânzarea la termen de materii prime cu preţ fix, prin

care concomitent cu operaţiunea de vânzare de mărfuri

fizice se încheie o tranzacţie la termen de sens contrar,

pentru ca eventuala pierdere care ar rezulta din creşterea

preţurilor pe piaţă, în momentul executării livrării

mărfurilor, să fie acoperită prin câştigul de la

operaţiunea la termen;

protejarea unui stoc de materie primă destinată

realizării unor produse ce urmează a fi exportate, care

urmează să acopere pierderile ce ar rezulta ca urmare a

deteriorării preţului extern al materiei prime;

acoperirea riscului de preţ la vânzarea unor produse în

al căror preţ extern ponderea hotărâtoare o deţin

cheltuielilor cu materii prime încorporate în acestea,

materii prime al căror preţ poate să crească apreciabil în

momentul achiziţionării.

Corelând scopul acoperirii riscurilor generate de oscilaţiile

preţurilor cu scopurile derivate, practica bursieră a creat o serie de

strategii de hedging. Când la aceste operaţii se adaugă şi intenţiile

speculative, atunci tranzacţiile bursiere devin adevărate arhitecturi de

inginerie economico-financiară, în care marfa şi banul se transformă în

simboluri de câştig, pe baza diverselor informaţii ce se acumulează la

bursă.

Procedura de hedging se realizează în două etape:

– în prima etapă, în funcţie de poziţia hedgerului pe piaţa cash,

„pentru a se pune la adăpost” (cuvântul hedger înseamnă în

limba engleză cel care se pune la adăpost), el poate atât să

cumpere, cât şi să vândă contracte pe piaţa futures;

– în etapa a doua se va proceda la închidere propriei poziţii

înainte de expirarea contractului, închidere ce se realizează

prin adoptarea unei poziţii opuse cu prima, având în vedere

acelaşi contract şi care mai poartă denumirea de offset.

În situaţia în care prima poziţie a hedgerului determină vânzarea

de contracte futures, atunci acesta este un vânzător, deci un „short

hedger”, care utilizează tipul de hedging de vânzare (short hedging) cu

scopul de a „bloca” un preţ de vânzare, convenabil celui ce iniţiază

Burse

118

hedgingul, iar dacă prima poziţie determină achiziţionarea de contracte

futures, atunci acesta este un cumpărător, deci un „long hedger”, care

utilizează tipul de hedging de cumpărare (long hedging), cu scopul de a

„bloca” un preţ de cumpărare, convenabil celui ce iniţiază hedgingul.

În practică se utilizează două tipuri de hedging:

a. – cel de vânzare sau „scurt” – short hedging, care are drept

scop protejarea valorii mărfii din stoc sau a producţiei viitoare împotriva

unei scăderi a preţului pe piaţă.

Comerciantul care vinde se dispensează de marfă şi este denumit,

conform practicilor bursiere, „short hedger”;

b. – cel de cumpărare sau „lung” – long hedging, care are drept

scop acoperirea riscului de creştere a preţului la produse primare sau

semifinite necesare în viitor firmei producătoare şi pe care firma

intenţionează să le achiziţioneze la o dată ulterioară.

Comerciantul care cumpără, deoarece acumulează sau adaugă

ceva, se numeşte „long hedger”.

Iniţierea unei operaţiuni de hedging presupune în egală măsură

deţinerea de cunoştinţe de specialitate privind piaţa, cât şi informaţii

adecvate şi multă pricepere, întrucât aceste tranzacţii nu se fac la

întâmplare.

În esenţă, orice operaţiune de hedging porneşte de la ideea de a fi

protejat împotriva riscurilor de preţ la o anumită marfă, pe o perioadă

determinată de timp.

Să considerăm ipoteza că deţinem o cantitate importantă de marfă

de bursă şi ne propunem să-i asigurăm protecţie faţă de o posibilă

reducere a preţului, deci o protecţie a valorii ei de inventar pe o perioadă

de 10 luni.

În situaţia în care vindem cantitatea de marfă disponibilă prin

contracte „futures”, cu livrare peste 10 luni, ne creăm un caz favorabil,

de a fi în măsură să alegem preţurile de vânzare convenabile şi să

realizăm ceea ce se numeşte deschiderea unei operaţiuni de hedging.

Dacă în decursul acestor 10 luni are loc un declin al preţurilor pe

piaţa fizică, atunci acelaşi declin se va realiza şi la contractele „futures”.

Profitul ce se înregistrează la bursă prin cumpărarea la un preţ mai

scăzut a contractelor anterioare de vânzare este aproximativ egal cu

pierderea pe piaţa fizică pe care o neutralizează.

Dacă presupunem că preţurile la marfa disponibilă în loc să scadă

au crescut, atunci, în acest caz, profitul ce se realizează pe piaţa fizică

este anulat de pierderea înregistrată la cumpărarea contractelor „futures”

la preţuri superioare celor vândute.

Deoarece, la aceeaşi marfă,preţurile dintr-un contract „futures”

fluctuează în paralel cu cele de pe piaţa fizică, hedgingul se va realiza

astfel :

Burse

119

– fie prin vânzarea unuia sau mai multor contracte „futures”, în

scopul eliminării sau cel puţin diminuării riscului de reducere

a valorii mărfii deţinute pe piaţa fizică;

– fie prin cumpărarea unuia sau mai multor contracte „futures”,

în vederea eliminării sau cel puţin diminuării riscului unei

posibile creşteri a valorii mărfii nedeţinute încă, dar care

urmează să fie contractată în mod cert.

5.2.1. HEDGINGUL DE VÂNZARE – SHORT HEDGING

Ne vom referi la un fermier din S.U.A., cultivator de grâu, care

evaluiază, în luna aprilie 2007, că recolta sa de grâu ce o va obţine în

luna iulie 2007 va fi de 20.000 de busheli.

Potrivit estimărilor sale, pentru a-şi acoperi cheltuielile şi a obţine

un profit convenabil, ar trebui să vândă grâul după recoltare la un preţ de

4,20 $/bu (3,70 $/bu (cost) + 0,50 $/bu profit) .

În condiţiile în care, grâul (ce se va obţine în luna iulie) cotează la

bursă în luna aprilie la 420 cenţi/bu, producătorul respectiv va vinde

„futures” în luna iulie patru contracte de grâu la Chicago Board of

Trade-CBOT :

4 contracte x 5000 bu = 20.000 bu.

Dacă în perioada aprilie – iulie 2007, piaţa grâului scade şi în luna

iulie, când producătorul dispune de grâu pentru vânzare, preţul cash este

de 390 cenţi/bu, el îşi va compensa pierderea de la marfa fizică din

câştigul obţinut la cotaţia bursieră din aprilie 2007 :

Luna Piaţa de marfă fizică (cash) Piaţa futures

Aprilie Producătorul estimează că recolta

sa va fi de 20.000 bu. Preţul său

de vânzare la recoltare trebuie să

fie de 4,20 $/bu

Vinde patru contracte

grâu în luna iulie, la

preţul de 420 cenţi/bu.

Iulie Preţul cash a ajuns la 3,90 $/bu.

Producătorul vinde recolta pe

bază de contract spot, rămânând

cu o pierdere de 6000 $ : (4,20 –

3,90 $ x 20.000 bu ).

Lichidează poziţia

short la bursă la 390

cenţi/bu, câştigând

6000 $ : (420 – 390)

cenţi x 4 x 5000 bu)

Analizând acest tip de hedging observăm că rezultatul final

înseamnă „fixarea” preţului de vânzare a grâului după recoltare, adică

încă din aprilie, data efectuării hedging-ului, pentru luna recoltării –

iulie.

Se observă că, deşi până la livrarea mărfii fizice, piaţa a ajuns la

3,90 $/bu, producătorul vinde de fapt la 4,20 $/bu, întrucât la preţul din

Burse

120

contractul cash (3,90 $/bu) se adaugă profitul de la poziţia short (420 –

390 cenţi/bu).

În situaţia în care piaţa „cash”ar fi crescut, de exemplu la 4,50

$/bu, producătorul ar fi putut vinde cu 0,30 $/bu peste preţul său normal,

dar pierderea de la bursă, de 0,30 $/bu (450 – 420), i-ar fi anulat acest

profit suplimentar la marfa fizică.

Deşi hedgingul construit de producătorul agricol este simplu de

realizat, el nu se practică pe scară largă, ponderea producătorilor de

cereale din S.U.A. care practică hedgingul pe piaţa „futures” fiind de

circa 5 %.

Se constată faptul că, de regulă, fermierii aşteaptă până după

recoltare, iar o altă parte a fermierilor, consideră că este mai convenabil

să încheie contracte „forward” la preţuri fixe cu comercianţii locali sau

cu cooperativele de achiziţionare a cerealelor.

Dacă în exemplul dat, fermierul ar fi vândut cei 20.000 busheli

unui comerciant la un preţ fix, să presupunem 4,00 $/bushel în luna iulie,

atunci comerciantul este acela care îşi asumă riscul scăderii preţurilor în

perioada până la recoltat şi el va încerca să-şi acopere aceste riscuri

printr-o operaţiune hedging pe piaţa „futures”.

În acest fel, riscurile de preţ ce ar fi revenit producătorului sunt

transferate către comerciant, prin intermediul contractului forward, care

le transferă la rândul său pieţei „futures”, prin contractul de hedging.

Hedgingul încheiat de comerciant se aseamănă cu hedgingul

efectuat de producător.

Se observă că operaţiunea de hedging a însemnat mutarea riscului

potenţial la altă persoană, care poate fi un speculator sau un alt hedger şi

care, la rândul său, este parte contractantă în operaţiuni la termen.

O altă situaţie de utilizare a short hedging-ului este în cazul

unor tranzacţii încheiate în scopul eliminării sau cel puţin a reducerii

riscurilor ce ar rezulta din fluctuaţiile adverse de preţ pe perioada

stocării mărfii.

Se consideră că la data de 1 august, proprietarul unui siloz

cumpără de la un fermier cantitatea de 10.000 busheli de grâu, la preţul

de 4,25 $/bu.

Preţul de 4,25 $/bu a rezultat deducându-se din cotaţia bursei din

Chicago de 4,50 $/bu, costurile de transport şi de manipulare la siloz, cât

şi alte costuri.

Până când proprietarul silozului revinde grâul (acesta se situiază în

poziţia speculatorului), preţul pe piaţa grâului poate scădea brusc.

Să presupunem că, de data aceasta proprietarul silozului nu

intenţionează să acţioneze ca un speculator şi că se mulţumeşte cu

profitul ce-l realizează din operaţiunile curente. El va încheia deci, la

bursa din Chicago, două contracte „futures” de vânzare pentru cantitatea

Burse

121

de 10.000 busheli de grâu, cu livrare, spre exemplu, în luna decembrie, la

un preţ de 4,50 $/bu.

În momentul în care a realizat o astfel de vânzare „futures”, el este

„hedged”, adică asigurat.

La data de 1 octombrie, proprietarul silozului vinde unui morar

cantitatea de 10.000 busheli grâu depozitat în silozul său, dar la această

dată preţurile pe piaţă au scăzut cu 20 de cenţi/bu.

Dacă proprietarul silozului nu ar fi încheiat operaţiunea de

hedging, pierderea ar fi fost de 20 de cenţi/bu x 10.000 = 2000 $.

În aceeaşi perioadă însă preţurile „futures” la Bursa din Chicago,

pentru luna decembrie au scăzut, de asemenea, cu 20 de cenţi pentru

fiecare bushel.

Deci, vânzarea în acoperire la bursă la preţul de 4,50 $/bu îi poate

aduce acum, prin cumpărarea propriului contract, un profit de 20

cenţi/bu, care anulează pierderea de aceeaşi dimensiune de pe piaţa

fizică.

În cazul în care, în perioada 1 august – 1 octombrie preţurile pe

piaţă cresc cu 20 de cenţi/bu, atunci se înregistrează un câştig cash de 20

de cenţi/bu x 10000 busheli = 2000 $, dar la bursă, prin închiderea

operaţiunii de hedging, pierderea este tot de 2000 $, faţă de situaţia când

grâul ar fi fost vândut la preţul pieţei de 4,70 $/bu.

În acest caz poziţia „futures” s-a lichidat prin cumpărarea

propriului contact, întrucât prin tranzacţia bursieră s-a urmărit un

hedging, adică protecţia valorii stocului de marfă achiziţionat.

Un alt exemplu de short hedging, este al unui producător, care

nu are spaţii de depozitare, dar doreşte să-şi valorifice producţia de soia

la un termen mai îndepărtat, în primăvară, când estimează că preţul va fi

mai bun.

În acelaşi timp, producătorul doreşte să se asigure că este acoperit

de fluctuaţiile adverse de preţ şi concepe un hedging.

Producătorul speră să obţină o producţie de 40.000 busheli soia în

luna septembrie.

Presupunând că pe 20 martie el apelează la bursă pentru a începe

un hedging, pe piaţa futures preţul fiind de 12,30 $/bu, iar pe piaţa cash

forward, preţul este de 11,80 $/bu.

Pe 10 octombrie, fermierul livrează cei 40.000 de busheli şi

offsetează poziţia de pe piaţa futures (offsetting este operaţiunea de

compensare pe piaţa futures).

Preţul este acum de 11,40 $/bu, pe piaţa futures şi 11,00 $/bu, pe

piaţa cash.

Calculele ne arată următoarele rezultate:

11,00 + (12,30 – 11,40) = 11,90 $

Fermierul şi-a realizat preţul de 11,80 $/bushel pe care l-a protejat,

plus un profit de 0,10 $/bushel (11,90 – 11,80 = 0,10).

Burse

122

Fişa de calcul a fermierului va arăta astfel:

Piaţa

Cash Futures Basis

10 martie Estimează un preţ de

11,80 $/bu ca fiind

acceptabil

Vinde patru con-

tracte futures în

noiembrie la un

preţ 12,30 $/bu

0,50

10 octombrie Vinde 40.000 busheli la

un preţ de 11,00 $/bu

Cumpără opt con-

tracte futures în

octombrie la 11,40

$/bu

0,40

Rezultatul :

– Preţul cash de achiziţie 11,00

– Câştigul/pierderea înregistrată

pe piaţa futures

+0,90

– Preţul net de achiziţie 11,90 $/bu

Acţionând ca un short hedging, fermierul şi-a protejat preţul, dar a

realizat şi un profit.

Operaţiunile de acoperire sunt diverse, tehnica hedgingului fiind

utilizată şi în cazul în care se urmăreşte contractarea prin bancă a unui

credit ce se doreşte a fi garantat cu producţia realizată (cu ajutorul

creditului de la bancă) şi pentru care hedgingul asigură protecţia faţă de

riscul scăderii preţului producţiei şi implicit al rambursării creditului.

Semnificativ în acest sens este următorul exemplu : un producător

de porumb, are nevoie pentru campania de însămânţări din luna martie,

de un credit de la bancă de 60.000 $.

La bancă, fermierul va demonstra care sunt posibilităţile sale de

rambursare a creditului, mizând pe o producţie de 10.000 busheli

porumb, care la nivelul cotaţiilor pentru luna octombrie de 8 $/bu,

valorează 80.000 $.

Nedorind să-şi asume riscul scăderii preţurilor pentru perioada

până la obţinerea recoltei, fermierul va contracta un împrumut de 60.000

$ şi va vinde printr-un contract „futures” cantitatea de 10.000 busheli

porumb, cu livrare în luna octombrie, la preţul de 8 $/bu.

Să presupunem că în luna octombrie preţurile pe piaţa fizică

înregistrează o scădere importantă datorită producţiei foarte mari şi

cererii scăzute, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa externă.

Preţurile obtenabile în această lună abia dacă ating 5 $/bu.

Vânzând cele 10.000 busheli porumb, fermierul va încasa numai 50.000

$, cu care nu va putea să-şi achite integral împrumutul contractat de

60.000 $.

Burse

123

Pierderea totală faţă de valoarea estimată a producţiei de 80.000 $,

va fi de 30.000 $.

Producătorul de porumb a aplicat o politică de acoperire încheind

un contract de hedging (vânzare la termen) pentru întreaga sa recoltă.

La scadenţă, adică în luna octombrie, fermierul va avea două

posibilităţi pentru închiderea poziţiei de vânzare, poziţie deschisă odată

cu contractarea împrumutului la bancă:

o o posibilitate este livrarea la scadenţă a celor 10.000

busheli porumb către bursă;

o a doua posibilitate este de a-şi închide poziţia deschisă,

prin inversul ei, adică prin cumpărare : vinde marfa la 8

$/bu, dar cumpărând-o la 5 $/bu obţine un surplus de

30.000 $/total contracte. Acest surplus compensează

pierderea înregistrată pe piaţa fizică.

În sinteză, această operaţiune de hedging realizată prin tranzacţii

pe piaţa fizică şi la bursă prin contracte futures se prezintă astfel:

Piaţa fizică Bursa

Martie Producătorul estimează o

recoltă de 10.000 busheli

porumb. Contractează un

împrumut la bancă în sumă

totală de 60.000 $ (inclusiv

dobânzile)

Producătorul vinde la

bursă 10.000 busheli

porumb – la termen, cu

scadenţă în octombrie la 8

$/bu (două contracte

futures).

Octombrie Preţul obtenabil este de

5 $/bu. Fermierul înca-sează

pentru cele 10.000 busheli,

50.000 $ (sumă cu care nu

poate stinge împrumutul)

Cumpără propriile

contracte la 5 $/bu,

realizând un câştig de 3

$/bu.

Pierderea este de :

(- 3 $/bu) x 10.000 bu. =

- 30.000 $

Câştigul este de :

3 $/bu x 10.000 bu.

= 30.000 $.

Exemplele de hedging de vânzare menţionate mai sus au avut ca

obiectiv protejarea valorii producţiei viitoare sau a valorii mărfii din stoc

(sau a protejării garanţiei pentru un credit), împotriva unei scăderi a

preţului pe piaţa fizică.

S-a observat faptul că, în cazul în care preţul pe piaţă se reduce,

ceea ce semnifică diminuarea valorii mărfii fizice a deţinătorului, acesta

câştigă din contractul futures, deoarece are deschisă o poziţie „short”, în

situaţia în care preţul pe piaţă a scăzut.

Pierderea de la marfa „cash”, se compensează astfel fie parţial, fie

total, cu câştigul înregistrat la bursă.

Burse

124

În schimb, profitul pe care l-ar obţine la marfa fizică, în cazul unei

creşteri a preţului, este anulat de pierderea suferită la contractul

„futures”, situaţie în care, profitul obţinut la bursă este transferat altei

persoane (spre exemplu, speculatorului) care a estimat, contrar intenţiei

celui care a făcut acoperirea, că preţul pe piaţă va creşte, asumându-şi

însă riscul scăderii acestuia.

5.2.2. HEDGINGUL DE CUMPĂRARE – LONG HEDGING

Să considerăm cazul unui constructor de instrumente de precizie

care, are nevoie în activitatea sa de paladiu (metal alb argintiu din

familia platinei).

La 15 iunie, o firmă de construcţii decide să cumpere 150.000

uncii paladiu, în condiţiile în care preţul futures la contractele pentru

luna septembrie la Bursa din New York (New York Mercantile

Exchange – NYMEX) este de 95 $/UM.

Cumpărătorul va face următoarea analiză: apreciază că plecând de

la faptul că, în mod normal, preţul „futures” pentru luna septembrie va fi

cu circa 8 $/UM mai mare decât preţul cash şi ca atare, dacă va cumpăra

un contract în luna septembrie la 95 $/UM, atunci el va fixa un preţ de

aproximativ 90 $/UM.

În acest caz, operaţiunea hedging-long se prezintă astfel:

Piaţa de marfă fizică (cash) Piaţa futures

15 iunie Constructorul are nevoie de

paladiu în luna septembrie la circa

90 $/UM, pentru a obţine profit,

în activitatea sa de bază

Cumpără 3 contracte în

luna septembrie la 95

$/UM (un contract =

50000 uncii)

15 septem-

brie

Preţul cash ajunge la 100 $/UM.

Firma cumpără paladiu la acest

preţ, înregistrând o pierdere faţă

de estimările sale:

(90 – 100) $ x 150000 = - 1500 $

Vinde contractele sale

(închide poziţia long)

la preţul curent de 105

$/UM câştigând :

(105 – 95) $ x 150000

= 1500 $

Prin urmare, deoarece în intervalul iunie-septembrie preţul pe

piaţă a crescut, cumpărătorul ar fi înregistrat o pierdere la marfa fizică în

lipsa acoperirii la bursă.

De aceea, el trebuie să cumpere în septembrie la 100 $ faţă de 90

$, cât ar putea el oferi în condiţii de profitabilitate.

În schimb, câştigul de la bursă îi compensează această pierdere,

deoarece a avut o poziţie long şi preţul a crescut.

Burse

125

În cazul când, preţul „cash” ar fi scăzut, spre exemplu la 70 $/UM,

atunci profitul său din evoluţia favorabilă a conjuncturii comerciale de

20 $/UM ar fi fost anulat de pierderea suferită la poziţia „futures” (-20

$/UM).

În ultimă instanţă însă, cumpărătorul şi-a fixat un preţ de 90

$/UM, indiferent de cum va evolua piaţa: dacă aceasta creşte, va

cumpăra la 100 $/UM (preţul cash din luna septembrie), profitul de la

bursă este de 10 $/UM (100 – 90); dacă piaţa scade, va cumpăra la 70

$/UM (preţul cash din luna septembrie), pierderea la bursă fiind de 20

$/UM (70 – 90).

Hedgingul nu are formule stereotipe, fiecare firmă, fiecare om de

afaceri îşi construieşte într-o anumită manieră la bursă operaţiunile de

hedging, în funcţie de scopul urmărit şi de evoluţia şi modificările

ulterioare ale pieţei.

Să considerăm că o unitate de morărit are în plan să cumpere

10.000 busheli de grâu în luna aprilie, în scopul asigurării continuităţii

activităţii sale.

Managerul firmei este preocupat de faptul că preţurile ar putea

creşte în perioada noiembrie – aprilie.

Pentru a se proteja, el hotărăşte să facă uz de cunoştinţele sale în

domeniul bursier.

Astfel, managerul firmei apelează la un broker de pe piaţa unei

burse de mărfuri, intenţionând să realizeze un hedging.

În acest caz, el îşi deschide o poziţie pe piaţa futures, de sens

contrar poziţiei de pe piaţa cash, vânzând contracte futures pentru grâu,

cu data scadenţei în luna mai.

În momentul respectiv, pe piaţa cash preţul este de 3,50 $/bushel

iar preţul pe piaţa futures este de 3,65 $/bushel.

În luna aprilie, managerul va proceda la achiziţionarea de pe piaţa

cash locală a cantităţii de grâu dinainte stabilită, preţul fiind de 3,70

$/bushel.

Diferenţa (3,70 – 3,50 = 0,20) este recuperată prin offsetarea

poziţiei de pe piaţa futures, unde preţul a ajuns la 4,00 $/bushel.

Acţionând ca un long hedging, el nu numai că a protejat preţul, dar

a realizat şi un profit de 0,15 $/bushel :

(4,00 – 3,65 = 0,35; 0,35 – 0,20 = 0,15).

Burse

126

Calculul managerului va arata astfel:

Piaţa

Cash Futures

1 noiembrie Preţul actual la grâu este

de 3,50 $/bushel

Cumpără două contracte

în luna mai la un preţ de

3,65 $/bushel

15 aprilie Cumpără 10.000 busheli

de grâu la preţul de 3,70

$/bushel

Vinde cele două contracte

din luna mai la preţul de

4,00 $/bushel

Rezultatul va fi următorul :

– Preţul cash de achiziţie 3,70 $

– Câştigul/pierderea

înregistrată pe piaţa futures

-0,35 $

– Preţul net de achiziţie 3,35 $/bu

Se presupune că se doreşte să se efectueze hedgingul exact pentru

aceeaşi marfă şi perioadă pentru care a efectuat şi producătorul-fermier,

respectiv pentru perioada între semănat şi recoltat, când riscurile sunt

cele mai mari.

La rândul lui, fabricantul încheie cu o reţea de supermarketuri un

contract, la preţ fix (55 $/tonă de fulgi de porumb) şi cu termen de livrare

noiembrie-decembrie.

Contractul pentru fulgi de porumb încheiat la preţ fix urmează

să fie protejat împotriva creşterilor de preţ la porumb, creştere ce poate

afecta într-o mare măsură câştigul scontat.

De aceea, fabricantul deschide o operaţiune de hedging,

cumpărând la bursă în luna martie, 5000 tone porumb, cu livrare în luna

septembrie, la preţul de 50 $/tonă.

În luna august, constatând o tendinţă de creştere a preţurilor,

fabricantul închide poziţia de cumpărare, deschisă la bursă, vânzând

cantitatea contractată la preţul de 45 $/tonă, înregistrând o pierdere de 5

$/tonă şi stopând alte pierderi.

Reuşind să vândă fulgii de porumb la un preţ fix de 55 $/tonă şi

întrerupând pierderea la 10 $/tonă, rezultatul net al hedgingului nu este

nici profit nici pierdere.

Ceea ce a reuşit totuşi fabricantul este asigurarea împotriva

riscurilor de preţ pe perioada aprilie – august.

Interesant este şi cazul privind construcţia unui long hedging pe

bază de marfă complementară sau derivată : petrol – benzină.

Să considerăm situaţia în care o rafinărie vinde în luna februarie

benzină unui comerciant, cu livrare în luna mai.

Burse

127

Pentru a putea executa contractul, rafinăria are nevoie de 50.000

tone petrol, cantitate de marfă pe care nu o deţine încă.

Când rafinăria a calculat preţul benzinei, a pornit de la preţul de

8,30 $/tonă, preţ corespunzător termenului de livrare – luna februarie.

Corespunzător obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare a

benzinei, morarul va cumpăra la bursă, cu livrare în luna mai, cantitatea

de 50.000 tone petrol.

Să presupunem că în momentul în care rafinăria începe producţia

de petrol, preţurile au crescut cu 50 de cenţi/tonă, ceea ce înseamnă

înregistrarea unei pierderi :

50 cenţi x 50.000 tone = 2.500.000 cenţi = 25.000 $,

respectiv, suportarea unor costuri pentru materia primă, majorate cu

25.000 de $.

Această pierdere este anulată prin vânzarea „futures” a cantităţii

de 50.000 tone petrol cumpărate la bursă, cu livrare în luna mai.

În acest caz, morarul a evitat orice pierdere legată de costurile

materiei prime prin construcţia unui long hedging.

Să admitem în continuare, că în loc de creştere, preţurile au scăzut

cu 50 de cenţi.

Într-o astfel de situaţie, efectul îl constituie o pierdere de 25.000 $,

care se compensează cu câştigul realizat pe piaţa fizică, câştig ce

reprezintă diferenţa dintre preţurile curente de 7,80 $ şi cel luat iniţial în

calcul, respectiv 8,30 $ : (8,30 – 0,50 = 7,80).

În practică, cea mai întâlnită tehnică de hedging numită „Inventory

or Carry Hedging” utilizată de către comercianţi şi industriaşi,

presupune deţinerea unei mărfi în stoc şi încheierea de contracte

„futures” pentru a proteja valoarea stocurilor.

Pe piaţa unor mărfuri ce sunt depozitate în scopul rafinării sau

înnobilării, inclusiv pe piaţa metalelor, se practică stocarea mărfurilor

respective şi vânzarea prin contracte „futures” a unor cantităţi identice cu

cele depozitate.

Câştigurile realizate prin această formă de hedging sunt, de regulă,

mai mari decât rata dobânzilor şi, de aceea, acest hedging prezintă o

atracţie mai mare, inclusiv pentru bănci şi alte instituţii financiare.

În acest fel, apar mari stocuri de marfă, finanţate privat, în contrast

cu stocurile – tampon administrate public sau de către Acorduri

internaţionale de mărfuri.

Alte exemple de operaţiuni de hedging create pe o „piaţă -

inversă” (backwardation), vizează situaţia pieţei când preţul futures este

mai mic decât preţul spot.

Un comerciant din _____________ cumpără, în scopul revânzării,

600 tone de cupru la preţul de 1800 $/tonă, pe care-l revinde unui

industriaş din_____________, cu un comision de 5 %, în condiţia

stabilirii preţului la sosirea mărfii în port.

Burse

128

Peste 3 luni, preţurile pot scădea, depăşind comisionul de 5 %,

fapt ce-l determină pe comerciant să recurgă la deschiderea unei

operaţiuni de hedging.

Comerciantul va face o operaţiune inversă faţă de prima tranzacţie

(de cumpărare pe piaţa fizică), respectiv, va vinde la bursă peste 3 luni,

cantitatea de 600 tone cupru, la preţul de 1800 $/tonă.

După trei luni, comerciantul se va confrunta cu o piaţă inversă, în

sensul că preţul la termen va fi mai mic decât preţul spot, respectiv 1600

$/tonă, înregistrându-se o pierdere de 75000 $ : 1800 – 1600 = 200

$/tonă – 75 $/tonă (comision) = 125 $/tonă x 600 t = 75000 $.

Această pierdere va fi compensată total prin închiderea operaţiunii

de hedging, deschisă la bursă.

Vânzând cele 600 tone de cupru la preţul de 1800 $/tonă şi cumpă-

rând la 1600 $/tonă, comerciantul va obţine un câştig de 200 $/t, care îi

va anula pierderea de 125 $/t, rămânându-i comisionul de 75 $/t.

Şi în acest exemplu, s-a observat faptul că, folosind piaţa futures

(operaţiunile de hedging), comerciantul şi-a protejat poziţia în

operaţiunea deschisă la bursă, reducând, pe cât posibil riscurile.

Strategiile de „long hedging” sunt utilizate şi de fabricanţii de

produse alimentare care consideră necesar a compensa pierderile

evaluate pe piaţa fizică a materiilor prime, cu câştigurile obţinute pe

piaţa la termen şi invers, apreciind că este mai avantajos să devină „long

hedger”, adică să cumpere contracte la termen, decât să încheie contracte

„forward” cu un comerciant.

Din punct de vedere comercial, operaţiunea de hedging oferă o

protecţie mai mare faţă de fluctuaţia pieţei, decât orice altă procedură.

Din exemplele prezentate se observă existenţa mai multor situaţii

ce implică operaţiuni de hedging, ceea ce a condus la transformarea

acestor tranzacţii în instrumente utile managementului societăţilor

comerciale, care le-au folosit în construcţia strategiilor de dezvoltare.

Strategiile de hedging pot fi utilizate de firme mici sau corporaţii

multinaţionale, fermieri, manufacturieri, exportatori, comercianţi en gros

sau en detail.

Eficienţa operaţiunilor de hedging poate fi evaluată pe baza

răspunsurilor la următoarele întrebări:

în ce măsură preţurile la mărfurile ce vor face obiectul

vânzării sau cumpărării depind de fluctuaţiile pieţei?

care va fi impactul acestor fluctuaţii asupra profitului net?

în ce raport se află, de regulă, preţurile de vânzare ale firmei

cu cele de la bursă?

care au fost efectele operaţiunilor anterioare de hedging

asupra preţurilor de vânzare şi asupra profitului?

Burse

129

Pentru a lua decizii cu privire la întrebarea „ când şi unde trebuie

iniţiată o operaţiune de hedging” trebuie să fie realizate cel puţin două

condiţii:

marfa vândută sau cumpărată pe piaţa „cash” trebuie

să facă obiectul comercializării la una din bursele de

mărfuri sau să fie înrudită cu o marfă ce se negociază la

bursă;

preţurile pe piaţa fizică să se coreleze cât mai mult cu

cele de la bursă şi să oscileze în contratimp.

5.3. OPERAŢIUNI DE BURSĂ LA TERMEN

Preţul mărfurilor (metale, produse agricole vegetale şi animale

etc.), ca de altfel şi cel al valutelor, tinde să fluctueze de la o perioadă la

alta.

Din această cauză, a apărut o categorie distinctă de operaţiuni de

bursă şi anume, operaţiunile la termen.

Persoanele care fac operaţiuni la termen la bursă pot fi încadrate în

două categorii :

cei care fac operaţiuni de hedging (operaţiuni vizând

evitarea riscurilor contractuale decurgând din

modificarea raporturilor de schimb dintre diferite valute

sau operaţiuni vizând evitarea riscului de escaladare a

preţului în cazul achiziţiilor de mărfuri);

cei care fac operaţiuni speculative. În prima categorie, pot intra companii sau persoane fizice care,

de regulă, încheie un contract de cumpărare a unor mărfuri în scopul de a

avea garanţia obţinerii acestora la un preţ dat.

În acest fel, se obţine atât siguranţa dobândirii mărfii dorite, cât şi

protecţia împotriva fluctuaţiilor preţului la marfa respectivă.

În a doua categorie, se includ persoanele care fac operaţiuni la

termen din motive speculative.

Există cel puţin două motive care justifică interesul tot mai mare

pentru operaţiunile speculative la bursele de mărfuri :

– profituri (dar şi pierderi) foarte mari se pot obţine

cumpărând pe credit cu plata unui avans minim;

– forţele aproape necontrolate ale cererii şi ofertei la scară

globală pot determina modificări foarte rapide ale

preţurilor.

Operaţiunile speculative cu mărfuri se fac în principal la bursele

de mărfuri.

Burse

130

În S.U.A., există numeroase astfel de burse, dar cel mai mare

centru pentru operaţiuni la termen cu mărfuri este Chicago Board of

Trade.

Trebuie precizat faptul că, în conformitate cu Legea federală din

anul 1974, Comisia Naţională pentru comercializarea mărfurilor la

termen a impus o serie de reguli ceva mai stricte decât în trecut.

Sistemul operaţiunilor de bursă la termen funcţionează în felul

următor:

– să presupunem că o persoană cumpără un contract

standard pentru 30.000 kg cacao; acest cumpărător

poate plăti contravaloarea şi poate prelua marfa.

– o altă opţiune este ca acea persoană să preia marfa şi

să o vândă altcuiva; majoritatea cumpărătorilor nu au

însă nevoie de o cantitate atât de mare de cacao şi nici r

nu dispun de spaţiu de depozitare; achiziţia acestora

este doar o tranzacţie scriptică (pe hârtie), deoarece

intenţia cumpărării contractului este de a-l vinde

altcuiva;

Contractele pentru mărfuri la termen, la fel ca şi acţiunile, pot fi

cumpărate pe credit.

Diferenţa constă în aceea că, de regulă, în cazul mărfurilor este

suficient un avans de doar 10 – 20 % din valoarea contractului, fapt ce

sporeşte oportunităţile pentru operaţiuni speculative.

Cei care câştigă bani în acest fel sunt cel mai adesea comercianţi

profesionişti, versaţi în a interpreta evoluţia pieţei.

S-a estimat că din totalitatea micilor cumpărători care intră pe

această piaţă, circa 85 % înregistrează pierderi.

În practică, aceste cifre se motivează prin faptul că se înregistrează

un număr mic de mari câştigători şi un număr mare de persoane care

pierd.

Riscurile operaţiunilor la termen sunt mari deoarece o mică

modificare a preţurilor poate influenţa în mod radical profiturile sau

pierderile înregistrate.

De multe ori, pe o piaţă aflată în declin nu există cumpărători.

Dacă de exemplu, preţul bumbacului scade cu 3 cenţi/kg într-o zi

şi o persoană are un contract standard de 50.000 kg, pierderea sa în ziua

respectivă va fi de 1500 $.

Pieţele de mărfuri şi hârtii de valoare constituie o parte vitală a

sistemului economic american.

În situaţii conjuncturale favorabile, atunci când se previzionează o

creştere a preţurilor, banii, provenind din economii sau alte tipuri de

investiţii, apar pe piaţă. În această situaţie, preţurile cresc.

Burse

131

Uneori, urmează o perioadă de speculaţii, în care se manifestă

„taurii”, cei care obţin profituri într-o piaţă caracterizată de creşterea

preţurilor.

În cazul când, piaţa nu mai poate susţine acest fenomen speculativ,

se amorsează o reacţie contrară, tendinţa devine cea de a vinde şi

preţurile încep să scadă.

În acest moment „urşii”, cei care obţin profituri din scăderea

preţurilor sunt în câştig.

În cursul acestui proces, piaţa poate fi controlată într-o anumită

măsură de Federal Reserve Board, prin creşterea sau scăderea sumelor ce

trebuie plătite ca avans la cumpărarea pe credit.

Accelerarea vânzărilor şi cumpărărilor poate, de asemenea, crea

tentaţia pentru agenţii de bursă de a influenţa piaţa unei anumite mărfi

sau acţiuni.

În trecut, asemenea fenomene erau relativ frecvente, dar în

prezent, ca urmare a activităţii Comisiei pentru Acţiuni şi Burse

(Securities and Exchange Commision – SEC), astfel de situaţii apar

mult mai rar.

Un nou factor semnificativ pe aceste pieţe îl constituie mărimea

fondurilor externe care sunt investite pe piaţa americană.

În acest sens, se remarcă sume foarte mari provenite din încasările

din vânzarea petrolului ţărilor arabe, dar şi fonduri din Japonia şi Europa

occidentală care sunt investite în acţiuni pe piaţa americană, deoarece

investitorii consideră că astfel pot obţine profituri mai mari decât

folosindu-le în alt mod.

Din analiza celor prezentate se poate pune întrebarea : „de ce se

permite efectuarea de operaţiuni speculative” , dacă riscurile de înregis-

trare a unor pierderi sunt atât de mari ?

Răspunsul este acela că, speculatorii îndeplinesc anumite funcţii

utile pentru ansamblul economiei.

Cumpărarea unor acţiuni sau mărfuri în speranţa că preţurile vor

creşte, accelerează procesul de echilibrare a pieţei şi încurajează intrarea

pe piaţă a unor furnizori.

Dacă modificarea preţului ar întârzia până la apariţia reală a unei

lipse de mărfuri pe piaţă, atunci fluctuaţia preţurilor ar fi mult mai bruscă

şi de o amploare mai mare.

În acelaşi timp, rezolvarea lipsei de mărfuri de pe piaţă ar lua mai

mult timp.

În mod similar, la o anumită marfă, ei vor vinde contractele la

termen pentru acea marfă şi astfel preţurile vor scădea înainte ca

surplusul să determine acest lucru.

Burse

132

5.3.1. CÂŞTIGURI PRIN OPERAŢUNI SPECULATIVE

În cadrul tranzacţiilor bursiere, speculaţia este admisă fiind

definită astfel :

– „Tehnică de cumpărare şi de revânzare a bunurilor sau a

valorilor, în vederea obţinerii unui profit din fluctuaţia cursurilor

acestora”;

– „Orice activitate destinată profitării de variaţiile prevăzute ale

pieţei, prin realizarea pe cât se poate de rapid a unui profit. Speculaţia

are adesea ca efect echilibrarea pieţei, lărgind-o totodată”;

– „Tranzacţii efectuate de o persoană în scopul obţinerii de profit,

cu asumarea unor riscuri mai mari decât în cazul unor

investiţii”.

Tranzacţiile speculative se bazează pe strategii de hedging, vânzări

în absenţă, lansare de ordine stop, contracte futures sau options.

Speculantul sau speculatorul este persoana care, folosind

avantajul primului venit pe piaţă, intră în tranzacţii imediat, cumpărând

o cantitate de produse cu ofertă limitată, apoi revânzându-le la un preţ

cât mai mare, obţinând profituri nemeritate.Acest termen este aplicabil şi

consultanţilor care, având acces rapid la informaţii, intră în tranzacţii

înaintea clienţilor, realizând acelaşi gen de profit.

Deşi nu există metodologii care să conducă în mod sigur la

câştiguri din operaţiuni speculative la bursă, cei implicaţi într-un astfel

de comerţ se orientează spre acele categorii de operaţiuni speculative, la

care riscul nu este niciodată mai mare decât şansa profitului.

Speculaţia bursieră, deşi riscantă, a devenit atractivă, astfel încât

atmosfera ce o creează oferă oportunitatea realizării de câştiguri.

Odată cu constituirea burselor, s-au format şi speculatorii care au

transferat în practică şi în propriul interes, o primă regulă a profitului

în afaceri: cumpără ieftin, vinde scump.

Speculatorii cumpără contracte, în speranţa creşterii preţurilor,

mizând ca la un anumit moment să realizeze offset, iar diferenţa realizată

să devină profit. Această regulă are la bază un prim tip de previziune

asupra evoluţiei preţului, potrivit căreia preţul va creşte şi deci, este

profitabil să închei un contract la termen în care cumperi, întrucât

valoarea sa intrinsecă va creşte odată cu preţul. Prin aplicarea în practică,

a determinat un anumit tip de operator la bursă numit în jargon „taur”,

iar acţiunea acestuia, „bull”.

Operaţiunea speculativă se numeşte „à la hausse” şi vizează

situaţia când cumpărătorul achiziţionează o marfă, mizând că la termenul

de livrare o va vinde la un preţ mai ridicat.

O piaţă bursieră caracterizată prin cursuri în creştere, durabilă,

este o piaţă sub semnul taurului şi se numeşte bull market sau bulish.

Burse

133

Al doilea tip de previziune asupra evoluţiei preţului este acela care

se bazează pe o scădere anticipată a preţului, acţionându-se după a doua

regulă a profitului în afaceri : vinde scump la termen şi vei putea

achiziţiona ieftin la scadenţă.

Dacă perspectiva este de scădere a preţurilor, speculatorii vând

contracte pentru ca la un anumit moment să realizeze „offset”, prin

cumpărarea aceluiaşi contract la un preţ mai mic, realizând astfel profit.

Acest tip de acţiune se numeşte „bear” iar tipul de operator are la

rândul lui, în jargon, denumirea de „urs”.

Operaţiunea speculativă se numeşte „à la baisse” şi priveşte

situaţia când se urmăreşte obţinerea de profit prin tranzacţii cu mărfuri,

numai în condiţiile în care preţul lor pe piaţă va scădea.

Anticipând „direcţia mişcării preţurilor”, speculatorii încearcă să

realizeze profituri prin achiziţii şi vânzări de contracte, oferind

hedgerilor posibilitatea de a-şi „transfera” riscul, întrucât speculatorii

acceptă riscul în aşteptarea profitului.

De aceea, speculaţia mai este definită ca fiind reversul

hedgingului.

Speculatorii sunt acei participanţi pe piaţă care aduc „lichidităţile”

necesare desfăşurării unor activităţi reale de compensare (clearing).

Faţă de hedgeri, speculatorii foarte rar deţin fizic o marfă care să

facă obiectul contractelor futures.

Speculatorii sunt negociatori profesionişti ce tranzacţionează, în

general, în nume propriu, utilizând tehnica obţinerii de profituri imediate

pe baza fluctuaţiilor minime de preţ, astfel că, profiturile sunt mici, dar

numeroase iar pierderile generate de un volum mare de tranzacţii pot

deveni foarte mari.

Folosind funcţiile contractelor futures, speculatorii contribuie la

formarea prin bursă a preţurilor reprezentative.

5.3.1.1. TIPURI DE SPECULATORI LA BURSĂ

Speculatorii la bursă pot fi clasificaţi după două criterii:

după modul de previzionare a preţului viitor;

după modul de acţionare pe piaţă.

După modul de previzionare a preţului viitor, speculatorii se

diferenţiază astfel :

o speculatori tehnicieni, care practică analiza tehnică, ce

presupune studierea preţurilor de bază prin utilizarea volu-

mului de tranzacţii înregistrat în trecut, a poziţiilor deschise

şi a altor date; analiza tehnică foloseşte diagrame şi grafice

pentru a urmări simultan mişcările preţului, volumul şi

Burse

134

mişcările poziţiilor deschise în mod curent, pe parcursul

mai multor ani;

o speculatori fundamentalişti, care folosesc analiza funda-

mentală care urmăreşte factorii care generează cererea şi

oferta; speculatorii fundamentalişti pleacă de la ideea de

bază că orice factor economic ce contribuie la scăderea

ofertei sau la creşterea cererii duce invariabil la creşterea

preţului şi, în mod invers, factorii economici care

contribuie la creşterea ofertei sau la scăderea cererii duc

invariabil la scăderea preţului.

După modul de acţionare pe piaţă, speculatorii pot fi :

o speculatori „de poziţii”, care iniţiază poziţii pe piaţa

futures, pe care le păstrează pe anumite perioade (zile,

săptămâni sau luni);

o speculatori „de o zi”, care deţin poziţii numai pe durata

unei zile, respectiv pe durata sesiunii de tranzacţionare,

rareori deţinând poziţii pentru a doua zi.

Vom analiza, pe baza unui exemplu, modalitatea de acţionare a

speculatortului:

un speculator urmăreşte constant piaţa porumbului şi con-

stată că preţul de pe piaţa futures a rămas redus de mai

mul-te luni. La începutul lunii februarie, el anticipează

faptul că, guvernul va iniţia un program agricol ce va avea

ca obiect porumbul, program care va duce la reducerea

suprafeţei însămânţate cu porumb, astfel că, va decide să

cumpere contracte futures de porumb, bazându-se pe o

creştere de preţ. În acest sens, pe 10 februarie

achiziţionează contracte futures, cu livrare în luna

decembrie, la preţul de 1,70 $/bushel. Pe 20 martie,

guvernul se implică în problema porumbului cu un program

guvernamental, care este lansat pe piaţă şi imediat preţul

porumbului pe piaţa futures se ridică la 1,95 $/bushel.

Dacă ar vinde acum contractul futures, ar câştiga 0,25

$/bushel (1,95 – 1,70 = 0,25 $).

În luna iulie, speculatorul îşi reevaluează poziţia şi constată

apariţia secetei, ca urmare a lipsei ploilor asupra

culturilor de porumb, iar pe plan mondial, cererea de

porumb se află în continuă creştere, astfel că, preţul futures

al porumbului a crescut la 2,05 $/bushel.

Speculatorul se decide să facă un „offset”, previzionând că

preţul a atins nivelul maxim şi realizând astfel un profit de

0,35 $/bushel (2,05 – 1,70 = 0,35 $).

Burse

135

Rapoartele despre starea vremii indică mari căderi de ploi

pentru următoarele două săptămâni, care se suprapun cu

perioada de recoltare la cote maxime a grâului (vârf de

campanie).

Speculatorul, care recepţionează această ştire, previzionază

o creştere a preţului grâului şi decide să achiziţioneze

contracte futures pentru grâu, la preţul actual de 2,65

$/bushel.

Rapoartele asupra vremii se dovedesc a fi exacte şi, ca

urmare, preţul futures ajunge la 2,80 $/bushel, depăşind

previziunea, dar speculatorul nu vinde, previzionând noi

creşteri ale preţului.

Deşi piaţa creşte fără un motiv evident, ea scade brusc la

2,55 $/bushel, rămânând constant o anumită perioadă.

Speculatorul intuieşte că a ratat un potenţial profit atunci

când preţul ajunsese la 2,80 $/bushel şi nedorind să rateze

din nou, trece la offsetare, profitul său fiind de 0,10

$/bushel : (2,65 – 2,55 = 0,10 $).

Speculatorul îşi construieşte tranzacţiile comerciale cu contracte

futures, urmărind să acţioneze la standarde ridicate de profitabilitate,

vizând realizarea unui raport cât mai avantajos între suma de bani proprii

imobilizaţi şi valoarea afacerii.

În prezent, în lumea modernă, afacerile se realizează în totalitate

sau, în bună măsură, nu cu bani proprii, ci cu bani împrumutaţi, pe

principiul „afaceri mari, cu sume proprii imobilizate reduse”.

În cazul contractului futures, operatorii au obligaţia să constituie

doar o garanţie de bună execuţie a contractului, numită uneori şi marjă.

Această garanţie poate varia, valoric, pe parcursul vieţii

contractului futures şi, de cele mai multe ori, nu depăşeşte 10 % din

valoarea contractului.

Pe baza acestui considerent, sunt atraşi numeroşi doritori să

încheie contracte futures, care în scurt timp, au devenit cele mai atractive

şi profitabile elemente de speculaţie la bursă.

Acest sistem, cu efect multiplicator, poartă numele de efect de

levier sau acţiunea de ridicare, fiind atractiv pentru speculatori, prin

posibilitatea ce o crează de a pune la dispoziţie avantajul de a controla

întreaga valoare a contractului futures cu ajutorul unui capital minim.

Capitalul cerut ca o garanţie de conjunctură nu este o sumă

achitată imediat pentru un contract futures, ci, de regulă, este vorba de

conturi de garanţii în vederea asigurării îndeplinirii clauzelor stipulate în

contract.

Dacă piaţa suferă modificări în avantajul unei poziţii speculatorii,

atunci contul speculatorului va creşte proporţional cu micşorarea

garanţiilor.

Burse

136

Dacă piaţa se modifică în dezavantajul unei poziţii speculatorii,

atunci speculatorul este obligat să facă depuneri adiţionale în contul de

garanţii.

Operaţiunile speculative contribuie pe termen lung la apropierea

nivelurilor cererii şi ofertei, însă pe termen scurt, conduc la

destabilizarea preţurilor.

Fenomenul nu trebuie supraestimat, pentru că se produce pe

perioade foarte scurte de timp, de obicei câteva zile sau câteva săptămâni

în decursul a câţiva ani, în timp ce, influenţa stabilizatoare are un

caracter continuu.

Mecanismul bursier favorizează din plin pe cei care deţin

informaţii complete şi elaborează strategii corecte.

Persoanele care au informaţii inexacte, de regulă elaborează

previ-ziuni eronate, iar mecanismul bursier îi conduce la înregistrarea

de pierderi.

De fapt, bursa permite un schimb al riscurilor şi al costurilor, care

se plătesc pentru acest schimb şi care, în termeni economici este un „joc

cu sume zero”.

În privinţa pierderilor, în literatura de specialitate, nu s-a conturat

un punct de vedere comun.

În general, speculatorii au sisteme şi strategii bine puse la punct

pentru fiecare oportunitate ce apare pe piaţă, astfel că, acestea s-au

generalizat şi s-au format tipologii adecvate situaţiilor existente pe piaţă

şi scopurilor urmărite, respectiv, obţinerea unui profit din diferenţa de

curs ce poate să apară între diferite pieţe sau între diferite termene.

5.3.1.2.TIPURI DE OPERAŢIUNI SPECULATIVE

Între cele mai cunoscute operaţiuni speculative amintim:

I. tranzacţii „spreading” sau „răspândirea” sau „desfăşura-

rea”;

II. tranzacţii speculative cu primă numite şi reziliabile şi un-ori

se generalizează termenul de opţiuni (options).

Tipurile de operaţiuni speculative „spread” şi „options” utilizează

în multe situaţii aceleaşi genuri de tehnici de lucru, combinând atribute

ce le conferă contractul futures sau elementele componente ale unei

opţiuni, realizând în acest fel o varietate de operaţiuni speculative.

5.3.1.2.1.TRANZACŢII „SPREADING”, „RĂSPÂNDIREA” SAU

„DESFĂŞURAREA”

Acest tip de tranzacţii este în acelaşi timp şi operaţiuni de hedging,

dar reprezintă şi o speculaţie uzuală.

Burse

137

Termenul anglo-saxon „spread” semnifică întindere şi este

utilizat pentru a indica diferenţa între cerere şi ofertă sau diferenţa de

curs sau alte diferenţe.

Spread, în limba engleză şi ecart, în limba franceză, semnifică

operaţiunea bursieră ce constă în cumpărarea şi vânzarea simultană de

contracte la termen (futures) pentru acelaşi activ, contractele având

scadenţe diferite sau cu aceeaşi scadenţă, dar pe pieţe diferite.

În cazul tranzacţiilor speculative „spread” sau „răspândirea” se

realizează o operaţiune de cumpărare şi vânzare simultană a minim două

contracte futures diferite.

Consecinţele economice ale acestor tipuri de operaţiuni se

regăsesc în faptul că, pe de o parte, aduc pe piaţă lichidităţi, iar pe de altă

parte, „răspândirea” plasează preţurile într-o relaţie apropiată de cea

normală, după ce această relaţie a suferit distorsiuni.

Speculatorii, care se bazează pe metoda „răspândirii”, urmăresc

piaţa analizând cele mai mici amănunte ce apar pe piaţă şi anume :

– preţurile cash şi futures ale aceleiaşi mărfi;

– relaţia dintre preţurile contractelor cu diferite termene de

scadenţă;

– preţurile contractelor asupra aceleiaşi mărfi, la diferite

burse;

– preţurile unor contracte cu termene diferite de scadenţă sau

pentru diferite mărfuri, dar aflate într-o anumită relaţie (soia

– ulei de soia; grâu – porumb; floarea soarelui – şroturi de

floarea soarelui etc.).

Dacă situaţia pieţei este normală, se constată în fiecare caz, că

între aceste mărfuri există relaţii normale.

Dacă aceste relaţii se modifică, „spreaderii” se grăbesc să vândă

pe o piaţă cu suprapreţuri sau să cumpere pe o piaţă cu subpreţuri.

Ordinul de răspândire inserează preţul la care poziţia long sau

short poate fi iniţiată sau la acel nivel al diferenţei de preţ, operaţiunea

de răspândire trebuie iniţiată.

Atunci când se iniţiază o „răspândire” se urmăreşte cu toată

atenţia, mai ales relaţia dintre preţurile contractelor şi mai puţin nivelul

absolut al preţurilor.

Pe baza acestei analize, este achiziţionat contractul care este

definit în acest mod ca mai ieftin, în timp ce, contractul mai scump este

vândut.

Dacă preţurile se modifică în direcţia previzionată de speculator,

atunci acesta va realiza un profit, ce rezultă din modificarea relaţiei

dintre cele două preţuri.

Din două motive, speculatorii fac apel la mecanismul „spread”

apreciind că acestea sunt importante pentru scopurile ce le urmăresc :

Burse

138

primul se referă la faptul că, operaţiunea prezintă un risc scăzut, iari al

doilea, vizează nivelul atractiv al garanţiilor.

Răspândirea se poate realiza în trei feluri:

1. intrapiaţă sau interlivrări (interdelivery spread);

2. interpieţe sau intermarket spread;

3. intermărfuri sau intercommodity spread.

1. Răspândirea intrapiaţă sau interlivrare presupune achiziţio-

narea unui contract futures, cu livrare într-o anumită lună şi

vânzarea simultană a unui contract futures, cu o altă lună de

scadenţă, ambele contracte vizând aceleaşi mărfuri.

Deci, răspândirea se realizează cu aceeaşi marfă, însă contractele

au luni diferite de scadenţă, ceea ce face ca practic să existe patru

scenarii:

a) – pe o piaţă în urcare, numită „bull market”, atunci când

preţul contractului futures pe luna iulie, spre exemplu, creşte mai

repede decât preţul contractului futures pe luna noiembrie;

b) – pe o piaţă în coborâre, numită „bear market”, atunci când

preţul contractului futures pe luna iulie, spre exemplu, scade mai încet,

decât preţul contractului futures pe luna noiembrie;

c) – preţul contractului futures pe luna iulie rămâne nemodificat,

în timp ce,preţul contractului pe luna noiembrie scade;

d) – preţul contractului futures pe luna iulie creşte, în timp ce,

preţul contractului peluna noiembrie rămâne neschimbat.

O „răspândire” intrapiaţă se realizează la aceeaşi bursă, adică

achiziţia şi vânzarea are loc pe aceeaşi piaţă şi duce la realizarea de

profit pe baza diferenţei dintre preţurile celor două contracte cu luni de

livrare diferite, indiferent dacă se acţionează de pe poziţii „bear”, mizând

pe o piaţă în scădere sau „bull” previzionând o piaţă în creştere.

O „desfăşurare” (răspândire) interlivrări se realizează cu

contracte futures ale unei mărfi, cu date şi preţuri de livrare diferite,

profitul rezultând din diferenţele de preţ ale mărfii la cele două date de

livrare.

Costurile depozitării, în cazul mărfurilor ce pot fi stocate (cereale,

metale), au un mare efect asupra preţurilor futures.

Relaţia dintre cele două preţuri se bazează pe costurile întreţinerii

mărfii respective, pe perioada dintre cele două date de expirare, respectiv

până la scadenţă.

Astfel, preţul futures al contractului cu data de expirare mai

îndepărtată, depăşeşte preţul futures al contractului cu data de expirare

cea mai apropiată, cu o sumă egală cu costul întreţinerii mărfii pe

perioada dintre cele două date de expirare.

Analizând o asemenea relaţie pe o piaţă agricolă futures normală,

cel puţin din punct de vedere teoretic, aceasta reflectă o aprovizionare

Burse

139

adecvată cu o cerere şi capacităţi de depozitare suficiente, ceea ce însea-

mnă că se află într-o relaţie bine definită : preţul futures al contractului

cu scadenţa cea mai apropiată şi preţul futures al contractului cu scadenţa

cea mai îndepărtată.

Practic, în perioada în care aprovizionarea nu face faţă consu-

mului, preţul futures al contractului cu data de scadenţă cea mai

apropiată depăşeşte preţul futures al contractului cu data de scadenţă mai

îndepărtată generând situaţia de „piaţă inversă”.

În cazul produselor agricole, o „răspândire” interlivrări cu frec-

venţă ridicată este cea numită „răspândire” interrecoltă sau

„răspândirea” recoltă veche-nouă, care implică în strategia ei,

achiziţionarea recoltei pe piaţa futures într-un an şi vinderea acesteia, tot

pe piaţa futures, în anul următor.

Potrivit relaţiilor de bază, privind cererea-oferta, în perioada recol-

tării, preţul cerealelor este mai scăzut decât în restul anului, reflectând

intrarea pe piaţă a unei cantităţi mari de marfă, deci şi preţul futures al

contractelor asupra noii recolte este mai scăzut, decât preţul futures al

contractului asupra vechii recolte.

În practică, răspândirea intrapiaţă face posibile mai multe

procedee, între care, următoarele trei sunt mai des utilizate, inclusiv pe

pieţele financiare:

a. „răspândire cumpărată” (spread long);

b. „răspândire vândută” (spread short);

c. „răspândire fluture” (butterfly spred).

a. Procedeul „răspândire cumpărată”, defineşte cazul în

care un speculator ce acţionează de pe poziţia „bull”, ini-

ţiind o răspândire, achiziţionează contractul cu scadenţa cea

mai îndepărtată, în speranţa că în viitor, preţul primului

contract, cu scadenţa cea mai apropiată, să depăşească

preţul celui de al doilea contract, cu scadenţa cea mai

îndepărtată.

b. Procedeul „răspândire vândută”, defineşte cazul când un

speculator ce acţionează de pe poziţia „bear”, iniţiind o

răspândire, achiziţionează contractul cu scadenţa cea mai

îndepărtată şi vinde contractul cu scadenţa cea mai

apropiată, în speranţa că în viitor, preţul ultimului contract

va depăşi preţul primului contract.

c. „Răspândirea fluture”, este larg utilizată şi implică

iniţierea a două răspândiri interlivrare în direcţii opuse,

livrarea fiind centrată pentru ambele răspândiri, în aceeaşi

lună. Răspândirea fluture presupune desfăşurarea dublă de

Burse

140

contracte futures, prin care speculatorul cumpără două con-

tracte şi concomitent, vinde alte două contracte din aceeaşi

clasă, dar cu preţuri şi date de scadenţă diferite.

2. Răspândirea interpieţe sau operaţiunea de arbitraj, se

referă la achiziţionarea şi vânzarea simultană de contracte

futures, având ca obiect aceeaşi marfă pe două pieţe identice,

dar în două burse diferite.

Alegerea operaţiunilor în aşa fel încât să se obţină un profit se

numeşte arbitraj.

Arbitrajul vizează obţinerea de profit prin tranzacţionarea

simultană a unor mărfuri care au preţuri diferite, pe pieţe

diferite.

Dacă acesta se obţine din operaţiuni pe pieţe diferite, se va

numi arbitraj de piaţă, iar dacă se fac operaţiuni la termene

diferite, se va numi arbitraj la termen.

Arbitrajul la termen constă în cumpărarea şi vânzarea

simultană a unei cantităţi de marfă, dar la termene diferite.

Profitul rezultă din diferenţa dintre nivelurile de preţ la

termenul de cumpărare şi respectiv, la termenul de vânzare.

Arbitrajul între pieţe se bazează pe diferenţa de preţ la aceeaşi

marfă, la două burse diferite şi constă în a cumpăra o cantitate

de mărfuri mai ieftine la bursa dintr-o ţară şi a o revinde

concomitent, mai scump, la bursa din altă ţară.

Profitul se obţine din diferenţa de preţuri care trebuie să

acopere şi toate cheltuielile de comercializare, de expediţie, de

asigura-re, transport etc.

Acest gen de tranzacţii îndeplineşte un rol necesar în economie,

ce constă în aceea că se realizează o minimizare a diferenţelor

dintre preţurile aceleiaşi mărfi, practicate în zone diferite,

omogenizând în acest fel atât producţia, cât şi consumul, în

favoarea uniformizării vieţii economice, în general.

Tendinţa de egalizare pe plan mondial a cotaţiilor de bursă

determină scăderea ponderii operaţiunilor de arbitraj pe piaţă.

3. Răspândirea intermărfuri se realizează aşa cum arată şi

numele, pe baza a două mărfuri diferite, dar cu legătură între

ele, ceea ce presupune că pot fi interschimbabile sau prezintă

caracteristici de aprovizionare sau consum asemănătoare.

Acest gen de desfăşurare se realizează cu două mărfuri

înruidite, cu scopul de a profita din schimbarea corelaţiei dintre

preţurile lor (de exemplu: aur şi argint, grâu şi porumb etc.).

Cea mai comună răspândire intermărfuri este „răspândirea

grâu – porumb”, care se realizează prin achiziţionarea de

Burse

141

contracte futures asupra celuilalt. Cele două mărfuri au în

comun caracteristici legate de metodele recoltării şi stocării şi

consumul lor prin prelucrare.

Un gen special de răspândire este „răspândirea prelucrării”,

care presupune achiziţionarea de materii prime la un preţ aflat

sub preţul de vânzare al produselor rezultate din prelucrarea

acestora. Răspândirea prelucrării realizată cu soia este

frecvent utilizată de firmele prelucrătoare, care intenţionează

să-şi minimizeze stocurile generate de creşterea continuă a

preţurilor pentru soia şi/sau declinul preţurilor pentru

produsele rezultate din prelucrarea soiei ( uleiul şi alte produse

alimentare). Pentru a realiza un profit din prelucrarea soiei, este

necesar ca soia să fie achiziţionată la un preţ aflat sub preţul de

vânzare al uleiului de soia şi al alimentelor pe bază de soia.

Diferenţa de preţ se mai numeşte şi marja de profit.

Încercând să determine o relaţie favorabilă între aceste preţuri,

managerul firmei agroalimentare ce procesează soia, de

exemplu, va achiziţiona contracte futures pentru soia şi va

vinde contracte futures pentru ulei şi alimente pe bază de soia.

Managerul va acţiona conjugat pe piaţa futures, construind o

strategie formată din două operaţiuni de hedging : va realiza un

hedging acţionând long până la data la care achiziţionează de

pe piaţa cash cantitatea de soia necesară procesului de

prelucrare şi totodată, va realiza un alt hedging, acţionând

short ,până la data la care lansează pe piaţă, la vânzare, uleiul

de soia şi alte produse alimentare.

În sens invers „răspândirii de prelucrare”, se realizează

„inversarea răspândirii de prelucrare” când piaţa se

inversează, datorită distorsiunilor apărute între preţul de bază

pentru materii prime şi preţul produselor finite, rezultate în

urma procesării, respectiv, când preţurile produselor finite sunt

mai scăzute decât al materiilor prime.

În continuare ne vom referi la următorul exemplu :

Un speculator hotărăşte, în luna mai, să realizeze o „răspândire”

grâu-porumb.

În acel moment, contractele futures, ce au scadenţa în luna

decembrie, au preţul fixat la nivelul de 3,15 $/bushel, pentru grâu şi la

2,15 $/bushel, pentru porumb, sperând ca modificarea preţului

porumbului să fie mai mare decât modificarea preţului grâului, fapt ce-l

va determina să procedeze astfel:

În luna mai :

a) vinde un contract futures pentru grâu pe luna decembrie la

preţul de 3,15 $/bushel;

Burse

142

b) cumpără un contract futures pentru porumb peluna decembrie

la un preţ de 2,15 $/bushel.

Diferenţa este de 1,00 $/bushel.

În luna noiembrie:

a) cumpără un contract futures pentru grâu pe decembrie la

preţul de 2,60 $/bushel;

b) vinde un contract futures pentru porumb pe decembrie la

preţul de 2,25 $/bushel.

Diferenţa este de 0,35 $/bushel.

Sintetizând datele culese vom obţine rezultatul operaţiunii de

„răspândire”:

Luna Grâu Porumb Rezultat

răspândire

Mai Vinde un contract pe

decembrie la 3,15

$/bushel

Cumpără un contract

pe decembrie la 2,15 $

1,00

$/buchel

Noiem-

brie

Cumpără un contract

pe decembrie la 2,60

$/buschel

Vinde un contract pe

decembrie la 2,25

$/buchel

0,35

$/buchel

Rezultat 0,55 x 5000 bucheli

= 2750 $

0,10 x 5000 bucheli

= 500 $

0,65

$/buchel

Câştig net: 0,65 x 5000 bucheli = 3250 $

5.3.1.2.2. TRANZACŢII SPECULATIVE CU PRIMĂ

(REZILIABILE)

Operaţiunea cu primă, reprezintă „ o tranzacţie bursieră în care

una din părţi (cumpărătorul), îşi rezervă dreptul de a rezilia (abandona)

contractul la termen, în schimbul plăţii unei penalităţi fixate dinainte,

denumită primă.

Operaţiunile cu primă se mai numesc şi reziliabile pentru că, în

situaţia în care, la termenul de închidere a poziţiei deschisă la bursă, nu

au fost realizate intenţiile speculative, fie vânzătorul, fie cumpărătorul,

poate renunţa la contract.

Rezervarea dreptului de reziliere de către unul sau de către fiecare

operator se face pe baza unei prime depusă la Casa de Clearing (de

compensaţie), în momentul încheierii tranzacţiei.

În felul acesta, pierderea celui care renunţă se va limita numai la

prima pe care o cedează în favoarea partenerului său.

Plătitorul primei poate fi vânzătorul sau cumpărătorul.

Burse

143

La o anumită dată, numită ziua lichidării, partea care şi-a rezervat

acest drept, trebuie să declare dacă se retrage, ceea ce înseamnă că va

cere rezilierea contractului.

Prin plata primei, participanţii la tranzacţie îşi limitează pierderea

până la nivelul primei.

De aceea, speculatorii preferă acele categorii de operaţiuni la care

riscul nu depăşeşte niciodată şansa câştigului.

Astfel de tranzacţii speculative cu primă, care dau posibilitatea

limitării pierderilor sunt aşa numitele opţiuni (options).

După Dicţionarul bursier opţiunea reprezintă „ dreptul contractu-

al de a cumpăra sau de a vinde, într-o perioadă determinată şi la un preţ

fixat dinainte, un anumit număr de acţiuni, o anumită sumă în devize, o

anumită cantitate de metal preţios sau un număr de loturi de marfă”.

Opţiunea, este deci un contract prin care una din părţi, cumpără-

torul opţiunii, dobândeşte, în schimbul plăţii unei prime, dreptul, dar nu

şi obligaţia de a cumpăra sau de a vinde o marfă determinată, la un preţ

de exercitare şi până la o anumită scadenţă.

Opţiunea, de regulă, are un caracter negociabil, utilizarea

opţiunilor nenegociabile întâlnindu-se foarte rar.

Preţul de exercitare întâlnit în literatura de specialitate, provine

din expresia engleză – exercice price sau strike price – şi constituie

preţul la care deţinătorul unei opţiuni poate să-şi exercite dreptul de

cumpărare sau de vânzare.

Caracterul negociabil este dat de primă, care este singura variabilă

conţinută de contractul de opţiune.

Mărimea primei se stabileşte în cadrul negocierilor dintre vânză-

torul şi cumpărătorul contractului, depinzând, în cea mai mare măsură,

de volumul cererii şi al ofertei la acea dată.

Mărimea primelor variază între diferitele pieţe de mărfuri şi în

funcţie de modificarea condiţiilor de piaţă.

Termenul de opţiune, desemnează o piaţă futures în care

cumpărătorul are dreptul de a opta, în limitele contractului, să cumpere o

marfă la un anumit termen şi în anumite condiţii.

De subliniat este faptul că, dacă acest drept nu este exercitat într-o

perioadă de timp specificată , opţiunea expiră şi cumpărătorul ei pierde

banii.

De asemenea, termenul de opţiune se referă şi la un contract

standardizat, care dă dreptul cumpărătorilor să cumpere sau să vândă la o

dată precisă şi la un preţ fix, în cadrul pieţei de opţiuni.

Suma plătită de cumpărător vânzătorului de contract pe piaţa

futures de opţiuni, în vederea intrării în posesia dreptului de opţiuni

poartă denumirea de primă.

Burse

144

Printr-o asemenea tranzacţie, contractantul dobândeşte dreptul de

a vinde sau de a cumpăra într-o perioadă de timp stabilită prin plata unei

prime.

În limbaj tehnic, dreptul de a cumpără semnifică dreptul de a fi

long iar cel de a vinde de a fi short.

Contractarea unei opţiuni îi dă dreptul cumpărătorului, ca în

schimbul unei prime plătite, să fie „long” sau „short” la o marfă, adică să

cumpere sau să vândă, la un preţ predeterminat şi la un termen de livrare

specificat în orice moment între data contractării şi data exprimării

opţiunii.

Indiferent dacă în termenul stabilit contractanţii acestor operaţiuni

îşi exercită drepturile prin vânzări sau cumpărări de contracte la termen,

prima plătită nu se restituie.

Operaţiunile cu primă sunt cu atât mai atractive, cu cât se

previzionează variaţii mai mari ale preţurilor, realizarea de profituri din

operaţiuni de speculaţie fiind limitată de situaţia în care preţurile nu

oscilează suficient de mult petru a acoperi cel puţin valoarea primei.

În cazul acestor tranzacţii, prima diminuează profitul şi ca atare,

profitul potenţial apare atunci când fluctuaţiile de preţ depăşesc

considerabil mărimea primei.

Spre exemplu, în situaţia în care prima este de 120 $/tonă şi

fluctuaţiile de preţ sunt între 95 $ şi 150 $, profitul potenţial poate fi

limitat.

Dar, în situaţia în care fluctuaţiile de preţ se cuprind între limitele

de 200 – 300 $, depăşind mult prima, atunci profitul potenţial va fi mult

mai mare.

Atracţia pentru speculaţie la contractarea unei opţiuni rezidă

în faptul că indiferent de oscilaţiile preţurilor pe piaţă, deţinătorul

opţiunii nu are obligaţia de a face depuneri în garanţie de sume care să

acopere oscilaţiile de preţ, deoarece cel care contractează dreptul de a fi

„long”, respectiv dreptul de a cumpăra sau a vinde, nu este nici „long” şi

nici „short”, până când nu dă curs opţiunii.

Din acelaşi motiv, deţinătorul opţiunii nu poate fi forţat să-şi

lichideze operaţiunea.

Momentul exercitării opţiunilor diferă în funcţie de modelul ales,

existând două variante:

– opţiunea americană, opţiune care poate fi exercitată oricând

]n timpul duratei sale de viaţă, deci oricând înaintea datei de

scadenţă;

– opţiunea europeană, opţiune care poate fi exercitată numai la

scadenţă. În acest caz, dacă opţiunea este exercitată de

cumpărător, data exercitării coincide cu data cumpărării.

Burse

145

Denumirea variantelor este improprie, pentru că pe plan

internaţionl se tranzacţionează ambele stiluri de opţiuni, iar în ultimul

timp au apărut pe piaţa opţiunilor, opţiunile asiatice.

Datorită flexibilităţii termenului în extercitarea dreptului

cumpărătorului, opţiunile de stil american au o valoare mai ridicată decât

cele europene, în situaţia în care, toate celelalte caracteristici sunt

identice.

Spre deosebire de opţiunile americane şi europene, opţiunile

asiatice au la bază media valorii mărfii, calculată pe durata de viaţă a

opţiunii.

În mod practic, pot exista situaţii când la o aceeaşi bursă, anumite

contracte să aibă exercitarea în stil american, pe toată durata de viaţă a

contractului, iar altele în stil european, numai la scadenţă.

Contractele de opţiune pentru operaţiuni futures au fost introduse

experimental în anul 1982 pe piaţa bursieră de la Chicago Board of

Trade, bucurându-se de contribuţia statului şi a celor mai importante

bănci din Statele Unite ale Americii şi având ca obiect bonuri de tezaur

emise de trezoreria naţională.

În ceea ce priveşte opţiunile, o parte dintre specialişti susţin că

sunt două tipuri de opţiuni: „call” şi „put”, iar altă parte, mai adaugă un

al treilea tip „double option”, existând unele diferenţieri de ordin

formal.

După Dicţionarul bursier, cele două tipuri de opţiuni sunt definite

astfel:

– „Opţiunea Call” – termen american care desemnează o

opţiune pentru cumpărarea de acţiuni, de devize sau alte

valori, într-o perioadă determinată şi la un preţ fixat

dinainte, numit primă de opţiune.

Opţiunea call este avantajoasă pentru speculatorii care se

bazează pe pe creşterea cursului. Dacă creşterea aşteptată

nu se realizează, fondurile angajate sunt pierdute. Opţiunea

„call” permite asigurarea unei poziţii de scădere.

– Opţiunea Put” – termen american care desemnează o

opţiune pentru vânzarea unui număr determinat de acţiuni

sau de bonuri de participaţie ale aceleiaşi societăţi, într-o

perioadă fixată dinainte, prin intermediul plăţii unei prime

de opţiune. Acest drept de vânzare este negociabil pe toată

durata lui şi pierde orice valoare după împlinirea termenului

convenit. Opţiunea put este avantajoasă pentru speculatorii

care se bazează pe scăderea cursurilor, dar poate să

servească şi garantării unei poziţii de creştere.

După Dicţionarul de termeni şi expresii utilizate în tranzacţiile de

bursă, cele două tipuri de opţiuni sunt caracterizate astfel :

Burse

146

„Call” – tip de contract Options, prin care cumpărătorul

achită un premiu vânzătorului, obţinând dreptul de a

cumpăra un lot de titluri financiare sau un contract

standard de mărfuri, futures, indici şi valute, la un preţ de

exercitare prestabilit, într-o perioadă dată;

„Put” – tip de contract Options, prin care cumpărătorul

achită vânzătorului un premiu, pentru a obţine dreptul de a

vinde un contract standard de titluri financiare, indici,

mărfuri sau futures, într-un timp determinat şi la un preţ de

exercitare prestabilit.

Glosarele ce completează literatura în această materie explică cei

doi termeni în felul următor:

„Call” – opţiune de cumpărare, prin care, cumpărătorul

opţiunii dobândeşte dreptul ca, la o anumită scadenţă, să

cumpere de la vânzătorul opţiunii un anumit activ (marfă,

valută, titluri), la un preţ de exercitare determinat;

– „Put” – opţiune de vânzare, prin care, cumpărătorul

opţiunii dobândeşte dreptul ca la o anumită scadenţă, să

vândă vânzătorului opţiunii un anumit activ (marfă, valută

titluri), la un preţ de exercitare determinat.

Se folosesc trei variante de opţiuni:

„call option”, care conferă dreptul de a cumpăra (de a fi

„long”);

„put option”, care conferă dreptul de a vinde (de a fi

„short”);

„double option”, prin care se dobândesc ambele

posibilităţi.

În cazul opţiunilor double şi prima de opţiune va fi dublă.

Prin urmare, contractând o opţiune înseamnă că speculatorul îşi

obţine dreptul de a cumpăra şi/sau vinde la un preţ convenit, în orice

moment al valabilităţii opţiunii:

dacă se optează pentru creşterea preţurilor, dar se doreşte să

se limiteze pierderea în situaţia că piaţa va evolua în

defavoarea sa, atunci speculatorul va alege tipul de „opţiune

call”, care îi dă dreptul de a fi „long”, respectiv, să cumpere

la preţul din contract, oricând, între data cumpărării opţiunii

şi data expirării ei;

dacă se previzionează o scădere a pieţei, atunci speculatorul

va opta pentru tipul de „opţiune put”, care îi dă dreptul de a fi

„short”, respectiv, să vândă la un preţ de bază specificat în

momentul contractării, la orice dată de la data contractării

până la scadenţă;

Burse

147

dacă se doreşte să se obţină profit, indiferent de sensul în care

evoluează piaţa, atunci speculatorul va opta pentru o „opţiune

double”, care îi dă dreptul să fie „long” şi/sau „short”.

Funcţionând în ambele sensuri, şi valoarea primei va fi, de

regulă, dublă, faţă de prima ce se plăteşte în cazul opţiunilor call sau

put.

În practică, diferitele situaţii ce apar pe piaţă determină a nu fi

posibil întotdeauna să se contracteze tipul de opţiune dorit.

De aceea, pentru speculatori a devenit deosebit de importantă

cunoaşterea posibilităţilor de conversiune a tipurilor de opţiune uşor

obtenabile în tipuri de opţiuni dorite.

Astfel, opţiunile double pot fi convertite în call şi put. La rândul

lor, fiecare din aceste opţiuni, put şi call, pot fi convertite în double.

În felul acesta, se pot construi diferite strategii ale tranzacţiilor cu

opţiuni.

Pentru fiecare cumpărător de opţiune call, respectiv put, există şi

un vânzător de opţiune call, respectiv put.

Un contract de opţiune, poate fi exercitat în orice zi, până în ziua

anterioară zilei de expirare a acestuia.

Exemplu:

Un importator doreşte să cumpere un produs la bursa din

Rotterdam – la preţul bursei.

Acesta se va adresa exportatorului olandez care îi va indica ca

preţ, un preţ mai mare decât preţul bursei, format din preţul bursei + o

primă,– pe care producătorul o fixează la un anumit nivel, să

presupunem 150 + 30 = 180 $.

5.3.1.3.CONTRACTUL LA TERMEN, TIPURILE DE

OPERAŢIUNI ŞI PIAŢA DE ACŢIUNI

Încheierea contractului la termen – îl pune la adăpost pe

importator faţă de creşterea preţului şi a primei, pe o perioadă de cel

puţin un an.

Tendinţa preţurilor – se realizează de către Institute de Conjun-

ctură – prin analize şi studii – comandate de firmele interesate.

Spre exemplu, Firma Metra, în Franţa, are o reţea de salariaţi

(corespondenţi) în ţările sale de baştină, care furnizează firmei la cerere,

informaţii de ordin statistic etc.

Operaţiunile la termen pot fi:

– cu termen ferm;

– cu opţiune.

Ele presupun mai multe etape:

1. La termenul fixat prin contract, cumpărătorul preia titlurile şi

efectuează plata;

Burse

148

2. Lichidează diferenţele de curs : a cumpărat 30 acţiuni cu preţul

de 150 $/buc., la 1 octombrie, cu termen ferm de plată la 31 octombrie;

la 25 octombrie vinde cele 30 de acţiuni la preţul de 160 $/buc., cu

termen ferm la 31 octombrie.

Astfel, se va realiza o diferenţă pozitivă de 300 $.

Poate exista şi situaţia în care cumpărătorul prevede o scădere

drastică a preţului acţiunilor la termenul fixat (31 octombrie) şi pentru a

preveni o pierdere, hotărăşte să vândă cele 30 de acţiuni, înainte de

31octombrie, tot în pierdere, dar la un preţ ceva mai mare decât cel

prevăzut la termenul ferm de lichidare (spre exemplu 140 $, faţă de 130

$ prevăzuţi la scadenţă).

Pierderea, în acest caz va fi de 300 $ : (4200 $ - 3900 $ = 300 $).

3. Operaţia de report, intervine când previziunile operatorului la

bursă privind termenul de lichidare nu se adeveresc, optând pentru un

nou termen favorabil (spre exemplu 30 noiembrie).

Dacă, la termenul fixat (31 octombrie), valoarea de cotaţie a

acţiunilor este de 130 $, speculatorul va putea vinde, la 31 octombrie, la

vedere, cele 30 de acţiuni, obţinând 3900 $, deci cea mai mare parte a

sumei necesare pentru a achita la termen tranzacţia pentru care se

angajase (4200 $).

Speculatorul iniţiază o prelungire a termenului de plată sau

reportul afacerii sale.

El răscumpără cele 30 de acţiuni pentru următorul termen de

lichidare (30 noiembrie), când le va prelua efectiv şi plăti, dar la un preţ

ceva mai mare faţă de cel vândut la vedere (135 $/acţiune).

Răscumpărarea la 135 $ va fi satisfăcătoare, atât pentru intermedi-

arul care a acceptat să mijlocească reportul, cât şi pentru operatorul de

bursă, care speră ca la noul termen de lichidare (30 noiembrie) să poată

vinde în câştig acţiunile cumpărate cu 135 $.

Câştigul imediat al operatorului de bursă, constă din diferenţa

dintre cursul de vânzare la vedere al acţiunilor (130 $) – denumit curs de

compensaţie şi preţul la care le va răscumpăra de la intermediar

(135 $), în aceeaşi zi, dar cu un nou termen de plată (30 noiembrie), ca

operaţiune de report.

Valoarea de report a acţiunilor se stabileşte astfel:

1. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi în

operaţiuni de report este mai mare decât numărul celor care acceptă să

mijlocească operaţiunea, cursul la termen va fi mai mare faţă de cursul

de compensaţie, cu o diferenţă numită report (în exemplul dat : 135 –

130 = 5 $/acţiune).

2. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi în

reportare este egal cu cel al mijlocitorilor, cursul la noul termen va fi

egal cu cotaţia de compensaţie (130 $);

Burse

149

3. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi să

prelungească termenul de lichidare este mai mic faţă de cel al

mijlocitorilor operaţiunii, cursul la termen va fi inferior cursului de

compensaţie, cu o diferenţă numită deport (spre exemplu : 125 $ - 130 $

= - 5 $/acţiune).

Piaţa de acţiuni funcţionează pe baza încrederii unui agent de

bursă (broker) în alt agent de bursă.

Agenţii de bursă se bazează pe încrederea clienţilor pe care îi

reprezintă.

Principiile care stau la baza funcţionării pieţei de valori sunt cele

specifice pieţei în general.

Astfel, pentru fiecare cumpărător satisfăcut, trebuie să existe un

vânzător satisfăcut.

În cazul când oferta este mai mare decât cererea, preţurile vor

scădea, iar când cererea va fi mai mare decât oferta, preţurile vor

creşte.

În pagina financiară a oricărui cotidian mai important se prezintă

indicatorii financiari pentru acţiunile marilor firme şi tendinţa acestora.

De asemenea, în ziare sunt prezentate pentru fiecare companie,

numărul de acţiuni comercializate în ziua precedentă, preţurile maxime

şi minime, precum şi preţul de închidere al zilei precedente.

În fiecare an, fiecare deţinător de acţiuni primeşte un raport cu

privire la activitatea companiei în care a investit.

Raportul cuprinde grafice uşor de interpretat şi rezumate cu date

amănunţite pe o perioadă de 10 ani.

O firmă de contabilitate, independentă, garantează corectitu-

dinea datelor cu privire la situaţia financiară a companiei.

În plus, personalul cu funcţii de conducere în companie, este

obligat să declare cât deţine din acţiunile companiei.

De asemenea, există un organism al statului, însărcinat cu

supravegherea acţiunilor şi burselor.

Din profiturile obţinute, firmele plătesc o parte (circa 50 %)

deţinătorilor de acţiuni sub formă de dividende.

Spre exemplu : dacă o companie are un profit anual de 20 mil. $ şi

are 5 mil. acţiuni, va aloca 10 mil. $ pentru plata dividendelor, revenind

2 $/acţiune.

Dacă o persoană deţine 100 acţiuni, va primi un dividend total de

200 $.

Dacă acţiunile se vând pe piaţă cu 40 $, rata de recuperare a

capitalului pe acţiune va fi de 5 %.

Acţiunile care fac obiectul vânzării-cumpărării sunt, de regulă,

înregistrate la Bursa de acţiuni.

Operaţia de vânzare-cumpărare a acţiunilor este în principiu

foarte simplă:

Burse

150

– dacă o persoană doreşte să vândă 100 de acţiuni, va telefona

agentului său de bursă dându-i instrucţiuni să vândă imediat, cu

cel mai bun preţ posibil; în acelaşi timp, o altă persoană, care

doreşte să-şi investească economiile, cumpără 100 de acţiuni de

la aceeaşi companie.

Va telefona agentului său de bursă şi îi va da instrucţiuni să

cumpere cele 100 de acţiuni, la preţul curent.

Cei doi agenţi vor telefona ordinele lor la bursă (să presupunem

bursa din New York), iar agenţii oficiali (specializaţi) vor

negocia tranzacţia.

Cel care doreşte să cumpere, va întreba : „Cât trebuie să

plătesc pentru 100 de acţiuni ?“

Să presupunem că cea mai mare ofertă de cumpărare a fost de

65,25 $, iar cel mai redus preţ, pentru care cineva s-a arătat

dispus să vândă, a fost de 65,75 $.

Deoarece ambii agenţi doresc să obţină preţul cel mai bun se

ajunge la un compromis de 65,50 $/acţiune.

La bursa de acţiuni din New York, tranzacţiile se desfăşoară în

mod public, iar informaţia este transmisă electronic la toate agenţiile de

vânza-re-cumpărare de acţiuni din S.U.A.

Operaţiunile care se negociază la burse se execută pe bază de

contracte.

Spre deosebire de practica obişnuită, aceste contracte de bursă

sunt încheiate standard, respectiv, pe baza unor modele standard care se

aprobă de către Comitetul bursei.

Teste pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce sunt cotaţiile sau cursurile bursiere şi cum se clasifică „după

modul de calcul” ?

2. Care sunt metodele prin care se stabilesc cotaţiile de lichidare ?

3. Prezentaţi cotaţiile efective şi cotaţiile nominale.

4. Prezentaţi cotaţiile oficiale şi cotaţiile neoficiale.

5. Ce tendinţă poate avea bursa şi ce rol îndeplineşte cotaţia

bursieră ?

6. Ce reprezintă „cost of carry” ?

7. Ce cuprinde preţul futures ?

8. Care sunt termenii prin care se exprimă preţurile futures ?

9. Ce reprezintă hedging-ul ?

10. Care sunt factorii care influenţează fluctuaţia preţurilor într-o

economie stabilă ?

11. Ce reprezintă noţiunea de „basis” ?

12. Ce este „piaţa contando” şi „piaţa backwardation” ?

Burse

151

13. Care sunt condiţiile pentru a obţine un rezultat favorabil într+o

operaţiune hedging ?

14. Care sunt scopurile operaţiunii de hedging şi care sunt etapele de

realizare a procedurii de hedging ?

15. Ce este un „short hedger” şi un „long hedger” ?

16. Exemplificaţi o operaţiune de short hedger şi o operaţiune de

long hedger.

17. Ce este un contract de hedging ?

18. Care sunt criteriile de evaluare a eficienţei operaţiunilor de

hedging ?

19. Care sunt categoriile de persoane care fac operaţiuni la termen la

bursă ?

20. Ce reprezintă speculaţia în cazul tranzacţiilor bursiere ?

21. Ce reprezintă speculantul sau speculatorul la bursă ?

22. Care este prima regulă a profitului în afaceri bursiere ?

23. Prin ce se caracterizează operatorul de tip „taur” şi acţiunea de

tip „bull” ?

24. În ce constă operaţiunea bursieră „à la hausse” ?

25. Prin ce se caracterizează o piaţă sub semnul taurului şi ce

denumire poartă ?

26. Care este a doua regulă a profitului în afaceri bursiere ?

27. Prezentaţi categoriile de speculatori la bursă după criteriul

„modul de previziune a preţului viitor”.

28. Prezentaţi categoriile de speculatori la bursă după criteriul

„modul de acţionare pe piaţă”.

29. În ce constă efectul de levier sau acţiunea de ridicare ?

30. În ce constă tranzacţiile spreading ?

31. Detaliaţi răspândirea intrapiaţă sau interlivrări.

32. Care sunt procedeele utilizate în răspândirea intrapiaţă şi prin ce

se caracterizează fiecare ?

33. Prezentaţi „răspândirea interpieţe” sau „operaţiunea de

arbitraj”.

34. Prezentaţi „răspândirea intermărfuri” .

35. În ce constau „tranzacţiile speculative cu primă sau reziliabile” ?

36. Ce reprezintă opţiunile la bursă ?

37. Prezentaţi opţiunea americană şi opţiunea europeană .

38. Prin ce se caracterizează opţiunile : „call”, „put” şi „double

option” ?

39. Care sunt etapele operaţiunilor la termen ?

40. Cum se stabileşte valoarea de report a acţiunilor pe piaţa de

acţiuni ?

Referat : Cotaţiile bursiere şi operaţiunile la termen

Burse

152

Capitolul 6 - INDICII BURSIERI

6.1. CARACTERISTICI, TIPURI ŞI ROLUL

INDICILOR BURSIERI

Indicii bursieri reflectă evoluţia cursurilor bursiere pe o anumită

piaţă, la o anumită bursă, exprimând raportul între cererea şi oferta de

capital.

Indicele bursier generalizat exprimă preferinţa medie a deţină-

torilor de capital, de angajare în activitatea economică, manifestându-se

prin predominanţa celor ce vând asupra celor ce cumpără, fapt ce deter-

mină scăderea generală a cursurilor.

Preponderenţa celor care cumpără asupra celor care vând, determi-

nă creşterea lentă, dar continuă, a cursurilor, evidenţiind o evoluţie

stabilă, de creştere economică.

Indicii bursieri se determină pe baza unui eşantion de întreprinderi

selecţionate (ce se menţine în timp), ponderea lor fiind determinată de

capitalizarea bursieră, respectiv, de coeficientul de capitalizare a

rezultatelor.

Coeficientul de capitalizare a rezultatelor are ca bază de calcul

profiturile nete pe acţiune, luând în considerare randamentul fiecărei

întreprinderi, respectiv măsura în care proprietarul poate fi remunerat.

Indicele Dow Jones, se calculează pe baza unei metode lansate în

anul 1889 de ziaristul american Henry Charles Dow, perfecţionată de

asociatul său, expertul financiar Jones şi sintetizează variaţia în timp a

preţului mediu, rezultat din tranzacţia la bursa din New York a 30 acţiuni

industriale, 20 societăţi de transport şi 15 acţiuni ale unor întreprinderi

prestatoare de servicii.

În literatura de specialitate se evidenţiază caracterul convenţional

al alcătuirii indicilor bursieri.

Spre exemplu, în cazul indicelui Dow Jones, se consideră în anii

de depresiune, o capitalizare de 10 ori, iar în perioada de avânt, de peste

20 de ori, fenomen ce evidenţiază faptul că, pe o perioadă de 3-4 ani,

cursul acţiunilor (valoarea indicelui) poate să crească de la 1 la 3, la o

creştere reală a profiturilor de la 1 la 1,5.

Indicele bursier este semnificativ numai pentru bursa respectivă,

nefiind posibile comparaţii internaţionale, deoarece normele de

contabilizare sunt diferite de la o ţară la alta, normele de impozitare

diferă, iar metodele de camuflare a profitului sunt o practică generală,

Burse

153

dar diferită pentru fiecare ţară (umflarea amortismentelor, a rezervelor

etc.).

În S.U.A., indicele Dow Jones a avut mai multe ipostaze (pentru

industrie, cu 30 mari întreprinderi industriale, pentru transport, cu 20

firme, pentru utilităţi, cu 15 firme).

Indicele Dow Jones Industrial a rămas, prin tradiţie, cel mai

semnificativ, cunoscut şi utilizat, care, în ultimii 10-15 ani a înregistrat

creşteri accelerate.

În Japonia, se utilizează indicele Nikkei, institutuit în anul 1950,

care cuprinde 225 societăţi.

În Anglia, se foloseşte indicele Financial Times, care cuprinde

numai 30 valori.

Indicii bursieri din prima generaţie, sunt consideraţi lipsiţi de

relevanţă, datorită faptului că, sunt excluse din sfera lor unele sectoare

destul de importante.

Spre exemplu, indicele Dow Jones nu cuprinde nici o companie

bancară şi de asigurări şi nici o întreprindere de comunicaţii.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre indicii bursieri, CAC 40, în

Franţa sau DAX, în Germania.

Mai semnificativi sunt indicii bursieri din generaţia a II-a,

datorită numărului mai mare de societăţi cuprinse, cât şi prin importanţa

şi repre-zentativitatea societăţilor incluse în calculul acestor indici.

Indicii bursieri din generaţia a II-a s-au construit având la bază

respectarea anumitor cerinţe :

selectarea eşantionului de firme incluse în structura indicelui

bursier;

atribuirea unei anumite importanţe, prin:

pondere egală pentru toate valorile mobiliare din

structura indicelui bursier;

pondere egală cu capitalizarea bursieră, respectiv,

pondere mai mare a titlului care are dividendele pe

acţiuni mai mari;

alegerea datei de referinţă pentru care indicele bursier se 100,

1000 sau 10000 puncte, în funcţie de reglementările pieţei.

Cele mai importante criterii de selectare a valorilor mobiliare ce

intră în alcătuirea indicilor bursieri sunt următoarele:

grad de capitalizare bursieră ridicat;

grad foarte mare de dispersie a valorilor mobiliare în

rândul deţinătorilor;

informatizarea cotaţiilor bursiere pentru valorile

mobiliare;

legătura structurală dintre Cota oficială a titlurilor

bursei şi valorile mobiliare ce alcătuiesc indicii bursieri.

Burse

154

Se pot exemplifica mai mulţi indici bursieri ce fac parte din

generaţia a II-a :

pentru piaţa S.U.A., indicele băncii de afaceri Standard and

Poor 500;

pentru piaţa Japoniei, indicele TOPIX (cuprinde 1165

acţiuni);

pentru piaţa Franţei, indicele SBF (sau CAC general), cu

239 acţiuni;

pentru piaţa Angliei, indicele Financiar Times 100 (cu 100

acţiuni);

pentru piaţa Germaniei, indicele DAX (cu 100 acţiuni) etc.

În ultimul timp, se încearcă reprezentarea la o scară unitară între

diverse burse de către Morgan Stanley Capital sau International

Perspective and International Finance Corporation , plecând de la o

bază dată (100), la începutul perioadei şi exprimând evoluţia ulterioară,

proporţional.

Spre exemplu, în perioada iunie 1989 – mai 1990 s-au înregistrat

următoarele situaţii :

o creşteri ale cursurilor cu 50 %, la bursele din Paris şi

Frankfurt;

o scăderi de până la 20 %, la bursele din Tokio şi Taiwan;

o creşteri cu circa 100 %, la bursele din Mexic;

o crah bursier în Brazilia, unde la începutul anului 1990,

indicele bursier a scăzut brusc, de la 150 %, la 50 %.

Aceste evoluţii sunt semnificative pentru dezvoltarea economică a

fiecărei ţări.

Se apreciază faptul că, indicii bursieri de generaţia a II-a vor

avea o utilizare tot mai amplă, aşa cum au procedat băncile de afaceri

japoneze : Nikko, Yamaichi, Nomura, Yamanouchi ş.a.

În funcţie de evoluţia indicilor bursieri se încheie numeroase

contracte de vânzare-cumpărare.

Astfel, în S.U.A., se practică contracte la termen, bazate pe

indicii Standard and Poor 500, Standard and Poor 100, NYSE (New

York Stock Exchange) şi Composite Index.

În Anglia, se foloseşte indicele Financiar Times 100, în Franţa,

indicele CAC 40, în Germania, indicele DAX etc.

Aceste contracte specifice speculaţiei bursiere, iau ca bază de

creştere sau de reducere a sumelor angajate, indicele bursier.

Spre exemplu, un agent economic care are un portofoliu de

deţineri de acţiuni incluse între valorile indicelui bursier şi care se

aşteaptă la scăderea cursului acestora, va încheia în momentul respectiv,

un contract de vânzare la termen (în valoare, de exemplu, de la 6 mil.

$).

Burse

155

La termenul stabilit, acelaşi agent economic va răscumpăra

contractul respectiv, la o sumă mai redusă (5,5 mil. $), ca urmare a

scăderii indicelui bursier (a cursului acţiunilor).

Diferenţa de 0,5 mil. $ reprezintă un câştig pentru deţinător, care îi

poate acoperi (integral sau parţial) scăderea valorică a deţinerilor sale,

provenind din reducerea cursurilor acţiunilor.

De asemenea, indicii bursieri acţionează şi în structura deţinerilor

investitorilor instituţionali, cu deosebire a societăţilor de investiţii.

Societăţile de investiţii, au ca funcţie principală, investirea în

acţiuni a capitalurilor, într-o structură orientată să optimizeze veniturile

obţinute din dividende.

Se apreciază că în S.U.A., pentru 25 % din deţinători, gestionarii

(investitorii) sunt tentaţi să dea propriului portofoliu de deţineri aceeaşi

structură ca cea pe care o are un indice bursier dat.

În acest fel, se creează premisele unor identităţi între profitul

deţinerilor investitorilor instituţionali şi profitul indicelui bursier, fapt ce

determină dispariţia funcţiei de gestiune, eliminarea ideilor proprii, de

angajare şi fructificare a capitalului, care se orientează în plasamente

după profilul indicelui bursier.

Se produce de fapt, însăşi „moartea pieţei“, respectiv, lipsa

condiţiilor de orientare liberă, în ceea ce priveşte negocierea de acţiuni

pe un principal segment al pieţei.

Ca urmare a internaţionalizării pieţei bursiere, se folosesc o serie

de indici bursieri internaţionali, cum ar fi :

Indicele FT-30 (FT Ordinary Share Index), care reprezintă

cel mai vechi indice bursier din Marea Britanie şi cuprinde 30

acţiuni tranzacţionate intens (blue chip);

Indicele FT actuarial al tuturor acţiunilor (Financial Times

Actuaries all Share Index, FT-A), care se calculează pe piaţa

Londrei la ora 1700

a fiecărei zile lucrătoare, alcătuit din circa

670 acţiuni, care sunt divizate în 6 grupe principale şi 35

subsecţii, reprezentând peste 90 % din capitalizarea pieţei

bursiere din Marea Britanie;

Indicele FT Stock Exchange 100 (FT-SE 100), denumit şi

„footsie”, care a fost introdus pentru a satisface nevoia unui

indice bursier al acţiunilor, calculându-se în fiecare moment al

zilei bursiere; are ca bază de referinţă 31.XII.1993, când

valoarea acestuia a fost de 1000 puncte; constituie elementul

de bază pentru încheierea contractelor futures, cu

preponderenţă pentru contractele „options”, care se negociază

la Bursa Valorilor Mobiliare Derivate din Londra;

Indicele Dow-Jones (Dow-Jones 30-Share Industrials

Average), reprezintă standardul general utilizat de presă şi

Burse

156

alte mijloace de informare pentru a măsura progresul pieţei

S.U.A. şi are în structură cele mai importante 30 de acţiuni din

ramura industriei;

Indicele Standard and Poor's 500, este alcătuit din 500 acţiuni

selectate de Compania Standard and Poor şi este cotat în

fiecare minut al zilei de tranzacţionare bursieră; valoarea de

piaţă totală a acţiunilor din structura acestui indice, reprezintă

80 % din valoarea acţiunilor tranzacţionate la bursa din New

York (NYSE); acest indice stă la baza cotaţiilor pentru

contractele “futures”- tranzacţionate la bursa din Chicago

(Chicago Mercantile Exchange), cât şi a contractelor

“options”, care se tranzacţionează la bursa din New York

(NYSE);

Indicele Frank Russell, cuprinde cele mai importante 3000 de

acţiuni cotate în S.U.A. şi reprezintă circa 98 % din piaţa

valorilor mobiliare din S.U.A.; este divizat în indicii Russell

1000 şi Russell 2000, care sunt cotaţi la fiecare 15 secunde;

Indicele Nikkei (Nikkei Stock Average), care poate fi întâlnit

şi sub denumirea de Nikkei Dow, are în structură 225 acţiuni

din prima secţiune a bursei din Tokyo, se calculează ca medie

aritmetică ponderată a acestora şi se modifică în mod egal

pentru fiecare schimbare a cursului acţiunilor, indiferent de

capitalizarea bursieră;

Indicele TOPIX, este indicele bursier al primei secţiuni a

bursei din Tokyo şi cuprinde toate acţiunile companiilor care

cotează în prima secţiune a bursei din Tokyo (circa 1200 tipuri

de acţiuni); are cea mai largă bază de calcul, pentru a exprima

cea mai bună imagine a pieţei Japoniei şi de calculează la

fiecare 60 de secunde;

Indicele TSE 2 (Tokyo Stock Exchange Second Section

Index), este un indice bursier ponderat cu capitalizarea bursei,

care are în structură acţiunile cotate la bursa din Tokyo (circa

750 acţiuni), neincluse în indicele TOPIX; de asemenea, nu

sunt incluse în acest indice companiile cotate pe pieţele locale

şi pe piaţa OTC;

Indicii mondiali (internaţionali), cuprind trei indici şi anume:

Indicii MSCI (Morgan Stanley Capital International),

reprezintă un grup de indici concepuţi pentru a măsura

performanţele pieţelor din S.U.A., Europa, Canada,

Mexic, Australia şi Orientul Îndepărtat (Asia de Sud-

Est) şi pe cea a grupurilor industriale internaţionale.

Indicele Mondial (World Index), se bazează pe cotaţiile

Burse

157

a 1.477 acţiuni, reprezentând aproximativ 60 % din

valoarea agregată a pieţelor din 20 de ţări;

Indicele Mondial FT–Actuarial (Actuaries World

Index), reprezintă un grup de indici care au aceeaşi

dată de referinţă şi evidenţiază separat fiecare din cele

23 de ţări, 9 regiuni grupate geografic, 36 grupuri

clasificate în funcţie de ramurile industriale şi şapte

sectoare economice luate în considerare; Indicele

mondial FT-Actuarial este un agregat al indicilor

naţionali şi regionali, fiind reprezentat de 2.400 valori

mobiliare individuale, în care se poate investi oriunde în

lume (globaly investable): se calculează zilnic şi separat

în monedă locală, în dolari americani şi în lire sterline,

pentru a permite o evaluare a impactului componentei

valutare pentru investitorii din ţări diferite;

Indicele Global Solomon-Russell (Solomon Brothers –

Frank Rusell Global Equity Index), are în structură

circa 45.000 acţiuni ale unor companii din 23 de ţări,

fiind asemănătoare cu FT Actuaries World Index; sunt

excluse din componenţa acestui indice, companiile care

nu sunt disponibile pentru investitorii străini sau care

sunt foarte puţin lichide.

Indicii internaţionali au următoarele denumiri :

indicele nord-american;

indicele Europei, Australiei, Noii Zeelande şi

Orientului Îndepărtat (EAFE);

indicele Europa 13;

indicele Pacificului şi Orientului Îndepărtat.

Toţi aceşti indici sunt compatibili şi comparabili.

6.2. TRANZACŢII FUTURES PE INDICI BURSIERI

Un contract futures, pe piaţa bursieră, este un acord de voinţă

pentru a vinde sau cumpăra o cantitate determinată dintr-un activ

financiar, la un preţ prestabilit din momentul încheierii contractului şi cu

lichidarea la o dată viitoare.

Caracteristicile unui contract futures sunt următoarele:

condiţiile contractului sunt standadizate, în ceea ce

priveşte natura activului suport şi cantitatea contractată,

numită şi unitate de tranzacţii;

termenul de executare, care, de obicei, este o lună, timp în

care urmează să aibă loc lichidarea;

Burse

158

preţul contractului futures se stabileşte la bursă, prin

procedura specifică de negociere şi contractare a acestei

pieţe organizate, fiind expresia raportului dintre cererea şi

oferta pentru fiecare contract standardizat, dând contractu-

lui o valoare variabilă;

actualizarea zilnică sau „marcarea la piaţă”, astfel încât

pierderile uneia din părţile contractante sunt transferate ca

venituri celeilalte părţi;

lichidarea contractului se poate realiza, fie prin predarea/

primirea activului, care face obiectul contractului, fie prin

lichidarea poziţiei printr-o operaţiune de sens contrar,

respectiv o compensare; în cazul contractelor futures la

care executarea nu se poate realiza prin predarea unui

activ fizic sau a unui titlu financiar (contractele pe indici de

bursă), livrarea se face printr-o lichidare cash.

Folosirea indicilor bursieri ca elemente de referinţă în contractele

la termen, atrage după sine transformarea modului de exprimare a

indicelui bursier din număr de puncte, în unităţi monetare ale pieţei de

referinţă, pe baza unui multiplicator specific.

Operaţiile futures pe indici de bursă, reprezintă vânzarea sau

cumpărarea indicelui bursier la cursul futures al bursei şi

cedarea/primirea la scadenţă a unei sume cash, în valoare egală cu

produsul dintre multipli-catorul pieţei şi diferenţa dintre multiplicatorul

pieţei şi diferenţa dintre valoarea indicelui din ultima zi de tranzacţii a

contractului şi preţul contractului futures.

Dacă valoarea indicelui bursier este superioară preţului futures,

cei cu poziţii short vor plăti pe cei cu poziţii long.

În caz contrar, dacă valoarea indicelui bursier este sub preţul

futures, cei cu poziţii long vor plăti pe cei cu poziţii short.

Contractele futures sunt marcate pe piaţă în fiecare zi, prin

intermediul Casei de Clearing (de compensaţii), iar reglementarea cash

dă rezultate similare prin livrarea efectivă a tuturor acţiunilor cuprinse în

indicele bursdier.

Operaţiunea futures evită însă operaţiunile şi costurile pe care le

presupune executarea în natură.

Contractul futures pe indici de bursă reprezintă un titlu,

construit artificial, care nu se bazează pe un flux viitor de venituri (ca în

cazul titlurilor primare), ori pe o marfă sau un activ financiar (ca în cazul

titlurilor derivate) şi nu poate fi lichidat la scadenţă, decât prin plata unei

sume de bani, spre deosebire de contractele futures pe mărfuri, valute şi

titluri de datorie, care pot fi lichidate şi prin livrarea efectivă a activelor

pe care este construit contractul.

Burse

159

Un contract futures pe indicele bursier TOPIX, prezintă următoa-

rele caracteristici (tab.2.).

Tabelul 2

Caractertisticile unui contract futures pe indicele TOPIX

Nr.

crt. Detalii Caracteristici

1. Contract o TOPIX (Tokyo, Stock Price Index)

2. Lunile de livrare

o ciclul martie, iunie, septembrie,

decembrie în orice zi de bursă se

poate face cumpărarea indicelui

TOPIX pentru cinci luni viitoare

3. Unitatea de tranzacţie

o 10.000 yeni TOPIX (de exemplu

pentru TOPIX – 1.000 contractul se

face pe 1.400 * 10.000 yeni)

4. Variaţia minimă de

preţ

o 1 punct faţă de preţul pieţei;

limitele zilnice de variaţie (tick):

+/- 3 %

5. Valoarea mişcărilor

minime o 10.000 yeni

6. Limita zilnică de preţ

o indicele la încheierea zilei

anterioare;

o sub 2.000 puncte

creştere/descreştere 100 puncte;

o 2.000 – 3.000 puncte,creştere/des-

creştere 150 puncte;

o 3.000 – 4.000 puncte,creştere/des-

creştere 200 puncte;

o peste 4.000 puncte, creştere/des-

creştere 250 puncte

7. Ultima zi a tranzacţiei

o ziua de bursă care precede a doua zi de vineri a lunii de livrare; tranzacţionarea unui nou contract lunar începe în ziua de bursă, imediat următoarei ultimei zile de tranzacţii

8. Data lichidării o a treia zi de bursă care urmează

celei de-a doua zile de vineri a lunii de livrare

9. Marja obligatorie

pentru clienţi o minim 25 % din valoarea

tranzacţiei sau 6 milioane yeni

10. Marja obligatorie

pentru membri

o minim 20 % din preţul de închidere al primei zile de tranzacţionare pentru fiecare contract lunar

Burse

160

6.3. CONTRACTE CU OPŢIUNI PE INDICI BURSIERI

Opţiunile pe indici sunt contracte care au ca activ de bază un

produs sintetic şi anume, indicele bursier. Opţiunile bazate pe indici

asigură investitorului un instrument suplimentar, utilizabil în scopul

reducerii riscului de piaţă, ca şi pentru diversificarea oportunităţilor de

investiţii. Suportul contractului nu se referă la un număr de acţiuni, deşi

indicele se construieşte plecând de la o selecţie de acţiuni.

Valoarea contractului se determină prin înmulţirea nivelului

indicelui un un multiplicator specificat de bursă. Aşadar, preţul de

exercitare al operaţiunii la care se aplică multiplicatorul respectiv

reprezintă suma de plată în cazul exercitării opţiunii. La exercitarea

opţiunii, diferenţa dintre preţul de exercitare şi nivelul curent al indicelui

înmulţită cu multiplicatorul specific pieţei reprezintă câştigul sau

pierderea operatorului.

La opţiunile pe indici de bursă, lichidarea contractului se face

dacă poziţia pe opţiuni nu a fost compensată, numai prin intermediul

unor fluxuri băneşti (lichidare cash), necesitând posibilitatea livrării

acţiunilor din care este compus indicele.

Prima se determină, de asemenea, înmulţind nivelul cotat al

primei (ca preţ al opţiunii) cu multiplicatorul.

Elemente care caracterizează un contract cu opţiuni pe indicele

bursier TOPIX, sunt următoarele (tab. 3):

Tabelul 3

Caracteristicile unui contract cu opţiuni pe indicele TOPIX

Nr.

crt. Detalii Caracteristici

2. Contractul o Este un contract cu opţiuni put şi call de

tip american pe indice TOPIX

3. Durata de viaţă

o 4 luni consecutive de exercitare:

a) ianuarie, aprilie, iulie, octombrie;

b) martie, iunie, septembrie, decembrie

4. Unitatea de

tranzacţie

o multiplicatorul este nivelul indicelui

TOPIX (10.000 yeni TOPIX)

5. Preţul de

exercitare

o 5 preţuri de exercitare la un interval de

50 puncte de indice

6. Tipul exercitării

o american (poate fi executat oricând în

intervalul dintre momentul când a fost

cumpărată opţiunea şi data expirării)

7. Fluctuaţia minimă

o 0,5 puncte de indice (sau 10.000 yeni x

0,5 = 5.000 yeni, ca fluctuaţie a valorii

contractului)

Burse

161

8. Limita zilnică de

preţ

o aceeaşi ca şi la contractele futures pe

TOPIX

9. Data expirării

o ziua de bursă anterioară celei de-a doua

vineri a lunii, cu excepţia lunilor: martie,

iunie, septembrie şi decembrie (când

opţiunile expiră în a doua zi de vineri a

lunii). Când luna exercitării a expirat,

începe tranzacţionarea unei noi serii de

opţiuni pe patru luni (în ziua următoare

celei de exercitare)

10. Ultima zi a

tranzacţiei

o ziua lucrătoare dinaintea celei de-a doua

vineri a lunii

11. Marja obligatorie

pentru clienţi

o 6 milioane yeni sau o sumă calculată

după formula: (V+25 % PE) * N* 10.000

yeni dacă această sumă depăşeşte 6

milioane yeni, în care:

V – valoarea contractului de opţiuni;

PE – preţul de exercitare;

N – numărul de contracte de opţiuni;

10.000 yeni - multiplicatorul

12. Marja obligatorie

pentru membri

o egală sau mai mare cu o sumă calculată

astfel: (p + 20 % TOPIX) * N*10.000

yeni, în care:

p – prima opţiunii;

TOPIX – nivelul curent TOPIX (cursul de

închidere al bursei);

N – numărul de contracte de opţiuni

13. Prima opţiunii o se determină înmulţind multiplicatorul

cu cotaţia primei

14. Exercitarea şi

lichidarea

o exercitarea opţiunilor pe indici se lichidează prin plata cash şi nu prin livrarea titlurilor; suma necesară lichidării cash se calculează astfel:

(PE – TOPIX) * 10.000 yeni, în care: PE – preţul de exercitare al opţiunii; TOPIX – valoarea indicelui TOPIX la închiderea zilei de exercitare sau „preţul special de lichidare”

15. Orele de tranzacţii

o 9.00 – 11.00 şi 12.30 – 15.10 (ora 15 a ultimei zile de tranzacţionare din lună, cu excepţia opţiunii care expiră în martie, iunie, septembrie, decembrie)

16. Sistemul de

tranzacţionare o licitaţie prin sistemul de tranzacţionare

CORES – F

Burse

162

Lichidarea contractelor pe indici bursieri generează numai în

fluxuri în numerar, reprezentând câştig sau pierdere, excluzând orice

mişcare în portofoliul de valori mobiliare.

Teste pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce reprezintă indicii bursieri ?

2. Prezentaţi indicele Dow Jones.

3. Daţi exemple de indici bursieri din generaţia a II-a utilizaţi în alte

ţări.

4. Prezentaţi indicii bursieri internaţionali.

5. Care sunt caracteristicile unui contract futures pe indici bursieri ?

6. Care sunt caracteristicile unui contract futures pe indicele TOPIX?

7. Care sunt caracteristicile unui contract cu opţiuni pe indicele

TOPIX ?

Referat : Indicii bursieri

Burse

163

BIBLIOGRAFIE

1. Abil, Lucia, 1995 – Dicţionar bursier. Editura Economică,

Bucureşti.

2. Anghelache, Gabriela, 1997 - Pieţe de capital şi tranzacţii

bursiere. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3. Bonciu, F., 1991 – Pieţele de valori şi de mărfuri. Revista

Tribuna economică, nr. 23, Bucureşti.

4. Bran, P., 1984 – Relaţii valutar-financiare internaţionale. Editura

Economică, Bucureşti.

5. Cerna, Silviu, 1994 - – Banii şi creditul în economiile

contemporane, vol. I şi II. Editura Enciclopedică, Bucureşti.

6. Dăianu, D., 1993 – Echilibrul economic şi moneda. Ed.

Humanitas, Bucureşti.

7. Didier, M., 1992 – Economie – regulile jocului. Editura

Humanitas, Bucureşti.

8. Drăgoiescu, Elena, Drăgoescu, A., 1995 – Pieţe financiare

primare şi secundare şi operaţiuni de bursă. Editura Mesagerul,

Bucureşti.

9. Funar, Sabina, 1998 – Bursa de mărfuri. Editura Ceres,

Bucureşti.

10. Gobry, Pascal, 1990 – Les indices boursiers, PUF.

11. Gradu, Mihaela, 1995 – Tranzacţii bursiere. Editura Economică,

Bucureşti.

12. Lehman, Paul -Jacques, 1991 – Le bource de Paris. Dunod.

13. Micu, B., 1997 – Bursa de valori. Editura Economică, Bucureşti.

14. Negoescu, Gh., 1995 – Risc şi incertitudine în economia

contemporană. Editura Alter Eco Cristian, Galaţi.

15. Negoescu, Gh., 1995 – Pieţe de capital şi burse de valori. Editura

Zigotto, Galaţi.

16. Negoescu, Gh., Bontaş, Cristina-Aurora, 1997 – Bursa de

mărfuri şi de valori. Editura Zigotto, Galaţi.

17. Negruş, Mariana, 1991 – Acţiunile şi cursul lor. Revista Tribuna

economică, nr. 3, Bucureşti.

18. Negruş, Mariana, 1991 – Negocierea titlurilor de valoare.

Revista Tribuna economică, nr. 6, Bucureşti.

Burse

164

19. Olteanu, I., 1991 – Conceptul de bursă şi apariţia ei. Revista

Tribuna economică, nr. 3, Bucureşti.

20. Olteanu, I., 1991 – Agenţii oficiali la bursele de efecte, acţiuni şi

schimb. Revista Tribuna economică, nr. 27, Bucureşti.

21. Petrache, A., 2000 – Oportunitatea înfiinţării burselor de

produse agricole pentru România. Revista Tribuna economică, nr.

40.

22. Petrache, A., 2001 – Funcţionează bursele agroalimentare în

România ? Revista Tribuna economică, nr.15, Bucureşti.

23. Popa, I., 1993 – Bursa. Editura Adevărul S.A., Bucureşti.

24. Popa, I., 1995 – Bursa, vol. I şi II. Editura Adevărul S.A.,

Bucureşti.

25. Popescu, V., 1992 – Bursa şi tranzacţiile cu titluri financiare.

Editura Clubul Român, Bucureşti.

26. ***, 1995 – Bursa de valori Bucureşti. Regulament de organizare

şi funcţionare, Bucureşti.

27. ***, 1994 – Legea nr. 52/1994 – Legea privind valorile mobiliare

şi bursele de valori. Monitorul Oficial nr. 210, partea I-a,

Bucureşti.

28. ***, 1996 – Valorile mobiliare şi reglementarea tranzacţiilor cu

valori mobiliare. Buletin economic legislativ, nr. 8, Bucureşti.