Cultura Valceana aprilie 2015 315 x400_tg jiu nou

Revistă deanaliză şiinformaţieculturală

Anul VIII • Nr. 109 • aprilie 2015 • editat de INTOL PRESS sprijinit de ECOSTAR 21 • www.culturaarsmundi.ro

www.globalartfusion.com • www.cichirdan.ro • [email protected]

ISSN 1844 - 2358ISSN-L 1844 - 2358

PODUL DE REVISTE, APRILIE 2015ROMÂNIA MARE CULTURALĂ

În zilele de 23, 24 şi 25 aprilie, s-a desfăşurat „ediţiade primăvară” (de obicei, în fiecare toamnă, o întâl-

nire similară are loc la Chişinău) a Podului de Reviste.Este vorba despre o iniţiativă apărută în octombrie

2011, prin „înfrăţirea” revistelor Curtea de la Argeş şiLiteratura şi Arta, din Chişinău, un fel de replică şi ecouîn timp a istoricelor Poduri de Flori de la începutul anilor1990. De atunci, mai multe întâlniri au avut loc, la Curteade Argeş şi Chişinău şi, cu fiecare ediţie, alte reviste s-aualăturat acestei acţiuni. Primele au fost BucureştiulLiterar şi Artistic, condusă de scriitorul FlorentinPopescu, şi Gând Românesc, de la Alba Iulia, redactor-şef Virgil Şerbu-Cisteianu, precum şi revista Lumina, dinPanceva, Serbia (în luna mai 2014 au fost prezenţi laCurtea de Argeş scriitorii Nicu Ciobanu, director al Caseide Presă şi Editură „Libertatea”, şi Ioan Baba, redactor-şef al revistei Lumina).

Anul acesta, acţiunea a căpătat o amploare semnifica-tivă. Pe de o parte, ea a durat trei zile, cu fiecare zi des-făşurată în altă localitate. Este vorba despre cele trei„oraşe voievodale” vecine, Curtea de Argeş, RâmnicuVâlcea şi Câmpulung, tradiţionale partenere culturale. Pede altă parte, revistei Curtea de la Argeş (AsociaţieiCulturale Curtea de Argeş, ACCA) i s-au alăturat în orga-nizare Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, CompaniaArtelor Poligrafice şi Editoriale ROTAREXIM dinRâmnicu Vâlcea şi Primăria Câmpulung. Le-au fost par-tenere (de pildă, prin înmânarea unor diplome şi distinc-ţii) mai multe asociaţii, precum Liga Culturală pentruUnitatea Românilor de Pretutindeni – Filiala Argeş,Asociaţia de Vexilologie „Tricolorul” etc.

În al treilea rând, şi cel mai important, numărul revis-telor participante a crescut foarte mult. Pe lângă revisteleiniţiatoare, au fost prezente revista Bucureştiul Literar şiArtistic şi Detectiv Cultural de la Bucureşti (s-a alăturat„din mers” şi revista Formula AS), Litere de laTârgovişte şi Noul Literator de la Craiova. Prietenii dinSerbia nu au putut veni, dar revista Lumina (însoţită desăptămânalul Libertatea) a fost reprezentată de scriitorulFlorian Copcea, din Drobeta Turnu Severin. Pentruprima dată, a fost însă prezentă revista Glasul Bucovinei,din Cernăuţi, la întâlnire participând redactorul-şef,Alexandrina Cernov (membru de onoare al AcademieiRomâne). Peste douăzeci de publicaţii de pe „axa”Râmnicu Vâlcea – Curtea de Argeş – Câmpulung au fostprezente (şi adunate de dl George Rotaru într-un Coş deReviste oferit invitaţilor): Argesis, Forum Vâlcean,Cultul Eroilor, revista româno-japoneză Soarele, Omul şiTimpul, Buridava, Pietrele Doamnei, Carte de la CurteaVeche, Acidava şi încă multe altele.

Din delegaţia de la Chişinău, condusă de acad.Nicolae Dabija, redactorul-şef al revistei Literatura şiArta, au făcut parte actorii Ninela Caranfil şi NicolaeJelescu, cantautorul Vali Boghean şi Mihai Zaharescu, dela Bucureşti au fost de faţă Florentin Popescu, MarianNencescu (redactor-şef la Detectiv Cultural), Firiţă Carp(Editura Detectiv), şi Ion Longin Popescu (Formula AS),de la Târgovişte au venit Mihai Stan (redactor-şef laLitere) şi Ion Mărculescu, de la Craiova ConstantinPădureanu şi Dumitru Duţă (redactori-şef adjuncţi laNoul Literator). Au mai participat la întâlnirile din celetrei oraşe mulţi oameni de cultură, scriitori, editori, artiştiplastici, prieteni ai revistelor menţionate, oficialităţi cul-turale sau administrative. Doar câteva nume: AnaBurghele (Germania) Maria Mona Vâlceanu, LucianCostache (Piteşti), Ion C. Ştefan, Tudor Meiloiu, ViorelOnica (Bucureşti), Dumitru Marin (Craiova), MihaiSporiş, Ion Măldărescu (Rm. Vâlcea), Constantin

Agricola Miu, Liviu Cioacă, Ioan Crăciun, SorinDurdun, Maria Chirtoacă, Cornelia Vasiloiu(Câmpulung) – iertare celor nenumiţi.

Sloganul sub care s-a desfăşurat această ediţie aPodului de Reviste a fost ROMANIA MARE CULTU-RALĂ, scopul fiind de a face cât mai vizibilă realitateaacestui fapt, evident pentru oamenii de cultură (dar nutotdeauna şi pentru politicieni), de a sublinia rolul cultu-rii în conturarea-definirea-întărirea românismului, a sen-timentului de unitate – reamintindu-ne că în istoria noas-tră unirea politico-administrativă a fost totdeauna prece-dată de şi bazată pe unirea/unitatea culturală, de limbă,credinţă, datini.

În prima zi, activitatea s-a desfăşurat la RâmnicuVâlcea, la ROTAREXIM (în prezenţa prefectului judeţu-lui şi a altor oficiali – cinste pentru participare) şiBiblioteca Judeţeană „Antim Ivireanu”. S-au prezentatistoria şi rosturile Podului de Reviste, s-au prezentat

reviste, actorii chişinăuani au înfrăţit audienţa în dor deŢară şi dor de Basarabia recitând poeme de NicolaeDabija, Vali Boghean şi rapsodul popular, mare prieten alArgeşului, Ion Creţeanu din Craiova au făcut să vibrezeaerul şi sufletele cu cântecele lor – Ion Creţeanu aducân-du-ne din nou emoţionanta Baladă a Brîncoveanului.

În mare măsură, scenariul s-a repetat în zilele urmă-toare – vineri, în paraclisul Centrului Eparhial din Curteade Argeş şi în sala mare a Primăriei din Câmpulung sâm-bătă, unde „cortinele muzicale” au fost îmbogăţite decorul Seminarului Teologic Curtea de Argeş, condus dediaconul Codruţ Scurtu, respectiv de elevi pianişti dinCâmpulung.

Vineri după-amiază s-a făcut şi un drum la Piteşti,pentru a vizita expoziţia de la Casa Cărţii prilejuită deFestivalul Lalelelor, iar sâmbătă, în drumul de la Curteade Argeş spre Câmpulung, s-a făcut o oprire la Biblioteca„Luca Paul” din Domneşti, pentru o „sesiune domnişa-nă” (muzeu, bibliotecă, revista Pietrele Doamnei –redactor-şef George Baciu), în prezenţa primaruluicomunei, Nicolae Smădu.

O seară cu totul specială a fost cea de vineri, când par-ticipanţii la întâlnire au fost primiţi, la MănăstireaVăleni, de ÎPS Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şiMuscelului. Binecuvântarea pe care Podul de Reviste aprimit-o în acest fel dă greutate întregii acţiuni – la felcum o face speranţa-pronosticul că, în 2018, CentenarulMarii Uniri se va serba într-o Românie care va aveaBasarabia alături, speranţă-pronostic rostit de mai mulţiparticipanţi (îl amintesc doar, pentru că este istoric, iarcuvântul său stă în bună balanţă cu binecuvântarea ÎPSCalinic, pe directorul Muzeului Judeţean Argeş, CornelPopescu).

S-au mai vizitat şi alte aşezăminte de mare valoarecultural-istorică ale zonei: Mănăstirile Cozia, Nămăieştişi Aninoasa, Mănăstirea Argeşului şi Sala „Manole” aPalatului Regal/Episcopal, Casa Memorială „GeorgeTopîrceanu” de la Nămăieşti.

S-au făcut, desigur, planuri de viitor, nu numai decontinuare a acestui gen de întâlniri, cu posibila „prelun-gire” a podului spre Târgovişte, spre Craiova, poate cuorganizarea unei întâlniri, la Bucureşti, de anvergurănaţională, dar – merită menţionată separat ideea – şi de aridica, la Mănăstirea Suruceni din Basarabia, unde s-anăscut şi unde odihneşte întru cele veşnice, un bust alepiscopului Dionisie Erhan, pentru un an (1940-1941)vlădică la Curtea de Argeş.

O acţiune care, sperăm, va avea ecou, parte a unuiproces istoric care să o facă să-şi piardă însuşi obiectivulcu care a plecat la drum, dar care să rămână o manifesta-re culturală periodică, aducând alături oameni de culturădin toate vetrele locuite de români.

Gheorghe PĂUN

2 CULTURAvâlceană aprilie 2015

„PODUL DE REVISTE”,LA RÂMNICU VÂLCEA

Pe 23 aprilie s-a desfăşurat proiectul „Podul de Reviste” (proiect iti-nerant pentru o Românie Mare Culturală...), etapa Rm Valcea din iti-

nerariul Râmnicu Vâlcea - Curtea de Argeş - Câmpulung, şi care se va con-tinua pe 24 la Curtea de Argeş, şi 25 la Campulung! La Râmnicu Valceas-au consumat secvenţele: Rotarexim, Biblioteca Judeţeană, Călimăneşti...La Biblioteca Judeţeană s-a adaugat şi un lanţ al cărţii cu ocazia zileidedicată... bibliotecarului şi... carţii! Peste tot lume multă şi bună, venită dedeparte, din ţara mai largă decât... fruntariile României, stat al UniuniiEuropene. Bucovina, Republica Moldova, minoritatea româna din Serbia aufost bine reprezentate.

Trei academicieni: Gh Păun, Nicolae Dabija şi dna de la Cernauţi:Alexandrina Cernov; Florian Copcea, Lucian Costache (preşedintele LigiiCulturale pentru unitatea românilor de pretutindeni 1890-91, Filiala Argeş).

Lanţul de cărţi...Cetăţeni, elevi şi salariaţii Bibliotecii Judeţene, cu cărţiîn mână, au creat un lanţ viu în jurul Bibliotecii pe străzile adiacente.

M. SPORIŞ

Foto pag.1, pag.2: Mihai SPORIŞ

3aprilie 2015 CULTURAvâlceană

O CARTE DE VALOARE ÎN DOMENIULÎNVĂŢĂMÂNTULUI THNIC ŞI PROFESIONAL

Pe 29 aprilie 2015, la Biblioteca Judeţeană „AntimIvireanul”, s-a desfăşurat un eveniment ştiinţific

şi cultural care va rămâne înscris în istoriaînvăţământului vâlcean - lansarea cărţii „CentenarulLiceului Tehnologic Căpitan Nicolae Pleşoianu,Râmnicu Vâlcea, 1913-2013” apărută în anul 2014, laEditura Intol Press, al cărei director este cunoscutul omde cultură Petre Cichirdan. Autorii sunt prof. dr.Gheorghe Dumitraşcu, secretar general al ForumuluiCultural şi al Asociaţiei Seniorilor, un istoric de valoare,un cercetător pasionat, rafinat, care a elaborat lucrări uni-cat, sub genericul „Haretismul în şcoala românească,judeţul Vâlcea” şi ing. prof. Adrian Boureci, directorulliceului, un bun specialist cunoscător al învăţământuluiprofesional şi tehnic, cu o contribuţie substanţială lamodernizarea unităţii pe care o conduce din 1997.Stăruinţa sa şi dorinţa de a crea ceva util a întâlnit recep-tivitatea domnului Dumitraşcu, un profesionist alinvestigaţiei istorice.

Manifestarea s-a buucurat de o asistenţă selectă,numeroasă. Au participat multe personalităţi: DumitruCornoiu, prefectul judeţului Vâlcea, Aurora Gheorghina,subprefect, Remus Grigorescu, directorul BiblioteciiJudeţene, Doina Glăvan, director al Serviciului JudeţeanVâlcea al Arhivelor Naţionale, Liviu Vlădescu, inspectorşcolar general adjunct al Inspectoratului Şcolar Judeţean,foşti inspectori generali (Gheorghe Dumitraşcu, GabrielaEne, Ion Gherghinaru şi Remus Grigorescu), foştiinspectori şcolari neo-haritieni, directori ai unor unităţide învăţământ din municipiul Râmnicu Vâlcea, foşti şiactuali profesori ai Liceului „Căpitan NicolaePleşoianu”, oameni de cultură, membri ai AsociaţieiSeniorilor, păstrătoarea unor trdiţii valoroase în dome-niul învăţământului, ai Forumului Cultural, organizaţiecare promovează valorile culturale reprezentative, slu-jitori ai Sfântului Altar, ziarişti etc. Printre cei interesaţis-a numărat şi dl. Gheorghe Boureci, cadru didactic pen-sionar, tatăl directorului liceului. În deschidere ceiprezenţi au cântat împreună cu părintele Nicolae StateBurluşi „Hristos a Înviat”!

Prin alocuţiuni concise au făcut referiri la importanţareuniunii, la activitatea de-a lungul unui secol a unităţiide învăţământ aniversate în 2013, la conţinutul tipărituriişi meritele autorilor: Remus Grigorescu, AlexandruPopescu Mihăeşti, preşedintele Forumului Cultural şi al

Asociaţiei Seniorilor, Mihai Sporiş, responsabilulCercului de la Râmnic „România, Grădina MaiciiDomnului”, Vlad Stan, fost director al liceului, unadevărat veteran al învăţământului, cu o carieră didacticăimpresionantă, Cristiana Nicoleta Bitică, director adjunctal liceului, Doina Glăvan care s-a implicat în organizareaacţiunilor dedicate sărbătoririi centenarului şcolii şi aoferit materiale documentare autentice, ElenaDumitraşcu, vicepreşedinte al Asociaţiei Seniorilor,Nicolae Dinescu, preşedintele Academiei OlimpiceRomâne, filiala Vâcea, Petre Cichirdan, editorul cărţii,vicepreşedinte al Forumului Cultural,Gheorghe Pantelimon, moderatorulacţiunii şi evident, autorii, GheorgheDumitraşcu şi Alexandru Boureci. Pe1 octombrie 2013 „Liceul Pleşoianu” asărbătorit cu fast, într-o atmosferăentuziastă, împlinirea unui secol de laînfiinţare, fiind construit la propunereaprefectului judeţului, Gheorghe Sabin.Este o unitate cu tradiţie,reprezentativă, o emblemă de prestigiuîn formarea tinerilor, în domeniulînvăţământului tehnic şi profesional.Prin temeinicia pregătirii profesionalea cadrelor didactice, de-a lungulexistenţei sale a pregătit numeroasegeneraţii de elevi, în domeniu, profesionişti care au con-tribuit la dezvoltarea industrială şi economică a judeţuluinostru, tineri apreciaţi în întreaga ţară. Mulţi elevi auobţinut premii la olimpiadele tehnice şi concursurile pemeserii la etapa judeţeană şi naţională.

Din păcate, după anul 1990 şi mai ales în ultimaperioadă, învăţământul profesional şi tehnic a fostdărâmat şi trebuie revigorat. Acesta a devenit ocenuşăreasă a învăţământului românesc, iar conceptul dereindustrializare a ţării presupune în mod obligatoriu oreprofesionalizare, o adaptare a liceelor tehnologice lacerinţele economiei naţionale, au spus unii vorbitori. Toţicei care şi-au exprimat opiniile au avut numai cuvinte delaudă la adresa cărţii, care este rezultanta unei muncilaborioase de cercetare ştiinţifică efectuată atât laServiciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale cât şi laArhiva şcolii. Este o istorie a şcolii care conţine unvolum informaţional bine ordonat, bogat şi util, în dome-niu. Analiza procesului instructiv-educativ se realizeazăpe trei perioade distincte: 1913-1948, 1948-1989, care,

în aprecierea domnului Dumitraşcu, a fost cea mairodnică, şi 1990-2014, fiecare cu particularităţile ei.Autorii fac referiri concrete la câteva elemente în dina-mica lor: baza didactico - materială, componenţa umană(resursele umane) - populaţia şcolară şi corpul profesoralşi conţinutul procesului de învăţământ. Cartea este olucrare monografică excepţională cu o pregnantă valoareştiinţifică, pedagogică, documentară, istorică, utilitatepractică şi poate fi folosită ca model pentru elaborareaunor monografii de către liceele tehnologice din judeţsau ţară. În cadrul discuţilor s-au făcut referiri la marele

savant Spiru Haret, cel care în urmă cupeste 100 de ani a înfăptuit singurareformă adevărată a învăţământului româ-nesc. Modelul educaţional promovat înprezent în multe privinţe este învechit,insuficient adaptat la cerinţele noiisocietăţi pe care ne propunem să oedificăm, de aceea este necesară o reformăprofundă, de conţinut a întregului sistem.Un rol important vor avea în continuaredascălii; de competenţa profesională, devocaţia lor va depinde calitateaînvăţământului, pregătirea specialiştilorpentru o economie de piaţă concurenţială.În final, protagoniştii, GheorgheDumitraşcu, autorul principal şi Adrian

Boureci, considerat autorul moral, au evidenţiat, printrealtele, că lucrarea reprezintă materializarea unui vis, unomagiu adus profesorilor, inginerilor, maiştrilor, caretimp de un secol au trudit, au contribuit prin pasiune şidăruirea lor la formarea şi educarea tinerei generaţii înspiritul muncii.

În cadrul adunării s-a exprimat recunoştinţa faţă deactivitatea dascălilor din toată existenţa şcolii, care auadăugat valenţe noi, unui parcurs lung, început pe 1octombrie 1913. Procesul de modernizare aînvăţământului românesc trebuie continuat, în noilecondiţii, pe un plan superior. Fiindcă aşa cum subliniaImanuel Kant, „omul lipsit de educaţie nu ştie să seservească de libertatea sa”. Toţi factorii trebuie săînţeleagă corect un singur lucru, fundamental, că fărămuncă şi fără educaţie românii nu vor scăpa de sărăcie.Şi să nu uităm actualitatea proverbului românesc că„meseria este brăţară de aur”. Sincere felicitări autorilorcărţii, tuturor celor care într-o formă sau alta au con-tribuit la apariţia ei.

Gheorghe PANTELIMON

Marţi 17.03.15, pe scena Filarmonicii dinRâmnicu Vâlcea, trupa „Domino” Asociaţia

ATARAXIA, condusă de Mateea Marin, a interpretat„Repetabila scenă a balconului” de Dumitru Solomon, ofrescă a realităţii dintotdeauna a „suişului” individual,călcând pe ceilalţi, o paradigmă invers celei imaginată laînceput de secol de Urmuz, cazul cernerii de oameniprintr-o pâlnie cu partea îngustă în sus...o creşterepiramidală, care duce la regres! Trupa este formată dintineri şi foarte tineri actori, unii, actori în devenire.

„Revoluţie”, „democraţie”, „libertate” sunt leitmotiveironice, strigăte de ură ori disperare, care se aud pe scenaimprovizată! veşnicul balcon al dragostei sau al piaţeteipolitice-publice sub care s-a derulat, istoric, frumoasa

scenă de dragoste creată de marele Will dintre Romeo şiJulieta, astăzi paradigmă a unei scene idioate într-o lumetot mai îndepărtată de starea reală şi firească, de inefabilapoezie! Nu este o scenă a revendicării unor tineri, nu seoferă soluţii, ci un apel la memorie şi conştiinţă către ceicare ştiu, cunosc şi pot!... desigur, adăugăm noi, foartegreu de găsit astăzi...Un teatru al simbolului, al întrebăriiretorice, un personaj colectiv care fabulează, care seprezintă într-o haină de arlechin. Şi, credem, trebuie săne reamintim şi ce spunea Mateea Marin la sfârşitulspectacolului de premieră, din Petrişor: „Noi (aflaţi laaceastă vârstă caracteristică pentru starea nefastă a inde-ciziei n.n) trebuie să fim creatorii propriului nostru des-tin, să ajungem în balconul visurilor proprii, ţinând cont

de ceea ce a foat înaintea noastră şi sperând că neaşteaptă ceva mai bun”. (vezi şi Articolul din Februarie2015 de pe Cultura şi Cultura Ars Mundi şi cele douăsecvenţe de pe Arhiva Video)

s-p cickirdan, 20 03 15

„REPETABILA SCENĂ A BALCONULUI” DE DUMITRUSOLOMON LA FILARMONICA RM VÂLCEA

4 aprilie 2015CULTURAvâlceană

Motto: „Cadrele hotărăsc totul” (I.V.Stalin)

S-o luăm încet. Înterprinderile româneşti înfiinţatepână în 1964, nu aveau cum să fie construite decât

după modelul celor existente în perioada interbelică; din1949, ele, începând să intre sub controlul serviciilor sovie-tice, care, nu aveau treabă decât cu supravegherea person-alului! structura, rămânând aceeaşi. Dovadă Fabrica de pla-caj Râmnicu Vâlcea şi Uzinele de sodă Govora; şi Fabricade încălţăminte „11 Iunie”, care în 1950 aveau aceeaşistructură ca aceea a întreprinderilor din 1930-40 (vezi şiîntreprinderile din Ploieşti, Timişoara, Reşiţa, Craiova...).După 1959, când Armata sovietică părăseşte România darcadrele de conducere ale întreprinderilor rămân sub coor-donarea ofiţerilor sovietici care conduc serviciile secrete(Securitatea), în ţara noastră apar ideile de introducere atehnologilor statelor avansate, şi, astfel, încep marileinvestiţii care au dus la formarea coloşilor industriali; mo-dele Italia, RFG, Japonia...La noi, în Rm Vâlcea, aşa senaşte Combinatul Chimic, concept germano-japonez.Serviciile de Personal sau „Cadre” (denumire veche) rămâna fi conduse sub principala funcţie politică suprave-ghetoare, aceasta, neavând decât rolul de întocmire şi con-trol ale dosarelor personale alcătuite cu declaraţii din minimtrei surse, obiectivul principal fiind asigurarea încrederii înpersonalul aflat în funcţii de conducere. Cu cât tehnologiaÎntreprinderii era mai avansată, cu atât regimul de cadre eramai „slab”, mai puţin vigilent, străinii având mai multăîncredere în specialiştii nemembrii de partid politic! Dupăpărerea mea organizarea Întreprinderilor până în 1964 eramai bună, dovadă fiind evoluţia spectaculoasă a eficienţeilor, până la acea dată. România devine mai apoi vigilentă peinformaţia secretă, pe „cadre” şi pe un flux informaţionaldeja depăşit, nevalabil după anii ‘70, când în Vest sedezvoltă fluxul informatic! În Vest, Înterprinderile sedivizează, automatizează iar România bate pasul pe loctinzând spre modernitate, oricum! ca să existe o ofertă delocuri de muncă foarte bogată... La Hervil (atenţie, grafieanglo saxonă-Hidraulik Echipament Râmnicu Vîlcea), deexemplu, directorul dorea depăşirea planului ca să maiangajeze zece strungari şi care în final deveneau cinci strun-gari şi cinci „pile”-TESA.... După 1980, Înterprindereasocialistă, care în 1986 avea să devină (fără schimbareanumelui) SRL (cea rentabilă şi cu export), lucrează în profitcu optzeci procente personal direct productiv-muncitor-şicu douăzeci procente personal TESA. Aşa era şi în SUA, înUzinele General Motors, când douăzeci procente din totalpersonal erau date populaţiei negre care stătea acasă şiprimea salariu şi nu venea în fabrică. AdministraţiaUzinelor G. M. prefera să facă curat în oraş sau alte treburieducative, cu negri, decât să-şi distrugă fluxulinformaţional, baza celui informatic, asigurând fluenţa uneiproducţii sănătoase. Am aplicat şi noi acest lucru cândIntreprinderile trebuiau să întreţină liceele, să angajezedeţinuţi...

Înterprinderile româneşti până prin1973 nu au avut nici un cusur, apoi,parte din ele sau din fiecare, au avut unrol social exagerat. Păcat că ele nu aujuns în anul 1991, sub aceleaşi conduc-eri, sistem de stat, să vedem ce s-ar fiîntâmplat?...

Din motto-ul lui I.V. Stalin săînţelegem că Înterprinderea din lagărulsocialist a inventat biroul de „Cadre”,mai apoi numit, „Personal”? Cadre,fiindcă acolo se încadra personalul înÎnterprinderea din lagărul socialist?...laînceput, la noi, sistem de democraţiepopulară, apoi sistem socialist, căruia i-am zis după model american, sistem socialist multilateraldezvoltat? În limba română motto-ul sună haios, fiindcămajoritatea care au trăit acele vremuri şi acum „freacă man-galul” şi râd prostiţi, râd ca de propriul „deşt”, când aud deCadre!? Nu ştim dacă acest cuvânt, „Cadre”, are corespon-dent în limba engleză, la americani, dar vă asigur că el nueste deloc haios, din contră este foarte serios...

După 1965 se introduce în ţara noastră viziuneaamericană, japonezo-germană a marilor combinate,„Kombinat”! în gena sa germanică, înseamnă linii tehno-logice în flux care duc la apariţia unui produs...Deci trebuiesă ai un flux informaţional teribil de bine pus la punct pecare mai apoi să-l automatizezi. De aceea combinatul, canoţiune, la noi, s-a aplicat doar în chimie şi industria uşoarăunde aveam un flux informaţional bine pus la punct dinpunct de vedere tehnologic, şi prost organizatoric, dar cucare am dominat lumea a treia la acest capitol... ÎnConstrucţiile de maşini eram habarnişti (mai puţin industriaspecială) în final, ea, dând chics. În final am dat chics şi cucelelalte, desigur, din lipsă de „design” dar şi din prea multăambiţie politică, intromisiune a politicului în actul creatorproductiv. Desigur, şi din lipsa autocontrolului în daunaunui control CTC excesiv.

Din ce am spus mai sus vrem să demonstrăm că nu tre-buie să luăm în derâs nimic din ce a existat în economianoastră mai înainte de 1989, de 1965, ci doar, poate, pe li-derii şi activiştii de partid şi sindicat, fiindcă, cel puţin a-tunci, România a ieşit singură din criza războiului aşa cumnu a mai făcut-o nimeni! imediat după 1945, schimbând sis-temul!...

Întreaga perioadă ante 1989, interprinderea capitalistă şisocialistă a funcţionat foarte bine cu acest compartiment deintrare şi ieşire a personalului din Înterprindere-Firmă,poate cu prea mult exces între 1945 şi 1965. Atunci s-a pusprea mult accent pe factorul de „origine sănătoasă” şi pe„decapitarea” descendenţilor clasei „periculoase” şi a celorcare nu „sunt cu noi”!... Să nu uităm că am trăit într-o lumecare a înlăturat clasa leneşă şi bogată, cu clasa leneşă acopiilor de pripas, şi săracă, ceea ce în America şi Japonia,şi Germania, nu s-a întâmplat! Şi de ce trebuie să-l luăm în

„pleaznă” pe I. V. Stalin pentru sintagma „Cadrelehotărăsc...” dacă el, tătuca Stalin a plesnit peste „bot”

întreaga clasă bogată şi inteligentă a Terrei, acondus jumătate de Europă din interiorul ei şinu din URSS, şi, după cincizeci şi cinci de anis-a ajuns în a pune din nou în balanţă celedouă sisteme?...

Dar să vedem în ce constă cronica reală aacestui roman care i-a în pleasnă istoria nu întimp real ci după aproape şaizeci de ani... „Laşapte fără douăzeci îl aştepta PobedaCombinatului” Vedem cum scriitorii noştrivenerabili, cei intraţi în senectute văd perso-najele, faptele, de atunci, ca pe o „Istoriehieroglifică” pe care, ei, o scriu acum! Cereprezintă pentru cineva, de acum, o„Pobeda”, un „Combinat” (fără a spune decare!-ca să urască nepoţii-strănepoţiiCombinatul!?). Şofer în poziţie de drepţi, cuDirektor (parcă am fi la intrarea unui Hotel

Majestic), direktor de cadre, cu „Tovarăşul”... Deşi el, scri-itorul ştie că în condiţiile de după război organizatorii Ţării,Înterprinderile lor, au ales din condiţii obiective tipul deconducere „militarist!” Noi am învăţat asta la O.C.I în 1975la Politehnica lui Gh. Gheorghiu Dej, când profesorulHomoş, de O.C.I, mă saluta pe mine student în anul IIIfiindcă purtam pălărie neagră! Auzi tu student cu pălărie pemalurile încă nedărâmate ale Dâmboviţei străvechi... 1975!adică cu cincisprezece ani înainte de 1990, când ei, scri-itorii ăştia cătrăniţi de greu ce le-a fost înainte, ne-au învăţatsă râdem de părinţii noştri din anii colosali ai perioadeipostbelice... „Unul din visele însorite ale copilăriei, din vre-mea când era trimis cu Marta la păscut pe izlazul comunal,era să ajungă, când va fi mare, şofer pe camioane sau tiruri.De pe pridvorul casei bătrâneşti vedea în fiecare zi cum seînşiră pe drumul spre Piteşti dubiţe, basculante, autobuzesau camioane încărcate cu ciment, pietriş sau cherestea şimintea îi zbura la orizonturile fascinante spre care seîndreptau...” Domnu΄ scriitor, atunci, în copilăria dvs nuerau TIR-uri şi nici camioane prea multe. Şi nici vorbă de„dubiţe”, „autobuze” în şir pe podul de peste Olt, sprePiteşti, apă a Oltului în care Nicu Angelescu, Leca Morariufăceau baie! ei, chiar să nu le fi văzut? nici eu, în 1958, nule-am văzut. Era singur, unul, în Râmnicu Vâlcea, poatedouă-trei, dar sigur unu era cel al lui Covaci care stătea întremine şi Rătan, pe „Mihăiţă Enescu”, colţ cu Roman Vlad...măcelarul. Da, eu stam în „Versail” şi poate tirurile nuajungeau la casa de copii „Olga Bancic”...Ce casă, ce copii,ce stradă V.I.Lenin şi nu I.V. Stalin...Da, aşa este, există odiferenţă între 1945 şi 1958...Se construiseră două blocuride către Sovrom Balşoi Turist care rezistă şi astăzi fărărevopsiri şi mansarde idioate...şi izolări, şi căptuşiri...Şi maieste ceva, nu te supăra, că am şi eu ceva ani-şaizeci şi patru,dar, atunci, despre ce vorbeşti dumneata, nu era echipaSteaua, ci, pur şi simplu, C.C.A.!

Cartea lui Constantin Mateescu a apărut la Editura„Almarom”, Râmnicu Vâlcea, 2014, în tehnoredactarea luiValentin Piţigoi şi Gh Deaconu, şi redactarea, şi corecturalui Gheorghe Deaconu, are ISBN şi nu are cod de bare.

Csaky E. POE

Suntem zeceMereu alţiiÎntr-un salon prelungTerminat cu un balcon minusculUnde sunt înghesuite cârjeDulapuri pentru asistenteUn cărucior şi o măsuţăPe care trebuie să le mânuieştiDe două ori

Ca să poţi respira aerul venit de afarăDinspre stadionul DinamoUnde mereu se udă gazonulŞi mai mereu câţiva sportiviFac antrenamentSe joacăIar tu abia te ţii pe picioareÎţi vine să te culci direct pe mozaicSă nu-ţi mai simţi capul bubuindUrechea păcănindOchiul fugind cu imaginile lui dubleCu tot

Mult deasupra ceasului electronicCare te cronometrează cu precizieŞi cu mare greutate pentru tineCât timp poţi să mai rezişti departeDe patul suferinţelor tale parcăNemişcate de ştiinţa doctorilorOri de rugăciunile înflăcărateAdresate unei figuri frumoaseDe la HollywoodCare între timpA făcut multe alte roluriPrintre care unul de mare ticălos

Lumina amurgului se prăvăleşte peste tine

Şi simţi că trebuie să te târăşti înapoiÎn mirosul greu al tuturorDar îmbrăţişată De patul ergonomic de la U.E.Dăruit în schimbul supunerii totaleMulţumescu-Ţi Ţie DoamneCă am apucat şi această noapteÎn care am să visez aşa de multePentru că m-am hotărâtSă nu mai dorm cu bulineCi numărându-Ţi ŢieDovezile de Mare şi Nemăsurată IubireAmin aminuţ

LIDIA LAZUEXPERIENŢA EMPATIEI

CONSTANTIN MATEESCU: „CADRE”(Considerente pe câteva pagini de carte)


SOCIETATEA CULTURALĂ „ANTON PANN” ŞI BIBLIOTECA JUDEŢEANĂAU LANSAT CĂRŢILE LUI

GEORGE TEI ŞI GHEORGHE NICOLĂESCUPe 24 Martie 2015, la Biblioteca Judeţeană Vâlcea

s-au lansat volumele lui George Tei: „Niciodatăcuvintele”, „Muntele din mine”, „Trecerea prin iubire”,„Operaţie pe cord deschis”, şi „Bariera orbilor”-povestiri,autor Gheorghe Nicolăescu.

Au prezentat Mihaela Rădulescu, profesor doctor, şiTeodor Firescu, cunoscut om de cultură din spaţiul vâl-cean...doljan, oltean! Nicu Cismaru a oficiat, mediatizat, încalitate de preşedinte al Societăţii Cultuirale „Anton Pann”.Au mai vorbit: Ion Soare, Ioan St. Lazăr, MihaiCălugăriţoiu şi Eugen Petrescu. A recitat, foarte frumos,Elena Drăghici; şi a cântat Andreea Scrociob...Toţi au fostnemaipomeniţi, mai puţin organizatorii, BJ, care nu şi-austăpânit ingineria de sunet, regia muzicală...

După prezentarea cărţilor, George Tei le spunea invitaţi-lor săi... - Vă mulţumesc pentru cuvintele dumneavoastrăde apreciere; ce-aş mai putea adăuga eu? Sunt onorat şi ospun cu sinceritate, că am fost primit aşa de bine de doamnaScrociob, de domnul Nicu Cismaru, de doamna Rădulescu,de doamna Elena Drăghici! ...Au cheltuit câteva ore ca sămă bine dispună, să nu-mi fie emoţiile prea mari; dar elesunt ale mele şi este bine că nu vi le-am transmis şi dum-neavoastră; altceva, ce să vă mai spun? voi spune o poezie,un sonet: Refac tot ce n-am scris până acum/ O ultimă ideemai îmbrac / Serigrafia paznicului trac / Aduce în luminaei, cutumă/ Nu corectez cu rima, doar un rac/ Adaug laofensa voastră suma/ Am amanetat-o unui dor ce nu m-auitat./ Când încă mă credeam sărac/ Gust Primăvara-nzori cu resemnare/ Uimit de anii mei ce nu se-ntorc/Silabisindu-mi propria chemare./ Trec printre versuri fărăsă mă doară/ Intrând pe unde îngerii se-ntorc/Necercetând lumina ta, Fecioară.

*Iată ce spunea sensibilul şi cunoscătorul de literatură,

Teodor Firescu: „Însoţirea scriitorului”... Ne aflam în anulde graţie 1975. Atunci s-a întemeiat, la Slatina, Cenaclulliterar „Balada” sub egida Bibliotecii Judeţene. Eram câţivatineri entuziaşti care nădăjduiam să înfiripăm un spirit decăutare, de afirmare şi de elevaţie culturală necesară pentrua depăşi starea de latenţă şi de suficienţă a burgului...Ne-am

întâlnit pentru a ne înţelege într-o limbă a literaturii careavea alte înţelesuri şi profunzimi decât alecotidianului...Ulterior, am aflat că vigilenta Securitate ştiape de rost gândurile şi intenţiile noastre. Ele erau curate darimprevizibile prin demersurile lor pentru că intraseră într-odevenire de cuget şi simţire care putea crea surprize..Şiaceste speranţe nu s-au lăsat prea mult aşteptate fiindcă aucăpătat rezonanţa unor nume: Viorel Dianu, Nicolae Fulga,Gheorghe Nicolăescu, Iancu Tănăsescu, Ioan Smedescu,Marian Rada etc. înscrise în pagini de cărţi personale!... În1983, de exemplu, lui Gheorghe Nicolăescu îi apărea laprestigioasa-i editură, „Scrisul Românesc”, romanul„Poştalionul reformaţilor” care însemna o meritorie des-prindere din alaiul căutătorilor de altfel de rosturi. La lansa-rea cărţii menţionate, Ion Dan Vlad, redactor de carte şiprozator menţionat în istoriile literare prin scrierile sale„Poveste de dragoste”, „Cântec pentru Daria”, „Valea iubi-rii”-a aflat despre mine (fusesem colegi de facultate) dintr-o vorbă spusă la urechi-că sunt pe picior de plecare spremeleaguri vâlcene. Reacţia sa a fost dură şi de neânţelespentru cei prezenţi la momentul ulterior de binecuvântare acărţii întâmplat în comuna Şuşani... Mi-a zis cam aşa: „Băbăiete tu ştii ce oameni răi sunt la Vâlcea?” Nu ne mai audeacum, când îl pomenesc, fiindcă a plecat, fără de vreme,într-o lume mai bună. Fără îndoială că generalizarea proba-bil dintr-o nefericită experienţă personală în care eu nuaveam ce căuta. Şi totuşi...A mai trecut de atunci un timppână când s-a întâmplat să completez în sensul bun alcuvântului cu un prieten vâlcean de înaltă dăruire, DanTudor, o întâlnire a cenaclului slătinean „Balada”, pe care îlcondusesem, cu cenaclul vâlcean „Arcade” din acea vreme.Au fost participanţi prestigioşi, şi de o parte, şi de cealaltă,iar atmosfera de înaltă înţelepciune şi de rostire româneascăpână când a intervenit un personaj de rea credinţă Gh Smsau cum i s-o fi spus, care a făcut o demarcaţie valoricănemeritată (în defavoarea musafirilor) între aşezătorii de ladeal şi de la vale ai Oltului. Atunci, însăilătorul acestorcuvinte a avut o lacrimă prelungă căreia i-a trebuit multăvreme să se usuce pe obraz. Când a înţeles singularitateaîntâmplării şi-a rânduit cu bucurie o casă în acest binecu-

vântat Râmnic, meleag de înaltă şi statornică civilizaţie şicultură. Dar cum prieteniile înving depărtările, mi-amîntors privirile spre Slatina şi am salutat cu înscrisuri decronici şi prefeţe avatarurile scriitoriceşti ale lui GheorgheNicolăescu care au ajuns la o a unsprezecea încununare lite-rară. Vom încerca o evaluare cronologică... Bunăoară amzăbovit asupra unor peripluri de proză care au alcătuit volu-mul de povestiri „Marea trădare” apărut la Editura„Scribul” în 1999. Iată câteva consemnări: „scriitorul GhNicolăescu gândeşte, concepe şi scrie încruntat. De aceeaproza sa se compune din frământări şi contorsionări, iaruneori din sporadice şi amăgitoare eliberări şi iluminări. Catemei argumentativ, vom aduce în prim plan volumulMarea trădare alcătuit dintr-o suită de nouă povestiri legatecoerent printr-o notă dominantă, aceea a dependenţei revo-lute a ţăranului de pământ. (...) Autorul reiterează nedume-ririle şi convulsiile unor generaţii rătăcite în vălmăşagulmemoriei”.

Prin „Blestemul lui Socrate” autorul ne oferă un romancu implicaţii psihologice, captivant prin încărcătura saintrospectivă, iar includerea personalităţii socratice anunţădemersul insistent al personajului central, Mitu Lulea(nume cu o conotaţie peiorativă) de a-şi depăşi şi lămuridescumpănirile din propria-i conştiinţă, prin monolog inte-rior neînduplecat ori prin dialoguri, uneori furibunde cuinterlocutorii care i-au cariat viermănos existenţa şi perso-nalitatea. Ieşirea la lumină a lui Mitu Lulea coincide, dinfericire, cu sucombarea sistemului comunist... TeodorFirescu continuă cu prezentarea pe scurt a romanului„Vijulia”, „Filele de istorie”, o monografie a comuneiŞuşani, ambele scrise de Gh Nicolăescu. Referitor la carteaprezentată, „Bariera orbilor” Ed. Hoffman, 2014, cu aceas-tă ocazie, Teodor Firescu, care i-a scris şi Prefaţa, pune înevidenţă „harul narativ inconfundabil al autorului, oralita-tea frazei, expresivitatea limbajului popular folosit şi jude-cata morală desprinsă din analiza minuţioasă şi imparţială afaptelor săvârşite de personaje întru greşala păcatelor” (amredat din chiar textul citit la lansarea din 24 martie de laBiblioteca Judeţeană).

S-P C

Întâlnirea Arhimandritului Gamaliil Vaida-stareţulMănăstirii Cozia cu Nicolae Ceuşescu-secretar gene-

ral al P.C.R. şi Chivu Stoica-preşedintele Consiliului de Statal Republicii Socialiste România a avut loc la MănăstireaCozia în ziua de 12 iunie 1966, între orele 10-13. S-a adunatlume multă în dreptul mănăstirii. A fost zi frumoasă şicaldă. Dar, înainte cu o oră de sosirea celor doi oaspeţi,stareţul a primit un telefon şi i s-a spus să nu-i invite înbiserică.

Nicolae Ceuşescu şi Chivu Stoica au fost primiţi încurte de către stareţul Gamaliil, cu pâine şi sare, aşa cum etradiţia strămoşească la noi românii. După o scurtă discuţie,purtată între oaspeţi şi gazdă, stareţul i-a invitat să vizitezebiserica, „uitând” de telefonul primit cu o oră mai înainte!

Oaspeţii au acceptat cu plăcere invitaţia.Stareţul le-a prezentat mai întâi tabloul votiv al lui

Mircea cel Mare, din naos. În acest tablou este pictatVoevodul Mircea, domnitorul Ţării Româneşti (1386-1418), care purta o coroană pe cap şi era îmbrăcat în ţinutăde cavaler medieval. Le-a atras atenţia asupra vulturuluibicefal pictat pe genunchierele domnitorului. Stareţul le-aspus că simbolizează pe Mircea cel Mare stăpân pe celedouă provincii Ţara Românească şi Dobrogea.

În pronaosul bisericii se află cele două morminte, al luiMircea cel Mare şi al Teofanei. Stareţul a punctat înexpunere importanţa Marelui Voevod Mircea care a fostmare gospodar şi organizator şi le-a vorbit şi de luptele salede la Rovine.

Despre Teodora, mama lui Mihai Viteazul (1593-1601),le-a spus că s-a călugărit la schitul lui Neagoe Basarab dinOstrov şi purta numele de maica Teofana. Apoi s-a retras laCozia unde a primit trista veste despre uciderea fiului său laCâmpia Turzii. Ultimul an Teofana l-a petrecut la Coziaunde a şi fost înmormântată.

Oaspeţii au vizitat apoi foişorul lui Mircea cel Mare, iarstareţul le-a prezentat proiectul Stemei Unirii PrincipatelorŢara Româneacă şi Moldova.

A urmat un moment solemn: elevul Florin Zamfirescu(viitorul mare actor) a recitat poezia „Umbra lui Mircea laCozia” de Grigore Alexandrescu. Magistrala recitare apoeziei a impresionat profund pe cei doi oaspeţi. I-aumulţumit şi l-au lăudat pe elevul vâlcean.

La sfârşitul vizitei cei doi oaspeţi şi-au aştenut fru-moasele impresii, alături de semnături, în „Cartea de Aur” amănăstirii.

Gh. MĂMULARU

ÎNTÂLNIREA LUI GAMALIIL VAIDA CU NICOLAE CEAUŞESCU ŞI CHIVU STOICA


MONOGRAFIA-O IMAGINE CU OAMENI, A UNUI LOC ÎN PERMANENTĂ SCHIMBARE

Omenescul sfinţeşte locul. O ştim demult. Apoilocurile năşite, cu nume alese de dragoste, cu

istorie îşi rostuiesc povestea despre viaţa cu, şi despreeroi descălecători, despre cei ce au i-au dat sens prinvreme, prin faptele mereu adăugate şi evenimenteledeosebite intrate într-o conştiinţă a înconjurătorului , cuputerea memoriei. O monografie, ca o filă nouă într-ocarte nesfârşită şi mereu adăugită este ca o fotografie alunui album cu toate generaţiile prezente, actualizate dincând în când. Este o cronică a trăirii locului cu un anumeeroism şi un meritat pomelnic pentru cinstirea omenescu-lui - cel cu consacrarea personalizării.

Cronica satului Lazu din Mehedinţi, component allocalităţii Malovăţ ne este dată de Grigore Aldescu -Aldea şi Marius-Emil Ciurel. Este o reeditare din 2015la editura craioveană Autograf MJM. Lucrarea este reco-mandată de cunoscutul moto blagian: „Veşnicia s-a năs-cut la sat…”, de cuvântul înainte: „în căutarea timpuluiregăsit…”, unde Ileana Roman îl parafrazează pe MarcelProust. Autorii ne lămuresc cu un argument introductivşi apoi întregesc expoziţia cu 9 capitole şi încheiereaconclusivă „în loc de epilog”. Aici ni se spune cum şi de

ce s-au învrednicit de… cronică: „cro-nică de drag şi de iubire pentru loculnatal, pentru bunici şi părinţi, pentrucei cu care ne-am petrecut copilăria şiadolescenţa, pentru a nu se uita, saumai bine zis pentru cei de mâine,amintiri din vremea celor de azi…”

Capitolele au titluri, înlesnind stu-diul cercetătorului. Documente cuamprenta timpului, imagini vechi şinoi, evenimente deosebite, obiceiuri ,tradiţii, neamuri de oameni cu genea-logii rămuroase se arată într-o structu-rare inspirată de mare utilitate pentrucercetătorii cu anumite interese, aiciadăugând şi căutarea/regăsirea rădăcinilor ca un act deveneraţie pentru întoarcerea la … izvoare. Este de remar-cat, cu o subliniere specială, că spiritul locului este alunor oameni, esenţialmente liberi, al unor moşneni aiistoriei valahe, locuind de când se ştiu „Oltenia de submunte” dintre Olt şi cazanele, acum liniştite ale Dunării,cu plaiuri de oameni dârji precum loviştenii, lotrenii,ungurenii subcarpatici, jienii, pandurii, (vâlcenii, gorje-

nii, mehedinţenii!). Desprindem uşoraceastă unitate a trăirii unui spirit al locu-lui care s-a impregnat fel de-a fi oameni-lor. Cercetarea specializată ne-o relevă cuargumente ştiinţifice. Lucrarea domnilorGrigore Aldescu şi Emil Ciurel ni-l men-ţionează pe Nicolae Chipurici, de la arhi-vele mehedinţene. Noi mai adăugăm aicipe autorii înşişi şi pe AurelianSacerdoţeanu, Alexandru Bălintescu,Dumitru Bondoc, toţi fiind din aceeaşilocalitate a Olteniei de sub munte, peunde, cândva, neamurile mari boiereşti alemândrei Oltenii ridicau un centru culturalpentru toţi românii: Bistriţa olteană, nu

departe de… Govora şi potecaşii Slătioarei, amintiţi înlucrare.

Fiecare nume, fiecare poveste de viaţă sporesc valoa-rea unei cărţi-niciodată posibil de închis -îndeamnă larespect şi la permanentă revenire, ca o tainică liturghienecesară vieţii în temeiul iubirii omeneşti care face printrăire din trecut izvorâre vie şi din cele ce vor veni unfapt al certei înnoiri fără a trăda firea.

Mihai SPORIŞ

Avăzut lumina zilei la 12 martie 1886 în Zlătărei,judeţul Vălcea, într-o familie de ţărani săraci,

fiind fiul Ristiţei, femeie de condiţie socială modestă, şia lui Nicolae Stoian, brutar de origine bulgară, pripăşitprin părţile Drăgăşaniului. Numele de familie i l-a datIon Fira, tatăl său adoptiv. A urmat şcoala primară laDrăgăşani, apoi cele ale Şcolii Normale din Craiova. În1904, la vărsta de 18 ani, este numit în Ştefăneşti-judeţulVălcea, cătunul Şcoala, în al treilea post de învăţător spe-cial înfinţat, de către Teodor Bălăşel, care se bucura de

stimă în forul ministerial condus de Spiru Haret.Încorporat în armată în 1907, cănd împlinea 21 de ani,Gh. Fira a fost martorul unor represiuni săngeroaseîmpotriva ţăranilor care se răsculaseră pentru a-şi făuri oviaţă mai demnă. Revine la post după terminarea servi-ciului militar. Împreună cu colegul său învăţătorul IoanN.Popescu lansează un apel către binevoitori în direcţiaînfiinţării unei biblioteci populare la şcoală, adresăndrugămintea ,,…să binevoiască a contribui cu ce poatefiecare la formarea acestei biblioteci”. Cu elementele ta-

lentate din şcoală şi din sat, tînărul învăţător a organizatun cor mixt pe trei voci cu care a susţinut spectacole laŞtefăneşti, şi în Rămnicu Vălcea la Teatrul Adreani.Paralel cu munca de dascăl, se apleacă cu mult zel asupraculegerii de folclor. Scrie primul articol de muzicologie,,Cum să faci să cănţi bine cu fluierul?”, articol ce îlpublică în nr.11 din 1911 al revistei ,,Ion Creangă”, ceapărea la Bărlad sub conducerea lui T. Pamfile. În anulurmător, 1912, îl cunoaşte pe Artur Gorovei, trimis deSpiru Haret să conferenţieze la cercul literar din comunaŞtefăneşti, condus de Teodor Bălăşel..Folcloristul ArturGorovei era directorul revistei pentru literatură şitradiţiuni populare-Şezătoarea, cu apariţie lunară încădin anul 1892. În urma întrevederii cu A.Gorovei îi tri-mite acestuia spre publicare în revista din Bărlad

PORTRETUL UNUI FOLCLORISTVĂLCEAN: GHEORGHE FIRA


culegerea de folclor ,,Steaua”. Din febru-arie 1912, inimosul învăţător este trans-ferat din Ştefăneşti în satul natalZlătărei,unde înfiinţează o societateşcolară cultural-educativă şi cerculsportiv ,,Piedica’’..Are două colaborări, înmartie şi mai 1913 la revista oltenească defolclor ,,Ghiluşul” editată de Şt. St.Tuşescu la Balota, judeţul Dolj, cu arti-colele: ,,Brodeală gaşperească” şi ,,Doftorbun”...Doi ani mai tărziu participă cumaterial folcloric la corpusul lui A.Gorovei ,,Credinţe şi superstiţii alepoporului romăn” apărut la Bucureşti. Înanul 1913 în preajma războiului balcaniceste chemat sub arme, şi participă la lupte într-o unitatede grăniceri..Debutează editorial în 1916, cu volumul,,Cîntece şi hore” (selecţie îngrijită de D.G. Kiriac).Antologia cuprinde 78 de căntece şi 46 de hore, text şimelodie, adunate din satele vălcene Zlătărei şi Ştefăneşti,ca şi din alte părţi oltene, ori din sudul Transilvaniei.Decretăndu-se mobilizarea, ajunge la Fălticeni, undecunoaşte pe viitoarea soţie, o tînără bucovineancă, ceavea să-i fie sprijin fidel, de nădejde pănă la moarte. Cutrupele de aici trece graniţa în Ardeal, luînd parte activăla încleştările cu duşmanul. Rănit, decorat, tănărullocotenent n-a uitat nici pe front pasiunea pentru folclor.Însoţit de vioară, însenina chipul camarazilor săi cuamintirea cântecelor de acasă, a doinelor, pe care le notaîn caietul său de însemnări. La demobilizare, în 1918,revine în Fălticeni, se căsătoreşte pe 13 octombrie şi îşistabileşte domiciliul în oraş. Pentru scurt timp esteînvăţător în Şoldăneşti, o suburbie a Fălticenilor, apoiprimeşte post în Lespezi (Iaşi), Hîrtop (Suceava), ca înfinal să revină în oraşul Fălticeni ca învăţător. Este numitdirector al şcolii Primare nr.2 din Fălticeni. Îşi cumpărăun fonograf care să-l ajute în activitatea de culegere amaterialului folcloristic. Din anul 1920 începe colabo-rarea cu marele muzicolog Constantin Brăiloiu profesorde istoria muzicii la Academia regală de muzică care i-afost oaspete de nenumărate ori în casa sa. Materialul fol-cloric pe care-l străngea Gh. Fira în peregrinările saleprin judeţ era selectat, i se făcea orchestraţia, i se notadata, locul şi persoana de la care a fost cules materialul şiapoi era trimis la Bucureşti, pe adresa lui ConstantinBrăiloiu, pentru a fi depus la Arhivele folclorice aleSocietăţii compozitorilor romăni. În revista profesorilorde muzică ,,Armonia” scoasă la Botoşani de profesorulM.Gr. Posluşnicu publică în 1924 studiul de muzicologie

,,Asupra culegerii melodiilor populare”.O altă personalitate muzicală cu carecolaborează este George Breazul, profe-sor muzicolog, etnomuzicolog şi criticmuzical romăn, căruia se angajează să-itrimită pănă la sfărşitul anului 1927, unset bogat de colinde şi urături. La îndem-nul lui D.G. Kiriac se înscrie laConservatorul din Iaşi (1924-1928), cursfără frecvenţă unde are parte de profe-sori eminenţi:Carol Nosek (teorie-solfegiu), Constantin Georgescu(armonie), Antonin Ciolan (ansamblucoral).

Îl întălneşte pe George Enescu, caresusţine mai multe concerte în Fălticeni, inclusiv înclădirea Liceului ,,Nicu Gane”. Devine profesor titularde muzică la Liceul ,,Nicu Gane” din Fălticeni, în locullui Ion Chirescu, transferat la Bucureşti. Paralel afuncţionat, tot ca profesor de muzică, şi la Liceul,,Principesa Elisabeta”. A condus un cor şi dirijat orches-tra liceului. O vreme a condus şi fanfara Regimentului IIIdorobanţi precum şi formaţia Societăţii corale ,,NicuGane” al cărei preşedinte de onoare era folcloristul ArturGorovei. A purtat o corespondenţă bogată cu maripersonalităţi ale vremii: Mihai Sadoveanu, EugenLovinescu, T.Pamfile, A.Gorovei, Vasile Ciurea,Al.Vasiliu-Tătăruşi, Alexandru Zavulovici, SerafimIonescu, Gh.Rădăşanu, Şt. St. Tuşescu, Gh. N.Dumitrescu-Bistriţa ş.a. Gheorghe Fira a rămas în istoriaculturii noastre mai ales ca folclorist. A avut norocul săse nască într-o zonă mustind de sevă folclorică şi sădăscălească o vreme în preajma marelui folclorist TeodorBălăşel. În anul 1928 tipăreşte lucrarea ,,Nuntă în judeţulVîlcea’’,vol.XXXVII, cu un raport-prefaţă de ConstantinBrăiloiu, în colecţia ,,Din viaţa poporului romăn” aAcademiei Romăne- prima monografie a unui ceremoni-al nupţial folcloric. Tot acum, împreună cu C. M.Popescu şi G. F. Ciauşanu scot în colecţia ,,Din viaţapoporului romăn” a Academiei Romăne, lucrarea,,Culegere de folclor din judeţul Vîlcea şi împrejurimi”,vol.XXXV. A continuat să colaboreze la revistele:,,Armonia”, ,,Giluşul”, ..Şezătoarea”, ,,Suflet oltenesc”(1927). Au rămas în manuscris, pe lîngă o mulţime decîntece populare, cîteva prelucrări-printre care amintimpoemul etnofolcloric în două acte ,,Anul nou”, uvertura,,Nunta Ancăi”, ,,Înşiră-te mărgăritare”, ,,Reverie”. La 17mai 1932, Gh.Fira îi trimite o scrisoare muzicologuluiGeorge Breazul la Bucureşti prin care îi cere sprijin în

obţinerea avizului Ministerului Culturii pentru existenţamaterialului depus spre tipărire încă din decembrie 1930(1000 melodii din Vâlcea-pe note, 314 melodii dinMoldova-pe note). Munca intensă desfăşurată în şcoală,călătoriile în condiţii grele (cu căruţa), prin ploaie, peninsoare, nopţile pierdute cu transcrierile şi orchestraţia,i-au ruinat sănătatea. Suferinţele îndurate în campaniadin 1913, apoi cele din primul război mondial cănd a fostşi rănit la picior, boala de diabet care o căpătase, îl fac peGh.Fira să cadă la pat. La 1 iulie 1936 este internat înSpitalul ,,Caritatea” din Iaşi. În salon nu se despărţea devioara sa. Cânta şi aici alinând durerea şi tristeţea bol-navilor, el fiind într-o grea suferinţă. În 8 noiembrie1936, în urma unei embolii îşi dă duhul. A fost adus laFălticeni, prin grija prietenului său, Vasile Ciurea, acumprefect. În ziua înmormăntării, mari personalităţi cultu-rale ale oraşului şi prieteni din lumea muzicală l-auînsoţit pe ultimul drum iar un pluton de soldaţi a datonorul căpitanului în rezervă Gh.Fira. Pe crucea masivăde piatră din cimitirul bisericii cu hramul ,,SfinţiiVoievozi-Grădini” al Municipiului Fălticeni, se pot citi şiazi versurile marelui Eminescu, săpate cu grijă:

,,Icoana stelei ce-a muritÎncet pe cer se suie:Era pe cănd nu s-a zărit,Azi o vedem şi nu e”Gheorghe Fira s-a stins la 50 de ani, în plină putere de

creaţie, cănd ar fi putut să dea încă multe lucrări de va-loare culturii romăneşti. Marele folclorist Gh. N.Dumitrescu-Bistriţa spunea: ,,Gh Fira a fost o figurăaleasă ce poate fi fi luată ca pildă de muncă şi dragostepentru creaţiile populare, pe care le-a adunat cu atîtapasiune şi strădanie. În galeria culegătorilor folcloruluivălcean, rămîne la loc de cinste şi de preţuire”.

(Bibliografia, la autor)

În curs de apariţie

imaginează-ţi puiul cuculuinu ieşit din găoace în cuib străinlângă divina maşteră meşterăimaginează-ţi puiul mutatimediat în camera nouăcu ouă de aur împrejurîn copac aurit necunoscutfără scutul apărăriial acomodăriiprin faţă i se perindăimagini noinevoi sprinturiruperi şi recompuneride ritmuritrepidaţii mutaţiinevoile erei noi

de care n-a ştiutn-a auzitnu le-a-ncercatajungând din pui bărbattreptat ajustat interioruluitat i s-a alăturatnu viaţă nouăci crez, ţeltorţel inimiiscăpări delăsăriculcări pe urechestrăvechen-a stat de veghela căpătâimuma dintâi a dispărutcu ea disiparea genelorprimare adoarmite pe veciveşnicia încăpătuluisacului vitelin

moneda s-a depus linban pe bancreanţa i-a rupt veşniciaaţa concepţia tradiţiamatricei născătoarei-au crescut alte mâini picioare panere pline alte şoaptenoaptea încă-i e lungăîn perpelireulima dorinţă i-a devenitcoada şoaptei, plecareaultima plecare spre născătoareanecunoscută scormonirearădăcinilor inexistente.eminamente logic.ilogică doar căutarea neantuluipoţi spune bărbatului apuscă nu-i decât dus întors nulîn universul căutatcum îl faci să-nţeleagăc-ar exista un singur firpatrafir vechii vieţi

te încumeţi să-i vorbeşti de împăcarea cu trecutul sau trebuie să-i dai ce nu-i de datfiind darul păstrat doarpentru tine frământat dospit de albinele unui singur ecosistemmă tem pentru inimalui sau pentru ce i-arămas în pieptsept între ventricul şi auricul de regulădespărţiţe de graniţefiziologicepierd mă micşoreznu pot să-mi onorezţelul felul. nu pot.va fi păcat iertat înainteaîmpărtăşaniei pascale?de nu, iar proprie iertarepe-nsingurare...

ADINA DUMITRESCU

imaginează-ţi


IONEL VITOC - ARHITECTUL EXCEPŢIONAL, OM DE CULTURĂ, AUTOR DE PUBLICISTICĂ

L-am cunoscut (şi i-am urmărit activitatea domnu-lui Ionel Vitoc) de mai bine de 30 de ani, alături

de aceea a colegilor şi contemporanilor săi: VasileMitrea, V. Buzuloiu, C. Arboreanu, Radu Spânu, MirceaSergiu Moldovan, Romulus Zamfir, Flavius Bizo – aces-ta din urmă, împreună cu N. Beuran, direcţionândDepartamentul de cercetare şi proiectare în construcţiiCluj (celebrul DSAPC), pe care-l vizitam, des (şi) pentrucă acolo lucra soţia mea. Îl vedeam pe dl. Vitoc la toateexpoziţiile Galeriei UAP, ale „Tribunei”, Uniuniiarhitecţilor şi Colegiului Medicilor, fiind Domnia sa şiun colecţionar asiduu, pasionat.

Însă, imediat după Revoluţia Română din Decembrie1989, personalitatea lui Ionel Vitoc s-a dovedit, fără nicio umbră de îndoială, cea mai spectaculoasă şi energică,chiar multiformă, inclusiv managerial, pe care o urmărimpână azi. Bio-bibliografia sa a devenit prodigioasă: a fostautorul unor numeroase opere de arhitectură, răspânditeprin toată ţara; şi, aproape un deceniu, arhitectul-şef alSibiului, vechi oraş, proverbial şi fabulos pentru istoriaromânilor – într-o epocă laborioasă şi norocoasă,dominată, în deceniul VIII, de omul politic RichardWittner. Imediat după 1989, Domnia sa şi-a înălţat, dupăpropriul proiect arhitectonic, edificiul multifuncţional:„Casa Artelor” (în grădina interioară a PalatuluiSindicatelor, în inima burgului clujean). Fiind, pe lângăintensa sa muncă (şi) consilier municipal influenţa sa acăpătat o neasemuită vizibilitate, atât culturală, cât şimanagerială, înfiinţând o instituţie, ce a devenit preţuităşi importantă: Fundaţia culturală pentru protecţia patri-moniului cultural-naţional: „Carpatica” (în 1996). Acestaşezământ găzduieşte (şi) alte forme instituţionale, decultură, toate dirijate de Domnia sa: Galeria Artelor,Revista „Filarmonica” (2000); Revista „Oraşul”, decultură urbană (fondată în 2006); Aula Expoziţiilor,Conferinţelor şi Spectacolelor (muzică şi dans); festiva-luri, simpozioane. Şi, nu în ultimul rând: TabăraInternaţională de Artă „Vălenii Şomcuţei”, ajunsă la aşasea ediţie etc.

În cadrul Revistei de cultură urbană „Oraşul”, dl.Ionel Vitoc nu este numai manager, ci şi un autor de edi-toriale, interviuri, recenzii, anchete şi note de călătorie,mese rotunde ş.a., transformându-se (şi) într-un apărătoral culturii scrise, nu numai vizuale, aşadar devenind unautor de publicistică fierbinte, într-o epocă a „veşniceitranziţii”. Nemulţumirea sa, în faţa clasei politice,actuale, e produsă de „confuzia deciziilor”, „corupţiageneralizată”, „mediocritatea” şi „haosul” – produse deunele sloganuri, precum: „Totul se vinde!…”, „Totul se

cumpără!...”– „Nu mai putem stăpâni lucrurile”, afirmă editorial-

istul şi publicistul Ionel Vitoc. „Vedem o lume carealeargă după călătorii scumpe, vacanţe, baluri, canca-nuri! Anii se termină cu sărbători, de la Sf. Nicolae; şi seţin nesfârşit până spre Sf. Ion!... Trăim intens, ceea ce nepun alţii, la cale, să facem şi să trăim!... Suntem duşi deval, să nu zicem că suntem manipulaţi!... Timpul acesta,care ne scapă, este, oare chiar timp real? Este el timpulnostru – şi în spiritul nostru?... Cândva, noi aveamrepere! Se cânta cu-cu-riguuu în Europa, de la Paris pânădincolo de Urali!... Astăzi?... Timpul nu mai pare trăit decătre noi! Timpul ne-a luat-o cu mult înainte!... Ne-ascăpat, poate, acel realist spirit al timpului! Ne-a rămas

doar nimicul cotidian!” (Din Nimicul cotidian. Alegerile,„Oraşul”, nr. 30, 2014).

„Oglinda” (televiziunilor – audio-vizualul contempo-ran, cu senzaţia de comercial), a devenit un derizoriuconcurent, agresiv şi vulgar, al culturii scrise, susţinepublicistul Ionel Vitoc. Apărute ca ciupercile dupăploaie, necontrolate profesionist, ele sunt pline de „star-lete şi vipuri”, comentatori gregari. „Nu rezistăm laasemenea ştiri!... Nu avem programe!... Vedem doarimoralitatea, la nivelul de virtute!... Şi trăim speranţa că,poate, ziarele sunt mai decente!... Că vom afla, din ele,mai multe!...” (Din Oglinda, editorial în „Oraşul”, nr. 31-32, 2015).

În jurul revistei (şi redacţiei) „Oraşului”, arhitecţi şiscriitori profesionişti, profesori universitari, savanţi,compozitori şi artişti, s-a format, în ultimii 7 ani, ointensă atmosferă şi activitate cultural-ştiinţifică, preţuităşi respectată în capitala Transilvaniei şi care susţine,sprijină, agreează, prin textele lor, candidaturaMunicipiului Cluj-Napoca, spre a deveni CapitalăCulturală Europeană (după ce, în ian. 2015, el a fostnominalizat şi declarat, deja, Capitală CulturalăEuropeană a Tineretului).

Am călătorit, împreună cu întreaga redacţie, spre a ne

documenta şi scrie reportaje, în zona natală a arhitectuluişi publicistului Ionel Vitoc, pe Valea Chioarului –Maramureş, Şomcuta (Vălenii Şomcutei), invitaţi laTabăra Internaţională de Artă, ajunsă, iată, la ediţia a VI-a, cu elevi şi adolescenţi, chemaţi din diverse ţări,învăţând pictura, sculptura în lemn, arta ceramicii. Şi amscris şi publicat, în coloanele „Oraşului” un lung reportajdespre o ambiţioasă operă arhitectonică a maestruluiIonel Vitoc, cel mai amplu şi monumental Edificiu, deacest fel, din Transilvania: „Societatea Grand HotelItalia”, înălţat(ă) pe colina cartierului Bună Ziua-Cluj.Am vizitat şi asistat la inaugurarea (şi slujba religioasă,ţinută de un înalt sobor de preoţi) – a bisericii Sf.Dumitru, din cartierul Grigorescu, Cluj-Napoca,proiectată de Domnia Sa; şi am fost informat (şi) dinpresă: arh. Ionel Vitoc a conceput, după Revoluţie, peste50 de biserici, aşezăminte şi edificii de cult, fiind acestaşi rezultatul uluitoarei descătuşări de energii, petrecutedupă epocalul eveniment politic, din Decembrie 1989.

*Iar aşa cum maestrul Ionel Vitoc ne-a invitat, în Nord,

să urmărim realizări însemnate, valoroase, alecontemporaneităţii, noi, colegii săi, colaboratorii revistei„Oraşul”, originari din Sudul Carpaţilor, l-am însoţit pelegendara Vale a Oltului, la Râmnicul Vâlcii, Tg. Jiu,Horezu şi Drăgăşani, într-o con-fraternitate profundgrăitoare şi dinamică.

Redacţia, editura şi publicaţia Fundaţiei „Carpatica”au devenit instituţii culturale preţuite şi cu o susţinutăcirculaţie, astăzi, în peisajul spiritual românesc, alăturide alte noi reviste, gazete, publicaţii, precum: „Poesis”,„Orientul latin”, „Mişcarea literară” şi „Bucovinaliterară”, „Euforion”, „Povestea vorbei”, „Cultura” ş.a.

Aş conchide că a funcţionat, întotdeauna, un legendar„parteneriat” fertil, între Societatea Scriitorilor Români(cum i se spunea, la începutul veacului XX), şiSocietatea (Ordinul) Arhitecţilor, din România, cu mi-nunate influenţe reciproce; aşadar, între poeţi, gazetari,publicişti şi arhitecţi – „specialiştii urbanismului”:reprezentaţi de un simbol intelectual: între Caragiale şiarhitectul italian Burelli, stabilit la Bucureşti, dupăvenirea lui Carol I; şi care i-a devenit scriitorului cola-borator, la ziarele Bucureştiului; prieten şi… socru!...

Prin Fundaţia „Carpatica” (Galeria „Casa Artelor”),Revista (şi Editura) „Oraşul”, coordonate de arhitectul şipublicistul Ionel Vitoc, Municipiul Cluj-Napoca-oraşagreat spre a deveni Capitală Culturală Europeană-2021,trăieşte o înnoită zodie, culturală, în urma unor concer-tate eforturi post-revoluţionare, aparţinând unei cu totulîndrăzneţe viziuni, încurajată de deschiderile şi evoluţiasocietăţii civile.

Constantin ZĂRNESCU

Paradoxul lumii moderne în care avem pretenţia căvieţuim, este acela că e asaltată de o mass-media

ce popularizează eminamente evenimentul mărunt şioamenii neînsemnaţi, cărora printr-o repetare continuă leconferă statutul de senzaţional. Or, tocmai această sete desenzaţional este cea care ne determină să deschidem tele-vizorul sau să cumpărăm un cotidian, fie el şi tabloid de

factură ieftină. Suntem manipulaţi cu bună-ştiinţă de omass-media aservită politic unor interese obscure, iarmisiunea ei nu este alta decât aceea de a distrage atenţiade la problemele majore cu care se confruntă ţara,poporul.

Pe toate canalele se difuzează invariabil şi aproapesimultan acelaşi eveniment cotidian, precum arestareaunui cămătar interlop sau a unui plitician dubios, ce nu-şi poate justifica provenienţa averii colosale dobândită pe

căi necinstite, dar se eludează în mod tacit situaţiamizerabilă în care se zbate omul obişnuit cu o pensie saucu un salariu, care abia dacă-i ajung pentru a-şi acoperifacturile şi cheltuielile traiului zilnic. Până când oarepoate continua această stare!? Nu mai vorbesc de aşa-numitele emisiuni de divertisment, care aduc în primplan nonvaloarea: manelişti cu pretenţii de star sau per-sonaje controversate, cu priză la public, e drept , precumMiron Cozma, Stelian Ogică sau Cristian Cioacă. Se parecă Dan Diaconescu cu dezbaterile sale pe margineasubiectului „Elodia” a devenit reţetă patentată a succesu-lui şi că a paria azi, de exemplu, pe cazul Zăvoranuînseamnă audienţă asigurată şi, deci, profit sigur. În ceţară trăim, Doamne...?

Elena AGIU- NEACŞU

MASS-MEDIA... MIORITICĂ(pamflet)


Prin bunăvoinţa domnului Constantin Rotaru amprimit, spre lectură, din partea Editurii

„Bibliostar” din Râmnicu-Vâlcea, 2015, 198 p., cartea defaţă: Viorel ŞTIRBU, „Scriitori de viaţă lungă”. A fost olectură agreabilă, cartea fiind semănată cu picanterii dinlumea scriitoricească pe care a frecventat-o autorul:întâlniri cu Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Marin Preda,Augustin Buzura, D.R. Popescu, Mircea Zaciu, VeturiaGoga de la castelul Ciucea, Nicolae Prelipceanu, EugenSimion, Mihai Ungheanu, Tudor Popescu, MihaiIspirescu şi alţii. Cartea are un final foarte simplu, o con-cluzie care trebuie citită şi recitită. Iată:

„Am trăit şaizeci de ani în veacul al XX-lea. Cei pai-sprezece ani din mileniul al III-lea şi din secolul al XXI-lea sunt un fel de bonus. Mă simt ataşat de cel de al XX-lea. A fost o perioadă minunată, cu multe realizări, dupăcum s-au petrecut şi evenimente cutremurătoare. Am fostcontemporan cu explozia primei bombe atomice din isto-

ria omenirii. Am fost, însă, con-temporan şi cu Iuri Gagarin, care arealizat primul zbor în cosmos, şicu Neil Armstrong şi am văzut cuma păşit omul pe Lună. Am fost leatcu Beatles-şii, i-am întâlnit, pe viusau prin intermediul televiziunii şicinematografiei, pe LouisArmstrong, Frank Sinatra, CharlesAznavour, Dalida, Jean Gabin,Charles de Gaulle, Richard Nixon,.L-am văzut pe Nicolae Ceauşescuplimbat în caleaşcă de reginaAngliei, am cântat melodiileDoinei Badea şi ariile interpretatede Nicolae Herlea. I-am văzut peTudor Arghezi, ConstantinDaicoviciu, Grigore Moisil, Lucian Blaga, MihailSadoveanu, george Călinescu, Tudor Vianu, Camil

Petrescu şi Cezar Petrescu. Am văzut cumas-a electrificat România, cum s-au construitreţelele de învăţământ şi de sănătate, caselede cultură şi bibliotecile, am zburat cu avio-nul românesc BAC – 111 şi conduc şi astăziDACIA produsă de Piteşti. Veacul nostru, alXX-lea, şi-a deşirat povestea în umbra adouă războaie mondiale, a celui rece, a con-flictelor din Coreea, Vietnam, Afganistan, arăzboaielor de secesiune din Iugoslavia, aemancipării Chinei, Indiei şi a celorlalteposesiuni imperiale de sub tutela colonială,răstimp în care oamenii au sperat într-o ordi-ne socială mai dreaptă. Am trăit o lungăperioadă de pace după Al Doilea RăzboiMondial şi am sperat că lumea va deveni maibună. Nu a devenit şi tot la Ecleziast trebuie

să ne întoarcem: Ce este - a mai fost, ce a fost - va maifi!”

Felix SIMA

„CE ESTE-A MAI FOST, CE A FOST-VA MAI FI!”

Asta spune însă foarte mult, dacă nu chiar totul,despre nivelul auditoriului, care, amator de emoţii nega-tive de ocazie, de senzaţional cu orice preţ, urmăreşteasemenea emisiuni difuzate, de altfel, la ore de maximăaudienţă. Bătălia pentru rating este deviza, dacă nu chiarscopul nemijlocit al televizuinilor noastre comerciale,care în goana avidă după profit, au înlocuit rolul pe carear trebui să-l aibă mass-media, şi anume educaţia morală,civică, spirituală a cetăţeanului. Ba dimpotrivă, putemtrage concluzia nefericită că, de la cel mai mic şineînsemnat tabloid şi până la emisiuni TV regizate,prezentate de „profesionişti”, mass-media mioritică nuface altceva decât să evidenţieze exemplele negative,care nu aduc decât deservicii serioase educaţieicetăţeneşti. Tinerii în formare, aflaţi în căutare de mo-dele, sunt bombardaţi, inclusiv pe internet, de o avalanşăde informaţii care, în loc să le cultive cultul muncii, aldorinţei de afirmare prin forţe proprii, le induc sentimen-tul fals că pot obţine succesul în mod facil, dar mai alesfără muncă, fără implicare, ceea ce este strigător la cer.

Se fac cunoscuţi publicului larg manelişti, care cusiguranţă plătesc pentru reclamă, false vedete apărutepeste noapte cu sclipiri de-o noapte, se înţelege. Puşi lapatru ace sau îmbrăcaţi cât mai sumar, se laudă cu veni-turile lor ilicite, în fond, stârnind, cu siguranţă, repulsieomului de bun-simţ.

Pe bună dreptate vă întreb, aşadar, tânărul aflat lavârsta căutărilor şi a întrebărilor ce răspuns află răsfoind

tabloidul sau deschizând televizorul şi computerul!? Căeste de ajuns să faci niţel scandal ca să devii vedetă pestenoapte şi să căştigi bani, foarte mulţi bani!? Ce mai vreţidecât cazul Prigoană!? Anonimi desăvârşiţi până ce auapărut pe sticlă, iată-i astăzi prezentatoare TV, respectivparlamentar... No comments!

De Vanghelie ce să mai vorbim... În pofida faptului căa fost ridiculizat şi i s-au arătat carenţele în educaţie, acontinuat să fie preferat de alegători pentru mici, bereşi...vanghelioane. Asta cred că spune foarte mult desprenivelul de educaţie al alegătorilor. Căci nu se poate spunecă nu au avut acces la informaţie. Dar cum „ulciorul numerge de multe ori la apă”, în cele din urmă „primarelui”i s-a înfundat. I-au fost descoperite matrapazlâcurile, fur-turile din avutul public, dacă tot e moda. Dar nu vomavea decât de câştigat, desigur. Cultura română, vreau săzic. Că doar plagiatul este reţetă patentată! Şi apoi „pri-marele” nostru va avea timp berechet să consulte„almanahe”, ba să intre şi pe „Guagăl”, se va documentaşi în câteva luni va publica o carte, două, nouă. Cu câtmai multe, cu atât mai bine, nu!? Oricum, este spre folo-sul minţii, se mai luminează ce şi cum, dar mai ales iesemai repede la lumină, scapă de detenţie. Păi!? Să se lasemai prejos decât înaintaşi săi!? Nu se face! Este doarambiţios, că doar nu degeaba l-a girat partidul cu votulsău de încredere. Personalitate accentuată...Da... Scriecâteva cărţi şi iese repejor de la mititica...Doar se ştie cănu se simte bine decât la lumină sau, mai bine-zis, în

lumina reflectoarelor. Chiar aşa... Asta este curatfăcătură. Tocmai când dăduse omul „bacaloreatu’” şiparcă se apucase şi de facultate sau chiar o terminase(scuze, o să mă informez!), nu se face, zău...! Da’ cezic...!? Mai pune de un vanghelion sau se pocăieşteasemenea lui Gigi şi iese el basma curată şi din dan-danaua asta. Obraz subţire, nu se cade, zău aşa...! Mărog, presupunem. Vom trăi şi vom vedea.

Oricum, mass-media nu duce lipsă de subiectefierbinţi. Aşa că nu e cazul să-i ducem grija. Ceea ce tre-buie să ne frământe este însă unde vom ajunge în ritmulacesta. Va avea, oare, tineretul nostru capacitatea sădiscearnă „Ce e rău şi ce e bine” din mascaradagenerală!? Căci ne invadează zilnic şi iremediabil circul.Chiar se pare că deviza politicienilor noştri este: „Cu câtmai mult circ, cu atât mai bine”. Dar oare ţine şi defoame circul ăsta!? Alimentează, desigur, seteamomentană de senzaţional, dar întrebarea este „pânăcând?” Căci va veni, cu siguranţă, şi ziua scadenţei. Şi nuştiu de ce, dar am sentimentul că se apropie vertiginosTREZIREA. Şi va lovi sub centură. Rămâne de văzutcine va fi afectat mai drastic, dar nutresc sentimentulamar că tot plătitorul de taxe, omul conştiincios ce îşivede de serviciul sau de gospodăria lui, va fi cel care vaplăti oalele sparte. „Te întreabă şi socoate” aşadar, „Ce erău şi ce e bine”, până nu e prea târziu...

Dixit!

Stimaţi tovarăşi, ştiţi cu toţii, adică ştim cu toţii, căunu plus fac doi. Desigur, operaţia de mai sus este

invenţie lingvistică, dar cuvintele pentru asta sunt - să neînţelegem.

Cum, inductiv, vizează infinitul, putem spune căinvenţia are un fond real şi unul spiritual (bravo). Dar!Nu întotdeauna unu plus unu fac doi. În cazul nostru,tovarăşi, unu plus unu face mai mult de doi, adică vreausă zic că toate au un secret care unora le scapă (vă rog,un pahar cu apă rece). Dacă m-aş opri aici, mulţumidu-vă pentru atenţie, aţi zice că sunt absurd. Şi nu este nicimomentul. Nici locul (luaţi paharul înapoi). Repet, sau,mai bine zis, revin şi zic că, în cazul nostru, unu plus unu

face mai mult de doi. Asta, pentru că am făcut economii!(hop, hop). Aplicând „principiul patru al prosperităţii”(iată secretul). Cum? Simplu! Reducând şi amânând sis-tematic preţurile, mărim concomitent norma (foaieverde), demonstrând că ne putem situa printre fruntaşiprin mijloace proprii şi metode simple de eficienţă (tra-la-la, tra-la-la). V-am spus că e simplu (proştii de ţăraninu observaseră). Alăturat, având în vedere secţia de co-vrigi şi gogoşi, am hotărât să impunem activităţii noastreun ritm exagerat şi să îndeplinim planul înainte de ter-menul propus, cu trei luni (entuziasmul creşte în propoţiegeometrică, raportat la adâncimea gropilor – P. Ţuţea).Un lucru ar trebui să îl ştiţi (vorbesc pentru cei care nuştiu încă), anume, dacă vrei să faci ceva, poţi faceoricând, musai este ca atunci când ţi-este sete, să ţi-oastâmperi din mers, gustând - veni-va vremea să beihârdăul! Faceţi linişte, vă rog! Urmează punctul „b” alacestui principiu, referitor la ivestiţii (tuse scurtă, pauzămare, comunicant important; e veche).

Tovarăşi, fiind vorba de termeni economici clari, noiintenţionat i-am... Ce, s-a luat curentul? Trei, doi, unu. Avenit curentul! A venit curentul! Panegiricul continuă.

Observ că mulţi, foarte mulţi, vă uitaţi la noi ca la...(formulările abuzate cu paranteze, ghilimele, ori termi-nate în ... trei puncte, denunţă un subiect vulgar). Măuimeşte trocul emoţional realizat, tovarăşi, şi pot afirma,fără a risca prea mult, că extazul nu poate fi altceva decâtrodul buimacelii creatoare, însă vă cer să vă relaxaţi.Altfel, vorbele mele nu vor fi decât dalbe forme fără fond(!). Aşa, aşa, dumneavoastră zâmbiţi, aţi priceput, puteţişi să hăhăiţi, dar cu măsură; v-aş fi recunoscător (iată uncaz evident de activare a fenomenului Feng). Cu ani înurmă - prietenii mei ştiu - am fost îndrumat să dau la filo-zofie (vă rog să nu reţineţi). În fond, toţi suntem niştefilozofi când începem să pricepem câte ceva din alfabetulexistenţial (!!) dar, ca să înţelegem un lucru, ne trebuie,mai întâi, bunăvoinţă (am zis-o, fir-aş al naibii, dar tre-buia s-o zic).

VARZĂ CREAŢĂN. TOŞU, Olteanca


INVENTICANOUTĂŢI TEHNICEAPLICATE

Am deschis acest ciclu (Noutăţi tehnice aplicate-Invenţii,Inovaţii, Unicate) în numărul din luna august 2014, cu

invenţii, inovaţii, unicate, personale, numindu-le: Invenţii pe aceleacare au cartoanele de Brevet OSIM, care au numărul de înregistrareOSIM şi au fost publicate în Buletinul OSIM; Inovaţii, pe cele, pentrucare sunt elaborate cartoanele de Inovaţii, de către unitatea economicăcare le foloseşte; şi, Unicate, acele lucrări rarisime care sunt specificedoar autorului şi care nu au evidenţă decât în unitatea productivă.Astăzi ne vom opri asupra unei singure lucrări, unicat, care a adusfoarte multe beneficii în anul 1984 Întreprinderilor Hervil RâmnicuVâlcea, OLTCIT Craiova, şi Mase Plastice Bucureşti. Este vorba deexecuţia Matriţelor Oltcit, „Aripa stânga-dreapt” matriţe de injecţieproiectate de Mase Plastice Bucureşti, dar care nu aveau definitesuprafeţele active; acestea, fiind grafiate în coordonate „spline” pe undesen cronaflex (nedeformabil), francez. Până la noi, matriţele aufăcut ocolul ţării, negăsind tehnologia care să le finalizeze. Parteafranceză făcea recepţia pieselor executate prin matriţare...Alături seaflă PV de acceptare a CTC-ului francez. Au fost necesare pestedouăzeci de idei noi pentru a realiza aceste matriţe: măsurarea coor-donatelor de pe desenul cronaflex, definirea celei de-a treia coordo-nate a unui punct-coordonata „z”, constituirea „spline”-lui în treicoordonate, descrierea tehnologiei în trei axe pentru maşinile în 2 şijumătate axe, conceprea programului pe fazele stabile tehnologic,sculă falsă care să preia neputinţa sistemului fizic (adâncimea defrezare), creerea de şabloane de verificarea secţiunilor, programareacu Zero relativ pentru a putea relua frezarea care a durat o lună zile apatru feţe, orientarea a patru calupuri- matriţe în frezare pentru a putearelua permanent frezarea etc.

Simion-Petre CICHIRDAN(Membru Fondator SIR-1990)

Stimaţi tovarăşi, să fiu mai clar: ceapeul nostru aremai multe ferme. La fiecare fermă există, cel puţin, ungrajd şi o magazie. Luăm „exemplul” de la ferma doivirgulă opt, tovarăşi. Acoperişul, vă rog, trebuie reţinut,acoprişul grajdului este din ţiglă. Mai multe ţigle s-aumăcinat, după cum aţi fi observat. Apa curgea, (de sus înjos), prin tavan, pe zid şi aşa mai departe. Am luat de lapoala acoperişului magaziei o ţiglă şi am înlocuit una de

pe grajd. Personal am acţionat. Până la urmă, s-au luat depe acoperişul magaziei atâtea ţigle câte trebuiau înlocuiteîn partea cealaltă, iar în locu-le am pus pe cele cu pricina(mă rog, cam multă vorbă, treaba a mers repede).

Asta s-a petrecut în urmă cu doi ani... Vă rog, păstraţiliniştea! Nu ştiu dacă aţi auzit de acest principiu (pentrucă nu aţi avut de unde, sic!). O mică invenţie, sau cam

aşa ceva...Tovarăşi, „nu mă sfiesc s-o afirm”: parte din ţiglele

transferate, dacă este corect zis, au căzut şi de doi ani...vă rog, nu plecaţi (staţi aşa), nu am terminat (ăsta, da,secret), vă rog, dumneavoastră... sunt lemne în zăvoi(zăvoi, război, piţigoi\oi, noi, voi, boi\oi, voi, noi, boi).Ce?! S-a răsturnat camionul cu fruntaşi?!

Cimabue este pictorul, împreună cu Giotto, de la care începebifurcarea artei creştine: ortodoxă (simbolică-în sacralitate) şi

catolică (traversând secolele Renaşterii până în secolul XIX) având încentrul lor omul, cel născut aşa cum ne arată Vechiul şi NoulTestament. Arta de factură creştină din zona catolică a EuropeiCentrale şi de Vest părăseşte simbolismul şi sacralitatea iconografieiunice valabilă până în timpul ultimei schisme şi se află la sorginteaartei clasice şi moderne, cele care definesc artele contemporane.Spunem noi că avem de a face cu două iconografii chiar din acest timpal lui Cimabue (1240-1302) şi Giotto (1267-1337)...sacrală-ceaortodoxă şi lumească-cea vestică...dr. sus, trei picturi de Cimabue...

PICTURA INOVATOARE A LUICIMABUE ŞI GIOTTO


UN IERARH SFÂNT AL RÂMNICULUI:

CALINIC DE LA CERNICA

Sfântul Calinic de la Cernica este o personalitate mar-cantă a Ortodoxiei româneşti, care s-a format în

curentul isihast promovat de marii stareţi şi sfinţi PaisieVelicicovski de la Neamţ şi Gheorghe de la Cernica, învăţândcă adevărata asceză creştină împleteşte armonios trăireaduhovnicească şi activitatea practică.

Născut la 7 octombrie 1787, în familia Antonie şi FloareaAntonescu din cartierul bucureştean Sfântul Visarion, a pri-mit la botez numele Constantin. Copilul s-a bucurat de oatmosferă deosebit de evlavioasă, părinţii săi fiind foarte cre-dincioşi; se ştie că mama sa a intrat în Mănăstirea Pasărea,devenind Filofteia schimonahia, iar fratele său mai mare,preot de mir, s-a călugărit sub numele de Acachie. De aseme-nea, doi dintre nepoţii săi au îmbrăţişat viaţa călugărească:arhimandritul Agatanghel şi sora sa, maica Fevroniţa cântă-reaţa.

După absolvirea Şcolii de la „Sfântul Sava” dinBucureşti, la vârsta de 16 ani, tânărul Constantin intră noviceîn Mănăstirea Cernica, cum rezultă din Statul personaluluimonahal din 1847, fiind primit de stareţul Gheorghe, care eraun călugăr desăvârşit. Tânărul Constantin nu întâmplător sehotărăşte să intre în această mănăstire, ci convins că aici subîndrumarea stareţului Gheorghe îşi va potoli setea iubirii deDumnezeu. Despre Cuviosul Gheorghe, ajuns la treapta sfin-ţeniei, credincioşii vorbeau admirativ, în special cei dinBucureşti. Stareţ şi organizator al vieţii de obşte a luminat caun astru viaţa religioasă în ultimele decenii ale secolului alXVIII-lea, şi fără cercetarea vieţii sale, nu vom cunoaştecorect duhul sfinţeniei Sfântului Ierarh Calinic.

Originar din Transilvania, când avea 19 ani, tânărulGheorghe merge la Bucureşti, unde slujeşte cu vrednicie peMitropolitul Roşca, însoţindu-l la Patriarhia dinConstantinopol şi la Sfântul Munte, unde se stabileşte înMănăstirea Vatopedu. Aici, primeşte schima mică şi haruldiaconiei. În acel timp, Paisie Velicicovschi îşi formează ocomunitate de monahi cu viaţă de obşte la Schitul athonitSfântul Ilie. După moartea arhiereului Roşca, ierodiaconulGheorghe se alătură marelui stareţ. Paisie l-a călugărit, apoiîl recomandă să fie hirotonit ieromonah. Părăsind MunteleAthos, Paisie merge cu ucenicii săi în Moldova, stabilindu-sela Mănăstirea Dragomirna, iar ieromonahul Gheorghe estenumit econom. Ulterior, Paisie cu tot soborul s-au transferatla mănăstirea Secu şi Neamţ. De aici, cu învoirea stareţului,părintele Gheorghe pleacă la Muntele Athos şi se aşeză într-o chilie la Schitul Sfântul Ilie, dar revine la stareţul său, însădupă puţină vreme şi-a cerut voie să se întoarcă iarăşi laSfântul Munte. Trecând prin Bucureşti, întâlneşte pe marelecărturar Macarie Dascălul – un cunoscut mai vechi din Athos– paisian de formaţie şi predicator la Catedrala mitropolitană.Acesta, prezentându-l Mitropolitului Grigorie, îl recomandăca fiind om cuvios şi capabil să organizeze o mănăstire cuviaţă de obşte, ceea ce lipsea atunci în Ţara Românească. Deacord, Mitropolitul i-a dat binecuvântarea să aleagă una din-tre mănăstirile din ţară. Cuviosul Gheorghe s-a orientat spreMănăstirea Cernica, deşi era pustie şi săracă, fiind părăsită demulţi ani. Venind aici cu doi ucenici, a găsit biserica sufocatăde tufişuri, dar nu s-a descurajat, ci a început rugăciunea şimunca. Apoi, înmulţindu-se fraţii, sălbăticia a dispărut; înlocul pădurii, au fost sădiţi pomi fructiferi şi viţă de vie. Aşas-au ostenit neîncetat, mai întâi cu rugăciunea cătreDumnezeu, apoi cu lucrul mâinilor, încât peste puţină vreme,ucenicii s-au înmulţit şi sălbăticia a dispărut. Capacitateaorganizatorică o dovedise ieromonahul Gheorghe în timpuleconomatului său din mănăstirile Dragomirna, Secu şiNeamţ, încât însuşi marele avă Paisie i-a recunoscut acestecalităţi.

Stareţul Gheorghe a fost şi un mare iubitor de cultură,îngrijindu-se să creeze un centru cărturăresc, înzestrat cu obogată bibliotecă. El însuşi redactează minunata scriere:

Aşezământul Mănăstirii Cernica, elaborat de Gheorghearhimandritul şi stareţul mănăstirii, în anul 1797. Cuvios,cunoscător al vieţii călugăreşti şi mult încercat în lupta ceaduhovnicească, el pune începutul unei vieţi de obşte călugă-rească deosebită, considerând că, la începutul vieţii duhovni-ceşti, trebuie avut în evidenţă asceza şi ascultarea.

Când fratele Constantin a intrat în mănăstire, stareţulGheorghe mai păstorea încă obştea cernicană. Marele avă,experimentat în cunoaşterea sufletului omenesc, a întrezăritce comori ascundea sufletul tânărului care dorea să devinămonah, motiv pentru care l-a făcut ucenic al său, inspirându-i prima evlavie.

Din nefericire, fratele Constantin s-a bucurat numai doiani de prezenţa stareţului Gheorghe, care în 1806 a trecut laDomnul. Totuşi, primii ani, în care se sădesc deprinderile şise fixează impresiile cele mai puternice, au fost hotărâtoripentru formarea viitorului monah; atunci s-a adăpat cu totentuziasmul tinereţii din învăţăturile pline de înţelepciune alebătrânului stareţ. Arhimandritul Anastasie Baldovin scrie cătânăr fiind, „a început să imite în practică vieţile Sfinţilorpărinţi de mai înainte, cum şi a celor împreună convieţuitoricu dânsul, pentru că pe timpul acela erau mulţi călugări cuviaţă înaltă în Mănăstirea Cernica, şi atât de mult s-a dat pesine cu toata dorinţa arzătoare la toate nevoinţele cele greleale vieţii monahale, încât în puţin timp a ajuns pe dascălii săişi i-a şi covârşit cu tot felul de fapte lăudabile şi ostenicioasepe toţi cei mai nevoitori călugări, înaintând cu darul luiDumnezeu la atâta curăţenie a minţii şi a liniştii celei dinăun-tru, încât luminá înaintea tuturor ca o adevărată luminăcereasca. De aceea, toţi călugării bătrâni şi tineri îl admirauşi-l iubeau cu inimă curată, pentru că era smerit cu adevărat,fără prefacere, fără ură şi viclenie, supunându-se tuturor”.

Devenind tot mai slab, stareţul Gheorghe încredinţează pefratele Constantin duhovnicului Pimen, cel mai apropiat uce-nic al său şi „bătrân iscusit în călugărie”. Sub îndrumareanoului părinte duhovnicesc, fratele Constantin continuă asce-za asprelor nevoinţe călugăreşti, practicând postul, rugăciu-nea, munca, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor patristice.Tot de la duhovnicul Pimen, fratele învăţă să sculpteze cru-ciuliţe, îndeletnicire cu care îşi va petrece orele libere. Înviaţa de chilie, fratele Constantin practica rugăciunea luiIisus, citirea cărţilor şi meditaţia la cele divine. MonahulCassian notează, că Pimen a cunoscut că noul său ucenic, „vafi bărbat desăvârşit şi dascăl al călugărilor din România”.

Stareţul Gheorghe a răposat la 3 decembrie 1806.Urmaşul său a fost ieromonahul Iachint, care după puţinăvreme renunţă şi pleacă la Sfântul Munte, fiind urmat de sta-reţul Timotei; acesta a văzut râvna şi curăţia inimii frateluiConstantin, iar duhovnicul Pimen l-a recomandat stareţuluisă-l îmbrace în chipul îngeresc al călugăriei. Astfel, la 12noiembrie 1808, este tuns în monahism, primind numeleCalinic. După acest eveniment, monahul Calinic sporeşte şimai mult ostenelile sale ascetice, supunându-şi trupul la unpost mai aspru şi la numai câteva ore de somn, ajungând oadevărată pildă pentru toţi călugării. După o lună, este hiro-tonit ierodiacon, rămânând tot sub îndrumarea duhovniculuiPimen. Profilul său sufletesc se caracterizează printr-oneobosită disciplină lăuntrică şi prin arzătoarea dorinţă de asluji pe cei din jurul său. Iată ce spune, în Istoria sa, acelaşiCassian, despre el: „Calinic şi-a pus o asemenea rânduială catoată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fărănumai pâine cu apă, după apusul soarelui, şi de aceasta să nuse sature, iar sâmbăta şi duminica să meargă la masă împreu-nă cu părinţii din obşte şi să se mângâie cu înfrânare.Lacrămile şi starea în picioare cine le poate spune, că noap-tea nu dormea mai mult decât trei ceasuri şi acestea nu pe patci pe un scaun, iar ziua lucra împreună cu părinţii la slujbelemonastirii”.

În anul 1813, ierodiaconul Calinic a fost hirotonit ieromo-nah, iar după doi ani este hirotesit duhovnic şi rânduit mareeclesiarh al mănăstirii. Prin 1817, pleacă la Muntele Athos,

unde rămâne aproximativ un an, reuşind să cunoască îndea-proape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă multe învă-ţături, care îi vor folosi în ostenelile sale ascetice de mai târ-ziu.

La 13 decembrie 1818, s-a mutat la Domnul cuviosulDorotei, care conducea Mănăstirea Cernica din luna martie1816. A doua zi, 14 decembrie, obştea cernicană „au ales cusfat de obşte pe părintele ieromonah Calinic”. Deşi aveanumai 31 de ani, nu s-a luat în considerare vârsta, ci virtuţilesale: învăţătura, smerenia, răbdarea, rugăciunea, postul,munca neîncetată şi mai ales dragostea faţă de toţi. Doi animai târziu, este hirotesit arhimandrit.

În calitate de întâistătător al obştii, arhimandritul Calinics-a îngrijit 32 de ani (1818–1850) ca un adevărat părinte detoate trebuinţele fiilor săi duhovniceşti. Având nădejdea înDumnezeu, dar şi cu toate puterile sale nu înceta ziua şinoaptea veghind, postind şi ostenindu-şi trupul, încât nu s-a culcat întins pe pat, nici dezbrăcat de hainele sale, ci şedearezemat cu mâinile pe un scaun. Uneori prelungea postulpână la limita puterilor trupeşti; odată n-a gustat nimic de laDumineca lăsatului de carne pană la Paşti, cu excepţia uneijumătăţi de prescură în Joia Canonului Mare. Într-o vară, n-amâncat 40 de zile, fără numai seara o felie de pepene şi câte-va fructe ca să-şi potolească setea. În afară de posturile totalece le practica deseori, începând din anul 1820, toată viaţa,deci aproape 50 de ani, n-a mâncat carne sau peşte, ci numaiverdeţuri şi legume, fără undelemn, o dată pe zi; unt, brânzăşi lapte gusta numai sâmbăta câte puţin, ca să biruiască mân-dria.

Cunoscând realităţile din mănăstire, în primii ani de stă-reţie, cuviosul Calinic s-a străduit să pună rânduială în viaţamonahilor şi în gospodărie, întocmind o serie de Povăţuiripentru monahi, accentuând importanţa serviciului liturgic,activitatea gospodărească, participarea la viaţa de obşte şidezvoltarea armonioasă a darurilor duhovniceşti. Acesteprincipii au făcut ca, în zilele sale, Cernica să atingă nivelulcel mai înalt al propăşirii spirituale şi economice, deveninduna dintre importantele vetre de cultură călugărească şi unadevărat focar de viaţă duhovnicească din ţara noastră.Rânduiala impusă monahilor, deşi pare foarte aspră, era uşu-rată de duhul dragostei din care izvora; fiecare avea datoria„să păzească mai întâi pravila sfintei biserici, cele şaptelaude, fără lipsă, ascultarea, masa de obşte, buna orânduială,smerenia, tăierea voii, tăcerea buzelor, rugăciunea lui Iisus,neîncetat în gură, în minte, în inimă să o avem, ca să ne folo-sim de şederea în mănăstire cu chip călugăresc. Să avemumbletul liniştit, portul smerit, hainele de lină, de pânză,negre, iar nu de altă vopsea sau altă materie”. Cuviosul stareţs-a purtat totdeauna cu blândeţe, răbdare şi bunătate, însăcând împrejurările o cereau, a impus fermitatea: pe monahiineascultători i-a îndepărtat, considerând că „viaţa de obşteeste un cer pământesc, al cărui acoperământ este însuşiDuhul Sfânt”. Temeiul spiritualităţii călugărilor cernicanierau următoarele virtuţi: ascultarea, asceza, smerenia!

Altă caracteristică a personalităţii stareţului Calinic a fostsimţul gospodăresc, demonstrând că virtuţile sale merg de lanevoinţele ascetice până la roadele lor practice, dovedite înpriceputa gospodărire a bunurilor materiale bisericeşti şi aleaşezămintelor mănăstireşti. Format în duhul ascetic, el era unprofund realist, îngrijindu-se în chip deosebit de avereamănăstirii pe care a protejat-o şi a îmbogăţit-o cu noi proprie-tăţi. La moşia Bueşti, a ctitorit o biserică şi a construit maimulte clădiri de piatră pentru oameni şi animale; tot aici,însuşi stareţul Calinic a contribuit la desţelenirea ogorului,arând cu plugul şi semănând pădure de salcâmi, atrăgândadmiraţia tuturor celor ce vedeau asemenea lucruri minunate.A făcut mori pe apa Dâmboviţei, a dobândit case şi prăvăliiîn Bucureşti, iar pentru găzduirea monahilor, care mergeau încapitală cu probleme mănăstireşti, a construit un han. El adepăşit, cum bine a observat Părintele Prof. DumitruStăniloae, spiritualitatea sinaită şi athonită – asceza şi con-

Arhim. Veniamin MICLE


templaţia – prin preocuparea de latura practică a vieţii, adicămunca şi osteneala în folosul comunităţii, dovedind că asce-za şi contemplaţia nu închid pe om în preocupări individua-liste, ci îl conduc la o dăruire generală faţă de semenii săi.

Stareţul Calinic a fost şi un mare ctitor de aşezămintebisericeşti. În vremea sa, multe sfinte lăcaşuri erau năruitedin cauza cutremurelor, a incendiilor şi a trupelor străine ceinvadase ţara. Spre o parte dintre ele şi-a îndreptat atenţia,ajungând ctitorul lor.

Seria construcţiilor o începe cu însăşi MănăstireaCernica. În primii ani de stăreţie, termină tencuielile şi zugră-veşte interiorul bisericii „Sfântul Nicolae”, apoi zideşte dintemelie biserica „Sfântul Gheorghe”, pe care a împodobit-ocu o frumoasă pictură. În anul 1842, termină de restauratbiserica „Sfântul Gheorghe”, ce fusese distrusă de un marecutremur; tot atunci, ridică o nouă stăreţie şi construieşte înjurul bisericii chiliile, clopotniţa, trapeza, brutăria, ateliere deţesătorie şi puţuri de piatră.

În anul 1846 începe să rezidească biserica MănăstiriiPasărea, construieşte biserica „Adormirea” din Câmpina, şifondează în jurul ei o şcoală pentru copiii săraci, iar altăşcoală a înfiinţat pentru copiii din satul Cernica. De aseme-nea, ctitoreşte bisericile mănăstirilor Ghighiu şi PoianaMărului; bisericile satelor Brăneşti, Cernica, Răteşti şiGhenoaia, a Schitului Icoana din Bucureşti şi cea din satulSohatu-Ilfov. Pentru îngrijirea călugărilor bolnavi, a clădit înostrovul Sfântul Gheorghe o bolniţă.

Viaţa duhovnicească şi gospodărească a stareţului Calinica fost completată, în duh isihast, şi cu preocupări cărturăreşti.Singur mărturiseşte că, în viaţa sa, n-a căutat să câştige decât„numai sfinte cărţi”. S-a îngrijit în chip deosebit deBiblioteca Mănăstirii. A poruncit să fie copiate numeroasecărţi, greu de procurat, dar folositoare călugărilor. Monahilorcu înclinări cărturăreşti le-a rânduit ascultări corespunzătoa-re, îndemnându-i să copieze cărţi, sau să traducă în româneş-te din scrierile Sfinţilor Părinţi. Astfel, în anul 1818, monahulPamvo copiază un Pateric, având „Blagoslovenia părinteluiCalinic”. În 1823, Ipolit monahul completează unMiscelaneu, când era la „cârma cea bisericească părintelestareţ şi arhimandrit Calinic”. În 1826, sunt menţionaţi doicopişti: „fratele Nicolae” care începe copierea unui manus-cris ce cuprinde Cartea Sfântului Isaia Pustnicul, şi „mona-hul Evghenie” care îl finalizează, „prin blagoslovenia sfinţi-tului arhimandrit şi stareţ Calinic”. În 1842, „Policarp schi-monahul” copiază Diata cuviosului ieromonah Gheorghe.Monahul Martinian redactează o Carte de musichie împodo-bită cu frumoase şi alese cântări, „scrisă în zilele părinteluiarhimandrit Callinic”.

Fiind un mare protector al monahilor cărturari, stareţulCalinic adună în jurul său numeroase personalităţi de cultură.Aşa au ajuns la Cernica arhiereul Ioanichie Stratonichia, ori-ginar din Transilvania; protosinghelul cronicar NaumRâmniceanu; arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor laColegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti; arhimandritulAnastasie Baldovin, ucenicul şi biograful său; Nicandru,urmaşul său la stăreţia de la Cernica şi mulţi alţii.

Însuşi stareţul Calinic, în clipele de răgaz, s-a consacratscrisului. Într-un Miscelaneu de literatură monahală, redac-tat în anul 1846, descoperim că majoritatea filelor sunt auto-grafele sale şi cuprind: Pravila mănăstirească de stareţulCalinic; Minuni întâmplate la Cernica în vremea stareţuluiCalinic, Rânduiala sfinţirii pâinii de obşte şi Însemnări cuprivire la Revoluţia din 1821 de stareţul Calinic. De aseme-nea, un manuscris din 29 octombrie 1848, cuprinde Poruncimonahale.

Pentru mănăstirile din împrejurimi, stareţul Calinic era unadevărat protector; se îngrijea de buna gospodărire şi de viaţaduhovnicească a călugăriţilor de la Pasărea şi Ţigăneşti, iaraproape toţi monahii din ţară îl aveau ca pe un povăţuitor alesşi luminat de Dumnezeu.

La 14 septembrie 1850, Divanul Ţării alege pe stareţulCalinic episcop pentru Eparhia Olteniei. Ajuns la Craiova,unde era Reşedinţa episcopală, a fost întâmpinat cu multăbucurie de credincioşi veniţi din toată Eparhia, întrucât ves-tea blândeţilor, binefacerilor, milosteniilor şi mai ales a sfin-ţeniei sale, ajunsese şi în părţile Olteniei.

La alegerea în funcţia de episcop a stareţului Calinic de la

Cernica, Eparhia Râmnicului cuprindea întreaga zonă aOlteniei, însă se afla într-o stare deplorabilă: Reşedinţa şiCatedrala episcopală erau distruse; Seminarul teologicînchis, în urma revoluţiei din 1848; numărul preoţilor insufi-cient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială precară; bisericileneîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. O vacanţăde peste zece ani adusese totul „în pajişte şi pustiire”, cumspunea însuşi Sfântul Calinic.

Deşi înaintat în vârstă, noul episcop nu s-a descurajat.Îndată după înscăunarea sa, începe activitatea pastorală: slu-jeşte în biserici şi hirotoneşte preoţi; rânduieşte noi protoie-rei; redeschide Seminarul teologic la Mănăstirea Bucovăţ(1851); trasează norme de conduită canonică pentru preoţi;caută să impună tuturor respect faţă de tagma preoţească;deschide şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilorbisericeşti; reînvie vechile tradiţii monahale.

În vara anului 1854, episcopul Calinic reuşeşte să-şi sta-bilească Reşedinţa la Râmnicu Vâlcea, unde transferă şiSeminarul. Prima grijă a ierarhului a fost refacereaReşedinţei cu toate dependinţele necesare. În PisaniaCatedralei episcopale „Sfântul Nicolae”, citim: „Suindu-sepe scaunul episcopal Prea Sfinţia Sa D. D. Calinic şivăzând cu părere de rău dărăpănarea lor, nu după multtimp au pus în lucrare mai întâi facerea caselor arhie-reşti, neavând alt loc de locuinţă; apoi, împins de râvnă,dragoste şi zel religios au început această sf[ântă] biseri-că, precum se arată, din temelie şi a împodobit-o cuzugrăveli, odoare şi altele, care se vede, precum încă şiseminarul. De asemenea, au mai clădit iarăşi din noucasele de lângă Bolniţă pentru şcoala candidaţilor lapreoţie şi altele care se văd împrejur, toate aceste luânddesăvârşire în zilele bine credinciosului domn stăpânitoral ţării, Barbu Dimitrie Ştirbei Vodă, anul 1856, noiem-brie 3”. Biserica a fost construită după planurile întocmitepersonal şi pictată de Gheorghe Tattarescu.

Dorind un loc sihăstresc, episcopul Calinic a preînnoitSchitul Frăsinei din munţii Vâlcii, statornicind acolo rându-iala vieţii călugăreşti din Muntele Athos.

În cuprinsul Eparhiei, episcopul Calinic a restaurat şibiserica „Sfinţii Voievozi” din satul Păuşeşti-Otăsău, ctitorităîn anul 1777, precum şi biserica „Adormirea MaiciiDomnului” din satul Bujoreni, ctitoria biv vel serdaruluiPreda Bujoreanu şi a polcovnicului Costandin, aducându-iunele modificări structurale.

Fiind iubitor de carte, şi conştient de lipsurile existente înbiserici, Sfântul Calinic a înfiinţat, cu mijloace proprii,„Tipografia Kallinik Râmnik” (1861); aici au văzut luminatiparului următoarele cărţi bisericeşti: Mineiele, Tipicul bise-ricesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia,Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare desuflet, Învăţătură pentru duhovnici şi Pravila mănăstirească.Prin înfiinţarea acestei Tipografii, episcopul Calinic a conti-nuat opera culturală a înaintaşilor săi: Antim Ivireanul,Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret. La 26 ianuarie1867, o donează oraşului, cu obligaţia ca jumătate din venitsă fie dat pentru întreţinere şcolilor din Râmnicu Vâlcea, iarjumătate, în acelaşi scop, Schitului Frăsinei.

Adevăratul chip duhovnicesc al Sfântul Calinic, format înduhul ascetismului ortodox, se constată şi din faptul că nuavea grija numai să-şi dezrădăcineze patimile trupului prinpost şi priveghere, ci era cuprins şi de dorinţa de a sădi înlocul lor virtuţile pozitive. Se spune că, „atâta era de blând şismerit cu inima, încât credea cineva că are în faţa sa un îngerceresc, cu care vorbeşte, iar nu un om pământesc”. Biografulsău Anastasie mărturiseşte că, pe cât era de auster, pe atât erade „milostiv, încât atunci când nu avea ce să dea milostenie,îşi da hainele de pe Prea Sfinţia Sa, şi plângând se ruga demine nevrednicul, ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibăsă dea la fraţii lui Hristos, pentru că aşa numea preafericitulpe săraci şi neputincioşi”. Când hirotonea preoţi, nu luanimic pentru osteneala sa, iar când plecau la bisericile lor, leda bani de drum şi cărţi gratis, povăţuindu-i cum să se com-porte în societate şi cu enoriaşii. Iubirea sa se răsfrângea şiasupra fiinţelor necuvântătoare, potrivit relatării vizitiuluisău, care spunea: „Când mi-a dat serviciul pe seamă, mi-aspus să am grijă de cai, cu hrana, cu adăpatul, cu ţesălatul şicurăţenia, căci şi vitele sunt tot făpturi ale lui Dumnezeu şi

că ele atât folos dau omului, câtă îngrijire le poartă şi ellor...”.

Sfântul Calinic a început urcuşul duhovnicesc prin asce-ză, care este baza oricărui drum al desăvârşirii spirituale. Înlumina ascezei practicate, înţelegem înfăptuirile impresio-nante pe care le-a realizat; Sfântul Calinic uimea cu energiade care a fost pătruns, precum şi cu adâncimea de gândire şiînţelegere a evenimentelor. Preţuind asceza ca începutulnecesar al desăvârşirii şi ştiind că numai prin ea omul obţinecurăţirea de patimi şi se încadrează în disciplina obştii şi atradiţiei, Sfântul Calinic a rămas prin viaţa sa de nevoinţe unmonah chiar şi după ce a ajuns episcop, continuând a seîmbrăca în aceeaşi haină groasă de şiac, ţinând acelaşi postaspru şi dormind tot aşa de puţin.

În duhul ascezei creştine, Sfântul Calinic a împlinit curegularitate pravila rugăciunilor, iar când era grav bolnav,solicita ucenicilor să i-o citească în chilia sa. Sfântul Grigoriede Nyssa spunea că o „viaţă ascunsă în contemplaţia luiDumnezeu şi a lucrurilor în Dumnezeu, care nu se arată înfapte bune, e o cântare fără cuvinte, iar o viaţă ce constănumai în fapte bune, fără contemplaţia lui Dumnezeu, e ovorbire fără melodie. Dar viaţa în care se unesc amândouăacestea e o cântare cuvântătoare, e un psalm cântat luiDumnezeu”. Un astfel de psalm melodios a fost viaţaSfântului Calinic.

Datorită vieţii ascetice şi muncii desfăşurate în folosulaproapelui, Sfântul Calinic a fost încununat de Dumnezeu cudarul facerii de minuni. Arhimandritul Anastasie Baldovin,ca martor ocular, istoriseşte cum Sfântul, mergând prin anii1853–1854 spre Târgul Jiu, într-un sat a prefăcut în ţărânătrupul neputrezit al unui mort, prin citirea rugăciunilor dedezlegare; a văzut cu duhul trecerea la cele veşnice a stareţu-lui Nicandru de la Cernica, zicând: „Nu credeam să mai tră-iesc ca să văd alt stareţ schimbându-se în Cernica!”; înRâmnicu Vâlcea, a tămăduit prin rugăciune pe o femeie stă-pânită de duh necurat; tot prin rugăciune a tămăduit pe fiulmeşterului Costache de la Catedrala episcopală, fiind bolnavde epilepsie; de aceeaşi boală a tămăduit pe fiica unui săteandin Muiereasca, care s-a îmbolnăvit fiindcă a trecut dincolode hotarul pe care Sfântul Calinic îl stabilise. În drum spreFrăsinei, într-un sat a vindecat o fetiţă de vreo 10 ani, carezăcea de 20 de zile, unii spuneau că suferă de friguri, iar alţii,de boala copiilor.

Înaintat în vârstă şi suferind, episcopul Calinic a înaintatîn aprilie 1867 demisia, iar în luna mai se retrage laMănăstirea Cernica, încredinţând conducerea Eparhiei arhi-mandritului Grigorie. La Cernica, a mai trăit aproape un an,ca simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868, când a tre-cut la Domnul, în casa pe care o zidise el.

Săvârşirea sa din viaţă s-a petrecut în chip minunat.Sfântul Calinic şi-a prevestit sfârşitul vieţii pământeşti cu 13zile mai înainte. „Când s-au împlinit aceste zile – relateazăbiograful său – s-a făcut sănătos deplin, s-a sculat şi s-aîmbrăcat cu hainele de îngropare, pentru că toate celelalte ledăruise de pomană; s-a spălat singur pe faţă, s-a pieptănat şine-a binecuvântat pe toţi câţi eram în casă; şi cum sta pepicioare s-a rezemat pe pieptul călugărului Ghermano,zicând: Să ne vedem în fericire pe cealaltă lume!, şi suflândde trei ori din sfintele sale buze, a rămas rezemat de pieptulcălugărului”. A sfârşit pe picioare, ca un ostaş pe care nicimoartea nu l-a putut doborî la pământ.

În consecinţă, se poate afirma că Sfântul Calinic nedemonstrează modul în care avem posibilitatea să sporimpână la înălţimea sfinţeniei, prin asceza care eliberează peom de constrângerile exterioare şi avansează în disciplinareapasiunilor interioare. Astfel, dobândind pacea interioară,omul reuşeşte să-şi manifeste însuşirile sufleteşti în deplinălibertate a spiritului, întrucât, sfinţenia, spiritualitatea, cultu-ra şi orice creativitate se desăvârşeşte numai în atmosferapăcii depline.

Datorită sfinţeniei sale, Sfântul Sinod al BisericiiOrtodoxe Române a procedat la canonizarea solemnă aSfântului Calinic la data de 23 octombrie 1955, în prezenţa anumeroşi ierarhi români şi străini, călugări, preoţi şi credin-cioşi, iar moaştele i-au fost aşezate spre cinstire şi închinareîn biserica „Sfântul Gheorghe”, ctitoria sa de la Cernica,fiind prăznuit, în fiecare an, la 11 aprilie.


(Urmare din Cultura vâlceană feb. 2015)

Ideea absolută - sau, altfel spus, Fiinţa absolută -se exteriorizează creând universul, îmbrăcând, ast-

fel, forma sensibilă de existenţă. Şi mai departe, ea, sepune pe sine în lume şi în om, căpătând, în acest fel, con-ştiinţă de sine. Deci, universul şi lumea sunt creaţii aledevenirii dialectice ale Fiinţei ca atare, existentă în sineşi pentru sine. Prin urmare, în gândirea lui Hegel imobi-litatea ideii - promovată de unele sisteme filosofice depână la el - este înlocuită cu mobilitatea dialectică a aacesteia. Filosofia lui este una strict speculativă, dupăcum chiar el însuşi o spune. Ştiinţa logicii, prima dintrecele mai importante lucrări pe care Hegel le-a scris,reprezintă o mostră sui generis de gândire abstractă, dia-lectică şi speculativă.Uşurinţa cu care, el, operează cunoţiuni abstracte - goale de conţinut - reprezintă, laacest remarcabil gânditor, o adevărată virtuozitate.

Să aruncăm, însă, o privire şi dincolo de Rhin, săvedem cum prezintă problemele adevărului raţionaliştiişi enciclopediştii francezi. În primul rând ei nu-şi batcapul cu niciun fel de idei abstracte şi absolute, ci, a-ceştia, văd lucrurile mult mai pământeşte şi mai aproapede realitate. Astfel, ei consideră că ideile şi cunoştinţelepe care le are omul provin din simţuri şi nu din cine ştiece concepte abstracte şi absolute, cum presupuneau gân-ditorii idealişti germani. Aceştia erau raţionalişti şi deişti,în general. Dar au fost şi primii, în Europa, care au for-mulat un sistem coerent de idei sociale şi politice,princare aduceau critici,mai mult sau mai puţin deschise, pri-vilegiilor nobilimii şi absolutismului monarhic. Ei suntideologii burgheziei în ascensiune şi chiar ai unei bunepărţi din aşa numita stare a treia, din Franţa secolului alXVIII – lea.

Enciclopediştii au pregătit,din punct de vedere ideolo-gic, Revoluţia franceză de la 1789.Sociologismul lorraţionalist şi filosofic era îndreptat împotriva rânduielilorfeudale, care mai persistau, încă, în societatea franceză aveacului XVIII.

Poate nu este exagerat să spunem că, ei, prin scrierilelor destul de îndrazneţe - ca,de pildă,Voltaire sauRousseau -, s-au pronunţat,avant la lettre pentru,apăra-rea unor drepturi ale omului,fapt care le-a adus anumitepersecuţii din partea autorităţilor absolutismului monar-hic.Aşadar,filosofia adevărului, pe care aceştia îl teoreti-zau, avea ca scop principal omul şi societatea,în strânsăşi necesară conexiune.

De asemenea,în Franţa secolului XVIII - ca de altfelşi în Anglia aceleiaşi perioade - apar primele notabiledescoperiri ştiinţifice,mai ales în domeniul fizicii şi alchimiei,care vor reconfigura, treptat, profilul cunoaşteriiadevărului, conferindu-i valenţe noi şi insolitetemeiuri,bazate pe rezultate ale cercetării şi descoperiri-lor, validate în laborator şi în practica de zi cu zi.

Dar să trecem Canalul Mânecii şi să vedem cum pri-veau gânditorii englezi esenţa adevărului, desigur totprin secolele XVII şi XVIII. Caracteristica dominantă aspiritului englez este funciarul său pragmatism.Simţulafacerilor practice prevala în raport cu orice tendinţăcătre speculaţie. Astfel, cugetătorii englezi erau incurabilanimaţi de un indestructibil raţionalism empiric. Ideilenu depăşeau limitele impuse de cunoaşterea ştiinţifică alucrurilor şi fenomenelor. Remarcabil în acest sens estefilosoful Francis Bacon, a cărui operă principală NovumOrganum reprezenta, în acele timpuri, un util instrumentpentru cercetarea ştiinţifică.

De asemenea, un alt gânditor important al secoluluiXVII englez, John Locke, susţine că toate ideile omuluiprovin din simţuri, şi că nimic nu este în intelect maiînainte de a fi fost în acestea.Un caz aparte îl constituieepiscopul Berkeley, a cărui teorie a cunoaşterii consta înaceea că percepţiile sunt singurul izvor din care provincunoştinţele şi informaţiile.Astfel,el formulează celebrasintagmă esse est percipi,ajungând,în felul acesta, la unlamentabil şi absurd solipsism. Ceea ce este, însă, maidemn de menţionat este faptul că, în această perioadă, înAnglia apar remarcabile opere de economie politică. Ceimai importanţi autori, ai unor astfel de opere, sunt AdamSmith şi David Ricardo. Aceştia pun bazele cecetării şti-inţifice a fenomenelor economice, fiind adevăraţi deschi-zători de drumuri, în acest domeniu. Aşadar, bussines-ulşi spiritul mercantil sunt mult mai puternice, în societateaengleză, decât orice tentaţie de a căuta adevăruri ultimeşi definitive.

Spiritul comprehensiv englez se menţine consecventîn logica şi dinamica lucrului utilitarist, teoretizarea con-stituindu-se şi urmărind fidel această problematică con-cretă şi necesară, şi nicidecum căutarea inutilă a unorsuperflue principii abstracte, lipsite de orice efect practicşi mercantil.Raţionalismul empiric baconian reprezintăfirul călăuzitor precis al orcărei căutări epistemice, menitsă conducă la utile descoperiri şi metode ştiinţifice folo-sitoare, în organizarea şi coordonarea unor eventualeprocese tehnice şi productive. Nu este întâmplător faptulcă pe solul britanic au apărut primele focare ale revolu-ţiei tehnice şi tehnologice, din Europa şi chiar de peîntregul mapamond. Aşadar, cunoaşterea adevărului îngândirea engleză se situează, în principal, în sfera datuluiimediat, în descoperirea legilor fenomenelor concrete,care pot fi utile unor experienţe ce privesc domeniul eco-nomic şi comercial al vieţii. Sigur că există şi în istoriagândirii engleze momente de sublimare a acesteia, dar eanu depăşeşte limitele sensibile ale existenţei, nu trans-cende orizonturile şi perspectivele, aşa cum se întâmplă,în mod obişnuit, cu abstracta şi absolutizanta noetică ger-mană, de pildă.

După ce epoca marilor sisteme metafizice de gândires-a cam încheiat - acest fapt având loc către mijloculsecolului nouăsprezece - eforturile cognitive de căutarea unor noi metode care să conducă spre cunoaşterea câtmai adecvată a unui mare adevăr s-au mai temperat,încondiţiile în care, acum, descoperirile ştiinţifice încep săcapete o mai largă anvergură şi o mai precisă relevanţă,acestea tinzând,ineluctabil, către o binemeritată întâietateîn actul de cunoaştere a vieţii şi universului.

Nu trebuie să omitem, totuşi, faptul că, în bună măsu-ră, la construcţia unei importante viziuni privind un ade-văr esenţial şi fundamental al lumii participă, în felul lor,şi diferitele forme de manifestare ale artei. Mijloacele deexpresie, însă, pe care acestea le întrebuinţează spre asugera verosimile laturi ascunse ale adevărului, sunt, înprincipal, de natură intuitivă. Dar chiar aşa stând lucruri-le nu putem să ignorăm faptul că artele, în modul lor dea reda aspecte esnţiale ale lumii, există şi remarcabileelemente de reflecţie şi profundă raţionalitate. Mari pic-tori, mari sculptori, mari arhitecţi au însoţit, de-a lungultimpului, impenetrabilul proiect uman, în dramatica saevoluţie, contribuind, sui-generis, la lămurirea, fie şinumai verosimilă, a unor importante şi semnificativeaspecte ale acestuia. Cunoaşterea adevărului, cea maicomplexă funcţie a gândirii umane,incumbă,prin urma-re,exercitarea intensă a tuturor capacităţilor cognitive, decare omul dispune în această fundamentală menire a lui.

După ce marile ecouri ale celor mai profunde sistememetafizice s-au stins, pe sinuoasa curbă a cunoaşterii se

ivesc, din ce în ce mai pregnant, semnele caracteristiceale unei paradigme strict ştiinţifice a adevărului, postu-lându-se cât mai stringent, ca metodă de lucru, modelulmatematic. Mathesis universalis conferea, fără doar şipoate, o metodă de lucru şi cercetare exactă, dar cu per-spective şi extensii relativ limitate, impuse de caracterulşi natura determinată şi determinativă a ştiinţei. Astfel căpe tărâmul larg explorat şi, totdată, intens disputat alcunoaşterii adevărului îşi face apariţia o nouă şi intere-santă viziune, având un caracter strict şi notamente epis-temologic şi anume pozitivismul logic, care în demons-traţiile sale conotative se foloseşte, în mod expres,denebănuitele posibilităţi pe care le oferă calculul matema-tic.

Ia naştere, în felul acesta, o nouă logica formală, baza-tă, eminamente, pe structurile şi funcţiunile cunoaşteriimatematice, care, însă, în unele situaţii, atinge limitelehiperabstracte ale unui formalism inutil şi de prisos. Darchiar şi aşa, logica matematică sau simbolistă îşi are şi earolul său important în uriaşul tumult al cunoaşterii.Pozitiviştii logici s-au arătat a fi adversari neîmpăcaţi aioricărui mod metafizic de cunoaştere,pe care îl conside-rau drept fals şi găunos. Poate, pe nedrept,am spune noi,deoarece aşa cum nici metoda matematică de cunoaştere,oricât de perfecţiopnată, nu reuşeşte să atingă proporţiilede neatins ale enigmaticului şi impenetrabiluluiadevăr,tot aşa nici viziunile filosofice, asupra acestuia,dincare face parte inerentă, desigur, şi metafizica, nu aufăcut nimic altceva decât, eventual, să sugereze, mai multsau mai puţin plauzibil, dimensiunile şi secţiunile lui, denecuprins.

Fiecare metodă de cunoaştere, dezvoltată de către glo-riosul mers al gândirii, în istorie, îşi are importanţa sabine stabilită şi necesară,reprezentând o anumită parte,complememntară prin ea însăşi, a unui tot viu, aflat într-o permanentă mişcare şi restructurare. Cât va dura ome-nirea,eforturile de căutare a unui adevăr, care să cores-pundă cât mai adecvat intereselor şi scopurilor acesteia,nu vor înceta, de fel, ci vor continua să suscite şi să mobi-lizeze noi şi importante energii, iar căile pe care acestlucru - deloc uşor - se vaface se vor îmbunătăţi şi sevor perfecţiona mereu.

DESPRE ADEVĂRVasile CÂRSTEA

CH

IOR

EA

N, S

ardi

nhas


ÎNGERUL THEODORUS VASSILIKOS, CEL CARE FACE BISERICA EGALĂ ŞI UNICĂ!

Overitabilă valorificare a întregului patrimoniumuzical religios din cele mai vechi timpuri, a

spaţiului sonor din naosul catedralei muzicii bizantine încare întrevedem rădăcinile melosului bisericesc-ortodox.O sonoritate care te răvăşeşte pentru început, dar, care,ulterior, te readuce în spaţiul de speranţă, cel al înal-turilor-cerurilor, irealului, lumea sufletului, văzutului şinevăzutului, care te întremează şi te lecuieşte de„boalele” minţii... Întrezărim acest logos muzical întoate timpurile celor două mii de ani, de ce nu, coborâmmai departe, înapoi, în veacurile de început şi simţimcum această muzică transpare chiar dintr-un început,recreând univerul pentru omul pur, cel întrupat în duhullui Dumnezeu. Cântecul acesta monosilabic, monologdespre atâta seninătate, este aşa cum ar trebui să fie cândomul îşi dă duhul eliberat din trupul său. Esterăvăşitoare, dar, mai mult, întrupătoare, întremătoareaceastă tânguire de încredinţare a sufletului în împărăţialui Dumnezeu... Iată ce vechime are această artă a cântu-lui dinaintea lui Ptolemeu, dinaintea lui Aristotel şiPitagora, dinaintea lui Thales. Ne ducem cu psalmulacolo la cel care l-a tânguit prima dată, la prooroculMoise, care a inventat rugăciunea şi cântul în acelaşitimp-tânguirea!, care a văzut rotundul înaintea babilonie-nilor şi a trasat lungimea cercului, care ţinea laolaltătăriile cerurilor, dându-i lungimea egală cu de trei orilăţimea lui...Cum de s-au înfiinţat toate, odată, cânt şitânguire, visare, armonie pentru a defini omul stăpânit decea mai înaltă sacralitate...În seara zilei de 24 04 15, înSala Ariel din Ostroveni, lângă superba Catedrală„Înălţarea Domnului”şi lângă Casa Ştiinţei, ce inspiratăalăturare! vocea protopsaltului Theodorus Vassilikos arăsunat cald făcând lecţia de religie frumoasă. O salăplină l-a aplaudat, l-a aplaudat şi pe Înaltul PrelatVarsanufie care, iată, reânvie adevărata cultură a fostuluiRâmnic şi Severinului, nu numai prin slujba dreaptă abisericii creştine dar şi prin arta ataşată ei dând speranţăomenirii-vieţii în continuare, chiar şi în acest marasm alînverşunării de emancipare social politică a statului aso-ciat cu...diavolul. Acum, când am uitat de noi, care numai ştim de unde venim şi încotro mergem (am maiprimit lecţii de cultură de la Corala Tomisului-venitădintr-un timp mai îndepărtat-Înaltul Gherasim fiind înrelaţii foarte bune cu Înaltul de la Tomis), am primitdarul (de înaltă simţire) acestui protopsalt din Grecia,

după ce mai înainte l-am primit de la actorii speciali aiteatrelor din Bucureşti şi de la celebrul pictor iconarSorin Dumitrescu...

*Theodoros Vassilikos vreme de şaizeci de ani, pâna în

prezent, şi-a închinat viaţa slujirii lui Hristos prin inter-mediul muzicii bizantine, pe care a păstrat-o şi promo-vat-o, ca pe una dintre cele mai mari comori ale BisericiiOrtodoxe.

Theodoros Vassilikos se numară printre cei maiimportanţi interpreţi ai muzicii bizantine din secolul alXX-lea, remarcandu-se atat prin calitaţile sale vocaledeosebite, cât mai ales prin stilul interpretativ unic,inconfundabil.

Theodoros a primit primele lecţii de muzică bizantinăde la tatăl său Alexandru, iar mai apoi, de la cunoscutulinterpret şi profesor al muzicii bisericieşti psaltice,Theodoros Hatzitheodorou.

La varsta de 15 ani, a fost numit ca al doilea psalt înbiserica Sfantul Pantelimon din Trahones, iar după doiani, în biserica Sfantul Ioan Gură de Aur din Nikaia. Lavârsta de 18 ani a fost numit protopsalt al bisericii SfântaEcaterina din Plaka. De atunci, a fost psalt în numeroasebiserici dintre care amintim, Biserica Înălţarea SfinteiCruci din Egaleo, Sfantul Nicolae din Pireu, CatedralaSfantul Mina din Creta. Din 1973 este protopsalt în bi-serica Sfantul Toma din Atena.

Theodoros Vassilikos a fost membru al corului„Sfântul Roman Melodul şi Sfântul Ioan Damaschin”sub conducerea lui Antonios Belousis. A participat deasemenea ca psalt în toate concertele cunosutului protop-salt Trasivoulos Stanitsas. Theodoros Vassilikos a parti-cipat ca solist pe albumul lui John Markopoulos intitulat

"Seirines".A intemeiat patru coruri a câte 50 de membri. Două

dintre acestea sunt sponsorizate de către MinisterulEconomiei şi de către Banca Ioniană. În prezent conducecorul "Grupul de Muzică Bizantină – TheodorosVassilikos”.

Theodoros a susţinut numeroase concerte în întregaGrecie, atât cu grupul, cât şi ca solist. A colaborat cumulte posturi de radio şi televiziune. A înregistrat în stu-dio o marte parte a cântarilor si a slujbelor din BisericaOrtodoxa. A editat mai mult de 200 de casete audio sicompact discuri. La cererea companiei franceze OCORAa înregistrat 23 de volume cu muzica bizantină compusăde catre autorii clasici ai sec XIV, XVIII, si XIX, precumIoan Cucuzel, Petru Bereket, Petru Lampadarie,Theodoros Fakaevs, Ioan protopsaltul şi mulţi alţii.Multe exemplare din cadrul acestei colecţii se găsesc înprezent în Muzaul Luvru, în universitaţi din Europa şiSUA, dar şi în marile magazine de muzică.

Este unul dintre pionierii promovării muzicii bizan-tine în intreaga lume. A fost invitat de trei ori de cătreArhiepiscopii de America şi Australia, Iacov şi Stelianpentru a cânta la slujbele emigranţilor greci. El şi corulsău a fost invitat în numeroase rânduri în Europa,America, Australia şi Africa. În 1980 în Paris Theodorosa prezentat concertul "Slujba Înmormântării”. Acesta afost transmis în direct de catre 12 staţii de radio dinEuropa.

În 1989, Theodors a susţinut un concert cu grupul săuîn Vatican în Piaţa Sfântului Petru înaintea Papei IoanPaul al II-lea, a cardinalilor săi, şi a 60.000 de oameni.

De asemenea, a compus soundtrack-ul tragediei luiEschil, "Prometeu”, pe muzică bizantină.

Academia Franceză de Arte i-a înmânat distincţia"Crucea Charles” pentru dublul album "Cele două SfinteLitrughii ale Sfantului Ioan Gura de Aur şi Vasile celMare”. A primit de asemenea numeroase distincţii de-alungul întregii activitaţi în Grecia şi Cipru.

În Romania, Theodoros a susţinut două concerte(Cluj-2006; Bucureşti-27 mai 2010, alaturi de corulTronos, al Patriarhiei Romane). În cadrul concertului dinBucureşti, P.F. Daniel, Patriarhul României i-a oferit"Crucea Patriarhală” şi Medalia "Sfinţii ÎmpăraţiConstantin şi Elena”, pentru intreaga sa activitatemisionară prin muzica bisericească. (CREŞTIN ORTO-DOX.RO 24 04 15 )

Petre CICHIRDAN

Luni 6 aprilie 2015, ora 19.00Sala Lahovari, Râmnicu VâlceaOrchestra simfonică a FilarmoniciiCorul Academic „Euphonia”Dirijor: Forin TOTANSolist: Francesco IONAŞCU –vioarăÎn program:Wolfgang Amadeus MOZART –Concertul nr. 5 pentru vioară şiorchestrăGeorg Friedrich HAENDEL –Oratoriul „Messiah” – selecţiuni

Sărbătoare mare la Filarmonica vâlceană,după concertul de anul trecut, cu

Şostakovici, care a făcut o impresieextraordinară asupra publicului vâlcean,Francesco Ionaşcu revine, şi, anul acestainterpretează într-un regal concertisticConcertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră deW.A. Mozart; regal concertistic, pentru căalături de Mozart, în partea a doua, orchestrasimfonică şi corul Euphonia dirijate de FlorinTotan au interpretat Oratoriul Messiah de G. F.Haendel.

Mozart şi Haendel înainte cu o săptămână de ÎnviereaDomnului nostru Iisus Hristos! Şi Mozart, şi Iisus,geniali Prunci s-au născut şi au crescut sub semnul trăiriigeniale a omului pe pământ, s-au săvârşit timpuriu, dar,care, încă din timpul vieţii au dat semn că sunt fiii luiDumnezeu prin artă şi har personal, şi, mai apoi,înălţându-se la EL. ...Haendel, mai mult decât oricine,mai artistic şi sofisticat decât Bach (Bach rămâne însăUnicul) a dovedit că Iisus, Mesia, trăieşte printreoameni... Oratoriul Messiah este victoria omului în luptasa permanentă cu elementele răului, simbolizând, prinarmoniile pe care corul le reliefează, dragostea lui pentruviaţă, bucuria şi fericirea întrupării şi trăirii! O seară deneuitat în care şi eu, şi Mihail Ştefănescu, am regretat cănu-s alături de noi, de Haendel şi Mozart, de corulEuphonia şi orchestra simfonică, de Florin Totan şiFrancesco Ionaşcu, edilii şefi ai oraşului! Noul Râmnic!

CONCERT DE PAŞTE. FLORIN TOTANŞI FRANCESCO IONAŞCU

aprilie 2015

Nu îmi aduc aminte ca vreodată, în mulţii anipetrecuţi aici, în satul meu de adopţie, cu nume

ce-mi aminteşte de dragă, dragoste, drăgă-lăşeşti –Drăgăneşti, ca magnolia – floarea dragostei, săînflorească înainte de 1 Mai, în ciuda faptului că iarnaîncă nu a plecat de pe aceste locuri montane din centrulCarpaţiilor sudici! Satul meu – considerat a fi unul dintrecele mai liniştite aşezări ce se „prelinge” aproape nevăzutprintre cleştele de verdeaţă ale poalelor nordice aleCoziei şi malul aproape înstufărit al lacului de pe Olt,devenit peste ani o mică deltă a Dunării, protejat de vân-turile ce bat dinspre nord de maiestuoasa creastă aFăgăraşului, înzăpezită şi acum, lipsit de un drum mo-dernizat aducător de multele şi zgomotoasele maşinigrele, aşa cum se pot vedea pe celălalt mal, a fostcumpărat într-o proporţie destul de mare, bucată cubucăţică, de către oameni „cu dare de mână”, iubitori denatură şi alţi presupuşi antreprenori antemergătoriconstrucţiei autostrăzii Piteşti – Sibiu. Spre cunoştinţacelor interesaţi şi nu numai, mica mea gospodărie,aşezată liniştit în „capul satului” dinspre nord, dar nuchiar, în urma boomului imobiliar din perioada „fastă” aRomâniei a devenit o „insulă” înconjurată de nişte vecininecunoscuţi! Am aflat doar că, pe latura dinspre nord neînvecinăm cu trei „scăpătaţi doctori”, care au împărţitprecum lupii oaia o frumoasă livadă de pruni (tăiaţi defostul proprietar înainte de tranzacţie), care… vine vorbalui tata: „cine ţi i-a mai văzut de atunci?!”. Cred că, dupăcâte cunosc, trebuia să ne dăm şi noi acordul, adicănevastă-mea care este proprietar moştenitor! Nu? Deatunci şi de din înainte de atunci, vaca neagră ca smoala,cu un de curând corn rupt şi noul ei viţel bălţat, ale fos-tului vecin, când acesta nu coseşte, pasc neliniştitemănoasa iarbă, crescută printre cioatele foştilor pomi, dinprimăvară până-n toamnă când aceasta dispare subucigătoarele brume reci prevestitore de căderea primelorzăpezi.

Ici-colo, apar printre vechile gospodării alebăştinaşilor câte o „buzdulă” ori cochetă căsuţă – dupăcum este „buzunarul de plin” al viitorilor locatari, „dândprilej de vorbă” la „cârciuma” din sat, instalată în fostaşcoală primară, flecărind fiecare „cum îi vine la gură”,sau mai bine zis, ca omul la băutură, c-aşa e aici, la noi,ca mai peste tot în lumea diversificată a satului românesc.

Seara, îndeosebi în anotimpurile când codrul este lip-sit de vegetaţie, din orice punct al satului îţi distrageatenţia coloana nesfârşită a maşinilor ce mişună pe prin-

cipalul drum european (DN7/E81), care uşor poate fiasemuită cu un furnicar fosforescent de mari dimensiuniformat din cărăuşi de tot felul ce „roiesc” într-un du-te -vino continuu, ca-ntr-un mare stup, între istoricul ţinut alTransilvaniei şi fostul Regat aflat în sudul ţării. Cozia,care-mi „suflă-n ceafă” mai tot timpul, în această perioa-da a anului, este cu capul în nori! Aşi fi vrut să-i fac opoză, cu magnolia înflorită proiectată pe zăpada ce s-aaşternut azi-noapte pe spatele-i împădurit, dar norulîndărătnic ce i s-a instalat pe creştet îmi ştirbeşte ima-ginea. Cred că, de la aceste pălării îmbibate cu apă, vâr-fului Cozia -1668 m – cel mai înalt din masiv, i se atrageşi denumirea de Ciuha Mare. Aici, la noi, în satul subur-ban în care m-am aciuat de câţiva ani buni, nu sunt decâtdoi arbori de magnolie, unul în capul satului, poreclit delocalnici, Extremul Orient şi altul în grădiniţa din faţacasei doamnei Cati, sau poate-or mai fi şi la alte case decare eu nu am cunoştinţă! Cu toate că, au trecut mulţi anipeste noi şi peste satul din spatele Coziei, multe lucrurinu le ştiam, a trebuit să mai învăţ multe de la „filozofii”locului, adică de la cei de vârsta mea sau ceva mai vechica mine pe aceste locuri, că atunci când acest „pom cuflori” zâmbeşte la soare, cu petalele deschise, primăvaraşi-a intrat în drepturile ei. Noi, cei ce locuim în acest„cartier” cu magnolia înflorită din faţa casei doamneiCati, unde se află şi puntea de acces de peste Olt –aproape singura legătură cu lumea civilizată de dincolode apă, ne considerăm a fi cumva mai altfel faţă deceilalţi din capul de sud al satului şi în mod cu totuldeosebit, faţă de cei ce locuiesc dincolo de Pârâul Mareşi „Casa Veche”. De acolo, de când toată lumea are tele-fon mobil, de la copilul de grădiniţă până la Măria-Ilinchi, de te împung cu cotul lor când treci puntea dinVăroasa, peste Olt, mai aflăm de câte o veste sau de-oîntâmplare petrecută pe la anumite case cu oameni „maiaparte”, cum ar fi: Cristi iar a pus „manele” cu difu-zoarele la maxim de n-am putut închide-un ochi toatănoaptea! sau, Viorica a rămas iar borţoasă cu al patruleaşi bărbat-su e plecat de-un an jumătate, vai de capu-ei!sau, şti că, Vasilica lu-Tică al Zamfirii de la Vâlcea, ceacare e plecată-n Spania şi care a cumpărat casa lu-Dinicăde la Lupeni… ăla de stă în Valea Jiului, s-a măritat cuunu acolo, ie şi el român de pe undeva de lângă Ploieşti,au venit şi ei… Ea şi-a luat „ATV-eu” de sperie toategăinile de pe uliţă iar bărbat-su şi-a cumpărat barcă cumotor şi toată ziulica cât e ea de mare, zbârnâie cu ea pelac… doar vezi raţele cum zboară din stufăriş! Ştii că elesunt pe ouă acum? Eeh, e treaba lor! Fiecare cum sedescurcă! Ce să facă şi ei? Sunt tineri ş-au toată viaţa-

nainte… Au venit doar să se distreze! E bine că şi-au luatcasă aici, lângă noi! Mai facem şi noi rost de câte ceva,mai un lemn spart, mai un lapte, mai un ou, mai un peşteprins de Viorel sub Piatra Buzului, mai ne invită la câte-o cafea să mai afle şi ei veşti despre oamenii din satul încare şi-au cumpărat casă, mai… e bine… ce mai, zisetanti Tuţa, mama lui Viorel!

Într-adevăr, uneori, mai ales la sfârşit de săptămânăcând Cristi e cu chef, aflăm şi noi, cei de aici din celălaltcap al satului, dar nu prin telefon…auzim muzica luipreferată de parcă ar fi colea, dincolo de gard! Când seaude muzica din Zăvoi ştim că vremea se schimbă. Ea,muzica, de fapt, este barometrul nostru atmosferic. N-amînţeles niciodată, cum se înţeleg ei acolo, în curtea şi casalor cu boxele date la volum maxim!

Norocul nostru e că, nu locuim acolo, în „ExtremulOrient”. Ce-or zice, ce-or face proaspeţii lor vecini şi ceiveniţi în concediu?! Probabil că sunt obişnuiţi… Nu poţisă şti ce-au în cap tinerii din ziua de azi! Treaba lor. Noine vedem de-ale noastre şi mulţumim Celui de Sus că nulocuim acolo!

Avem noroc că prin „cartierul” nostru se face legăturacu exteriorul şi suntem primi care intrăm în contact culumea civilizată din „afară”. Pe la noi trece, de trei ori pesăptămână, maşina cu pâine, şi-i înştiinţăm şi pe cei dinsud de apariţia acesteia! În preajma venirii pensiilor,nevastă-mea o telefonează pe Niculina – prietena ei„orientală”, de apariţia poştaşului! Noi suntem cei ceinformează pescarii despre feluritele specii din lac,situaţia locurilor de pescuit şi cum „ciupe” pestele!Suntem primi care aflăm pe cine a „săltat” Ambulanţasau… cine „a dat colţu”, adică într-un limbaj mai creştin,a trecut la cele veşnice! Suntem primii care-i auzim, peoltenii comercianţi, strigând, promovându-şi marfa desezon, după cum apăreau acestea şi după cerinţele pieţii,unii venind chiar cu comenzi deja făcute. În „cartierul”nostru se află şi biserica, la care, pe lângă creştiniienoriaşi, vin, trecând pe la noi şi alţi creştini din satulvecin, în zilele când la biserica lor nu este slujbă,, pentrucă, preotul slujeşte cu rândul la cele două biserici, la a lorşi la a noastră. Anul acesta lumina Învierii Domnului afost întâmpinată prima dată la noi şi după scurta slujbă decântarea de slavă, „Hristos a Înviat”, preotul s-a mutat laei, la biserica cu hramul „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”,de care aparţine şi biserica noastră.

Uitasem rudarii de pe Băiaş, care vin cu coşuri dinnuiele de alun, alţii cu mături de nuiele, confecţionate cumateria primă procurată de la noi din Podul Grotesei;bărbaţii vin cu cozi de topor şi tot felul de alte unelte,

Gheorghe SPORIŞ

SATUL MEU DE ADOPŢIE, FĂRĂ IDENTITATE!

care prin muzica interpretată aici, la Lahovari, estecunoscut la cea mai înaltă calitate pe toate meridianelelumii! făcând cinste numelui oraşului, cetăţenilor săi.Am fost fericiţi că alături de noi, în sală, au urmăritmagia artei adevărate, celei mai avansate arte, prieteniinoştri din adevărata cultură a Râmnicului, din care nu oamintim decât pe Luiza Borac! care astăzi ne reprezintăcu multă cinste în Europa, în lumea toată. În bisul acor-dat, Francisco Ionaşcu, care la zece ani câştiga încre-

derea publicului vâlcean, adjudecându-şi premiul laFestivalul Tinere Talente, 2005, la vioară, iar noi i-amanticipat alura supremaţiei mondiale a interpretării laacest instrument, şi-a rearătat clasa internaţională, dupăminunatul concert de Mozart, desfăşurându-se ca unadevărat maestru întrunul din cunoscutele Capricii (17)de Paganini. Bravo Ionaşcu, bravo orchestră şi cor, bravoFlorin Totan...

15CULTURAvâlceană

aprilie 2015CULTURAvâlceană16

Ziar de cultură realizat de SC INTOL SRL Editura INTOL - PRESS.

Director: Petre CICHIRDANConsilier editorial: Constantin POENARUSenior editor: Arhim. Veniamin MICLEColaboratori: Felix SIMA,

Mihai SPORIŞ,Vasile GREVUŢU, Simona Maria KISSGheorghe PANTELIMONAdina DUMITRESCU

Tehnoredactare computerizată: Bogdan CICHIRDAN.

Adresa: Calea lui Traian 169, bl. 5, sc. E, ap. 3Tel/Fax: 0250.736615, 0350.401254, 0746.029824, E-mail: [email protected] media: www.globalartfusion.com, RevistaInterferenţa Artelor, www.publiconline.ro, www.pub-lictv.ro, www.pcichirdan.go.ro

Preţ: 3 lei

NOTĂZiarul apare cu 16 pagini, când poate, ca să respecte Legea 186/2003! Ziarul se adresează cetăţenilor cu

diverse preocupări culturale de la sat şi de la oraş. Articolele, grafica, fotografiile nesemnate aparţin edi-torului. Autorii păstrează responsabilitatea conţinutului.

Tipărit la Prodcom, Tg. Jiu, 31 mai 2015

chiar şi cu copărâi de coasă şi greble de strâns fânul, toţiaceşti tradiţionali şi vechi meşteşugari trec tot pe la noiprima dată, indiferent de unde vin şi pe unde intră în fru-mosul nostru sat – cartier al celui mai faimos oraş de peValea Lotrului şi din Ţara Loviştei. Şcoala, s-a închis demai mulţi ani dar s-a deschis pentru un „butic”. Foştiielevi mai vin şi acum la Şcoală dar nu pentru a învăţa săscrie ci pentru a citi preţurile produselor de pe raft! Uniimai zic: ”dac-ai băut cerneala în loc s-o scrii acum citeşte

ce scrie pe sticle”! Cred că acum, de când sunt şi eulocuitor al acestui „cartier” al oraşului de pe Lotru, „ele-vii” de la fosta şcoală s-au înmulţit cu mult mai mulţi faţăde atunci când ţipetele copiilor intraţi în recreaţie seauzeau până dincolo peste Olt sau chiar până-n satulvecin! Pe şoseaua de pe Valea Oltului, la vremeacopilăriei lor, a celor din sat, maşinile treceau foarte rarfaţă de azi când ţipetele copiilor nu s-ar mai putea auzidin cauza roiului de pe şosea. Ăsta este satul– „cartier”

al oraşului de pe Lotru, în care mă aflu rezident de cevatimp, de când societatea a considerat că nu-i mai suntutil… Norocul meu că am fost adoptat de comunitateacelui mai frumos sat, aşezat din vremuri imemorialeundeva în spatele Coziei, pe malul stâng al Oltului, acumpierdut, în raiul verdeaţă specific anotimpului, chiar şi deadministraţia locală „aparţinătoare”, singurul, cred, fărănume scris la intrare!

Elena Natalia Călinescu

MESAJ POETIC DE LA DRĂGĂŞANI

Poate dacă totul…

Poate că... zilele se vor sfârşi. Şi dacă cerul s-ar clinti,Poate pământul ar fi prieten cu soarele.Şi dacă apa ar tresări,Secundele şi viseleOare... cum vor fi ?

Poate că... oglinzile se vor sparge.Şi de chipul va pieri,Poate planeta va fi din nou verde.Şi dacă noi nu o să mai fim în ea…Trecutul şi gândulVor dispărea?

Deea (Andreea Cristina) Călinescu

Vise

Poate o uşă nu trebuie deschisă...Visele se pot rosti fără înţeles,Coşmarurile au al lor misterŞi usa n-are mâner...Maşina nu are roată,Distracţia vine îndată!E o mică legendă,Care trebuie prescrisă,Ce are-o cuşcă...Întredeschisă.Nu are sens cuvântul numitCând dimineaţa a venit.Pătura a zburat ,Pernele s-au împrăştiat...Era un vis neaşteptat.

Marea ta

Mi-am dorit să fiu marea, Dar sunt doar valulCe se izbeşte de un ţărmPrea ocupat cu alte unde,Aparent misterioase În necunoscutul vuietului lor.

Mi-am dorit să fiu marea,Dar sunt doar nisipulCe se scurge-n particuleŞi speră să poposească,Măcar pentru o clipă, În palma ta…Dar palmele goaleSe lasă ofrandă nimiculuiŞi uită adierea ce li se oferă lor.Mi-am dorit să fiu marea,Dar oceanu-i distras De muzele construitePe ruine de dor.

Mi-am dorit să fiu marea,Dar sunt dezamăgireaCe roade corăbii,Pierdute-n arhipeleaguri de simţuri,Ce absorb realitatea apropiatăA unui azi ancorat în ieri.

Ruinele sufletului

Vreau să curgă prin mine Fiecare picătură din tine,Iar ploaia să picure clipe,Prin ale sufletului ruine.

Vreau să străbat destinulPrin mărăcini de suspine,Să ştii că sunt acolo,Cârpind al sufletului sineCu oaza de speranţăCe vine…şi nu vine…

Vreau să păşesc prin cioburiFăcute scrum de tine,În încercarea surdăDe a mă lepăda de mine,Uitând acordurile fineCe nasc doar sentimente,În inimi clandestine.

Privirea-mi sângerândăTe vede doar pe tine,Tu, ziditor de vise,Pe suflet în ruine…

DRAGOŞ G. CĂLINESCUParapetism (invenţie proprie) - gen de poezie modernă, ce limitează textul liric la 3

versuri, cu structură liberă, dar cu posibilităţi de interpretare nelimitată, care evidenţiazătrăiri, idei, sentimente, gânduri.

Parapet- limitare, prelungire.

UşiPalmele aleargă la un maratonSimţind transpiraţia sărutărilor tale,Adun unu cu unu la marginea unei bătăi dindeget.

SilabeBătăi zgomotoase de inimiSe aruncă în colţurile unui vagon părăsit,Într-un pahar cu vin jurămintele par deşarte.

PasGrele palme deschiseSe strâng în jurul tău,Eliberându-te.

ParapetSe nasc două bătăi de inimă:Una, atunci când te întâlnesc,Iar cealaltă, când te pierd din privire.

PalmeÎn deznădejdea unei cesti,Mă cheamă-n geam o orhidee,Plângându-şi vorba unei vieţi.

LanţuriVorbele se vând ierbiiPe fragede priviri,Roşii trandafiri ne amăgesc.

Într-o ploaie de ieriSe naşte iarba din beţia unei dimineţiCu roua tatuată pe creştetul unei păpădii,Proaspătă atingere a glasului.

GongMă încăpăţânezSă râd la fiecare dimineaţă -Ascund un vuiet orb printre şoaptele sterpe.

EcouTac,Ca şi cum fericirea nu ar fi decât un baletprintre picăturile unor acuarele, Ce se amăgesc pe pânza îndoliată de culoare.

BaloaneÎn podul palmei te simt,Cum mă priveşti cu ironia pleoapelor,Ce tânjesc la o grevă spontană.

AmoreziÎnchid ochii unei dimineţi,Când strănutul mă trezeşteAmestecând culoarea unui tablou nenăscut

GoaleLacrimi împărţite pe obrajii de vis,Agale se târăscLa umbra unei palme fixe.

Aso

ciaţ

ia C

ultu

rală

„S

fânt

ul d

e la

Iez

ăr”

Cultura Valceana aprilie 2015 315 x400_tg jiu nou

Documents

Transcript of Cultura Valceana aprilie 2015 315 x400_tg jiu nou