Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

Cursul 5. MANAGEMENTUL RESURSELOR ACVATICE VII DIN BAZINELE HIDRORAFICE MONTANE

5.1. NOŢIUNI PRIVIND ECOSISTEMELE ACVATICE MONTANE

5.1.1. Consideraţii generale privind ecosistemele.

a). Definiţii.

BIOTÓP ~uri n. biol. Mediu geografic în care trăieşte un grup de plante şi de animale în condiţii omogene. /<fr. biotope.Sursa: NODEX |

BIOTÓP s.n. Mediu limitat, cu condiţii de viaţă particulare şi cu înfăţişare proprie, cuprinzând totalitatea organismelor care formează o biocenoză. [Pl. -uri. / < fr. biotope, cf. gr. bios – viaţă, topos – loc].Sursa: DN |

BIOCENÓZĂ f. Totalitate a organismelor vii, care populează un anumit mediu, formând cu el un tot unitar. [Sil. bi-o-] /<fr. biocénose.Sursa: NODEX |

ECOSISTÉM, ecosisteme, s.n. Ansamblu format din biotop şi biocenoză, în care se stabilesc relaţii strânse atât între organisme, cât şi între acestea şi factorii abiotici. – Din fr. écosystème. Sursa: DEX '98 |

ECOSISTÉM s.n. Totalitatea vieţuitoarelor unei biocenoze, alcătuind o unitate naturală; sistem ecologic. [Pl. -me. / < fr. écosystème, engl. ecosystem]. Sursa: DN |

ECOSISTÉM, ecosisteme, s.n. Complex unitar din biocenoză şi mediul fizic înconjurător; biogeocenoză. ♢ ~ uman = Sistem format din populaţia umană şi habitatul său, integrat în biosferă. (din fr. écosystème).Sursa: MDN |

b). Despre ecosisteme .

Plantele şi animalele nu pot exista fără apă, aer, lumină, temperatură, sol, adică o biocenoză nu poate exista fără un anumit biotop. Între alcătuirea biotopului şi alcătuirea biocenozei există relaţii strânse care creează o anumită unitate. Ecosistemul reprezintă acea legatură structurală şi funcţională dintre biotop şi biocenoză.

Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solarã, clima, umiditatea) şi relaţiile dintre ei. Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei format din populaţii legate teritorial, şi pe studiul interacţiunii acestor populaţii. Un ecosistem nu are graniţe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (Deşertul Sahara) sau dimensiuni foarte mici (un iaz).

Ecosistemele sunt clasificate în:a) . ecosisteme naturale ;b) . ecosisteme antropizate.

Ecosisteme naturale: în care omul nu a intervenit. Ele pot fi :- terestre: o pădure;- acvatice: un râu.

Ecosistemele naturale există în toate zonele geografice de la ecuator la poli. Ele pot forma complexe de ecosisteme denumite biomi (tundra, taigaua, pădurea ecuatorială, deşertul, savana, mările şi oceanele). Exemple de biomi în ţara noastră : Delta Dunării, Marea Neagră. Exemple de ecosisteme: lac natural, pădure virgină, peşteră.

1

Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

Ecosisteme antropizate: care sunt create prin contribuţia omului: livadă, lac de acumulare.ECOSISTEMUL ACVATIC este un ecosistem al cărui biotop este strâns legat de mediul acvatic. Aceste ecosisteme pot fi de diferite mărimi, de la mări până la iazuri mici. Ecosistemele acvatice sunt clasificate în:

a) ecosisteme acvatice cu apă dulce (lacuri, iazuri); b) ecosisteme acvatice cu apă sărată (mări).

Biocenoza acestor ecosisteme este una acvatică.BIOTOPUL ACVATIC. Mediul acvatic care se caracterizează prin o serie de factori specifici:

cantitate de oxigen mică; presiunea mare a apei; temperatura joasă; luminozitate mică.

Ecosistemul acvatic are 4 zone: zona de mal; zona litorală; zona pelagică; zona bentonică.

Se diferenţiază în funcţie de caracteristicile mediului de viaţă, apa, în ecosisteme de ape stătătoare (ecosisteme lentice) şi curgătoare (ecosisteme lotice). Ecosisteme lentice.

Sunt de mai multe tipuri în funcţie de dimensiuni, evoluţie, compoziţia chimică a apei. Astfel, dimensiunea determină împărţirea în :

- ecosisteme de lac ;- ecosisteme de mlaştină şi- ecosisteme de baltă,

iar compoziţia chimică a apei le diferenţiază în funcţie de salinitate :- ecosisteme de apă dulce şi- ecosisteme de apă sărată

şi aprovizionarea cu substanţe nutritive :- ecosisteme oligotrofe (sărace în substanţe nutritive);- ecosisteme mezotrofe (conţinut moderat de substanţe nutritive); - ecosisteme eutrofe (bogate în substanţe nutritive).

Ecosisteme lotice. Se diferenţiază în funcţie de particularităţile reliefului străbătut în : pâraie şi râuri de munte; pâraie şi râuri de deal; pâraie şi râuri de câmpie.

Ecosistemele lotice din pâraie şi râuri de munte. În albia puţin adâncă şi îngustă a râurilor şi pâraielor de munte substratul este neuniform format din bolovănişuri, pietrişuri, nisip. Pantele mari, uneori discontinue, determină o viteză de scurgere mare apei şi formarea de cascade. Debitele sunt relativ mici, temperatura apei coborâtă, variabilă de la anotimp la anotimp. Transparenţa apelor este mare (anulându-se însă în perioadele de torenţialitate – ploi puternice, topirea zăpezilor), iar concentraţia de săruri dizolvate este scăzută. Plantele (muşchi, alge) şi animalele (rotifere, cladocere) prezente aici au cerinţe mari faţă de oxigen, manifestând diferite adaptări morfologice pentru a evita antrenarea de curenţii puternici. Dintre vertebrate, reprezentativ este păstrăvul, alături de care se întâlnesc zglăvocul, lipanul, molanul, etc.

5.1.2. Despre ecosistemele acvatice montane şi fondurile de pescuit .

2

Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

Ecosistemele acvatice montane constituite de apele curgătoare (râuri, pârâuri) şi lacurile montane, necesită un management specific, în contextul antropizării accentuate cu consecinţe directe asupra zonei salmonidelor. În cadrul acestei zone, se disting 3 subzone, din amonte spre aval:

subzona păstrăvului fântânel (Salvelinus fontinalis M); subzona păstrăvului indigen (Salmo trutta fario L.); subzona lipanului (Thymallus thymallus L.) şi lostriţei (Hucho hucho L.).

În subzona păstrăvului, ca specie însoţitoare reprezentativă este zglăvocul (Cottus gobio L.), iar în aval este boişteanul (Phoxinus phoxinus L.).

În fiecare din aceste subzone s-au delimitat fonduri de pescuit, ca unitaţi distincte de gospodărire a apelor de munte din punct de vedere piscicol.

Apele de munte se situează preponderent în zona pâraielor, în partea din amonte a bazinelor hidrografice, de regulă cu următoarele caracteristici hidrologice :

L < 50 Km ; Qmed < 1 m3/s ;Sb<300 Km2, sau a tronsoanelor de râu din amonte (L – lungimea pârâului; Qmed – debitul mediu

multianual ; Sb – suprafaţa bazinului/bazinetului hirografic).Densitatea reţelei hidrografice în zona montană este ridicată, fiind cuprinsă între 0,5 - 0,9

km/km2 . Fondul de pescuit montan se defineşte ca unitatea de gospodărire a populaţiilor

piscicole, în principal salmonicole, ce habitează în apele de munte, ca ecosisteme constituite din râul/pârâul cu afluenţii săi, sau lacul cu principalele pâraie care îl alimentează.

Fondul de pescuit constituit pe o apă curgătoare de munte (râu/pârâu) are o lungime similară cu cea a cursului de apă montan în care habitează preponderent salmonidele: păstrăvul comun, lipanul şi lostriţa.

Calitatea fondului de pescuit este conferită de capacitatea biogenică şi include totalitatea însuşirilor hidrobiologice :

oferta trofică constituită de nevertebratele bentonice (vieţuitoare care trăiesc pe fundul apelor), care vieţuiesc sub pietrele din albie;

debitul, în primul rând prin viteza curentului; regimul termic; oxigenarea; limpezimea; natura fundului albiei; caracteristicile malurilor apelor de munte,

conform fişelor si cheilor de determinare ale capacităţilor biogenice, ale ecosistemelor acvatice montane (râuri, pârâuri, lacuri).

Fondurile de pescuit montane s-au clasificat în 3 categorii de productivitate salmonicolă. Fondul de pescuit din această reţea hidrografică montană are o lungime extrem de variabilă,

conform cartării finalizate în anul 2003, de la 2,6 Km Valea Mare (Şercaia, Jud. Braşov) la 116 Km Caraşul Inferior (Oraviţa, Jud. Caraş – Severin).

La stabilirea fondului de pescuit s-a respectat în primul rând regula lui Huet, potrivit căreia „apele curgătoare care au lungimea, adâncimea şi înclinarea pantei de curgere similare, posedă caracteristici biologice analoage”, panta râurilor fiind între 25-500 m la 1 Km lungime.

Fondurile de pescuit s-au delimitat astfel încât să întrunească aceleaşi condiţii staţionale, care caracterizează ecosistemul acvatic. Astfel, biotopul salmonidelor va întruni aproximativ aceleaşi caracteristici fizico-chimice, de regulă:;

viteza medie >0,5m/s, dar <1,5m/s; adâncimea medie >0,2m, dar < 1m; coeficientul de rugozitate al albiei de 0,7 pentru prundiş; temperatura (>3 0C iarna şi <20 0C vara),;

3

Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

valoarea pH-ului între 7,5-8; oxigenul dizolvat >9 mg/l ;; turbiditatea sub 100mg/l în zonele muntoase bine împădurite, comparativ cu zonele

colinare în care turbiditatea ajunge la 1500 mg/l.; pe termen scurt (24 h) peştii suportă o turbiditate de 5000 mg/l. Salinitatea în apele dulcicole este < 0,5 ‰.

Limita minimă altitudinală a văilor din zona de munte, implicit a reţelei hidrografice (ape curgătoare, stătătoare) începe de la 500 m, corespunzător culmilor muntoase de 800 m, conform literaturii de specialitate, dar sunt şi excepţii, când aceasta limită poate scădea în cazul unor lacuri situate în zona apelor de munte cuprinse între altitudinea minimă de 200 m în Munţii Banatului şi maximă de 2230 m în Munţii Făgăraş şi Retezat.

Fondul de pescuit constituit pe un lac montan, este alcătuit preponderent din populaţii de salmonide (păstrăv de lac, păstrăv de râu, păstrăv de râu adaptat condiţiilor lacustre, coregon, lipan şi lostriţă).

In lacurile aflate la limita minimă a apelor salmonicole, salmonidele reprezintă cca. 50%, sau chiar mai puţin din populaţia piscicolă.

Noţiunea de lac se defineşte ca : « o apă stagnantă care este atât de întinsă şi de adăncă încât putem să deosebim în ea două zone – o zonă de mal (litorală), acoperită cu vegetaţie acvatică emersă şi submersă, deci cu fundul productiv şi o zonă de adăncime (profundal), obscură, lipsită de plante şi acoperită, pe fundul neproductiv, cu un mâl fin, de structura uniformă » (Antonescu, 1967), sau ca « un ecosistem acvatic stagnant, cu adâncimea destul de mare pentru ca lumina să nu pătrundă până la fund şi un regim termic caracterizat prin stratificaţii. Are o zonă trofogenă la suprafaţă şi una trofolitică la adâncime » (Rădulescu şi Ţebeica, 1987)

In general, lacurile montane au următoarele caracteristici:- suprafaţă > 0,5 ha;- adâncime >10 m, fără a se vizualiza faciesul bental;

regimul termic vara se încadrează la suprafaţă între 15-18 0C, cele alpine nedepăşind 140C. Din punct de vedere al originii lor lacurile montane sunt:

glaciare sau alpine; de baraj natural; de nivaţie (acţiunea de modelare a reliefului făcută de îngheţurile şi dezgheţurile succesive

în zonele înalte ale munţilor); vulcanice; antropice.

Lacurile glaciare sau alpine se situează la o altitudine > 1500m, iar adâncimea are valori destul de mari, cele mai adânci fiind: Zănoaga – 29 m, Tăul Negru - 26 m, Galeşu - 19,5 m, Tăul fără Fund - 17,5 m, Podragu Mare şi Bucura – 15,5 m şi Iezer-Cindrel – 13 m (Decei , 1981). Lacurile de acumulare antropice reprezintă cca. 98% din numărul total al lacurilor montane.

5.2. REGLEMENTĂRI (PREVEDERI LEGALE) PRIVIND MANAGEMENTUL FONDURILOR DE PESCUIT MONTANE.

5.2.1. Cadru legislativ european

Conform Capitolului III din Acordul de Aderare, România a trebuit să-şi asume obligativitatea aproximării cadrului legislativ naţional cu legislaţia Uniunii Europene şi în domeniul apei. Astfel, în data de 23 decembrie 2000 Consiliul Europei a adoptat Directiva Cadru a Apei (2000/60/EC) a Parlamentului European, publicată în Jurnalul Oficial al Comunitatii Europene. Din această dată Directiva Cadru pentru Ape a devenit operaţională şi obligatorie pentru toate statele membre şi candidate la integrare în Uniunea Europeană.

4

Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

Directiva Cadru privind Apa, a Uniunii Europene, extinde domeniul protecţiei apei la toate formele acesteia şi fixează clar obiective astfel încât toate apele europene să îndeplinească calificativul de „ape bune” până în anul 2015, iar folosinţele să fie durabile de-a lungul Europei.

Directiva Cadru privind Apa (2000/60/EC) reprezintă o abordare a Uniunii Europene în domeniul managementului apelor, elementele legislative cheie ale directivei referindu-se la:- protejarea tuturor apelor, indiferent de tipul acestora – râuri, lacuri, ape maritime costiere sau

ape subterane;- identificarea şi realizarea de obiective care să contribuie la îndeplinirea calificativului de „ape

bune” pentru toate apele, până în 2015 ;- cerinţele pentru cooperarea transfrontieră între ţări şi între toate părţile implicate;- asigurarea participării active în desfaşurarea managementului resurselor de apă a tuturor

factorilor responsabili, inclusiv a organizaţiilor neguvernamentale şi a comunităţilor locale;- crearea de politici de valorificare financiară a apelor şi asigurarea aplicării efective a

principiului „poluatorul plăteşte”. Planurile vor fi elaborate şi implementate la nivel de bazin hidrografic, care, în interpretarea prezentei directive, este reprezentat de unitatea geologică şi hidrologică ce aduce la un loc interesele celor din amonte şi ale celor din aval, atât la nivelul autorităţilor locale cât şi regionale şi naţionale.

În esenţă, Directiva Cadru privind Apa urmăreşte să creeze o solidaritate în ceea ce priveşte managementul apelor la nivel de bazin hidrografic.

Conform Directivei Cadru privind Apa, noţiunea de bazin hidrografic reprezintă “suprafaţa de pământ de la care orice curgere de apă converge, printr-o reţea de râuri, fluvii şi eventual lacuri, în mare, printr-o singură gură de vărsare, un singur estuar sau o singură deltă”. Ca urmare, pentru regiunea în care se află situată România, este considerat un singur bazin hidrografic, respectiv bazinul Dunării.

Ultimul document legislativ privind calitatea apelor de suprafata pentru protecţia vieţii piscicole îl reprezintă Directiva 44/EC/2006 ce aduce unele completări la directivele 659/EEC/1978 si 1600/EC/2002, fără a afecta limitele admisibile ale principalilor parametri de calitate ai apei.

5.2.2. Cadrul legislativ naţional .

Având în vedere necesitatea respectării angajamentelor asumate în cadrul documentului de poziţie al României pentru capitolul 22 - Mediu pentru preluarea şi implementarea acquis-ului comunitar a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 202/2002 pentru aprobarea « Normelor Tehnice privind calitatea apelor de suprafaţă care necesită protecţie şi ameliorare în scopul susţinerii vieţii piscicole », publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 22 martie 2002.

Actul normativ susmenţionat reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească calitatea apelor pentru susţinerea vieţii populaţiilor piscicole şi se aplică apelor de suprafaţă ce necesită protecţie şi îmbunatăţire a calităţii acestora.

Având în vedere că în procesul de elaborare a Hotărârii Guvernului pentru aprobarea Normelor Tehnice privind calitatea apelor de suprafaţă care necesită protecţie şi ameliorare în scopul sustinerii vietii piscicole s-au făcut unele erori de traducere a textului Directivei nr. 78/659/CEE, referitor la anexa nr.1 "Lista cuprinzând indicatorii de calitate, metodele de analiză şi frecvenţa de prelevare şi măsurare" la normele tehnice s-a impus promovarea unei Hotărâri a Guvernului prin care să se transpună Directiva nr.78/659/CEE, în forma în care a fost adoptată de către Consiliul Uniunii Europene, completată cu Directiva nr. 44/EC/2006. In acest sens, Anexa nr.1 « Lista cuprinzând indicatorii de calitate, metodele de analiză şi frecvenţa de prelevare şi măsurare » la normele tehnice s-a modifict în conformitate cu

5

Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

directivele UE privind calitatea apelor dulci ce necesită protecţie sau îmbunătăţire pentru a susţine viaţă peştilor.

Astfel, a fost adoptată Hotărârea Guvernului pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.202/2002 pentru aprobarea Normelor Tehnice privind calitatea apelor de suprafaţă care necesită protecţie şi ameliorare în scopul susţinerii vieţii piscicole. Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic prevede explicit faptul că administratorul fondului forestier proprietate publică a statului gestionează peştele din apele de munte (cap. VII, art 58, 3b), ca împuternicit din partea MAPDR –Agenţia Naţională de Pescuit şi Acvacultură.

Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 180/2008 privind pescuitul şi acvacultura (cap II, art. IV, pct.1 si pct.2), Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură este autoritatea de management al programului operational sectorial în domeniul pescuitului şi acvaculturii, iar la cap III, secţiunea a 5-a, art. 24 se prevede că pescuitul în apele de munte este permis numai cu momeli artificiale (d, si se pot retine de catre un pescar maxim 10 ex. in total din speciile pastrav indigen, pastrav curcubeu, pastrav fantanel, lipan si coregon.

Ordinul MADR nr. 331/2008 privind pescuitul recreativ/sportiv din apele de munte prevede (art.4, pct.2) că acesta se practică în baza unui plan de management elaborat pe 5 ani.

Stadiul implementarii Directivelor 659/EEC/1978 si 44/EC/2006 privind calitatea apelor dulci ce necesită protecţie sau îmbunătăţire pentru a susţine viaţa peştilor este următorul :- conform cartării RNP - Romsilva, efectuate de ICAS Bucuresti (Cristea, 2007) au fost

identificate şi catalogate apele salmonicole ;- zonele salmonicole (unde calitatea apelor este favorabilă creşterii păstrăvilor) sunt de 1.662 km

cursuri de apă şi 162 lacuri naturale de acumulare şi naturale în suprafaţă de 9.608 km2 ;

- zonele ciprinicole (unde calitatea apelor este favorabilă creşterii crapului) sunt reprezentate de 28.301 km cursuri de apa si 1.711,2 km2 lacuri naturale şi de acumulare ;

- hărţile zonelor salmonicole au fost realizate după evaluări şi măsurători specifice şi de Administraţia Naţională « Apele Romane » care au coincis cu cartarea RNP - Romsilva - ICAS Bucureşti ;

- Administraţia Naţională « Apele Române » a efectuat şi cartarea apelor ciprinicole. Sistemul de monitorizare al calităţtii apelor, ce susţin viaţă piscicolă, este un proces

de adaptare şi dezvoltare în conformitate cu prevederile Directivei 78/659/CEE.

5.2.3. Tipologia apelor din România în conformitate cu Directiva Cadru privind Apa (2000/60/EC)

Cerinte ale Directivei Cadru a Apei. Categoriile şi tipurile de ape de suprafaţă din România au fost identificate şi

caracterizate de Administraţia Naţională Apele Romane” in concordanta cu Anexa II Art.1, Sectiunea 1.1 din Directiva Cadru a Apei.

Categoriile de ape de suprafaţă.Categorii de ape de suprafaţă au fost identificate după cum urmează:• râuri ;• lacuri naturale ;• lacuri de acumulare (artificiale).

Tipologia cursurilor de apă în funcţie de altitudinea teritoriului.

Principalele clase zonale funcţie de altitudinea teritoriului, precizate în Directiva Cadru privind Apa, sunt :

Zona de câmpie, având altitudinea < 200 m ; Zona de dealuri şi podişuri, având altitudinea de 200 - 800 m. cu două subclase (200 -

500 m şi 501 - 800 m) ; Zona montană, având altitudinea > 800 m.

6

Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

Tipologia lacurilor în funcţie de adâncime şi de suprafaţă.

În cazul lacurilor, clasele sunt:a). în funcţie de adâncime sunt :

Foarte mică, cu adâncime < 3 m ; Mică, cu adâncimea de 3-15 m ; Mare, cu adâncimea > 15 m.

b). în funcţie de suprafaţă sunt : Foarte mici, cu suprafaţa < o,5 km2 ; Mici, cu suprafaţa de 0,5 - 1 km2 ; Medii, cu suprafaţa de 1 - 10 km2 ; Foarte mari, cu suprafaţa > 100 km2 .

Tipologia geologică a râurilor şi lacurilor:• calcaroasă ;• silicioasă ;• organică.

Fondurile de pescuit se încadrează la codurile R001 (zona montană cu substrat de siliciu), exceptând Vl Cernei-Prisaca care se încadrează în codul R004 (alt>200m) iar lacurile la codul ROLN 17 (zona montană cu substrat de siliciu), conform ghidului metodologic elaborat de ANAR.

Alte criterii de luat în considerare:• pentru râuri:

- panta apei;- debitul specific;- ecartul de temperaturi ale aerului;- precipitaţia;- compozitia substratului mediu (patul litologic al albiei);

• pentru lacuri de acumulare:- timpul de rezidenţă (retenţie).

5.3. ASPECTE PRIVIND ECOLOGIA ACVATICA MONTANĂ

5.3.1 Studii de specialitate.

Primele lucrări reprezentative din domeniul ecologiei acvatice din apele de munte sunt « Punerea în valoare a apelor de munte » (Motas, C. şi Anghelescu V., 1939) şi, ulterior, „Cercetări hidrobiologice în bazinul Râului Bistriţa”, elaborată de aceiaşi reputaţi autori în anul 1944. In perioada 1980-1982, ICAS – Bucureşti (Vişoianu, I) a efectuat un studiu privind recolta de salmonide de extras din apele de munte prin pescuit recreativ/sportiv, după metoda Leger.

Ulterior, în perioadele 1988-1992 şi 2001-2003 s-au recalculat aceste recolte (TAC- Total Admissible Capture).

In anul 2003 s-a finalizat studiu ICAS privind cartarea apelor de munte din România, din punct de vedere al bonităţii salmonicole, finanţat de RNP - Romsilva, ca principal beneficiar.

Abordarea în viziune managerială a problemelor de ordin ecologic, a existat şi în privinţa gospodăririi apelor de munte din ţara noastră. Trebuie precizat, în primul rând, faptul că după precedenta cartare din punct de vedere salmonicol (Cristea I, 1992) efectuată de sectorul silvic, această lungime a reţelei hidrografice constituită de apele de munte, a fost de 17.228 km, comparativ cu evaluarea anterioară (Decei P, 1978; Vişoianu I, 1980) care prevedea o lungime de 18.000 km.

7

Curs SALMONICULTURĂ. Dr. Ing. Gheorghe Mohanu

2014-2015

Impactul antropic asupra ecosistemelor acvatice montane a provocat restrângerea zonei salmonidelor la 16.622 km în prezent, după ultima cartare (Cristea I, 2003). Prin măsurile de reconstrucţie ecologică se preconizează să revină la limitele tradiţionale, istorice.

Zonarea din punct de vedere ihtiologic a apelor interioare ale României, necesită periodic, la 10 ani, o reactualizare, ca urmare a antropizării accentuate ce caracterizează societatea contemporană. În acest sens, prin cartarea efectuată în perioada 2001-2003 s-a realizat o recartare a zonei salmonidelor, situată preponderent în sectorul forestier, etajul pădurilor de amestec şi de molidişuri. Zona montană, altitudinal începe de la 800 m, căreia îi corespunde altitudinea de 500 m la “firul” văii.

Această cartare a fost confirmată în anul 2006 de studiul efectuat de Administraţia Naţională "Apele Romane", prin care s-au delimitat apele salmonicole de cele ciprinicole.

In privinţa pasajelor de "boişte" pentru salmonide, a existat un studiu ICAS – Staţiunea Focşani (C. Cristescu) în anii 1984-1985. S-a constatat, prin evaluări piscicole la un tip de scări de peşti, de exemplu la microhidrocentrala de pe pârâul Slănic Moldova că aceste pasaje nu sunt funcţionale (dr. I. Vişoianu). La marile baraje nu s-au prevăzut scări de peşti sau alt tip de pasaje (tip "by-pass"). In perioada 2005 - 2007, s-a efectuat un studiu privind reconstrucţia ecologică a fondurilor montane ce a avut ca obiectiv propuneri de măsuri de protecţie a faunei piscicole prin lucrări specifice: - consolidarea malurilor prin amenajări de culoare limitrofe de protecţie forestieră ;- îmbunătăţirea coeficientului de sinuozitate a malurilor ;- amenajarea de topliţe de utilitate mixtă, de protecţie a puietului de păstrăv comun, de preluare sş

de diminuare a undei de viitură.

5.3.2. Calitatea salmonicolă a apelor de munte şi indicatorii acesteia

In cadrul procesului de identificare şi desemnare a corpurilor de apă de suprafaţă apte din punct de vedere salmonicol se utilizează o serie de indicatori morfologici (structurali), hidrologici, fizico-chimici şi biologici.Indicatorii morfologici (structurali) se referă la :

lucrările hidrotehnice (lacuri)-lucrări care asigură continuitatea curgerii şi trecerea peştilor; la marile baraje nu se asigură pasajul păstrăvului comun, în amonte la boişte;

lucrările de amenajare a malurilor; lucrările de indiguire (râuri); lucrările de regularizare (râuri); lucrările hidro-edilitare (pentru cursurile de apă care trec prin localităţi).

Indicatorii hidrologici se referă la : continuitatea curgerii ; regimul debitelor (râuri) ; timpul de rezidenţă - de primenire a apelor (lacuri).

Indicatorii fizico-chimici se referă la : condiţiile de oxigenare ; regimul termic; salinitate; starea acidifierii.

Indicatorii biologici se referă la : gradul de troficitate (lacuri - biomasa maximă a fitoplanctonului în zona fotică) ; gradul de curăţenie (râuri - pe mai mult de 70% din lungimea cursului de apă) este

corespunzător, în regim natural.

8