Nicolae Steinhardt, ,,ovreiul" ce a gasit crestinismul intr-o ranga

Mihai Mincan,

In 15 martie 1960, un evreu nascut in comuna Pantelimon, si cunoscut in mediile literare ca un scriitor acid, era botezat crestineste, pe ascuns, in arestul de la Jilava. Povestea si scrierile sale continua sa inspire oamenii, oferindu-le o lectie de curaj, perseverenta si credinta.

,,Dumnezeu iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea", scria Nicolae Steinhardt, in ,,Jurnalul fericirii". Iar observatia este datata 29 august 1964, la numai cateva zile de la eliberarea sa din arestul de la Jilava, dupa o detentie crunta, dictata pe motive politice. Este un punct de pornire, poate nu si cel mai nimerit, dar probabil cel mai pur descriptiv cu putinta pentru textul ce urmeaza. Pentru ca, la urma urmei, ce om iese dintr-un loc in care in ultimii cinci ani a primit batai cumplite cu ranga de fier, a fost umilit in toate modurile posibile, incercand sa i se ia si ultima forma de demnitate, spunand aceste cuvinte si, mai ales, folosind intr-o propozitie scurta cuvintele ,,Dumnezeu" si ,,imbecilitate"e Intreaga viata a lui Steinhardt pare cuprinsa intre astfel de contradictii la granita cu imposibilul. Evreu crestinat din propria initiativa, avid de recunoastere publica, dar si singuratic, neindreptatit intr-un mod absurd, dar iertator pana la capat. Din mijlocul acestor consecinte, construite parca pe modelul logicii clasice, pe care Steinhardt o adula indeajuns de mult incat sa stie sa nu traiasca dupa ea, se contureaza un portret si o posibila explicatie a fascinatiei pe care acest personaj continua sa o exercite si astazi.   

 

Nicu-Aurelian Steinhardt s-a nascut pe 29 iulie 1912, intr-o familie de evrei, in comuna Pantelimon, judetul Ilfov. Tatal sau, Oscar Steinhardt, era veteran din Primul Razboi Mondial, decorat cu Virtutea Militara, de profesie inginer si arhitect. De altfel, de-a lungul vietii, cel al carui nume de nastere avea sa se transforme pe copertele cartilor in Nicolae Steinhardt avea sa evoce portretul semet al tatalui, recunoscand ca de la acesta a invatat care este suprema calitate a unui om in viata: curajul.

,,Fara el, toate celelalte se dilueaza, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui si cuvintele pe care mi le-a spus in momentul plecarii mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci si doi de ani) m-au insotit (tonic) pe toata durata detentiei si le consider nu mai putin vrednice de respect ori mai putin frumoase decat faimosul <<Merde!>> al lui Cambourne la Waterloo. Tata: <<Vezi sa nu ma faci de ras, sa nu fii jidan fricos, sa nu te caci in pantaloni>>. Pentru el orice om lipsit de curaj - fie acela roman, evreu sau de orice alta nationalitate - se bucura de calificativul <<jidan fricos>>. La putini am vazut atata dispret pentru lasitate", spunea Steinhardt, reprodus in lucrarea ,,Intre lumi", scrisa de Nicolae Baciut.

Mama sa este descrisa in aceeasi tenta cromatica de nostalgie, dar in nuante ceva mai calde si blajine. ,,Maica-mea era poreclita <<Bunatate>>. Mi-o amintesc dand bucatele de zahar cailor inhamati la trasurile care, pe vremuri, isi asteptau musteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amandoi parintii. Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunatatea mamei! Cum de pot fi atat de altul decat eiu Ce minunat lucru ar fi fost sa pot impreuna calitatile amandurora! N-a fost sa fie. Apoi, maica-mea a fost o femeie frumoasa. Tata n-a fost un barbat frumos. Ca si anecdota cu G. B. Shaw si frumoasa actrita, in mine nu s-au implinit calitatile celor doua parti", povestea Steinhardt, cu nostalgie, in aceeasi carte.

O amintire distanta

Despre cea mai indepartata amintire din copilaria lui Nicolae Steinhardt s-ar putea scrie o intreaga carte. In povestirea celui care a trait-o, amintirea cuprinde alte vremuri, aerul unui alt Bucuresti, caldura unei veri si o intalnire ,,intelectuala" de o senzualitate ce l-ar face sa roseasca si pe Vladimir Nabokov, celebrul autor al romanului ,,Lolita": ,,Era o dimineata de vara, calda, in gradina Cismigiu, eu sa tot fi avut cinci ori, poate, sase ani, cu o verisoara de a mea, pe nume Sofia, eu (mi-a ramas o fotografie a la minute) in pantalonasi albastri scurti, ea blonda, trupesa, in rochie alba, citindu-mi (nu fara patos si talent caci urmase catva timp cursurile conservatorului de arta dramatica) din I. Al. Bratescu-Voinesti: <<Metamorfoza>>, <<Puiul>>, <<Sambata>>, <<Niculaita>> Minciuna>>". Adesea ma rog lui Dumnezeu sa-i roureze sufletul, prietenos si binevoitor, asa cum, atunci, mi l-a rourat ea mie. Am avut o copilarie fericita", isi amintea Steinhardt, in lucrarea citata.

Pasiunea pentru romanele politiste

La 7 ani, merge la scoala, urmand in particular si scoala ,,Clementa". La liceu, ii are colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu si Dinu Pillat, nume ce-i vor schimba ireversibil destinul. Desi de confesiune mozaica, urmeaza cursurile de religie crestina, cu preotul Georgescu-Silvestru, cel care-i pune si primele baze ale ,,convingerilor politice": ,,Decat sa vad ministru al Cultelor pe un papistas ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, baiat de treaba cum e". La 17 ani, Steinhardt incepe sa frecventeze cenaclul ,,Sburatorul" al lui Eugen Lovinescu. Publica sub pseudonimul literar Antistihus, iar in 1934 ii apare primul volum parodic ,,In genul... tinerilor", care contine pastise ,,in genul lui Cioran, Noica si Eliade", carte de care avea sa se dezica mai tarziu.

Persoana cu cea mai mare influenta asupra vietii sale, in aceasta perioada, este, dupa cum avea sa-si aminteasca mai tarziu, Manole Neuman, ,,un ovrei conservator, roman de dreapta, destept foc, baiat cult, intrasingent si necrutator, care m-a vindecat de consumarea opiului". Desigur, nu era vorba despre substanta halucinogena, ci

despre ,,opiumul intelectualilor", in definitia lui Raymond Aron: socia-lismul. ,,Fecior de mici burghezi din Oltenita, Manole se considera roman absolut (si era: prin grai, infatisare, caracter, impetuozitate, intelepciune). Lui ii datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice si al realitatii. Mi le-a dezvaluit fara menajamente", isi amintea Steinhardt. Incepe sa simta gustul lumii literare si devine unul dintre spectatorii constanti ai scenelor de teatru din Bucuresti. Citeste si scrie cu o pasiune iesita din comun, combatand ceea ce i se pareau a fi nedreptatile sau absurdul epocii al caror martor i se daduse sarcina de a fi.

In acelasi timp, devine un fan infocat al romanelor politiste, o influenta ce avea sa se transforme intr-una dintre cele mai durabile pasiuni ale viitorului monah: ,,Am avut, in copilarie si tinerete, o multime de prieteni si de prietene. Cu unul, mai ales, am impartasit pasiunea pentru romanele politiste. Erau, atunci, cu totul altceva decat ce au ajuns a fi: un amestec de trivialitate, pornografie, si scrise cu farmec. Nu degeaba, din <<Parfumul doamnei in negru>>, al lui Gaston Leroux, si-au ales suprarealistii unul din sloganurile lor. Romanele acestea politiste de altadata le-am adorat", spunea Stein-hardt, in cartea scrisa de Nicolae Baciut.

Sinuciderea Occidentului

Alaturi de tatal sau, Oscar Steinhardt

Imediat dupa 20 iulie 1932 are revelatia tragediei ce va bantui Europa in urmatorii zeci de ani. ,,Rusinoasa prabusire a social-democratiei germane", cum o numea, si, implicit, venirea la putere a nazistilor, ii dezvaluie partea intunecata a istoriei si ,,lasitatea crescanda a Occidentului": ,,Cand am citit in Rostovtev ca Imperiul Roman nu a luat sfarsit, ci s-a sinucis, mi s-a parut ca ma aflu in prezenta unei simple formule stilistice patetice. Am inteles apoi ca exprima doar o realitate. Occidentul nu a facut decat sa se sinucida, lent", scria Steinhardt despre experienta acelor ani.

In 1935 si 1937, publica doua studii in limba franceza, legate de problema evreiasca, iar, intre 1937 si 1939, circula prin Europa: Franta, Anglia, Elvetia si Austria. La final, revine la Bucuresti, unde incepe sa lucreze ca redactor la ,,Revista Fundatiilor Regale", la recomandarea lui Camil Petrescu. Este autor de cronica de

spectacol, traduce intensiv, este interesat in mod special de literatura, dar si de lumea teatrala a momentului. Multe dintre eseurile si cronicile din aceasta perioada vor vedea lumina tiparului in volumul ,,Prin altii spre sine".

Nimic spectaculos nu razbate despre viata sa intima. Poate doar cateva fragmente din ,,Eseu romantat asupra neizbanzii" si randurile ce vor constitui, mai tarziu, inceputul ,,Jurnalului fericirii": ,,Un pahar) N-am spart niciun pahar... Nu tin minte... (...) Sau totusi l-am spart In august, de ziua ei si-a mea (...) Ma uit la ea - e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neasteptate, vorbeste altfel. Si sincronic cu ea, si lumea e alta, suprarealista".

 

Arestul: ,,Calcat in picioare"

 

In 1959, in arestul Securitatii

Dupa 1940, Steinhardt incepe sa aiba probleme la ,,Revista Fundatiilor Regale". Este dat afara, impreuna cu Vladimir Streinu, disparand, practic, din viata literara, pana in 1944. Mai face o tentativa de a se intoarce la vechiul loc de munca, insa se declara din nou invins, in 1947, in urma unui denunt.  Colaboreaza, cand i se ofera ocazia, la ,,Universul literar" si ,,Viata romaneasca", insa destinul ii sta sub semnul conditiilor materiale extrem de precare.

In 1959, la 46 de ani, Stein-hardt este arestat si declarat inculpat in celebrul proces ,,Noica - Pillat". La 31 decembrie, acelasi an, este convocat la Securitate, cerandu-i-se sa fie martor al acuzarii, cu mentiunea ca daca refuza va fi arestat si introdus ,,lotul intelectualilor mistico-legionari". Ironia suprema pentru un evreu care, in ultimii ani, fusese prigonit din cauza originilor de catre regimul Antonescu. Steinhardt refuza compromisul. Este condamnat la 13 ani de munca silnica.

,,Metodele de simpla securitate"

Despre anii petrecuti de Stein-hardt la Jilava se stiu relativ putine. Majoritatea mentiunilor sunt autobiografice si provin din ,,Jurnalul fericirii". Unul dintre aceste fragmente, referitor la modul in care decurgeau anchetele, este edificator asupra conditiilor de detentie pentru un condamnat politic.

,,Locotenentul-major Onea, dintre <<metodele de simpla securitate>>, cu mine a preferat-o pe a indelung repetatelor loviri cu capul de pereti; alteori sunt calcat in picioare (poarta cizme). Mai e si tovarasul maior Jack Simon, mustacios si rece, cu glas cristalin, care-mi pune in vedere ca a hotarat, in calitatea mea de ovrei legionar, sa ma omoare cu mana lui. Deocamdata sunt pus pe ranga, solutie disproportionata fata de amenintare, dar neplacuta si ea. Mircea M. se arata foarte complezent, moaie ambele prosoape - al meu si al lui - si cu gentilete stingherit parinteasca mi le aplica pe cap, pe talpi, dupa cum e cazul", scria Steinhardt. ;

 

Revelatia de la Jilava: lectii de catehizare in soapta

La Husi era, in urma cu trei ani, o iarna din acelea care acopera tot ce inseamna viata, cand nu mai poti vedea decat vantul. Nu era nimic curat in troienele alea albe care acoperisera asflaltul ori piatra cubica, ce-o fi fost, cu tot cu masinile si gunoaiele lor. Era joi. In chilia parintelui era cald, iar aerul parca nu fusese lasat sa scape prin micile ferestre de o eternitate. Mirosea dulce. Parintele Mina, astazi in varsta de 92 de ani, era intins pe pat, pe cap purta doua caciuli, una peste alta, si era acoperit bine.

Se facuse liniste. Parintele Mina isi aminti: ,,Era spre sfarsitul lui februarie. Eram vreo 60 in celula, trei randuri de paturi etajate. Intr-o noapte, usa se deschide si este impins un om cu bocceaua sub brat, inspaimantat si nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau si cate doi in pat. L-am vazut si i-am facut semn sa se urce la mine. Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua. A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e <<ovreu>>, cum zicea el". Era anul 1960, intr-o celula din inchisoarea  Jilava.

,,Botezul sterge toate pacatele"

,,Parintele Mina mi-a impus numai cateva lectii de catehizare si le faceam sezand pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre usa, unul langa altul, vorbind in soapte. Suntem, fireste, amandoi in uniforma de puscarias", scria Nicolae Steinhardt in ,,Jurnalul fericirii".

 ,,Mi-a spus ca vrea sa treaca la crestinism. Eram cu alti doi preoti greco-catolici, dar a ales sa fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici vestminte, nu aveam nimic, doar eram in inchisoare. Pastrasem niste paine de la masa, iar vin am facut din doua kilograme de struguri primite in pachet in coloniile de munca", spune parintele Mina. 

In ,,Jurnalul" lui Nicolae Steinhardt, sfanta taina a botezului n-are nimic din ceremonialul traditional. Era 15 martie 1960: ,,Parintele Mina alege momentul pe care-l socoteste cel mai potrivit: la intoarcerea <<de la aer>>, cand caraliii sunt mai ocupati, cand agitatia e maxima. (...) Cand puhoiul de oameni se intoarce cu zgomot mare, ducand in rand de cate doi balia, cuibarul, tineta si un <<rezervor>> cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera - e o canita rosie, cu smaltul sarit, nacaita si respingatoare - si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa. (...) Doi dintre detinuti, complici, trec in dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeala - dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita - parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul crucii, imi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si duh rapid".

Nasul de botez fusese ales Emanuel Vidrascu, seful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu si cel care a purtat cu masina la tipografie celebrul ordin ,,Va ordon, treceti Prutul!".

In chilia parintelui se facuse tarziu, iar maicutele se intorsesera. Nici vantul, nici frigul nu se domolisera. (Laurentiu Ungureanu)

 

La repezeala, parintele Mina ma inseamna cu semnul crucii si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Mina Dobzeu, ieromonah roman basarabean

 

Aproape de Dumnezeu: dascalul de la Rohia

Alaturi de Ieromonahul Justin, la Manastirea Rohia, mijlocul anilor 1980

Cosmin Carp

cosmin.carp@adevarul.ro

In august 1964, Nicolae Steinhardt este eliberat, in urma gratierii generale a detinutilor politici. Merge imediat la schitul bucurestean Darvari, unde isi desavarseste taina botezului prin mirungere si primirea sfintei impartasanii.

Reintra in viata literara, la insistentele prietenilor Constantin Noica si Alexandru Paleologu. Lucreaza la un nivel titanic, parand sa incerce sa compenseze timpul pierdut in detentie: publica traduceri, medalioane, eseuri, cronici.

Semnatura sa apare in publicatii precum ,,Secolul 20", ,,Viata Romaneasca", ,,Steaua", ,,Familia", ,,Vatra", ,,Orizont", ,,Echinox" sau ,,Opinia studenteasca". In urma acestor colaborari, rezulta mai multe volume de eseuri si critica literara, cele mai mai cunoscute fiind ,,Intre viata si carti" (1976) si ,,Incertitudini literare" (1980, pentru care si primeste Marele Premiu al Criticii literare).

Dupa moartea tatalui sau, in 1967, incepe sa-si caute o manastire. Este refuzat de toata lumea. Trecutul din temnitele comuniste si frica de eventualele represiuni ale sistemului il transforma intr-o persoana preferabil de evitat. La indemnul lui Constantin Noica, Steinhardt se intalneste cu IPS Justinian Chira, care il indeamna sa mearga la Manastirea Rohia. La data de 16 august 1980 este tuns in monahism la manastirea din nordul tarii, de catre episcopul Justinian Chira si arhiepiscopul Teofil Herineanu, care il si iau sub aripa lor ocrotitoare.

,,Toate necazurile tale le cunosc"

Desi la o varsta inaintata, 92 de ani, IPS Justinian Chira isi aminteste si astazi cum parintele Nicolae a venit la el pentru ajutor. ,,L-am luat sub aripa la mine si nu s-a mai atins Securitatea de el. Anterior, mersese la alte manastiri, a incercat peste tot si n-a fost primit. Nimeni nu l-a primit cand a iesit din temnita. Asa a ajuns la Noica si i-a spus: <<Noica, vreau sa ma retrag intr-o manastire, am incercat, dar nimeni nu ma primeste>>. Si Noica asa i-a raspuns: <<Dar la Rohia ai foste Ai stat de vorba cu staretul Chiraa Il cunosti >>. Ei bine, Noica l-a trimis la mine. Eram episcop la Cluj si a venit la mine. I-am spus: <<Foarte bine, baiatul meu, si eu am fost asa, stiu eu foarte bine, stiu eu mai bine decat stii tu, toate necazurile tale le cunosc>>. L-am trimis la Rohia, sa stea de vorba cu staretul si asa a ajuns Steinhardt aici", ne-a declarat IPS Justinian Chira. Inca de la venirea sa la manastire, Steinhardt dadea impresia unei persoane profund scindate: pe de-o parte, era plin viata, fara stare, dar, in acelasi timp, era evident afectat de perioada petrecuta in detentie. ,,I-am spus staretului Serafim ca sa ii dea o ocupatie, ca nu putea sta. L-a pus sa aseze biblioteca. Nu era cuminte, sa taca si sa stea deoparte dupa ce-a fost eliberat. Nu putea respecta regimul comunist. De la noi a invatat lectia, cum sa se poarte ca oamenii", adauga IPS Justinian.

Planul staretilor a functio-nat. Treptat, Steinhardt s-a transformat intr-un bun dascal si o persoana mai degraba retrasa si ascultatoare, in locul celei revoltate ce pasise pentru prima data dincolo de portile Manastirii Rohia. Si-a luat munca in serios, dar a avut grija sa se inconjoare de ucenici, pe care i-a ajutat de-a lungul anilor. Imaginea sa inca ii face pe calugarii manastirii sa spuna despre acesta ca era un om sufletist, de o smerenie rara. Nu trecea o zi fara ca parintele sa nu se ingrijeasca de educatia celor tineri si sa le dea sfaturi.

Ii placea ,,ascultarea"

Parintele Pantelimon (44 de ani) este unul dintre acesti oameni, care nu se fereste sa afirme acum ca Steinhardt a fost ca un tata pentru generatia sa. ,,Eu as zice ca am fost mai mult decat un simplu apropiat, am fost chiar un ucenic al parintelui Nicolae Steinhardt. L-am intalnit pe parinte chiar in ziua in care am intrat in manastire. Se intorcea de undeva de la Targu Lapus impreuna cu parintele Serafim, fostul staret al manastirii, si parintele Paisie. Legat de ucenicia pe care am facut-o cu parintele Nicolae, cand eram elev la seral, la Targu Lapus, imi amintesc ca isi facea timp ca, de fiecare data cand ma intorceam de la scoala de la cursuri, sa stea cu mine cateva minute, poate uneori si mai mult, si sa ma examineze. Cum m-am pregatit, cum m-am prezentat, mai ales la orele de romana, la orele de istorie si imi dadea sfaturi. Chiar si acum imi aduc aminte de sfaturile pe care mi le dadea dansul si ii facea mare placere compania tinerilor. Intotdeauna isi facea timp sa stea cu noi, sa ne povatuiasca, sa ne indrume, ceea ce a contat foarte mult pentru noi ca tineri elevi si tineri invatacei", spune parintele.

Harul parintelui Steinhardt era un atu pentru toti tinerii invatacei de la Rohia. Mai mult, modul sau de viata, atitudinea fata de Dumnezeu si ascultarea erau lucrurile care l-au facut sa fie unul dintre cei mai iubiti si respectati duhovnici ai manastirii. ,,Parintele era o fire foarte, foarte sufletista. Foarte iubitor de viata monahala, ii placea ascultarea. Era respectat de toti, de la staretul manastirii pana la ultimul frate. Era un om plin de viata, a pus pe picioare biblioteca manastirii, a aranjat fiecare carte, si tineti cont ca erau peste 23.000 de volume. Venea regulat la slujba de noapte, care era intre orele 10 si 11 seara, si citea la psaltire, tragea clopotele la slujba de noapte, tragea clopotul la amiaza, la ora 12.00, cum se obisnuieste la noi, si chiar si facea cate un pic de engleza cu fratii din manastire, fratii mai tineri, doritori sa invete lucruri noi. Ne iubea foarte mult, dar ne si certa cand greseam. Pe atunci aveam 17-18 ani si, bineinteles, cum sunt tinerii, mai greseam din cand in cand. Dansul, ca si un parinte bun si iubitor, ne certa cu multa blandete si multa dragoste si incerca sa ne faca mai constienti", isi aminteste parintele Pantelimon.

Dedicandu-si mare parte a timpului instruirii celor tineri, parintele Nicolae a devenit rapid un model pentru tanara generatie. ,,Il iubeam foarte mult si ne simteam in preajma dansului ca si in preajma unui tata

duhovnicesc. Ne simteam foarte aproape. Eu de multe ori il mai si deranjam. Veneam cu tot felul de intrebari, abia intrat in viata monahala, dar nu se supara si intotdeauna isi facea timp si pentru noi", mai spune parintele Pantelimon.

 ,,Un om foarte vesel"

Pe langa tinerii din manastire, parintele Steinhardt isi facea timp sa primeasca fiecare vizita, fiecare om care cerea un cuvant de incredere sau un sfat. ,,Era un om foarte vesel. O veselie care te apropia de dansul foarte mult. Cu toate ca era in varsta, stateai cu dansul de vorba sau cand te povatuia, te simteai foarte aproape. Nu era o diferenta de generatii, dansul obisnuia sa stea aici la birou, sa primeasca duminica si de sarbatori pe toti credinciosii care veneau cu necazuri, cu greutati, cu probleme la manastire si asteptau un cuvant de povatuire, de mangaiere. Sa stiti ca de la fiecare babuta, pana la profesori universitari, cu fiecare stia sa vorbeasca, se cobora la nivelul fiecaruia, avea rabdare foarte multa si era iubit de toata lumea", isi aminteste parintele Pantelimon.

Rabdarea de care a dat dovada, cuvintele de alinare si sfaturile pe care le dadea tuturor faceau ca sute de oameni, de orice varsta, sa-l caute la chilia de la Manastirea Rohia. ,,Era foarte sufletist, nu vedeai la dansul o aroganta, o mandrie. Intotdeauna daca era ceva, lasa de la dansul, vorbea cu multa bunatate, avea rabdare sa-ti explice. Puteai sa-l intrebi orice, si chiar ne spunea, de multe ori, sa mergem la el cu orice nelamurire avem, orice intrebare pe care vrem sa i-o adresam cu toata sinceritatea, si el incerca sa ne dea un raspuns cu toata bunatatea si toata intelepciunea. Toti tinerii care i-au trecut pragul si toti prietenii au avut de invatat foarte mult de la dansul. Imi amintesc dragostea cu care ne primea, smerenia cu care ne vorbea si bunatatea cu care ne trata, ori de cate ori mergeam la chilia dansului sau il intalneam si ii ceream un cuvant de folos sau o nelamurire", povesteste duhovnicul.

Modul sau de viata, rabdarea si devotamentul fata de manastire sunt doar cateva lucruri pe care ucenicii parintelui Nicolae Steinhardt isi doresc sa le fi deprins de la maestru. ,,Mi-as dori sa fiu atat de smerit, atat de bun la suflet, atat de deschis fata de tineri si de parintii manastirii si fata de toti credinciosii care ne trec poarta manastirii, cum a fost parintele. El nu lasa nimic din ceea ce isi propunea, desi ajunsese la o varsta totusi destul de inaintata. Era foarte ambitios si foarte determinat", mai spune parintele Pantelimon. ;"

Eu am fost atras (cucerit) de crestinism inca din tinerete, din copilarie. Atractia a evoluat crescendo. Cred, totusi, ca fara experienta inchisorii nu as fi facut pasul decisiv - ori mult mai tarziu. Iata de ce eu ii multumesc lui Dumnezeu si-i sunt atat de recunoscator lui Dinu Noica. Tot lui Noica ii datorez si prezenta mea la Rohia. (...) Vedeti cat de putin fatarnic sunt cand afirm ca trebuie sa fiu mai mult decat recunoscator.

Nicolae Steinhardt, din lucrarea ,,Primejdia marturisirii"

 

Un altfel de portret: Steinhardt ,,dramuitul" si ,,tipicarul"

Steinhardt (primul din dreapta), alaturi de calugarii de la Rohia, in 1989, anul mortii sale

La doua decenii de la trecerea sa in nefiinta, Nicolae Steinhardt este caracterizat ca un personaj tipicar, ce tinea la programul sau zilnic si care incerca sa-si faca munca fara abateri. Nu rata nicio slujba, isi dedica timpul biblio-tecii, dar mai avea vreme si sa citeasca sau sa-si scrie gandurile in cateva randuri. Chilia sa a ramas neschimbata, straiele aranjate frumos, cerneala si hartia pe masa, cartile la care tinea atat de mult si fotografiile din viata sa, toate au ramas la locul lor, exact cum parintele le-a lasat.

,,Avea toate dramuite si randuite, ca sa nu-i scape nimic intr-o zi. Dansul venea permanent la Sfanta Liturghie dimineata, la vecernie si la slujba de noapte si in restul activitatii era la biblio-teca, unde ii placea foarte mult sa lucreze cu cartile. Cand a venit dansul in manastire, biblioteca era un depozit de carte, un morman de carti, si a avut rabdarea ca sa ia fiecare carte in parte, sa o aseze la locul ei in biblioteca, pentru a fi cu mult mai accesibila", isi aminteste parintele Pantelimon.

Greutatea trecutului

 

Parintele Pantelimon, fostul ucenic al lui Steinhardt

 

Cei care l-au cunoscut pe parintele Steinhardt spun acum ca viata sa monahala a fost o jertfa, cum au fost si inchisoarea si toate celelalte greutati prin care a trecut si pe care le aminteste in ,,Jurnalul fericirii". Povestea adesea cat de grea si dureroasa este viata fara de Hristos, referindu-se la viata de dinainte de botez, botezul crestin din inchisoare, cand traia in neliniste.

Din pacate, nu a apucat sa vorbeasca prea mult despre trecutul sau, o parte din el ramanand si astazi o enigma pentru ucenicii sai. ,,Nu ne-am asteptat ca sa se duca asa de repede dintre noi. Dansul avea o suferinta, avea un regim alimentar, era mai slabit in putere, dar nu s-a asteptat nimeni ca sa il cheme Domnul dincolo si sa nu avem noi timp. Erau si vremurile destul de grele atunci, pana in 1989. Acest lucru ne-a scapat si ne gandim acuma cate am fi putut afla din experienta dansului", mai spune parintele Pantelimon.

Temerile unui parinte

Viata de dinainte de botez l-a urmarit in gand pe parintele Steinhardt pana pe patul de moarte. In repetate randuri, spunea ca nu stie daca Dumnezeu i-a iertat pacatele, daca s-a pocait destul. Cu toate acestea, ucenicii sai sunt convinsi ca parintele Steinhardt si-a indeplinit misiunea cu smerenie si cinste.

,,Nu cred ca a fost o povara pentru dansul si legat de acest gand as putea sa va spun o intamplare, despre Ava Sisoe, un mare sfant caruia Dumnezeu i-a prevestit ziua in care va fi chemat. Dansul era pe patul de moarte si era inconjurat de foarte multi ucenici, si era nelinistit. Cand ucenicii l-au intrebat de ce este asa, a spus: <<Is nelinistit ca as vrea sa mai traiesc un pic, sa ma mai pocaiesc, sa ma lase Dumnezeu sa ma pocaiesc>>. Si ucenicii i-au spus: <<Ava, tu n-ai pacate>>. Atata smerenie a avut acel Ava, incat n-a putut sa se desprinda de pocainta, cu toate ca viata lui a fost una sfanta. Acelasi lucru l-am putea spune si de parintele Nicolae, pentru ca nu este putin lucru si este o fapta foarte mare ca un om, la cultura dansului si la valoarea dansului, sa se retraga intr-o manastire, intr-un varf de munte, unde sa se calugareasca. Si nu uitati ca de origine era evreu. Noi o spunem si azi: a facut o mare jertfa si, venirea sa aici si, mai ales, activitatea sa printre noi, chiar au fost lucrarea lui Dumnezeu", incheie ucenicul parintelui Steinhardt.

Trecerea intre lumi: moartea si ,,Jurnalul fericirii"

In martie 1989, angina pectorala de care Steinhardt suferea se agraveaza. Parintele ia decizia sa plece de urgenta la Bucuresti pentru a fi consultat de un medic specialist. Pe drumul spre Baia Mare, alaturi de parintii Justin Hodea si Paisie Rogojan, Steinhardt vorbeste numai despre moarte.

,,Tare ma supara niste ganduri, ca nu m-a iertat Dumnezeu de pacatele tineretii mele", le spune partenerilor de drum. Parintele Justin incearca sa-l linisteasca: ,,Satana, care vede ca nu mai te poate duce la pacat, te tulbura cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la crestinism si te-ai botezat, ti-a iertat pacatele personale si pacatul originar. Te-ai spovedit, te-ai marturisit, ai intrat in monahism, care este iarasi un botez prin care ti-a iertat toate pacatele. Fii linistit, ca aceasta este o provocare de la cel rau, care iti aduce tulburare ca sa n-ai liniste nici

acum". Steinhardt ramane tacut pe tot restul drumului. In aerogara din Baia Mare, in asteptarea imbarcarii pentru Bucuresti, sufera un infarct si este dus la spitalul din localitate. Moare cateva zile mai tarziu, intr-o joi, pe 30 martie 1989, la 76 de ani.

Inmormantare cu securisti

Este inmormantat la Rohia, locul iubit, in prezenta calugarilor de la manastirea unde Steinhardt slujise intre 1979 si 1989. Imaginea inmormantarii trebuie sa fi fost una usor suprarealista, combinand persoanele apropiate si oamenii ce si-au legat vietile de invatamintele sale si un grup de angajati ai Securitatii, trimisi sa supravegheze ceremonia. Desi fusese eliberat in 1964, Steinhardt continua sa fie o tinta si o amenintare pentru Securitate, fie si doar privind influenta enorma pe care acesta o exercita, deopotriva, printre oamenii simpli si intelectuali.

Despre moartea lui Stein-hardt s-a scris putin la acel moment. Prietenul sau, Ioan Pintea, isi aminteste ca decesul a fost consemnat ,,printr-un anunt in <<Romania libera>> la rubrica <<Decese>>, un articol profund de Adrian Popescu in revista <<Tribuna>>, un scurt articol comemorativ semnat de Ioan Alexandru in revista <<Flacara>> si un eseu aplicat despre ultima carte a defunctului semnat de Radu Saplacan in revista <<Steaua>>. Nimic mai mult. De-abia dupa '89, prin bresa deschisa de <<Jurnalul fericirii>>, s-a revelat pentru toata lumea uriasa personalitate literara si teologica a <<ovreiului crestinat>>".

 

Cronica publicarii unei bombe editoriale

Laurentiu Ungureanu

laurentiu.ungureanu@adevarul.ro

Episodul botezului din arestul de la Jilava va sta la baza uneia dintre cele mai importante lucrari din cultura romaneasca: ,,Jurnalul fericirii". Conceputa, dupa propria marturie, ca un ,,testament literar", cartea a fost redactata, in prima sa forma, la inceputul anilor 1970, avand aproximativ 570 de pagini dactilografiate. In 1972, este confiscata de Securitate si restituita trei ani mai tirziu, dupa numeroase interventii pe langa Uniunea Scriitorilor. O a doua varianta, mai ampla, de circa 760 de pagini, este confiscata, din nou, in 1984.

Doua variante sunt scoase pe ascuns din tara si ajung in mainile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, la Paris, devenind subiectul unui veritabil ,,serial" difuzat la postul de radio ,,Europa libera", intre anii 1988 si 1989.

Publicata, pentru prima data oficial, in 1992, ,,Jurnalul fericirii" a devenit imediat o piatra de temelie a culturii romanesti. Lasand la o parte continutul cu adevarat exceptional, un veritabil slalom prin eseistica, istoria filosofiei, literatura, memorialistica si meditatie persoanala, ,,Jurnalul fericirii" este una dintre putinele carti scrise de un autor roman ce a reusit sa rupa barierele de varsta, conditie sociala si substrat cultural dintre diversele tipuri de cititori.

Despre ,,Jurnalul fericirii" s-au scris carti, s-au sustinut lucrari de doctorat si seminarii, este privita cu aceeasi admiratie de slujitori ai Bisericii si de criticii literari. Fragmente au invadat Internetul, constituindu-se in citate ce pot fi regasite pe statusuri de Facebook, alaturi de cele din Bill Gates si Octavian Paler.

,,Jurnalul fericirii" se citeste in biblioteci universitare, in apartamente din centru si de la periferie, ba chiar si in concedii.

Intalnirea de la Dej

Virgil Ciomos (59 de ani) l-a intalnit prima data pe Nicolae Steinhardt in orasul Dej, in 1982. Academia Romana organizase tocmai acolo un captivant simpozion de provincie despre filosofie. Amandoi venisera sa-l auda pe profesorul logician Anton Dumitriu vorbind despre ipoteza aristotelica a unei gandiri care se gandeste pe sine, act mai degraba divin decat uman. Le placea, se preocupau. Era inceputul unui capitol esential din patericul parintelui Nicolae: cel care avea sa se incheie cu publicarea ,,Jurnalului fericirii".

Dupa manifestarea culturala de la Dej, au mers la Manastirea Rohia, unde au continuat sa vorbeasca probleme carturesti si, usor, ceva s-a legat. ,,Prieten apropiat cu parintele Steinhardt nu puteai fi decat in masura in care, intr-un fel sau altul, participai la taina lui. Prezenta lui te chema intr-un alt loc decat cel din care vorbeai si in care erai tu insuti. Ce sa va spun Anumite lucruri mi le-a transmis pentru cei ce se indoiau, poate, de convertirea lui. Faptul ca l-a iubit sincer pe Hristos, de pilda, ca nu fusese deloc vorba de un act formal, nici de consecinta psihologica a vreunei depresii sau chiar a unei deziluzii in raport cu propria-i traditie religioasa", ne povesteste profesorul Virgil Ciomos.

,,Puteam, eventual, sa ne salvam sufletele"

Era vesel, binedispus parintele Nicolae, dar se framanta, nu stia sa cantareasca exact cat anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit intr-o atitudine civica de protest fata de imoralitatea si lasitatea pe care le vedea in jurul sau.

,,Colindam impreuna padurile Clujului, incercand sa intocmim liste cu potentiali protestatari. Nu ajungeam la mai mult de cateva zeci. Era nevoie de sute, mii. Puteam, eventual, sa ne salvam sufletele, dar nu puteam sa schimbam cu adevarat situatia politica", isi aminteste Virgil Ciomos. Chiar la Doina Cornea au vrut sa ajunga de cateva ori - le spunea securistilor care-l opreau la intrarea c-ar fi duhovnicul disidentei, dar acestia ramaneau de piatra.

Doua plicuri sigilate

Prietenia dintre Steinhardt si Ciomos a evoluat firesc, ca intre doi carturari preocupati de aflarea adevarului din biblioteci si din afara lor.

Ciomos l-a ajutat sa aranjeze biblioteca de la Rohia, milos imbogatita cu volumele de pe rafturile personale, si l-a ajutat apoi sa o ascunda prin podurile si acareturile manastirii, de teama securistilor care se pusesera pe confiscat. ,,A fost prilejul cu care parintele mi-a vorbit pentru prima oara despre <<Jurnalul fericirii>>, pe care aveam sa-l primesc spre pastrare putin mai tarziu."

Cum s-a intamplată Manastirea adapostea cateva exemplare dactilografiate ale ,,Jurnalului". Cei doi asteptau perchezitiile iminente, asa ca au ticluit o cursa: vor lasa cateva carti drept prada, iar trans-ferul ,,Jurnalului" avea sa fie facut intr-un moment mai discret. Ciomos a primit doua plicuri sigilate pe care le-a ascuns la el acasa si despre care n-a mai spus nimanui. ,,Jurnalul" era in siguranta.

,,Frate Virgile, ma simt minunat!"

Nicolae Steinhardt n-a trait sa vada momentul in care cele doua plicuri au plecat din locuinta lui Ciomos catre culegatorii din fata masinilor de scris si catre tipografi. ,,Contractase o tuberculoza intestinala in inchisoare ale carei efecte l-au urmarit toata viata, si-a fracturat femurul, era cardiac si avea tot felul de limitari fiziologice, dar se comporta intotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hranit decat prin perfuzii. L-am vazut de cateva ori rastignit intre pungile cu glucoza, intampinandu-ma cu acelasi gen de discurs: <<Frate Virgile, eu,

cand nu sunt inca pe moarte, ma simt minunat!>>", povestea profesorul Ciomos in volumul ,,Convorbiri despre N. Steinhardt", editat de Calin Emilian Cira.

,,Jurnalul fericirii": bun de tipar

 

La sfarsitul anilor 1980

 

Dupa sfarsitul omenesc al parintelui si dupa sfarsitul inuman al sistemului comunist, Virgil Ciomos a deschis plicurile. A comparat textul pe care-l avea cu cel pe care-l mai citea Virgil Ierunca la ,,Europa libera" si a consimtit: avea, intr-adevar, variantele finale ale primei si ale celei de-a doua versiuni ale ,,Jurnalului", dimpreuna cu un ,,bun de tipar". Era clar: hartii-le acelea trebuia s-ajunga la tipar.

,,Dupa decembrie 1989, am luat legatura cu domnul Andrei Plesu, pe atunci ministru al Culturii, si i-am spus ca n-as vrea sa fac un gest editorial prea personal. Ma gandeam ca imi poate recomanda o editura si o colectie anume. Intr-adevar, intre timp, domnul Gabriel Liiceanu preluase fosta Editura Politica, un bun prilej de a gandi impreuna un proiect mai articulat", ne-a spus Virgil Ciomos.

Fenomenologul contemporan a ales sa publice cea de-a doua varianta, cu 160 de pagini in plus, asa ca Virgil Ciomos a dat prima varianta Editurii ,,Dacia" din Cluj, unde lucra Virgil Bulat, fost coleg de puscarie cu parintele. In dezordonata goana dupa repere din anii confuzi ai tranzitiei romanesti, volumele s-au trasformat intr-o adevarata bomba editoriala, iar ,,Jurnalul" a ramas, pana astazi, una dintre cartile de autor cu cel mai mare tiraj din Romania.

 

Ce intrebari ma obsedeaza in prezentp Mai bine sa raspund cu substantivul pus la singular. Ce intrebare ma obsedeaza in prezent Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului dupa ce se desparte de trupl Ce-are sa-i fie eului meu dupa ce voi murim

Nicolae Steinhardt, intr-o convorbire cu Nicolae Baciut

 

Domnului Nicu Steinhardt, cel care ne invata sa umblam printre carti cu Cartea pe ele calcand.

Andrei Plesu, dedicatie pentru Steinhardt, 1986

 

Dintr-un intelectual pur, mai degraba agnostic si preocupat de literaturile straine, sa devina un autentic <<homo religiosus>> si - nu mai putin important - sa descopere constantele unei spiritualitati romanesti pe care, odata iesit din inchisoare, le-a cinstit cu verbul si verva lui inimitabile. (...) inchisoarea a constituit pentru N.

Steinhardt academie si altar.

Virgil Ierunca, critic literar

 

Dintre numerosii martori ai lui Hristos infloriti pe pamantul Romaniei, doresc sa-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, exceptionala figura de credincios si de om de cultura care a perceput in chip special bogatia imensa a comorii comune Bisericilor crestine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999

 

Lui Nicu Steinhardt, cu sentimentul ca-i pot spune: prietenia absoluta are sens numai cu fiinte ca el, desprinse de toate si prinse in toate.

Constantin Noica, dedicatie pentru Steinhardt, 1975

 

<<Jurnalul fericirii>> este o carte splendida, amestec inextricabil de notatie cotidiana, amintire, confesiune, hermeneutica, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizica, fiziologie, citate de lectura si altele.

Nicolae Manolescu, critic literar

 

 

Acest articol a fost publicat in ,,Weekend Adevarul".