Curs Apologetica - Pr. Razvan Ionescu

Când vă vor duce în sinagogi i la �dregători i la stăpâniri �

nu vă îngrijiti cum sau ce veti răspunde

sau ce veti zice, că Duhul Sfânt vă va învăta chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneti”

(Lc 12, 11-12)

© Centrul Ortodox de Studii ✏i de Cercet⌘ri «◆Dumitru St⌘niloae◆», Paris

Curs de apologetic⌘ / 5 martie 2013 / pr. R⌘zvan Ionescu

Cuprins :

1. O imagine a Apologeticii astăzi (internet : imagini, text)2. Despre Apologetică în teologia occidentală

3. Ce este o « Apologie » ?4. Legătura dintre « Apologie » i « Apologetică »?�

5. coala românească de Apologetică (sec. XX)⇥

6. Întoarcerea la Părinti i Apologetica �7. Apologetica, teologie si/sau tiintă ? �

8. Apologetica : obiect, metodă 9. Concluzii & perspective

1. Despre Apologetică pe internet (imagini, text)

1. Despre Apologetică pe internet (imagini, text)

Pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre

şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră,

Dar cu blândeţe şi cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos.

(I Petru 3, 15)

2. Despre Apologetică în teologia occidentală

A identifica rațiuni pentru a crede (Anselm de Canterbury, Prosloghion, 1078). Pregătire filosofică pentru primirea credinței (Toma d’Aquino, Summa contra Gentiles, 1261).

Analiza metodică a tot ceea ce ține de credibilitatea credinței creștine, propunându-și să furnizeze argumente intelectuale care să dovedească caracterul rezonabil și rațional al credinței în Revelația divină.

Apologetica este numită :

- „negativă” (când apără religia contra atacurilor al cărui obiect se găsește)

- „constructivă” (când se preocupă în a demonstra adevărul, respectiv caracterul dumnezeiesc al creștinismului)

- „demonstrativă”, când țintește pe : credincios (în convingerile lui, urmărind să îl susțină, să-i lumineze inteligența, să-i întărească voința), pe indiferent (să-l convingă că chestiunea religioasă se impune și că indiferența este fără sens) și pe ateu (să-l smulgă din necredința sa)

- „defensivă” (vizează pe „anticredincios”)


Schema clasică a unui manual de apologetică catolic :

- demonstratio religiosa

- demonstratio christiana

- demonstratio catholica

Criza apologeticii catolice

(teologic insuficientă, științific neconvingătoare):

- în pofida intenției sale nobile de a opera o deschidere spre trăirea creștină, se arată mai curând neputincioasă ca prin demonstrație filosofică să poată purta pe cel necredincios către convertire

- a te arăta tot timpul defensiv prin afirmațiile tale induce ideea perversă a unei vulnerabilități a creștinismului, efect contrar obiectivelor apologeticii

- eșec ca știință


Teologia Fundamentală ia locul Apologeticii :

„Teologia fundamentală, datorită caracterului ei propriu de disciplină care are rolul de a da motivaţie credinţei (cf. 1 Pt 3,15), va trebui să aibă grijă să justifice şi să explice relaţia dintre credinţă şi reflecţia filozofică. Deja Conciliul Vatican I, recuperând învăţătura paulină (cf. Rom 1,19-20), atrăsese atenţia asupra faptului că există adevăruri cognoscibile în mod natural, şi deci filozofic. Cunoaşterea lor constituie o supoziţie necesară pentru a accepta revelaţia lui Dumnezeu.

În studierea Revelaţiei şi a credibilităţii sale împreună cu actul de credinţă corespunzător, teologia fundamentală va trebui să arate cum, în lumina cunoaşterii prin credinţă, ies la suprafaţă unele adevăruri pe care raţiunea le percepe deja în drumul său autonom de cercetare. Acestora, Revelaţia le conferă plinătate de sens, orientându-le spre bogăţia misterului revelat, în care îşi află scopul lor ultim. [...] De la toate aceste adevăruri, mintea este condusă spre recunoaşterea existenţei unei căi în mod real introductivă în credinţă, care poate duce la acceptarea Revelaţiei fără să piardă ceva din propriile principii şi din propria autonomie. [...] În felul acesta credinţa, dar al lui Dumnezeu, deşi nu se întemeiază pe raţiune, cu siguranţă nu poate să facă abstracţie de ea; în acelaşi timp, apare necesitatea pentru raţiune de a se întări prin credinţă, ca să descopere orizonturile la care de una singură nu ar putea ajunge.” (Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio (trad. în rom. pr. Wilhelm Dancă), ed. Presa bună, Iași, 1998, paragraful 67).

3. Ce este o « Apologie » în generalîn general ?

3. Ce este o « Apologie » în viata Bisericiiîn viata Bisericii ?

Cităm în original pe Bernard Pouderon, specialist în studiul apologiilor:

« Toutes les apologies ont été rédigées d’abord et avant tout ad externos, pour convaincre, dénoncer, réfuter, expliquer ;

Elles ont toutes en commun la volonté de présenter à l’autre – qu’il s’agisse des autorités, du public païen ou des Juifs, éventuellement même des hérétiques – la doctrine ou la vie de la communauté chrétienne,

et de tenter d’établir avec lui une forme de dialogue, fût-il polémique.

Et c’est en cela qu’elles se distinguent des ouvrages ad internos, les divers traités et homélies destinés à éduquer et conforter dans leur foi les membres de la nouvelle communauté. »

(Bernard Pouderon, Les apologistes grecs du IIe siècle,

ed. Cerf, Paris, 2005, p. 14.)

4. Legătura dintre « Apologie » i « Apologetică » în catolicism?�

Pentru unii, apologetica este „arta apologiei” (sau „știința apologiei”) precum poetica este „arta poeziei”.

Pentru alții, apologetica va consta mai ales în demonstrarea pozitivă a titlurilor Bisericii, iar apologia va fi mai curând partea negativă a apologeticii, adică răspunsul la obiecțiuni.

Pentru alții încă, o apologetică va fi o apologie completă, o apologie va fi o apologetică care susține un punct particular.

Distincția cea mai bună, verificată prin practică, este că o apologie e mai curând destinată dușmanilor religiei, în timp ce o apologetică este mai curând destinată credincioșilor ei

(Eugen Duplessy, Apologetica sau Apărarea religiei (trad. diac. Gheorghe Băbuț), ed. Mănăstirea « Portărița », Satu Mare, 2005)

Se afirmă uneori distincția între apologie ca apărare a credinței (respingerea atacurilor contra credinței, ilustrată prin acele atât de grăitoare « contra » și « adversus » cu care apologeții își începeau apologiile) și apologetică ca examinare a motivelor de a crede.

4. Legătura dintre « Apologie » i « Apologetică » în Ortodoxie?�

Apologia, folosită încă de la începutul creștinismului, înseamnă apărarea unor puncte parțiale de credință, precum și respingerea atacurilor aduse, pe când apologetica înseamnă justificarea și apărarea doctrinei creștine considerată în întregimea ei (cf. Ioan Gh. Savin, Apărarea credinței – Manual de apologetică, ed. Anastasia, București, 1996)

„Teologia creștină face deosebire între apologie și apologetică, fiindcă în timp ce prima se ocupă cu apărarea punctuală a unei învățături de credință, cea de-a doua are în vedere apărarea credinței creștine în ansamblul ei” (Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, Apologetica rațional-duhovnicească a Ortodoxiei, ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009, p. 5)

4. Legătura dintre « Apologie » i « Apologetică » în Ortodoxie ?�

Nu avem cunoștință la ora actuală de un curs de apologetică care să se investească în studiul concret, pe text, al apologiilor. Și atunci, care este consistența reală a legăturii dintre „apologie” și „apologetică” ?

(Vom reveni la punctul 7 al expunerii noastre)

Am văzut că apologetica este declarată (și) de către ortodocși ca un fel de apologie aplicată întregii doctrine creștine. „Apologetica” și „apologia” sunt prin urmare, metodologic, unul și același demers. „Apologia” este însă un demers de teologie, o arată lectura Apologiilor Bisericii. Cum se justifică atunci definirea contemporană a „apologeticii” ca demers de „filosofie a religiei” sau „știință teologică” ? Cum de „apologetica” nu este și ea, ca și „apologia”, tot un demers de „teologie” ?

(Vom reveni la punctul 7 al expunerii noastre)

5. coala românească de «Apologetică» (sec XX)⇥

Apologetica este înțeleasă nu ca demers de teologie, ci de filosofie a religiei. Este „ramura ştiinţei teologice care se ocupă cu respingerea atacurilor venite impotriva credinţei de la necredincioşi“, în timp ce polemica reprezintă „ramura ştiinţei teologice care răspunde atacurilor venite de la teologii altor confesiuni sau secte, ori chiar aparţinând aceleiaşi confesiuni, dar care au sau susţin păreri diferite sau de-a dreptul potrivnice invăţăturilor oficiale ale Bisericii. Şi una si alta, şi Apologetica şi Polemica, duc [...] luptă literară cu cele două categorii de potrivnici ai dreptei credinţe, ai invăţăturii celei adevărate. Amândouă pot fi dar numite cu un singur termen: Teologie luptătoare“, nume generic dat lucrării sale de mitropolitul Irineu Mihălcescu


Apologetica este știința apologiei, adică „știința care se ocupă cu justificarea și apărarea sistematică a adevărurilor fundamentale ale religiei creștine cu ajutorul rațiunii”.

Este apărarea și justificarea religiei cu luminile rațiunii omenești, respectiv pe baza datelor revelației naturale.

Savin susține că o apologetică obiectivă trebuie să fie liberă de subiectivismul confesional, cum va trebui să fie și o apologetică ortodoxă care nu va fi călăuzită decât de două principii:

- puterea adevărului

- puritatea credinței.


„Creaţie a scolasticii, apologetica a fost introdusă în învăţământul ortodox sub influenţa teologiei apusene [...] azi teologia fundamentală (apologetica) este predată înainte de teologia dogmatică, cu înţelesul că Evanghelia trebuie să devină mai credibilă pe baza demonstraţiilor logice, după care credinţa intervine ca să dea certitudinea cunoaşterii” (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, București, 1994, p. 31).

„Știinţă care se ocupă cu justificarea şi apărarea sistematică a adevărurilor fundamentale ale religiei creştine cu ajutorul raţiunii” (Ion Vlăducă, Elemente de apologetică ortodoxă, ed. Bizantină, Bucureşti, 1998).

6. Întoarcerea la Părinti i Apologetica �

Dacă chipul căderii omului este chipul ieşirii din ascultarea de Părinte, chipul învierii este fundamental chip al ascultării.

Manifestul „întoarcerii la Sfinții Părinți” lansat de George Florovsky la primul Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă de la Atena din 1936.

Ce se reproșează practic teologiei scolastice este „preocuparea acesteia de probleme în întregime străine de neliniştile omeneşti”, ori știm bine că „scopul unei teologii autentice este dezvoltarea, atingerea plenitudinii şi mântuirea omului şi tot ceea ce ar preocupa-o trebuie să fie conectat în mod imediat vieţii umane” (Philotheos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 78-79).

Teologhisirea Bisericii, infinit mai înaltă decât speculația intelectuală, țintește omul în integralitatea lui spre a-l călăuzi către viaţa deplină.

6. Întoarcerea la Părinti i Apologetica �

A ne întoarce la teologia Părinților nu înseamnă nicidecum cultivarea unui „fundamentalism patristic”.

Dublul proiect de (re)descoperire a temeiurilor autentice ale teologiei neseparate de viaţa liturgică, în care Părinții au excelat, și respectiv de întâmpinare îndrăzneaţă a realităţii contemporane în căutare de soluţii duhovnicești pentru nevoile concrete de azi, considerăm că oferă apologeticii șansa istorică a unui cadru fertil reconfigurării sale contemporane în duh patristic.

Crezul apologeticii este afirmarea temeiurilor credinței prin ieșirea în lume cu disponibilitate de dialog.

7. Apologetica – teologie i/sau tiintă ? � �

Afirmăm distincția dintre „teologia” ca trăire și harismă, corespunzând demersului de viață în Hristos, și „știința teologică”, prin aceasta din urmă înțelegând orice ține de un demers științific și care servește nevoilor specifice exprimate în spațiul teologiei.

Spre exemplu, numim discipline în interiorul curriculumului academic teologic științe precum istoria Bisericii, arheologia biblică, paleografia aplicată textelor Bisericii, exegeza biblică prin metoda istorico-critică, filologia și altele, în care se propune împletirea gestului de cercetare științific cu viziunea și nevoile proprii teologiei, dar în conștiința faptului că acestea sunt, prin metoda de lucru, științe, și că doar prin extensie, dat fiind obiectul lor particular de studiu, dar nu prin metodă, le putem numi teologie.

Profesorul și teologul grec Georgios Mantzaridis distinge între „teologia empirică” sau „trăită” și „teologia academică”. Prima se apleacă asupra experienței necreatului prin viața liturgică. A doua utilizează metoda științifică și nu ajunge, cel mai adesea, nu atât din reavoință, cât pur și simplu ca efect al metodei utilizate, să poată da seama de experiența necreatului.

Teologia empirică nu este antiștiințifică, precizează Mantzaridis, ea este doar conștientă că obiectul cunoașterii sale cere o abordare alta decât cea proprie științelor. (Georgios Mantzaridis, Știința teologică și teologia științifică, traducere de Sabin Preda, rev. Studii Teologice, seria III, anul I, no. I, ianuarie-martie 2005, București, p. 113).


Să fie începutul apologeticii identificabil cu apariția disciplinei scolastice cu același nume ? NU.

O apologetică ortodoxă ar trebui să propună nu atât o argumentare analitic-rațională a credinței după modelul apusean, cât o explorare a filonului propriu Bisericii care este cel de mărturisire existențială, într-un demers de includere lucrătoare a competențelor „științelor din afară” după cum nevoile o cer, ducând fundamental la împărtășirea aproapelui din realitatea pe care Dumnezeu ne-o descoperă duhovnicește.

Apologeții Bisericii ne apar mai curând martori (dumnezeiești) și nu avocați (cu argumente omenești).

Având cunoștință de existența unei perioade a Bisericii primare numită a apologeților de limbă greacă și latină, respectiv a scrierilor cu caracter apologetic ale Bisericii de-a lungul timpului, ce ne împiedică să asociem preocupărilor disciplinei Apologetică aprofundarea de ordin teologic (și științific, în măsura necesarului) a mărturiilor acestora ?


Esența reușitei apologetice ține nu atât demersul de înzestrare cu cunoștințe venite prin educația profană, în care mulți de altfel dintre apologeți excelau, ci chipul inspirat de Dumnezeu prin care aceste cunoștințe au putut servi edificării teologice a celorlalți. Apologetica ortodoxă ar trebui deci să aibă ca preocupare fundamentală descoperirea chipului în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat prin acești oameni în contextele diferite de ordin geografic, cultural, ideatic, prin lectura duhovnicească a produsului specific al inspirației acestora care sunt apologiile.

Cuvântul Mântuitorului este foarte precis : „când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde (cum vă veți apăra, n.n), sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneți” (Lc 12, 11-12). Adevăratul izvor al apologiei de natură eclesială este Duhul Sfânt. El îi tranformă pe creștini în apologeți, în „guri” ale Duhului Sfânt, Care este primul și adevăratul Apologet al Bisericii. A rezuma deci apologetica la o disciplină științifică înseamnă a-ți permite să tratezi lucrarea Duhului cu uneltele științei, inadecvate în a da seama de manifestarea necreatului în interiorul creatului. Apologetica este astfel, întîi de toate, un demers de teologie.


„Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu, reprezintă o poartă spre ateism”(Petre Ţuţea).

„Spre deosebire de o apologetică protestantă sau catolică, cea ortodoxă nu se folosește atât de argument, cât de icoană [...] o apologetică ortodoxă va afirma mai mult și va demonstra mai puțin, căci este vorba despre adevăruri vii, iar adevărurile vii sunt precum oamenii vii – nu demonstrezi că există, ci trebuie în primul rând să îi arăți. Dar astăzi, spre deosebire de vremurile trecute, nu atât Scriptura, Tradiția sau Biserica sunt atacate cel mai aprig, ci omul viu, cel despre care sfântul Irineu spunea că este « slava lui Dumnezeu »” (Gheorghe Fedorovici, Obiectivul și mijloacele apologeticii ortodoxe : un exercițiu și câteva reguli, în vol. : Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii : îndemn la normalitate, ed. Predania, București, p. 245).

„Apologetica creștină în genere poate întrebuința și noțiunile clare și distincte ale gândirii exacte, însă o apologetică ortodoxă nu se poate dispensa de vecinătatea misterului și a paradoxului” (Ibidem, p. 250).

8. Apologetica : obiect, metodă

Obiectul disciplinei Apologetică

Cum să aperi adevărurile de credință în general, și pe cele fundamentale în particular, exprimate prin dogme, cu alte cuvinte adâncul unor afirmații de-Dumnezeu-inspirate care exprimă omului realități mai presus de rațiune, prin exercițiul unei rațiuni obiectivante, analitice, eficiente doar în categoriile realitățile lumii create ?

Un „adevăr de credință“ reprezintă întotdeauna o afirmație-teofanie rezultând din Taina întâlnirii omului cu realitatea necreată, cum să faci acest adevăr „credibil” și „accesibil” doar în coordonatele (întotdeauna prea înguste) al unui sistem de gândire ?

Acest tip de „argumentare” apologetică vizând credibilizarea Revelației în mințile celor care pretind ca temelie a descoperirii Adevărului exercițiul exclusiv al minții, efect al unei tendințe raționaliste importate în spațiul teologiei ortodoxe prin intermediul scolasticii, nu constituie nicidecum acea apologetică pe care viața Bisericii a arătat-o de-a lungul timpului prin vocea Sfinților Părinți.


Metoda Apologeticii

Utilizarea unor cunoștințe din diferite domenii care să favorizeze o punte de dialog între cultura omului și datele Revelației este nu numai îngăduită, dar chiar încurajată. Am putea spune că constituie o vocație a apologeticii. Aceste cunoștințe nu sunt însă decât hainele noi ale unuia și același demers duhovnicesc prin care, căutându-se inspirația de Sus, să răspundă potrivit din punct de vedere duhovnicesc la frământările concrete ale omului de azi, răspunzând astfel implicit nevoii sale de mântuire.

Considerăm că existența disciplinei „apologetică” nu poate decât să exprime experiența de ordin apologetic a Bisericii din toate timpurile, aparatul critic propriu investigării și cercetării științifice specific disciplinelor teologice universitare trebuind să permită transmiterea duhovnicească a acestei experiențe pentru nevoile de azi ale Bisericii.


Considerăm structurarea apologeticii (numai) ca știință ca fiind de respins ca una care contestă unitatea structurală dintre apologie și apologetică. Dacă apologia, așa cum s-a manifestat ea istoric în viața Bisericii, este prin excelență rezultatul inspirat (întru Duhul Sfânt) al unei mărturisiri existențiale de ordin teologic, a face din apologetică doar o investigare cu uneltele științei ale filonului apologetic al Bisericii este limitativ întrucât nu răspunde real, teologic, nevoii credincioșilor Bisericii.

Precum termenul de „dogmatică” acoperă la nivel universitar investigarea și aprofundarea teologiei dogmatice (sau a teologiei dogmelor), apologetica are de acoperit ca demers universitar tot ceea ce ține de investigarea și de aprofundarea teologiei apologetice (respectiv a teologiei apologiilor).

9. Concluzii & perspective

● Despre actualitatea apologiei și apologeticii pentru contextul contemporan. Vedem cu toții în ce lume trăim. Vedem apăsarea, prigoana și uneori martiriul la care sunt supuși creștinii de azi în diferite țări. Vedem alterarea mediului social în sensul configurării după legi care tind să-L alunge pe Hristos din societate. Dăm răspuns la toate acestea ? Cum, spre a fi eficient duhovnicește ?

● Ce fel de apologetică pentru lumea de azi ? Ortodoxia caută insuflarea Duhului Sfânt prin viața Bisericii. Duhul Sfânt este primul Apologet al Bisericii și Sursa prin excelență a Apologiei eclesiale.

● Cine este apologetul de azi și cum poate fi acesta format ? Orice membru al Bisericii este în potențialitate, prin mărturia lui de trăire, un apologet. Creșterea întru curăția inimii Îl duce către contemplarea lui Dumnezeu, și în consecință către puterea mărturisirii Celui cunoscut de el în taina inimii, cu putere de Sus. Stăruirea creștinului întru Cincizecimea repetată care este Sfânta Liturghie dă această putere. Disciplina Apologetică poate integra o abordare științifică, dar trebuie să rămână fidelă scopului apologiilor, care este mărturisitor și duhovnicesc.

Curs Apologetica - Pr. Razvan Ionescu

Documents

Transcript of Curs Apologetica - Pr. Razvan Ionescu