Curs 09 - Rusinea Si Vinovatia (v-2012)

Psihologie socială Ruşinea şi vinovăţia

Curs № 9

RUŞINEA ŞI VINOVĂŢIA suport de curs

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS

2011-2012

Cuprins: Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007) Departajarea tipului reacţiilor emoţionale: emoţii fundamentale vs. emoţii ce implică sinele Diferenţierea emoţiilor ce implică sinele: rolul atribuirilor cauzale Relevanţa modelului Perspective în definirea ruşinii şi vinovăţiei Rolul atenţiei şi atribuirilor: „m-am comportat rău” vs. „sunt rău” Tipul transgresiunii normative: „fapte păcătoase” vs. „sinele decăzut” Integrarea perspectivelor Definiţii de lucru Portret de familie: diferenţe şi asemănări între ruşine şi vinovăţie Antecedentele situaţionale Antecedente preponderent specifice vinovăţiei Antecedente preponderent specifice ruşinii Fenomenologia trăirilor subiective Trăirile subiective asociate vinovăţiei Trăirile subiective asociate ruşinii Tendinţele acţionale Vinovăţia şi tendinţele constructive Ruşinea şi tendinţele distructive Rezumatul temei Lecturi obligatorii Lecturi de aprofundare Referinţe bibliografice

* * *

Psihologii, inclusiv psihologii sociali, au fost frecvent acuzaţi că sunt prea mult preocupaţi de partea sumbră a fiinţei umane: de ceea ce este disfuncţional, negativ, neplăcut în noi. Una din apărările frecvent invocate de psihologi a fost cea legată de necesitatea cunoaşterii răului pentru a ne putea feri de el şi a duce o viaţă mai bună, atât la nivel individual, cât şi la nivelul întregii societăţi. Se mai poate adăuga aici că, în conformitate cu perspectiva evoluţionistă, oamenii sunt predispuşi să acorde mai multă atenţie aspectelor negative decât celor pozitive (Taylor, 1991).

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

1


În cazul emoţiilor se observă aceiaşi tendinţă: aşa-zisele „emoţii negative” sunt identificate într-un număr relativ mai mare, cercetarea acestora este finanţată cu precădere, studiile şi cunoştinţele despre ele sunt mai numeroase etc. Respectând această situaţie, încetăţenită de ceva timp, vom continua călătoria prin lumea emoţiilor cotidiene prin a analiza o altă pereche de emoţii negative: ruşinea şi vinovăţia.

Înainte însă de a prezenta şi analiza detalii despre cele două emoţii vom prezenta un model teoretic care ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra emoţiilor ce implică sinele, mai ales cu privire la rolul auto-evaluării sinelui în producerea acestora.

Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007)

După cum am arătat într-un curs anterior (vezi cursul „Emoţiile în viaţa socială”) emoţiile ce implică sinele se pot distinge după cum se bazează preponderent pe procesul de comparare socială (este vorba de invidie şi gelozie; vezi cursul anterior) sau pe procesul de auto-evaluare. În cel din urmă caz, numărul emoţiilor analizate este mai mare incluzând ruşinea, vinovăţia, jena, mândria şi trufia. Relativ recent s-a propus un model teoretic ce prezintă într-o manieră unitară şi coerentă procesele şi factorii cognitivi ce determină şi diferenţiază cele cinci emoţii. Modelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (varianta iniţială este propusă în 2004; varianta finală a modelului, cea prezentată de noi în continuare, este propusă în 2007) este elaborat în baza mai multor direcţii de cercetare şi reflecţie teoretică. Astfel, el înglobează în sine (a) rezultatele cercetărilor asupra rolului atribuirilor cauzale în generarea emoţiilor (de ex. Weiner, 1985); (b) teoriile aprecierii cognitive asupra emoţiilor (de ex.: Lazarus, 1991; Scherer, 2001; Roseman, 2001); (c) cercetările asupra antecedentelor cognitive ale ruşinii, vinovăţiei şi mândriei (de ex.: M. Lewis, 2000; H. B. Lewis, 1971; Tangney, 1991); (d) perspective şi teorii asupra proceselor de auto-evaluare şi auto-reglare (de ex.: Carver & Scheier, 1998; Duval & Wicklund, 1972; Higgins, 1987).

În esenţă, după cum anunţă şi titlul propus de autori – un model cognitiv-procesul al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007) – modelul prezintă un lanţ secvenţial de procese psihice a căror finalitate este instalarea sau nu a unor emoţii discrete ce implică sinele. În continuare vom prezenta succint procesele cognitive şi finalităţile acestora (pentru o mai bună înţelegere a modelului este bine să urmăriţi şi prezentarea grafică a acestuia din Cadrul 1).

Departajarea tipului reacţiilor emoţionale: emoţii fundamentale vs. emoţii ce implică sinele

Emoţiile sunt reacţii adaptative la mediul fizic şi social cu care interacţionează individul. După cum am arătat în cursul introductiv (cursul #7), unele emoţii sunt fundamentale, vitale pentru supravieţuirea individului. Acest aspect este reflectat în model prin faptul că prima raportare cognitivă la un eveniment cu care se confruntă individul urmăreşte aprecierea dacă acesta este relevant pentru supravieţuire. Dacă răspunsul este afirmativ urmează alte aprecieri cognitive subsecvente (pe care modelul


2


însă nu este interesat să le dezvolte aici), aprecieri ce stabilesc care este emoţia fundamentală ce va fi resimţită. Dacă evenimentul sau situaţia nu necesită o reacţie urgentă şi rapidă de tipul unei emoţii fundamentale se poate trece la următorul nod de procesare cognitivă. Pentru ca să poată fi trăite emoţiile ce implică sinele necesită mai întâi de toate o creştere a conştientizării sinelui şi activarea unor reprezentări relevante ale eului. Dacă acest lucru nu se întâmplă, lipseşte şi reacţia emoţională. Odată activate cunoştinţele relevante despre sine şi plasate în centrul conştiinţei se apreciază dacă evenimentul este sau nu relevant pentru identitatea individului.

Cadrul 1 Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele

(Tracy & Robins, 2004; 2007)

Eveniment

Relevant pentru

supravieţuire?

DA

NU

Apreciere cognitivă

Focalizarea atenţiei asupra sinelui +

activarea reprezentărilor despre sine

EMOŢII FUNDAMEN

TALE

Relevant pentru

identitate? DA

Lipsă emoţie

NU NU DA

Aprecierea congruenţei cu

identitatea-scop

Atribuirea cauzalităţii

EXTERIOR

JENAINTERIOR + public

INTERIOR

Stabilitatea, controlabilitatea,

globalitatea atribuirilor

DA NU

RUŞINEATRUFIA

VINOVĂŢIAMÂNDRIA

DA “pozitiv”

NU “negativ”

sursa: Tracy & Robins, 2007, p. 10 cu modificări introduse de noi Ce înseamnă această relevanţă pentru sine sau identitate? Cel mai uşor este să

exemplificăm acest aspect. Dacă, de exemplu, profesorul te surprinde copiind la examen, te roagă să te ridici în picioare şi comentează fapta în faţa colegilor asta are sau nu de a face cu tine? Evident că da. După ce este clar că evenimentul are de a face cu tine, comunică ceva despre tine urmează, conform modelului, aprecierea măsurii în care evenimentul este sau nu congruent cu imaginea sau identitate la care aspiri. Este mai rar de întâlnit situaţia în care cineva care este surprins copiind la examen ar aprecia că exact asta şi-ar fi dori! În cazul în care evenimentul sau situaţia relevantă identitar nu ne place,


3


nu este congruentă cu imagine pe care am vrea să o avem în faţa altora şi a noastră, emoţia care va fi trăită va fi una negativă (ca în exemplul de mai sus). Dacă însă profesorul ne scoală în picioare şi ne spune că am scris cea mai bună teză, remarcând aspectele originale şi acurateţea lucrării, reacţia afectivă va fi una preponderent pozitivă, consonantă cu dorinţa noastră de a fi competenţi şi a fi apreciaţi pentru aceasta.

Diferenţierea emoţiilor ce implică sinele: rolul atribuirilor cauzale Aşadar, aprecierea măsurii în care evenimentul este sau nu congruent cu sinele

sau identitatea individului stabileşte natura trăirii afective: pozitivă vs. negativă (conform şi cu Carver & Scheier, 1998). Modelul nu se opreşte însă aici, ci încearcă să explice cum natura atribuirilor cauzale pe care le face subiectul transformă afectul pozitiv în emoţii identificabile drept mândrie sau trufie iar afectul negativ în ruşine, vinovăţie sau jenă. Prima dimensiune de atribuire care intră în calcul este cea clasică: intern-extern. Este clar că, chiar dacă sinele este în centrul atenţiei şi o anume parte a sa este activată, dacă evenimentul este apreciat ca fiind determinat din exterior, emoţiile care se declanşează nu sunt cele ce implică sinele ci emoţiile fundamentale (vezi schema din Cadrul 1). Dacă, de exemplu, profesorul se apropie în timpul examenului şi constată că în bancă se află o carte şi te acuză că ai copiat din ea iar tu nu ai făcut acest lucru, de prezenţa acelei cărţi nici nu ai ştiut (altfel spus, sinele tău nu are legătură cu situaţia creată) reacţia afectivă va fi negativă. Cel mai probabil te vei simţi nedreptăţit, trăind o emoţie de supărare sau furie – o emoţie fundamentală.

Emoţiile ce implică sinele, după cum rezultă din chiar titlul acestora, pot fi resimţite doar în măsura în care acesta este apreciat ca fiind cauza evenimentului – când cauzalitatea evenimentului se află în interiorul individului. Aceste emoţii sunt de cele mai multe ori resimţite în prezenţa unui public, dar pot fi trăite şi în absenţa acestuia. Singura emoţie care nu poate exista decât în prezenţa celorlalţi este jena.

După ce un eveniment este internalizat, intră în calcul celelalte trei dimensiuni de atribuire – stabilitatea, controlabilitatea şi globalitatea. Acestea din urmă sunt puternic interconectate, astfel încât autorii analizează efectul lor asupra diferenţierii emoţiilor fără a le separa. Întradevăr, de cele mai multe ori, cauzele stabile sunt greu de controlat şi globale (de ex. trăsăturile de personalitate), în timp ce cauzele instabile sunt preponderent controlabile şi specifice (de ex. starea de oboseală). Astfel, ruşinea şi trufia sunt rezultatul perceperii evenimentului ca determinat de sinele stabil, greu de controlat şi global – sinele individului în ansamblul său. În acelaşi timp, vinovăţia şi mândria sunt resimţite dacă evenimentul este apreciat că fiind rezultatul sinelui instabil, controlabil şi specific – mai exact, de un anume comportament al acestuia (vezi schema din Cadrul 1). Relevanţa modelului Modelul propus de Jessica Tracy şi Richard Robins (2004; 2007) este important pentru câteva aspecte noi, inedite în literatura preocupată de emoţiile ce implică sinele. Mai întâi de toate, modelul marchează trecerea de la o perspectiva descriptivă la una explicativă: emoţiile ce implică sinele nu sunt doar descrise ci sunt explicate în geneza


4


lor. Aceasta permite ca modelul teoretic să fie supus verificării empirice, lucru care se şi întâmplă la ora actuală (de ex.: Tracy & Robins, 2006).

În al doilea rând, emoţiile ce implică sinele sunt plasate într-o dinamică emoţională mai amplă: modelul oferă câteva sugestii asupra momentelor în care reacţia afectivă a individului ia forma unor emoţii fundamentale.

În al treilea rând, modelul propus „modernizează” abordarea emoţiilor ce implică sinele prin oferirea unei viziuni cognitiv-procesuale asupra acestora. Anterior emoţii precum jena, ruşinea vinovăţia erau abordate în special de clinicieni, în contextul unor tulburări psihice sau în practica psihoterapeutică. Or, supremaţia modernă în conceptualizarea şi studiul emoţiilor aparţine anume perspectivei cognitive şi abordării procesuale a vieţii psihice.

În final, modelul integrează abordarea emoţiilor ce implică sinele, depăşind astfel etapa anterioară când acestea erau tratate „pe bucăţele”, separat una de cealaltă.

Concluzionând, putem spune că modelul procesul-cognitiv al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007) oferă o viziune modernă şi sistematică asupra acestora, sugerând totodată noi direcţii de investigare.

Perspective în definirea ruşinii şi vinovăţiei

Una din problemele perene în studiul emoţiilor va rămâne cea a distincţiei dintre ele. E relativ simplu şi uşor să identifici o reacţie afectivă negativă şi să o departajezi de una pozitivă. Lucrurile se complică însă, iar opiniile se diversifică şi ele, odată ce în afectul negativ sau cel pozitiv încerci să identifici fizionomia specifică uneia sau alteia dintre emoţii. Să revenim la exemplul folosit anterior: profesorul a prins elevul copiind la examen. E uşor de intuit că reacţia afectivă pe care o are acel elev este una negativă dar, e mult mai dificil să apreciem – deopotrivă din interior (de către chiar cel ce trăieşte emoţia) cât şi din exterior (de către cel ce încearcă să o deceleze prin observarea comportamentului) – ce fel de emoţie anume trăieşte acel elev. Îi este ruşine? Se simte jenat? Îi este frică? Resimte vinovăţie? Oricare dintre aceste emoţii, considerate separat sau în variate combinaţii, se pot presupune în spatele trăirilor afective negative ale momentului.

Pentru a reuşi o cât mai bună identificare a emoţiilor este necesar să ne ghidăm după mai multe indicii sau factori care, doar împreună, conturează portretul unic al fiecărei emoţii. Dacă ţinem cont de exemplul propus, este lesne de înţeles de ce, o bună parte din studiile şi dezbaterile ştiinţifice despre emoţii, s-au îndreptat spre identificarea acestor factori.

Cu câteva decenii în urmă, opinia dominantă considera ruşinea şi vinovăţia ca fiind una şi aceiaşi emoţie: vinovăţia era apreciată ca fiind o formă mai puţin intensă a ruşinii. La fel şi jena a fost mult timp considerată ca fiind o formă a ruşinii, mai ştearsă ca intensitate şi, de regulă, asociată prezenţei publice. Viziunea modernă predominantă asupra acestor trei emoţii le consideră însă ca fiind distincte, deşi cu multe elemente de asemănare.

În continuare, vom oferi două perspective de definire care, din unghiuri diferite, individualizează ruşinea şi vinovăţia şi, totodată, le departajează între ele.


5


Rolul atenţiei şi atribuirilor: „m-am comportat rău” vs. „sunt rău” Conform opiniei exprimate de Helen Block Lewis, psiholog clinician de la Universitatea Yale, în cartea sa Shame and Guilt in Neurosis (H. B. Lewis, 1971) ruşinea şi vinovăţia pot fi în mod sistematic şi cert diferenţiate dacă ţinem cont de modul în care este focalizată atenţia asupra sinelui. Iată cum explică însăşi autoarea diferenţa esenţială dintre cele două emoţii:

„Experienţa ruşinii se referă în mod direct la sine, el este obiectul evaluării. În vinovăţie sinele nu este obiectul central al evaluării negative ci fapta făcută sau nu. În vinovăţie sinele este evaluat negativ doar pentru că se află în conexiune cu fapta, nefiind centrul experienţei afective” (H. B. Lewis, 1971, p. 30; sublinierea este prezentă în original).

Altfel spus, dacă în cazul ruşinii focalizarea atenţiei în momentul auto-aprecierii şi trăirii subiective este pe sine în ansamblul său, în cazul vinovăţiei focalizarea atenţiei este pe un anume comportament al sinelui („ceea ce a făcut sau nu a făcut” sinele). Revenind la exemplul anterior, dacă elevul surprins copiind la examen se focalizează asupra sinelui în ansamblul său concluzionând – „sunt rău” – va resimţi ruşine; dacă însă îşi va limita atenţia doar asupra comportamentului său constatând – „am procedat rău” – emoţia trăită va fi vinovăţia. În opinia exprimată de H. B. Lewis, această focalizare diferenţiată a atenţiei – asupra sinelui în totalitatea sa vs. doar asupra unui comportament – determină o experienţă fenomenologică diferită la nivelul trăirilor afective (vezi acest subiect tratat separat mai jos). Autoarea menţionează în cartea sa mai multe elemente de ordin afectiv, cognitiv şi motivaţional care ar fi distincte în cazul celor două emoţii (H. B. Lewis, 1971). Cercetările ulterioare au confirmat în bună parte justeţea opiniilor exprimate de H. B. Lewis.

Un paradox interesant a apărut însă în unele dintre aceste cercetări, un rezultat care spune totodată ceva foarte important despre acurateţea cu care ne putem raporta la emoţiile trăite altădată sau chiar pe moment. Paradoxul consta în următorul aspect: deşi marea majoritate a implicaţiilor focalizării diferenţiate a atenţiei în cazul ruşinii şi vinovăţiei propuse de H. B. Lewis au fost confirmate, aspectul central, de temelie nu s-a putut demonstra! Astfel, atunci când subiecţii au fost întrebaţi cu privire la măsură în care, după trăirea unor epizode autobiografice de vinovăţie şi ruşine, „şi-au blamat acţiunile şi comportamentele” (aspect presupus a fi central pentru vinovăţie) sau „şi-au blamat personalitatea şi sinele” (aspect presupus a fi esenţial pentru ruşine) subiecţii nu au diferenţiat cele două emoţii din acest punct de vedere (Tangney, 1993; Tangney, Miller, Flicker, & Barlow, 1996). Analiza detaliată a răspunsurilor şi explorările statistice suplimentare au arătat că, cel mai probabil, deşi focalizarea diferenţiată – pe comportament sau sine – funcţionează, determinând hotărâtor departajarea vinovăţiei de ruşine, acest proces cognitiv scapă atenţiei şi memoriei subiecţilor (Tangney & Dearing, 2002). Altfel spus, focalizarea diferenţiată a atenţiei în cele două emoţii se realizează la momentul trăirii emoţiei, dar nu ne dăm seamă şi nu raportăm acest lucru ulterior!

S-a găsit însă o soluţie. Pentru a identifica indirect procesul centrării diferenţiate a atenţiei în cele două emoţii cercetătorii au folosit cunoştinţele dintr-un alt domeniu de cercetare – cel al studiului gândirii contrafactuale. La ce se referă gândirea contrafactuală? Pentru a o explica e bine să revenim la acelaşi exemplu cu elevul surprins


6


copiind. În momentele ce urmează imediat incidentului, acel elev ştie că a fost prins copiind: este un aspect incontestabil, un incident cert al istoriei personale recente. Îi este la fel de clar şi faptul că incidentul nu mai poate fi evitat – s-a produs deja. Şi totuşi, gândirea umană, caracterizată prin posibilitatea de a călători în timp, derulează imaginile şi timpul înapoi, înainte de momentul cu pricina, şi încearcă să construiască o istorie alternativă care „ar fi putut fi dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel”. În acel moment gândirea umană devine contrafactuală (alias, contrară faptelor deja petrecute şi binecunoscute) simulând alternative contrare evenimentului sau opuse unei gândiri bazate pe faptele reale. De exemplu, elevul se poate surprinde că îşi aduce aminte de faptul că este leneş şi amână permanent momentul studiului până constată că nu mai are cum obţine o notă bună decât copiind („dacă nu aşi fi fost atât de leneş şi delăsător ...”). Sau în mintea sa poate apărea următorul gând: „dacă nu aşi fi întârziat prindeam un loc mai dosit şi nu mă prindea ...”. Cercetările au arătat că acest tip de gândire – contrafactuală – apare de cele mai multe ori atunci când subiectul se confruntă cu o circumstanţă neplăcută a vieţii sale pe care crede că ar fi putut-o evita, „doar dacă ...” lucrurile s-ar fi derulat altfel. În acest tip de gândire se poate remarcă o anume ciudăţenie şi aparentă iraţionalitate: în viaţă reală timpul nu poate fi întors înapoi iar lucrurile nu mai pot fi schimbate astfel încât mintea umană a întârziat – alernativele contrafactuale nu se mai pot monta în filmul vieţii parcurse. De ce totuşi pierdem timp reflectând contrar evidenţelor deja consumate, construind alternative care „ar fi putut fi ... dar nu mai pot fi”? Răspunsul cel mai simplu constă în faptul că în baza gândirii contrafactuale (post-factum) putem trage învăţăminte pentru viitor (ante-factum). Revenind la exemplul nostru, aceste învăţăminte pentru viitor ar putea fi frazate astfel: „altădată să înveţi din timp ca să nu trebuiască să trişezi pentru a avea o notă mare” sau, în cel de-al doilea caz, „altădată să te aşezi strategic, astfel încât să copiezi în siguranţă”. Aţi auzit zicerea „tot păţitu-i priceput” sau „dă Doamne mintea cea de pe urmă”: o parte din înţălepciunea păţitului este opera gândirii sale contrafactuale!

Cum poate fi folosită gândirea contrafactuală pentru a depista focalizarea diferenţiată a atenţiei în cazul vinovăţiei şi ruşinii? Imaginaţi-vă că participaţi la un studiu în care vi se cere să povestiţi, sub forma unei naraţiuni scrise şi anonime, un moment din viaţă în care aţi trăit ruşinea sau vinovăţia. După ce finalizaţi relatarea sunteţi invitaţi să faceţi un exerciţiu de gândire contrafactuală: să vă imaginaţi ce ar fi trebuit să fie altfel –comportamentul, situaţia, persoana voastră – ca rezultatul neplăcut ce a determinat ruşinea sau vinovăţia să nu fi intervenit. Gândirea contrafactuală călătoreşte în trecut refăcând un lanţ cauzal al evenimentelor: ea face atribuiri cauzale retroactive. Cred că aţi intuit deja legătura între natura emoţiei şi direcţia gândirii contrafactuale. Ipoteza este că dacă aţi trăit ruşinea, gândirea contrafactuală va fi preponderent orientată spre schimbarea imaginară a sinelui şi asta pentru că el este văzut, în ansamblul său, ca fiind cauza cea mai plauzibilă pentru neplăcerile actuale. În cazul vinovăţiei, mutaţiile imaginare vor viza preponderent comportamentele sinelui considerate separat.

Bazându-se pe raţionamente similare celor expuse Paula Niedenthal, June Tangney şi Igor Gavanski (1994) au realiza două serii de cercetări prin care, indirect dar convingător, au reuşit să demonstreze că ruşinea este preponderent asociată cu atenţia orientată asupra sinelui văzut ca agent cauzal, în timp ce în vinovăţie atenţia se îndreaptă asupra comportamentelor considerate responsabile de auto-evaluarea şi trăirile afective

Lectura #1


7


negative (detaliile studiilor realizate de autorii menţionaţi le găsiţi în lectura pentru acest curs). Tipul transgresiunii normative: „fapte păcătoase” vs. „sinele decăzut”

Atenţia se poate îndrepta, „din interior”, asupra sinelui sau comportamentului dar, până la urmă, privind „dinafară”, situaţia se prezintă astfel: (a) sunt încălcate anumite norme care există pentru a asigura buna şi corecta relaţionare interumană, (b) individul este conştient de acest fapt şi de responsabilitatea sa pentru încălcarea acestora şi (c) se auto-pedepseşte prin auto-flagelare afectivă – trăirea unor emoţii negative. Privite astfel, ruşinea şi vinovăţia sunt în primul rând „emoţii morale” sau „emoţii socio-morale” (Keltner & Buswell, 1996, p. 155). În opinia larg acceptată exprimată de Jonathan Haidt emoţiile morale sunt „acele emoţii care au o legătură cu interesele sau bunăstarea societăţii în ansamblul său sau cel puţin al altor persoane decât cel care trăieşte acea emoţie” (Haidt, 2003, p. 853).

Pentru unii cercetători focalizarea atenţiei, atribuirea cauzalităţii, intensitatea trăirii afective etc. sunt mai puţin relevante pentru definirea şi distingerea celor două emoţii. Ei caută să le departajeze analizând prioritar şi în detaliu tipul transgresiunilor normative. Astfel, vinovăţia este considerată ca fiind emoţia-pedeapsă pentru conduita prin care sunt încălcate standarde morale obligatorii, universale (Ausubel, 1955; Lindsay-Hartz, 1984; Tangney, 1992; Tangney, Marschall, Rosenberg, Barlow, & Wagner, 1994), în timp ce ruşinea survine ca urmare a eşecului de a corespunde unor aşteptări importante pe care le au persoanele semnificative faţă de individ sau pe care persoana în cauză şi le-a stabilit singură (Lindsay-Hartz, 1984; Tangney, 1992; Tangney et al., 1994). Altfel spus, în cazul vinovăţiei e vorba de încălcarea unor standarde socio-morale universale existente şi acceptate într-o societate (un fel de „cod socio-moral universal şi acceptat”), în timp ce în cazul ruşinii standardele sunt ideosincratice, negociate cu cei apropiaţi şi mai ales cu sine însuşi, constituind un fel de „cod socio-moral individual şi asumat”.

Morala comună unei colectivităţi ne spune care sunt „faptele păcătoase” în faţa acesteia (vezi câteva reflecţii despre reperele religioase ale acesteia în Cadrul 2). Pedeapsa pe care trebuie să ţi-o aplici în acest caz ar fi cea de a resimţi o „biciuire afectivă negativă” din interior – trăirea vinovăţiei. Recunoaşterea transgresiunii şi manifestarea vinovăţiei, urmate eventual de „fapte bune”, au drept scop repararea „răului” produs şi restabilirea armoniei sine-ceilalţi sau sine-societate. În cazul în care posezi convingeri religioase păcatele pot fi iertate prin căinţă şi ispăşire în contextul participării la taina spovedaniei şi respectării canoanelor stabilite de duhovnic. Omul e păcătos şi greşeşte, iar căinţa şi vinovăţia îl împacă cu ceilalţi, cu societatea şi cu divinitatea, îl repun pe drumul cel bun. Ruşinea apare însă în contextul unui alt tip de transgresiuni. Dintre toţi oamenii prezenţi într-o societate există doar un număr relativ mic la care ţinem foarte mult – persoanele semnificative sau ceilalţi semnificativi (revezi discuţia din cursul introductiv). Ei au anumite vise şi aşteptări cu privire la sinele nostru în întregime (părinţii şi soţul/soţia sunt primii pe această listă). La aceste pretenţii şi aşteptările se adaugă, evident, şi cele pe care le avem noi înşine faţă de sine. Acest sine dorit sau datorat pentru cei apropiaţi sau pentru noi (Higgins, 1987) poate greşi (în sensul moralei


8


comune) dar nu are voie să ne dezamăgească încrederea, marele speranţe! Şi totuşi se întâmplă: uneori, când nu respectă morala şi standardele pe care se edifică în de aproape, sinele „cade în ochii săi şi a celor apropiaţi”. Această cădere este mai importantă decât o simplă greşeală. Sinele decăzut, sinele eşuat cu privire la normele şi aşteptările asumate şi interiorizate trezeşte o reacţie afectivă mult mai intensă, care-l biciuieşte mai tare pe cel căzut – ruşinea.

Cadrul 2 Păcatele faţă de ceilalţi

Regulile socio-morale universale, comune pentru o cultură adeseori au o sorginte religioasă. Astfel

pentru matricea culturală occidentală, puternic impregnată în timp de creştinism, importante sunt respectarea celor „zece porunci” prezente în Vechiul Testament şi abţinerea de la săvârşirea celor „şapte păcate fundamentale” sistematic expuse de Toma d’Aquino (1225-1274).

În porunci, pe lângă menţionarea unor reguli de raportare faţă de Dumnezeire (a cinsti un singur demiurg, a nu avea idoli, a respecta numele şi ziua Creatorului), găsim reguli de raportare morală faţă de semeni: păstrarea respectului faţă de părinţi, faţă de viaţa şi proprietatea celuilalt, faţă de adevăr. Tot în porunci găsim interdicţia pentru o viaţă sexuală dezorganizată („desfrânarea”) şi invidierea celuilalt.

Toma d’Aquino reia interdicţia pentru sexualitatea necontrolată („pofta trupească”) şi invidie („pizma”) adăugând acestora necesitatea abţinerii de la îmbuibare („lăcomie”), lene, trufie, mânie şi avariţie („zgârcenie” sau „iubire de aur”).

Pentru psihologia afectivităţii este interesant să analizăm în special lista celor şapte păcate capitale. În esenţă, în spatele lor se află invitaţia de a ne folosi raţiunea („cogniţia”) pentru a ne înfrâna simţirea („afectul”). Într-adevăr, trei dintre păcate sunt pasiuni sau patimi: pofta de mâncare (lăcomia), pofta de bani (avariţia) şi pofta trupească (desfrânarea); trei sunt emoţii: invidia, trufia, mânia. Cea din urmă – lenea – doar aparent nu face parte din regnul afectivităţii: lenea înseamnă absenţa oricărei imbold afectiv, imbold de a face ceva!

June Price Tangney (1992) apreciază că ruşinea pare să fie o emoţie cu o

acoperire normativă mai polimorfă: ea poate fi trăită atât cu referire la transgresiunea standardelor socio-morale comune cât şi cu privire la transgresiuni ale standardelor personale care pot fi sau nu morale (cele din urmă, mai ales, sunt asociate frecvent cu expectanţe de performanţă); domeniul vinovăţiei este mai restrâns – ea apare doar ca urmare a încălcării unor standarde socio-morale comune. Integrarea perspectivelor

Am prezentat două puncte de vedere despre cauzele care fac diferenţa dintre

ruşine şi vinovăţie. Ambele încearcă să prezică când şi care dintre emoţii va da contur trăirilor afective negative generate de transgresiuni a unor standarde, transgresiuni pentru care indivizii îşi asumă responsabilitatea (vezi modelul din Cadrul 1).

Conform primei opinii, diferenţierea se face preponderent „din interior” prin focalizarea atenţiei asupra sinelui sau comportamentului (H. B. Lewis, 1971; Tangney & Dearing, 2002). Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele propus de Tracy şi Robins (2004; 2007) precizează că orientarea atenţiei spre sine sau comportament este rezultatul atribuirilor de stabilitate, controlabilitate şi globalitate (vezi Cadrul 1).

Conform perspectivei secunde, diferenţierea se face preponderent „din exterior” în funcţie de natura transgresiunilor normative: încălcarea normelor ce ţin de standarde


9


socio-morale comune generând preponderent vinovăţie în timp ce încălcarea standardelor individuale s-ar solda, de cele mai multe ori, cu trăirea ruşinii. Niciuna din cele două perspective nu afirmă autonomia sau hegemonia totală a mecanismului propus.

Care e legătura dintre cele două abordări propuse? Sunt ele perspective separate sau conexe? Opinia noastră este că cele două perspective trebuie privite ca fiind complementare: împreună explică mai bine geneza şi instalarea uneia sau celeilalte dintre emoţii. Ţinând cont de natura obiectivă a unui standard („privit din exterior”) putem anticipa cu o mai mare probabilitate producerea unei reacţii afective. Dar procesele legate de interiorizarea standardului, de atribuire a cauzalităţii şi orientare a atenţiei pot re-încadra reacţia afectivă estimată iniţial. De exemplu, dacă cineva a copiat la examen1 fără a fi prins – încălcând astfel cumulativ o normă socială (corectitudinea), o valoare academică esenţială (onestitatea) dar şi una din preceptele moralei creştine (nu minţi) – ne vom aştepta să resimtă vinovăţie (faţă de colegi, faţă de profesor, faţă de divinitate). Să ne imaginăm însă că acel student, anterior copiatului, a interiorizat acest standard social (căruia putem să-i spunem „corectitudine în evaluarea academică”), transformându-l astfel în registrul codului personal de conduită (ca o cerinţă de conduită formulată faţă de sine însuşi). În acest din urmă caz, ne vom aştepta ca urmarea comportamentului fraudulos să provoace o reacţie emoţională mai intensă – ruşine sau un amestec de ruşine faţă de sine şi vinovăţie faţă de ceilalţi. Desigur, nu trebuie exclusă şi varianta absenţei oricărei reacţii afective – căreia îi putem spune, pe bună dreptate şi literalmente „ne-simţire” (absenţa normei cuplată cu absenţa trăirii afective). Aceasta din urmă poate fi determinată de existenţa unei convingeri personale opuse ca direcţie celei sociale („a copia este normal, ai mai multe şanse să ai note mari”) fie intervenţiei mecanismelor de atribuire care „neutralizează” transgresiunea în situaţia concretă („toţi au copiat; trebuia eu să fiu cel / cea mai ... dintre toţi?”).

Concluzionând putem spune că doar cunoscând cât mai multe detalii despre valorile diverselor componente ale unei emoţii şi legăturile dintre acestea (paternul emoţional specific: situaţional – cognitiv – motivaţional – subiectiv – somatic – comportamental) şi apoi având la îndemână cât mai multe date concrete despre contextul experienţei afective, putem estima cu mai mare acurateţe ce emoţie sau emoţii a trăit subiectul. Această cunoaştere, dacă este corect informată şi analizată, poate fi mai relevantă decât ceea ce ne poate spune chiar subiectul ce a experimentat acea stare emoţională! Definiţii de lucru Ţinând cont de cele enunţate anterior putem oferi definiţii de lucru pentru cele două emoţii. Astfel, vom defini vinovăţia ca fiind o reacţie emoţională ce survine de cele mai multe ori atunci când prin conduita sa individul încalcă un standard socio-moral general, recunoaşte şi acceptă responsabilitatea sa pentru transgresiune şi îşi focalizează atenţia asupra comportamentului deficient. În contrast, ruşinea este o reacţie emoţională ce survine de cele mai multe ori atunci când individul încalcă un standard personal de

1 Comportamentul pe care-l identificăm drept copiat la examen poate fi înţeles în câteva moduri convergente: (a) reprezintă o formă de plagiat frecvent întâlnită în mediul academic; (b) este o formă de trişare, de lipsă de fair-play faţă de colegi; (c) e una din modalităţile concrete prin care se minte. Motivul pentru care exemplificăm prin acest comportament trăirea ruşinii şi vinovăţiei rezidă în faptul că marea majoritate a studiilor au avut drept participanţi studenţi sau elevi, aceştia asociind frecvent cele două emoţii acestui gen de comportament.


10


conduită (pe care fie l-a interiorizat fie şi l-a stabilit singur) sau are o performanţă sub nivelul aşteptărilor sale sau a audienţei (în special a audienţei reale sau private şi semnificative) într-un domeniu relevant pentru auto-evaluare; ruşinea se caracterizează prin focalizarea atenţiei asupra sinelui apreciat în ansamblul său.

Trebuie să precizăm că definiţiile oferite sunt decupate doar prin prisma analizei principalelor valori şi relaţii ce se pot stabili între primele două componente ale emoţiei. Este adevărat că aceste două componente au un rol prioritar, adesea chiar hotărâtor, în decuparea şi instalarea unei stări emoţionale (vezi cursul introductiv). Definiţiile oferite însă pot fi completate şi întregite în măsura în care sunt analizate celelalte componente ale emoţiei, lucru pe care-l realizăm, parţial în continuare (din motive de spaţiu componentele expresive ale emoţiei – cea somatică şi comportamentală nu vor fi tratate aici).

* * * Concluzionând, putem spune că ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii diferite, distincte.

Acesta lucru este susţinut atât de modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy şi Robins, 2004; 2007) cât şi de ipoteza focalizării atenţiei în cazul celor două emoţii (H. B. Lewis, 1971) sau perspectiva naturii diferite a standardelor ce sunt încălcate (Keltner & Buswell, 1996; Tangney, 2007). Putem spune, metaforic, că cele două emoţii sunt „emoţii-gemene”, uşor de confundat, nu însă imposibil de distins. În continuare vom încerca să conturăm mai în detaliu portretul fiecăruia, fără a uita să spunem şi unde ele seamănă foarte mult. Portret de familie: diferenţe şi asemănări între ruşine şi vinovăţie Antecedentele situaţionale Antecedentele situaţionale pentru ruşine şi vinovăţie trebuie înţelese ca fiind acele elemente prezente în structura situaţiei care sunt accesibile observării „din exterior” relativ independent de subiecţii care trăiesc o emoţie sau alta. În perspectiva noastră, antecedentele situaţionale ale vinovăţiei sunt asociate standardelor sociale (prioritar socio-morale, dar şi de performanţă), standarde larg acceptate într-o comunitate. În contrast, antecedentele situaţionale ale ruşinii sunt asociate standardelor personale (prioritar de performanţă, dar şi socio-morale), standarde elaborate sau interiorizate de individ. Mult timp s-a considerat că ruşinea este preponderent determinată de prezenţa unei audienţe, în timp ce vinovăţia intervine atunci când individul este singur (Ausbel, 1955; Gehm & Scherer, 1988). Studii mai recente nu au confirmat acest lucru: ruşinea şi vinovăţia sunt preponderent resimţite în prezenţa altor persoane (Tangney, 1992), proporţia momentelor în care sunt resimţite când subiectul se află singur fiind aceiaşi – în aproximativ 17% din totalul experienţelor (Tangney et al., 1994). De asemenea, s-a constatat că numărul persoanelor prezente în momentul trăirii emoţiei (mărimea audienţei) sau numărul persoanelor care au aflat despre transgresiune deşi nu sunt prezente (gradul de cunoaştere publică a faptei) nu diferă în cazul celor două emoţii (Tangney et al., 1994).


11


Antecedentele preponderent specifice vinovăţiei Cele mai puternic predictive antecedente situaţionale pentru resimţirea vinovăţiei sunt asociate următoarelor transgresiuni:

minciuna, trişarea, furtul, infidelitatea, neacordarea ajutorului celor aflaţi în nevoie, îmbuibarea (Tangney, 1992)

nerespectarea obligaţiilor sociale, neglijarea celuilalt, profitul pe seama altuia, gânduri sau reacţii afective neadecvate, eşecul în respecta norma reciprocităţii, bârfa, nerespectarea promisiunilor făcute (Keltner & Buswell, 1996).

Antecedentele preponderent specifice ruşinii Antecedentele situaţionale care de cele mai dese ori favorizează trăirea ruşinii sunt următoarele:

eşecuri personale (academice, la serviciu, de performanţă fizică; aproxim. 60% din situaţii), comportament inacceptabil, aspect fizic neadecvat, performanţă sexuală, comportament imoral, rănirea emoţională a unei persoane (Tangney, 1992),

eşec în a corespunde aşteptărilor celorlalţi, dezamăgirea de sine, comportament neadecvat rolului (Keltner & Buswell, 1996).

Este important să spunem că nici unul din ingredientele situaţionale menţionate

nu este responsabil în exclusivitate doar pentru declanşarea ruşinii sau, după caz, a vinovăţiei. De cele mai multe ori ambele emoţii sunt susceptibile de a fi trăite în prezenţa unuia şi aceluiaşi factor situaţional; diferenţa adeseori vine din parte proceselor asociate componentei cognitive a emoţiilor fiind tributară perceperii şi evaluarii situaţiei. Fenomenologia trăirilor subiective În identificare modului în care sunt resimţite cele două emoţii vom acorda prioritate evidenţierii trăirilor care le departajează cel mai elocvent, conturându-le experienţa subiectivă specifică şi distinctă. Trăirile subiective asociate vinovăţiei Atunci când individul acceptă producere unui comportament ce încalcă un standard social spunându-şi „m-am comportat rău ...” imediat fraza poate fi continuată prin „faţă de ...”. Altfel spus, în vinovăţie atenţia nu este doar focalizată pe comportamentul rău ci şi pe consecinţa nefastă pe care o are asupra unei alte persoane. Din acest punct de vedere cel vinovat are parte de remuşcări sau mustrări ale cugetului (în engl. remorse) care revin în mintea sa periodic refăcând durerea emoţională iniţială. O emoţie frecvent asociată vinovăţiei este regretul. Având în vedere că atenţia în cazul vinovăţiei este concentrată pe comportament şi consecinţele acestuia subiectul îşi păstrează un sentiment al controlului asupra situaţiei


12


ceea ce poate conduce la credinţa posibilităţii remedierii răului produs şi dorinţa de a face acest lucru (Wicker, Payne, & Morgan, 1983; vezi mai jos şi tendinţele acţionale). Trăirile subiective asociate ruşinii Durerea subiectivă suferită în cazul ruşinii este mai mare. Această intensitate relativă este determinată deopotrivă de focalizarea asupra întregului sine şi contemplarea decăderii acestuia în faţa societăţii, a persoanelor apropiate sau faţă de sine însuşi. June Price Tangney etichetează ruşinea ca fiind „emoţia urâciunii fiinţei” (în engl.: „ugly” emotion) în timp ce vinovăţia este doar „emoţia comportamentului rău” (în engl.: „bad” emotion). Sinele în ansamblul său este trăit ca fiind fără valoare, lipsit de putere şi mic. Senzaţia subiectivă de „împuţinare” a chiar fizicului corporal al sinelui este o experienţă psiho-somatică exotică şi distinctivă pentru ruşine. Ruşinea este o emoţie care presupune blamarea sinelui în ansamblul său (H. B. Lewis, 1971; Tangney & Dearing, 2002). Tendinţele acţionale Tendinţele acţionale presupune predispoziţia individului – chiar în momentul trăirii unui epizod emoţional sau imediat după acesta – de a acţiona într-un fel sau altul. Trebuie să reţinem faptul că predispoziţia e doar o probabilitate, nu o certitudine. Vinovăţia şi tendinţele constructive

Vinovăţia este asociată în mod frecvent cu tendinţa de a acţiona astfel încât răul produs anterior altora sau societăţii să fie remediat (Frijda, Kuipers, & ter Schure, 1989). Atunci când remedierea concretă a acestuia nu se poate face, cel vinovat încearcă să se angajeze în remedierea răului fie şi doar simbolic: pentru că tocmai au încălcat buna organizare a vieţii sociale vinovaţii manifestă, în forme variate, reafirmarea încrederii în justeţea ordinii sociale şi morale dominante (Lindsay-Hartz, 1984). Una din tendinţele acţionale specifice vinovăţiei este căutarea, prin modalităţi diferite, a iertării pentru faptele rele. Vinovăţia este responsabilă şi pentru un efect de „învăţare de minte”: individul ajunge la concluzia că pe viitor va evita comportamentele care l-au determinat să sufere emoţia neplăcută.

În ansamblul lor, tendinţele comportamentale asociate vinovăţiei tind să fie constructive: urmăresc repararea reală, sau cel puţin simbolică, a răului cauzat (Tangney, Wagner, Barlow, Marschall, & Gramzow, 1996).

Lectura #2

Ruşinea şi tendinţele distructive Comparativ cu vinovăţia, ruşinea este mai puţin asociată cu tendinţe acţionale. Ruşinea presupune mai degrabă „lăsarea capului şi mâinilor în jos”. Sinele lipsit de valoare şi putere este mai degrabă distrus decât dispus să acţioneze.

Există totuşi două tendinţa acţionale dominantă şi radical opuse frecvent asociate cu ruşinea: retragerea pasivă sau ofensivă agresivă.

Frecvent, atunci când indivizii resimt ruşinea, au tendinţa de a se ascunde sau chiar de a dispare (Tangney, 1991; Tangney & Dearing, 2002). Aceasta tendinţă este


13


însoţită de senzaţia de micşorare a corpului şi dorinţa de fugă de ceilalţi, de evitare a contactului social. Cel mai bine este surprinsă această tendinţă în zicerea „îmi vine să intru în pământ de ruşine!”.

Dar uneori fuga din situaţie nu este posibilă, iar tensiunea emoţională negativă este mult prea mare. Ce se întâmplă atunci? Alternativa acesteia este oarecum de neaşteptat: individul trece de le fugă la atac, dezlănţuidu-se cu furie asupra altora. În opinia iniţial formulată de Helen Block Lewis (1971) ruşinea trebuie privită ca fiind intim legată de furie. La o primă vedere o astfel de relaţie este paradoxală: ruşinea înseamnă asumarea responsabilităţii pentru eşec sau încălcarea unui standard personal puternic relevant (alias, atribuire internă a cauzalităţii), în timp ce furia survine atunci când o altă persoană este văzută ca fiind sursa unor acţiuni care prejudiciază sau nemulţumesc puternic un individ (alias, atribuire externă a cauzalităţii).

H. B. Lewis explică legătura dintre cele două emoţii printr-o dinamică afectivă care poate fi exemplificată hidrauluic. Ruşinea este uneori foarte intensă fiind asociată cu tendinţe şi reacţii ostile intense faţă de sine însuşi. Uneori individul ajunge să fie „copleşit şi paralizat” (H. B. Lewis, 1971, p. 41) de ostilitatea îndreptată spre interior. Sistemul psihic vrea în mod natural să scape de „iadul dezlănţuit” în interiorul său de trăirea ruşinii. Pentru că în aceste momente sinele este neputincios şi lipsit de valoare, centrat asupra nimicniciei sale şi demoralizat, alternativele constructive specifice vinovăţiei nu-şi găsesc locul în mintea individului. Tensiunea creşte, „răutatea” se acumulează şi se condensează ajungând să „umple găleata” şi, la un moment dat, se revarsă ... peste capul altuia, care ajunge astfel o ţintă externă a mâniei: „tu ieşti cel rău nu eu!”. Are loc o externalizare a blamării sinelui care detensionează sistemul psihic în primul rând prin faptul că scapă sinele de concentrarea atenţiei asupra sa: furia însemnă atribuirea cauzalităţii evenimentului negativ în exterior, în responsabilitatea unei alte persoane şi concentrarea atenţiei asupra celuilalt. Frecvent, externalizarea blamării sinelui nu implică doar furia faţă de celălalt ci chiar agresarea altor persoane (Tangney et al., 2006; Tangney & Ddearing, 2002)..

Având în vedere cele spuse mai sus este uşor de înţeles substanţa psiho-logică subiacentă următorului aforism: „Adeseori furia este expresia unei profunde nemulţumiri de sine”

Rezumatul cursului

Ruşinea şi vinovăţia sunt emoţii negative ce implică sinele. Ruşinea şi vinovăţia sunt două „emoţii-surori”, foarte asemănătore dar, în acelaşi timp, suficient de diferite. Modelul cognitiv-procesual al emoţiilor ce implică sinele (Tracy & Robins, 2004; 2007) le departajează prin prisma mecanismelor atribuirii diferenţiate a cauzalităţii: vinovăţia este determinată de perceperea unei responsabilităţi personale instabile, controlabile şi specifice în timp ce ruşinea este asociată unei responsabilităţi personale stabile, non-controlabile şi globale. Consecinţa acestor aprecieri diferenţiate ale responsabilităţii personale este direcţionarea atenţiei spre comportament şi consecinţele acestuia asupra celorlalţi (în vinovăţie: „m-am comportat rău faţă de ...”) sau spre sine şi evaluarea acestuia de către ceilalţi (în ruşine: „sunt o persoană rea şi asta este clar şi pentru ceilalţi ...”).


14


Pentru că survin ca urmare a unor transgresiuni normative, adeseori cu impact asupra celorlalţi, ruşinea şi vinovăţia sunt considerate emoţii morale. Natura normelor, principiilor sau regulilor încălcate diferă în cele două emoţii. Astfel, vinovăţia este resimţită în special când individul nu respectă standardele sociale de raportare la ceilalţi şi cele de performanţă socială. Ruşinea intervine în special în cazul în care individul nu eşuează cu privire la standardele personale de performanţă sau morala personală de raportare faţă de ceilalţi.

Subsecvent diferenţelor prezente la nivelul antecedentelor situaţionale şi aprecierii cognitive, fenomenologia trăirilor subiective asociate celor două emoţii, precum şi tendinţele acţionale sunt şi ele diferite. Astfel, vinovăţia se caracterizează prin remuşcări şi regret care de cele mai multe ori determină tendinţe comportamentale constructive: individul caute să reparare prejudiciului şi să obţină iertarea din partea celui afectat. Ruşinea este o emoţii mult mai intensă, caracterizată prin faptul că individul se blamează pe sine în întregime, resimte neputinţă şi dorinţa de a se ascunde de ochii celorlalţi. Tendinţele comportamentale în cazul ruşinii însă pot fi opuse: individul manifesta preponderent o reacţie de retragere pasivă, de fugă de ceilalţi sau, mai rar, una de ofensivă agresivă, de transfer al blamării spre persoanele din exterior.

Ambele emoţii joacă un rol important în reglarea socială şi auto-reglarea comportamentului moral, vinovăţia fiind apreciată drept o „emoţie mai morală” (Tangney & Dearing, 2002) comparativ cu ruşine. Moralitatea relativ mai ridicată a vinovăţiei este legată de faptul că aceasta este asociată preponderent cu reacţii adaptative, implică empatia faţă de celălalt, exclude agresivitatea şi furia faţă de celălalt şi nu este asociată cu manifestări psihopatologice.

Lecturi obligatorii pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs Lectura #1 Niedenthal, P. M., Tangney, J. P, & Gavanski, I. (1994). "If only I weren't" versus "If only I hadn't": distinguishing shame and guilt in counterfactual thinking. Journal of Personality and Social Psychology, 67, 585-595. Lectura #2 Tangney, J. P. Wagner, P. E. Barlow, D. Marschall D. E., & Gramzow R. (1996). Relation of shame and guilt to constructive versus destructive responses to anger across the lifespan. Journal of Personality and Social Psychology, 70, 797-809.

Lecturi de aprofundare pentru o cunoaştere nuanţată şi viziune mai largă

Chelcea, S. (Ed.) (2008). Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor. Bucureşti: Humanitas. Chelcea, S. (2006). Emoţiile în viaţa socială. Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public postcomunist din România. Revista de Psihologie Socială, 18, 87-108.


15


Referinţe bibliografice

surse citate în textul acestui material Ausubel, D. P. (1955). Relationships between shame and guilt in the socializing process. Psychological Review, 62, 378–390. Carver, C. S., & Scheier, M. F. (1998). On the self-regulation of behavior. New York: Cambridge University Press. Duval, S., & Wicklund, R. A. (1972). A theory of objective self-awareness. New York: Academic Press. Frijda, N. H., Kuipers, P., & ter Schure, E. (1989). Relations among emotion, appraisal, and emotional action readiness. Journal of Personality and Social Psychology, 57, 212-228. Gehm, T. L., & Scherer, K. R. (1988). Relating situation evaluation to emotion differentiation: Nonmetric analysis of crosscultural questionnaire data. In K. R. Scherer (Ed.). Facets of emotion: Recent research. (pp. 61-77). Hillsdale, NJ, England: Lawrence Erlbaum Associates Haidt, J. (2003). The moral emotions. In R. J. Davidson, K. R. Scherer, & H. H. Goldsmith (Eds.). Handbook of affective sciences (pp. 852-870). Oxford: Oxford University Press. Higgins, E. T. (1987). Self-discrepancy: A theory relating self and affect. Psychological Review, 94, 319-340. Keltner, D., & Buswell, B. (1996). Evidence for the distinctness of embarrassment, shame, and guilt: A study of recalled antecedents and facial expressions of emotion. Cognition and Emotion, 10, 155-172. Lazarus, R. S. (1991). Emotion and adaptation. New York: Oxford University Press. Lewis, M. (2000). Self-conscious emotions: Embarrassment, pride, shame, and guilt. In M. Lewis & J. M. Haviland-Jones (Eds.). Handbook of emotions (2nd ed., pp. 623–636). New York: Guilford Press. Lewis, H. B. (1971). Shame and guilt in neurosis. New York: International Universities Press. Lindsay-Hartz, J. (1984). Contrasting experiences of shame and guilt. American Behavioral Scientist, 27, 689-704. Niedenthal, P. M., Tangney, J. P, & Gavanski, I. (1994). "If only I weren't" versus "If only I hadn't": distinguishing shame and guilt in counterfactual thinking. Journal of Personality and Social Psychology, 67, 585-595. Roseman, I. J. (2001). A model of appraisal in the emotion system: Integrating applications. In K. R. Scherer&A. Schorr (Eds.), Appraisal processes methods, research (pp. 68–91). New York: Oxford University Press. Scherer, K. R. (2001). Appraisal considered as a process of multilevel sequential checking. In K. R. Scherer, A. Schorr, & T. Johnstone (Eds.), Appraisal processes in emotion: Theory, methods, research (pp. 92–120). New York: Oxford University Press. Tangney J. P. (2007). Shame (pp. 870-872). În R. F. Baumeister & K. D. Vohs (Eds.). Encyclopedia of Social Psychology. Thousand Oaks, California: SAGE Publications. Tangney J. P (1993). Shame and guilt. În C. G. Costello (Ed.). Symptoms of depression (pp. 161-180). New York: Wiley.


16


Tangney, J. P. (1992). Situational determinants of shame and guild in young adulthood. Personality and Social Psychology Bulletin, 18, 199-206. Tangney, J. P. (1991). Moral affect: The good, the bad, and the ugly. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 598–607. Tangney, J. P., & Dearing, R. L. (2002). Shame and Guilt. New York: Guilford Press. Tangney, J. P. Wagner, P. E. Barlow, D. Marschall D. E., & Gramzow R. (1996). Relation of shame and guilt to constructive versus destructive responses to anger across the lifespan. Journal of Personality and Social Psychology, 70, 797-809. Tangney J. P, Miller, R. S., Flicker, L., & Barlow, D. H. (1996). Are shame, guilt and embarrassment distinct emotions? Journal of Personality and Social Psychology, 70, 1256-1269. Tangney, J. P., Marschall, D., Rosenberg, K., Barlow, D. H., & Wagner, P. (1994). Children’s and adult’s autobiographical accounts of shame, guilt, and pride experiences: A qualitative analysis of situational determinants and interpersonal concerns. (manuscris nepublicat) Taylor, S.E. (1991). Asymmetrical effects of positive and negative events: The mobilization-minimization hypothesis. Psychological Bulletin, 110, 67-85. Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2007). The self in self-conscious emotions. In J. L.Tracy, R.W. Robins, & J. P. Tangney (Eds.). The self-consious emotions: Theory and research. New York: Guilford Press. Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2006). Appraisal antecedents of shame and guilt: Support for a theoretical model. Personality and Social Psychology Bulletin, 32, 1339-1351. Tracy, J. L., & Robins, R. W. (2004). Putting the Self Into Self-Conscious Emotions: A Theoretical Model. Psychological Inquiry, 15, 103-125. Weiner, B. (1985). An attributional theory of achievement motivation and emotion. Psychological Review, 92, 548–573. Wicker, F. W., Payne, G. C., & Morgan, R. D. (1983). Participant descriptions of guilt and shame. Motivation and Emotion, 7, 25-39.


17

Curs 09 - Rusinea Si Vinovatia (v-2012)

Documents

Transcript of Curs 09 - Rusinea Si Vinovatia (v-2012)