„Cuminţenia pământului”

Constantin Brâncuşi

M-am decis să scriu despre lucrarea lui Brâncuşi, „Cuminţenia Pământului”,

deoarece mă încântă şi mă tulbură această lucrare plină de mister. Lucrare, a cărei

frumuseţe constă în însuşi misterul ei, aşa cum am învăţat despre cunoaşterea luciferică,

acaparatoare, că ar fi cea corectă, cea care adânceşte un mister care, fireşte nu a fost creat

pentru a fi desluşit. În acest sens mi-a atras atenţia şi viziunea filosofică a acestei lucrări :

„Cuminţenia Pământului sau feminitatea ca înţelepciune”. Ca un fel de gândire naivă dar

sinceră, de copil, mi-a rămas întipărită în minte acea imagine a acelei fetiţe care privea

inocentă în gol, stând cugetătoare pe o piatră.

Sculptată într-un bloc de marmură adunat de Brâncuşi din catacombele Parisului,

lucrarea a cauzat multe discuţii în epocă. Iniţial intens criticată, în cele din urmă a fost

acceptată de contemporani, însă nu se ştie în ce măsură a fost sau va fi înţeleasă, având în

vedere simbolismul său complex. Mica făptură, dezbrăcată, stă aşezată cu genunchii

strânşi şi cu braţele împreunate sub sâni. Liniile spatelui, ale şezutului şi picioarelor au o

dulceaţa aparte a neştiinţei de sine. Privirea este dulce dar inexpresivă, pierdută în acelaşi

timp, prin urmare, are, în plinătatea aceasta de societate haotică, ceva inexprimabil.

Figura nu are nimic sofisticat: o frunte înaltă şi o gură schiţată parcă în grabă, făcută

pentru a tăcea. Istoricii şi criticii de artă au atribuit acestei lucrări nenumărate simboluri,

fiecare interpretare în parte, sporind misterul acestei reprezentări.

“Cuminţenia” a fost interpretată de cele mai multe ori drept o zeitate stranie,

venită din mitologia românească, care veghează hotarele de taină dintre lumi. Criticii de

artă şi-au îndreptat foarte mult atenţia spre latura simbolică a acestei lucrări, şi mai puţin

spre cea sensibilă. Brâncuşi a înlăturat tot ce ţine de tehnică cunoscut până atunci şi a

reprezentat interioritatea formelor, un fel de suflet al pietrei, o filozofie a sculpturii. Ceea

ce i se întâmplă ei este ascuns în interiorul acelui bloc de piatră. Detaliile sculpturale sunt

vagi, chipul abia schiţat. Dialogul statuii cu exteriorul nu explică drama venirii ei pe

lume. Brâncuşi lasă imaginaţia să alerge, privitorul să simtă cât mai mult. Ca şi cum ar

trebui să ne folosim imaginaţia pentru a putea desluşi originea cuminţeniei ei. Apar

întrebări copilăreşti, sensibile, prin urmare, spre a intui foarte vag mesajul acestei lucrări

complexe, tăcute, dar a multe grăitoare: O sperie oare omenirea? Mărimea universului?

Este copleşită de grijile lumii? Vrea ca om să dispară, să fie confundată cu o simplă

piatră? Şi totuşi, nu putem să ne imaginăm semnificaţia acestei lucrări decât după „chipul

şi asemănarea noastră” interioară, după propriul univers cunoscut, astfel încât fiecare va

vedea ceva în plus.

Brâncuşi a luat cât mai mult posibil de la exterior pentru a dărui interiorului.

„Cuminţenia” atrage prin aceasta simplitate a formei si subtilitate a mesajului.

În prezent, opera se află expusă la Muzeul Naţional de Artă al României.