1

ANALIZĂ TEHNICO-

ECONOMICĂ Suport de curs

Anul IV Inginerie economică în agricultură

Conf.univ.dr. ŞTEFAN Gavril

2010

2

Obiect de studiu

Analiza cuprinde toate acţiunile de descompunere a fenomenelor şi

mecanismelor economice în elemente componente cu scopul de a identifica,

conţinutul elementelor şi a relaţiei cauză- efect.

Identificarea realţiei cauză- efect are ca punct de plecare o serie de

legităţi:

1. aceeaşi cauză în economie poate să aibă mai multe efecte cu conţinut

diferit( efect pozitiv sau negativ);

2. mai multe efecte negative se pot combina şi determină un alt efect

final pozitiv (grade ridicate de îndatorare dau indicator de lichiditate şi

solvabilitate necorespunzător dar per total determină creşterea

capacităţii de lucru iar întreprinderea îşi creşte profitabilitatea şi

volumul);

3. lucrurile neesenţiale în economiesunt determinante( punctualitatea

unui furnizor sau jocul nesemnificativ al preţurilor).

Tipuri de analize

În funcţie de importanţa analizelor acestea se clasifică astfel:

1. După sfera de cuprindere:

analiză microeconomică (la nivel de întreprindere)

analiză mezoeconomică (la nivel de ramură)

analiză macroeconomică (la nivel de ţară sau macroregiune)

2. După legătura între timpul când se efectuează analiza şi momentul

analizat

analiză curentă

analiză post factum (analiza trecutului întreprinderii)

analiză previzională (analiza viitorului)

3. După natura analizei

analiză cantitativă se măsoară şi se cuantifică elementele

componente ale fenomelor economice

analiză calitativă se identifică relaţiile cauză-efect

3

4. După conţinut

analiză globală (se doreşte poziţionarea unei întreprinderi sau

unei ţări în mediul extern)

analiză funcţională (se utilizează pentru a identifica relaţia

dintre diferite sectoare sau diferite ramuri ale economiei

naţionale)

analiză economică (se studiază activitatea de producţie a

întreprinderilor)

analiză tehnico-economică (studiază combinat activitatea de

producţie cu nivelul tehnologic)

analiză financiară (se studiază analiza fluxurilor financiare)

analiză economico-financiară (studiază activitatea de producţie

cu activitatea monetară)

analiza resurselor (se studiază resursele şi factorii de produţie-

capitalul, munca, managementul).

Metode ale analizei calitative

1. Comparaţia

În general orice judecată de valoare presupune o comparaţie cu un

standard dat sau cu un interes.

Analiza tehnico-economică foloseşte:

Comparaţia în timp când se analizează evoluţia în timp a unor

indicatori economici (creşterea sau descreşterea cifrei de afaceri)

Comparaţia în funcţie de locaţie sau în spaţiu (se compară o ţară

cu alta, o regiune cu alta)

Comparaţia mixtă în timp şi spaţiu

Comparaţia în funcţie de anumite standarde

Comparaţii cu caracter special când alegem variantele optime în

funcţie de venit, profit , cheltuieli.

2. Descompunerea rezultatelor

Presupune descompunerea unui rezultat economic pe elemente

componente cu scopul de a indentifica relaţiile dintre ele.

4

3. Benchmarking

Presupune identificarea soluţiilor optime de dezvoltare a unei

întreprinderi, analizând deciziile de management de la firmele concurente.

4. Modelarea economică

Presupune identificarea relaţiei cauză-efect prin construirea de modele

economice în funcţie de interesul definit.

5. Generalizarea rezultatelor

Presupune identificarea soluţiilor optime în funcţie de rezultatele obţinute

în întreprindere. Practic se consideră că un rezultat obţinut în întreprinderea

X se poate obţine şi în întreprinderea Y.

Metode de analiză cantitativă

1. Metoda substituţiilor în lanţ

Presupune identificarea răspunsului la întrebarea “Cu cât la sută

factorul n (capital) influenţează rezultatul întreprinderii ?”. pentru a

răspunde se identifică toţi determinanţii rezultatului (determinanţii

producţiei : munca. Capitalul, cererea, managementul, preţul) şi se respectă

reguluile:

Fiecare determinant primeşte un grad de importanţă

Se începe substituirea cu determinanţii cantitativi şi se incheiei cu

cei calitativi

În timpul substituirii un determinant va fi variabil restul ficşi

Determinantul substituit rămâne în această stare până la sfârşitul

analizei.

2. Metoda balanţieră

Presupune analiza reultatului economic prin prisma diferenţei

dintre intrări şi ieşiri. Practic se pun în oglindă veniturile şi cheltuielile.

3. Metoda grilelor

Presupune analiza unei întreprinderi luând în considerare un

număr definit de criterii. Astfel:

Se stabilesc criteriile (număr produse, preţuri)

Se notează criteriile cu o notă de la 1 la 5 sau de la 1 la 10

5

Se face suma notelor iar în final se poziţionează întreprinderea.

4. Metoda ratelor

Presupune calcularea unor indicatori sintetici ca raport între

două fluxuri sau între două stocuri sau un flux şi un stoc, cu scopul de a

evidenţia cât mai bine un fenomen economic (se calculează rate de

rentabilitate comercială, financiară).

În economie ratele au o valoare mai mare de exprimare faţă de

indicatorii absoluţi.

5. Metoda scorurilor

Se utilizează pentru a identifica sănătatea financiară a

întreprinderilor. În acest sens se apreciază indicatorii financiari cu note pe o

scară de la 1 la 10 (dacă lichiditatea firmei este mai mare de 2, aceasta

primeşte nota 10, dacă este mai mică de 1, firma primeşte nota 3; dacă

rentabilitatea capitalului propriu este mai mare de 5%, firma primeşte nota

10, dacă este mai mică de 1%, firma primeşte nota 3; dacă gradul de

îndatorare este cuprins între 0 şi 0,3, firma primeşte nota 10, iar dacă acesta

este mai mare decât 1, firma primeşte nota 3).

6. Metoda marginală

Presupune analiza marginală a fenomenelor economice.

Raspunde la întrebarea “Cu cât creşte un rezultat dacă efortul creşte cu 1%?”

(practic prin această metodă se masoară elasticitatea rezultatului economic la

efort).

7. Ancheta economică

Presupune analiza fenomenelor şi mecanismelor economice.

Foloseşte metode din sociologie bazate pe chestionar cu întrebări şi

răspunsuri.

6

Analiza mediului concurenţial

Mediul concurenţial cuprinde relaţiile întreprinderii cu furnizori, cu

clinţi şi cu statul. În relaţia cu furnizorii, întreprinderea efectuează plăţi,

respectiv face cheltuieli, în relaţia cu clienţii, întreprinderea încasează

venituri iar în relaţia cu statul, plăteşte impozite şi primeşte subvenţii.

În principal analiza mediului concurenţial răspunde la 2 întrebări:

Care este poziţia firei pe o piaţă dată?

Care este avantajul competitiv al întreprinderii în raport cu

concurenţii?

Pentru a răspunde la aceste întrebări analiza mediului concurenţial

presupune:

1. analiza cotei de piaţă

2. analiza poziţiei concurenţiale

3. analiza structurii concurenţiale

4. analiza contextului concurenţial

5. analiza avantajului competitiv la nivel naţional şi internaţional

1. Analiza cotei de piaţă

Cota de piaţă permite poziţionarea întreprinderii pe o piaţă dată în

funcţie de cifra de afaceri a întreprinderii şi a cifrei de afaceri a pieţei

considerate.

Cifra de afaceri este un indicator care exprimă un flux monetar real în

sens de valoare a vânzărilor efective (este diferită de venituri care nu

exprimă fluxuri monetare reale, ci pe lângă vânzări efective includ şi

stocurile, cheltuielile în avans, etc.).

Pentru poziţionarea unei firme pe o piaţă dată se utilizează 3 cote de

piaţă:

a) cota de piaţă absolută

b) cota de piaţă relativă

c) cota de piaţă specifică

a) Cota de piaţă absolută

Răspunde la întrebarea: Care este poziţia firmei pe piaţa totală a

sectorului din care face parte?

Acest indicator reprezintă partea exprimată relativ (procentual)

deţinută de firmă în piaţa totală.

Se calculează după relaţia:

Pi=(Cai/Capt)*100

7

Din punct de vedere economic acest indicator are valoare scăzută

deoarece crează doar o imagine generală privind locul ocupat de o firmă pe

piaţă. Practic, indicatorul nu evidenţiază aspecte privind productivitatea,

rentabilitatea, competitivitatea. De multe ori din motive politice şi sociale

multe întreprinderi rentabile şi cu cote de piaţă mari sunt menţinute artificial

pe piaţă.

b) Cota de piaţă relativă

Răspunde la întrebarea: Care este poziţia unei firme în raport cu

principalul concurent?

Indicatorul exprimă cât % deţine o firmă X din total piaţă raportantă la

principalul concurent.

Se calculează după relaţia:

Pir=(CAi/Cam)*100

Dacă indicatorul are valoare 100% este lider pe piaţă.

Dacă indicatorul are valoare 50%, înseamnă că firma analizată deţine

50% din piaţa principalului concurent.

c) Cota de piaţă specifică

Răspunde la întrebarea: Care este partea de piaţă deţinută de o

întreprindere în raport cu piaţa pe care aceasta este prezentă efectiv? (o

serveşte efectiv)

Se calculează după relaţia:

Pis=(Cai/Cas)*100

Acest indicator este întotdeauna mai mare decât cota de piaţă

absolută.

Indicatorul cota de piaţă este primul indicator care se apreciază în

toate analizele economice.

8

Analiza avantajului concurenţial

Avantajul concurenţial este dat de forţa unei firme de a domina

factorii contextului concurenţial mai bine decât rivalii săi.

Factorii contextului concurenţail sunt:

1. concurenţa sectorului –nivelul de rivalitate şi de coeziune

dintre firmele care activează într-un sector dat;

2. Probabilitatea apariţiei de noi concurenţi –este dată de atracţia

sectorului (profituri bune);

3. Forţa de negociere a furnizorilor –raritatea acestor;

4. Forţa de negociere a clienţilor –raritatea acestora;

5. Probabilitatea apariţiei de noi produse care se diferenţiază de

cele existente.

Pentru a domina factorii contextului concurenţail o firmă, indiferent

de forţa ei, trebuie să prezinte 2 avantaje:

1. avantaj de cost

2. avantaj de preţ

Cele două avantaje sunt în general date de experienţa firmei şi de tipul

de piaţă.

În general costuri reduse obţin firmele mature (cu experienţă), iar

avantaj de preţ se obţin pe pieţele în creştere.

Avantajul de cost este legat în general de lanţul de valori a lui Michael

Porter. Lanţul de valori cuprinde activităţi principale şi secundare legate de

întreprindere. Activităţile principale sunt:

- logistica internă a firmei: tot ce este legat de administrarea

stocurilor

- producţia: tot de este legat de fluxul tehnologic, capacităţile de

producţie;

- logistica externă: tot ce ste legat de livrarea producţiei

- vânzarea

- serviciile post vânzare

Administrarea acestor activităţi determină avantaje de cost (costuri

mici).

Activităţile secundare cuprind:

- aprovizionarea

- dezvoltarea tehnologică: deschiderea firmei spre noi tehnologii

- gestiunea resurselor umane: recrutarea şi formarea salariaţilor

- infrastructura generală: serviciul financiar-contabil.

9

Activităţile care formează lanţul de valori se supun în general

următorilor factori care combinaţi dau avantaj concurenţial.

Factorii sunt:

1. competenţa economică şi tehnică a naţiunii din care face parte

firma (orice naţiune este dotată cu anumite resurse şi

competenţe care influenţează direct întreprinderea din interior);

2. cererea naţiunii (internă) a pieţei pe care jucăm; nivelul cererii

impulsionează firmele spre dezvoltare; cererea unei naţiuni şi

capacitatea inovativă a acererii stimulează firmele pentru a se

dezvolta într-un sector sau altul;

3. modul de organizare al economiei naţionale şi sursa concurenţei

–tipul de întreprindere şi o concurenţă bazată pe egalitate de

şansă determină în general avantaj concurenţial: cele două

elemente sunt efectul legislaţiilor naţionale care pot frâna sau

dezvolta spiritul de antreprenor.

4. hazardul –toate avantajele date de resursele şi competenţele

unei naţiuni au valoare doar dacă acea naţiune se află în centru

unui flux economic real de mărfuri, capital, tehnologie, resurse

umane; dacă hazardul nu plasează naţiunea sau întreprinderea

într-un asemenea flux, stagnarea economică este sigură.

În funcţie de avantajul concurenţail, firmele por adopta una din cele

trei strategii:

1. strategii dominate de cost – pentru firmele care au avantaj de

cost; sunt mature şi produc produse standardizate; aceste

produse au preţuri stabile iar profiturile sunt date numai de

costuri;

2. strategii dominate de diversificarea producţiei (preţ) –este

cazul produselor de nişă care odata identificate determină

profituri mari pentru firme;

3. strategii de concentrare pe cost sau pe preţ.

Modele de analiză a mediului concurenţial

Analiza mediului concurenţial are la bază modele apărute din

necesitatea practică a firmelor de a se poziţiona i de a acţiona pe o piaţă dată.

Important pentru o firmă este să cunoască: locul ei pe piaţă (poziţia) şi

caracteristicile pieţei (este în creştere sau în scădere).

10

Pentru a răspunde la aceste souă concepte toate modelele de analiză a

mediului concurenţial împart activităţile întreprinderilor în sectoare

omogene numite domenii de activitate strategică. Acest domeniu de

activitate strategică cuprinde produse care au aceeaşi bază tehnologică şi

comercială.

Utilizând aceste domenii, metodele încearcă să identifice care sunt

cele mai bune strategii de evitare a riscului economic şi de îndeplinire a

obiectivului de succes.

Principalele modele de analiză a mediului concurenţial sunt:

1. Modelul Boston Consulting Group

2. Modelul Arthur D. Little

3. Modelul McKenzie

4. Modelul Ansoff

5. Modelul Profit Impact of Marketing Strategy (PIMS).

1. Modelul Boston Consulting Group

Modelul consideră că pentru o firmă foarte importante sunt două

variabile:

a) rata de creştere a pieţei

b) cota de piaţă relativă

În funcţie de acestea orice firmă va avea în portofoli produse care se

află în una din situaţiile:

>1 Pr <1

DAS 1

Vedetă

DAS 3

Produse în

dilemă

DAS 2

Vacă de

muls

DAS 4

Povară

20%

10%

0%

+

-

11

DAS 1 – strategie de menţinere, de creştere a volumului;

DAS 2 –produsul domină piaţa, firma înregistrează avantaj de cost

(pentru că este principalul concurent) şi va avea o strategie bazată pe costuri

(mai poate avea o startegie bazată pe preţ pentru că piaţa este în stagnare, are

rate de creştere mai mici de 10%);

DAS 3 – firma înregistrează avantaj de preţ pentru că piaţa este foarte

flexibilă şi în creştere mai mare de 10% şi este în dilema de a investi având

la bază strategii de preţ sau de a renunţa la produs pentru că are o cotă

nesemnificativă pe piaţă în raport cu principalul concurent;

DAS 4 – firma nu înregistrează niciun avantaj (preţ sau cost) şi caută

răspuns dacă merită să dezvolte produsul transformându-l în DAS 2 sau

DAS 1 sau este mai simplu un abandon.

Considerâand dezavantajul modelului în sensul că nu consideră

explicit avantaj de cost şi avantaj de preţ, iar în general experienţa acumulată

nu are valoare în economia globalizării, autorii au propus un nou model

numit Modelul Boston Consulting Group Actualizat care consideră

important avantejul de preţ şi avantajul de cost.

- +

Avantaj de cost

P

Profit

C

P

Profit

C

P

Profit

C

P

Profit

C

1

3

2

4

A

van

taj

de

pre

ț

+

-

12

1. strategia va fi de fragmentare, de identificare a produselor de nişă

pentru că preţul este foarte important în obţinerea profitului;

2. produsele sunt profitabile, firma are experienţă iar strategia va fi de

menţinere a avantajului de preţ şi a avantajului de cost;

3. piaţa este foarte stabilă, firmele mature iar strategia este de

menţinere a situaţiei existente (cazul pâinii, oţetului);

4. firma înregistrează avantaj de cost, sens în care strategia va fi de

volum de creştere a producţiei pentru că profiturile sunt

determinate de cost şi volum.

2. Modelul A.D.L.

Este utilizat pentru identificarea competitivităţii produselor pe piaţă

utilizând două concepte referitoare la vârsta întreprinderii şi la poziţia

concurenţială.

În funcţie de etapa de maturitate se consideră că o firmă poate ocupa

poziţiile pe piaţă: a) poziţie dominantă: controlează piaţa independent de

ceilalţi;

b) poziţie puternică: nu controlează piaţa dar este

independentă în definirea poziţiei;

c) poziţie favorabilă: firma are atuuri rezultate fie din

experienţă fie din competenţa tehnică;

d) poziţie nefavorabilă: produsele pe care le deţine sunt

rentabile dar nu stabileşte preţurile şi condiţiile de proprie dezvoltare;

e) poziţie marginală: firma este în situaţia de a abandona

portofoliul de produse.

Cele 5 poziţii ale firmei pe o piaţă dată se evaluează cu metoda

scorurilor prin notarea factorilor cheie ai succesului.

Din acest punct de vedere factorii succesului sunt împărţiţi în grupe

care caracterizează:

1. piaţa în general (ne interesează activitatea comercială a firmei

exprimată prin produse, preţuri, marja comercială);

2. producţia (intereseză capacitatea tehnologică a firmei, competenţa

tehnică, calitatea produselor, costurile);

3. structura financiară (sănătatea financiaă a firmei dată de lichiditate,

solvabilitate şi stabilitate);

4. capacitatea de organizare – se exprimă prin flexibilitatea

managementului, a infrastructurii de aprovizionare şi de vânzare.

13

Conform acestui model orice firmă se poate afla în mod natural în una

din aceste poziţii şi în una din cele 4 etape de vârstă: faza de început, faza de

creştere, faza de maturitate, faza de declin.

POZIŢIE STRAT CREŞTERE MATURITATE DECLIN

D

P

F

N

M

NATURAL SELECTIV (ALEG) ABANDON

În mod natural o firmă analizată segmentat pe produse se poate afla

indiferent de poziţie într-o situaţie favorabilă sau nefavorabilă conform

tabelului de mai sus. Cu alte cuvinte, o firmă trăieşte într-o lume iar lumea

nu este întotdeauna bună şi nici scopul firmei nu sunt întotdeauna banii.

3. Modelul McKensy

Se aseamănă cu modelul ADL cu deosebirea că în loc de etapa de

maturitate ia în considerare atracţia sectorului. Practic acest model evaluează

pe o scală cu 3 trepte (puternic, mediu, slab) poziţia concurenţială şi atracţia

sectorului.

SECTOR

PIAŢĂ P M S

P

M

S

MENŢINERE PIAŢĂ SELECTIVĂ ABANDON

14

Poziţia firmei pe piaţă se determină evaluând factorii cheie ai

succesului concretizaţi în: volum vânzări, preţuri, efecte de experienţă,

calitate, marje comerciale.

Atracţia sectorului se apreciază puternică, medie sau slabă evaluând

volumul total al vânzărilor, performanţa sectorului, competenţele, structura

concurenţială, contextul concurenţial şi avantajul sectorului.

3. Modelul Ansoff

Este un model de evaluare a mediului concurenţial utilizând 2

variabile legate de riscul comercial şi cel tehnologic.

Riscul comercial este dat de piaţă, în sensul cunoaşterii acesteia de

firmele interesate prin atributele:

- piaţă actuală (foarte cunoscută)

- piaţă legată de cea actuală (cunoscută)

- piaţă nouă dar cunoscută

- piaţă nouă şi necunoscută

În mod asemănător se apreciază şi riscul tehnologic cu calificativele:

- tehnologie actuală (cunoscută)

- tehnologie legată de cea actuală (cunoscută)

- tehnologie nouă pentru întreprindere dar cunoscută în

sectorul de activitate

- tehnologie nouă necunoscută de întreprindere sau sector.

Conform modelului cele mai riscante opţiuni sunt date de depărtarea

faţă de piaţa şi tehnologia actuală (riscul creşte pe măsură ce ne depărtăm de

o situaţie cunoscută).

4. Modelul PIMS

Este un studiu generat de firma General Electric cu scopul de

identifica factorii succesului prin analiza statistică a unui număr dat de

firme. Studiul a pornit cu analiza a 80 de firme importante care activează

aproape în toată economia.

În urma rezultatelor privind analiza firmelor (obiect de activitate, cifra

de afaceri, piaţă, produse, management) s-a ajuns la concluzia că 37 de

variabile sunt statistic corelate a fi factorii succesului.

Cele 37 de variabile acoperă toate sectoarele de activitate ale unei

firme şi se rezumă în final la 5: preţul relativ, salariul relativ, calitatea

relativă, produsele noi şi costurile.

Sensul de relativ este egal cu probabilitatea de creştere; sunt

răspunsuri la întrebările: “Cum mai creştem preţurile pentru a ne mări fluxul

15

monetar în firmă? ”, “Cât mai creştem salariile pentru ca angajaţii să se

simtă mulţumiţi?”, “Ce calitate trebuie să avem pentru ca clienţii să fie

mulţumiţi?”, „Care costuri sunt optime pentru firmă?”.

Analiza potenţialului intern a întreprinderii

Potenţialul intern al unei întreprinderi este dat de resursele materiale,

umane şi financiare.

Resursele materiale

Resursele materiale prezente într-o întreprindere formează activele

întreprinderii şi cuprind mijloacele fixe şi mijloacele circulante (termenul de

mijloace este utilizat când exprimăm resursele firmei în valori fizice; când

resursele se exprimă în valori monetare termenul utilizat este fonduri, când

dorim o exprimare neutră fără a avea ideea unei valori fizice sau monetare se

foloseşte termenul activ).

Analiza mijloacelor fixe

Mijloacele fixe cuprind toate bunurile care au folosinţă îndelungată

(mai mare de 1 an) şi se uzează anual prin amortizare.

Analiza acestor bunuri se face din punct de vedere al valorii, a

structurii în timp, a evoluţiei în timp şi a productivităţii.

Analiza vaalorii presupune evaluarea tuturor mijloacelor fixe la un moment

dat. Se exprimă într-o unitate monetară. Analiza valorii este însoţită de

calculul următorilor indicatori:

1. Coeficientul intrărilor de mijloace fixe

Ci=(I/Ff)*100

2. Coeficientul ieşirilor

Ce=(E/Ff)*100

3. Coeficientul mişcării totale

Ct=[(I+E)/Ff]*100

4. Coeficientul de uzură

Cn=(Am/Ff)*100

5. Coeficientul de modernizare

Cm=(M/Ff)*100

6. Coeficientul de reînnoire

Cri=(It/Ff)*100

16

Indicatorii de mai sus exprimă mobilitatea totală a mijloacelor fixe şi

potenţialul întreprinderii de a ţine pasul cu tehnologia şi de a avea o

productivitate cât mai mare.

Spre exemplu întreprinderea în care coeficientul de uzură se apropie

de 100%, nivelul de productivitate va fi scăzut, invers unde coeficientul de

reînnoire este mare.

Analiza dinamicii mijloacelor fixe indică atây evoluţia structurii în

timp cat şi a valorilor.

Structura mijloacelor fixe se calculează pe grupe de resurse (clădiri, maşini,

utilaje, echipamente, brevete) şi pe efectul acestora în producţie

(echipamente direct sau indirect productive).

În analiza mijloacelor fixe este foarte important să determinăm

următorii indicatori:

1. gradul de utilizare a capacităţii de producţie (raport între producţia

efectiv obţinută şi cea posibil de obţinut);

2. gradul de utilizare a timpului de muncă pentru fiecare echipament

(raport între timpul efectiv lucrat şi timpul maxim posibil de lucrat)

3. productivitatea echipamentelor (raport între producţia obţinută şi

timpul efectiv lucrat);

4. economicitatea maşinilor şi utilajelor (exprimată prin consumul de

energie, piese de schimb şi muncă pentru fiecare echipament);

5. rentabilitatea fiecărui echipament sau a mijlocului fix considerat prin

calculul cifrei de afaceri, profitului, marjei comerciale şi valorii

adăugate.

În general mijloacele fixe determină cheltuieli fixe la nivel de

întreprindere iar costul mediu fix pe unitate de produs scade pe măsură ce

întreprinderea foloseşte la mixim toate mijloacele fixe (costul mediu fix

tinde spre 0 când toate capacităţile de producţie au fost utilizate).

Analiza mijloacelor circulante

Mijloacele circulante reprezintă toate bunurile prezente într-o

întreprindere care se consumă la prima utilizare.

Din punct de vedere economic, mijloacele circulnte se numesc

stocuri. Practic analiza mijloacelor circulante înseamnă analiza stocurilor.

Pentru o firmă mărimea stocurilor reprezintă punctul cheie al

performanţei. Dacă stocurile sunt prea mari firma acumulează cantităţi mari

de lichidităţi, iar efectul este reducerea circulaţiei banilor ceea e determină

reducerea rentabilităţii (la o rotaţie completă a banilor rezultă profit; dacă

numărul rotaţiilor se reduce, scade şi numărul profiturilor). Dacă stocurile

sunt prea mici are loc ruptură de producţie cu efecte negative asupra

17

ritmicităţii vânzărilor (dacă stocul se rrupe se opreşte producţia, apare timp

de lucru nelucrat, scade productivitatea, cresc costurile şi scade profitul).

Pe baza acestor considerente la nivelul unei întreprinderi trebuie să

existe 3 tipuri de stocuri:

1. stocuri medii necesare (specifice)

2. stocuri de risc (plus de stoc pentru situaţiile în care avem plus

de cerere)

3. stoc conjunctural (se formează când fie preţurile pe piaţă ssunt

foarte bune la materiile prime, fie când producţia se opreşte din

motive independente de stocuri)

La nivel de firmă în funcţie de tipul de stoc se face analiza strcuturii

acestora şi analiza duratei medii de stocare a unei materii prime măsurate în

zile.

Analiza resurselor umane

Presupune:

1. analiza gradului de aprovizionare cu forţa de muncă a

întreprinderii

2. analiza modului de utilizare a forţei de muncă

3. analiza eficienţei economice a utilizării muncii

1. Analiza gradului de aprovizionare cu forţa de muncă a

întreprinderii

Modul de aprovizionare se evaluează cantitativ (se analizează

dimensiunea forţei, structura şi mobilitatea acesteia) şi calitativ (se

analizează gradul de calificare şi conflictualitatea).

Dimensiunea forţei de muncă se măsoară prin indicatorii:

numărul total de salariaţi (numărul contractelor de muncă

încheiate)

numărul mediu de salariaţi

numărul de personal (număr de salariaţi plus persoanele cu care

firma are contracte de colaborare)

Dimensiunea forţei de muncă este în relaţie directă cu capacitate de

producţie şi cu nivelul tehnologic.

Structura forţei de muncă presupune împărţirea personalului după

anumite criterii:

După nomenclatorul meseriilor

muncitori

ingineri

economişti

18

După efectul în producţie

direct productivi

indirect productivi (persoane administrative)

auxiliari

După sex

După vârstă

După vechime

Structura forţei de muncă este în funcţie de obiectul de activitate al

firmei şi al intereselor acesteia.

Mobilitatea este dată de indicatorii care privesc circulaţia şi fluctuaţia

muncii. Circulaţia forţei de muncă este dată de întrările şi ieşirile normale

cauzate de fapte legale (pensionări, concedii medicale). Pentru circulaţie se

calculează coeficientul intrărilor de muncă (intrări/ total personal),

coeficientul ieşirilor (ieşiri/ total personal), circulaţia totală ( (intrări+ieşiri)/

total personal). Fluctuaţia forţei de muncă este dată de mişcarea intrări- ieşiri

care are cauze nelegale (demiteri, abandon).

Un coeficient ridicat al fluctuaţiei forţei de muncă are efecte negative

asupra randamentelor şi a performanţei economice.

Din acest punct de vedere se apreciază că stabilitatea forţei de muncă

măsurată ca raport între numărul de ani din firma X şi numărul total de ani,

determină o specializare.

În general mobilitatea forţei de muncă ţine de factori care privesc

direct individual (educaţie, prezenţa familiei) şi factorii exteriori

individualului care ţin de situaţia economică generală, de puterea de

cumpărarea a banilor, de stabilitatea comunităţii.

Gradul de calificare este în raport cu cultura fiecărei naţiuni, iar la

nivel de întreprindere ne interesează ca fiecare activitate să fie desfăşurată de

persoana potrivită. În acest sens se calculeazză coeficientul calificării medii.

Dacă acesta are valori scăzute că persoane nespecializate efectuează munci

neconforme cu pregătirea lor.

În general analiza calităţii forţei de muncă este o activitate complexă

puţin măsurabilă contitativ.

În acest sens fiecare salariat se analizează prin prisma fişei postului şi

a rezultatelor obţinute. Evaluarea se face cu note pe o scală cu 5 trepte.

Conflictualitatea exprimă nivelul de mulţumire al angajaţilor şi se

măsoară prin numărul de greve şi prin importanţa acestora. Numărul de

greve se raportează la 1 an financiar iar importanţa lor se apreciază

raportând numărul de grevişti la numărul total de salariaţi (cu cât ponderea

persoanelor în grevă este mai mare cu atât importanţa grevei este mai mare).

19

Calitatea forţei de muncă se reflectă direct în performanţele şi

imaginea firmei. De asemenea este factorul cheie al succesului la nivel de

întreprindere.

2. Analiza modului de utilizare a forţei de muncă

Modul de utilizare a muncii se referă la analiza timpului de muncă

efectiv care se raportează şa timpul maxim diponibil şi rezultă timp nelucrat.

Timpul nelucrat are cauze fie obiective rezultate din procesul de

producţie, fie cauze aleatorii subiective rezultate din conflictualitate.

În general interesul firmei este să aibă timp nelucrat 0 şi să folosească

la maxim timpul disponibil.

Timpul disponibil se evaluează ca raport între timpul necesar realizării

unei producţii date şi opţiunii muncitorilor de a lucra cât mai mult peste 8

ore.

Utilizarea timpului de muncă are efect direct asupra productivităţii

muncii şi asupra nivelului salariilor.

În funcţie de domeniul de activitate şi caracteristicile pieţei muncii

firmele caută, în general, persoane din ce în ce mai calificate în raport cu

munca prestată efectiv (pentru că persoanele foarte calificate produc linşte în

întreprindere şi au un bun randament chiar dacă munca prestată este sub

calificare).

3. Analiza eficienţei economice a utilizării muncii

Eficienţa economică a utilizării muncii se măsoară prin

productivitatea muncii şi prin bogăţia creată la nivel de întreprindere ce

revine pe salariat.

Productivitatea muncii se calculează ca raport între producţia totală şi

timpul de muncă efectiv exprimat în ore sau număr de salariaţi.

Bogăţia creată la nivel de întreprindere se exprimă printr-un flux

pozitiv numit profit, cifră de afaceri, venit total, valoare adăugată, marjă

comercială.

Sursele de creştere a eficienţei muncii se află în tehnologie (factorii de

producţie), în modul de organizare şi conducere şi în administrarea vâzărilor.

20

Analiza cheltuielilor

Presupune identificarea efectului fiecărui tip de cheltuieli asupra

rezultatului obţinut (rezultatul obţinut este în general o bogăţie care poate fi

exprimată prin cantitatea de produse, volum vânzări, venit, profit).

Efectului fiecărui tip de cheltuieli se analizează printr-un număr de

metode, dintre care:

1. metoda indicatorului costul unitar

2. metoda direct costing

3. metoda costurilor marginale

4. metoda analizei structurale a cheltuielilor

5. metoda analizei factoriale a cheltuielilor

Tipologia cheltuielilor

Pentru analiză cheltuielile de producţie se împart astfel:

În funcţie de dependenţa lor în raport cu cifra de afaceri:

Cheltuieli fixe (nu îşi modifică volumul în mod direct şi semnificativ

într-un ciclu de producţie): amortizări, cheltuieli administrative,

cheltuieli cu publicitatea, cheltuieli cu energia şi alte utilităţi la nivel

de spaţii de producţie.

Cheltuieli variabile (îşi modifică volumul pe măsură ce producţia

creşte în cadrul unui ciclu): cheltuieli cu materii prime, cheltuieli cu

muncitorii operativi (implicaţi direct în producţie), cheltuieli cu

asigurările sociale, cu impozitele şi taxele directe, cheltuieli cu

energia consumată de maşini şi utilaje, cheltuieli cu materialele

consumabile.

După modul de includere în costuri:

Cheltuieli directe- se pot identifica pe obiecte de calculaţie (/kg grâu,

/l lapte)

Cheltuieli indirecte- nu se pot identifica pe obiecte de calculaţie (se

colectează şi se repartizează proporţional la sfârşitul ciclului de

producţie pe obiecte de calculaţie).

21

1. CV DIRECTE: materii prime, materiale, salarii operative, energie

consumată direct;

2. CF INDIRECTE: cheltuieli de administrare (tot personalul administrativ),

cheltuieli de cercetare- dezvoltare, cheltuieli cu publicitatea;

3. CV INDIRECTE: cheltuieli cu energia şi toate utilităţile consumate de

utilajele folosite la obţinerea de mai multe produse + amortizarea lor;

4. CF DIRECTE: cheltuieli generale ale spaţiilor de producţie.

După modul de înregistrare în contabilitate:

Cheltuieli efective (se înregistrează)

Cheltuieli ascunse (nu se înregistrează în contabilitate dar afectează

rezultatul final: cheltuieli legate de deteriorarea imaginii, cheltuieli

determinate de şansele pierdute- se numesc oportunităţi iar

cheltuielile aferente sunt cheltuieli de oportunitate (opţiunea unei

firmei de a produce un produs A în defavoarea produsului B; dacă

produsul B este mai bun în piaţă decât produsul A atunci firma a

pierdut o şansă, are un cost ascuns şi îşi degradează rezultatul).

După modul de formare:

Cheltuieli de exploatare- sunt aferente îndeplinirii obiectului de

activitate

Cheltuieli financiare- reprezentate de diferenţele negative de curs

valutar sau de nerentabilitatea unor plasamente ale firmei

3

4

2 1

CV

CF

INDIRECTE

DIRECTE

22

Cheltuieli excepţionale- cuprind toate penalităţile înregistrate de o

firmă.

Cheltuielile unei întreprinderi pot fi grupate în funcţie de interesul

decidentului şi după alte criterii: după conţinut: cheltuieli materiale şi

cheltuieli cu forţa de muncă; după sursa de formare: cheltuieli curente şi

cheltuieli pentru producţia viitoare.

1. Metoda indicatorului costul unitar

Presupune împărţirea cheltuielilor în cheltuieli fixe şi variabile cu

scopul de a identifica care grupă de celtuieli are efect mai mare asupra cifrei

de afaceri.

Dacă indicele de creştere a cheltuielilor variabile este egal cu cel al

cifrei de afaceri atunci cifra de afaceri este determinată de cheltuielile fixe.

În acest caz bogăţia nou creată (profit) este influenţată pozitiv doar de

cheltuielile fixe în sensul că pe măsură ce producţia creşte, cheltuielile fixe

scad.

Dacă indicele de creştere al cheltuielilor variabile este mai mic decât

cel al cifrei de afaceri, intră în joc şi costul variabil, în sensul că are loc

economia de scară (firma are experienţă de a influenţa şi scăderea costurilor

variabile. Costul variabil pe unitatea de produs se comportă ca o constantă

şi doar firmele cu experienţă obţin avantaje din el.

Dacă ICV>ICA atunci firma nu obţine avantaj de experienţă şi

înregistrează dezeconomii de scară (atunci când firma din diferite motive nu

reuşeşte să ţină costul variabil constant: costurile ascunse pot fi atât de mari

încât fac din costul variabil un cost mediu fix).

2. Metoda direct costing

Se traduce prin metoda cheltuielilor variabile sau a costului variabil.

Există cheltuieli care afectează direct produsul (costul variabil) şi

cheltuieli care afectează rezultatul general al firmei (costul fix).

În acest sens cheltuielile variabile sunt considerate direct responsabile

de obţinerea rezultatului economic.

Se calculează următorii indicatori:

a) Marja costurilor variabile

MCV=CA-CF

Marja costurilor variabile trebuie sa fie cel puţin egală cu costurile

fixe pentru ca întreprinderea să obţină profit.

b) Rezultatul analitic global

RAG=MCV-CF

23

Rezultatul analitic global are sens de profit şi face parte din preţul

produsului.

Costul variabil este în general o constantă rezultată din complexitatea

tehnologiei şi se apreciază că un rezultat analitic global este bun dacă are o

valoare aproximativ egală cu 12% din preţ sau contribuie la modificarea

capitalului propriu cu 12% pe an.

Această metodă poate fi aplicată fie analitic pe fiecare produs (se

numeşte direct costing pe produs), fie sintetic pe total întreprindere (se

numeşte direct costing global), fie ia în considerare cu sens de cost variabil

şi o parte din costurile fixe (se numeşte direct costing evoluat).

Conform metodei direct costing evoluat la cheltuielile variabile

obişnuite se adaugă cheltuielile fixe specifice (pot fi identificate pe produse

– sunt cheltuieli fixe directe). Practic conform acestei metode în cheltuielile

fixe rămân doar cele fixe indirecte (comune întreprinderii)

Indeferent de tipul metodei direct costing principiul este acelaşi:

identificarea marjei costurilor variabile şi a rezultatului analitic global.

3. Metoda costurilor marginale

Costul marginal reprezintă plusul de cost determinat de interesul

întreprinderii de a-şi creşte producţia cu o unitate fizică sau de a creşte cifra

de afaceri cu o unitate monetară.

În analizele marginale întâlnim randamente economice care se supun

legilor naturale (legea randamentelor descrescătoare şi legea randamentelor

constante la acelaşi efort).

Conform primei legi există:

a) randamente crescătoare: plusul de efort determină un

rezultat din ce în ce mai bun

b) randamente descrescătoare: plusul de efort determină un

rezultat din ce în ce mai prost

c) randamente constante: la acealaşi efort un rezultat

echivalent.

Analiza marginală a cheltuielilor face obiectul teoriei producţiei pe

termen scurt şi lung. Pe termen scurt capacităţile de producţie sunt data iar

decidenţii trebuie să identifice soluţii doar pe baza reducerii costurilor fixe.

Pe termen lung capacităţile de producţie se pot modifica, nimic nu mai este

fix iar rezultatul este influenţat de costurile variabile (toate cheltuielile sunt

variabile).

Termenul scurt sau termenul lung se defineşte fie prin prezenţa

costurilor fixe sau a costurilor variabile, fie prin durata ciclului de producţie.

Astfel, pe termen scurt există cheltuieli fixe şi variabile iar pe termen lung

24

există cheltuieli variabile (chetuielile fixe pe termen scurt pot fi modificate

pe termen lung şi sunt cheltuieli variabile). Pe termen scurt există doar un

ciclu de producţie iar pe termen lung există mai multe cicluri de producţie.

4. Metoda analizei structurale a cheltuielilor

Presupune gruparea procentuală a cheltuielilor pe surse de formare şi

grupe de importanţă ( cheltuieli cu materii prime, cheltuieli cu salariile,

cheltuieli cu transportul, cheltuieli cu energia).

Fiecare grupă are o anumită importanţă în obţinerea produsului şi o

anume greutate specifică în obţinerea productivităţii.

În general cu cât tehnologiile sunt mai avansate cu atât productivitatea

este mai mare iar cheltuielile cu salariile au o pondere scăzută.

Strcutura cheltuielilor formează o imagine cantitativă asupra activităţii

firmei şi indică nivelul productivităţii.

Productivitatea nu însemană i valoare adăugată mare (serviciile

medicale au o productivitate foarte scăzută –volum mare de muncă dar

valori adăugate mari, iar producţia de pâine are o productivitate foarte

ridicată dar valori adăugate mici).

5. Metoda analizei factoriale a cheltuielilor

Analiza factorială a cheltuielilor cuprinde în general analiza influenţei

fiecărui tip de cheltuială asupra rezultatului final (producţia finală, cifra de

afaceri).

Pentru analiza factorială se calculează rata cheltuielilor, în total cifră

de afaceri sau în total producţie.

Rata cheltuielilor răspunde la întrebarea: “Câţi lei cheltuie o firmă la

fiecare 1000 lei cifră de afaceri?” sau “Cu cât influenţează 1 leu cheltuit în

direcţia x cifra de afaceri?”

Analiza factorială se realizează pe principiul substituirii factorilor şi

implicării importanţei relative a fiecărui factor în rezultatul final. Ne

interesează să răspundem la întrebarea “Care este aportul factorilor tehnici

(sămânţă, lucrări întreţinere, recoltat), a factorilor organizatorici (asolament,

epoca de semănat), a factorilor economici (preţul, tipul de piaţă), a factorilor

naturali (sol, climă) şi a factorilor conjuncturali (fluctuaţia preţurilor)?”

25

Analiza performanţelor întreprinderii

Performanţa înseamnă creştere economică, respectiv schimbarea

principalilor indicatori care măsoară rezultatele, rentabilitatea şi stabilitatea

firmei.

Analiza performanţelor face parte din analiza financiară şi presupune:

Analiza rezultatelor

Analiza rentabilităţii

Analiza stabilităţii economice

Analiza lichidităţii

Analiza solvabilităţii

Analiza riscului

Analiza rezultatelor

Presupune analiza următorilor indicatori:

Analiza cifrei de afaceri

Analiza producţiei

Analiza marjei comerciale

Analiza valorii adăugate

Cifra de afaceri este primul indicator din contul 121 prin care se

exprimă performanţa întreprinderii. Acesta cuprinde totalitatea încasărilor

efective (producţia efectiv vândută) şi este întotdeauna mai mică decât

valoarea indicatorului numit venit (pentru că veniturile includ şi totalitatea

stocurilor).

Analiza cifrei de afaceri se face din mai multe puncte de vedere astfel:

Din punct de vedere a evoluţiei în timp (se analizează,

comparativ cu un an considerat bază de calcul, dinamica cifrei

de afaceri- cu cât creşte sau scade sau rămâne stabilă);

Din punct de vedere a structurii pe produse şi de provenienţă

(cât % provine din produsul A sau cât % din sursa n şi cât %

din sursa m);

Din punct de vedere al factorilor de influenţă (cifra de afaceri

este influenţată de factorii care o compun, respectiv de

producţie şi preţ). Modificarea celor 2 variabile modifică cifra

de afaceri (∆CA=∆Q*∆P); ∆Q= ∆ cerere sau ∆W;

∆P=concurenţă sau conjuncturi. Factorii care influenţează cifra

de afaceri se constituie în surse de performanţă la nivel de

întreprindere.

26

Din punct de vedere a implicaţiilor asupra situaţiei economice,

financiare şi sociale a întreprinderii. Implicaţiile economice se

constituie la nivel de piaţă şi la nivel de întreprindere. La nivel

de piaţă modificarea cifrei de afaceri determină oscilaţia cotelor

de piaţă, respectiv are impact direct asupra preţurilor şi a

concurenţei. La nivel de întreprindere oscilaţia cifrei de afaceri

modifică numărul de salariaţi,nivelul salariilor şi

productivitatea. Implicaţiile financiare se concretizează în

modificarea rentabilităţii şi a stabilităţii întreprinderii.

Implicaţiile sociale se referă la efectul psihologic al reducerii

cifrei de afaceri asupra angajaţilor (reducerea cifrei de afaceri

determină reducerea salariilor, somaj).

Evoluţia cifrei de afaceri nu exprimă niciodată nivelul de rentabilitate

al firmei. Acest indicator creează o imagine despre volumul total de

activitate al întreprinderii exprimant prin efortul general (cifra de afaceri

exprimă performanţa efortului).

Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată reprezintă capacitatea întreprinderii de a produce

efecte la propriul efort, respectiv de a remunera partenerii care concură la

realizarea unui produs (munca, capitalul propriu, împrumutat, tehnic, statul).

Valoarea adăugată este un indicator care face trecerea de la

microeconomie la macroeconomie, respectiv măsoară plus valoarea creată

într-o întreprindere (nivel microeconomic) dar şi plus valoarea creată de

întreaga naţiune (nivel macroeconomic). În interiorul valorii adăugate se

combină interesul pragmatic al întreprinzătorului măsurat prin divident şi

interesul de linişte a naţiunii măsurat prin salariu. Analiza valorii adăugate

presupune analiza dinamicii, structurii şi a factorilor de influenţă.

Analiza dinamicii (a evoluţiei în timp) se realizează prin rata de

creştere a valorii adăugate (RCVA).

RCVA=((VA1-VA0)/VA0)*100

Rata de creştere este influenţată de condiţiile pieţei şi de potenţialul

intern al firmei. În general în întreprinderea de producţie, valoarea adăugată

este mai mare decât în întreprinderea de comerţ, raportul fiind în general de

1:3.

27

Cauzele interne de creştere şi scădere a valorii adăugate pot fi unele

fie de balansarea întreaprinderii către activităţi de comerţ (scade VA), fie

către activităţi de producţie (creşte VA). La nivel de întreprindere VA se

exprimă prin cifră absolută (x lei) sau prin cifră relativă (% CA). Valoarea

relativă se obţine calculând rata valorii adăugate: RVA=(VA/CA)*100.

Din punct de vedere al economiei globale ne interesează să calculăm

ratele de remuneraţie a partenerilor economici.

Partenerii economici derivă practic din actori economici, respectiv:

-personalul→salarii

-acţionarii (întreprinzători)→dividente (D)

-creditori→Db

-statul→taxe şi impozite

-întreprinderea→autofinanţare

Ratele de remuneraţie sunt:

Rata de remuneraţie a muncii: S/VA

Rata de remuneraţie a acţionarilor: D/VA

Rata de remuneraţie a creditorilor: Db/VA

Rata de remuneraţie a statului: impozite şi taxe/ VA

Rata de remuneraţie a întreprinderii: CAF/VA

De asemenea, pentru a explica eficienţa muncii se calculează valoarea

adăugată ce revine pe muncitor ( raport între valoarea adăugata şi nr. total de

muncitori), iar pentru a explica eficienţa activelor se calculează valoarea

adăugată ce revine la 1 leu activ total.

Analiza producţiei

Producţia unei înteprinderi cuprinde totalitatea rezultatelor fizice

(produse și servicii) obţinute într-un an calendaristic și specificate în

conturile: producţia vândută, producţia stocată, producţia imobilizată.

1. producţia vândută cuprinde totalitatea produselor facturate la

nivel de întreprindere, la preţul pieţei negociat (produsele

facturate determină încasări imediate sau la termen);

2. producţia stocată cuprinde stocurile întreprinderii evaluate la

costul de producţie (acestea vor determina încasări viitoare sau

la termen) și se calculează ca diferenţă între stocul iniţial și

stocul final;

28

3. producţia imobilizată cuprinde toate produsele obţinute de

întreprindere, dar folosite pentru scopuri proprii (se evaluează

la costul de producţie).

Din datele prezentate mai sus rezultă că producţia întreprinderii este

formată din elemente eterogene (evaluate fie la preţul de vânzare, fie la

costul de producţie), motiv pentru care analiza trebuie făcută separat pe părţi

componente.

Analiza producţiei urmărește aceiași pași ca și analiza cifrei de

afaceri, respectiv se evaluează evoluţia în timp (dinamica), structura pe

produse (sortimentul) și factorii de influenţă (tehnologia, personalul, piaţa,

preţul pieţei, cererea, concurenţa).

Analiza marjei comerciale (MC)

Marja comercială este un indicator specific întreprinderilor care fac

comerţ (are același sens cu producţia obtinută, care ste specifică

întreprinderilor de producţie).

Marja comercială se calculează ca diferenţă între cifra de afaceri și

costul de achiziţie al mărfii vândute. Practic cuvântul marjă este un adaos

exprimat monetar și practicat de întreprinderile care fac comerţ. În interiorul

acestei marje există toate plăţile pentru partenerii economici (salarii,

dividente, dobânzi).

Marja comercială este influenţată de cifra de afecri și costul bunurilor

vândute, respectiv când facem analiza factorială vom avea influenţa a 2

factori: a cifrei de afaceri (a preţului de vânzare) și a costului de achiziţie.

Indicatorul care se calculează pentru analiza marjei comerciale se

numește rata marjei comerciale și se calculează după relaţia:

RMC=(MC/CA)*100

Analiza acesteia este identică cu analiza producţiei.

Analiza rentabilităţii

Rentabilitatea reprezintă o noţiune economică legată de crearea unei

bogăţii a nivelul întreprinderii.

Din punct de vedere monetar prin bogăţie se înţelege un profit.

Din punct de vedere economic prin bogăţie putem înţelege un

excedent, ceva în plus (VA) sau excedent brut de exploatare (EBE) sau

rezultat financiar (RF) sau rezultat brut al exerciţiului (RBE).

Analiza rentabilităţii presupune analiza următoarelor elemente:

a) contul 121

b) analiza indicatorilor parţiali de rentabilitate

c) analiza ratelor de rentabilitate

29

Contul 121

Oglindește conform legislaţiei naţionale și internaţionale toate

veniturile și toate cheltuielile întreprinderii, practic acestea sunt:

a) Coloana veniturilor b) Coloana cheltuielilor

-venituri din exploatare -cheltuieli de exploatare

-venituri financiare -cheltuieli financiare

-venituri excepţionale -cheltuieli excepţionale

-venituri totale -cheltuieli totale

-pierderea totală -impozit pe profit

-profit net

Oficial contul 121 cuprinde următoarele elemente în următoarea

ordine:

1) cifra de afaceri (producţia vândută + vânzări de mărfuri)

2) venituri din exploatare (vânzări de mărfuri + producţia

vândută + producţia stocată + producţia imobilizată +

subvenţii + alte venituri și provizioane);

3) cheltuieli de exploatare (costul mărfuriloe vândute + materii

prime și materiale + alte cheltuieli materiale + cheltuieli cu

terţe persoane + salarii + asigurări sociale + alte cheltuieli cu

personalul + amortizări și provizioane);

4) rezultatul de exploatare ( venituri din exploatare – cheltuieli

din exploatare); rezultatul se trece în funcţie de semn pe

linia profit din exploatare sau pe linia pierdere din

exploatare.

5) Venituri financiare (titluri imobilizate + titluri de plasament

+ diferenţe de curs valutar + alte venituri financiare)

6) Cheltuieli financiare ( creanţe imobilizate + titluri de

plasament + diferenţe de curs valutar + alte cheltuieli

financiare)

7) Rezultatul financiar (venituri financiare – cheltuieli

financiare)

8) Rezultatul curent (rezultatul din exploatare + rezultatul

financiar) sau (rezultatul din exploatare + venituri financiare

– cheltuieli financiare)

9) Venituri excepţionale ( încasări neașteptate→încasări din

litigii sau conjuncturale)

10) Cheltuieli excepţionale (penalităţi + plăţi neașteptate)

11) Rezultatul excepţional (venituri excepţionale – cheltuieli

excepţionale)

30

12) Venit total (venituri din exploatare + venituri financiare +

venituri excepţionale)

13) Chletuieli totale (cheltuieli de exploatare + cheltuieli

financiare + cheltuieli excepţionale)

14) Rezultatul brut al exerciţiului (venituri totale – cheltuieli

totale)

15) Impozit pe profit și participarea salariaţilor la profit

(dividente)

16) Rezultatul net al exerciţiului (rezultatul brut al

exerciţiului – impozite).

Indicatorii parţiali ai rentabilităţii sunt practic conturile intermediare

de gestiune ale întreprinderii, conturi care informează despre rezultatul

întreprinderii pe domenii de activitate.

Aceste conturi numite indicatori sunt:

1) Marja comercială

2) Producţia exerciţiului

3) Valoarea adăugată= MC+producţia exerciţiului- consumuri

intermediare (plăţi între terţi)

4) Excedentul brut din exploatare (EBE)= (VA+subvenţii)-

cheltuieli cu personalul +impozite și taxe.

Acest indicator este pur monetar, respectiv ia în considerare toate

veniturile și cheltuielile care se vor întâmpla imediat sau la termen. Cu alte

cuvinte EBE= venituri monetare - cheltuieli monetare. În interiorul acesti

indicator nu intră venituri monetare (provizioane sau alte venituri) și

cheltuieli monetare (amortizări). Dacă luăm în considerare și veniturile

monetare și cheltuielile monetare, indicatorul se numește rezultat de

exploatare (RE)=venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare.

Ceilalţi indicatori intermediari sunt:

- rezultatul curent RC

- rezultatul financiar RF

- rezultatul excepţional RE

- rezultatul brut al exerciţiului RBE

- rezultatul net al exerciţiului RNE

Ratele de rentabilitate

Exprimă raportul dintre o bogăţie (rezultat, profit) și o resursă

consumată (uncapital, un activ, o cheltuială) sau o resursă creată (CA, venit).

În practică economică se calculează 3 tipuri de rate:

1) rata rentabilităţii economice

31

2) rata rentabilităţii financiare

3) rata rentabilităţii comerciale

1) Rata rentabilităţii economice

Rentabilitatea economică se referă la activitatea de producţie, deci a

tuturor consumatorilor care se numesc active (active imobilizate, active

circulante, active totale). Tot în cadrul rentabilităţii economice se calculea

rata profitului ca raport între profit și cheltuieli.

Ratele de rentabilitate economicp sunt: rezultat din exploatare, putem

avea excedent brut din exploatare, rezultat brut sau rezultat net al

exerciţiului.

2) Rata rentabilităţii financiare

Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea de fructificare a

resurselor financiare numite capitaluri (capital propriu, capital împrumutat,

capital investit, capital de lucru). Se calculează ca raport rezultatul net al

exerciţiului și unul din capitaluri prezentate mai sus.

3) Rata rentabilităţii comerciale

Rentabilitatea financiară exprimă rentabilitatea încasărilor, respectiv

rentabilitatea vânzărilor întreprinderii. Se calculează ca raport între marja

comercială și rezultatul de exploatare sau rezultatul net.

Analiza stabilităţii întreprinderii

Stabilitatea întreprinderii este dată de echilibrul care se crează între

activele întreprinderii şi pasivele acesteia. Astfel, în sens patrimonial activul

are o parte permanentă numită activ imobilizat (imobilizări corporale,

necorporale, financiare) şi o parte mobilă (uşor de transformat în bani

formată din stocuri, creanţe, diponibilităţi în cont şi plasamente financiare).

Partea mobilă a activului se numeşte activ circulant. Acesta în funcţie de

activitatea zilnică a firmei se împarte în activ curent (resurse şi nevoi medii

zilnice) şi activ necurent (resurse şi nevoi conjuncturale).

Pasivul cuprinde o parte permanentă numită capital permanent

(capital social + vărsăminte + rezerve) şi o parte mobilă numită obligaţii pe

termen scurt (furnizori, salarii, TVA, impozite, dobânzi). Obligaţiile pe

termen scurt sunt formate din pasivul curent (plăţile explicite zilnice) şi

pasivul necurent (plăţile conjunctural ale exerciţiului).

O firmă este stabilă sau în echilibru dacă părţile fixe ale bilanţului

sunt egale şi de asemenea şi părţile mobile activul circulant este egal cu

obligaţiile pe termen scurt. Diferenţa dintre părţile fixe şi mobile ale

32

bilanţului poartă denumirea de fond de rulment (poate avea valoare negativă

sau pozitivă).

Dacă valoarea fondului de rulment este pozitivă înseamnă că firma îşi

poate finanţa activele circulante din capitalul permanent sau obligaţiile pe

termen scurt din activul circulant.

Dacă fondul de rulment este negativ întreprinderea este în funcţie de

ritmul de transformare în lichidităţi a activului circulant şi ritmul de

transformare în plăţi explicite a obligaţiilor pe termen scurt. Astfel, dacă

activul circulant se transformă mai repede în lichidităţi (10 zile) decât

obligaţiile în plăţi (20 zile) firma poate să aibă fond de rulment nengativ şi

nu va întâmpina probleme (pentru că fondul de rulment devine un împrumut

ascuns la furnizori).

Dacă fondul de rulment este negativ şi ritmul de transformare în

lichidităţi a activului curent este mai mare sau egal decât ritmul de

transformare în plăţi a obligaţiilor pe termen scurt, firma va avea probleme

financiare şi va fi obligată să-şi finanţeze activul curent printr-o linie de

credit (atenţie la gradul de îndatorare).

Un alt palier de analiză a stabilităţii cuprinde analiza rentabilităţii

propriu-zise a veniturilor şi a cheltuielilor. În acest sens se consideră că

firmele sunt în echilibru şi sunt stabile dacă au rate de rentabilitate mai mari

de 10% şi îşi pot finanţa modificarea pozitivă a capitalului permanent.

Pentru stabilitatea firmei importantă este ponderea capitalului propriu în

capitalul permanent şi ratele de îndatorare. Acestea se calculează ca raport

între datoriile totale şi activul total sau capitalul permanent sau capitalul

propriu. Se consideră că o îndatorare raportată la activul total de 50% este

bună. În general, economiştii sunt pentru îndatorarea firmelor pentru că

dobânzile sunt cheltuieli, iar posibilitatea unui risc de faliment ţine în priză

permanentă întreprinzătorul.

Analiza lichidităţii

Lichiditatea este capacitatea unei firme de a-şi plăti obligaţiile curente

(pasiv curent).

Se calculează 3 indicatori:

Lichiditatea generală

Lichiditatea intermediară

Lichiditatea imediată

1. Rata lichidităţii generale

33

RLG= AC/PC

2. Rata lichidităţii intermediare

RLI= (AC-S-Cincerte)/PC>1

3. Rata lichidităţii imediate

RLim=(D+P)/plăţi explicite imediate>0,3

Analiza solvabilităţii Solvanilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora

obligaţiile de plată la termen (la sfârşitul exerciţiului numite obligaţii pe

termen scurt sau pasive curente + pasive necurente). Solvabilitatea se

calculează astfel:

1. Rata solvabilităţii generale: exprimă capacitatea activului

circulant de a acoperi obligaţiile pe termen scurt;

RSG=Acirculant/OTS

2. Rata solvabilităţii parţiale

RSP=(Acirculant-S)/OTS

3. Rata solvabilităţii imediate

RSI=(Acirculant-S-C)/OTS

Solvabilitatea la nivel de firmă este în relaţie directă cu indicatorul de

rotaţie a stocurilor, creanţelor, activului circulant şi a obligaţiilor pe termen

scurt. Îndicatorul de rotaţie se calculează ca raport între un element din

bilanţ (stoc, creanţă, obligaţie) şi un rezultat obţinut de firmă (CA, venituri

totale). În acest sens rotaţia stocurilor se calculează cu relaţia:

RS=(S/CA)*365zile

Cu cât numărul de zile este mai mic cu atât acestea sunt mai lichide

respectiv solvabile. La fel putem calcula rotaţia activului circulant.