Curs 1 NOTIUNI DESPRE COMPORTAMENTUL UMAN Definitie Comportamentul reprezinta latura cea mai evidenta a personalitatii, fiind cea mai usor observabila si, in acelasi timp, cea mai susceptibila de a fi supusa interpretarii. Principalele orientari teoretice asupra comportamentului uman Se poate aprecia ca, la ora actuala, exista cateva orientari fundamentale asupra comportamentului, din care au derivat si terapii cu larga raspandire: - comportamentul, ca rezultat al jocului (conflictului) dintre instantele psihismului (in viziunea psihanalizei clasice freudiene - Sinele, Eul si Supraeul). Functie de acest joc, balanta comportamentala poate inclina catre o dominanta mai spontana sau mai controlata, mai flexibila sau mai rigida. Prin prisma acestei orientari, comportamentul normal se ghideaza predominant dupa principiul realitatii, respectiv urmeaza scenariul de actiune cu cele mai mari sanse de succes in conditiile date (Freud 1920); - comportamentul, ca rezultat al invatarii si modelarii individuale: din aceasta perspectiva, orice comportament a fost invatat candva, deoarece a servit unui scop (chiar inconstient), iar persistenta sa in timp poate fi explicata prin persistenta unor beneficii care deriva direct din acesta sau din nepunerea in practica a unor comportamente alternative. - comportamentul, ca rezultat al invatarii sociale: in cadrul acestei orientari, comportamentul este, inca din primii ani de viata, in mare parte modelat de factorii socio-culturali (Bandura,1977); intr-un mediu cultural dat, variabilitatea individuala este limitata, existand un asa-numit comportament de baza si, corespunzator, o personalitate de baza (Kardiner&Linton, 1939). Teoriile invatarii sociale ale comportamentului au implicatii importante atat in intelegerea mai buna a dereglarilor psihice, cat si in adaptarea psihoterapiei la variabilele de ordin socio-cultural ale pacientului. Procese psihologice elementare implicate in modularea comportamentului: - procese cognitive; - procese afective; - procese motivational-volitionale.Procesle cognitive vizeaza, intr-o prima instanta, reprezentarea interna a realitatii (transpunerea in mediul interior a unui fapt exterior) si organizarea acesteia (manipularea reprezentarilor pe baza unor reguli {mai mult sau mai putin} fixe) (Miclea,2003). Ambele procese pot fi constiente sau inconstiente (David, 2004) si implica structuri diferite si proiectii neurobiologice diferite (ex. hipotalamusul, talamusul, aria septala, amigdala, hipocampul, si ganglionii bazali). In procesarea comportamentelor complexe intervine si neocortexul, in special prin lobii frontal si temporal. Intr-o etapa ulterioara, reprezentarea si organizarea informatiei pregatesc terenul pentru interpretarea acesteia si engramarea (fixarea) semnificatiei in veritabile scenarii comportamentale. Acest proces este in buna masura dependent de invatare, memorie si gandire. Prin invatare, individul acumuleaza experiente noi, cu ajutorul memoriei procedurale sau biografice acestea sunt stocate, iar gandirea aduce, ca pe un plus specific uman, posibilitatea saltului de la manipularea de date concrete (preexistente sau actuale) la manipularea de date abstracte (ex. idei sau simboluri). Gandirea faciliteaza si raportarea la sine si, in orice caz, este o conditie sine qua non a constituirii imaginii de sine si a constiintei de sine. Procesele afective (exprimate ca emotii, sentimente) sustin si potenteaza energetic comportamentul, contribuie la initierea si mentinerea acestuia, in raport cu stimulii externi sau interni si cu posibilitatile de satisfacere a trebuintelor. Relatia afectivitate-comportament functioneaza in dublu sens: comportamentul poate deriva dintr-o stare afectiva, in acest sens el fiind un veritabil semnal al acesteia (ex. anxietate agitatie, tristete-lentoare etc.), dar o poate si initia (subiectul, prin comportamentul sau, cauta satisfacerea unei dorinte sau obtinerea placerii, precum in cazul dependentei de alcool sau de droguri). In ambele acceptiuni, tonusul afectiv este de natura a influenta atat formarea de reprezentari ale realitatii si manipularea acestora (in speta, functionarea proceselor cognitive), cat si orientarea catre scop si persistenta in atingerea acestuia (functionarea proceselor motivational-volitionale). Din acest punct de vedere, se poate afirma ca afectivitatea joaca un rol central in raport cu celelalte procese cerebrale superioare. Procesele motivational-volitionale reprezinta acea componenta a vietii psihice legata mai ales de initierea si sustinerea pe termen lung a comportamentului. Exista o legatura stransa intre aceste procese si afectivitate, deoarece, pe de o parte, realizarea (sau chiar numai urmarirea) scopului este generatoare de satisfactie, iar pe de alta parte, satisfactia obtinuta in urma atingerii scopului tinde sa fie cu atat mai mare cu cat scopul este mai complex si implicarea este mai intensa. In aceeasi masura, exista o conexiune necesara si cu comportamentul cognitiv, deoarece structurarea scopului, a scenariilor de atingere a acestuia, precum si reajustarea in timp a acestora, functie de rezultatele intermediare, sunt dependente de capacitatea subiectului de reprezentare, invatare sau gandire.3