NOŢIUNI DE ARTROLOGIE

Articulaţia – locul unde 2 sau mai multe oase vin în contact.

Prin construcţie, articulaţiile permit mişcări şi/sau asigură suport mecanic.

Articulaţiile se clasifică pe diferite criterii:

- structural- funcţional- biomecanic- anatomic

CLASIFICAREA STRUCTURALĂ A ARTICULAŢIILOR

Prin această clasificare articulaţiile sunt denumite şi grupate în funcţie de modul (ţesutul) de legătură dintre componentele articulare osoase: 3 clase.

Articulaţii fibroaseoasele componente sunt unite prin ţesut conjunctiv dens, cu dispoziţie neregulată, bogat în fibre de colagenexemple:

1. suturile2. sindesmozele3. gomfozele

Articulaţii cartilaginoaseoasele participante sunt unite prin cartilajarticulaţiile cartilaginoase pot fi:

a. articulaţii cartilaginoase primare = sincondroze – oasele sunt conectate prin cartilaj hialin sau fibrocartilaj ce se poate osifica cu vârsta. Se exemplifică prin plăcile de creştere dintre centrii de osificare ai oaselor lungi.

b. articulaţii cartilaginoase secundare = simfize – cu interpunere de fibrocartilaj, sunt prezente de regulă în planul median. Exemple: discurile intervertebrale, simfiza pubiană.

Articulaţii sinovialeoasele participante sunt separate printr-o cavitate sinovială; legăturile dintre oase se fac prin capsula articulară şi ligamente (articulare) accesoriise numesc şi diartroze

CLASIFICAREA FUNCŢIONALĂ A ARTICULAŢIILORArticulaţiile se clasifică funcţional, în funcţie de gradul de mobilitate (grade de libertate, axe de mişcare):

SINARTROZE – nu permit deloc sau permit foarte puţin mişcarea oaselor în articulaţie; majoritatea sinartrozelor sunt articulaţii fibroase (ex.suturile craniene).

AMFIARTROZE – permit o uşoară mobilitate; cele mai multe sunt articulaţii cartilaginoase (ex.discurile intervertebrale). Şi sindesmozele sunt amfiartroze.

1

DIARTROZE – permit mai multe tipuri de mişcări. Toate diartrozele sunt articulaţii sinoviale (ex.articulaţiile umărului, şoldului, cotului, genunchiului).

CLASIFICAREA BIOMECANICĂ A ARTICULAŢIILOR

În funcţie de numărul oaselor componente, articulaţiile se clasifică în:

1. articulaţii SIMPLE: 2 suprafeţe articulare (ex.articulaţia umărului, articulaţia şoldului)

2. articulaţii COMPUSE: 3 sau mai multe suprafeţe articulare (ex.articulaţia radiocarpiană,, art.cotului)

3. articulaţii COMPLEXE: sunt articulaţii cu 2 sau mai multe suprafeţe articulare care posedă intraarticular un disc articular (art.temporomandibulară) sau un menisc articular (art.genunchiului).

CLASIFICAREA ANATOMICĂ A ARTICULAŢIILOR

Articulaţiile pot fi clasificate anatomic în următoarele grupe;

1. articulaţiile mâinii (interfalangiene, metacarpo-falangiene, intercarpiene, articulaţiile încheieturii mâinii)

2. articulaţiile cotului (humeroulnară, humeroradială, radioulnară proximală)

3. articulaţiile de la nivelul umărului (sau articulaţii axilare: scapulohumerală, acromioclaviculară)

4. articulaţia sternoclaviculară5. articulaţiile vertebrale 6. articulaţia temporomandibulară7. articulaţia sacroiliacă8. articulaţia şoldului

(coxofemurală)9. articulaţia genunchiului10.articulaţiile piciorului

Noţiuni de dezvoltare a articulaţiilor

Articulaţiile au origine mezenchimală, ca şi oasele pe care le leagă între ele.

MEZENCHIMUL sau ţesutul conjunctiv mezenchimal este un tip de ţesut conjunctiv lax nediferenţiat care, în cea mai mare parte, derivă din mezoderm.

În funcţie de ţesutul care rezultă din mezenchim, se vor forma:

- articulaţii fibroase- articulaţii cartilaginoase- articulaţii sinoviale

2

ARTICULAŢIILE

FIBROASE

În acest tip structural de articulaţii

legătura dintre oasele participante se

realizează prin ţesut conjunctiv dens,

reprezentat în principal de colagen.

Sunt articulaţii fixe sau imobile

(sinartroze), deoarece nu fac mişcări.

Nu au cavitate articulară.

TIPURI

- suturi- sindesmoze- gomfoza

SUTURILE

Localizate strict la craniu.

Suturile sunt necesare pentru creşterea

craniului: sunt în consecinţă mai bine

marcate la craniul tânăr decât la cel

vârstnic. Singura mişcare care se

realizează în suturi este la naştere când

oasele craniene se suprapun uşor pentru

a permite trecerea fătului prin canalul

pelvin. După naştere complexitatea

suturilor se accentuează (devin de

exemplu dinţate) iar mişcarea de

suprapunere a oaselor craniene este

împiedicată. După creşterea completă a

craniului oasele fuzionează

(sinostozare).

o Sinostozele rezultă prin

osificarea fie a unei

sinfibroze, fie a unei

sincondroze. Sinostoza

unei articulaţii sinoviale

se numeşte anchiloză.

Spaţiile membranoase

neosificate ale craniului neonatal se

numesc fontanele. Se află la intersecţia

unor anumite suturi, în principal la

calvarie (bolta craniană).

Dezvoltare: din mezenchimul

interpus între oasele ce vor forma o

sutură se dezvoltă un ligament sutural.

Structură: ţesut conjunctiv dens

interpus între oase – acesta se continuă

la exteriorul craniului cu periostul, iar

endocranian cu stratul fibros al durei

mater. Ţesutul fibros sutural cuprinde

fibre colagene ale lui Sharpey, ancorate

în os.

După forma suprafeţelor osoase pot fi:

- suturi dinţate (în „dinţi de

fierăstrău”) – ex.sutura sagitală

(interparietală), sutura coronală

(frontoparietală)

- sutura scuamoasă sau solzoasă –

oasele participante au marginile

tăiate foarte oblic şi se suprapun

în sutură – ex.sutura scuamoasă

(temporoparietală)

- sutura plană – margini osoase

plane, ex.sutura internazală

* schindileza = o sinartroză în

care o lamă a unui os este fixată

într-o fisură/şanţ a altui os

(ex.vomerul). NU e sutură!

3

SINDESMOZELE

Se întâlnesc între oasele lungi ale

membrelor (radius şi ulna, tibia şi

fibula). Au un anumit grad de

mobilitate (sunt amfiartrodiale).

Oasele participante sunt unite prin

membrane interosoase (a antebraţului,

a gambei).

Oase participante pot fi unite prin

ligamente (şi nu membrane)

interosoase: această situaţie este unică :

doar la nivelul articulaţiei tibiofibulare

distale (sindesmoza tibiofibulară).

GOMFOZA

Se formează prin organizarea

mezenchimului din jurul sacilor dentari

primitivi.

Gomfozele (sinfibroze „peg-and-

socket”) sunt articulaţii dentoalveolare:

leagă dinţii la alveolele dentare, în osul

maxilar şi în mandibulă. Legătura

fibroasă se face prin ligamentul

dentoalveolar sau periodontal;

terminaţiile fibrelor conjunctive

principale ale acestui ligament sunt

fibre Sharpey, ancorate în cementul

dentar şi în periostul osului alveolar.

Mişcări reduse în gomfoze. Însă în

timp se poate obţine o deplasare

importantă, prin utilizarea aparatelor

dentare.

Gomfoza poate fi considerată fie ca

sinartroză, fie ca amfiartroză. Este

singurul tip de articulaţie în care un os

nu se articulează cu alt os, ci cu dinte.

ARTICULAŢIILE CARTILAGINOASE

Sunt amfiartroze în care oasele participante sunt unite prin cartilaj hialin (sincondrozele) sau prin fibrocartilaj (sincondrozele şi simfizele).

SINCONDROZELE (articulaţii cartilaginoase primare):o sunt tranzitorii, se vor osifica

o SINCONDROZELE CRANIENE: sincondroza sfenooccipitală,

sincondroza pieselor osoase care compun osul coxal o SINCONDROZELE STERNALE: manubriosternală, xifosternală

o cartilajele epifizare de creştere ale oaselor lungi

4

SIMFIZELE

Ţesutul de continuitate dintre oase este fibrocartilajul şi are de regulă forma unui disc: ex.discurile intervertebrale, simfiza pubiană. Simfiza pubiană: Iniţial mezenchimul dintre cele două oase coxale formează cartilaj hialin; cu vârsta acesta devine fibrocartilaj însă suprafeţele articulare rămân acoperite cu cartilaj hialin.

ARTICULAŢIILE SINOVIALEDiartroze.Articulaţii mobile.

ELEMENTELE COMPONENTE ALE DIARTROZELOR

1. suprafeţele articulare

2. cartilajul articular (hialin)

3. mijloace de unire:

a. capsula articulară: înveleşte diartroza şi uneşte oasele participante --- are

două straturi: (i) unul extern, membrana fibroasă, ce poate cuprinde şi

ligamente intrinseci articulare, şi (ii) unul intern, membrana sinovială, care

secretă lichidul sinovial (lubrifiant, absorbant de şocuri, nutritiv). Capsula

articulară este hiperinervată însă avasculară (nu are vase sanguine şi

limfatice, se hrăneşte prin difguziune din vasele de vecinătate).

b. ligamentele articulare: extracapsulare, intracapsulare sau intrinseci capsulei

fibroase.

4. cavitatea sinovială (articulară), cu lichid sinovial

5. ocazional:

a. formaţiunile de asigurare a concordanţei articulare (fibrocartilaje de mărire,

discuri, meniscuri)

i. fibrocartilaje de mărire: lărgesc o suprafaţă articulară pentru a fi

concordantă cu cea co-participantă în articulaţie; ex.labrul glenoidal,

care lărgeşte cavitatea glenoidă a scapulei, sau labrul acetabular, în

articulaţia coxofemurală

5

ii. fibrocartilaje intraarticulare (discul articulaţiei temporomandibulare,

meniscurile articulaţiei genunchiului) – asigură concordanţa a două

suprafeţe articulare similar conformate

b. perniţe adipoase (burse adipoase) articulare

c. burse sinoviale

d. tendoane intraarticulare

TIPURI DE DIARTROZE, DUPĂ FORMA SUPRAFEŢELOR ARTICULARE

1. diartroze plane (ARTRODII) o suprafeţele articulare sunt

plane iar mişcările sunt reduse

o ex.articulaţia acromioclaviculară

2. articulaţia în balama sau trohleară (GINGLIM) (#4, vezi mai sus)

o suprafeţele articulare permit doar un grad de libertate şi deci mişcare într-un singur plan

o ex.articulaţiile interfalangiene, articulaţia humeroulnară

3. articulaţia în pivot sau TROHOIDĂ (#5, vezi mai sus)

o axul unei suprafeţe articulare convexe este paralel cu axul longitudinal al osului

o ex:art.radioulnară proximală

4. diartroze elipsoidale sau condiloide (#2, vezi mai sus)

o un condil (suprafaţă ovoidală) pătrunde într-o cavitate eliptică;

o sunt permise mişcări în două planuri: flexie, extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie

o ex.articulaţiile metacarpofalangiene

5. diartrozele selare (prin îmbinare reciprocă) (#3, vezi schema)

o suprafeţele articulare sunt reciproc concav-convexe

o sunt permise mişcări în două planuri, însă nu şi rotaţii axiale

o ex.articulaţia carpometacarpiană a policelui

6. diartroze sferoidale (enartroze) (#1, vezi schema)

o diartroze „universale”, permit toate tipurile de mişcări, mai puţin alunecarea

o articulaţii de tip „ball-and-socket”

o ex.art.scapulohumerală, art.coxofemurală

6

TIPURI DE MIŞCĂRI ÎN DIARTROZE

Între oasele care intră în alcătuirea unei diartroze se pot efectua trei feluri de mişcări elementare:

o alunecare (gliding of one surface over another - slide)

o înclinare (flexie, extensie etc. - roll)

o rotaţie (în jurul axului osului - spin)

Aceste mişcări se combină între ele.

În timpul mişcărilor articulare oasele/segmentele membrelor iau

anumite poziţii între ele. După felul acestora deosebim:

- flexia şi extensia (segmentele unui membru se apropie/îndepărtează între ele);

- abducţia şi adducţia (membre sau segmente de membre se îndepărtează de/apropie de planul median, mişcarea realizându-se în planul frontal)

- circumducţia – mişcarea combinată din cele patru precedente

- pronaţie/supinaţie (radiusul aşezat pe dinaintea ulnei, şi invers)

CONDUCEREA MIŞCĂRILOR ÎN ARTICULAŢII

Sensul mişcării ce se efectuează într-o articulaţie este imprimat de conformaţia suprafeţelor articulare. De aceea se admite că ele joacă întotdeauna un oarecare rol în ceea ce numim „conducere articulară”. De fapt, sub această denumire trebuie să înţelegem nu numai sensul şi direcţia mişcării ci şi amplitudinea acesteia. Se întâmplă uneori ca amplitudinea mişcării să fie determinată de suprafeţele osoase articulare, ca la articulaţia cotului: în acest caz se vorbeşte de conducere osoasă. Alteori amplitudinea mişcării se datoreşte frânării ligamentare şi în aceste cazuri vorbim de conducere ligamentară (de exemplu în articulaţia şoldului). Există şi a treia posibilitate în

care mişcările articulare mai mari sunt limitate exclusivv de acţiunea muşchilor periarticulari: vorbim atunci de conducere musculară.

Articulaţiile cu conducere osoasă au cel mai frecvent un singur ax de mişcare (grad de libertate) iar mişcările se execută într-un singur plan. Articulaţiile cu conducere ligamentară şi musculară au în general mai multe grade de libertate (axe de mişcare).

Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările unei articulaţii. O articulaţie poate avea unul sau mai multe axe. Cu creşterea numărului de axe de mişcare, diartrozele sunt mai mobile şi permit mişcări din ce în ce mai variate.

7

CLASIFICAREA DIARTROZELOR DUPĂ NUMĂRUL AXELOR DE

MIŞCARE

1. Articulaţii UNIAXIALE – acestea permit cupluri de mişcări opuse, realizate într-un singur plan. De exemplu flexie şi extensie în articulaţiile trohleare (ginglimuri), rotaţia în articulaţiile trohoide.

2. Articulaţii BIAXIALE – axele sunt perpendiculare unul pe altul, ex.articulaţiile elipsoidală şi selară

3. Articulaţii TRIAXIALE – mişcări în toate planurile spaţiului

8