redactor: ICĂ GIURGIUredactor editor: MIRCEA DUMITRESCUconsultant ştiinţific: conferenţiar dr. VALER TRUFAŞprezentare grafică: ICĂ GIURGIUcoperta 1: Stalagmite — căpiţăcoperta 2: Văluricoperţile 1,2,4 — desene de Ion Chirescu

Adresă pentru corespondenţă:Clubul de speologie „EMIL RACOVIŢĂ"Casa de cultură a studenţilor, sala 11Calea Plevnei nr. 61, sector 177101 Bucureşti 1

Pentru contribuţia adusă la apariţia volumelor 7 şi 8 ale buletinului Clubului de speologie „EMIL RACOVIŢĂ" Bucureşti, mulţumim în mod deosebit următorilor:

Elena şi Vasile Giurgiu, Costel şi Eva Roman, Gabriel Silvăşanu, Mihai Codescu, Ştefan şi Iulia Andreescu, Ilie şi Adriana Boloveschi, Eliza Anghel;

membrilor grupurilor de speologie Speotimiş Timişoara, Exploratorii Reşiţa, Focul Viu Bucureşti, Ursus Spelaeus Baraolt, Avenul Braşov, Liliacul Arad, Proteul Hunedoara, CSA Cluj-Napoca, Piatra Craiului Cîmpulung, Carstica Petroşani, Piatra Roşie Petroşani, CS Lipova, Flacăra Iaşi, Hades Ploieşti, Montana Baia Miare, Zarand Brad, Polaris Blaj.

„Constituie un act de înaltă cultură realizarea unor noi descoperiri, perfecţionarea tehnologiilor, impulsionarea activităţii de cercetare în toate domeniile !”

NICOLAE CEAUŞESCU(din cuvîntarea la Congresul educaţiei politice şi culturii

socialiste, 25—26 iulie 1982)

„România n-a avut un Ev Mediu glorios, dar a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei".

MIRCEA ELIADE

„Datînd din ultima parte a paleoliticului superior — cam cu zece mii do ani î.e.n. — pictura parietală din Sălaj reprezintă cea mai veche creaţie artistică zămislită pe teritoriul patriei noastre, fiind contemporană cu celebrele picturi din peşterile spaniole şi franceze. Prin vechimea şi frumuseţea execuţiei, ea este unică însă nu numai în România, ci într-o regiune extrem de vastă ce înglobează întreg centrul şi sud-estul Europei. Descoperirea de la Cuciulat înscrie deci teritoriul românesc în aria pe care s-au făurit cele dintîi creaţii artistice din istoria omenirii, atestă cu putere că din vremuri imemoriale aceste meleaguri au fost o vatră de căutări şi preocupări culturale şi artistice, materializate în notabile contribuţii la tezaurul sipiritual al umanităţii".

Scînteia, 7 decembrie 1979

„Datînd din ultima parte a paleoliticului superior — cam cu zece mii do ani î.e.n. — pictura parietală din Sălaj reprezintă cea mai veche creaţie artistică zămislită pe teritoriul patriei noastre, fiind contemporană cu celebrele picturi din peşterile spaniole şi franceze. Prin vechimea şi frumuseţea execuţiei, ea este unică însă nu numai în România, ci într-o regiune extrem de vastă ce înglobează întreg centrul şi sud-estul Europei. Descoperirea de la Cuciulat înscrie deci teritoriul românesc în aria pe care s-au făurit cele dintîi creaţii artistice din istoria omenirii, atestă cu putere că din vremuri imemoriale aceste meleaguri au fost o vatră de căutări şi preocupări culturale şi artistice, materializate în notabile contribuţii la tezaurul spiritual al umanităţii".

Scînteia, 7 decembrie 1979

SUMAR

ICĂ GIURGIU, TĂVI VĂDEANU, ADRIAN DONE, MARCEL NEGRU, NICOLAE SANDESCHI, GABRIEL SILVĂŞANU, MIHAI CODESCU, OCTAVIAN CIUCULESCU, EMIL SOLOMON, MIRCEA SFÂŞIE, FLORIN CUCU — Descoperiri şi explorări în Podişul Someşan (bază pentru inventarul zonei)ADRIAN DONE — Peştera din caricra CuciulatISTVAN DUMITRU — Litoclazele de la Uliţa Pietrii (valea Chioarului) ISTVAN DUMITRU, ZACHAN ALEXANDRU — Peşterile din zona satului Mesteacăn TAVI VĂDEANU — Peşterile din dealul PustuţaHORIA MITROFAN — 1975. Sînt peşteri în cheile Babei?MARCIAN BLEAHU — .,Petele de culoare" din peştera Cuciulat — un punct de vedere personal* * * — Noi cercetări şi descoperiri În domeniul ştiinţelor istorice din România (convorbire cu prof. univ. dr. Mihnea Gheorghiu; fragment)ICA GIURGIU — Cum se poate cîştiga o pereche de cizmeVIOREL LASCU — Ciur-Ponor, o peşteră încă neînvinsăHORIA MITROFAN — Descrierea peşterii Ciur-Ponor (M. Pădurea Craiului) DAN ILINA. MIRCEA VLĂDULESCU — Noi explorări în Pădurea Craiului (zona Bulz-Vida)MIRCEA NEDOPACA, PETRE TODA — Noi ocurenţe de dahlit în peşterile RomânieiŞTEFAN ANDREESCU — Avenele din Dîlma Cucutelor (M. Vîlcan)150 ILIE BOLOVESCHI, LEONARD BEZMAN — Noi explorări în bazinul Şuşiţa (M. Vîlcan)ŞTEFAN AXDREESCU, MIRCEA VLADULESCU — Avenul perseverenţei din Bordul Dobriţei (M. Vîlcan)CORNEL BELECCIU, VALENTIN BELOIU, OVIDIU GRAD — Explorări în bazinul Sohodol (M. Vîlcan) ICĂ GIURGIU — Avenul de la Dosul Lăcşorului (M. Sebeş). Explorările din perioada 1073—1983ŞTEFAN ANDREESCU — Cercetări speologice în cheile Recii (M. Căpăţînei)CORNEL BELECCIU — Început de drum în TîrnovuILIE BOLOVESCHI — Noi descoperiri în cheile Rîşnovului (Masivul Postăvaru) ICĂ GIURGIU — Peştera de la Jghiabul lui Zalion (M. Rodnei) — 25 de ani de la descoperire* * * — Cea mai frumoasă peşteră din RomâniaBELA BAGAMERI — Scurt istorie al mişcării speologice de amatori din Cluj-Napoca* * * — Informaţii despre clubul „Emil Racoviţă" BucureştiICĂ GIURGIU — Cronica publicaţiilor speologice (2)

DESCOPERIRI ŞI EXPLORARI SPEOLOGIE IN PODIŞUL SOMEŞAN (bază pentru inventarul zonei)

ICĂ GIURGIU, TĂVI VĂDEANU, ADRIAN DONE,MARCEL NEGRU, NICOLAE SANDESCHI, GABRIEL SILVÂŞANU, MIHAI CODESCU, OCTAVIAN CIUCULESCU,

MIRCEA SFÂŞIE, FLORIN CUCUClubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Cercetarea intensivă a Podişului Someşan a fost declanşată în 1978 de acţiunea de explorare a peşterii de la cetatea Ciceului, propusă de Tavi Vădeanu. O primă idee asupra importantului potenţial de cavităţi din zonă a fost posibilă datorită lui Victor Porumb din Şoimuşeni.

Numărul peşterilor cunoscute a urcat de la 5 în 1965 respectiv 8 în 1978, la 104 (în 1981). Dintre ele se remarcă: peştera din cariera Cuciulat unde au fost identificate primele picturi paleolitice din centrul şi sud-estul Europei, avenul din găvanul de la Gura Cerului de pe dealul Cozlei unde a fost coborîtă cea mai mare cascadă subterană din ţară şi peştera de la cetatea Ciceului, cea mai lungă cavitate din România dezvoltată în gresii. Contribuţia clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti la cunoaşterea Podişului Someşan a fost cea mai importantă.

* * *Podişul Someşan cuprinde dealurile din nord-vestul Podişului Transilvaniei delimitate la vest

şi nord-vest de culmea Meseş — dealurile Sălajului, La nord de masivul Preluca — culmea Breaza, la nord-est de platforma Năsăudului şi de cele două Someşe spre est şi sud.

Unităţile de relief ale Podişului Someşan cu zonele limitrofe (după Al. Savu).I. Unităţi înalte pericarpatice; 1 — cristaline sau vulcanice; 2 — sedimentare; 3 — glacisuri;

II. Subunităţi joase; 4 — culoare depresionare; 5 — depresiuni; III. Subunităţi înalte; 6 — structurale tipice; 7 - erozivă-structurale

Fig 01

A — AgrişCB. — culmea BrezeiC.D.H.M. — culoarul Drăghia — Huţa — MohodCP. — culmea PrisneluluiD — DumbravaD.A.A. — depresiunea Almaş — AgrijD.C. — dealurile CiceuluiD.C.B. — dealurile Cluj — BorşaD.G. — depresiunea GuruslăuD.H.C — depresiunea Huedin — CălăţeleD.L. — depresiunea LăpuşuluiD.S.G. — dealurile Simişna — GîrbouD.V. — dealul VimiiD.V.S. — depresiunea Vlaha — SăvădislaG — GilăuH - HuedinI — IleandaI.NCS. — interfluviul Nadăş — Căpuş — SomeşJ — JibouL — LăpuşM — Măgura MoigradM.M.P. — masivul Dealul Mare PrisacaM.P. — masivul PrelucaP.N. — platforma NăsăuduluiP.P.B.J. — platoul Purcăreţ — Boiu — JugăstreniP.T. — Piatra Toporu T.C. — Ţara ChioaruluiV.B. — valea BrighezV.I. — valea IlişuaV.S. — valea SimişnaV.O. — valea Olpret

Scurt istoric al explorărilor din Podişul Someşan

În Harta regiunilor carstice din România (17), apărută în 1965, sînt semnalate şapte peşteri. Catalogul peşterilor din România (5), apărut în 1976, cuprinde 14 peşteri situate în Podişul Someşan; cele 7 din (17), încă alte 4 peşteri, plus încă 2 peşteri în cheile Babei (bazinul pîrîului Poiana) şi o peşteră în versantul drept al Lăpuşului (ultimele trei indicate de Horia Mitrofan de la Clubul ,,Emil Racoviţă" Bucureşti în urma unei explorări întreprinsă în iulie 1975).

Fig 002Între 8—13 februarie 1978 o echipă de la Clubul „Emil Racoviţă", care avea tabără de bază în

Dej în scopul explorării şi cartării peşterii de la Cetatea Ciceului (4021/1), face primele incursiuni în zona de calcar din perimetrul satelor Cuciulat şi Şoimuşeni. La Cuciulat este descoperită şi cartată peştera din ograda lui Brînduşan Gavril (4001/12) şi se cartează peştera Lii (4001 2). La Şoimuşeni sînt reperate şi coborîte pînă la —20 metri p. (av.) din găvanul de la Gura Cerului de pe dealul Cozlei (4001/14) şi peştera (av.) lui Zaharia (4001/13). Ghid în zona de la Şoimuşeni şi gazdă foarte ospitalieră ne-a fost Victor Porumb din Şoimuşeni (planşa 1). De la el am aflat că peştera Tătarilor este situată la sud de Someş şi că Bogdana este o localitate la sud de Jibou (vezi 4001 11).

Între 29 aprilie — 3 mai 1978 se organizează o tabără în pădurea de la sud-est de Şoimuşeni. Participă 16 speologi de la CSER Bucureşti şi 4 de la Lanterna Magică Halmeu. Se descoperă, explorează şi cartează următoarele peşteri: p. (av.) din Poiana Mare, p. (av.) lui Zaharia, p. (av.) din găvanul de la Gura Cerului de pe dealul Cozlei, ştiolul (av.) din Dîmbul Fătului de lîngă Poiana Mare, av. Lung, av. cu trei intrări de la Cerul Şoimuşenilor, ştiolul dintre Iertaşul lui Gheorghe şi Cerul Şoimuşenilor, av. Taberei, av. de lîngă drum, av. cu crengi, av. Abandonat de lîngă Poiana Mare, p. Gaura Vîntului de sub Piatră. Prima tentativă de a intra în peştera din cariera Cuciulat nu reuşeşte din cauza lacului de noroi format în faţa intrării. Aceste descoperiri au conturat clar faptul că Podişul Someşan ascunde în calcarele sale eocen — oligocene multe peşteri şi avene dintre care nu puţine interesante.

Explorările Clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti în Podişul Someşan s-au succedat după cum urmează: iulie, august, septembrie, octombrie 1978; martie, aprilie, mai, august, septembrie, noiembrie, decembrie 1979; aprilie, mai, august, septembrie 1980; aprilie, mai, iulie 1981.

Spre sfîrşitul anului 1979 am intrat în legătură cu cercurile Cepromin din Cluj-Napoca şi Montana din Baia Mare. Primii au făcut explorări la nord şi sud de Someş în perioada 1979—1980, ceilalţi începînd din 1976. Spre satisfacţia reciprocă am constatat că cercetările noastre s-au suprapus doar la cîteva peşteri (4001/3, 4, 37). De comun acord, între cele trei grupări de speologie a avut loc în perioada 1979—1981 un util şi fructuos schimb de informaţii asupra explorărilor întreprinse, susţinut de documentaţie. Mulţumim colegilor Radu Baboş de la CS Cepromin Cluj-Napoca şi Istvan Dumitru de la CS Montana Baia Mare pentru colaborarea în ţinerea la zi a secţiunii de catalog cu indicativul 40 (Podişul Someşan).

Descrierea peşterilor400 Podişul Purcăreţ — Boiu Mare (culmea Prisnel — Purcăreţ — Boiu — Jugăstreni) 4001/ Versantul drept al Someşului între Ciocmani şi Perii Vadului

Peştera din cariera Cuciulat (4001/1)1707 metri lungime, 34 (—32,5; +1,5) metri denivelare. Este cea mai lungă peşteră din

Podişul Someşan. Dezvoltată pe trei nivele: activ, subfosil, fosil. În etajul superior au fost descoperite la 28 iulie 1978 primele picturi paleolitice din România, din centrul şi sud—estul Europei. Bibliografie: (4), (6), (7), (8), (9), (16), (22). Cartare: Adrian Done, Tar-quinius Vădeanu, Florin Cucu, Mihai Codescu, Simona Manolescu, Ică Giurgiu, Florica Berdei, Octavian Ciuculescu, Ada Carp, Dan Hazaparu.

Peştera Lii (P. lui Melnic) (4001/2)Este situată la marginea dinspre NE a satului Cuciulat1, în versantul drept al văii Seci, aval de

o cascadă (temporară) de 4 metri. Peştera a fost explorată şi cartată în februarie 1978 de Nicolae Sandeschi, Marcel Negru, Mihai Codescu, Costin Ene, Gabriel Klein Kiriţescu, Ică Giurgiu, Tarquinius (Tavi) Vădeanu, Ada Carp.

După intrarea largă şi înaltă (Planşa 2) urmează o galerie spaţioasă ce se termină cu un lac de sifon. Pentru a trece dincolo de punctul A (boltă înnecată) a fost necesară scăderea nivelului apei cu 0,7 metri. (Operaţia s-a executat cu găleata). A doua jumătate a peşterii este permanent activă spre

1 Localitatea Cuciulat este accesibilă pe drumul naţional Dej—Jibou şi are staţie C.F.R. pe linia Dej—Jibou—Baia Mare.

deosebire de prima parte unde pîrîul ce vine înspre intrare are un regim de curgere temporar. Activul din peştera Lii se pare că funcţionează ca un nivel de prea plin al apei ce apare prin izvorul situat la circa 100 metri în aval de intrare.

Peştera Lii are 97 m lungime şi 4,2 (—0,2; +4) metri denivelare. Ea s-a format pe o fisură modelată sub presiune. O etapă de colmatare-decolmatare în evoluţia peşterii este sugerată de terasa în rocă vie şi canionul ele pe mijlocul ei situate în sala B.

Peştera din Ciungi (P. din valea Caselor de la Mesteacăn) (P. din valea Sacă) (4001/3)Peştera din Ciungi se află în sud-estul satului Mesteacăn la care se ajunge pe drumul naţional

Dej—Baia Mare.Fig 003A fost explorată şi cartată de CS Montana Baia Maia în noiembrie 1976 şi ianuarie 1979 (9),

de CS „Emil Racoviţă" Bucureşti (Ică Giurgiu, Gabriel Silvăşanu) în mai 1979 şi de CS Cepromin Cluj-Napoca în februarie 1980 (1) fără ca cele trei echipe să ştie una de lucrările celeilalte. După stabilirea legăturii între cele trei grupări de speologie şi după consultarea celor trei hărţi 1 s-au adoptat pentru lungime şi denivelare cifrele indicate de Cepromin Cluj-Napoca care a forţat cel mai mult extremităţile amonte şi aval ale peşterii şi a utilizat pentru măsurarea denivelării clinometrul.

Intrarea amonte (intrarea 1) foarte incomodă şi de multe ori colmatată este cotată pe harta realizată de Cepromin Cluj-Napoca la +4,30 metri. Intrarea 2 este mult mai accesibilă şi poate tocmai de aceea a fost cotată cu 0. Evident, respectînd strict modul de alegere a intrării cotate cu zero (intrarea situată la cea mai mare altitudine în cazul unei cavităţi cu mai multe căi de acces) denivelarea peşterii din Ciungi este 22,3 (—10,8; +11,5).

Bibliografie: (1), (2), (3), (14).

Peştera din Unghiuri (P. de la Fîntîna Totali) (4001/4)Este situată în nord—estul satului Mesteacăn. 96 m lungime, — 15 m denivelare. Bibliografie:

(1), (2), (3), (14).

Peştera din Pancu (4001/5) Neidentificată.

Peştera de pe Imaş (4001/6) Neidentificată.

Avenul cu oase de lîngă Ciula (4001/7)A fost descoperit la 7 septembrie 1980 de către Tavi Vădeanu, Emil Solomon, Liviu Chiper.

Cartare: Liviu Chiper, Emil Solomon (iulie 1981). A fost iniţial marcat cu 4001/38 apoi s-a aplicat marcajul 4001/. Are 22 m adîncime şi 28,5 m lungime.

Fig 004Localizare. Se merge de la Cozla spre Ciula. La intrarea în Ciula, pe stînga drumului, sînt

grajdurile. Înainte de ele, după ce trecem de o casă mare pe stînga, tot pe stînga drumului, la începutul pantei unui deal, într-un pîlc de copăcei se află deschiderea de 1x1 m a avenului. Este cunoscut de localnici care aruncă aici animalele moarte.

Peştera de la Băbeni (4001/8)Fig 005Se merge pe DN 1 C Dej — Baia Mare pînă la ieşirea din localitatea Băbeni. Pe dreapta, la

100 m de şosea, se urcă pe lîngă SMA Băbeni, printr-o livadă, circa 20 de minute, pînă la nişte bazine decantoare. De aici, după încă 5 minute se ajunge la gura peşterii.

Cavitatea este activă, ascendentă. La 5 metri de la intrare apa este captată pentru necesităţi locale. În continuare galeria este joasă (înălţimi între 0,5 + 1,2 m) şi sinuoasă. După 75 m de la intrare înălţimea scade la 0,35 m, adîncimea apei devine 0,2 m iar o lamă de calcar împiedică înaintarea mai departe. Prin spargerea acestui obstacol există posibilităţi de continuare.

Cartare (06.08.80): Tavi Vădeanu, Florin Cucu.

P. de la Ciocmani (4001/9) Huda Ponorului (4001/10)Neidentificate.

1 552 L Montana Baia Mare548 L/12 (—3; +9) D CSER Bucureşti568 L/22,3 (—6,5; +15,8) D Cepromin Cluj-Napoca

Peştera (Avenul) din Poiana Mare (4001/11) În pădurea de la sud—est de Şoimuşeni1, la cîţiva metri de marginea din nord a Poienii Mari,

apare o fisură lungă de circa 10 metri, largă de 1 m, orientată EV, înconjurată cu gard, în care sînt aruncate o mulţime de crengi. În partea estică a acestui aven, numit de localnici peştera din Poiana Mare, se atinge cota —8. Cavitatea are 20 m lungime. Se coboară la liber. Buza estică a avenului (351 m altitudine) a folosit ca punct de reper în drumuirile efectuate către celelalte avene din apropiere.

Peştera din ograda lui Brînduşan Gavril din Cuciulat (4001/12)Fig 006Este situată în versantul stîng al văii Seci, chiar în satul Cuciulat, în curtea lui Brînduşan

Gavril.Intrarea, aflată într-un perete golaş, triunghiulară, lată de 2 m la bază, înaltă de 6 m, este

orientată spre est (Planşa 3). La capătul unei porţiuni puternic ascendente urmează un pasaj foarte strîmt pe unde se poate pătrunde într-o diaclază puţ incomodă. În sus se mai pot urca numai 1,5 metri. Pe la baza diaclazei curge un pîrîu al cărui traseu nu poate fi urmat decît pe mică distanţă. Apa apare la exterior printr-un izvor (galerie penetrabilă 3 m) situat eu circa 10 m aval de peşteră.

38 m lungime, 11,5 (—6, +5,5) m denivelare.Cavitatea a fost explorată în februarie 1978 de Tarquinius Vădeanu, Ică Giurgiu, Gabriel

Klein Kiriţescu, Costin Ene. Profil : Tarquinius Vădeanu, Ică Giurgiu.

Peştera (Avenul) lui Zaharia (4001/13)Foarte cunoscută de localnici datorită gurii largi (5 X 2,5 m) şi impresiei de mare adîncime pe

care ţi-o dă zgomotul unei pietre aruncate peştera lui Zaharia se află la 365 m de peştera din Poiana Mare (4001/11), la 371 m altitudine.

Avenul debutează cu un P 20 (cam de aceleaşi dimensiuni ca intrarea) urmat de un P 10 mult lungit spre est. Între cele două verticale este o scurtă pantă cu mult noroi şi bolovani. În continuare, un P 5 ce se poate coborî la liber. Pe verticala de 20 + 10 m, la topirea zăpezilor se formează o cascadă abundentă ce începe aproximativ la —5 metri. Avenul este dezvoltat pe o fisură orientată EV. 59 m lungime, —35 m denivelare.

Fig 007Explorare: Ică Giurgiu, Gabriel Silvăşanu, Taiquinius Vădeanu, Ada Carp (februarie şi aprilie

1978). Cartare: Ică Giurgiu. Echipament necesar: 33 m scară.

Peştera (Avenul) din găvanul de la Gura Cerului de pe dealul Cozlei (4001/14) Urcăm din Şoimuşeni pe vîrful Cărămida (556 m). Coborîm de aici spre nord, pe marginea

abruptului dinspre Someş. Trecem de drumul Cozla — Năpradea şi la aproximativ 100 m găsim gura avenului (523 m altitudine).

P01. Intrare în peştera din găvanul de la Gura Cerului (foto: Ică Giurgiu, Dima Ştefan)Prima explorare s-a făcut la 12 februarie 1978 cînd Ică Giurgiu s-a strecurat printr-un tub de

gheaţă, a ajuns la cota —13 de unde începea o cascadă, a mai coborît cîţiva metri şi a văzut că la aproximativ —25 m puţul de 4 X 2 m se termină cu un dop de zăpadă. Scara nu ajungea pînă acolo si Ică a considerat că nu mai este cazul să ceară prelungirea ei pentru a scormoni în mormanul de nea. Explorarea finală se amîna pentru primăvară.

În tabăra din aprilie — mai 1978, organizată în pădurea de la sud-est de Şoimuşeni, se tot găseau avene şi tentaţia de a urca 200 m diferenţa de nivel pentru a reexplora un puţ care părea să aibă un fund clar la —25 era minoră faţă de oferta potenţială a zecilor de doline din pădure.

Totuşi, în scara zilei de 2 mai, echipa formată din Niki Sandeschi, Marcel Negru şi Traian Bujor se duce la avenul de la Gura Cerului. Primii doi, care fuseseră aici şi în februarie, găsesc în locul vechiului jgheab prin gheaţă o gură orientată est-vest, mult mai mare decît se aşteptau: 9 X 6 m. Se desfăşoară 40 m de scară şi Niki Sandeschi coboară. Traian asigură iar Marcel este pe platforma de ia —12. Niki a ajuns deja la —30, vede capătul scării sub el dar nu şi fundul puţului ! Stropii cascadei ce curge abundent se vad umplînd toată circumferinţa acestei verticale neaşteptat de mari al cărei diametru este în continuă creştere.

În tabără, Ică apreciază umorul lui Niki care pretinde că nu a găsit fundul avenului dar înţelege apoi că cei trei nu glumesc. Îl străbate un fior neplăcut gîndindu-se ce ar fi însemnat poate cercetarea „fundului" plin cu zăpadă văzut la —25. Gerurile puternice din luna noiembrie 1977 avuseseră desigur un rol determinant în generarea acelui pod de gheaţă. A doua zi avenul era atacat de o echipă formată din cinci speologi (Marcel Negru, Gabriel Silvăşanu, Ică Giurgiu, Gabriel Klein Kiriţescu, Traian

1 Şoimuşeni — sat situat la NV de localitatea Cuciulat la aproximativ 4 km în linie dreaptă. Drum auto.

Bujor) care aveau 80 m scară şi 120 m coardă. Explorarea s-a desfăşurat după cum urmează: Klein şi Ică făceau asigurarea, Gabi şi Traian se fixaseră la —12. Marcel, echipat pe sub salopetă cu un neopren scurt, a coborît pînă la —51, pe o platformă largă, de unde se putea urma o scurtă laterală ascendentă sau un puţ ce avea la început 2 m diametru. Pînă aici, de la —17 se coboară (prin cascadă) la 15 - 30 cm de perete. Apar mici praguri la —24, —29, —34. Platforma de la —51 este constituită dintr-o aglomerare de bolovani de 0,2 + 1,5 m. Sondajul cu piatra pe puţul continuare fiind foarte promiţător Gabriel Silvăşanu a venit la —51 pentru a-1 asigura pe Marcel. Acesta a plecat mai departe, ocolind în coborîre un schelet de cal. Imediat, frontala cu acetilenă, reaprinsă pe platformă, a fost stinsă de şuvoiul cascadei acum mult mai concentrat. La —60 Marcel Negru a ajuns în tavanul unei săli ce i s-a părut imensă: frontala electrică şi lanterna prinsă la gît nu reuşeau să străpungă vălătucii de abur şi ceaţă căutînd vreun perete. Coborîrea a continuat pînă la —65 în vîrful unei grămezi de bolovani. Cascada avea aşadar 52 de metri ! Marcel a mai coborît pînă la —66, a făcut o recunoaştere sumară în partea dinspre est a sălii şi a avansat numai 2—3 m înspre vest. Noroiul foarte lipicios dar mai ales frigul l-au determinat să se întoarcă. La urcare, cascada îl izbea în cască, apa i se strecura prin mînecile neoprenului şi îi ieşea prin bocanci. În afară de oprirea de pe platforma de la —51, convulsiile membrelor, datorate frigului, l-au mai silit să facă pînă afară încă 5—6 opriri.

Nu ne închipuiam că apoi aruncarea corzii de asigurare va fi o problemă. Lansările repetate se sfîrşeau însă identic: cîte o buclă din marele ghem se agăţa de vreun colţ şi coarda nu mai ajungea pînă la Gabi. În sfîrşit, cu un bolovan prins de capăt (!), coarda a ajuns pe platforma de la —51 şi Gabi a urcat fără probleme.

Rezultatul, neaşteptat, al acestei explorări putea fi sintetizat astfel: coborîrea unui aven de 66 m cu o cascadă destul de abundentă, înaltă de 52 de metri (cea mai mare cascadă subterană din ţară) şi interceptarea unei săli de aproximativ 14 X 6 m ale cărei contururi şi eventuale continuări nu fuseseră observate deloc bine. O schiţă a puţului explorat a fost întocmită de Marcel Negru, Gabriel Silvăşanu şi Ică Giurgiu.

În august 1978, Adrian Done, Florin Cucu şi Tavi Vădeanu au coborît din nou cascada de 52 de metri pentru a explora sala de la baza ei. Temperatura mult sporită a apei şi debitul substanţial redus nu au creat probleme foarte dificile la coborîre sau urcare. La —66 a fost găsită o galerie destul de lungă iar în extremitatea sud-estică a sălii (17 X 7 m) o scurtă laterală, după ce s-a urcat o săritoare de 4 m. Avenul are 176 m lungime şi —-67,5 m denivelare. Echipament necesar: 70 m scară.

Din informaţiile culese de noi pînă la 30.05.1983 iată care sînt cele mai mari cascade subterane din România:1. P. (Av.) din găvanul de la Gura Cerului de pe dealul Cozlei (Pod. Someşan)...........52 m (T)2. Av. Mare din cheile Babei (Pod. Someşan).....513. Av. Taberei (Podişul Someşan)........454. P. Cîmpenească (M. Codru — Moma)......405. P. Micula (M. Bihor)..........306. Av. din Hoanca Urzicarului (M. Bihor)......28 7. Av. din valea Teiului (M. Codru—Moma)......278. Av. din valea Teiului (M. Codru—Moma).....269. P. (Av.) lui Zaharia (Pod. Someşan) ....... 25T — cascadă temporară

Ştiolul (Avenul) din Dîmbul Fătului de lîngă Poiana Marc (4001/15)Se găseşte la 460 m de peştera din Poiana Mare (4001/11), la 321 m altitudine. Gura,

observată de Ică Giurgiu, avea iniţial 4X4 cm. La decolmatare (1 m3 de pămînt şi bolovani) au luat parte Gabriel Silvăşanu, Tarquinius Vădeanu, Ică Giurgiu, Marcel Negru. Cartare: Gabriel Silvăşanu, Ică Giurgiu (aprilie 1978). Denumirea avenului a fost stabilită cu ajutorul lui Victor Porumb din Şoimuşeni.

Fig 008Intrarea prin care abia reuşeşti să te strecori (dificultăţi în plus la urcare) se lărgeşte după 2,5

m debuşînd într-un P 20 ce are în medie 2 m diametru. La cota —14, prin balans, se poate prinde peretele opus şi după urcarea unui obstacol de 1,5 m se ajunge la un P 6 ce corespunde tot la cota —14. Aici, după o mică strîmtoare, se intră într-un P 9 de 1,5 m diametru. La baza lui (cota —29.5 m) este o săliţa de 2 X 1,5 m unde se pierde un fir de apă. Urcînd 1,5 m pe scară iată-ne într-o sală de 4,5 X 2,5 m unde se găsesc singurele formaţiuni din aven: stalactite şi cîteva zone cu coralite pe pereţi. În capătul sălii se poate coborî un P 6 ce duce la —33. Urmează o diaclază cu pereţi argiloşi la capătul căreia nu s-a putut ajunge pînă la puţul unde sondajul cu piatra indica 7—8 m adîncime. Lungimea avenului este de 62 metri. Echipament necesar: 45 m scară.

Avenul din ponorul cu trei guri de lîngă Poiana Mare (4001/16)Se află la 235 m de peştera din Poiana Mare, la 334 m altitudine. Lîngă o dolină de 10X4 m,

adîncă de 3 m, se află gura de 2 m diametru a avenului. O scară de 10 m permite coborîrea prin puţul la început mai strîmt şi cu pereţi argiloşi, care apoi se lărgeşte treptat (apar septe) pentru ca din nou, la cota —8, pereţii să se apropie şi înaintarea să devină imposibilă. Lungime 10 metri.

Fig 009Explorare: Ică Giurgiu, Marcel Negru, Argentina Savin. Cartare: Ică Giurgiu (aprilie 1978).

Avenul Lung (4001/17)Solul pădurii care înconjoară Poiana Mare şi Iertaşul lui Gheorghe ar fi în absenţa zecilor de

doline care îl sfîrtecă, aproape orizontal. Unele din doline continuă cu avene.Fig 010La 347 m de peştera din Poiana Mare, în fundul unei doline de 6 m diametru, adîncă de 1,5 m,

se deschide gura de 4X2 m a puţului de intrare în avenul Lung. La baza lui trei mici pante cu grohotiş debuşează după numai 1 m de coborîre într-o sală de 17x5 m, înaltă de 0,6 pînă la 1,7 m.

În partea sudică a sălii o mică galerie coboară 3 m în pantă accentuată, apoi se înfundă. Lîngă peretele nordic trei puţuri (P2, P4, P4) debuşează într-o sală aflată la -12,5 m. Printr-un P6 se ajunge la —15, într-o săliţă cu bolovani. Printre oi se intră într-un P4 ce duce într-o diaclază largă de 0,5 --: 0,8 m. Se mai coboară o treaptă de 1 m şi se atinge cota —-20. De aici se urcă întîi o ipantă lejeră, apoi un horn tapisat cu argilă ce corespunde printr-o fereastră la 1 m sub buza lui P6.

La cota —20, dacă s-ar sparge o proemienţă destul de mare, s-ar mai putea coborî 3 m pînă într-o sală pe a cărei podea se vad bolovani prăbuşiţi. Nu se poate observa clar dacă de aici ar mai exista o continuare.

În aven nu apar formaţiuni ci numai forme de coroziune. În toate galeriile podeaua este acoperită în cea mai mare parte cu argilă udă. Golul se dezvoltă pe o diaclază orientală EV şi are 100 m lungime.

Cartare: Niki Sandeschi, Traian Bujor, Lucian Cumpătă (aprilie 1978).

Avenul cu trei intrări de la Cerul Şoimuşenilor (4001/18)Se află într-o zonă de pădure aerisită, la 505 m distanţă de peştera din Poiana Mare, la 411 m

altitudine. Denumirea a fost stabilită cu ajutorul lui Victor Porumb din Şoimuşeni. Între două guri de aproximativ 3 m diametru fiecare se află una mult mai mică, aproape impenetrabilă. Deschiderile mari continuă cu cîte un puţ de 7 m. O scurtă galerie uneşte la bază verticalele. Lungimea avenului este de 15 m, denivelarea —8 metri.

Explorare (aprilie 1978): Marcel Negru, Traian Bujor.

Ştiolul dintre Icrtaşul lui Gheorghe şi Cerul Şoimuşcnilor (4001/19)Ştiol este o denumire pe care localnicii din Şoimuşeni (şi zona învecinată) o folosesc pentru a

defini o gaură de cîţiva centimetri diametru în care se pierde un mic curs de apă (temporar sau permanent), sau un puţ cu gura strîmtă care nu prezintă o verticală importantă. Un ştiol care începe cu o verticală recepţionează de obicei un mic curs temporar.

Fig 011Ştiolul dintre Iertaşul lui Gheorghe şi Cerul Şoimuşenilor (denumire stabilită cu ajutorul lui

Victor Porumb din Şomuşeni) se află la 130 m distanţă de peştera din Poiana Mare, la 404 m altitudine. După gura de 4x2 m urmează o galerie în pantă, lungă de 4 m, apoi un P 7,3 (cam 2 m diametru) la fundul căruia, pe bolovani prăbuşiţi, se atinge cota —9,75. Lungimea avenului: 14,5 m. O fisură impenetrabilă corespunde cu un puţ alăturat de 4,5 m, de aproximativ 1 m diametru. Cele două goluri subterane sînt dezvoltate pe o fisură orientată EV.

Explorare şi cartare (aprilie 1978): Marcel Negru, Ică Giurgiu, Traian Bujor. Echipament necesar: 12 m scară.

Avenul Taberei (4001/20)Este situat la 190 m de peştera din Poiana Mare, la 348 m altitudine. A fost descoperit prin

decolmatarea făcută în fundul unei pîlnii de 6X3,5 m, adîncă de 3 m, de Aurel Tripon, Mircea Oros şi Gheorghe Maghiar de la cercul de speologie din Halmeu. Explorare (mai 1978): Mircea Sfăşie, Tavi Vădeanu, Gheorghe Maghiar, Adrian Done, Ică Giurgiu, Gabriel Silvăşanu. Cartare: Mircea Sfăşie. Echipament necesar: 60 m scară.

Fig 012O pantă abruptă cu pămînt duce la cota —3 buza unui P 14. Din tavanul puţului plouă

abundent. La —17 este o gaură de şoarece, extrem de incomodă, ce se coboara cu o mînă ridicată iar la

urcare este abordabilă datorită unei mici traverse folosită drept priză (ie picioare. Dificultatea pasajului este mult sporită din cauza cascadei ce pleacă de la cota —3 pînă la fundul avenului. După această trecere chinuitoare urmează un P 31 (3,5xl,o m) ce se termină într-un lac al cărui nivel se găsea la data respectivă la cola —AS. Pe pereţii puţului apar forme de coroziune şi se observă începuturi de concreţiuni. Lungimea avenului: 49 metri.

Explorarea este mult îngreunată din cauza proastei circulaţii a corzii de asigurare şi datorită slabei posibilităţi de comunicare verbală. În cercetarea acestui gol de mare folos au fost două radiotelefoane.

P02 .Avenul Taberei, cota —3 (foto: Ică Giurgiu, Dima Ştefan)În zona platformei de la —12 m apar stalactite, scurgeri parietale şi stalagmite.Explorare (aprilie 1978): Adrian Done, Florica Berdei, Tavi Vă-deanu, Georgeta Dumitrescu.

Cartare: Florica Berdei, Adrian Done, Georgeta Dumitrescu. Avenul are 31 m lungime şi —25 m denivelare. Echipament necesar: 30 m scară.

Avenul de lîngă drum (4001/21)Gura avenului, de 1,5 m diametru, se află imediat în dreapta potecii prin pădure ce urcă de La

Cuciulat spre Şoimuşeni pe dreapta văii Seci. Avenul este situat la 107 m de peştera clin Poiana Mare, la 350 m altitudine.

Fig 013Pîlnia de la intrare continuă cu un tîrîş puţ de 3 m lungime, înclinat la 60°. Mult noroi şi pietre

în această porţiune. Urmează un P7 ce duce la o platformă de 3X1,5 m. O galerie lungă de 4 m şi care coboară 2,5 m duce la un P10 (2x3 m) perfect vertical. De la baza lui se mai pot cobori încă 2,5 m pînă cînd nişte septe blochează înaintarea. 32

Avenul cu crengi (4001/22)Este situat la 75 m de peştera din Poiana Mare, la 352 m altitudine. A fost descoperit de

Mircea Sfăşie, Gheorghe Maghiar, Aurel Tripon şi Mircea Oros de la cercul de speologie din Halmeu prin degajarea gurii (6x1,5 m) de crengile ce o astupau (puse de localnici). Cartare (aprilie 1978): Mircea Sfăşie.

Avenul este format dintr-un singur puţ, orientat SV—NE. Se poate coborî şi urca numai cu asigurare în coardă (prize pe pereţi). Pe peretele sud-vestic s-a observat o prelingere de apă. Golul are —13 m denivelare şi 20 m lungime.

Avenul abandonat de lîngă Poiana Mare (4001/23)Pe direcţia sud-est, din marginea Poienii Mari opusă peşterii din Poiana Mare, pleacă prin

pădure o alee largă de circa 2 metri situată în dreapta liniei care uneşte peştera din Poiana Mare cu ştiolul din Dîmbul Fătului. După ce trecem de o dolină — puţ adîncă de 4 m, situată pe dreapta drumului, la circa 350 m distanţă* de peştera din Poiana Mare vedem printre copaci, tot pe dreapta, cîteva mici doline. Într-una din ele, o mică gură observată de Marcel Negru şi Traian Bujor a iniţiat un decolmataj de mai multe ore la care pe lîngă cei doi au mai luat parte Ică Giurgiu, Mihai Dîrlea şi Argentina Savin. Operaţiunea a fost continuată în altă zi (mai 1978) de Mircea Sfăşie, Gheorghe Maghiar, Aurel Tripon şi Mircea Oros. Cei patru au reuşit să lărgească suficient strîmta galerie de la intrare pentru a putea coborî în unicul puţ al avenului. Pentru explorare sînt necesari 20 m de scară. Pînă la cota —9 pe pereţii puţului1 se prelinge apă, de aici în jos începe să plouă. Avenul are —15,5 m denivelare şi 21 m lungime. Cartare: Mircea Sfăşie.

Fig 014

Avenul 1 din Colnic (peştera din Colnic) (4001/24)Este situat la aproximativ 72 m spre SE de avenul 2 din Colnic (4001/31). A fost descoperit şi

explorat în august 1978 de către Adrian Done, Emilia Cristian Cucu şi Simona Manolescu. 15 m lungime, —12 m denivelare. La cota inferioară este colmatat cu argilă.

Fig 015-016Peştera de pe Colnic (4001/25) descoperită si cartată de Adrian Done, Emilia Cristian Cucu şi

tavanul cavităţii au fost observate cîteva stilolite.

Peştera lui Melnic (4001/26)Descoperită şi cartată de Adrian Done, Emilia Cristian Cucu şi Manolescu Simona. 7 m

1 Drumuirile dintre avenele situate în zona Poiana Mare—Iertaşul lui Gheorghe—Dîmbul Fătului au fost realizate de Ică Giurgiu, Adrian Done şi Niki Sandeschi ajutaţi de Marcel Negru, Argentina Savin, Gabriel Silvăşanu, Tavi Vădeanu, Ada Carp, Mariana Sandeschi.

lungime, —2,7 m denivelare. Cavitatea se deschide în partea inferioară a unei doline.Drumuirea dintre 4001/24, 25, 26 a fost realizată de Adrian Done, Emilia Cristian Cucu şi

Simona Manolescu.

Peştera Casa Juchi (4001/27)Este situată la 100 m sud de ultima casă din satul Cozla, în versantul stîng al unui pîrîu ce

contribuie la formarea văii Seci.Descoperită şi cartată (august 1978) de Mihai Codescu. 10,5 m lungime, + 1,5 m denivelare.

Peştera este uşor ascendentă; în partea terminală se găsesc coralite.Fig 017-018Peştera Aven de la Secătură (4001/28)Este situată în partea de obîrşie a văii Seci, între satele Cozla şi Şoimuşeni. Descoperire şi

cartare (august 1978), Mihai Codescu. 14 m lungime, —5 m denivelare. Pentru puţul de la intrare sînt necesari 5 m de scară.

Avenul 1 de la Mesteceni (4001/29)Este situat în versantul stîng al văii Seci, la aproximativ 750 m sud de grajdurile satului Cozla,

în cîmp deschis. Uşor de localizat datorită arborilor care formează un gard viu în jurul gurii. Pentru explorare sînt necesari 10 m scară. A fost descoperit în august 1978 de Mihai Codescu. Cartarea a fost efectuată de Mihai Codescu şi Gheza Gheller. 15 m lungime, —11 m denivelare.

Fig 019Avenul 2 de la Mesteceni (4001/30)Se găseşte situat la aproximativ 200 m est de avenul 1 de la Mes-eceni. Golul subteran este

folosit de localnici pentru a arunca animale moarte. Din această cauză parcurgerea avenului este oarecum anevoioasă. La cota —4 începe un a pic de 27 de metri.

Avenul a fost descoperit şi explorat în august 1978 de Mihai Codescu, Eugen Gârtonea şi Florica Bordei. Primii doi au efectuat cartarea. 49,5 m lungime, -31,5 m denivelare.

Avenul 2 din Colnic (4001/31)Este situat la intrarea în satul Şoimuşeni, venind dinspre Cuciulat, la 75 m în stînga drumului,

în dreptul primei case din sat, într-o dolină.Avenul este format din două puţuri succesive, de 6 m fiecare; legătura între ele se face printr-o

săritoare de 1,5 m. Pereţii sînt curaţi, spălaţi de ape; în cel de al doilea puţ apar lame tăioase pe pereţi. Fundul avenului este format dintr-un dop de argilă şi pietriş.

Golul subteran a fost descoperit în august 1978 de Tavi Vădeanu şi Adrian Done. La cartare a participat şi Paraschiva Forgacs. 21,5 m lungime, —13,5 m denivelare.

Peştera Gaura Vîntului de sub Piatră (4001/32)Fig 020Din comuna Letca1 se merge spre cariera Spria situată la marginea localităţii. Cum privim din

faţă frontul de lucru, prin stînga, pe lîngă carieră urmăm drumeagul ce duce, pe malul stîng al văii Purcăreţ, spre satul Valea Rea. După cîteva sute de metri, pe dreapta, apare o faleză evidentă, cu grohotiş la poale. Localnicii o denumesc Stean sau sub Piatră. De la marginea dinspre nord a Steanului pleacă un drum ce duce în satul Purcăreţ. Faleza, lungă de aproximativ 250 m, înaltă de circa 20—30 m, este alcătuită din strate de calcar dispuse orizontal, groase de 0,4…0,8m, compuse din strate mai subţiri, tot orizontale, de 1…5 cm. La baza ei apar două cavităţi mai importante: peştera Gaura Vîntului de sub Piatră (20 m L) şi un abri, numit Biserica Dracului, adînc de 3 m, cu o intrare largă de 4 m şi înaltă de 1,5 m. Mai jos de abri apare un izvor carstic impenetrabil, tributar văii Purcăreţ, care pe primi metri a depus un strat de tuf.

Peştera Gaura Vîntului de sub Piatră a fost descoperită şi cartată în aprilie 1978 de Gabriel Klein Kiriţescu şi Georgeta Dumitrescu. A fost apoi cartată de Florin Cucu şi ulterior, în aprilie 1980, de Mariana şi Niki Sandeschi, Ică Giurgiu şi Gabriel Silvăşanu.

Este vorba de o galerie unică, orientată spre nord-est, penetrabilă pe 20 de metri. Secţiunea culoarului scade treptat de la 0,6 m lăţime şi înălţime pînă la 0,4 m lăţime şi 0,25 m înălţime. La 7 metri, 16 şi 19 m de la intrare apar strîmtori.

Peştera din cariera Spria de la Letca (4001/35)A fost descoperită în mai 1979, de Ică Giurgiu şi Gabriel Silvăşanu, în partea dreaptă a

1 Staţie C.F.R. pe linia Dej—Jibou.

frontului de lucru din cariera Spria de la Letca.Fig 021-022Intrarea largă de 8 m şi înaltă de 4 m continuă cu o pantă abruptă formată din blocuri prăbuşite

în urma exploziilor. Se atinge cota —10 într-o galerie înaltă de 15 m, largă de 2—3 m, cu masive nivele de eroziune pe care s-a depus un strat de calcit. Geneza peşterii este deocamdată dificil de explicat. Nu este exclus ca avansarea frontului carierei să distrugă această cavitate lungă de 20 de metri (în ipoteza că nu apare o continuare importantă).

Peştera Fîntîna Satului de la Topliţa (4001/36)În satul Topliţa se ajunge din comuna Letca pe drumul ce trece pe la baza carierei Spria spre

est, sau din salul Lemniu (situat pe drumul naţional Jibou—Răstoci—Dej) urmînd drumul ce pleacă spre vest.

Peştera Fîntîna Satului este situată chiar în centrul micii localităţi, la baza unui versant. În faţa ei apare un izvor permanent, cu debit important, ce trece peste un mic baraj şi pe lîngă un bazin de beton. După ce plouă abundent pe platoul situat înspre nord se poate întîmpla ca să apară apă şi pe gura peşterii. Apa pîrîului se tulbură numai dacă precipitaţia cade în zona specificată mai sus.

După intrarea largă de 1 m şi înaltă de 2 m urmează o galerie cu pasaje joase (podea acoperită cu aluviuni) ce duce într-o sală de 5x5 m unde înălţimea variază între 1,6 şi 0,4 metri. La capătul porţiunii penetrabile se ajunge la un pîrîu. Peştera are 14 m lungime şi +2 m denivelare. A fost descoperită şi explorată în mai 1979 de Gabriel Silvăşanu şi Ică Giurgiu.

Peştera de la Măgurici de la Răstoci (Peştera de pe Poiană) (4001/37)Peştera a fost explorată şi topografiată de clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti în octombrie

1978, mai şi septembrie 1979. Lungimea calculată de echipa de cartare condusă de Florin şi Emilia Cucu a fost de 507 m iar denivelarea de —23 m. Orientarea galeriilor, la fel şi extensia, sînt identice cu cele obţinute de clubul Cepromin Cluj-Napoca care a redescoperit şi cartat peştera în decembrie 1979. Diferenţa dintre datele morfometrice apare numai la denivelare; clubul din Cluj-Napoca a utilizat clinometrul. Bibliografie: (1), (2), (3).

Peştera de la Măgurici de la Răstoci (P. de pe Poiană) are 507 m lungime şi 39,2 (—34,6; +4,6) m denivelare.

Fig 023La bibliografia specificată mai sus completăm că la datele explorării de către clubul „Emil

Racoviţă" Bucureşti, în zona Sălii cu Guano şi a Galeriei cu Guano au fost găsite mari colonii de lilieci.Echipele de la clubul „Emil Racoviţă" au identificat în zona intrării, pe peretele stîng, în treimea inferioară, mari pete de culoare roşu-cărămizie. Contururile sînt însă absolut nedeterminabile din cauza depunerii unei cruste de calcit care le acoperă pe aproape toată suprafaţa. Încercările de a o îndepărta duc şi la distrugerea petelor.

Peştera din dolina 20 A (4001/38)Este situată în dolina 20 A de deasupra peşterii din cariera Cuciulat (vezi planul exterior —

subteran). A fost descoperită de Adrian Done în august 1979. Cartare: Adrian Done, Tavi Vădeanu, Radu Iancu. 31 m lungime, — 9 m denivelare.

Fig 024Peştera debutează cu un puţ format din mai multe trepte după care se trece pe o diaclază

îngustă dar înaltă (2 m). Se coboară două mici săritori (0,7 şi 1 m) şi după o porţiune dreaptă se ajunge la un cot al galeriei destul de dificil de abordat. Săliţa care urmează este joasă (1 m) şi prezintă în stînga o mică galerie încheiată în fund de sac. În dreapta apare o strîmtoare. Printr-o decolmatare de o eră s-a reuşit să se treacă de ea debuşînd într-o sală înaltă de 7 m cu podeaua acoperită de nisip şi pietriş. În săliţa înaltă de 1 m şi în cotlonul din stînga ei apar mici stalactite pline cu argilă.

Avenul din dolina 26 (4001/39)Este situat la aproximativ 40 de metri sud-vest de peştera din dolina 20 A. A fost descoperit de

Adrian Done în august 1979. Cartare: Tavi Vădeanu. 14,5 m lungime, —6,2 m denivelare.Pereţii sînt acoperiţi cu nămol şi pe alocuri vegetaţie iar pe fund se găsesc resturi vegetale.

Avenul de lîngă poiana lui Horhon (4001/40)Fig 025O potecă ce însoţeşte malul drept al văii Seci face legătura dintre satele Cuciulat şi Şoimuşeni.

Plecînd din Cuciulat se ajunge la un moment dat în poiana lui Horhon. La circa 300 de metri de aici spre Şoimuşeni se face la stînga o cărăruie pe care după 50 de metri se ajunge la o dolină de 4 metri

diametru, situată pe dreapta. În ea se găseşte gura avenului.Golul carstic este format din puţuri succesive separate de mici platforme. Pereţi sînt spălaţi de

ape şi prezintă numeroase septe ascuţite. Avenul se termină colmatat cu bolovani. A fost descoperit în aprilie 1979. Cartare (august 1979): Tavi Vădeanu, Octavian Ciuculescu. 29 m lungime, —27 m denivelare.

Avenul mare de lîngă poiana lui Horhon (4001/41)Se găseşte la 530 metri spre vest de poiana lui Horhon, în pădure, la 20 metri în stînga potecii

ce duce de la Cuciulat la Şoimuşeni. Intrarea avenului este situată la NV de o dolină de 8 metri diametru unde există un puţ cu diametru de 3 metri, cu pereţi verticali, adînc de 6 metri: avenul mic de lîngă poiana lui Horhon (4001/34).

Avenul mare de lîngă poiana lui Horhon are intrarea îngustă. Secţiunea puţului cu care debutează este circulară, apoi elipsoidală. Începînd de la —9 ni golul se dezvoltă pe o diaclază. După platforma de la —19 urmează un puţ â pic de 37 de metri, de 3 m diametru, cu numeroase septe la buză, cu secţiune circulară, apoi după 8 metri elipsoidală; pe fund era nisip îmbibat cu apă. Pereţii ambelor puţuri sînt uscaţi; al doilea puţ are pereţi netezi.

Avenul a fost descoperit în mai 1979 de Adrian Mihalce, Radu Iancu, Octavian Ciuculescu, Dan Dogaru. Explorare şi cartare: Octavian Ciuculescu, Adrian Done, Radu Iancu. 68 m lungime, —56 m denivelare.

Drumuirea din zona poienii lui Horhon a fost realizată de Octavian Ciuculescu şi Dan Dogaru.Fig026-028Peştera Picăturilor (4001/42)Este situată la sud de satul Mesteacăn.A fost cartată în decembrie 1976 de o echipă de la cercul Montana din Baia Mare. 74 m

lungime, —8 m denivelare. Bibliografie: (1), (3), (14).

Peştera de pe Poiană (4001/43)Este situată la sud de satul Mesteacăn.Cartată în decembrie 1976 de o echipă de la cercul Montana din Baia Mare. 35 m lungime, —

5 m denivelare. Bibliografie: (1), (3), (14).

Peştera cu apă din Mesteacăn (4001/44)Este situată la sud de satul Mesteacăn.A fost explorată în februarie 1980 de clubul Cepromin din Cluj-Napoca. 13,5 m lungime, +

1,5 m denivelare. Bibliografie: (1), (2), (3).

Peştera Unghiuri amonte (4001/45)Explorată de cercul Montana din Baia Mare. 25 m lungime, +2 m denivelare.Bibliografie: (1), (3).

Peştera cu apă din Fîntîna Tomii (4001/46)În (2) este localizată la Tabla Ogrăzii, la NE de satul Mesteacăn şi la sud de Boiu Mare.

Lungime circa 200 m.În (1) şi (3) este identificată ca peştera din Unghiuri (4001/4) şi numită peştera de la Fîntîna

Tomii. Lungime 96 m, —15 m denivelare.Deci 4001/46 devine liber dar se înlocuieşte cu: Peştera de la Boiuţ (peştera dintre Hîrtopi)

(4001/46)Este situată la nord de Boiuţ. 90 m lungime, —8 m denivelare. Explorată de Montana Baia

Mare. Bibliografie: (1), (3).

Peştera de la Bizuşa (4001/47)Descoperită şi explorată de clubul Cepromin din Cluj-Napoca. Are 15 m lungime şi —6 m

denivelare.

Avenul lanternei (4001/48)Este situat între Şoimuşeni şi Piroşa, în pădure, la 80—100 metri de lizieră, la circa 250 metri

de drum. Intrarea se află într-o dolină de 4—5 metri diametru şi 3—4 metri adîncime. Se coboară printr-un puţ larg fără a atinge pereţii. Pe ei se observă unele scurgeri acoperite cu nămol.

Cavitatea a fost descoperită şi cartată (30.04.1981) de Emil Solomon, Liviu Chiper, Cristina Purza. Marcat cu 4001/. 20 m lungime, — 18,5 m denivelare.

Avenul cu şopîrle (4001/49)Situat la sud de avenul lanternei (4001/48), în pădure. Marcat cu 4001/. Descoperire, cartare:

Taivi Vădeanu, Emil Solomon. 11 metri lungime, —6,5 metri denivelare.

Avenul nr. 3 de lîngă poiana lui Horhon (4001/50)Pornind din satul Şoimuşeni se urmează cărarea prin pădure spre Cuciulat (pe malul drept al

văii Seci). După circa 30 de minute se ajunge în Poiana lui Horhon. Avenul este situat pe stînga drumului ce iese din poiană spre Şoimuşeni, la 50 m de poiană, la 10 m de drum. Marcat cu 4001/.

Descoperit la 2 Septembrie 1980 de Tarquinius Vădeanu. Cartare: Tarquinius Vădeanu, Adriana Matyiku.

Avenul este format pe o diaclază orientată NE—SV. Un ipuţ de 7 m este urmat de alte două, paralele, ce conduc la —8 şi —8,5 m. Înaintarea este împiedicată de îngustarea galeriei. Nu există formaţiuni.

13,5 m lungime, —8,5 m denivelare.

Avenul de la marginea Poienii (4001/51) Urmînd cărarea ce pleacă din Şoimuşeni spre Cuciulat se ajunge după 10 minute, imediat după

ce am intrat în pădure, la o poiană, prima pe care o întîlnim. În dreapta ei, la 35 m, se află deschiderea în formă de 8 a avenului.

A fost descoperit şi cartat la 5 septembrie 1980 de Tarquinius Vădeanu, Eliza Anghel şi Emil Solomon. 30 m lungime, —9 m denivelare. Marcat cu 4001/.

Avenul de la Zăpodia Şoimuşcnilor (4001/52)Se găseşte urmînd drumul de care ce trece prin pădure de la Şoimuşeni spre Cuciulat. După

ultima poiană se face la dreapta şi după aproximativ 10 minute se ajunge într-o poiană unde toate văile din pădure converg către o dolină. Pe fundul acesteia se află avenul.

Fig 030Golul subteran debutează cu o succesiune de trei puţuri (P3, P6, 5, P7) legate între ele prin

scurte porţiuni în pantă, foarte înguste şi greu de trecut. Pereţii ultimelor două verticale sînt complet spălaţi, avînd o mulţime de septe tăioase; diametrul variază între 2 şi 4 metri. La baza ultimului puţ se ajunge într-o sală de forma unei jumătăţi de disc, cu diametrul de 8 m, foarte joasă; aici se întîlneşte un pîrîu care la data de 6.09.1980 avea un debit de circa 9 l/s. Urmînd amonte cursul subteran se înaintează pe o galerie foarte meandrată, cu nivele de eroziune; dimensiunile medii sînt de 2 x 1,5 m iar adîncimea apei de 0,2 m în prima parte şi 0,5 m în porţiunea finală. Galeria se termină cu un lac de sifon adînc de circa 1,2 m, cu multă argilă pe fund.

Aval, pîrîul curge pe o galerie joasă şi largă (0,8 x 2 m) ce prezintă meandre mai domoale. Pe parcursul ei apar şi trei hornuri, două de 3,5 m, al treilea de 5,5 m înălţime. Adîncimea apei este în medie de 0,2 m iar galeria se termină tot cu un lac de sifon, adînc de 0,6 m, la fel de argilos ca şi cel din amonte. Direcţia de curgere a apei indică un drenaj către valea Seacă, vale care colectează şi apa din cele cîteva izbucuri situate la baza versantului aflat la circa 500 m depărtare în linie dreaptă de aven. Lungimea avenului este de 131,5 m iar adîncimea de 20 m.

A fost descoperit la 06.09.1980 de Mihai Codescu şi Leon Cosma. Explorare: Mihai Codescu, Tavi Vădeanu, Emil Solomon, Leon Cosma. Cartare: Tavi Vădeanu, Emil Solomon.

Avenul din Groapa Ciulii (4001/53)Este situat pe dreapta drumului ce duce de la Ciula la Cozla, la aproximativ 400 m de la

ieşirea din Ciula, la 100 m de drum. Marcat cu numărul zonei/. Descoperit şi cartat la 7.09.1980 de Tavi Vădeanu şi Emil Solomon.

Fig 031-032Avenul debutează cu un P 3,5 după oare o săritoare de 2 m duce într-o sală (4X2x3,5 m) pe

fundul căreia, într-un mic puţ de 1,5 m, se atinge cota finală: —7 m. Pereţii sălii prezintă septe în prima porţiune iar în extremitatea nordică apar formaţiuni de mici dimensiuni (stalactite, scurgeri). Lungimea avenului: 13,5 m.

Ştiolul de pe Mirişte (4001/54)Se găseşte la circa 450 m de satul Ciula, urmînd drumul spre Cozla, pe miriştea din dreapta

drumului, la 100 m de acesta. Marcat cu numărul zonei /. Descoperire şi cartare (7.09.1980): Tavi Vădeanu, Emil Solomon.

Un puţ unic de formă eliptică (0,8X1,5 m) cu pereţii acoperiţi în cea mai mare parte cu pămînt

uscat. 7,25 m lungime, —5,25 m denivelare.

Ponorul din Groapa Ciulii (4001/55)Plecînd din satul Ciula spre Cozla, la 400 m de Ciula şi la 200 m de drum (pe dreapta) se află

un platou cu doline. În dolina cea mai mare găsim ponorul din Groapa Ciulii. Marcat cu numărul zonei/. Descoperire şi cartare (7.09.1980): Tavi Vădeanu, Emil Solomon.

Fig 033Un puţ cu diametrul de 9 m, adînc de 9,5 m, cu un strat gros de argilă pe fund; la baza

peretelui sud-vestic se mai poate coborî printre aluviuni pînă la cota —11. Lungime: 25 m.

Peştera lui Brînduşan (4001/56)Este situată în satul Cuciulat, în versantul drept al văii Seci, la aproximativ 25 m altitudine

relativă. Din valea Seacă se urcă cinci minute pe pîrîiaşul ce iese din gura peşterii. Este o cavitate activă pe gura căreia apare pîrîiaşul la formarea căruia contribuie două debite aproximativ egale.

După doi metri de la intrare (0,6X1,5 m) galeria se bifurcă. Ramura din dreapta, îngustă şi relativ înaltă (0,5X1,3 m) devine impenetrabilă după 13,5 m. Ramura din stînga, lungă de 60 metri, este joasă şi îngustă (0,5x0,6 m în medie) înaintarea făcîndu-se aproape tîrîş prin apă. Cam la o treime din distanţa dintre intrare şi capătul galeriei apare un horn în care se atinge cota +4. Peştera are o lungime de 76 metri şi + 4m denivelare.

Fig 034A fost descoperită şi cartată (03.09.1980) de Tavi Vădeanu şi Mihai Codescu.

Peştera din poiana Secăturii (4001/57)Este situată la circa 2 km de localitatea Perii Vadului, spre Bizuşa. Se urmează drumul

naţional Baia Mare—Dej; apar nişte curbe pronunţate ale şoselei, se coboară circa 10 m diferenţă de nivel pe dreapta drumului şi aici, într-o pădurice foarte deasă se găseşte intrarea joasă a peşterii (0,5x2 m).

După 3 metri se ajunge într-o săliţa din care pleacă două galerii înguste şi joase. In sală se află un horn care urcă pînă la +4,2 m şi un puţ de 1 m. Lungimea peşterii este de 39 metri iar denivelarea de <—1; + 4,2) 5,2 metri.

Fig 035Cavitatea a fost descoperită de Tavi Vădeanu (4.09.1980) şi cartată de Tavi Vădeanu, Emil

Solomon, Eliza Anghel, Adriana Matyiku.

Peştera cu ponor (4001/58)Între Cozla şi Ciula, cam la jumătatea distanţei este o casă. În spatele ei, la 50 de metri, sînt

mai multe pierderi de apă. Lîngă una din ele, în fundul unei doline, se află intrarea peşterii.A fost descoperită şi cartată la 02.05.1981 de Emil Solomon şi Liviu Chiper. 8,5 metri

lungime, +1,7 metri denivelare.Fig 036Este o cavitate fosilă, foarte apropiată de suprafaţă; prin tavan, în unele puncte, se vede

lumina. Chiar sub intrare se află o pierdere de apă; un cot de 90° presupune un tîrîş acvatic; după 2—3 metri se vede un alt cot.

Avenul de la marginea pădurii (4001/59)Este situat la sud de avenul lanternei (4001/48). Marcat cu 4001/. Lungime 6,5 metri, —5

metri denivelare. Descoperire şi cartare: Tavi Vădeanu, Emil Solomon.

Avenul cu horn (4001/60)Este situat la sud de avenul lanternei (4001/48). Marcat cu 40001/. Lungimea 8,5 metri, —4

metri denivelare. Descoperire şi cartare: Tavi Vădeanu, Emil Solomon. Avenul este argilos şi ca în toate avenele de la Şoimuşeni există şi aici însemnate cantităţi de frunze şi lemne putrezite.

Avenul cu septe (4001/61)Este situat la sud de avenul lanternei (4001/48). Marcat cu 4001/. Lungime şi denivelare: 5

metri. Cartare: Emil Solomon.

Avenul mic (4001/62)Situat la sud de avenul lanternei (4001/48). Marcat cu 4001/. Descoperire şi cartare: Emil

Solomon. Lungime şi denivelare: 5 metri.

4002/ Bazinul văii Bîrsăului

Peştera din valea Rea (peştera din Vălenii Şomcutei) (4002/1)Este situată în apropiere de satul Văleni aflat, la 3 km vest de Şomcuta Mare.A fost cartată la 29.01.1977 de cercul de speologie Montana Baia Mare. Hartă şi descrierea

peşterii sînt publicate în (12). De aici rezultă că lungimea ar fi de 156 metri şi denivelarea de +10,5 m.La 03.05.1980 cavitatea a fost cartată de Dan Hazaparu şi Adriana Carp Vădeanu de la clubul

„Emil Racoviţă" Bucureşti. Cei doi indică 147 m lungime şi +10,5 denivelare. Această valoare a denivelării a fost de fapt preluată în (12) şi nu calculată la data cartării. Publicăm alăturat harta realizată în 1980 deoarece prezintă în partea terminală deosebiri evidente faţă de planul realizat în 1977.

Fig 037Cercul de speologie Politehnica Cluj-Napoca a topografiat cavitatea în 1981 indicînd 176 m

lungime şi +15 m denivelare.

Peştera Uliţa Pietrii (4002/2)84 m lungime, —20 m denivelare

Avenul Uliţa Pietrii Nord (4002/3) 27 m lungime, —20 m denivelare

Peştera Uliţa Pietrii Sud (4002/4) 14 m lungime, —4 m denivelare.Cele trei peşteri de mai sus au fost explorate şi cartate de Montana Baia Mare. Bibliografie:

(13).

Peştera de la Vărai (4002/6)A fost descoperită în august 1978 de Florin Cucu şi Emilia Cristian Cucu care au explorat-o

pînă la lacul situat în apropierea intrării, realizînd o schiţă. Peştera a fost complet explorată şi cartată în aprilie 1980 de Gabriel Silvăşanu, Ică Giurgiu, Niki şi Mariana Sandeschi: 360 m lungime, 8,5 (—8; + 0,5) m denivelare.

Drum de acces: din marginea vestică a satului Vărai se înaintează în amonte pe apa Văraiului pînă la obîrşia formată din două văioage abrupte. Urcăm pe cea din stînga (geografic) pînă cînd şi ea se desparte în două. Pe firul de vale din dreapta noastră se vede o săritoare — cascadă de 5 m iar pe firul din stînga, la nivelul cascadei, în malul drept, se deschide intrarea peşterii de la Vărai (p. de sub Margine) (0,6X0,5 m).

O galerie la început joasă se înalţă treptat. Din stînga se prelinge apă care se drenează printr-un canion format în podea. La aproximativ 25 m de la intrare ajungem la un lac lung de zece metri cantonat în spatele unui baraj stalagmitic. Apa este adîncă de aproximativ 2 m iar tavanul jos. Partea amonte a lacului, largă, adîncă, cu fundul accidentat, se depăşeşte uşor atît la ducere cît şi la întoarcere numai cu ajutorul unei bucle de chingă lungă de circa 2 m prinsă de două mici stalagmite crescute pe scurgerea din stînga lacului. În zona din mijloc a lacului un nivel submers la aproximativ 90 cm, pe partea dreaptă, ne ajută să depăşim porţiunea cea mai dificilă. Urmează o zonă frumos concreţionată şi galeria se înalţă pînă la 7 metri. Înaintăm de-a lungul pîrîului subteran care se pierde după aproximativ 75 metri într-o fisură din podea. Aval de acest loc vom recunoaşte încă trei foste pierderi ale apei.

În continuare galeria este largă de 2 m şi înaltă de 4, ipînă la un cot unde îşi schimbă direcţia cu 90 de grade. Intrăm într-o diaclază înaltă de pînă la 8 m cu lăţimi în jur de 1 m (aproximativ la jumătatea ei o prăbuşire de bolovani nu lasă decît un îngust loc de trecere la nivelul podelei). După 135 de metri peştera se termina într-o săliţa rotundă unde ajunseseră doi localnici din Vărai; le-am găsit aici semnăturile discret trasate în stratul de argilă, dar înainte de aceasta am observat două statuete modelate din argilă, reprezentînd fiinţe umane, motiv ca pentru cîteva fracţiuni de secundă ritmul cardiac să crească: pînă aici nu ni se păruse că am văzut pe podea vreo urmă de pas.

Morfologia săliţei ne-a determinat să facem un decolmataj în partea ei sudică. După nu prea mult efort am reuşit să săpăm un tunel în stratul de aluviuni şi să găsim continuarea. Diaclaza îşi păstra orientarea SE şi se termina cu un dop de formaţiuni. Din apropierea tavanului se auzea clar zgomotul produs de un curs subteran. Am crezut că vom ajunge la el forţînd intrarea într-o fisură situată în podeaua galeriei, fost loc de pierdere a apei. O derocare de circa 3 ore a permis coborîrea unui P 1,5 şi atingerea printr-un pasaj extrem de argilos a cotei —8: aici însă nici o posibilitate de a continua nu părea promiţătoare iar zgomotul activului nu se auzea.

Peştera de la Vărai are o extensie de 259 de metri şi un coeficient de ramificare I

=360/259=1,39. Galeriile ei se dezvoltă în banda de calcare din malul stîng al porţiunii strict superioare a văii Văraiului, apa acestei văi curgînd aici de la vest spre est. Nu se ştie unde apare cursul subteran. Peştera prezintă frumoase forme freatice pe tot parcursul ei iar în amonte şi aval de lacul situat în apropierea intrării zone cu formaţiuni.

Peştera din deal (4002/7) Peştera din ponorul de la cariera Făget (4002/8)Explorate şi cartate de Montana Baia Mare. Bibliografie: (12).

4003/ Versantul stîng al văii Lăpuşului Gaura din Cetatea de la Vima Mică (4003/5)Explorată şi cartată de cercul de speologie Lanterna Magică din Halmeu. 32 m lungime, 6 (—

4, +2) m denivelare. Bibliografie: (20).

401 Dealurile Gîrbăului (Simişna şi Gîrbou)04—4010 Bazinul văii Cormeniş Peştera de pe valea Cormenişului (4010 1)Din Răstoci se trece cu bacul pe malul stâng al Someşului de unde după 500 m se ajunge în

centrul satului Cormeniş. De aici, în cinci minute, intrăm pe drumul forestier de pe valea Cormenişului; drumul începe la piatra kilometrică zero. După 10,5 km pe care ţinem în .permanenţă dreapta (se desprind spre stînga drumuri forestiere pe văi secundare) ajungem la coliba de vînătoare „Peştera". La circa 100 m amonte, în dreptul unui pod, pe malul stîng al văii se află peştera de pe valea Cormenişului.Variantă de acces: din comuna Letca se trece Someşul cu bacul. Se ajunge în satul Valea Leşului. Se merge pe un drum forestier, paralel cu Someşul, circa 3,5 km pînă la Cormeniş. De aici se intră pe drumul forestier de pe valea Cormenişului.

Peştera se află situată la 120 m altitudine relativă faţă de gara Letca (aproximativ 320 m alt. abs.). Este un abri uriaş, adînc de 9 m, dezvoltat în gresie. Intrarea are 20 m lăţime şi 7 m înălţime. A fost explorat şi cartat în aprilie 1980 de Niki şi Mariana Sandeschi şi Gabriel Silvăşanu.

04—4011/ Bazinul văii Lozna Peştera Tătarilor (4011 1)Din satul Lozna se merge amonte pe valea cu acelaşi nume pînă la confluenţa cu Loznişoara.

Urmăm cîteva sute de metri această ultimă vale, pînă cînd am intrat pe după dealul Măgurii, trecem de primul afluent pe stînga al văii şi urcăm direct piciorul de munte. Ajungem în curînd, printr-o pădure relativ rară la o faleză de gresie înaltă de 20 m. Aproximativ în centrul ei, la circa 4 m înălţime de bază, se află intrarea peşterii Tătarilor. Cavitatea este situată la 90 m altitudine relativă de confluenţa Lozna-Loznişoara. Pentru a putea ajunge la ea trebuie să folosim un lemn lung de cîţiva metri.

După portalul cam de 1 m înălţime şi 1,5 m lăţime se pătrunde într-o sală circulară, cu un strat gros de praf pe podea provenit din dezagregarea gresiei.

Fig 038Localnicii povestesc că în această cavitate se aciuiau tătarii veniţi să jefuiască. Noi credem că

de fapt unii localnici încercau să se ascundă aici în vremurile nesigure.Peştera a fost explorată în mai 1979 de Ică Giurgiu şi Gabriel Silvăşanu.

402 Dealurile Ciocului4020/ Bazinul pîrîului Poiana Gura Zmeului (4020/1)Peştera lui Petre Mihiş (4020/2)Cele două cavităţi au fost explorate în 1975 de Horia Mitrofan de la clubul de speologie „Emil

Racoviţă" Bucureşti. Bibliografie: (15).

04—4021/ BazinulPeştera de la cetatea Ciceului (4021/1)Se merge pe DN 17 (Dej—Bistriţa) pînă la 9 km de Dej, în localitatea Ciceu-Mihăieşti. De

aici se urmează în amonte drumul şi valea... pînă la cetatea Ciceului1. Cum urcăm dinspre sud dealul pe

1 Dărîmături de piatră cenuşie şi bolovani mari, un zid de aproape 8 m înălţime, reconstruit în 1927 şi fundaţiile a doi pereţi — atît a mai rămas azi din falnica cetate de odinioară.

Construită probabil prin secolul al XIII-lea, cetatea a fost dăruită în 1484 de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Situată la o înălţime şi într-o zonă singuratică, cetatea era un loc sigur de pază Ea a devenit prin fortificaţiile făcute de Ştefan cel Mare, una din cele mai puternice din Transilvania. Un drum şerpuitor duce de la poalele dealului pînă sus la cetate, trecînd pe lîngă fîntîna din care se mai văd acum cîteva părţi sfărîmate. In anul în care marele sultan Soliman s-a repezit cu oastea numeroasă asupra Moldovei (1538) la Ciceu şi-a găsit adăpost Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş împreună cu fiii ei şi cîţiva oameni credincioşi.

„Aici a plîns cu lacrimi amare, cu gîndul la soţul ce se lupta cu moartea... Apoi cînd Rareş (părăsit şi trădat de boieri)

care în dreapta era situată cetatea, în stînga ei, lîngă o mică şa se află situate cele trei intrări ale peşterii.Explorarea şi cartarea cavităţii s-a făcut la 10 februarie 1978. La exterior era o ceaţă deasă care a împiedicat observarea în condiţii corespunzătoare a zonei înconjurătoare (planşa 8). Echipa a fost compusă din Niki Sandeschi, Ică Giurgiu, Tavi Vădeanu, Marcel Negru, Adrian Done, Mihai Codescu, Ene Costin şi Gabriel Klein Kiriţescu. Topografia a fost efectuată de Ică Giurgiu şi Niki Sandeschi. Intrarea principală este situată la aproximativ 435 m altitudine faţă de gara Ciceu-Mihăieşti.

După spaţiile largi din zona celor trei intrări galeriile nu vor depăşi decît izolat 0,8—1 m lăţime. Supraetajarea lor se datoreşte unei importante fisuri preexistente pe care procesele de prăbuşire au fixat forma actuală a cavernamentului.

După ce trecem de un puţ (necoborît) de aproximativ 10 metri, coborîm o săritoare de 3 metri. Deasupra ei, înspre vest, pleacă o galerie lungă de 4 metri şi 0,8 m lăţime.

Ajungem la un P2 (cota —12 pe buză) de la baza căruia pleacă spre SE o galerie (A) pe care depăşim o săritoare de 5 m (are un P2 la bază) şi care aproape de capăt prezintă un alt P2 la baza căruia se atinge cota —19.

Revenim la cota —12 şi continuăm să avansăm înspre vest pînă la un P 14,1. De la baza lui, înspre est, coborîm două săritori (4 şi 2 metri) apoi ajungem la un P2; la baza acestuia, unde există o baltă, se atinge cota —36,1- De la săritoarea de 4 m (cota —28,1 la buză) pleacă spre est o galerie lungă şi foarte strîmtă (B) iar de la săritoarea de 2 m spre vest un culoar ce se termină cu un P2 (cota —36 la bază).

De la baza lui P 14 începe spre NV o galerie (C) care ajunge la o săritoare de 2 metri (—27,5 m la buză). De deasupra acestei trepte porneşte spre SE o galerie ascendentă (D) care ajunge aproximativ la jumătatea lui P 14, sub platforma pe care acesta o are la —3,5 m de la buză.

Continuăm să avansăm de la săritoarea de 2 m spre NV. Ajungem imediat la un P 4,6 (cota —29,4 la buză) dincolo de care galeria (G) urcă în trepte (de 2, iar 2 şi de 6 m) pînă la cota —19.

Revenim la P 4,6. De la baza lui (cota —34) pleacă spre est o galerie orizontală (F) iar spre NV o altă galerie pe care se mai coboară un puţ de 2 m şi se atinge cota minimă a reţelei: —37,05 metri.

Peştera de la cetatea Ciceului are o lungime de 272,6 metri şi 39 (—37, +2) metri denivelare. De la data cartării (10.02.1978) şi pînă în prezent (30.04.1984) este cea mai lungă cavitate în gresie din România. Indicele de ramificare: 272,6/71,2 (extensia) =3,83.

Fig 039Presupunem că această peşteră a fost cunoscută de multe sute de ani şi probabil s-a circulat în

zona intrării şi pe galeria ce duce la buza lui P 14.

403 Dealurile Dejului4030/ Bazinul văii OlpretPeşterile 1—3 de pe dealul Pustuţii (4030/1, 2, 3)Au fost descoperite, explorate şi cartate de Tavi (Tarquinius) Vădeanu de la clubul „Emil

Racoviţă" Bucureşti. Bibliografie: (21).

406 Masivul Preluca4060/ Versantul drept al văii LăpuşuluiCasa de Piatră din custura Pietrii (P. Haiducilor) (4060/1)Din Tg. Lăpuş se merge 5 km pe şosea pînă în satul Răzoare. Apoi de aici, 5—6 km la vale în

lungul rîului Lăpuş, pînă în cătunul Groape. Se urcă în sat, în versantul drept al Lăpuşului. De aici o potecă ne conduce în 20—30 de minute, printr-o mică şa, din nou în versantul Lăpuşului, apoi la dreapta (spre V), spre aval, pe curbă de nivel pînă în dreptul peşterii. Gura este vizibilă din potecă; se află la baza unui mic perete. Altitudinea relativă faţă de Lăpuş este de circa 100 de metri.

Peştera are o galerie unică, suborizontală, lungă de 12 m, cu lăţimi de 2—3 m şi înălţimi de 3—5 m. Pe peretele din dreapta se întîlnesc scurgeri stalagmitice. Numeroase semnături dovedesc că peştera este frecvent vizitată.

A fost explorată de Horia Mitrofan de la clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti, furnizorul

a găsit cărarea de.fugă, el alergă la ai săi şi în lungi zile de aşteptare dureroasă a privit voievodul pribeag de pe înălţimea stâncii sale la marile păduri de stejari bătrîni care ascundeau satele, ,1a liniile întreite, împătrite ale dealurilor în zare şi la depărtatele culmi carpatine, dincolo de care stau Domnia, Moştenirea, Ţara". (N. Iorga)

Asediată de Martinuzzi, din ordinul lui Ioan Zapolya, cetatea a fost nevoită să se predea după patru luni, din lipsă de muniţii şi provizii. În 1544 este dărîmată, tăcerea şi pustiul aşternîndu-se de atunci peste ruinele sale. A rămas în continuare în stăpînirea Moldovei doar domeniul cetăţii, apoi şi acesta este pierdut în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu. Unicul martor al zilelor de glorie a cetăţii se află azi în Muzeul de istorie din oraşul Dej şi reprezintă un relief în piatră cu stema Moldovei din vretaiea lui Bogdan cel Orb (fiul lui Ştefan cel Mare şi urmaşul său).

(Text furnizat de Mariana Filip, profesoară de istorie la Aluniş Ostrov, judeţul Prahova).

informaţiilor de mai sus.

Peştera din Cetatea de la Sălniţa (4060/2) Ponorul de la Măgurice (4060/3)Explorate şi cartate de cercul Lanterna Magică Halmeu. Bibliografie (20).

Peşterile din Podişul Someşan cu lungimi mai mari de 100 de metri1. P. din cariera Cuciulat 1707 m2. P. din Ciungi 5683. P. de la Măgurici de la Răstoci 5074. P. pîrîului Szala 503 !

5. P. din dealul Marginea de la Mesteacăm 4186. P. Bulţii 3657. P. de la Vărai 3608. P. de la cetatea Ciceului 2739. P. Paplika 21210. P. (Av.) din găvanul de la Gura Ceruluide pe dealul Cozlei 17611. P. din valea Rea 14712. Av de la Zăpodia Şoimuşenilor 131,513. Av. Lung 100

Peşterile din Podişul Someşan cu denivelări mai mari de 90 de metri1. P. (Av.) din găvanul de la Gura Cerului de pe dealul Cozlei —67,52. Av. mare de lîngă poiana lui Horhon —563. Av. taberei —484. Ponorul de la Măgurici —425. P. de la Măgurici de la Răstoci 39,2 (—34,6/+4,6)6. P. de la cetatea Ciceului 39 (_37/+2)7. P. din cariera Cuciulat 34 (—32,5/+ 1,5)8. Ştiolul din dîmbul Fătului de lîngă poiana Mare —339. Av. 2 de la Mesteceni —31,510. P. din dealul Marginea de la Mesteacăn 31 (—21/+10)

* * *Posibilităţi de explorare1) Peştera de la Băbeni (4001/8) (vezi textul)2) Ştiolul (avenul) din Dîmbul Fătului de lîngă Poiana Mare (4001/15) (vezi textul).3) Avenul Lung (4001/17) (vezi textul).;4) In bazinul băii Lozna localnicii semnalează prezenţa a mai multe cavităţi; este de aşteptat

să nu se înregistreze descoperiri cu lungimi sau denivelări importante.5) Pe platoul de la Purcăreţ mai multe pierderi şi apariţii de apă erau odată penetrabile

(informaţii la localnici).6) Pe malul stîng al Someşului, în dreptul gării de la Răstoci, în locul numit „în Baciu" ar

exista o cavitate ce debutează cu o verticală de cîţiva metri la baza căreia există o mică galerie.

7) In versantul stîng al Lăpuşului, la Buteasa, cică ar fi ceva peşteri.* * *

CATALOG

40 PODIŞUL SOMEŞAN400 PODIŞUL PURCĂREŢ — BOIU MARE (culmea Prisnel — Purcăreţ — Boiu — Jugăstreni)

4001/ Versantul drept al Someşului între Ciocmani şi Bizuşa

Nr Marcare

Denumire şi sinonime Localizare Deschideri

Car

tare

Tip hidr

Dez-voltare

(m)

Denivelare(m)

Sursaşi data

Num

ăr Altitudine

Cit

ire abs

(m)rel(m)

— +

1 P. din cariera Cuciulat v- Someş; v Dr 1 H 210 c A 1707,0 32,5 1,5 (4), (6), (7), (8), (9), (16), (22)

o M P. Lii (P. lui Melnic) v. Seacă; v Dr 1 C A 97,0 0,2 4,0 (10)3 M P. din Ciungi (P. din

v. Caselor de la Mesteacăn; P. din v. SacA)

v. Caselor; v St 1 T 348 C A 568,0 6,5 15,8 (1), (2), (3), (10), (14)

4 M P. din Unghiuri (P. de la Fîntîna Tomii)

v. Fîntîna lui Hordău; v Dr

1 T 490 C A 96,0 15,0 (1), (2), (3), (4), (14)

5 N P. din Pancu (17)6 N P. de pe Imaş (17)7 M Av. cu oase de lîngă

Ciulav. Ascunsă; v

Dr1 c F 28,5 22,0 (10)

8 P- de la Băbeni v. Someş; v Dr 1 c A 75,0 4,0 (10)9 N P. de la Ciocmani (5)10 N Huda Ponorului (5)11 P. (Av.) din Poiana

Marev. Seacă; v Dr 1 A 351 C F 20,0 8,0 (10)

12 P. din ograda lui Brîn-duşan Gavril din Cuciulat

v. Seacă; v St 1 C A 38,0 6,O 5,5 (10)

13 M P. (Av.) lui Zaharia v. Seacă; v Dr 1 A 371 c F 59,0 35,0 (10)14 M P, (Av.) din găvanul

de la Gura Cerului de pe dl. Cozlei

v. Someş; v Dr 1 A 523 c A 176,0 67,5 (10)

15 M Ştiolul din Dîmbul Fătului de lîngă Poiana Mare

v. Seacă; v Dr 1 A 321 c F G2.0 33,0 (10)

16 M Av. din ponorul cu trei guri de lîngă Poiana Mare

v Seacă; v Dr 1 A 331 - c F 10,0 8,0 (10)

17 M Av. lung v Seacă; v Dr 1 c F 100,0 20,0 (10)18 M Av. cu trei intrări de

la Cerul Şoimuşenilorv. Seacă; v Dr 3 A 411 c F 15,0 8,0 (10)

19 M Ştiolul dintre Iertaşul lui Gheorghe şi Cerul Şoimuşenilor

v. Seacă; v Dr 1 A 404 c F 14,5 9,7 (10)

20 M Av. taberei v. Seacă; v Dr 1 A 348 c A 49,0 48.0 (10)21 M Av. de lîngă drum v. Seacă; v Dr 1 A 350 c F 31,0 25,0 (10)22 M Av. cu crengi v. Seacă; v Dr 1 A 352 c F 20,0 13,0 (10)23 Av abandonat de lîngă

Poiana Marev. Seacă; v Dr 1 c F 21,0 15,5 (10)

24 Av. 1 din Colnic (p; din Colnic)

v. Someş; v Dr 1 c F 15,0 12,0 (10)

25 P. de pe Colnic v. Someş; v Dr 1 C F 6,0 2,0 (10)26 P. lui Melnic v. Someş; v Dr 1 C F 7,0 2.7 (10)27 M P. Casa Juchi v. Seacă; v St 1 C F 10,5 1,5 (10)28 M P- av. de la Secătură -//- 1 C F 14,0 5.0 (10)29 M Av. 1 de la Mesteceni -//- 1 C F 15,0 11.0 (10)30 M Av. 2 de la Mesteceni -//- 1 C F 19,5 31,5 (10)31 M Av. 2 din Colnic v. Someş; v Dr 1 c F 21,5 13,5 (10)32 P. Gaura Vîntului de

sub Piatrăizv. Bulbucului 1

cF 20,0 0,6 (10)

33 P. din dl. Marginea de la Mesteacăn

v. Someş; v Dr 1 c A 418,0 21,0 10,0 MB-80

34 Av. Mic de lîngă Poiana lui Horhon

v. Seacă; v Dr 1c

F 9.0 6,0 (10)

35 P. din cariera Spria de la Letca

v. Someş; v Dr 1c

F 20,0 10,0 2,0 (10)

36 P. Fîntîna Satului de la Topliţa

v. Topliţa; v St 1 C A 14,0 2,0 (10)

37 P. de la Măgurici de la Răstoci (P. de pe Poiană)

v. Someş; v Dr 1 T 319 c F 507,0 34.6 4,6 (1), (2), (3), (10)

38 M P. din dolina 20 A 1 c F 31,0 9,0 (10)39 M Av. din dolina 26 2 c F 14,0 6,2 (10)40 Av. de lîngă Poiana

lui Horhonv. Seacă; v Dr 1 c F 20,0 27,0 (10)

41 Av. mare de lîngă Poiana lui Horhon

1 c F 68,0 56,0 (10)

42 M P. Picăturilor v. Caselor; v St 1 A 368 C A 74,0 8,0 (1), (3), (14)43 P. de pe Poiană afl. Dr. v.

Fîntîna lui Hordău

1 A 325c

A 35,0 5,0 (1), (3), (14)

44 P. cu apă din v. Caselor; v St 1 T 362 c A 13,5 1,5 (1), (2), (3)

Mesteacăn45 M P. Unghiuri amonte v. Fîntîna lui

Hordău; v. Dr1 A 490

cA 25,0 (1), (3)

46 P. de la Boiuţ (p. dintre Hîrtopi)

v. Boiului; v St 1 T 332 c A 90,0 8,0 (1), (2), (3), (10)

47 P. de la Bizuşa 15,0 6,0 CM48 M Av. lanternei v. Someş; v Dr 1 c F 20,0 18,5 (10)49 M Av. cu şopîrle v. Someş; v Dr 1 c F 11,0 6,5 (10)50 M Av. nr. 3 de lîngă

poiana lui Horhonv. Seacă; v Dr 1 c F 13,5 8.5 (10)

51 M Av. de la marginea poienii

-//- 1 c F 30,0 9,0 (10)

52 M Av. de la Zăpodia Şoimuşenilor

v. Seacă; v Dr 1 c A 131,5 20,0 (10)

53 M Av. din groapa Ciulii v. Seacă; v St 1 c F 13,5 7,0 (10)54 M Ştiolul de pe mirişte 1 c F 7,2 5 2 (10)55 M Ponorul din groapa

Ciulii 1 c F 25,0 11,0 (10)56 M P. lui Brînduşan v. Seacă; v Dr 1 P 25 c A 76,0 4.0 (10)57 P. din poiana Secăturii v. Someş; v Dr 1 P 10 c F 39,0 1.0 4,2 (10)58 P. cu ponor 1 c F 8,5 1,7 (10)59 M Av. de la marginea

pădurii-//- 1 c F 6, 5.0 (10)

60 M Av. cu horn 1 c F 8, 4,0 (10)61 M Av. cu septe 1 c F 5, 5,0 (10)62 M Av. mic c F 5, 5.0 (10)

4002/ Bazinul văii Bîrsăului

1 P. din v. Rea (P. din Vălenii Şomcuţei)

v. Peşterii; v Dr

1 T 358 20 C A 147,0 10,5 (10), (12)

2 M P. Uliţa Pietrii v. Bîrsa u; v Dr 8 c F 84,0 20,0 (13)3 M Av. Uliţa Pietrii Nord v. Bîrsău; v Dr 1 c F 27,0 20,0 (13)4 M P- Uliţa Pietrii Sud -//- 1 c F 14,0 4,0 (13)5 M Av. Casa Popii 2 A 495 —3 c F 18,0 4,0 MB-806 P. de la Vărai (p. de

sub Margine)1 c A 360,0 8,0 0,5 (10)

7 P. din deal v. Peşterii 1 A 452 c F 5,0 1.5 (12)

8P. din ponorul de la cariera Făget

1 A 378 0 c A 14,0 3,0 (12)

9 Av. Colţul Prisăcii v. Rea; v St 2 A 360 55 c F 17,0 9.0 MB-80

4003/ Versantul stîng al văii Lăpuşului

1 P. de la Frîncenii Boiului (p. de la Româneşti)

v. Gîdelui 1 A 467 C F 16,0 8,0 MB-78

2 P. de sub Piatră (p. de la Gura Boiului de sub Piatră) (p. din Dealuri)

v. Boiului; v St 1 A 340 C A 21,0 2,0 MB-80

3 P. „La Peşteri" din Boiu Mare

v. Boiului 1 A 370 C A 31,0 7,5 MB-8C

4 Hîrtopul Gîrdii v. Boiului; v St 1 A 375 C F 11,0 8,0 MB-805 Gaura din Cetatea de

la Vima Micăv. Lăpuş; v St 1 P 40 C F 32,0 4,0 2,0 (20)

04—4004/ Versantul drept al văii Lăpuşului (amonte de masivul Preluca)

1 P. lui Andy v. Lăpuşnic; v Dr; Băiuţ

1 C F 42,0 4,0 RP-81

401. Dealurile Gîrbăului 04-4010/ Bazinul văii Cormeniş

1 P. de pe valea Cormeniş

v. Cormeniş; v St

1 H 320 C F 9,0 2,0 (10)

04—4011/ Bazinul văii Lozna

1 P. Tătarilor v. Loznişoara; v St

1 F 5,0 1,5 (10)

4012/ Versantul stîng al Someşului

1 P. de la Holbură v. Someş; v St; Cormeniş

1 P 30 C A 82,9 6,8 SP-81

402 DEALURILE CICEULUI

4020/ Bazinul pîrîului Poiana

12 3

4 5

6

Gura Zmeului P. lui Petre MinişŞura Pintii (Şura lui Pintea) Ponorul Măgurii Av. mic din cheile Babei Av. mare din cheile

v. Poienii; v Dr pîrîul Dracului;

v Dr v. Gostilei; v Drv. Măgurii; v

St

1 1

1 A 432 0 c

F F

A

30,0 23,0

17,2 11,0

136,0

3,0

7,8 6,0

61,0

1,0 (15) (15)

(11)CM-80

CM

CM

04—4021/ Bazinul

1 P. de la cetatea Ciceului

3 C F 273 37 2 (10)

4022/ Bazinul Bîrsăului

1 P Pişoii v. Bîrsău ; v St ; Frîncenii

de Piatră

1 1 c A 45,0 SP-80

403 DEALURILE DEJULUI

04—4030/ Bazinul văii Olpret

1 P.1 din dealul Pustuţii la vest de izvorul

Blidăreşti

2 P 400 10 c F 54,6 4,8 2,2 (21)

2 P. 2 din dealul Pustuţii

1 P 400 10 c F 22,0 3,5 (21)

3 P. 3 din dealul Pustuţii

1 P 400 10 c F 16,0 1,5 (21)

404 DEPRESIUNEA ALMAŞ-AGRIŞ

4040/ Bazinul Nădaş, versantul stîng 4041/ Bazinul Almaş, versantul drept

1 P. din Piatra Bondii v. Dineu ; v St 1 C F 81,0 19,0 SP-802 P. Diaclazei dl. Silaş 1 C F 11,5 SP-803 P. Păianjenului -//- 1 C F 19,5 SP-804 P. Tunel 2 C F 15,0 SP-805 P. de sub copac dl. Silaş ; Stâna 1 C F 16,0 3,5 SP-806 P. din ponorul Ursului v. ponorul

Ursului ; v Dr ; Ruginoasa

1 P 16 C F 11,8 1,2 SP-80

4042/ Bazinul Almaş, versantul stîng

04—4043/ Bazinul Agriş, versantul drept

2 P. de pe pîrîul Curţii din Tog

v. Curţii: v Dr 1 H 270 10 C F 6,0 2 MB-80

3 Abriul de pe pîrîul Curţii din Tog

-//- 1 H 260 C F 12,0 MB-80

4 P. din dl. Gropii v. Someş; v St 1 c F 11,3 MB-805 P. de la Borza v. Peşterii 1 H 265 70 c A 65,3 1,8 MB-80

405 PODIŞUL HUEDIN — PĂNICENI

4050/ Bazinul superior al Crişului repede

1 M P. Pîrîului Szala v. Szala 1 A 445 A 503,0 2,5 CN-812 P. Paplika -//- 1 212,0 6,0 CN-793 Av. 1 de la Izvorul

Crişului-//- 1 11,0 11,0 CN-79

4 Av. 2 de la Izvorul Crişului

-//- 1 16,0 16,0 CN-79

5 P. Bulţii dl. Secuieului 1 365.0 CN-79

406 MASIVUL PRELUCA 4060/ Versantul drept al văii Lăpuşului

1 Casa de Piatră din custura Pietrii (P. Haiducilor)

v. Lăpuş; v Dr 1 P 100 F 12,0 2,0 (10)

2 P. din Cetatea de la Sălniţa

1 P 40 C F 16,0 3,0 (20)

3 Ponorul de la Măgurice

-//- 1 C A 42,0 42,0 (20)

LegendăColoana 2 M — marcată

N — neidentificatăColoana 6 T — legat de repere geodezice prin metode topografice

A — cu altimetrulH — prin aproximare pe hartăP — presupusă sau aproximativă faţă de cote cunoscute

Coloana 9 C — cartatP — cartare parţială

Coloana 10 A — peşteră activă (permanent sau temporar)F — peşteră fosilă

Coloana 14 CM — Cepromin Cluj-NapocaCN — CS Cluj-Napoca MB — Montana Baia Mare RB _ CS „Emil Racoviţă" Bucureşti RP — CS „Emil Racoviţă" Petroşani SP _ CS Politehnica Cluj-Napoca (1) … (22) — lucrările menţionate la bibliografie

Coloana 2 — numărul peşterilor neidentificate sau cu dezvoltare necunoscutăColoana 3 — procentul peşterilor neidentificate (faţă de coloana 24)Coloanele 5, 7, — procent faţă de coloana 24 9, 11, 13, 15Coloana 16 — numărul peşterilor neidentificate sau cu denivelare necunoscutăColoana 22 — procentul peşterilor active (faţă de coloana 24) Coloana 24 — numărul total de peşteri catalogateColoana 25 — procent linii ddn coloana 24 faţă de ultima linie din coloana 24Coloana 26 — procent linii din coloana 24 faţă de 6713 (totalul peşterilor în calcare şi dolomite din România; catalog 1981)Coloana 30 - col. 29/ col. 24 — col. 2 Coloana 32 -= col. 31/ col. 24 — col. 2Coloana 33 — panta medie (Pm) în grade centesimale calculată cu formula: Sim Pm = col31/col29Coloana 47 = col. 23 + col. 42 Coloana 48 = col. 24 + col. 43

Din cele 104 peşteri cunoscute în Podişul Someşan 61 (58,6%) au fost descoperite, explorate şi cartate de clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti. Ele însumează 5293,8 metri de galerie şi 817 metri denivelare (adică 65,1% respectiv 69% din totalurile de 8098,8 m respectiv 1183,3 m).

BIBLIOGRAFIE(1) RADU BABOŞ — Sinteză a rezultatelor cercetărilor de speologie fizică în zona carstică Răstoci—Mesteacăn — buletinul CCSS, nr. 5, 1982.(2) RADU BABOŞ, MARIA MUREŞAN — Zona carstică Mesteacăn—Răstoci — Studii şi cercetări de speologie, Rîmnicu Vîlcea, 1981.(3) RADU BABOŞ, MARIA MUREŞAN — Rezultatele cercetărilor de speologie fizică în regiunea Răstoci—Mesteacăn — Studii şi cercetări de speologie, Rîmnicu Vîlcea, 1982.(4) MARCIAN BLEAHU — „Petele de culoare" din peştera Cuciulat — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983.(5) MARCIAN BLEAHU, IOAN POVARA — Catalogul peşterilor din România — Editura CNEFS,

Bucureşti, 1976.(6) MARIN CARCIUMARU. MARIA BITIRI — Picturi rupestre la Cuciulat pe Someş. Manifestări artistice preistorice ? — Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, tom 30, nr. 2, 1979, Editura Academiei, Bucureşti.(7) MARIN CARCIUMARU, MARIA BITIRI — Cele mai vechi picturi rupestre paleolitice din România — revista muzeelor şi monumentelor, Monumente istorice şi de artă, nr. 1, 1980, Bucureşti.(8) ADRIAN DONE — Peştera din cariera Cuciulat — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983.(9) ICA GIURGIU — Cum se poate cîştiga o pereche de cizme — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983.(10) (ICA GIURGIU, TARQUINIUS VADEANU, ADRIAN DONE, MARCEL NEGRU, NICOLAE SANDESCHI, GABRIEL SILVAŞANU, MIHAI CODESCU, OCTAVIAN CIUCULESCU, EMIL SOLOMON, MIRCEA SFÂŞIE, FLORIN CUCU — Descoperiri şi explorări speologice în Podişul Someşan (bază pentru inventarul zonei) — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983).(11) CRISTIAN GORAN (RADA BULGAR, LIVIU VALENAŞ, GABOR HALASI, ICA GIURGIU) — Catalogul sistematic al peşterilor din România — Bucureşti, 1982.(12) DUMITRU ISTVAN — Carstul de la Vălenii Şomcutei — Carst, nr. 2, 1982. (13) DUMITRU ISTVAN — Litoclazele de la Uliţa Pietrii — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983.(14) DUMITRU ISTVAN, ALEXANDRU ZACHAN — Peşterile din zona satului Mesteacăn — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983.(15) HORIA MITROFAN — 1975. Sint peşteri în cheile Babei ? — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983. (16) ADRIAN MURARU, ADRIAN DONE — Consideraţii speologice preliminare asupra peşterii din cariera Cuciulat — Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, tom 30, nr. 2, 1979, Editura Academiei, Bucureşti.(17) TRAIAN ORGHIDAN, VALERIU PUŞCARIU, MARCIAN BLEAHU, VASILE DECU, THEODOR RUSU, A. BUNESCU — Harta regiunilor carstice din România — Lucrările Institutului de Speologie „Emil Racoviţă", tom IV, 1965, Bucureşti.(18) ALEXANDRU ROŞU — Geografia fizică a României — Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980.(19) ANATOL ROŞU — Stratigrafia depozitelor oligocene din nord-vestul Transilvaniei (regiunea Trcznea—Hida—Poiana Blenchii) — Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică, voi. LI, 1977, Bucureşti.(20) MIRCEA SFÂŞIE — Explorări speologice în canionul Lăpuşului — buletinul informativ, nr. 4, FRTA, CCSS — Editura CNEFS. Bucureşti, 1980.(21) TARQUINIUS VADEANU — Peşterile din dealul Pustuţa — buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 8, 1983.(22) TARQUINIUS VADEANU, ADRIAN DONE — Peştera din cariera Cuciulat. Manifestări artistice preistorice — Studii şi cercetări de speologie, Rîmnicu Vîlcea, 1981.

PEŞTERA DIN CARIERA CUCIULAT (4001/1)ADRIAN DONE

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Februarie 1978. Vacanţă studenţească. Prima tabără C.S.E.R. în Podişul Transilvaniei. Deşi necuprinse în planurile iniţiale, localităţile Cuciulat şi Şoimuşeni ne oferă încă de la început surprize plăcute. Dintre obiectivele speolgice din zonă ne-au reţinut atenţia, în mod deosebit, avenele. Cîteva au fost explorate chiar atunci, parţial. Peştera din cariera Cuciulat nu ne-a atras prea mult, datorită probabil distanţei gară—peşteră prea... mici.

Mai 1978. Cu ocazia unei tabere de 4 zile, înainte de plecarea spre Bucureşti, echipa formată din Ică Giurgiu, Gabriel Silvăşanu şi Eugen Gîrtonea a încercat să se apropie de peşteră, dar mase mari de noroi au oprit-o doar la vreo 15 m de bănuita intrare (Planşa 4).

Vara a venit şi o dată cu ea, căldura. Noroiul a fost acoperit de mari suprafeţe puternic crăpate şi bine uscate. Totodată a început şi noua istorie speologică a acestei peşteri. Spun noua, deoarece, din informaţiile primite de la localnici, prin anii '60, peştera (pe atunci cu o intrare largă şi primitoare) a fost vizitată. Din aceiaşi sursă am aflat că peştera ar avea şi un etaj activ.

25 iulie 1978. Mihai, la venirea în tabăra de la Cărămida-Şoimuşeni, a trecut prin carieră. A fost atras imediat de o gură în perete, dar ea se termina brusc. Tot baleind dărîmăturile amestecate cu pămînt a simţit la baza unui bolovan mai mare un curent de aer. A început să sape imediat cu mîinile, a lărgit gaura, dar după 2 m aerul venea din nişte fisuri impenetrabile. Cu aceste veşti nu prea optimiste, a ajuns în tabără.

28 iulie 1978. La ora 16 sîntem în carieră: Mihai, eu şi... o lopăţică. După trei ore şi jumătate, tocmai cînd ne cam pierise elanul, reuşim în sfîrşit să intrăm în peşteră (Planşa 5).

Aproximativ 30 m de galerie comodă, o primă săliţa după care urma un tîrîş (uşor de altfel), iar galerie şi iar tîrîş... La un moment dat, pe stînga, o ramificaţie tîrîş şi imediat pe dreapta o ramificaţie cu săritoare.

O luăm pe aici trecînd în grabă cele cîteva săritori mici şi strîmte, ajungînd apoi într-o săliţă cu podeaua acoperită cu dărîmături. Facem stînga împrejur să ieşim afară. Pe drumul de întoarcere atingem un liliac iar acesta cade. In timp ce ne chinuiam să-l convingem să stea din nou pe perete, Mihai observă pe tavan nişte „picturi". (Planşa 6). Folosesc ghilimele deoarece nu am îndrăznit imediat să le considerăm ca atare. Pentru orice eventualitate ne hotărîm să nu facem nici un fel de „reclamă", mulţumindu-ne să le contemplăm deocamdată doar noi. Ajungem afară odată cu căderea nopţii, la capătul a 30 de minute de explorare în fugă. Întorşi în tabără fără să facem prea multă agitaţie (nebănuind ce ne va rezerva viitorul) ne culcăm repede, cu gîndul la ziua de mîine.

29 iulie 1978. Ora 15. Sîntem din nou la intrarea în peşteră. De data asta, Mihai, Moni şi subsemnatul. Începem să cartăm chiar de la intrare. Prima sală, prima surpriză: pe stînga, forţînd o succesiune de tîrîşuri — puţuri — săritori (1—2 metri) ajungem într-o diaclază înaltă de 5 pînă la 8 metri şi 1 metru lărgime. Este etajul II, subfosil. Înspre intrare mergem doar vreo 30 de metri, după care ne întoarcem speriaţi de noroiul de 10 cm prin care ne tîrîm cu ruleta şi carneţelul de cartare. O luăm înainte şi mai coborîm cîteva săritori, după care auzim un... motor Diesel. Mai cartăm o galerioară spre înapoi, apoi mergem din nou înainte. Încă ceva săritori şi la minus 28 de metri, dăm de etajul cel mai jos, etajul III, activ. Acesta era de fapt Dieselul pe care îl auzisem cu puţin înainte. Cartăm în amonte 40 metri şi explorez în aval aproximativ 10 m, în slip. Întrucît colegii nu-şi exprimă dorinţa de a mă urma, ne întoarcem în etajul I, unde reluăm cartarea. Ne oprim la căluţ cu aparatul de fotografiat şi cu retina..., apoi continuăm cartarea. Coborîm iarăşi în ramificaţia din dreapta. În săliţa terminală (a zilei de ieri) prietenul nostru ciocanul, ajutat de forţa noastră musculară, ne ajută să mai coborîm încă un puţ de 3 metri. Jos, din nou surpriză: galerie stînga, galerie dreapta. O luăm spre dreapta (vest) şi cartăm 105 metri (de fapt, vom denumi de acum această galerie, Galeria 105). Spre stînga merg vreo 20 de metri, dar mă întorc deoarece este tîrziu. După o oră sîntem afară. Este 7 dimineaţa. Au trecut 16 ore în care am cartat 474 metri cu 30,5 denivelare. Dar pînă în tabără mai avem de mers: facem 6 km în... 12 ore ! (soare (=căldură) + oboseală...).

2 august 1978. La orele 19 sîntem din nou în subteran. Terminăm de cartat etajul I. Este ora 24,30 iar Mihai trebuie să plece (are tren la ora 2,36), aşa că vom continua topografierea numai în doi, adică numai cu Florin. Coborîm în etajul II şi o luăm la stînga. Galerie relativ largă, o ramificaţie (o luăm la stînga) şi după aproximativ 15 metri ne reîntîlnim cu galeria lăsată în dreapta. Imediat intrăm într-o diaclază foarte îngustă pe care reuşim să o trecem doar pe La vreo 3 metri de podea. Încă puţin şi ajungem într-o galerie în care găsim... o urmă în nisip. Oare cine a fost pe aici şi, mai ales, pe unde a intrat ? După un timp mă dumiresc: trecusem tot noi cu 4 zile înainte, adică eram cu puţin înainte de Diesel.

Este ora 10 cînd vedem din nou lumina soarelui. În cele 15 ore am reuşit să cartăm doar 132 de metri.

5 august 1978. După o pauză de o zi, la ora 16, sîntem împreună cu un coleg... nespeolog la intrarea în peşteră. În cadrul acestei intrări am explorat partea din zona intrării a activului. Uzi pînă şi la gulere după mai multe tîrîşuri prin apă, două ore mai tîrziu sîntem afară şi o luăm grăbiţi spre Şoimuşeni.

În zilele următoare ne relaxăm puţin: concurs de radio-amatori, o plimbare pînă în Munţii... Apuseni, încercăm noi antene la staţia de radio, descoperim încă vreo două peşteruţe... Între timp, am reuşit totuşi să pun pe hîrtie drumuirea peşterii dar constat că activul curge spre... deal.

12 august 1978. Plec cu un coleg radioamator spre peşteră, avînd hîrtia milimetrică la mine. Gîndul ne este numai la activul buclucaş. Ajuns la intrare, observ cu stupoare că în rucsac nu se găsesc pantalonii mei speo. Nu mai stau mult pe gînduri şi decid să intru în slip şi hanorac. Verific cîteva vize şi în 2 ore sîntem afară (mai bine îmi lăsam totuşi genunchii înăuntru...). Greşisem primele 3 vize ! încă 50 de minute şi ajungem acasă.

15 august 1978. Din toată tabăra noastră mai sîntem doar patru: Florin, Fiţi, Tavi şi eu. Mai sînt suficiente lucruri de făcut în aice?stă peşteră. Am hotărît: Florin cu Tavi pleacă la cartare pe activ, iar eu cu Piti încercăm capătul Galeriei 105.

La ora 18 sîntem în peşteră. Florin şi Tavi coboară spre activ, iar eu cu Piti ajungem relativ repede la capătul lui 105. După patru ore de muncă reuşim să trecem o barieră de bolovani prăbuşiţi. Intrăm pe o galerie neparcursă pînă acum de picior de om. Cîţiva metri, apoi o săliţa în care vine un firav fir de apă. O luăm pe el şi intrăm într-un tunel de presiune de aproximativ 0,8 metri diametru, cu mici lăculeţe şi formaţiuni negre. Mai mergem puţin, întîlnim cîteva puţuri impenetrabile şi două hornuri. Deşi galeria continuă, pentru azi ne ajunge. La 2 sîntem afară unde eram aşteptaţi, încă de la ora 24 de cealaltă echipă, care deja îngheţase. Din relatarea lor aflăm că au reuşit că carteze 170 m în 6 ore, timp în care de mai multe ori au fost nevoiţi ca fiind în apă pînă la piept să ia vize, să serie, să măsoare şi să mai şi glumească (pentru a ţine măcar moralul la suprafaţă). Odată cu ivirea zorilor, ne aflam în drum spre Şoimuşeni.

17 august 1978. Plecăm (Tavi, Florin şi cu mine) la ora 13,30 din Şoimuşeni, cu maşina muncitorilor, hotărîţi ca de astă dată să dăm gata peştera. La ora 15 înaintam deja pe galerii şi începem cartarea pe Continuarea 105. Nerăbdător, o iau la un moment dat înaintea colegilor, depăşesc o strîmtoare şi merg apoi pînă... mă plictisesc. Mă întorc, reuşesc cu greu să trec strîmtoarea, ajut încă puţin la cartare, pînă ajungem cu toţii în punctul mai sus amintit. Hotărîm să ieşim, deoarece ne dăm seama că oricum nu vom reuşi să terminăm treaba acum. Această ultimă acţiune a taberei de vară a durat 12 ore, timp în care s-au cartat 206 metri. Ajungem în sat cu maşina care venea să ia schimbul pentru carieră.

22 septembrie 1978. Din nou aceiaşi (Tavi, Florin, Ady), intrăm în „Carieră". Este ora 15. Reluăm cartarea din locul unde ne oprisem parcă ieri. De data asta reuşim să şuntăm strîmtoarea cea dificilă şi mergem mai departe pe galeria principală. Lăsăm cîteva puţuri pentru altă dată şi după un timp dăm de o ramificaţie. La dreapta, un tîrîş explorat pe aproximativ 30 metri. Înainte, o diaclază îngustă ne scoate într-o săliţa cu dărîmături. Aici hotărîm să ne oprim, deşi se părea că avem continuare. Se cartaseră încă 214 metri, peştera depăşind 1 km. Surprizele nu s-au terminat insă. La întoarcere, privind într-o nişă, observăm că există o continuare. O mică plimbare-tîrîş ne duce pe buza unui puţ în care se auzea un activ. Cobor la liber şi interceptez activul „vechi" în amonte. Din păcate galeria de-a lungul lui este un simplu tîrîş aşa că prefer să fac stînga împrejur. Dimineaţă, după ora 6, se puteau vedea pe drumul spre Şoimuşeni, trei mogîldeţe obosite. Cîteva ore de somn, ne facem bagajele şi o pornim spre Cuciulat. Pierdem trenul şi, după o mică explorare în zona Răstoci, nu ne mai oprim decît la Bucureşti.

Octombrie 1978. După Speo-Sport Moneasa, încă un atac al peşterii din carieră. După aproximativ 22 de ore de la plecarea din Moneasa (în care am folosit pentru transport... 5 trenuri şi un autobuz) iată-ne în corturi, în spatele gării din Cuciulat.

27 octombrie 1978. Ora 17. O echipă formată din Ema, Florin, Flori, Ady şi Tavi atacă din nou peştera. Obiectivele noastre sînt mai multe puţuri şi hornuri explorate anterior dar necartate, iar Tavi îşi doreşte nişte amintiri foto. Rezultatele, exprimate în metri cartaţi, sînt minore (doar 78 m), iar obiectivele explorării nu au fost atinse decît parţial. Şi de data asta peştera ne-a oferit surprize, dar acum neplăcute: un tîrîş umplut pe jumătate cu apă (Scăldătoarea !), activul umflat bine... Încă odată s-a demonstrat că o echipă nu pcate duce la sfîrşit o acţiune în condiţii mai dificile dacă nu este îndeajuns pregătită fizic şi moral. Obiectivele neatinse au fost: forţarea capătului peşterii, cartarea pînă la activ (ne-am oprit la aproximativ 10 metri de el...) şi poze pe parcurs (Tavi a plimbat doar aparatul prin aproape toată peştera...).

Urmează o pauză de cinci luni.

29 martie 1979. Sosim în carieră trei: geolog Marin Cârciumaru (de de Institutul de Arheologie), Adrian Muraru şi subsemnatul. Scopul: studierea desenelor din zona intrării, semnalate încă de la prima explorare (iulie 1978) de către Mihai. De data asta am avut mari probleme cu degajarea intrării care era complet colmatată cu o argilă cleioasă. Două ore de săpături neîntrerupte ne-au fost necesare pentru a reuşi să intrăm. Cu această ocazie fac ou Adrian o scurtă vizită pînă la capătul lui 105. A doua zi nu mai intru. Rezultatele acestor cercetări au apărut într-un amplu articol (1).

29 aprilie 1979. Cu ocazia taberei de 1 Mai facem o nouă intrare. Deşi au fost în peşteră mai multe persoane, totuşi numai cu Tavi ajung spre capăt pentru a continua explorarea şi cartarea.De data asta lăsăm pe parcurs două depozite de glucoza şi ciocolată (Depozit I şi Depozit III). Acestea se vor dovedi la întoarcere foarte utile. În cele 13 ore, cartăm 185 metri de galerii neparcurse încă. Ajungem astfel la capătul etajului II, subfosil.

2 mai. Eu am plecat din tabără, dar activitatea nu a încetat... Tavi cu Ică au intrat şi, într-o şedinţă fulger (numai 2 ore), au rezolvat un semn de întrebare în capătul de sub intrare al subfosilului. Au cartat 65 de metri.

16 august 1979. Una din taberele de vară ale clubului ,,Emil Racoviţă" Bucureşti se face în această zonă. S-au format 2 echipe: Tavi şi Adrian Mihalce încearcă să forţeze capătul etajului II, iar Octavian şi cu mine ne-am propus să explorăm şi să cartăm porţiunea de activ din amonte. Şi de data asta folosim depozite de alimente: Depozit I şi Depozit III prima echipă şi Depozit I şi Depozit II, a doua.

Echipa „adversă" s-a întors cu mîinile goale, nereuşind să decolma-teze capătul galeriei. Noi sîntem mai norocoşi, venind cu... 78 metri cartaţi, din care aproximativ 50 prin apă, tîrîş. Deşi aveam neoprene scurte pe noi, nici măcar curiozitatea nu ne-a îndemnat să explorăm activul mai departe. Vom lăsa acest lucru pentru altă dată.

29 noiembrie 1979. Pe lîngă echipa de speologi, la această acţiune au venit şi reprezentanţi ai presei (România Pitorească, Ştiinţă şi Tehnică, România Azi) şi televiziunii, scopul deplasării fiind şi acela de a face cunoscut ,,Căluţul din Cuciulat". Deoarece eu nu am participat, am să citez dintr-o scrisoare a lui Tavi:

„Fotografii, filmări, iar printre ele cîteva incursiuni la capătul fosilului pentru a încerca decolmatarea. Niciodată nu ne-am găsit liberi mai mulţi băieţi ca să încercăm acest lucru; iar eu, fiind la capătul fosilului doar cu Ada m-am mărginit să dau cîţiva bolovani la o parte şi să constat că se va aplica aceeaşi tehnică din subfosil: urcuşul printre bolovani într-o sală. După 7 ore am ieşit..."

30 noiembrie 1979. A doua intrare, aceleaşi condiţii şi iar scrisoare: „Ică s-a apucat de treabă, au apărut apoi Dan şi Ada, în timp ce eu tot parcurgeam tîrîşul în ambele sensuri pentru mici probleme... În fine, după multe chinuri, Ică a reuşit să treacă de prăbuşire şi în timp ce el a plecat în explorare eu am mai făcut o dată tîrîşul (aproximativ 70 metri — n.a.) pentru a-mi aduce uneltele de cartare. Ne-am apucat de treabă şi într-o jumătate de oră eram gata cu galeria din stînga. În dreapta, printre masive prăbuşiri de bolovani, am cartat 3 galerii din care una a ajuns aproape de fosilul vechi... Total cartat: L=79,5 m; D= + 3. Lungimea ajunge la 1681,5 m". Denivelarea totală se păstrează. „După alte multe ore petrecute cu aceste îndeletniciri (foto şi film — n.a.) care începuseră să ne agaseze, am reuşit să ieşim noaptea pe la 1. Această a doua intrare a durat 13 ore".

În momentul de faţă peştera este închisă; cercetările vor continua în. vara lui 1980. Se speră atingerea a 2 km de galerii.

Pînă în prezent în această peşteră au fost făcute 16 intrări cu un total de 139 ore, ele durînd între 1-16 ore după cum urmează:

Nr. crt.

Data

Dur

ata Metri

cartaţiparticipanţi (în paranteze, numele din text)

1 28.07.78 4 0 Codescu Mihai (Mihai), Done Adrian (Ady)2 2907.78 16 474 Codescu Mihai, Done Adrian, Manolescu Simona (Moni)3 02.08.78 15 132 Codescu Mihai, Done Adrian, Cucu Florin (Florin)4 05.08.78 2 0 Done Adrian, Grădinaru Teodor5 12.08.78 2. 0 Done Adrian. Svedcenco Serghei6 15.08.78 6 170 Cucu Florin, Vădeanu Tarquinius (Tavi), Done Adrian,

8 0 Forgacs Paraschiva (Piti)7 17.08.78 12 206 Done Adrian, Vădeanu Tarquinius, Cucu Florin8 22.09.78 15 214 Done Adrian, Vădeanu Tarquinius, Cucu Florin9 27.10.78 11 78 Done Adrian, Vădeanu Tarquinius, Cucu Florin, Berdei

Florica (Flori), Cristian Emilia Ema)10 29.0:5.79 1 0 Done Adrian, Muraru Adrian

11 3003.79 6 0 Marin Cârciumaru, Muraru Adrian12 29.04.79 13 185 Done Adrian, Vădeanu Tarquinius13 02.05.79 2 56 Vădeanu Tarquinius, Vasile Giurgiu (Ică)14 16.08.79 12 0 Vădeanu Tarquinius, Mihalce Adrian, Done Adrian,

12 78 Ciuculescu Octavian (Octavian)15 29.11.79 7 0 Vădeanu Tarquinius, Carp Adriana (Ada), Dan Haza-

paru (Dan) şi alţii16 30.11.79 13 79 5 Vădeanu Tarquinius, Giurgiu Vasile, Dan Hazaparu,

Carp Adriana

Descrierea peşteriiDupă cum arată şi numele ei, peştera se află în cariera din Cuciulat. Cu aproape 60 de ani în

urmă, la începerea lucrărilor în carieră, peştera avea intrarea pe malul Someşului, deci la aproximativ 150 metri în linie dreaptă de la actuala intrare. În momentul de faţă gura de acces se găseşte printre dărîmăturile rezultate din explozii.

În actualul stadiu de explorare se poate spune că peştera se dezvoltă pe trei etaje cvasiorizontale: fosil, subfosil şi activ. Trecerea din unul în altul se face prin două etaje de legătură. Deşi denivelarea depăşeşte 30 metri, pentru parcurgerea întregii reţele cunoscute nu este necesar nici un fel de material de explorare.

Etajul I (fosil): se întinde pe aproximativ 250 metri, cu o denivelare faţă de intrare de —6,6 m (Planşa 5). Deşi înclinarea generală a stratelor de calcar în zonă este spre Someş (2,3), în acest etaj întîlnim porţiuni descendente şi porţiuni ascendente; în punctele de ruptură a pantei apar trecerile spre etajul subfosil. În acest etaj se întîlnesc şi desenele rupestre, după aproximativ 80 metri de la intrare. Aspectul general al etajului I este destul de degradat datorită semnăturilor de pe pereţi făcute atît cu lampa de carbid cît şi prin zgîriere. Conţine cruste de gips şi calcit în primii 30 metri de la intrare, cît şi în zona celei de-a doua intrări în subfosil.

Etajul II (subfosil): are întinderea cea mai marc, aproximativ 1 km cu o denivelare de 11 m (Între cotele —18 şi —7 m). Şi acest etaj prezintă zone de ruptură, dar numai trei sînt penetrabile pînă la activ (Diesel, P 6 şi Depozit II). Celelalte sînt ori impenetrabile, ori sînt colmatate cu argilă. În cinci puncte, trecerea mai departe se face printre dărîmături de bolovani, înaintînd pe deasupra, prin săli: P4—P3, capătul Galeriei 105, Strîmtoare, Depozit III şi accesul în sala finală. Între punctul A şi Sala de mese ne deplasăm în general prin diaclaze cu pereţii puternic influenţaţi de curgerea apelor (nivele de eroziune, linguriţe). Pe tavan apar septe iar pe jos prundiş rulat. De la Sala de mese pînă la Strîmtoare galeria are în general aspect de tunel de presiune, cu un diametru de aproximativ 0,8 metri. Mai departe predomină iar diaclaza.

În nici un punct al acestui etaj nu am găsit urme ale trecerii oamenilor, deşi avem informaţii că nu am fost primii care am ajuns la activ. Lipsa urmelor se poate explica prin faptul că în 1970 subfosilul a fost complet inundat, apa ieşind din peşteră şi prin fosil. Fauna acestui etaj nu este de neglijat, dar în echipele care au intrat pînă acum nu au fost persoane competente pentru a o determina. Au fost observaţi (şi în fosil) lilieci Myotis.

Pe lîngă formaţiunile de eroziune, în subfosil întîlnim în cîteva locuri şi depuneri de calcit sub formă de scurgeri parietale (Sala de mese, horn + 10 m, Continuarea 105), stalactite fistuloase (Continuarea 105. Depozit I), gururi perlate (la baza hornului de +10). O caracteristică particulară prezintă formaţiunile de pe Continuarea 105, care sînt negre la suprafaţă, în secţiune fiind albe.

Etajul III (activ). Porţiunea explorată se întinde pe 220 m, în două secţiuni: 170 m în zona intrării şi 50 m în zona Depozitului II. Se desfăşoară în general pe diaclaze strîmte, drepte sau înclinate, penetrabile doar pe la nivelul apei. Secţiunea amonte este încă în curs de explorare.

Nu prezintă formaţiuni sau urme ale trecerii umane. Nu are cascade mai mari de 0,75 m, debitul fiind în general scăzut. Încă nu s-a determinat locul în care ies apele la suprafaţă.

Restul de aproximativ 200 m de galerii ai peşterii sînt formaţi de puţurile şi hornurile de pe parcurs, precum şi de etajele de legătură. În general acestea au un aspect foarte accidentat, cu multe prăbuşiri şi bolovani instabili.

Peştera din cariera Cuciulat nu este prea ramificată: la 1681,5 m de galerii, lungimea aeriană este 608 m, deci coeficientul de ramificaţie este de 2,76.

S-a efectuat o cartare a platoului de deasupra peşterii, pentru o eventuală corelare între dolinele de aici şi peşteră (fig. 2) (Planşa 4).

Am încercat mai sus să prezint cîteva momente mai importante din istoria explorării şi cartării acestei peşteri, aşa cum se găseşte ea acum. Dar ce vestigii istorice conţinea care azi nu mai există ? Nu vom afla niciodată ! Ce ştim acum ? Ştim că trebuie să păstrăm ceea ce ne-a mai rămas !

Noi nu am explorat şi cartat această peşteră din cauza importanţei istorice (confirmarea desenelor a fost făcută deabia în primăvara lui '79); ceea ce ne-a îndemnat să o cercetăm a fost pasiunea pentru speologie, atracţia necunoscutului (cea mai mare parte a peşterii a fost parcursă în premieră) şi, în unele momente, chiar şi dorinţa de a duce la sfîrşit o treabă care nu este întotdeauna plăcută...

BIBLIOGRAFIE(1) MARIN CÂRCIUMARU, MARIA BITIRI — Picturi rupestre la Cuciulat pe Someş. Manifestări artistice preistorice ? — Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, tom. 30, nr. 2, 1979, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.(2) G. PÂRVU şi alţii — Roci utile din România — Ed. Tehnică, 1977.(3) AN ATOL RUSU — Stratigrafie depozitelor oligocene din nord-vestul Transilvaniei (Regiunea Treznea—Hida—Poiana Blenchii) — Anuarul Institutului de Geologie şi Geografie, voi. LI, Bucureşti, 1977.

(iulie 1980)

LITOCLAZELE DE LA ULIŢA PIETRII (VALEA CHIOARULUI) ISTVAN DUMITRU Speo-Montana Baia Mare

În zona de la nord de comuna Valea Chioarului (judeţul Maramureş) explorările efectuate de Speo-Montana Baia Mare au dus la cercetarea şi cartarea unor goluri subterane cu o geneză mai deosebită, reprezentînd de fapt litoclaze de tracţiune gravitaţională. Zona cercetată este situată în bazinul văii Bîrsăului, afluent drept al Someşului, în extremitatea nordică a zonei denumite de V. Mihăilescu — Platforma Someşană.

Fig 0401. Căi de acces. Punctul de plecare este bifurcaţia drumului spre satul Curtuiuşu Mare, de pe

drumul naţional 1 C, între satele Buciumi şi Valea Chioarului (30 km sud de Baia Mare). Traversăm valea Bîrsăului puţin amonte de confluenţa cu valea Curtuiuşului suind apoi în versantul drept al văii Bîrsăului, de-a lungul unui drum de care. Drumul urcă uşor printr-o zonă de păşune, depăşeşte o creastă slab conturată şi ajunge la un fir de vale de unde o ia pieptiş în sus. După o pantă ceva mai abruptă, ajungem într-o poiană dezvoltată pe o suprafaţă structurală. Din dreptul primei doline, spre dreapta, se conturează pereţii stîncoşi ce formează Uliţa Pietrii — un defileu cu o lungime de circa 200 m, lăţimea 4—10 m, mărginit de pereţi verticali. Numele de Uliţa Pietrii, acordat de localnici, reflectă foarte plastic morfologia defileului care este o adevărată uliţă (din cauza lăţimii reduse) tăiată în piatră. În peretele vestic din treimea nordică a defileului găsim una din intrările în peştera Uliţa Pietrii iar în capătul sudic al defileului, intrarea în peştera Uliţa Pietrii Sud. La vest de peretele vestic al defileului, se observă mai multe goluri aliniate aproximativ N—S, cu lungime de 1—3 m, lăţime de 0,5—1 m şi adîncime vizibilă de 10 m, prin care se intră în peştera Uliţa Pietrii şi avenul Uliţa Pietrii Nord.

2. Descrierea golurilor subteraneA. Peştera Uliţa Pietrii reprezintă o litoclază, cu o grosime în cea mai mare parte a ei sub 1 m

şi adîncimea variabilă. Se remarcă prezenţa a două compartimente distincte:— un etaj superior, care comunică prin numeroase găuri cu suprafaţa,— un etaj inferior — cu acelaşi aspect morfologic, dar care, surprinzător, are o direcţie diferită de cea

a orizontului superior.Fig 041Etajul superior — reprezintă continuitatea în adîncime a aliniamentului de la suprafaţă. Este

constituit din două sectoare cu orientare diferită. Sectorul estic are orientare generală NV, o lungime accesibilă de 16 m, lăţimea circa 1 m şi înălţimea de 8 m. Intrarea în acest sector se face din 'defileul Uliţa Pietrii, pe litoclază care afectează vizibil peretele calcaros. Ultimul tronson al sectorului estic are direcţia SV, lungime 6 m, adîncime 10 m şi lăţime redusă (sub 0,4 m) fiind inaccesibil. Intrarea în sectorul nordic se face prin unul din golurile de la suprafaţă. E preferabil să intrăm prin golul din extremitatea nordică, unde adîncimea pînă la planşeul etajului superior e mai redusă (5—6 m). Pătrunşi pe aici (între punctele topo de suprafaţă 7 şi 8) ajungem la planşeul orizontului superior. Spre nord, după 3 m de coborîre uşoară ajungem la intrarea în orizontul inferior (1). În continuare litoclază mai este accesibilă pe 4 m, lăţimea ei scăzînd treptat. Spre sud, după 3 m în care fisura se îngustează la 0,6—0,7 m, înclinînd vizibil spre vest galeria se lărgeşte la peste 1 m, înălţimea devine 6—8 m, comunicînd la suprafaţă prin golurile aliniate. După 18 m, urcăm o denivelare de circa 4 m (în baza ei diverticul cu direcţia NE, cu lungime accesibilă de 3 m) şi continuăm încă 5 m pînă unde litoclază cu o grosime de 1—2 m se termină brusc, spre NE continuînd cu porţiunea inaccesibilă (din cauza lăţimii reduse) care face legătura cu sectorul estic.

Lungimea totală accesibilă a orizontului superior este de 58 m din care 42 m în sectorul nordic şi 16 m în cel estic.

Etajul inferior are acelaşi aspect de diaclază, cu un tavan de 2—3 m grosime. Se coboară de la orizontul superior printr-un orificiu strîmt, circa 2,5 m pînă în zona a două mici bifurcaţii, una spre NNE de 2 m şi alta spre vest, de 4 m. Din acest punct litoclază începe să se dezvolte, atît în adîncime, cît şi spre SE. Din punctul celor două mici bifurcaţii (topo 101 — cota 0) litoclază are o lăţime de 1 m, fără planşeu, avansarea făcîndu-se în ramonaj folosind micile prize din pereţi. După 4 m ajungem la un planşeu de 3 m, format din desprinderea unor blocuri din tavan şi fixarea lor între pereţi. După alţi 2 m de ramonaj urmează o nouă platformă de 1 m. În continuare litoclază se îngustează pînă la 0,5—0,6 m şi mai este accesibilă pe încă 3 m, apoi se strîmtează mult. La acest nivel lungimea accesibilă este de 26 m.

Fig 042Din dreptul punctului topo 102 coborîm spre SE o diferenţă de nivel de circa 4 m. Aici lăţimea

litoclazei este de 0,6—0,8 m. Se avansează în ramonaj 8 m spre SE. Pe această porţiune litoclază continuă în jos încă circa 4 m strîmtîndu-se la 0,4 m. La 4 m adîncime litoclază înclină cu 45' spre SV, strîmtîndu-se la 0,2—0,3 m şi devenind inaccesibilă. După încă 3 parcurşi în ramonaj ajungem la un planşeu de sfărîmături. Porţiunea de 11 m parcursă în ramonaj continuă pe toată porţiunea în jos pe 4—5 m. În continuare diaclaza mai este accesibilă pe 3 m, apoi se strîmtează.

Ne întoarcem în punctul topo 101: aici litoclază are o lăţime de 1 m, pe o lungime de 3—4 m, permiţînd accesul spre părţile mai profunde. La adîncimea de 10 m sub punctul 101 ajungem la un planşeu de sfărîmături (X). Spre NE litoclază continuă 5 m, fără planşeu şi se pot coborî 4 m, dar greu accesibili din cauza lăţimii reduse (0,4—0,5 m). Spre SE se pot coborî circa 7 m. Apoi litoclază mai continuă în jos încă 4 m ajungînd la punctul de schimbare bruscă a înclinării (de la 80 la 45 ) şi micşorare a grosimii la 0,2—0,3 m. Aici este zona cea mai profund accesibilă a peşterii (circa 20 m adîncime).

Datorită morfologiei particulare este greu de apreciat lungimea orizontului inferior (litoclază cu grosime sub 1 m în care diverse blocuri dărîmate din tavan şi pereţi au format platforme la nivele diferite). S-a luat în calcul lungimea maximă accesibilă la un anumit nivel, orizontul 0, astfel că lungimea totală a peşterii este de 84 m.

Fig 043B. Peştera Uliţa Pietrii Sud — este situată în extremitatea sudică a defileului Uliţa Pietrii,

într-o zonă cu numeroase blocuri de calcar. Printr-o gură de 0,5 X 0,5 m se coboară într-o sală descendentă cu lungimea de 3 m, lăţimea 2 m, înălţimea 1,5 m. În continuare se coboară o pantă mai abrupta printr-o zonă strîmtă (0,8 X 0,8 m). După 2 m galeria se lărgeşte coborînd uşor spre dreapta încă 3 m (înălţime 1,2 m, lăţime 1 m). Galeria mai continuă 5 m micşorîndu-şi dimensiunile treptat. Lungimea totală a peşterii este 14 m.

C. Avenul Uliţa Pietrii Nord — este situat la circa 20 m nord de intrarea în peştera Uliţa Pietrii, de-a lungul aliniamentului de goluri ce marchează la suprafaţă zona de dislocare a calcarului. Printr-o intrare de 1 X 1 m se coboară o verticală de 15 m de-a lungul căreia avenul se lărgeşte, avînd un profil foarte neregulat. Se remarcă însă frecvent tronsoane în care golul devine alungit N—S de-a lungul zonei de dislocare ce i-a dat naştere. O serie de mici diverticole se dezvoltă, cu lăţimi reduse (0,2—0,4 m), atît spre nord cît şi spre sud. După 15 m de coborîre verticală avenul se strîmtează şi printr-un orificiu de 1 X 1 m se coboară încă 5 m, pe o pantă înclinată 60—70° Est, pînă într-o galerie orientată N—S, cu o lăţime de 1 m, înălţime 3—4 m, lungime accesibilă 5 m, similară atît ca aspect cît şi ca înclinare (spre E) cu peştera Uliţa Pietrii. Litoclază continuă în jos şi lateral, fără a mai fi accesibilă. Adîncimea avenului este 20 m, lungimea este 27 m.

3. Situaţie geologică — structurală. Golurile subterane cartate se dezvoltă în calcare organogene de vîrstă eocenă, cu stratificaţie slab exprimată. O particularitate a acestora o constituie prezenţa în peştera Uliţa Pietrii a unui nivel intercalat în calcare, cu o grosime de circa 2 m, cu un aport mai mare de minerale argiloase şi material detritic (marne şi marno-calcare grezoase). Calcarele stau peste depozitele stratelor de Tur-buţa predominant grezoase (pe care le străbatem pe drumul de acces spre Uliţa Pietrii). Din punct de vedere structural calcarele formează un complex monoclinal, suspendat la o diferenţă de nivel de circa 150 m faţă de valea Bîrsăului. Golurile subterane cartate se dezvoltă în partea marginală a nivelului calcaros. Morfologic, limita dintre stratele de Turbuţa şi seria calcaroasă este clar exprimată printr-o schimbare evidentă de pantă (calcarele formează o zonă de abrupt) şi de vegetaţie (în zona calcarelor începe şi pădurea). Partea superioară a calcarelor constituie o suprafaţă structurală, cu doline.

4. Observaţii morfogenetice. Morfologia specifică a peşterii Uliţa Pietrii (cu particularităţi întîlnite şi în celelalte goluri subterane cartate în zonă) ridică o serie de probleme privind geneza ei. Dezvoltarea remarcabilă a peşterii pe verticală, de-a lungul unei litoclaze, sugerează la prima vedere o geneză tectonică, formarea peşterii de-a lungul unei zone de fractură pe care circulaţia descendentă a apei a modelat golul preexistent. Această observaţie ar fi susţinută şi de morfologia defileului Uliţa Pietrii, cu aspect mai puţin de cheie epigenetică sau de prăbuşire şi mai apropiat de cel al unui defileu tectonic. Observaţiile de amănunt arată însă că această ipoteză este puţin probabilă.

Datorită situării nivelului calcaros la circa 150 m deasupra nivelului actual al reţelei hidrografice, acţiunea apei se manifestă daor prin apa fie percolaţie, cu acţiune limitată în procesul creerii formelor carstice. În acest fel, chiar dacă acţiunea de carstificare ulterioară formării litoclazei a putut aduce unele corecturi morfologiei peşterii, factorul determinant al formei actuale este totuşi litoclază preexistentă.

Faptul că nivelul de marne şi marnocalcare grezoase intercalat în calcare nu este afectat de litoclază, precum şi faptul că nivelul inferior nu se dezvoltă pe direcţia nivelului superior, sugerează că

peştera nu este dezvoltată de-a lungul unei litoclaze tectonice.Peştera Uliţa Pietrii, deşi localizată în calcare, s-a format prin alunecarea unor blocuri mari de

calcar situate în extremităţile nivelului calcaros. Alunecarea a avut loc diferenţiat, atît de-a lungul substratului grezos-argilos (formîndu-se etajul inferior), cît şi de-a lungul intercalaţiei marno-grezoase din calcar. În punctul în care traiectul celor două nivele s-a suprapus s-a produs o surpare în intercalată marno-grezoasă (care constituie planşeul orizontului superior şi tavanul orizontului inferior) care a dus la unirea celor două nivele. Litoclază care constituie peştera Uliţa Pietrii este deci de tracţiune gravitaţională. Acest mod de formare explică apariţia peşterilor în extremitatea nivelului calcaros, relativul paralelism cu limita calcarelor, îngustarea litoclazei în adîncime, lipsa stalactitelor şi stalagmitelor, orientarea diferită a celor două nivele ale peşterii.

5. Dinamica circulaţiei aerului. Circulaţia aerului în peştera Uliţa Pietrii prezintă unele particularităţi. Datorită faptului că etajul superior are o lărgime mai mare şi comunică prin mai multe surpături cu suprafaţa, aerul rece se acumulează aici, avînd o temperatură cu 5—8° mai scăzută ca la exterior. Acumularea gravitaţională a aerului rece, mai greu, în această zonă, face ca el să pătrundă în nivelul inferior, prin orificiul de legătură dintre cele două nivele, unde se sesizează un uşor curent descendent. Pătruns în etajul inferior aerul se încălzeşte cu 3—4° datorită circulaţiei mai reduse. Prin fisurile din extremitatea nordică aerul încălzit parcurge cei 20 m pînă în avenul Uliţa Pietrii, ieşind pe aici la suprafaţă. Curentul ascendent din avenul Uliţa Pietrii este puternic, frunze sau bucăţi de hîrtie aruncate în aven fiind ridicate sau lipite de pereţi. O caracteristică a zonelor cu litoclaze de tracţiune gravitaţională (remarcată nu numai în zona Uliţa Pietrii, ci şi în alte zone) este existenţa unei dinamici active a aerului.

6. Concluzii. Peşterile din zona Uliţa Pietrii reprezintă nişte litoclaze formate prin tracţiune gravitaţională, caracteristice zonelor marginale ale calcarelor monoclinale din zone adînc tăiate de eroziune.

BIBLIOGRAFIEM. BLEAHU — Morfologia carstică — Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974.* * * — Speologia — Seria monografică Porţile de Fier, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.

(mai 1980)

PEŞTERILE DIN ZONA SATULUI MESTEACĂN (Judeţul Maramureş) ISTVAN DUMITRU ZACHAN ALEXANDRU Speo-Montana Baia Mare

Prezenţa fenomenelor carstice în seria calcaroasă eocenă dezvoltată pe marginea nordică a depresiunii Transilvaniei constituie un fenomen cunoscut, aceste calcare cantonînd uneori fenomene carstice de amploare (peştera de la Izvorul Tăuşoarelor — versantul sudic al Munţilor Rodnei, peştera de pe Izvorul Albatru al Izei — versantul nordic ai Munţilor Rodnei). Dacă identificarea unor peşteri în calcarele eocene constituie un fapt obişnuit, identificarea unor astfel de fenomene endocarstice în depozitele oligocene constituie o curiozitate, ridicînd astfel potenţialul carstic al zonei Platformei Someşene unde formaţiunile oligocene ocupă suprafeţe extinse.

1. Căi de acces. Satul Mesteacăn, în zona căruia au fost identificate 4 peşteri localizate în formaţiuni oligocene, este situat pe drumul naţional 1 C (Baia Mare—Dej), la 39 km de Baia Mare şi 52 km de Dej,' în zona podişului Purcăreţ — Boiu Mare — Jugăstreni (Al. Savu, 1957), unde eroziunea regresivă a v. Bîrsăului a determinat o îngustare a platoului, care aici are aspectul unei creste asimetrice, cu aspect de cuestă.

2. Descrierea peşterilor2.1. Peştera din Unghiuri — este situată la NE de satul Mesteacăn. Din centrul satului

parcurgem drumul spre Boiu Mare circa 1,5 km pînă în dreptul unei troiţe, unde drumul traversează o creastă. De aici coborîm spre SV circa 400 m. Intrarea în peşteră este situată într-o dolină din malul drept al unei obîrşii de vale. Intrarea (cota 490 m) se află în peretele sudic al dolinei, sub un strat de circa 1 m de calcar, avînd o lăţime de 1,5 m şi o înălţime de 0,5—0,6 m. Coborînd uşor pe un mic con de dejecţie, după 3 m ajungem la un fir de vale. Galeria are o lăţime de circa 3 m şi o înălţime de 1,5 m, coborînd accentuat şi îngustîndu-se treptat.

Fig 044După circa 10 m în tavan apare mici stalactite active, cruste de carbonaţi negri şi cristale de

calcit şi gips transparent în materialul aluvionar argilos — grezos de pe margine. Aici, în malul stîng s-a găsit un mic cuib cu perle de peşteră. După 16 m galeria coteşte brusc spre stînga, revenind apoi la direcţia iniţială după un unghi de 90°. Pe tot acest tronson galeria are o înălţime de 1,50—1,75 m şi o lăţime de circa 2 m. După cotul menţionat galeria se măreşte, ajungînd după 35 m de la gură, la o bifurcaţie, în zona în care peştera are dimensiunile cele mai mari. Pe o lungime de 14 m galeria are o lăţime de 4—5 m şi o înălţime de 1,5—1,8 m în ambele maluri ale firului de vale observîndu-se depozite argiloase-grezoase terasate, concreţionate la suprafaţă. Şi aici se observă cristale de calcit transparent în masa argiloasă şi cruste de carbonaţi negricioşi. Galeria din malul drept, parcursă de un mic afluent temporar, este puternic colmatată, talpa galeriei fiind cu circa 1 m mai sus decît a galeriei principale. Această ramificaţie are o lungime accesibilă de 16 m, strîmtîndu-se treptat pînă ce devine inaccesibilă.

Fig 045-048De la bifurcaţie zona de lărgire mai ţine încă 8 m, apoi galeria începe să se strîmteze,

înălţimea şi lăţimea reducîndu-se la 1 m. După 12 m (53 m de la gură) urmează un cot dublu, o schimbare dublă de direcţie în unghi de 90° (aceste schimbări bruşte de direcţie, probabil determină şi numele acordat de localnici peşterii). În continuare galeria se strîmtează şi mai mult, pînă ce devine inaccesibilă. Lungimea peşterii este 96 m, denivelare —15 m.

2.2. Peştera Picăturilor. Din satul Mesteacăn (de la bifurcaţia drumului spre Boiu Mare) se coboară pe drumul naţional 1 C, spre sud, circa 500 m, pînă dincolo de grajdurile C.A.P. Aici părăsim drumul asfaltat luînd-o la dreapta pe un drum pietruit, circa 400 m. Traversăm spre dreapta, în coborîre uşoară, o livadă. În marginea vestică a livezii se află intrarea în peşteră, într-o dolină. Din fundul dolinei uşor asimetrice, cu diametrul la gură de circa 4 m, prin săparea unui puţ de 1,5 m adîncime s-a ajuns la un pat argilos-nisipos pe care se scurg apele colectate în dolină. Urma o galerie extrem de joasă (0,1 -4- 0,2 m) cu o lungime de 4 m, galerie care prin săpare a fost lărgită la 0,4 m şi făcută astfel accesibilă. După aceşti 4 m se ajunge la firul de apă, într-o zonă de surpare, care a dus de altfel la formarea dolinei. În amonte, din cauza prăbuşirilor, accesul pe firul de apă este posibil doar pe 6 m. În aval, după forţarea unei zone de prăbuşire, se pătrunde într-o galerie ceva mai binc dezvoltată, cu o lăţime de 1—2 m şi o înălţime de 1,3—2 m formată în gresiile friabile, nisipoase, din baza stratului de calcar. După 24 m galerie se îngustează brusc, adîncindu-se pe 1,5—2 m în argilele nisipoase-grezoase. În continuare, pe 14 m, galeria este foarte îngustă, pe talpa sa fiind prezente bazine cu apă adîncă de

peste 0,5 m. Galeria are numeroase schimbări bruşte de direcţie. Apoi galeria se lărgeşte din nou, brusc, la 1 -H 2,5 m, înălţimea fiind iniţial de 1,5 m dar coborînd treptat la 0,5—0,4 m, iar după încă 22 m peştera devine inaccesibilă, tavanul coborînd la 0,2—0,3 m de firul apei. Peştera are o lungime de 74 m şi o denivelare de —8 m.

2.3. Peştera din Ciungi. Este cea mai lungă peşteră din zona satului Mesteacăn şi pînă acum cea mai lungă peşteră cunoscută în depozitele oligocene. Intrarea principală a peşterii se găseşte la circa 300 m sud de intrarea în peştera Picăturilor, fiind situată într-o dolină (cota 4- 345 m), pe o vale de eroziune seacă. Coborînd cîţiva metri, ajungem la un fir de apă. În aval, după circa 24 m cu înălţime de 0,4—1 m şi lăţimea variabilă, se ajunge într-o sală de 9 X 15 m unde datorită lăţimii mai mari a galeriei se produc desprinderi de plăci de calcar din tavan. In continuare peştera mai este accesibilă pe 46 m, lăţimea micşorîndu-se treptat de la 5 la 1,5 m iar înălţimea de la 1 m la 0,4—0,3 m.

De la intrarea principală, în amonte, pe o lungime de 48 m, peştera are o lăţime de 5—10 m, frecvent 7—8 m şi o înălţime de 1,8—2,4 m, în general circa 2 m. Urmează o sală de 10 X 17 m formată prin desprinderea din tavan a unor plăci de calcar (cu grosime de 0,8—1 m) şi ajungem la o confluenţă. Bifurcaţia 1, activă şi ea, are o lungime de 40 m (cu o mică ramificaţie de 9 m în zona terminală) şi aceleaşi caracteristici ca şi galeria descrisă înainte — lăţime 4—5 m, înălţime 2 m. În zona terminală s-a dezobstruat o intrare mai veche în peşteră (intrarea din dolină). Urmînd de la bifurcaţie firul de apă principali străbatem un traseu mai contorsionat, cu schimbări bruşte de direcţie, pînă la 90o. Pe circa 65 m galeria are o lăţime de 2—3 m şi o înălţime de 1—1,5 m, cu zone de strîmtare, date de concreţionarea bogată (stalactite, stalagmite, domuri, gururi, parţial distruse). Urmează o altă ramificaţie, de 18 m lungime, care după 9 m devine foarte joasă (înălţime 0,4 m), iar după alţi 9 m nu mai este accesibilă. În continuare pe firul principal, după 41 m, galeria este obturată complet de o scurgere stalactitică.

Prin săparea unui tunel de 2 m lungime, a fost străpuns barajul sta-lactitic, găsindu-se la 23 decembrie 1978 o nouă galerie, denumită Galeria Montana. După un prim tronson de 30 m în care înălţimea peşterii este de 1,2—1,8 m şi lăţimea de 2—4 m, galeria îşi măreşte dimensiunile, înălţimea atingînd 2—3 m, iar lăţimea 4—6 m, uneori chiar mai mult. Cu aceste caracteristici, Galeria Montana continuă pe o lungime de circa 200 m. Galeria este împodobită de numeroase stalactite, cîteva stalagmite, mici văluri ondulate, cruste parietale, toate formaţiunile fiind perfect conservate. În total, peştera din Ciungi are o lungime de 552 m.

2.4. Peştera Pe Poiană este situată la circa 1,5 km sud de satul Mesteacăn, la 200 m în stînga drumului naţional 1 C.

Accesul în peşteră se face printr-o dolină alungită, cu o lungime de 20 m şi o lăţime de 7—8 m, adîncă de 4—5 m. În partea din aval a dolinei, la baza unui mic perete stîncos se află intrarea în peşteră, cu o lăţime de 0,4—0,5 m. Se coboară cîţiva metri pe un con deluvio-proluvial, ajungînd într-o sală mare, cu o suprafaţă de circa 200 mp, alungită pe direcţia NNE—SSV, cu o lungime de 25 m şi o lăţime medie de 8 m (mai mică, 5—6 m în partea nordică, ceva mai mare în partea sudică). Înălţimea peşterii este redusă (sub 1 m în partea nordică, 1—1,5 m în partea sudică). În extremităţi sînt cîteva mici ramificaţii scurte, obturate.

În Sala Mare se produce confluenţa a două fire de apă, din care unul temporar care străbate sala de la nord la sud şi un alt fir de apă, cu debit scăzut, care curge în partea sudică a peşterii.

Din extremitatea de SE a sălii un culoar de 2 m lungime, strîmt, duce la firul de apă, de-a lungul căruia se poate avansa cu greu în aval 6—7 m, printr-o galerie cu înălţime de 0,4—0,3 m şi lăţime de 1—1,5 m, culoar colmatat de materialul adus de viiturile torenţiale. Lungimea peşterii este de 35 m. Denivelarea este —5 m.

Fig 0493. Situaţie geologică. Structura geologică a zonei este relativ simplă, fiind constituită din

formaţiuni monoclinale eocene şi oligocene afectate de un sistem complex de falii ce produc în general denivelări de mică amploare.

Seria calcaroasă de vîrstă priaboniană (Eocen superior) aflorează în valea Someşului între Răstoci şi Cuciulat, precum şi pe mici afluenţi din dreapta ai Someşului. Este constituită din calcare în bancuri relativ bogate în resturi organice (moluşte, echinoderme, corali, numuliţi, milio-lide), cu o grosime de 40—60 m. Această serie cantonează majoritatea fenomenelor carstice cunoscute în zona dintre Răstoci şi Jibou.

Depozitele Oligocen inferioare (lattorfiene) acoperă regresiv seria calcaroasă priaboniană, fiind prezente în zona crestei dintre v. Someşului şi bazinul văii Bîrsăului. Sînt constituite dintr-o succesiune de argile cenuşii, calcare detritice cu intercalaţii de marne şi argile (în zona Mesteacăn grosimea nivelelor calcaroase nu depăşeşte 5—6 m), gresii calcaroase, calcare de apă dulce, cu frecvente urme cărbunoase. În acest complex se dezvoltă peşterile descrise în zona satului Mesteacăn.

4. Observaţii morfogenetice. Caracteristica morfologică dominantă a peşterilor descrise în zona Mesteacăn o constituie dezvoltarea lor pe faţă de strat, în baza nivelului de calcar oligocen care formează tavanul plat al peşterilor. Stratul de calcar este afectat de un sistem aproape rectangular de diaclaze cu orientare NE—SV şi NV—SE, vizibil în tavanul galeriilor din peşterile Unghiuri, Ciungi şi Picăturilor, sistem care a constituit calea de acces a apelor spre subteran, drenate astfel în baza nivelului de calcar. Rolul acestor diaclaze este foarte important în formarea peşterilor, atît la peştera din Ciungi cît şi la peştera din Unghiuri, observîndu-se dirijarea galeriilor de-a lungul acestor diaclaze, schimbările de direcţie frecvente corespunzînd dezvoltării galeriilor succesiv pe diaclaze din cele două sisteme cu orientări diferite.

Fig 050Litologia de sub nivelul de calcar a determinat aspectul morfologic actual al galeriilor. Astfel,

sub calcar urmează un nivel de 2—3 m de gresii argiloase-fri abile iar apoi depozite marnoase. Ajunsă în baza stratului de calcar, apa a fost oprită de substratul marnos-argilos, impermeabil, acţiunea de eroziune fiind astfel dirijată pe orizontală, asupra nivelului gre-zos-nisipos friabili. Se formează astfel galerii cu înălţime în general redusă (pînă la 2 m), dar cu lăţimi de 5—6—10 m. În zona confluenţei din peştera din Ciungi, ca şi în peştera pe Poiană, acţiunea cumulată a 2 fire de apă a dus la formarea unor săli cu lăţime mai mare, care au favorizat desprinderea de plăci de calcar din tavan. In marne, eroziunea s-a limitat la săparea unui mic canal de 0,4—0,5 m foarte caracteristic în peştera din Ciungi. În zonele în care matricea gresiilor este argiloasă (zona centrală din peştera Picăturilor) eroziunea a acţionat mai intens pe verticală, formînd galerii înalte dar foarte înguste şi cotite. Acolo unde gresia este compactă, dimensiunile galeriilor devin reduse, practic inaccesibile (porţiunea finală din peştera pe Poiană, peştera din Ciungi-aval). Aceeaşi situaţie se remarcă în cazul în care nivelul grezos este foarte subţire sau lipseşte (peştera Unghiuri-aval). Atunci cînd nivelul grezos are o grosime mai mare (capătul amonte al galeriei Montana din peştera Ciungi) se formează 2 canale, ou dimensiuni reduse, unul la limita inferioară a calcarului (fosil, parţial colmatat) şi altul la limita dintre gresii şi marne, activ. Porţiunile de galerii dezvoltate efectiv în nivelul calcarelor sînt rare şi în general de mici dimensiuni. Astfel, în porţiunea aval din peştera din Ciungi, uncie gresiile sînt compacte, apa a determinat lărgirea diaclazei din nivelul calcaros datorită regimului de curgere forţată. Dimensiunile reduse ale galeriilor localizate strict în calcare sînt determinate de faptul că cursurile subterane de apă au un debit redus, depozitele oligocene dezvoltîndu-se în zona de platou de pe cumpăna apelor dintre v. Someşului şi v. Bîrsăului. Litologia specială a depozitelor oligocene a favorizat însă formarea unor goluri subterane importante chiar în condiţiile unei grosimi reduse a formaţiunilor carstificabile şi a debitului redus al apelor.

BIBLIOGRAFIESAVU AL. (1957) — Contribuţii la raionarea geomorfologică a Platformei Someşene (latura internă) — Bul. Univ. Babeş-Bolyai — Cluj, seria Şt. Naturii. I, 1—2.* * * — Harta geologică a R.S.R., scara 1:200.000, foaia Baia Mare — Bucureşti, 1967.

(mai 1980)

PEŞTERILE DIN DEALUL PUSTUŢA TARQUINIUS VĂDEANUClubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

În ultima zi a anului 1979 am întreprins o acţiune de prospectare a unei zone din Podişul Someşan situată aproape de izvoarele pîrîului Olpret (fig. 1).

Pe drumul judeţean asfaltat Dej—Bobîlna—Jibou, la 27 km de Dej se află localitatea Pustuţa. De aici, şoseaua urcă în serpentine dealul Pustuţii, cu pante la început line dar mai apoi abrupte. Pe versantul estic al acestuia am descoperit 3 peşteri de mici dimensiuni. Din informaţiile primite de la localnici se părea că mai există şi alte cavităţi dar ninsoanea abundentă din primele 4 ore ale acelei zile de sfîrşit de decembrie a făcut imposibilă prospectarea în continuare a zonei. În ziua de 14 aprilie 1980 m-am deplasat din nou pe dealul Pustuţii. De data aceasta vremea foarte frumoasă a permis o prospectare mai atentă a zonei dar peşterile menţionate de localnici s-au dovedit a avea sub 3 m lungime.

Localizare şi cale de accesDupă ieşirea din localitatea Pustuţa (spre Jibou) şi depăşirea ultimei serpentine, la circa 500 m

ajungem într-o staţie de autobuz ce deserveşte satul Blidăreşti aflat în valea din stînga şoselei (fig. 2). Urmăm drumul de care — ce pleacă chiar din dreptul staţiei de autobuz — spre Blidăreşti şi după 200 m zărim în dreapta pădurea ce acoperă pantele estice ale dealului Pustuţii. O potecă ce urmează liziera pădurii ne conduce după 300 m la peştera nr. 1 de pe dealul Pustuţii (4030/1), ale cărei intrări se deschid în versant la 1—3 m deasupra potecii. Urmînd în continuare aceeaşi cale, după alţi 300 m ajungem la peştera nr. 2 de pe dealul Pustuţii (4030/2), iar după încă 50 m, pe aceeaşi curbă de nivel, întînim peştera nr. 3 de pe dealul Pustuţii (4030/3).

DescriereToate cele 3 peşteri sînt fosile şi se dezvoltă în conglomeratele şi gresiile ce formează

depozitele de cuvertură de pe dealul Pustuţii (stratele de Hida). Sînt situate pe aceeaşi curbă de nivel, la aproximativ 10 m denivelare mai sus de izvorul pîrîului Blidăresii, afluent al Olpretului (bazinul hidrografic al Someşului) (Planşa 7). Altitudinea absolută este de circa 400 m (aproximare pe harta geologică 1:200.000). Orientarea generală a galeriilor este N—NV (fig. 3).

Fig 051-052 (1-2)Peştera nr. 1 de pe dealul Pustuţii are două intrări: prima, de 3,5x1,8 m (Planşa 7), este vizibilă

din cărare şi foarte uşor accesibilă; cea de a doua, cu dimensiuni de 0,5x1,5 m se deschide tot în versant la 3 m deasupra potecii, fiind mai greu vizibilă. Pătrunzînd pe intrarea I se coboară o pantă de 45°. Spre stînga se ajunge într-o mică săliţa (2x1,5 m), vestiarul. În dreapta galeria este separată în două de un pilier masiv, urmat la numai 2 m de un al doilea, unit de peretele din stînga printr-o treaptă de 1 m. În dreptul acestui pilier se atinge adîncimea maximă (—4,8 m) după care galeria începe să urce în pantă din ce în ce mai pronunţată. După 4 m se deschide în dreapta o galerie oare se îngustează treptat şi debutează la exterior după alţi 6,5 m (Intrarea II). În stînga galeria se îngustează pînă la 1x0,8 m, la capătul ei atingîndu-se +2,2 m denivelare. Lungimea totală este 54,6 m iar denivelarea 7 m (—4,8; + 2,2).

Fig 053 (3)Cea de a doua peşteră are o intrare de 3,5x1,5 m şi debutează, ca şi prima , cu o pantă de 45 C.

Galeriile sînt mai înguste şi mai joase (în medie 1,5x1 m) şi după cîţiva metri devin impenetrabile. Lungimea peşterii este 22 m iar denivelarea —3,5 m.

Peştera nr. 3 de pe dealul Pustuţii debutează cu o mică săliţa (4,5x2x 1,5 m) iar apoi o galerie unică (0,8x0,5 m în medie) devine impenetrabilă după circa 12 m. Spre capătul acestei galerii s-a întîlnit un culcuş de vullpe. Lungimea peşterii este de 16 m iar denivelarea —1,5 m.

Galeriile celor 3 peşteri au acelaşi aspect diferind însă prin dimensiuni. Interesant este însă faptul că la toate cele 3 peşteri secţiunea longitudinală prezintă mai întîi o pantă pronunţată la capătul căreia se atinge punctul cel mai coborît faţă de intrare după care galeria începe să urce devenind curînd impenetrabilă. Doar la peştera nr. 1 punctul atins la capătul galeriei care urcă depăşeşte nivelul intrării.

BIBLIOGRAFIE— Harta geologică 1:200.000, foaia 10, Cluj.

(mai)

1975 — SÎNT PEŞTERI ÎN CHEILE BABEI ?HORIA MITROFAN

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

După senzaţionala descoperire a căluţului de la Cuciulat carstul Podişului Someşan a devenit o modă. Acum 5 ani însă părţile acelea constituiau doar obiectivul unor ture solitare şi total lipsite de încurajare, efectuate de unii care mai credeau că orice petecuţ de calcar poate dezvălui marea descoperire, aducătoare de depline satisfacţii. Iată cum arăta o zi de prospectare pentru cel care se încumeta să abordeze la faţa locului fenomenele carstice vag definite din Cheile Babei, semnalate de Ioan Xantus într-un articol în România Pitorească.

După o noapte petrecută în defileul Lăpuşului, în sacul de dormit aşezat pe un pat de frunze uscate şi apărat de ploaia măruntă printr-o stîncă netedă şi puţin aplecată, un marş de o oră mă scoate în Răzoare, la şoseaua Tg. Lăpuş—Gîlgău. Fac apoi stopul pînă la ieşirea din satul Baba, indicîndu-i şoferului să oprească abia cînd pereţii puţin înalţi, dintr-un calcar neobişnuit pentru mine, mă înconjoară. Singura mea speranţă de a culege ceva găuri se bazează pe considerentul, ce ţine de chi-romanţie, că unde sînt chei trebuie să fie şi peşteri.

Localnicii nu sînt prea abundenţi prin preajmă, dar reuşesc să aflu că deasupra izvorului carstic de la ieşirea aval din chei (în versantul drept, spre Poiana Blenchii), semnalat în articolul de care am amintit, se deschide Gaura Zmeului. Cînd ajung în dreptul izvorului cu debit infim, nu pot vedea nimic deasupra din cauza peretelui gălbui, care deşi e puţin înalt, surplombează. Ocolesc aşadar ultimele contraforturi stîncoase ale cheilor şi urc pe un tăpşan înierbat. Mă însoţeşte un puşti care, încurajat de interesul meu pentru orice fel de găuri, dar în special pentru cele verticale, îmi arată un fel de bortă de hîrciog, în lut, prin care nici măcar piatra nu poate să meargă mai mult de 2 metri. Înapoi deci la Gaura Zmeului.

Binevoitorii care mi-o localizează în perete mă sfătuiesc să nu mă expun unei escalade fatale. Încep să mă gîndesc la cei 80 m de coardă pe care îi port în rucsac, dar am senzaţia că nu merită să îi descîlcesc pentru o simplă traversare pe o brînă îngustă şi cu prize destul de bune, chiar dacă dedesubt sînt 20 m pînă la şosea. Cu preţul derizoriu al cîtorva emoţii (în ciuda cărora apuc să admir fosilele de numuliţi încrustate în calcarul brînei) mă aflu în faţa unei diaclaze destul de joase şi strîmte, în care mă grăbesc să mă insinuiez, cam în genunchi şi pe o parte. Marea mea satisfacţie o constituie faptul că am ocazia să-mi folosesc lanterna, căci cele cîteva coturi ale strimtei galerii împiedică lumina zilei să ajungă la 30—40 m de intrare, acolo unde s-ar mai putea înainta doar dezob-struînd cu dalta şi ciocanul.

Cu moralul oscilînd în jurul liniei de plutire ies din peşteră, refac traverseul în sens invers, iau raniţa în spate şi o pornesc înapoi, la deal, prin chei, în căutare de informatori.

O bătrînică pe care o întreb de niscaiva „case de piatră" (cam cu apelativul ăsta reuşisem să folosesc un limbaj comun pentru peşteri cu ţăranii din defileul Lăpuşului) mă trimite la ceva foarte vizibil pe celălalt mal al rîului, apoi se depărtează urgent, scuipînd în sîn. Mă tot întreb cum de a putut să-mi scape o bortă atît de vizibilă, dar dînd cotul, mă edific în privinţa ,,casei de piatră" oare îmi fusese indicată: sînt ruinele lugubre a ceea ce trebuie să fi fost o cazemată, sau mai degrabă un depozit de dinamită pentru cariera care exploatase calcarul din versantul stîng al cheilor.

Cînd aproape să ies din calcare, definitiv lecuit de prospectare în zone carstice „neconvenţionale", un grup de copii se arată dispuşi să mă ducă la peştera „lor". Urcăm din greu pe albia seacă a unui torent, pîrîul Dracului, tot din versantul drept al cheilor, dar aproape de capătul lor din amonte. După vreo 100 m diferenţă de nivel cotim la stînga şi mergem cîţiva zeci de metri de-a coasta, pînă în faţa unui puţ stîmt. Coborîm la liber 2—3 m, apoi orbecăim într-o sală joasă şi aparent perfect paralelipipedică, un fel de cutie de chibrituri, lungă de 20 m.

Mă interesez de numele şefului tinerei cete şi, sub numele de peştera lui Petre Mihiş, această gaură va intra în ediţia din 1976 a Catalogului peşterilor, printre cele vreo 10 semnalate în total pe atunci în Podişul Someşan.

Deşi inventariate, cele două peşteri de care am vorbit (mai mult cu titlu istoric) nu au încă o hartă. De altfel întregul sinclinal de calcare priaboniene de la Poiana Blenchii (în care sînt săpate cheile Babei) îşi aşteaptă cercetătorii.

(mai 1980)

„PETELE DE CULOARE" DIN PEŞTERA CUCIULAT — un punct de vedere personal —

Picturile din peştera Cuciulat le-am văzut prima dată în proiecţia făcută de clubul de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti la Speo-Sportul din 1978 de la Monesa. În momentul cînd au apărut pe ecran am simţit ca un şoc electric căci ele mi-au adus aminte de multe lucrări similare văzute în peşterile Franţei. Nu ştiu clacă în acel moment descoperitorii erau conştienţi de întreaga importanţă a descoperirii, dar pentru mine era clar că sîntem în faţa unei dovezi incontestabile de artă parietală magdaleniană. Desigur, urma ca un arheolog să se pronunţe la faţa locului, nu atît în ce priveşte picturile, căci mă îndoiesc că cineva are în ţară experienţa să ateste autenticitatea lor, ci în ce priveşte eventualul context arheologic. Din acest punct de vedere se cunosc în regiune aşezări paleolitice, gravetiene, dar ele sînt destul de departe şi prin ele nu se poate proba autenticitatea picturilor, ci doar atesta prezenţa oamenilor paleolitici în zonă. Nu rămîne decît să ne adresăm direct picturilor.

Operă de artă umană, sau ,,luduş naturae", iată o primă întrebare, pe care şi-au pus-o şi cei care au studiat „petele de culoare" din peşteră (M. Cârciumaru şi Maria Bitiri în SCIVA, T. 30, nr. 2, 1979). Răspunsul nu l-ar putea da decît cei care au văzut picturile la faţa locului (eu nu le-am văzut !), căci există cîteva semne care ar putea arăta dacă culoarea este dată intenţionat sau este „scursă". Aceasta pentru că figurile nu au contur, nu sînt delimitate cu negru ci se detaşează ca culoare plină. Or, pentru a obţine astfel de pete de culoare artiştii paleolitici nu utilizau pensula, ci ei suflau culoarea cu un fel de „spray", un suflai făcut probabil din stalactite sau oase subţiri. Din această cauză culoarea se împrăştie destul de egal pe suport, are conture difuze, nu tranşante, cum este de aşteptat la o scurgere gravitaţională. Tehnica de acest tip este bine evidenţiată în Lascaux. Numai cei ce au studiat picturile în peştera Cuciulat pot să spună dacă acesta este cazul şi aici, mie, după fotografiile reproduse mi se pare verosimil, mai ales pentru cal.

Dacă acceptăm că este vorba de mîna omului, se pune a doua întrebare: cînd a lucrat el, de foarte mult timp, sau recent ? Răspunsul se poate da în funcţie de două elemente: ce este figurat şi care este maniera, stilul. În ce priveşte figuraţiile, cred că se poate accepta pentru figura mai clară a fi un cal, desigur nu cu detaliile cailor din Lascaux sau Niaux, unde Osborn a putut determina şi speciile, aşa că nu putem preciza dacă este un cal actual sau fosil. Şi este păcat că a doua figură, „felinul", care ar putea să ne ajute, nu este destul de clară şi bine conservată pentru a ne permite să afirmăm cu siguranţă că este într-adevăr un felin, eventual o panteră de peşteră, sau doar un rîs actual, deşi nu ştiu să existe în vreo pictură rupestră, de orice vîrstă, reprezentat un rîs.

Dacă subiectul nu ne spune mare lucru, să recurgem la stil. Figurile din Cuciulat sînt reprezentări realiste, fără nici o stilizare, realizate cu culoare plină, fără contur. Ca să găsim lucrări similare în vestul Europei, să recapitulăm ce se cunoaşte în maniera „pictură": Lascaux, Altamira, Faunt-de-Gaume, Cougnac, Pech-Merle. În nici un caz Niaux cu care au fost comparate (M. Cârciumaru şi M. Bitiri în România to Day, nr. 2, 1980), unde nu se cunosc decît figuri în negru şi cu contur. Dintre figuraţiile cu culori pline, ies din discuţie Cougnac şi Pech-Merle, care au conture trasate în negru şi la care culoarea are rol de umplere a spaţiului. Rămîn celelalte trei la care culoarea este cea care trebuie să exprime volumul şi să separe unitatea figurată de spaţiul înconjurător. Or, chiar dacă nici una din figuraţiile din Cuciulat nu are un corespondent identic (nici mu s-ar putea în cadrul unei arte realiste în care este reprezentat individul, nu noţiunea), toate trei peşterile vest-europene cunoscute cu picturi de această manieră sînt aproximativ contemporane, datînd de la sfîrşitul paleoliticului superior, mai precis a Magdalenianului. Cea mai multă asemănare o găsesc cu căluţii de pe peretele drept al diverticulului axial al peşterii Lascaux, deşi rasa de cal reprezentată este evident alta. Se afirmă că există şi unele asemănări cu picturile din Kopova, dar cum pe acestea nu le-am văzut la faţa locului, mă abţin să mă pronunţ.

În concluzie, ca să răspund la întrebările majore pe care le pun „Peretele de cutioare" din Cuciulat, dacă aceptăm că nu sînt o operă a naturii, o întîmplare, atunci înclin pentru o mare vechime a lor, respectiv sfîrşitul Paleoliticului. Inutil a mai sublinia marea importanţă pe care o are o astfel de concluzie, peşterii Cuciulat revenindu-i rolul de verigă de legătură între celle două extreme de manifestare a artei paleolitice parietale, vestul şi estul Europei.

Sincere şi calde felicitări descoperitorilor, respectiv speologilor de la clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti.

dr. MARCIAN BLEAHU

2050 DE ANI DE LA CREAREA STATULUI DAC CENTRALIZAT ŞI INDEPENDENT AL LUI BUREBISTA

NOI CERCETĂRI ŞI DESCOPERIRI îN DOMENIUL ŞTIINŢELOR ISTORICE DIN ROMÂNIAConvorbire cu prof. univ dr. MIHNEA GHEORGHIU Preşedintele Academiei de ştiind sociale şi politice (fragment)

— În ultima vreme au avut loc, stimate tovarăşe Mihnea Gheorghiu, numeroase manifestări ştiinţifice dedicate pregătirii jubileului de 2050 ani al statului dac centralizat şi independent, precum şi al apropiatului Congres internaţional de istorie de la Bucureşti. Ce elemente noi au apărut, în cursul acestui an, în domeniuil cercetării istorice şi arheologice clin ţara noastră ?

— Pe lîngă lucrările reflectînd munca obişnuită a cercetătorilor şi muzeologilor, sîntem în măsură să anunţăm tipărirea primelor volume din amplele lucrări fundamentale la care au colaborat cei mai distinşi reprezentanţi ai ştiinţelor istorice din ţara noastră. În acelaşi timp, la recentele sesiuni ştiinţifice organizate sub conducerea Secţiei de istorie şi arheologie a Academiei de ştiinţe sociale şi politice, au fost valorificate unele dintre cele mai de seamă cercetări şi descoperiri realizate în ultima vreme în România, datorită sprijinului acordat de autorităţile centrale şi locale ce se preocupă de aceste activităţi ştiinţifice. La sesiunile de la Tulcea şi Tg. Mureş, ca şi la altele, din alte localităţi, am avut prilejul să evidenţiem cîteva dintre acestea, care contribuie efectiv la avansarea unor noi şi puternice argumente în legătură cu civilizaţia milenară a poporului nostru. Numărul lor este de-a dreptul impresionant.

— Vă rugăm să vă referiţi la unele dintre cele pe care le consideraţi mai importante, pentru perioadele mai vechi.

— Dintre descoperirile mai importante privind epocile străvechi pe teritoriul ţării noastre, se remarcă: noi unelte şi arme din paleoliticul mijlociu, vechi de circa 60.000 de ani (în peştera de la Boroşteni, din nordul Olteniei); identificarea primelor picturi rupestre din ţara noastră — o reprezentare umană şi două animaliere — un cal şi o felină, redate realist (în peştera Cuciulat, Sălaj). Datarea presupusă (ce urmează să fie confirmată prin analize speciale, în curs de efectuare) duce la concluzia că ne aflăm în faţa celei mai vechi (10.000 ani) manifestări artistice — cunoscute pînă cum — din ţara noastră şi lin centrul şi sud-estul Europei.

(Scînteia — vineri 18 aprilie 1980, pan. 4)

CUM SE POATE CÎŞTIGA O PERECHE DE CIZMEICĂ GIURGIU

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

In august 1978 ajungeam după o scurtă şi destul de fructuoasă explorare speologică făcută pe Izvorul Negoiului, în Custura Sărăţii şi pe Călţun, împreună cu Gabriel Silvâşanu, Dan Nanu şi Costeil Roman, la lacul Capra (M. Făgăraş). Urma să ne întîlnim aici cu Florica Berdei, Gabriel Klein Kiriţeseu şi Ada Carp, colegii noştri care avuseseră misiunea să caute peşteri în zona Podragu —Bîlea.Renidez-vous-ul a avut loc în ziuă stabilită cu mai multe săptămîni în urmă. Ne-am povestit pe scurt cercetările şi realizările apoi au început întrebările de amănunt.

Noaptea a sosit un oaspete neaşteptat, Mihai Codescu. Urcase pe valea Bîlei venind din tabăra pe care clubul nostru o organizase la Şoi-muşeni (Pod. Someşan). Raportul de activitate pe care-l prezenta conţinea ceva cu totul deosebit: se reuşise intrarea în peştera din cariera Cuciulat despre a cărei existenţă ştiam de cîţiva ani, şi aici, într-o sală situată departe şi de actuala, dar mai ales faţă de vechea intrare, Mihai văzute primul nişte desene roşii pe perete. El nu prea mai avea îndoieli asupra valorii descoperirii iar cu în nici un caz mai multe decît el. Ne îngrijora numai modul în care vom reuşi să impunem descoperirea; era vorba de ceva mult prea important pentru ţara noastră pentru a păstra tăcere. Vor trebui informaţi mai întîi cei care aveau habar de speologic. Apoi vestea se răspîndea, venea presă, apăreau curioşii, adică belelele. Ne-am înţeles întîi noi doi, apoi şi cu ceilalţi care luaseră parte direct la descoperire şi cu cei din club, să păstrăm discreţie asupra peşterii şi locului în care fuseseră găsite picturile rupestre. Spun picturi rupestre deoarece ne era foarte clar, multe indicii argumentîndu-ne părerea, că nu era vorba decît de primele desene paleolitice rupestre din ţară şi din sud-estul Europei. Principalul desen, foarte clar, era un căluţ roşu-cărămiziu de 24,5x12,5 cm. La mică distanţă de el un alt animal, din nefericire cu contururile mai şterse: urs sau panteră de peşteră ? Pe lîngă aceste două desene mai apăreau şi alte pete de culoare cărora nu li s-a putut găsi o semnificaţie. Pe podea, sub desene, a fost găsită o bucată de piatră, ceva care aducea foarte bine cu o unealtă preistorică.

In octombrie 1978 are loc la Monesa (jud. Arad) reuniunea naţională anuală a grupurilor de speologie. Clubul „Emil Racoviţă" face o scurtă comunicare despre descoperirile de la Cuciulat, însoţită de cîteva diapozitive. Faptul este primit foarte circumspect, cu surprinzător de multă nepăsare şi indiferenţă. Ni se recomandă ca pentru o eventuală confirmare să cerem ajutorul unui specialist. Ce fel de „specialist" ?

O primă luare de contact în această direcţie merge bine pînă cînd vine vorba de drumul din Bucureşti la peşteră. Ni se sugerează că trebuie să plătim transportul şi celelalte cheltuieli de deplasare. Dar clubul ,,Emil Racoviţă" este compus din studenţi. Fonduri există, cifrele sînt însă foarte mici. Aşa că renunţăm la „colaborare". Cum ar fi în acţiunile de teren să-i cerem celui care ne indică o peşteră nouă să ne plătească timpul necesar pentru a ajunge la ea ?

Au trecut destule luni de la descoperirea picturilor şi îmi era necaz că nu putem să-i concurăm pe spanioli şi francezi. Să nu uităm totuşi că nici recunoaşterea picturilor parietale de la ei nu a avut un drum simplu. Valer Trufaş, coordonatorul ştiinţific al clubului, pus la curent cu rezultatul primei încercări de colaborare cu un arheolog, mi l-a recomandat pe Marin Cârciumaru de la Institutul de Arheologie, fost student al lui. Întîlnirea a avut loc nu peste mult timp, iar în martie 1979 Adrian Done şi Adrian Muraru de la clubul „Emil Racoviţă" împreună cu Marin Cârciumaru şi Maria Bitiri au mers la Cuciulat. Arheologii pe banii institutului, studenţii pe banii lor.

Rezultatele acestei prime deplasări au fost comunicate în articolul “Picturi rupestre la Cuciulat pe Someş. Manifestări artistice preistorice ?", semnat de cei doi arheologi, apărut în Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, tomul 30, nr. 2, aprilie—iunie 1979, p. 285—292. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. Adrian Muraru şi Adrian Done au semnat o anexă la articol, intitulată „Consideraţii speologice preliminare asupra peşterii din cariera Cuciulat". A fost publicat un fragment din harta peşterii: zona intrării şi a sălii cu picturi.

Neinteresîndu-i suficient cine sînt descoperitorii picturilor, arheologii, în articolul mai sus menţionat, au comis o primă alterare a adevărului: clubul „Emil Racoviţă" nu aparţine Universităţii din Bucureşti ci Casei de Cultură a Studenţilor ,,Grigore Preoteasa" şi Comisiei de Turism a Centrului Universitar Bucureşti. Mai mult decît atît în Scînteia din 19 octombrie 1979, sub titlul „Importante descoperiri arheologice", citim: „După cum informează Academia de ştiinţe sociale şi politice, specialiştii Institutului de arheologie din Bucureşti au descoperit anul acesta, în peştera din cariera de la Cuciulat (între Jibou şi Dej), pe valea Someşului, picturi rupestre paleolitice, cu o vechime de peste 10000 ani. Acestea sînt singurele picturi rupestre paleolitice descoperite pînă acum în Europa Centrală şi de sud-est". Aşadar nu este vorba de eroare, nici de omisiune ci pur şi simplu de o substituire a descoperitorilor ! Importanţa picturilor a început să fie tot mai bine sesizată, dovadă interesul acordat

de Academia de ştiinţe sociale şi politice, dar, pe măsură ce timpul trece vestea despre picturile pe care am avut destule cunoştinţe să le categorisim aşa de la bun început pleacă mai departe fără noi.

Din aceeaşi notă din ziar reproducem: „Figurile de animale (un cal şi o felină) ca şi figura umană din peştera de la Cuciulat sînt concentrate, toate, într-o săliţă de circa 3 pe 4 m". Reţinem aşadar că în urma confruntării diapozitivelor şi fotografiilor executate în săliţa cu picturi din Cuciulat cu reproduceri ale desenelor parietale din peştera La Vache (Franţa) arheologii au observat o foarte mare asemănae între o pată de culoare din Cuciulat şi o figură umană din La Vache. Să precizăm că omul din Cuciulat, deşi reprezentat în poziţie verticală, apare pictat orizontal.

Într-o seară de septembrie, tîrziu, primesc un telefon de la dr. Dan Coman, şeful secţiei din Cluj-Napoca a Institutului de Speologie. Îmi spune precipitat că a citit în ziarul local o notă despre găsirea unor picturi în peştera din cariera Cuciulat, ne felicită pentru descoperire şi îşi exprimă dorinţa de a afla amănunte despre modul de acces la această excepţională mărturie preistorică pentru a merge să o vadă chiar a doua zi ! Trecuse aproape un an de la comunicarea făcută de noi la reuniunea naţională de la Moneasa şi iată că unul din şefii Institutului de Speologie afla dintr-un ziar şi nu ştia de la Moneasa de această descoperire... Speologii profesionişti prezenţi în 1978 la reuniunea naţională au tratat deci cu total dezinteres descoperirea noastră. Reprezentanţii cluburilor de speologie au venit la Moneasa pe banii lor; reprezentanţii Institutului de Speologie au venit însă cu delegaţie.

În octombrie 1979 reuniunea naţională a speologilor s-a ţinut la Herculane. Marin Cârciumaru a făcut aici o documentată expunere despre stadiul în care se află cercetările asupra picturilor paleolitice descoperite de clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti în peştera din cariera Cuciulat. Arheologul spera ca prelegerea sa să determine juriul de la Herculane să acorde clubului „Emil Racoviţă" premiul cu acelaşi nume oferit de Institutul de Speologie. Dar n-a fost aşa. S-a considerat că descoperirea picturilor este o problemă de şansă (corect, aş zice) şi premiul a fost acordat pentru studiul unor formaţiuni de peşteră. S-a uitat însă că interpretarea desenelor a fost făcută pentru prima dată de membrii clubului „Emil Racoviţă", concluziile fiind expuse încă cu un an în urmă. Atunci picturile din Cuciulat nu au primit premiul „Emil Racoviţă" pentru că nu fuseseră văzute de un ,,specialist". Acum nu au primit premiul tocmai pentru că fuseseră studiate de un specialist ! Personal mă aflam în faţa unei situaţii foarte delicate: dacă Institutul de Speologie ar fi acordat totuşi acest premiu pentru picturile de la Cuciulat cred că ar fi trebuit să-l refuzăm ! Asta pentru că susnumitul premiu (un con de calcar de Moneasa montat pe un suport pe care este fixată o medalie cu chipul lui E. G. Racoviţă), un trofeu mai mult decît simbolic, este transmisibil (!) de la an la an. Sic transit...

Juriul de la Herculane ţinea totuşi să dea ceva clubului „Emil Racoviţă". S-au gîndit atunci la un lapiez cu semnăturile Comisiei Centrale de Speologie Sportivă. Dar parcă ceva nu era în regulă în această propunere. Şi atunci, apreciez gestul, m-au întrebat ce părere am. Rezultatul consultărilor a fost următorul: pentru descoperiri de valoare excepţională se acordă clubului „Emil Racoviţă" o diplomă, o vază de 300 lei şi o pereche de cizme. Nu ştiu ce o să facem cu vaza, nu-mi închipui că o vom putea folosi în vreun fel în explorările noastre, dar pentru perechea de cizme ţin să mulţumesc sincer Biroului de Turism pentru Tineret care a oferit-o.

Vineri 7 decembrie 1979 Scînteia revine cu nu material mai amplu, intitulat „O excepţională descoperire arheologică", din care cităm: „Datînd din ultima parte a paleoliticului superior — cam cu zece mii de ani î.e.n. — pictura parietală din Sălaj reprezintă cea mai veche creaţie artistică zămislită pe teritoriul patriei noastre, fiind contemporană cu celebrele picturi din peşterile spaniole şi franceze. Prin vechimea şi frumuseţea execuţiei, ea este unică însă nu numai în România, ci într-o regiune extrem de vastă se înglobează întreg centrul şi sud-estul Europei. Descoperirea de la Cuciulat înscrie deci teritoriul românesc în aria pe care s-au făurit cele dintîi creaţii artistice din istoria omenirii, atestă cu putere că din vremi imemoriale aceste meleaguri au fost o vatră de căutări şi preocupări culturale şi artistice, materializate în notabile contribuţii la tezaurul spiritual al umanităţii".

La sfîrşitul lui noiembrie 1979 clubul „Emil Racoviţă" a organizat o nouă expediţie la peştera din cariera Cuciulat. Scopul explorativ era încercarea de a depăşi prăbuşirea de bolovani din capătul etajului fosil pentru a vedea cît mai continuă acesta şi dacă acolo mai sînt alte picturi. Trebuia apoi stabilit împreună cu conducerea minei de care aparţine cariera perimetrul de protecţie al cavităţii faţă de exploziile necesare exploatării calcarului. În fine, trebuia colaborat la realizarea a două filme, unul alb-negru pentru televiziune şi altul color pentru Centrul Universitar Bucureşti. Presa îşi trimisese şi ea observatori: Alexandru Mironov (Ştiinţă şi Tehnică), Valentin Hossu-Longin (România Pitorească), Ion Nădrag (România azi).

După un decolmataj destul de dificil, care a durat 3 ore, s-a reuşit trecerea prin dopul de bolovani care colmata galeria. S-au mai găsit 80 m şi, ceea ce este mai important, s-a ajuns la capătul etajului fosil. Lungimea peşterii din cariera Cuciulat ajungea astfel la 1682 m iar denivelarea la 34 (—31, +3) m. Găsirea capătului etajului fosil a permis să se dea celor de la carieră indicaţii precise pentru delimitarea perimetrului de protecţie a peşterii.

În numărul 1 din 1980 revista Ştiinţă şi Tehnică a publicat articolul lui Alexandru Mironov, intitulat „Uimitoare picturi rupestre la Cuciulat". Textul poate fi considerat ca bun. Păcat însă de reproducerea sub orice critică a desenelor: imaginea calului este de două ori inversată (stînga— dreapta şi sus—jos) iar felina nu are capul întreg şi partea posterioară a corpului. Nici redarea culorilor nu este foarte corectă dar poate că această deficienţă ar fi fost mascată parţial de o încadrare corespunzător a picturilor.

...Spre Cuciulat am plecat din Bucureşti seara tîrziu, în acelaşi tren cu Alexandru Mironov, fără să ştim unul de altul. Am ajuns la destinaţie la ora 10. Pe la 12 intram în peşteră împreună cu toată lumea. Ziaristul de la Ştiinţă şi Tehnică a stat vreo trei ore cu noi apoi a revenit la exterior, înăuntru, operaţiunile de decolmatare, cartare, fotografiere şi filmare s-au prelungit pînă după miezul nopţii, către orele 2. Cînd am ajuns la blocul de locuinţe al carierei l-am găsit pe ziarist dormind în patul meu. Apropo de confort: la carieră ni s-au dat camere cu paturi şi aşternut, alături de ele era bucătărie şi baie cu apă rece şi caldă ! Nu mă puteam aştepta la asemenea condiţii de cazare aşa că aveam cu mine sacul de dormit şi chiar o saltea pneumatică. Am început să-mi aşez de dormit pe podea şi inevitabil, căutînd şi ceva de mîncare prin rucsac, am cam făcut zgomot. Ziaristul s-a foit nervos, apoi s-a sculat reproşîndu-mi că în asemenea condiţii nu se poate odihni, că asta nu e oră de venit din peşteră ! Nu am încercat să-i explic cum stă treaba, mi-am dat seama că nu am cui. Mă gîndeam că am beneficiat la această acţiune de o reducere a cheltuielilor acordată de C.U.B. de circa 50%, lucru îndeobşte de excepţie, putusem să mă spăl cu apă caldă la ieşirea din peşteră de unde nu venisem ca de atîtea ori ud pînă la piele, aveam o cameră încălzită în care puteam să mă odihnesc cîteva ore, nu trebuia să mă urc imediat în tren, aşa cum se întîmplă de multe ori după o explorare de sfîrşit de săptămînă. Ajunsesem la capătul etajului fosil, se impresionase o importantă cantitate de peliculă foto şi film, stabilisem cu cei din carieră perimetrul de protecţie a peşterii. Cum să-i explic ziaristului că acţiunea a beneficiat de o mulţime de condiţii şi momente favorabile ? El se lauda că a văzut (pe banii cui ?) Altamira din Spania, frescele din Tassili şi parcă şi Lascaux din Franţa. Eu eram mulţumit că împreună cu colegii din club, beneficiind de subvenţii nu tocmai solide, am explorat o bună parte din consideratul ca neinteresant din punct de vedere carstic Podiş Someşan şi că în această zonă, printre altele, se află cea mai mare cascadă subterană din ţară şi primele picturi paleolitice descoperite în centrul şi sud-estul Europei. Ce puteam să-i explic ziaristului pe care l-am „deranjat" în timpul nopţii de afară şi a lui, sfîrşitul unei zile de lucru a echipei noastre ?

În februarie 1980 a apărut România Pitorească, numărul 2. Valentin Hossu-Longin şi-a intitulat materialul „Calul de la Cuciulat — o magnifică descoperire de picturi rupestre din paleolitic". Articolul a avut o bogată ilustraţie alb-negru asigurată de Ion Nădrag. Bine redate felina şi calul, mai puţin omul. Din păcate au fost reproduse şi clişee cărora li s-a dat o interpretare greşită: unul, intitulat „În încăperea cu picturi..." nu reprezintă sala cu desene ci un aspect din galeria situată imediat sub puţul de la intrare; celălalt, „...După treceri prin tunelul timpului", nu este din p. din cariera Cuciulat ci din p. de la Măgurici de la Răstoci. Nu am fi semnalat această neconcordanţă dintre materialul ilustrativ şi realitate, dar cele două imagini nu corespund descrierii destul de corecte făcute în text sălii ou picturi si galeriilor etajului fosil din p. din cariera Cuciulat. Valentin Hossu-Longin a scris cu prea multă imaginaţie, iar unele amănunte prinse în zbor din dialoguri le-a reprodus incorect: de exemplu, inginerul în calculatoare electronice Ică Giurgiu, devine geolog şi îl cheamă Victor iar echipa care a participat la tabăra de vară din 1978 în Podişul Someşan a găsit peste 200 de peşteri pe cînd în realitate, la sfîrşitul lui 1979, numărul descoperirilor clubului „Emil Racoviţă" din această zonă era cam de cinci ori mai mic.

Speranţele mele de a vedea un articol fără greşeli şi corespunzător ilustrat, se îndreptau către ediţiile în limbile franceză, engleză şi spaniolă ale revistei România azi, nr. 2, 1980. Materialul, cinci pagini dactilografiate (atît ceruse redacţia), fusese scris de Ion Nădrag, coleg de club cu mine, văzusem înainte textul şi fotografiile şi nu găsisem nimic de obiectat. Pînă la publicare au intervenit însă modificări mari din partea redacţiei: textul a fost redus de la cinci pagini la una singură, ideile au fost comprimate (nu întotdeauna corect), au existat greşeli de tipar. Fotografiile alb-negru care trebuiau să redea galeriile din Cuciulat şi din încă alte două mari peşteri din Podişul Someşan au fost menţinute dar explicaţia lor indica că toate sînt din peştera cu picturi. Contururile celor trei desene au fost marcate total greşit cu o linie albă groasă întreruptă care a alterat complet şi grosolan pictura strămoşului nostru. Din ceea ce credeam că o să apară în articolul „O descoperire senzaţională — Picturi rupestre de acum 10.000 de ani", nu am văzut decît o foarte reuşită reproducere color a calului pe coperta doi (nu însă egală în toate exemplarele revistei).

Într-o seară, la şedinţa clubului, a venit la mine un individ care s-a recomandat ca fiind din partea ziarului „Viaţa studenţească". Dorea să realizeze un material despre descoperirea picturilor rupestre de la Cuciulat. Văzîndu-l că de la bun început vrea să mă epateze cu noţiunile lui despre speologie acumulate din Jules Verne nu i-am mai acordat atenţie. Respectivul, în continuare cu pălăria

bine îndesată pe cap, reuşeşte să se agaţe de Tavi Vădeanu, iar acesta nedîndu-şi seama cu cine are de a face îi dă totuşi informaţiile necesare. În finalul discuţiei reporterul promite că va discuta cu Tavi la telefon pentru a-i citi producţia lui înainte de a o da la tipar. Se ţine de cuvînt. Ascultînd ce a scris, Tavi Vădeanu regretă că a intrat în problema asta şi îl sfătuieşte pe reporter cum să repare prostiile scrise.

După un timp, mă întîlnesc cu Marcian Bleahu care îmi spune că de mult nu a mai rîs atît citind ceva despre peşteri. Cînd colo, ce mi-e dat să aflu: era vorba de articolul lui Radu Pintea, intitulat „Misterul din peştera Cuciulat", apărut în numărul din 6 februarie 1980 al Vieţii Studenţeşti. Am numărat în materialul respectivului 31 de minciuni — inepţii —aiureli. Nu comentez nici una. N-am ce.Vestea despre picturile rupestre de la Cuciulat mergea destul de repede. Senzaţionalul ei a atras şi redacţia revistei Cutezătorii. În numărul 647, din 21 februarie 1980, a apărut articolul „Mesaj peste 10.000 de ani" (nesemnat) realizat în urma unei discuţii cu Tavi Vădeanu. Bineînţeles, din nou greşeli: se afirmă că printre realizările clubului „Emil Racoviţă" se află „descoperirea marii peşteri Jghiabul lui Zalion", ceea ce este incorect; se apreciază că „descoperirea de la Cuciulat este de importanţă europeană" dar valoarea ci este mondială; imaginea calului este inversată; cel mai grav rămîne însă fragmentul „alte desene înfăţişează feline, alte animale în mişcare", adică asistăm la o amplificare nedorită a realităţii.

România azi reia materialul despre Cuciulat în nr. 6, 1980, ediţia în limba rusă. Dar cum ?! Un articol avînd la bază textul lui Ion Nădrag, cu fraze introduse fără rost, însoţit de aceleaşi fotografii greşit titrate, cu contururi greşit trasate, semnat de . . . G. Ştefan. Adică cineva în afara problemei dar care „îşi" intitulează materialul „Cuciulat — o Altamiră românească"; în text nu se spune nimic despre clubul „Emil Racoviţă".

Vacanţe în România (ediţie în limbile franceză, rusă, engleză, germană), nr. 101—102 (mai—iunie 1980), excelent realizat şi prezentat, reia sub titlul „Calul de la Cuciulat — un excepţional document arheologic din paleolitic" materialul lui Valentin Hossu-Longin din România Pitorească nr. 2, 1980. Din greşelile pe care le-am semnalat cînd ne-am referit mai sus la acest articol nu este eliminată decît titrarea greşită o. imaginilor. Dar, fapt îmbucurător, sînt reproduse foarte binc, în culori, felina şi calul. Ansamblul celor două picturi îşi găseşte astfel o primă reprezentare corectă (Totuşi, pe imaginea calului, chiar în centru, apare o pată neagră care nu există în realitate).

Începusem să cred că ar fi ciudat să apară în vreo publicaţie un material despre picturile de la Cuciulat care să nu deformeze cît de cît realitatea şi să nu bagatelizeze întrucîtva munca exploratorilor. Am scris pentru Tribuna României, revistă al cărei conţinut şi prezentare mi-au plăcut, un articol intitulat „Peşterile din Podişul Someşan": patru pagini dactilografiate care sintetizau destul de bine relaţia om— zonă. În numărul din 1 iulie 1980 au apărut două din cele patru pagini, redacţia amputînd (fără să-şi dea seama şi în funcţie de alte cerinţe tipografice) evenimentele, contextul lor. Fotografiile lui Ion Nădrag (calul şi felina) (alb—negru) au primit de data aceasta un marcaj corespunzător de delimitare a contururilor; din păcate imaginea felinei a fost de două ori inversată.

Şi acum cîte ceva despre cele două filme. Emilian Urse şi echipa lui de trei colaboratori a tras şi color şi alb—negru. Materialul a fost combinat, prelucrat, completat cu filmări ulterioare, însoţit de comentariul lui Marin Cârciumaru. Pelicula rezultată în urma acestor intervenţii are însă mari defecte: calul şi omul (filmate după diapozitiv) apar în culori total necorespunzătoare cu realitatea; cadrele din peşteră trase pe alb-negru, corect expuse, au fost copiate prin intermediul unui filtru galben pe color pentru a fi mai aproape de realitate (credea regizorul) efectul obţinut fiind însă contrar; în loc să introducă cîteva cadre de activitate speologică Emilian Urse a preferat un total nefericit moment festiv: artificii aprinse în jurul căluţului ! Şi astfel o peliculă despre care credeam că o vom putea prezenta la reuniunile speologice internaţionale rămîne o bandă de celuloid care va fi poate proiectată doar rareori la şedinţele clubului.

Filmul lui Ion Nădrag (tras deci în noiembrie 1979) nu este gata nici acum (aprilie 1984). Şi aceasta în principal din vina redactorilor de la televiziune care atraşi de extraordinarul descoperirii l-au uitat pentru extraordinarul atîtor şi atîtor alte evenimente.

Iată aşadar cîteva momente din scurta dar nu prea fericita pînă acum istorie a picturilor paleolitice de la Cuciulat. Noi nu le-am mai putut vedea de aproape un an de zile. Dar mi-e teamă că nu le vom mai revedea niciodată aşa cum ne-au fost ele lăsate. Deja în noiembrie 1979 un deget comandat de o minte iresponsabilă a lăsat amprentă albă pe corpul căluţului verificînd calitatea vopselei !

(septembrie 1980)NotăÎn februarie 1981 mi-a căzut în mînă articolul lui Marin Cârciumaru şi Maria Bitiri — Cele

mai vechi picturi rupestre paleolitice din România — Revista muzeelor şi monumentelor, Monumente istorice şi de artă, nr. 1, 1980, Bucureşti.

Cel ce va dori să ştie cît mai mult despre picturile paleolitice de la Cuciulat trebuie să citească şi articolul de mai sus. Pentru a şti însă corect cît mai mult despre aceste picturi trebuie să facem cîteva precizări în legătură cu cele afirmate de arheologi.

1) Numele celui care a observat prima dată calul de la Cuciulat este Mihai Codescu (nu Codrescu).

2) „În anul 1978 a fost descoperită pe valea Someşului, între Dej şi Jibou (în satul Cuciulat, comuna Letca, judeţul Sălaj), peştera care avea să primească numele de peştera din cariera Cuciulata) Unul din membrii expediţiei iniţiate de clubul „Emil Racoviţă" a observat, într-una din galeriile peşterii, o figură de animal pe care de la început a asociat-o cu un cal. Plini de insipaţie, membrii grupului, cărora nu le-a scăpat sensul adevărat a ceea ce puteau însemna cele observate, au făcut chiar o primă fotografie a calului. După ce ne-a fost dată spre observaţie această imagine, trezindu-ne interesul, am efectuat o vizită în peştera Cuciulat observînd că silueta calului nu este singulară şi descoperind (printre alte multe pete de culoare cărora nu li se mai poate întrevedea forma iniţială) figura deosebit de interesantă a unei feline, o siluetă umană stilizată şi o pată de forma unei păsări"'.

Adevărul în legătură cu cele de mai sus este următorul: în afară de foarte evidenta figură a calului, în imediata lui apropiere, speologii care au intrat primii în săliţa respectivă, au observat felina. Ipotezele lansate atunci pentru această figură cu contururi nu prea clare au fost: urs de peşteră, felină sau un urs în luptă cu un om ? Calul şi felina au fost fotografiate pe film color, diapozitiv. Imaginea cu felina a fost însă mult subexpusă. Arheologii care au văzut şi acest diapozitiv nu au putut să distingă clar, cum a fost cazul calului, despre ce animal este vorba. Cu ocazia primei vizite făcută în peştera din cariera Cuciulat Marin Cârciumaru a studiat celelalte pete de culoare şi astfel au fost descoperite silueta omului şi pata de forma unei păsări. Însă despre aceste ultime două desene nimeni din grupul celor care au descoperit picturile nu a afirmat vreodată că le-a interpretat el înaintea arheologului.

Colaborarea dintre speologi şi arheologi, putem spune în încheiere, determinată de descoperirea picturilor de la Cuciulat poate fi socotită ca bună. Rezultatul ei este exprimat şi în citatul de mai jos:

„Pentru a scoate în evidenţa importanţa descoperirii picturii rupestre paleolitice de la Cuciulat (intrată în circuitul ştiinţific după 100 de ani de la descoperirea binecunoscutei Altamira) trebuie să aruncăm o privire asupra repartiţiei acestui fenomen pe cuprinsul continetului nostru. Pictura rupestră acoperă teritoriul Europei între paralelele 35° şi 55°, de la Oceanul Atlantic la Munţii Urali, însă cu o repartiţie în spaţiu extrem de neuniformă. Majoritatea peşterilor cu pictură parietală se concentrează în Spania (130) şi Franţa (123). La acestea se mai adaugă patru peşteri în Italia, două în Portugalia şi una în U.R.S.S. Europa centrală şi cea de sud-est erau considerate o pată albă şi aproape se pierduse orice speranţă că în aceste regiuni mai poate apărea ceva în acest sens. Pe de altă parte, existenţa peşterii Kopova din Urali, era uneori privită cu susceptibilitate datorită izolării şi depărtării ei faţă de centrul picturii rupestre paleolitice care desigur va rămîne pentru totdeauna regiunea franco-cantabrică. În acest sens, picturile rupestre de la Cuciulat reprezintă un pilon de susţinere mult aşteptat şi deosebit de necesar pentru larga punte dintre vestul Europei şi Munţii Urali. Ele sînt primele manifestări de cultură materială paleolitică de tipul picturii rupestre din sud-estul Europei şi prin urmare aduc o contribuţie inestimabilă la îmbogăţirea tezaurului de cultură materială şi spirituală a continentului nostru.

Este, de aceea, o necesitate imperioasă protejarea lor, în aşa măsură încît să se înlăture orice risc ce ar putea duce la distrugerea unor atît de vechi manifestări artistice de pe teritoriul României; operă a omului paleolitic, pictura rupestră contribuie la o mai bună cunoaştere a civilizaţiei străvechi, istoria artei începînd pe aceste meleaguri cu mai bine de 10000 de ani în urmă".

Ştire (Scînteia, 23 decembrie 1980)

Un grup de arheologi a descoperit desene ale oamenilor preistorici într-o peşteră din apropierea localităţii Simonds, din valea Wye, comitatul Gloucester, primele de acest gen cunoscute pe teritoriul Marii Britanii, relatează presă britanică. Se apreciază că descoperirea arheologilor britanici prezintă un interes deosebit. Specialiştii estimează că desenele rupestre, înfăţişînd capul unui bizon şi al unui animal asemănător cerbului, au o vechime de 13000 de ani. Cercetările vor fi continuate.

CIUR — PONOR, O PEŞTERĂ ÎNCĂ NEÎNVINSĂ.VIOREL LASCU

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Descoperirea unor galerii prin care „poţi pilota uşor un avion", ca să folosesc exprimarea lui Horia Mitrofan, deschide oricărui speolog apetitul.

Trecerea Sifonului lu' Peşte de către Horia Mitrofan (C. S. „Emil Racoviţă" Bucureşti) şi Ghiţă Brijan (C. S. Speodova Dr. P. Groza) şi deschiderea de noi porţi spre necunoscut a dus la organizarea unei mari acţiuni de cartare şi explorare, în perioada 28 decembrie 1981 — 3 ianuarie 1982. La această acţiune au participat cercurile bucureştene „Emil Racoviţă" şi Focul Viu.

Dar unde este şi cum se ajunge la Sifonul lu'Peşte ? Sifonul cu pricina se află în peştera Ciur-Ponor din Munţii Pădurea Craiului.

Accesul în zonă se face cu autobuzul pe ruta Beiuş—Roşia. Din Roşia urmăm şoseaua prin satul Ţarina şi apoi mai departe pînă la cantonul Albioara. De la canton urcăm anevoios pe un drum de care, drum ce porneşte din cotul şoselei şi urcă pe lîngă un izvor cu bazin betonat (Izvorul Albastru). Ajunşi în coama dealului o facem la stînga şi după circa 200 m ajungem la o dolină de dimensiuni mari străpunsă de rîul ce se pierde în Ciur-Ponor.

Împreună cu Ciur-Izbuc, din care iese o parte din apa ce intră în Ciur-Ponor şi care se află la 800 m amonte, sistemul se dezvoltă pe o lungime liniară de aproximativ 5 km şi poartă numele de sistemul Topliţa — Ciur — Tinoasa. Tinoasa este ponorul unde apa se pierde în Ciur-Izbuc, iar Topliţa resurgenţa sistemului.

Dar să vedem ce s-a întîmplat în iarnă !Beneficiind de ospitalitatea locuitorilor din Ţarina am reuşit să stabilim comandamentul la

şcoala generală din localitate. Ne-au fost puse la dispoziţie două săli de clasă.Prima întîlnire cu peştera am avut-o în noaptea de 29 decembrie, împreună cu Roman Costel

am făcut o intrare de recunoaştere.Am pornit la ora 21 de la comandament, iar la ora 22,30, după ce-am străbătut cu greu poteca

tăiată în zăpadă pînă la genunchi, am ajuns la intrarea în peşteră. Debitul rîului era mare, dar fiind la prima întîlnire cu peştera, l-am luat ca obişnuit.

Fig 054Apa ajunge într-o primă sală printr-o intrare de 10x5 m, ca apoi să-şi înceapă alergătura prin

galeria strîmtă şi înaltă. Pasăm activul printr-un fosil, dar după cîţiva metri contactul cu lichidul este inevitabil. Tavanul coboară la 50 cm de apă, iar trecerea se face mirosind-o. Cum o fi la sifon ?

Fig 055Urmează o primă cascadă dificilă, care se anunţă printr-un zgomot puternic. O facem la liber

prin ploaia de stropi. Aici galeria coteşte cu 180°; după circa 7 m urcăm prin galeria strîmtă într-un nou fosil. 4—5 m, apoi revenim la activ. De data asta din faţa noastră vine un zgomot mai asurzitor ca primul. Ceva rece mă furnică pe şira spinării. Costel o ia în faţă. Îl urmez îndeaproape. Sîntem la Cascada de 10. O scăriţă şi o coardă sînt gata amarate de colegii de la Focul Viu. Jos ne aşteaptă o echipă de-a lor, care recartează peştera. George Ponta, care conducea echipa, ne anunţă că debitele sînt foarte mari, iar trecerea sifonului dificilă.

După Cascada de 10 debitul rîului principal creşte prin aportul Amontelui Albioara. Încă nu există o cartare exactă a acestuia. Se speră ca printr-o topografiere şi explorare mai atentă să se reuşească o joncţiune cu Ciur-Izbuc (O parte a activului din Ciur-Izbuc se pierde în această direcţie).

Dar n-am scăpat de greu. Galeria devine mai joasă şi mai strîmtă, trecerile dificile sînt mai dese şi... am ajuns la sifon. Cu puţin înainte întîlnisem echipa a doua de cartare. Erau prea uzi ca să poată rămîne la taclale cu noi.

Sifonul: apa se apropie la un lat de palmă de tavan. Există totuşi un traseu în S unde spaţiul este mai mare: 15 cm. Intrarea în sifon e barată de o cascadă. Apa, groaznic de rece. Simt cascada pe spate... Nu mai rezist... Abandonez trecerea şi o luăm din loc spre bază. Vom ajunge peste trei ore, uzi pînă la piele şi flămînzi.

Pentru seara zilei de 30, la sugestia lui Horia Mitrofan, ne-am rezervat explorarea hornurilor din Sala Intrării. Experienţa lui Costel, grija Evei Roman şi nerăbdarea mea de a escalada totul, ne coordonau.

Am început cu peretele drept al sălii, unde o prelungire a acesteia ne-a condus într-o sală de 5X5 m. Aici ne aşteaptă două hornuri.

După o escaladă de 8 m ajung pe buza unui prag, unde interceptez o galerie lungă de 5 m. Un ramonaj, un piton cu expansiune şi topo-clinometrul tip Roman indică +16 m. Denivelarea de —161 m a peşterii se măreşte. Explorarea continuă: un tîrîş, o săritoare de +6,2 m, apoi un horn de 5 m măresc

denivelarea cu încă 0,4 m.Părăsim această prelungire. In sală ne aşteaptă un nou horn. Îi fac scară cu umerii lui Costel,

care ajunge la gura lui şi prinde două prize sigure (cel puţin aşa îi spusesem eu după ce le lovisem zdravăn cu ciocanul). Nu se desprinde bine de mine şi ceva ca un meteorit, mă izbeşte în umăr. Costel se află din nou la cota 0, dar de data aceasta cu un bolovan în braţe. Cum Eva a avut emoţii, urc eu. După 9,5 m se înfundă. Afurisitul!

Următorul horn îşi deschide gura chiar deasupra rîului, la aproximativ 4,5 m de podea. Acroşăm coarda de o formaţiune şi cu ajutorul a două Gibbsuri, urc pînă la o mică platformă. De aici cu topoclinometrul de gît escaladez la liber pînă la +19,5 m, unde un fund de sac ne barează calea spre mai mult.

Atacăm partea stîngă. Intrăm într-o galerie joasă şi strîmtă. După 5 m o luăm pe un lateral, care apare pe dreapta. Un tîrîş de cîţiva metri prin argilă îmbibată cu apă şi ajungem la Hornul Evantia. De sus cad proiectile de ploaie şi noroi împroşcînd în jur mulţimi de schije. Nu putem să-i dibuim capătul. Încerc o escaladă: 10 m... O septă vine de undeva de sus şi formează o şa suspendată în centrul hornului. O încalec şi mai cîştig 3 m denivelare. Luminez spre tavan, dar bezna înghite lumina slabă a frontalei. Sîntem înfrînţi ! Dar ce-o fi oare acolo sus ? !

* * *M-am întors pentru a continua explorarea peşterii, în martie 1982, împreună cu Mircea

Bălăian şi Florin Niţă. Ne-am stabilit baza la o căsuţă din apropierea peşterii.Aveam indicaţii de la Adrian Jurkiewicz despre existenţa unui puţ în Ciur-Izbuc, prin care se

pierde o parte din activ. Deci prima tură am făcut-o acolo. Puţul a fost coborît, dar după cîţiva metri activul se pierdea în podea iar galeria debuşa în principal.

Cum am terminat repede treaba aici, facem o tură în Ciur-Ponor şi montăm o scăriţă şi o coardă pe cascada de 10 m. Le satisfac curiozitatea lui Mircea şi Florin şi ajungem şi la Sifonul lu'Peşte. De data asta îl trec îmbrăcat, dar revin imediat şi-o luăm spre bază.

A doua zi pornim în forţă şi după 30 de minute sîntem cu 100 de metri mai jos de cascada de 10. Facem un popas. Urc în peretele drept o săritoare de 12 m şi ajung într-o sală. Pe o scurgere, în dreapta sălii, formaţiuni splendide te îndeamnă să le admiri. Mai încolo, o septă de sub care pare să vină un firicel de apă. Mi-arunc privirea sub septă şi... un tobogan. O iau pe el în sus. E strîmt. Chiar foarte strîmt. Reuşesc, cu greu, să mă strecor totuşi pînă într-un spaţiu impresionant: Sala Ascunsă.

Fig 056Începem treaba: explorăm şi cartăm. Sala este o succesiune de trei cilindrii care se străpung.

Reuşim să facem doi, al treilea necesitînd escaladă cu pitoane. În punctul I, în dreapta cum încaleci şaua din acel loc, se deschide o nişă cît încape mîna prin ea. Privim şi intuim un horn cu baza 0 3 m. Deasupra intrării, la 7 m de podea, o fisură în peretele sălii pare îmbietoare. Două pitoane cu expansiune şi sînt într-un nou cilindru (FF'). Fiind obosit nu reuşesc să-l escaladez. Un nou semn de întrebare la cele existente.

* * *Peste o lună, împreună cu Iuliana Kovari şi Ovidiu Lucaciu, continuăm explorarea.Ajutat de Ovidiu, escaladez şi ultimul cilindru, atingînd cota relativă faţă de activul principal

de +67,1 m. Escalada a fost dificilă. Stratul gros de argilă de pe perete, precum şi roca foarte friabilă pe alocuri ne-au dat serioasă bătaie de cap.

A doua zi, împreună cu Iuliana, am cartat un fosil, imediat după prima succesiune de cascade (aproximativ 60 m de la părăsirea Sălii de Intrare).

* * *Sîntem la mijlocul lui iulie 1982 şi ploaia din ultimele zile nu ţinea de loc cu mine. Nişte ape

mari în Ciur-Ponor nu sînt deloc îmbietoare. Dar cînd partener de explorare îţi este Horia Mitrofan, pînă şi locurile cele mai nesuferite sînt o plăcere.

Fig 057Iată-ne gata de a înfrunta şi greul cel mai greu. Apa e mare. Gîndul ne duce la baia ce ne

aşteaptă la Sifonul lu’ Peşte şi nu numai acolo ! Dincolo de „sifon" este însă irezistibilul A 5 Bis, unde te aşteaptă... Farmecele Tabitei, o porţiune presărată cu tîrîşuri prin apă şi... alte plăceri !

Cascada de 4, cascada de 10, Sifonul lu' Peşte: pînă aici am făcut doar 35 minute. Sifonul, deschis la o palmă de tavan (15 cm) ne rîde în nas. Dar asta pentru puţin timp. Sîntem dincolo, unde pentru a ne încălzi, Horică îmi explică „efectul de neopren" al hainelor îmbibate cu apă. De şi-ar fi făcut... efectul!

Trecem de A1, pe care colegii de la Focul Viu Bucureşti l-au cartat pe aproape 2 km lungime. De la A1 pînă la Sala taţilor de familie se deschid numeroase galerii fosile suspendate în pereţii Galeriei canistrelor; două săptămîni mai tîrziu o parte din ele vor fi cartate de Gigi Aldica şi Barbu Walter. O explorare a majorităţii lor nu este posibilă decît apelînd la pitoane ou expansiune şi catarg de

escaladă. Intre A3 şi A4, din peretele stîng, îşi face apariţia o mică cascadă. După o escaladă de 40 m ajung sus. Firicelul de apă vine dintr-o galerie joasă (40X60 cm) pe care însă nu intrăm (? !). Aval, mai abordăm două „?" care însă rămîn tot „?". Asta pentru că eram nerăbdători să ajungem la 5 bis.

5 bis-ul a fost cartat pe aproximativ 90 m de către Horia Mitrofan şi Cristian Lascu (de la Institutul de Speologie). De aici afluentul este explorat pe încă 70 m de Tabita Popescu (C. S. Focul Viu Bucureşti) care a reuşit o trecere spectaculoasă printr-un tîrîş dificil. Această porţiune explorată atunci în premieră poartă numele de Farmecele Tabitei. Tîrîşul se întinde pe o porţiune de 2,5 m şi începe pe buza unei săritori de 2,3 m. Tavanul coboară pînă la 25 cm de activ. Apa îţi pătrunde pe mînecă şi se prelinge pe spate. O contribuţie în plus la „efectul de neopren".

Fig 058Înainte de a gusta plăcerea tîrîşului descoperim deasupra lui intrarea într-un fosil. Am dat

lovitura ! O luăm pe aici şi fentăm tîrîşul. Aiurea ! Galeria e plină de argilă şi... colac peste pupăză, are o direcţie perpendiculară pe afluent. Dar continuă spectaculos: un puţ, o săritoare, undeva dintr-o diaclază se aude zgomot de apă. Horia se pregăteşte de cartare. Busola luase apă şi e inutilizabilă. Nu ne rămîne decît să mai punem un nou semn de întrebare şi să trecem Farmecele Tabitei spre necunoscutul din 5 Bis. La început demarăm mai greu. Dar curînd ajungem în porţiunea neumblată. Firul apei ne duce spre locuri nevăzute de lumină, pline de farmecul necunoscutului. Îţi vine să alergi. E o nebunie ! Galeria care pe alocuri se lărgeşte e frumos concreţionată. După aproximativ 300 m de parcurs şi 82 m diferenţă de nivel ajungem la... impenetrabil. Păcat!

Drumul pînă la exterior ne pare mai lung. Ne bălăcim prin apă pentru a spăla noroiul de pe combinezoane. Afară ne aşteaptă Adriana Niţă şi Ilie Boloveschi. Un ceai cald ne mai dezmorţeşte puţin. Este ora 3,00 şi doar soarele după amiezii ne va trezi din plăcerea unui somn odihnitor.

Timpul a început să ţină cu noi. Apele au scăzut şi ele considerabil, aşa că hotărîm să facem o încercare de joncţiune; Ciur-Ponor — Ciur-Izbuc. Abordăm Amontele Ciur-Izbuc dar o să ne mulţumim doar cu descoperirea unui sunt de 266 m între Amontele Albioara şi Amontele Ciur-Izbuc. Trebuie s-o dezamăgim pe Adriana, care ne aştepta să apărem cu Ciur-Izbuc. Dar cum e bună din fire ne serveşte totuşi cu ceai cald. Poate altădată... !

Horia se va întoarce la Herculane, de unde venise în această scurtă incursiune. Nouă ne rămîne de cartat A4.

A4 ne oferă un parcurs de 320 m. În partea finală, o succesiune de cascade de peste 3 m îţi verifică serios cunoştinţele alpine. Finalul lui este forţabil atunci cînd apele sînt mici, apelînd eventual la ciocan şi spiţ. Escaladarea unei cascade de 11 m pe peretele stîng, cu 15 m mai sus de cascada ce curge din acesta, a dus la interceptarea activului cascadei şi la descoperirea unei săli de prăbuşire, de mari dimensiuni. Această sală, explorată în proporţie de 75%, oferă două mari posibilităţi de continuare. Una pe activul cascadei iar alta prin escaladarea unui perete de 10 m care duce la gura unei galerii fosile (această escaladă necesită pitoane).

* * *Recartările şi explorările din 1982 au dus lungimea peşterii la 10500 m iar denivelarea la 191

m (—166, +25). Contribuţia cea mai mare la cartarea peşterii a avut-o C. S. Focul Viu Bucureşti (8946 m). Colaborarea Focul Viu — C. S. „Emil Racoviţă" Bucureşti a fost dintre cele mai fructuoase.

Numeroasele semne de întrebare pe care le ridică peştera rămîn în aşteptare de răspunsuri.Splendoarea şi enigmele acestei reţele te îndeamnă să-i scotoceşti cotloanele, s-o îndrăgeşti.Ea îşi poartă mereu enigmele spre zi, odată cu cei care o explorează şi te farmecă cu cele

rămase, negăsite încă, dar care te aşteaptă undeva... acolo în adîncuri.Tulburîndu-i liniştea să încercăm a-i lăsa intactă bogăţia podoabelor şi curăţenia interioarelor

pentru a putea desfăta şi alte priviri.(octombrie 1982)

NotăParticipanţii de la cartare în peştera Ciur-Ponor:

Aldica Gheorghe Barbu Valter Bădescu Doru Boguslavski Cristian Butuc Mihai Caraman Alexandru Chiriţă Horia Constantinescu Eugen Dragomir Gigi Dutnic Vladimir

Duşa Mircea Emilian Nicolae Fuică Marga Grigore Dan Guiu Stela Hanumolu ŞtefanIchim Aura Lupu Adriana Lupu Angela Mogoşan Dorel Neagu Valentin Panaiotu Cristian Petcu Nicoleta Petrescu Dragoş Ponta George Popescu Tabita Popescu Valentin Puspurică Ionuţ Toma Liana Truică Mircea Tulucan Tiberiu Vintze Irina

DESCRIEREA PEŞTERII CIUR — PONORHORIA MITROFAN

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Reţeaua subterană Ciur-Fonor se dezvoltă sub dealul Runcuri, interfluviu între văile Albioara (Sohodol) şi Cutilor aparţinînd bazinului Roşia din vestul Pădurii Craiului. Explorările întreprinse pînă în prezent au pus în evidenţă o galerie principală, activă în cea mai mare parte, dezvoltată pe o extensie de 2,12 km, între contactul calcarelor jurasice cu necarstificabilul sinemurian, din zona Tinoasa (la nord) la obîrşia unei văi de doline, conducînd la izbucul Topliţei de Roşia (resurgenţa sistemului) (la sud), pe o denivelare de 166 m.

Această galerie afişează un traseu, evident asemenea celui al văii Albioara (situată cîteva sute de metri spre NV), cea ce ar implica un rol major al săpării văii amintite în iniţierea cavernamentului. Deşi unitară ca traseu şi geneză, galeria majoră a Ciur-Ponorului prezintă faciesuri diferite (datorate poate diferenţelor de litologie a calcarelor traversate).

Extremitatea amonte (numită convenţional Amontele Albioara), dezvoltată în calcarele carixiene cu Gryphaea, este relativ îngustă şi înaltă, cu un curs activ discontinuu. Aval de joncţiunea cu afluentul galeriei de acces, o falie aduce în cursul principal marnele toarciene, străbătute de o galerie relativ largă (5X4 m), ale cărei dimensiuni se restrîng însă la întîlnirea calcarelor noduloase domeriene în care este săpat şi Sifonul lu' Peşte. Surprinzător însă, aval de el, se dezvoltă, tot în calcare domeriene, spaţiile vaste ale galeriei Canistrelor (denumire derivată de la blocurile paralelipipedice rezultate din ruperea stratelor decimetrice de calcar). În continuare galeria principală traversează orizonturi calcaroase diferite (domerian, toarcian, oxfordian, tithonic, cretacic) într-o alternanţă impusă de săriturile faliilor întîlnite.

Spaţiile se menţin vaste (4—7 m lăţime, 6—20 m înălţime), cu cîteva săli remarcabile: Sala Speranţei, Sala Mare, Sala Taţilor de Familie, Sala Paragina. In morfologia galeriei alternează tuburile largi de presiune cu coridoarele în meandre ample, cu cîteva nivele de eroziune pronunţate.

Galeria principală primeşte o serie de galerii afluente, majoritatea active, şapte pe stînga, dinspre E (începînd din amonte: P.P., S, Ciur-Izbuc, galeria de acces, Al, A4, A5 Bis) şi una pe dreapta (dinspre N, A3). Lungimile lor variază de la 100 m (S, în curs de explorare) la 1700 m (Al), dar în majoritate oscilează în jurul valorii de 300 m.

În cazul galeriilor afluente pe stînga (mai puţin clar la A4 şi A5 Bis, aflate către extremitatea aval a galeriei principale) se observă o asemănare a traseului lor cu cel al văii superficiale care traversează depresiunea carstică Groapa Ciurului. Pe lîngă condiţionarea morfologiei endocarstice de către cea superficială (ca în cazul galeriei principale), acest paralelism ar sugera şi o condiţionare inversă de tipul feed-back întrucît nu există argumente pentru formarea Gropii Ciurului în absenţa unui debuşeu subteran.

Formarea Gropii Ciurului, ca urmare a creării galeriei Ciur-Ponorului, a declanşat formarea galeriilor afluente dinspre E, iar acestea la rîndul lor au indus modificări subtorenţiale în hidrologia de suprafaţă, antrenînd, ca reacţie în lanţ, organizarea unor noi cursuri epigee cu debuşeu subteran în depresiunile carstice situate pe culmea Runcuri: Tinoasa (PP, S), la Filială (Al), Doboş (A4) şi încă una pentru A5 Bis. Condiţionarea acestor ponoare doar de contactul calcar necarstificabil, nu se poate susţine, întrucît doar afluenţii Ciur Izbuc şi A5 Bis sînt dezvoltaţi, parţial, pe contactul litologic (gresii sinemuriene/calcare carixiene şi respectiv marne toarciene / calcare oxfordiene).

Galeriile verticale (hornurile şi puţurile) au denivelări de pînă la 20 m. Principalele concentrări de verticale explorate pînă în prezent se află în Sala Intrării (unde se atinge şi cota maximă a reţelei: +25 m), amonte de Sifonul lu’ Peşte (unde o succesiune de hornuri de 10—15 m au fost escaladate pe o diferenţă totală de nivel de 70 m de la activ, fără a se ieşi la suprafaţă) (Sala Ascunsă) şi pe afluenţii A3, A4, A5 Bis. O altă serie de hornuri, reprezentînd posibile debuşeuri în galeria principală a unor afluenţi, nu au fost încă escaladate.

Pînă în prezent nivelele fosile au fost evidenţiate doar discontinuu, pe galeria principală (amonte de confluenţa cu galeria de acces şi aval de Sifonul lu’ Peşte), pe galeria de acces şi pe afluentul Al (două nivele suprapuse).

Descoperirea de noi prelungiri ale acestui sistem fosil, constituie principala sursă pentru mărirea dezvoltării peşterii.

NOI EXPLORĂRI ÎN PĂDUREA CRAIULUI (zona Bulz — Vida)DAN ILINA

MIRCEA VLĂDULESCU Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

În partea de NV a munţilor Pădurea Craiului există o zonă ce cuprinde văile Peştiş, Surducel, Urzicaruhii — aparţinînd bazinului hidrografic Topa Rîu — precum şi platoul aflat între aceste văi şi valea Videi.

Această zonă nu a mai atras atenţia din anul 1977 (data ridicării topografice în peştera Biserica Hută ; G. Drîmba, Nymphaea, 1976) cu excepţia speologilor de la „Czanan Gyula" Ţinea care lucrînd în principal pe valea Vida au descoperit cele două avene din Jiloasa şi peştera din Curba Runcului.

În aceste condiţii, o echipă formată din membri de la C.S.E.R. Bucureşti (Horia Mitrofan, Ştefan Andreescu, Iuliana Kovari) ia în octombrie 1982 un prim contact cu zona, la un sfîrşit de săptămînă. Se cercetează platoul aflat între valea Runcului şi valea Blajului, afluienţi ai Videi, precum şi împrejurimile cantonului Bulz. Cu această ocazie se pune în evidenţă un ponor pe valea Peştiş ; singurele izbucniri din care ar putea să iasă apa acestui ponor sînt cele de la Aştileu sau Topliţa de Vida.

Sub îndrumarea lui Ştube Florian, zis Nea Ţiţieu, locuitor al comunei Dobreşti, echipa descoperă peştera Chirichii (fig. 1), avenul din Frîntura Surdului (fig. 2), avenul din Ciungi (fig. 3), şi ajunge la Poşiştăul Balaurului (fig. 4) cunoscut de localnici şi sub denumirea de avenul din dealul Toplicioara.

Pentru a continua decolmatarea începută cu ocazia primei ture în avenul din Frîntura Surdului, precum şi pentru a mai cerceta zona, se organizează o nouă tabără la sfîrşitul anului 1982 şi începutul lui 1983. Participă membrii C.S.E.R. : Ştefan şi Iulia Andreescu, Moldoveanu Şerban, Mihai Aurelia, Dan Ilina, Adrian Negoiţă şi Mircea Vlădulescu. Decolmatarea în avenul din Frîntura Surdului a fost încercată în 2 zile după care a fost abandonată deoarece nu aveam toate uneltele necesare. Cu ocazia deplasărilor la acest aven s-a cercetat şi terenul dintre aven şi Irumul judeţean Dobreşti—Vîrciorog ; astfel a fost descoperită peştera

Fig 059Pentru a continua decolmatarea începută cu ocazia primei ture în avenul din Frîntura Surdului,

precum şi pentru a mai cerceta zona se organizează o nouă tabără la sfîrşitul anului 1982 şi începutul lui 1983 Participă membru C.S.E.R.: Ştefan şi Iulia Andreescu, Moldoveanu Şerban, Mihai Aurelia, Dan Ilina, Adrian Negoiţă şi Mircea Vlădulescu Decolmatarea în avenul din Frîntura Surdului a fost încercată în 2 zile după care a fost abandonată deoarece nu aveam toate uneltele necesare. Cu ocazia deplasărilor la acest aven s-a cercetat şi terenul dintre aven şi drumul judeţean Dobreşti—Vîrciorog; astfel a fost descoperită peştera de pe Pîrîu (fig. 5) care pare că face parte din sistemul ce înglobează şi avenul. In această tabără s-a mai cercetat şi valea Cadului fără însă a se descoperi vreo cavitate.

Fig 060Ca urmare a nereuşirii decolmatării din avenul din Frîntura Surdului şi la îndemnul lui Horia

Mitrofan de a găsi neapărat „groaznicul" aven din Ciungaia Ghiacului s-a organizat o nouă tabără în perioada 14-T-27 iulie 1983. La această tabără au participat Florin Boştină, Dan Ilina, Mihai Aurelia, Moldoveanu Şerban, Victor Ursan şi Mircea Vlădulescu.

În prima parte a taberei s-a încercat din nou decolmatarea în avenul din Frîntura Surdului, care iarăşi a eşuat. A fost descoperită şi cartată peştera cu apă din valea Urzicarul Mic (fig. 6) şi ,s-a recartat peştera Biserica Hută (fig. 7) (prima hartă a lui G. Drîmba, apărută în Nymphaea, este mai puţin exactă). Încercarea de a trece lacul din peştera de pe Pîrîu s-a soldat cu un eşec total deoarece era sifonată înaintea acestuia.

În a doua parte a taberei au fost găsite, cu ajutorul lui Nea Ţiţicu, unul dintre cei mai buni cunoscători ai zonei, peştera din păşunea de la Hîrtoape (fig. 9) şi avenul din Ciungaia Ghiacului (fig. 8).

Descrierea peşterilor1. Peştera Chirichii se află în versantul drept al văii Cadului, la circa 100 m sud de pepiniera

de lîngă cantonul silvic Bulz. Peştera are o lungime de 17 m şi se pare că a funcţionat ca ponor al unuia din izbucurile de la Toplicioara.

2. Avenul din Frîntura Surdului. Primul drum de căruţă ce porneşte pe partea dreaptă a drumului judeţean, după drumul ce duce la cantonul Bulz, mergînd din Dobreşti spre Vîrciorog, ne scoate la o primă plantaţie. Trecem (mergînd pe drum) pe marginea acesteia apoi dăm de o a doua plantaţie unde, lîngă un stejar situat la marginea pădurii, se află intrarea avenului, acoperită de o tufă.

După intrarea cu un diametru de 75 cm urmează o verticală de 20 m la baza căreia se găseşte o pantă cu noroi ce duce la continuarea astupată de un bolovan. Tot de la baza puţului porneşte o galerie ce se înfundă repede.

3. Avenul din Ciungi se află pe şaua ce separă cele două mari doline din Frîntura Ciungilor, şa situată la marginea nordică a comunei Dobreşti. O legendă cunoscută de toţi localnicii spune că un cîine căzut în aven ar fi ieşit în valea Vida. Cu toată legenda, după un puţ de 8 m apare o scurtă galerie meandrată care devine repede impenetrabilă chiar şi pentru un cîine.

Fig 0614. Poşiştăul Balaurului, cunoscut de localnici şi sub denumirea de avenul din dealul

Toplicioara (nu se cunoaşte în zonă noţiunea de poşiş-tău), se află la circa 7 km de Dobreşti pe drumul spre cantonul Vida. Intrarea de circa 60 cm diametru se găseşte în şanţul drumului, pe partea stîngă cum mergem spre cantonul Vida şi este de regulă acoperită cu crengi. Avenul este format dintr-un puţ de 13 m ai cărui pereţi se depărtează imediat după intrare.

5. Peştera de pe Pîrîu se găseşte pe valea Urzicarul Mare, în versantul drept, la aproximativ 50 m amonte de apariţia apei pe vale. Rîul ce însoţeşte drumul judeţean este trecut pe hărţi Peştiş dar în partea lui superioară localnicii îl numesc Urzicarul; pe hărţi, valea Urzicarului este o vale paralelă cu drumul.

Păstrăm denumirea dată de localnici pentru o mai uşoară orientare în teren. Valea Urzicarul Mare vine din dreapta drumului (mergînd spre Vîrciorog) şi are afluent stînga valea Urzicarul Mic. După intrarea de 50X30 cm peştera continuă cu un tub înclinat la 45°, strîmt, de circa 7 m lungime, după care urmează o galerie mai largă căptuşită cu argilă. O gaură de şoarece duce la locul ce nu a fost trecut.

6. Peştera cu apă din valea Urzicarul Mic se găseşte la 400 m amonte de confluenţa cu Urzicarul Mare, în versantul drept. Portalul se vede foarte uşor din drumul forestier ce însoţeşte valea. După intrare tavanul coboară imediat şi se poate înainta în patru labe; apoi se ridică puţin şi apa se adînceşte mult aşa că se parcurg 4 m înot şi se urcă o săritoare de 0,7 m în modul în care se iese din bazin după o partidă de înot. În dreapta, o galerie argiloasă şi ascendentă se înfundă rapid iar în siînga dăm din nou de activul ce ne va însoţi pînă la terminus. Înaintarea se face prin apă pînă la genunchi tavanul fiind suficient de ridicat pentru a se putea merge în picioare cu excepţia unui singur loc unde te uzi pînă la cască. Terminusul se prezintă ca o sală plină cu bolovani căzuţi din tavan ce astupă şi o probabilă continuare.

7. Peştera Biserica Hută se găseşte în versantul drept al văii Urzicarului, intrările ei văzîndu-se printre rămuriş din drumul judeţean. Peştera are 3 intrări ce dau într-o sală din care porneşte o galerie ce apoi se ramifică. Pe una din aceste ramuri curge un activ care se pare că la etiaj seacă. Peştera se termină într-o sală frumos concreţionată de unde apare şi activul şi care prezintă un horn în tavan.

Fig 062-0638. Avenul din Ciungaia Ghiacului. La acesta se ajunge mergînd 30 m pe valea Cadului înspre

amonte din locul unde aceasta se intersectează cu drumul de căruţă ce leagă cantonul Bulz de Frîntura Jiloasei. Apoi, urcînd 50 m în versantul stîng al văii, cu puţin noroc, găsim intrarea cu un diametru de 1 m a avenului deschisă direct în panta versantului.

Avenul are un puţ de 10 m după care o pante cu pămînt duce la cota minimă.9. Peştera din păşunea de la Hîrtoape se află în păşunea Hîrtoape situată la marginea comunei

Dobreşti. Ea începe printr-un puţ de 7 m ce a funcţionat ca ponor şi probabil că mai funcţionează la viituri. Coborîrea se face la liber şi se ajunge într-o galerie pe care se avansează tîrîş printre cioburi, tinichele şi alte resturi casnice.

După 15 m tavanul se înalţă, putîndu-se merge aplecat; pe stînga apare un mic puţ ce se înfundă şi apoi un al doilea pe centrul galeriei. Peştera continuă din fundul acestuia printr-o galerie strîmtă şi noroioasă ce dă la o săritoare de 1,4 m după care se întîlneşte cea mai noroioasă porţiune a cavităţii. Parcurgînd-o ajungem la puţul de 24 m. Înainte şi spre stînga pornesc galerii fosile. Coborînd puţul (amaraj natural) ajungem întîi la buza cascadei de 9 m şi prin balans sau şpraiţ ajungem pe ea şi astfel putem parcurge amontele.

Aceasta prezintă interesante formaţiuni de coroziune şi numeroase lacuri şi săritori de mici dimensiuni. Coborînd cascada de 9 m aterizăm într-un lac ce se găseşte într-o sală împodobită cu scurgeri parietale, sală ce continuă cu o scurtă galerie strîmtă şi meandrată după care activui dispare printre bolovanii ce astupă un puţ.

Fig 064(Octombrie 1983)

NOI OCURENŢE DE DAHLIT ÎN PEŞTERILE ROMÂNIEIMIRCEA NEDOPACA PETRE TODA Clubul Zarand Brad

În ţara noastră dahlitul — 3Ca3(PO4)2 2CaCO3H20 a fost descris ca formînd diverse speleotheme în peştera Ialomiţei (Stoicovici E., 1959) şi peştera Muierii (Diaconu G., Medeşan A., 1975).

Cercetarea detaliată a mineralogiei speleothemelor din unele peşteri din judeţul Hunedoara a condus la descoperirea de noi ocurenţe din dahlit.

Peştera Urşilor-Bulzeşti este localizată în calcarele marmoreene ale seriei cristaline de Muscel şi conţine o reţea de galerii multietajate, cu o orientare NNV—SSE, formate pe falii şi diaclaze. Dahlitul este depus ca formaţiune parietală sau stalactitică în etajul IX care este străbătut de falii ce fac legătura cu sala mare a etajului VI (fig. 1).

Avenul Cepturari-Geoagiu localizat în marmure cristaline de vîrstă carboniferă conţine un puţ principal şi o reţea labirintică de galerii. Speleotemele de dahlit sînt depuse pe un substrat calcitic într-o galerie laterală faţă de puţ (fig. 2).

Macroscopic, dahlitul din peştera Urşilor-Bulzeşti este prezent ca depuneri pe suprafaţa stalactitelor unde formează microgururi festonate sau microcoralite de diverse tipuri şi mărimi. În avenul Cepturari-Geoagiu dahlitul formează cruste milimetrice foarte pure, cu suprafaţa plană, lucioasă. Culoarea este galben-roşcată, spărtura colţuroasă, concoidală.

Microscopic, dahlitul apare crustiform, cu structură criptocristalină, coloidală şi textură rubanată sau agatiformă (fig. 3). În secţiunile subţiri se constată microritmuri de depunere a dahlitului în alternanţă cu pături de calcit; uneori apar pelicule fine de oxizi de mangan şi fier, iar alteori argilă. Microritmurile de depunere corespund unei perioade de timp în care condiţiile fizico-chimice s-au schimbat alternativ, în final remarcîndu-se diminuarea aportului de fosfor în soluţii.

În avenul Cepturari sîntem în prezenţa unui maxim de depunere, microritmurile fiind aceleaşi pentru partea de început a reacţiei de depunere (fig. 4).

Materialul a fost analizat chimic precum şi în I.R. şi R.X.Fig 065-066Fig 067-068Analiza chimică a dahlitului din ambele peşteri prezintă rezultate comparabile cu dahlitul din

peştera Muierii; prezenţa MgO şi SiO2 o punem pe seama impurităţilor care nu au putut fi separate macroscopic.

Tabelul 1Analize

%peştera Urşilor avenul Cepturari peştera Muierii

CaO 51,30 52,40 53,87Na,O 0,16P2O5 36,52 36,73 40,25

co. 4,60 3,22 1,64F 0,23

H,O+ - 3 08Rez. - - 0,04SiO. 1,40 1,3(1MgO 0,25 0,26 -

TOTAL 94.07 94,03 99,27

Analiza în I.R. (fig. 5) pune în evidenţă cu claritate prezenţa dahlitului în ambele peşteri: spre comparaţie se dă şi analiza în I. R. a dahlitului din peştera Muierii.

Analizele efectuate în R.X. (tab. 2) arată că avem de-a face cu dahlit clasic, comparabil cu datele lui McConnell (1960).

Tabelul 2dahlit

Mc. Connell(1960)

dA°

dahlitav. Cepturari

GeoagiudA°

dahlitp. UrşilorBulzeşti

dA°

4,092 4,078 4,0813,897 3,798 3,3863,446 3.445 3,4263,096 3.095 3,0902,811 2,810 2,8102,730 2.780 2.7262,533 2.530 2.5302,270 2.270 2,2812,056 2,048 2,0561,947 1.940 1,9451,893 1,887 1,895l,808 1,800 1,803

Dahlitul descris de noi din peştera Urşilor—Bulzeşti şi avenul Cepturari—Geoagiu este legat genetic de prezenţa fosilelor scheletice de Ursus sp. care au furnizat fosforul necesar formării acestui mineral, în condiţii de aciditate generate de depozitele de guano. În peştera Urşilor— Bulzeşti dahlitul s-a format într-un etaj inferior prin percolarea apelor încărcate cu PO4

- iar în avenul Cepturari dahlitul a fost depus prin aceleaşi procese, schema fiind identică cu cea descrisă de Diaconu G. pentru peştera Muierii (1975).

Fig 069BIBLIOGRAFIE

DIACONU G., MEDEŞAN A. — Speleothemes de dahllite dans la grotte „Peştera Muierii" — Baia de Fier—Roumanie — Trav. Inst. Speol. „Emil Raco-vitza", t. XIV, p. 149—156, 1975.MC. CONNELL D. — The crystal chemistry of Dahllite — Amer. Mineral 45, 1—2, p. 209—216, 1960.STOICOVICI E., GHERGARIU L„ MÎRZA I. — Studiul carbonaţilor de calciu, magneziu, fier şi mangan din Munţii Apuseni. I. Studiul geologic al regiunii Runc, cu privire specială asupra carbonaţilor metamorfici — Stud. Univ. Cluj — 1, p. 107, 1959.STOICOVICI E., GHERGARIU L., MlRZA I. — Studiul unor iviri de fosforit diagenetic din R.P.R. — St. Cerc. Geol. 7, 3-4, p. 577, 1962.

AVENELE DIN DÎLMA CUCUTELOR (bazinul Şuşiţa Seacă — Munţii Vîlcan)ŞTEFAN ANDREESCU

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Explorările întreprinse de C.S.E.R. Bucureşti la vest de Jiu, în munţii Vîlcan, au cuprins şi zona situată între rîurile Şuşiţa Seacă şi Sohodol, zonă cu o mare varietate de calcare, puternic împădurită, cu pante repezi, destul de întinsă şi cu foarte puţină apă la suprafaţă. Distanţele mari de parcurs, cu diferenţe de nivel de 700—800 m, ajungînd şi la 900 m uneori, corelate cu cele spuse mai sus, îngreunează destul de mult explorarea acestei zone.

Dîlma Cucutelor însoţeşte cam pe 2,5 km rîul Şuşiţa Seacă, constituind pe această porţiune versantul drept (vestic) al văii. Are o înălţime medie de aproximativ 700 m, fiind constituită din calcare puternic erodate, de unde o mare varietate de lapiezuri, cleanţuri, abrupturi, stînci ou aspect ruiniform. A fost individualizată prin acţiunea combinată a Şuşiţei Seci şi a pîrîului drenat la suprafaţă şi în subteran de valea Seacă, pîrîu afluent Şuşiţei Seci în locul numit la Cucute, unde există o captare de apă folosită la amenajările hidrotehnice din zonă, amenajări al căror punct culminant este microhidrocentrala Topliţa, situată la 2 km nord de Suseni, loc în care găzduirea nu ne-a fost refuzată niciodată.

Accesul în zona descrisă se face din Tg. Jiu cu autobuzul de Suseni pînă la capătul liniei, apoi pe jos 2 km urcînd pe valea Şuşiţei Seci.

Explorarea sistematică a Dîlmei Cucutelor pe aproximativ 2/3 din suprafaţa versantului dinspre valea Seacă a dus la descoperirea a trei avene.

Primul dintre ele, avenul F (2113/51), este situat la circa 100 m amonte de confluenţa văii Seci cu prima vale afluenţă din dreapta, la o altitudine relativă de 150 m, pe Dîlma Cucutelor, chiar sub creastă, pe versantul dinspre valea Seacă.

A fost explorat în două etape. In prima s-a ajuns la cota —10,5 m unde o aşa numită gaură de şoarece a întrerupt înaintarea.

Fig 070Ulterior aceasta a fost lărgită, reuşind să pătrundem într-un puţ de 15 m ce duce la un sistem

denivelat de galerii, frumos concreţionat (dar nu în mod deosebit) şi cu foarte multă argilă roşcată pe planşeu. Cota minimă atinsă este de —37,3 m. Avenul are o lungime totală de 93 m. O eventuală posibilitate de continuare ar fi printr-o galerie noroioasă, ^înaltă de 0,4 m, largă de 0,5 m, neexplorată încă. Şansele sînt minime. 1 Bidăroaia din Dîlma Cucutelor (2113/42). A fost semnalat de cercetătorii Institutului de Speologie din Bucureşti în lucrarea „Considerations sur les grottes situees entre les rivieres Şuşiţa Verde et Sohodol (monts Vîlcan — Carpates meridionales)" semnată de Traian Constantinescu în Travaux de l'Institut de Speologie „Emile Racovitza", tom XIV, 1975. Este situat cam la 170'—200 m altitudine relativă, pe acelaşi versant ca şi avenul F, la aproximativ 200 m aval de confluenţa văii Seci cu a doua vale din dreapta (numerotarea văilor afluente văii Seci este făcută din aval spre amonte).

Deschiderea avenului are forma unui triunghi echilateral cu latura de 3—3,5 m. Debutează cu un puţ de 20,4 m â pic. Coborînd conul de grohotiş de la baza acestei verticale se atinge cota minimă —24,3 m. Avenul are o lungime totală de 41,9 m. Odată ajunşi la baza puţului, depăşirea unui prag de 1,5 m permite accesul într-un horn de 4 m ce poate fi urcat în ramonaj. În partea superioară se află o deschidere impenetrabilă ce permite iluminarea unei săli, dar forţarea strîmtorii este imposibilă. Deasupra punctului de cotă minimă, la aproximativ 9 m înălţime, suspendată în peretele surplombat se vede gura unei galerii înaltă de 1,5 m, neexplorată încă.

Avenul I (2113/52) are deschiderea situată cam la 15 m sub creastă, deasupra avenului Bidăroaia din Dîlma Cucutelor (aceeaşi latitudine). Gura este de forma unui romlb cu latura de 1 m, prin care se pătrunde într-un puţ de 10 m a pic. Urmează o coborîre pe grohotiş pînă la cota minimă (—12,7 m). Din acest punct se urcă un horn de 4,2 m bifurcat la capăt. Printr-o fisură într-unul din pereţii avenului se poate ajunge într-o sală de 1,5 m lăţime şi 4 m înălţime, parcurgînd astfel în întregime cei 26,4 m lungime ai golului subteran. Nu există posibilităţi de continuare.

Fig 071La descoperirea, explorarea şi cartarea acestor avene au participat următorii membrii ai

clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti: Andreescu Iuliana, Andreescu Ştefan, Baştină Florin, Vlădulescu Mircea. S-au folosit pentru cartări ruletă metalică, busolă geologică, busolă Bezard.

(martie 1983)

fig 072NOI EXPLORĂRI ÎN BAZINUL ŞUŞIŢA (Munţii Vîlcan)

ILIE BOLOVESCHILEONARD BEZMAN

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

În primăvara anului 1981, la sugestia lui Horia Mitrofan, am început să pregătim o tabără de explorare pe valea Şuşiţa Verde, mai precis în zona cheilor Vaidei unde cercetări anterioare făcute de Institutul de Speologie prin anii 1970—1975 au dus la descoperirea a 28 de peşteri, din care 5 avene (primele 28 din bazin). Peşterile au fost cartate dar mai prezentau încă destule semne de întrebare şi nu fuseseră marcate, iar avenele fuseseră doar sondate cu fir cu plumb. Amănunte despre aceste descoperiri, precum şi informaţii geologice despre zonă, am aflat din două articole publicate în Travaux de l'Institute de Speologie „Emil Racovitza":

1. Ion Vintilescu, Traian Constantinescu, Gabriel Diaconu — Grottes, phenomenes karstiques et situation hydrologique dans la vallee de Şuşiţa Verde — Tome IX — 1970;

2. Traian Constantinescu — Considerations sur Ies grottes situees cntre Ies rivieres Şuşiţa Verde et Sohodol — Tome XIV — 1975.

Cheile Vaidei, formate de rîul Şuşiţa Verde, nu au aspectul unor chei tipice, deoarece, în cea mai mare parte ele sînt largi iar în amonte delimitarea lor nu e precisă, ele continuîndu-se printr-un fragment de vale care nu este destul de largă pentru a o diferenţia cu uşurinţă de chei. Cheile sînt delimitate la est de munţii Sturi, Feţîia şi Cioara şi la vest de muntele Borzi (fig. 1). Pantele versanţilor variază foarte mult, de la verticale absolute la pante de 50° şi la pante domoale de 30°. La baza acestor munţi (mai puţin Feţîia) se găsesc conuri de grohotiş groase şi întinse, desfăşurate pînă la 30—40 m deasupra patului Şuşiţei. Lărgimea cheilor variază de la 30—50 m în aval pînă la 150—200 m în zona centrală unde se află aşezat şi satul cu acelaşi nume, Vaidei. În partea lor estică se află două conuri de dejecţie formate de pîrîul Sec şi pîrîul Bisericii, iar înspre vest cel format de pîrîul Borzilor (mai puţin semnificativ ca întindere).

Rîul Şuşiţa Verde curge în permanenţă pe toată lungimea cheilor dar debitul său scade pe parcurs atît prin infiltraţii cît şi printr-o puternică penetraţie a apei sale în calcar, în trei locuri, începînd dintr-un punct situat puţin amonte- pe pîrîul Sec şi pînă aproape de limita nordică a satului Curpen.

Fig 073Prima tabără am organizat-o între 29 aprilie — 2 mai 1981 avînd ca obiectiv principal

explorarea celor cinci avene cunoscute dar necobo-rîte Participanţi: Adriana Niţă, Viorel Lascu, Leonard Bezman şi Ilie Boloveschi — toţi studenţi la Institutul Politehnic Bucureşti (planşa 9). Cazarea s-a făcut la Ocolul Silvic Şuşiţa Verde din satul Vaidei unde se ajunge din Tîrgu-Jiu cu autobuzul după circa 40 minute (aproximativ 25 km).

În prima zi pornim în căutarea avenului peştera cu Ciur înregistrat în anul 1975 de Traian Constantinescu cu nr. 2113/25 (marcaj aplicat de noi) şi sondat pînă la —13 m.

După circa o oră de căutări îl găsim. Coboară prima Adriana Niţă pînă la — 13 m Puţul corespundea într-adevăr descrierii făcute de Traian Constantinescu: intrare rectangulară 1,60X0,5 m, după 2 m se lărgeşte şi se continuă într-o rocă compactă iar la —13 m se închide în fund de sac Dar la —11 m Adriana descoperă o gaură de şoarece, bine mascata într-o nişă a peretelui, care continuă cu un puţ în care piatra ajunge la fund după 3—4 secunde. Ne spune ce a găsit şi bineînţeles la început nu o credem Insistă şi coboară unul din nou. Era adevărat: avenul continua printr-un puţ pe care-l apreciam la circa 40 m. Oricum nu ne aşteptam din prima zi la o asemnea surpriză. Cu toţii sîntem de acord ca trecerea aceea îngustă spre necunoscut să se numească Pasajul Adriana Niţă. Continuăm explorarea cu două echipe: Leonard Bezman şi Ilie Boloveschi formăm echipa de vîrf iar Adriana şi cu Viorel Lascu echipa de susţinere. Era ora 12,00. Aveam să ieşim la suprafaţă după 7 ore timp m care am ajuns la adîncimea maximă de aproximativ 80 m.

Fig 074Explorarea a fost foarte frumoasă şi palpitantă, cele două echipe s-au înţeles perfect şi abia

afară am simţit tot noroiul şi umezeala ce ne umpluseră salopetele. Coborîrea Marelui Puţ s-a făcut fragmentat prin Puţul Paralel (12 m) pe scăriţă şi apoi pe coardă pînă la —54. Ambele puţuri au pereţii în general din rocă compactă, curată, dar unele tete sînt acoperite cu o argilă foarte lipicioasă şi plină de apă. In permanenţă de pe pereţi se scurge apa de infiltraţie care de sus îţi dădea senzaţia unui curs subteran Baza acestui puţ este ovală (6X4) şi se continua aval printr-o galerie descendentă formată dintr-o succesiune de săritori, pînă la —62 Amonte se deschide o galerie înaltă de 3 m la început dar care coboară brusc pînă la 0,5—0,3 m, din care se prelingea un fir de apa. Galeria descendentă interceptează la —62 m Puţul Noroios pînă la teza căruia mai sînt 10 m. De aici (—72 m) o galerie cu săritori, pe care am numit-o Galeria Liliacului ne duce pînă la —80 m unde apa de infiltraţie se aduna

formînd un mic lac. Din acest punct galeria se îngustează foarte mult, stînca este compactă şi tare şi doar firul de apă mai reuşeşte să se strecoare spre adîncimi inaccesibile omului. Puţul Noroios îşi merita pe deplin numele dar are şi pereţi curaţi pe care s-a urcat la liber aproximativ 20 m fără a se distinge sigur bolta. Pericolul mare la aceste căţărări este desprinderea de blocuri de piatră şi nesiguranţa prizelor. Toate amarajele folosite au fost naturale. Hotărîm să mai revenim în aven cel puţin pentru a mai face cîteva fotografii de care nu ne ocupasem de loc în această explorare. Pentru a doua zi însă, vineri, aveam hotărîtă o tură de suprafaţă pentru căutarea şi explorarea celorlalte 4 avene.

Pornim pe la ora 9 şi traversăm tot satul Vaidei de la N la S pentru a ajunge la confluenţa cu pîrîul Borzilor. Ne oprim între timp la biserică pentru a determina altitudinea: 420 m ceea ce corespundea cu datele din hărţi. Traversăm în costum de baie Şuşiţa, destul de mare încă şi începem urcuşul pe pîrîul Borzilor, urcuş dificil şi abrupt în prima parte, dar mai domol în continuare. Trecem printr-o pădure de fag şi în scurt timp ieşim în pasurile de sub Dîkna Fîntînii unde apare şi apă pe valea seacă pînă în acel loc. Ne iau în primire copiii care îngrijeau de vite şi oi; de La ei aflăm că în această zonă pîrîul se numeşte Pîrîul lui Jean şi că avenul nu e prea departe. Cu ajutorul lor ajungem destul de repede la avenul din Dîlma Fîntînii (planşa 9). Viorel Lascu şi Leonard Bezman se pregătesc de explorare, Adriana se ocupă cu termometrele şi probele de apă iar eu cu aparatul foto şi altimetrul care indică o înălţime absolută de 800 m. Explorarea nu durează mult. Avenul avea —16 m denivelare şi 29,5 m lungime, orice posibilitate de continuare fiind exclusă. Mai zăbovim puţin cu marcarea şi fotografiile apoi plecăm peste un splendid cîmp de lapiezuri, spre S-V, spre un alt obiectiv, av. din Gîţiu. Indicaţiile despre acest aven fiind confuze îl găsim mai greu. Îl explorează, marchează şi cartează Viorel Lascu şi Leonard Bezman. Este situat pe stînga văii Gîţiului, la 15 m deasupra talvegului, la o altitudine absolută de aproximativ 770 m. Intrarea de 3x1,5 m este acoperită de un bloc de calcar pentru a nu cădea vitele; denivelarea 16 m ( + 4, —12), L=19,5m, lăţimea maximă aproximativ 7,5 m, la bază aproximativ 3,5 m. Trecuse de ora prînzului cînd s-a terminat această explorare deci ne odihnim şi luăm masa. Renunţăm a mai căuta av. din Cheia Ciulavilor care după descriere este situat cam departe şi nu în direcţia drumului de întoarcere. Coborîm după indicaţiile unui cioban spre locul numit Balta Dudăilor unde era cunoscută o peşteră şi aveam indicaţii despre un aven. Se lăsa seara şi trebuia să ne grăbim. Găsim avenul cu ajutorul a doi localnici. Explorarea lui a durat foarte puţin — avea doar —6 m denivelare şi 11,5 m lungime. Este situat la aproximativ 8 m deasupra intrării în peştera din Balta Dudăilor, activă, şi comunică în mod cert cu aceasta prin fisuri impenetrabile pentru om, printr-un perete gros de cel mult 2 m. În ultimele momente de lumină a zilei am mai făcut cîteva fotografii şi arn intrat în peştera din care ieşea un debit impresionant de apă, pe o lungime de aproximativ 10 m pînă unde apa inunda complet galeria.

După un marş de aproximativ 8 km ajungem la Ocolul Silvic cînd noaptea pusese deja stăpînire peste toate locurile şi fiinţele adunate în sate. Obosiţi de această tură a doua zi aveam s-o începem mai tîrziu. Abia pe la ora 12 plecam din nou, pregătiţi pentru fotografii subterane dar şi pentru explorare, spre peştera cu Ciur. Intrarea a durat 12 ore, timp în care am verificat cartarea (ceea ce a stabilit adîncimea avenului la &0 m), am căutat o eventuală continuare în Puţul Noroios — dar fără succes — şi am făcut cîteva fotografii. Aveam să ieşim din aven pe la ora 1 noaptea, a doua zi, duminică. Ne sculăm deci foarte tîrziu (pe la 10) şi cum în seara aceleiaşi zile trebuia să plecăm propunem un program de voie. Viorel Lascu cu Leonard Bezman pleacă în versantul stîng al Şuşiţei, în muntele Sturi, într-o tură de cercetare, Adriana Niţă face o excursie pentru a mai colecta probe de apă, iar eu pregătesc echipamentul şi revăd hărţile. Surprizele însă nu se terminaseră; cu puţin timp înainte de plecarea autobuzului soseşte şi Viorel din Sturi şi ne informează că acel masiv, unde erau indicate doar 3 peşteri, este de fapt ciuruit de galerii şi că el descoperise şi cartase opt.

Fig 075-076Cu acest ultim argument, aveam să fim cu toţii de acord să revenim la vară şi să continuăm

cercetările în aceste chei pline de surprize. În urma acestor descoperiri (opt) numărul peşterilor din bazinul Şuşiţa urca la 60 iar bilanţul activităţii noastre se concretiza în cartarea a 429,7 m de galerii şi 153,5 m denivelare.

Şi iată-ne din nou în 13 iulie 1981 pe această vale de care se pare ne îndrăgostisem, echipa fiind mărită cu Toni Enescu şi Aurel Cărăbuş. Ne propusesem 3 obiective principale:1. cercetarea amănunţită a masivului Sturi;2. soluţionarea semnelor de întrebare şi marcarea peşterilor descoperite şi cartate de cercetătorii de la

Institut în anii 1970—1975;3. explorarea av. din Cheia Ciulavilor.

Ne surprinde de la început debitul mic de apă al văii faţă de cel cu care ne obişnuisem în primăvară. Vremea era minunată, cald, apa numai bună de scaldă. Aşa că prima zi a fost destinată acomodării cu noul mediu, cu apa, aerul şi soarele şi mai ales cu mişcarea; condiţia fizică, de care aveam mare nevoie zilele următoare, era cam deficitară în urma sesiunii de vară pe care abia o

încheiasem. Facem şi un antrenament de tehnică de căţărare, iar Viorel şi Adriana fac o tură în Sturi unde identifică şi marchează 2 din cele trei peşteri cartate de Institut şi anume p. Muierii (2113/1) şi p. Boerească (2113/2). A treia cavitate, p. Roşie, rămîne însă neidentificată, dar e foarte probabil ca anumite modificări ale versanţilor (prăbuşiri, alunecări) să fi acoperit intrarea în această peşteră în cei 11 ani de când fusese cartată. Cei doi descoperă însă p. nr. 9 din Sturi (2113/61), de 24 m lungime, prima cavitate care deschidea seria descoperirilor din acea vară. Spre seară ne cazăm într-o casă părăsită şi luăm masa pe verandă unde aveam să ne adunăm în fiecare seară de acum înainte. Apoi facem programul pentru zilele următoare. În primul rînd stabilim două echipe: echipa I-ia formată din Leonard Bezman, Aurel Cărăbuş şi Toni Enescu cărora le revenea în sarcină obiectivul nr. 1 şi echipa a II-a formată din Adriana Niţă, Viorel Lascu şi Ilie Boloveschi, care avem în sarcină obiectivul nr. 2. Aceste două obiective ne-au ocupat zilele de 14 şi 15 iulie. Stînd în teren între 10—.12 ore, rezultatele au fost pe măsura acestei munci astfel încît bilanţul din seara zilei a III-a (15 iulie) se prezenta astfel: 22 peşteri descoperite, cartate şi, marcate (de la 2113/61 la 2113/82) din care 21 în Sturi şi una în muntele Borzi şi 12 peşteri identificate şi marcate din cele 19 cartate de cei de la Institut (anume 2113/1, 4, 5, 6, 7, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19). În toate aceste peşteri (exceptînd 2113/19) semnele de întrebare au fost verificate şi declarate impenetrabile.

Fig 077Ziua a IV-a (16 iulie): pornim cu toţii (mai puţin Viorel Lascu) în căutarea av. din Cheia

Cioilavilor. Mergem în sus pe valea Sohodolului, trecem pe lîngă peştera cu Ciur, apoi peste Dîima Fîntînii şi pe lîngă av. din Gîţiu şi ajungem într-o zonă mai puţin cunoscută undeva pe stînga văii Răchiţii. Ne răsfirăm şi căutăm cam o oră, dar nimic. După toate indicaţiile cam pe aici ar trebui să fie, dar unde ? Salvarea ne vine de la un localnic care ne conduce direct la el. Eram într-adevăr aproape şi totuşi atît de departe. Intrarea avenului, foarte îngustă (0,4 m), era acoperită ou bolovani şi era atît de bine mascată într-un cîmp de lapiezuri încît chiar trecînd prin apropierea lui nu cred că l-am fi găsit. Mulţumim localnicului care cobora spre Curpen şi Aurel începe decolmatarea. După 15 minute intrarea este eliberată dar o ploaie torenţială de vară împiedica deocamdată începerea explorării. În sfîrşit pe la 15,30 sîntem pregătiţi de explorare. Pe primii 2 m avenul este la fel de îngust (0,4—0,5 m), după care însă se lărgeşte şi la —8 m se poale sta pe o platformă care a trebuit să fie bine curăţată de pietre pentru a nu fi antrenate în cădere de mişcările scăriţei. Lărgimea este în continuare de 2 m, stînca compactă. La —10 se zăreşte o rază de lumină printr-un alt puţ, care avea de asemenea gura colmatată şi pe care avea s-o decolmiateze în final şi să coboare în el tot Aurel. Pe la —22 se ajunge pe o altă platformă care desparte puţul principal în două, joncţiunea refăcîndu-se la —28. Urmează o trecere îngustă pe vreo 3 m după care se ajunge într-o săliţa de 2 m diametru de unde se mai coboară peste un morman de pietre venite de sus pînă la —35. Păcat... mai jos nu vom putea ajunge. De pe platforma de la —22 se pătrunde într-o săliţa, cu un horn, ambele foarte frumos concreţionate. În săliţa terminală scurgerile de pe pereţi ne indică în mod sigur că avenul continua. Aurel şi Toni încep să decolmateze, restul terminăm cartarea şi facem fotografii.

Fig 078Pe la ora 18 Adriana şi Leo ies la suprafaţă scoţînd materialul de care nu mai era nevoie.

Aurel, Toni şi Ilie continuă decolmatarea însă fără succes. Doar o muncă de ore întregi, poate zile, ar putea dezlega misterul: continuă ? Colmatarea era produsă de închiderea avenului în fund de sac sau doar prin blocarea unei treceri mai înguste de una din miile de pietre aruncate aici de trecători ? Ieşim şi noi pe la ora 19, col-rnatăm din nou cele 2 intrări, măcar pentru a nu mai tenta pe nimeni să arunce cu pietre înăuntru şi ne pregătim de plecare. Ajungem la tabără tîrziu, pe la miezul nopţii, frînţi de oboseală şi înfometaţi. Noroc că Viorel ne aştepta cu o ciorbă gustoasă şi cu încă 5 peşteri descoperite în Sturi. Ziua a V-a, 17 iulie, fără nici o obiecţie, odihnă. După amiază Viorel Lascu ne părăseşte — pleca spre casă. Ziua a VI-a, sîmbătă, era destinată peşterii Borzii lui Oană, cea mai mare din zonă (450 m) şi semnelor sale de întrebare în număr de 16. Peştera, lejeră pe o mare distanţă, are însă şi tîrîşuri foarte dificile, puţin labirintice, după care se ajunge într-o sală modestă ca dimensiuni şi concreţiuni din care se mai desprind cîteva galerii înguste spre punctele terminale. Din cele 16 semne de întrebare 12 sînt impenetrabile, chiar după ce s-au încercat lărgiri cu dalta şi ciocanul, iar 2 din ele se unesc printr-o galerie de 6 m foarte greu de parcurs. Au mai rămas 2 (poate 3) semne de întrebare în punctele cele mai depărtate de intrare. Oricum încercarea de a trece dincolo de aceste puncte necesită o muncă imensă de spargere, scule adecvate fiecărei situaţii, poate chiar explozibil. Noi considerăm însă că numai pentru cîţiva metri de galerie în plus nu are rost şi nu este în conformitate cu ideile de protecţie a peşterilor să se recurgă la soluţii distructive. Ieşeam pe la ora 15 din această peşteră care deşi foarte aproape de aşezări umane a reuşit să se păstreze foarte bine tocmai datorită dificultăţilor pe care le-a aşezat în calea celor ce au încercat să-i cunoască adîncurile. Seara aveau să plece spre Bucureşti, Aurel şi Toni.

Cea de-a doua tabără de pe Şuşiţa Verde se putea considera încheiată cu un bilanţ frumos: 28 descoperiri, 709,6 m de galerii cartaţi, 185,5 m denivelare. In total în cele 2 tabere s-au descoperit 36

peşteri (de la 2113/53 la 2113/88), s-au cartat 1139,3 m de galerie în lungime şi 339 m în denivelare. In plus s-au marcat şi soluţionat semnele de întrebare în 17 peşteri din cele 23 descoperite anterior de Institut. Peşterile descoperite de noi au fost marcate toate, exceptînd peştera 88, descoperită şi cartată în ultima zi.

Ulterior s-au făcut la Institut, de către Marin Constantin şi Adriana Niţă, analizele probelor de apă colectate de Adriana în tabăra de primăvară. Punctele de colectare sînt trecute pe fig. 1 (P 1 -r- P 9) iar rezultatele analizelor în tabelul 1. Din nefericire, de la colectarea probelor pînă la analiza lor a trecut un timp considerabil, aceasta cormpromiţînd unele analize ca cele de calciu şi magneziu, ele neapărînd în tabel. Totuşi, analizele efectuate prin măsurarea concentraţiilor de ioni în fier (Fe ++), sulfat (SO4 ) şi siliciu (SiO2) ne permit să tragem citeva concluzii. Astfel, se observă o delimitare clară în zona pîrîului Balta Verde, care de fapt constituie limita geologică între zona de calcar a platformei Gornoviţa, situată în sudul munţilor Vîlcan şi zona centrală formată din granite. Toate probele prelevate la sud de Balta Verde (P1, P2, P3 P4,) au concentraţii minime de Fe++ şi SiO2, ceea ce indică o concentraţie mai mare de carbonat de calciu, caracteristic apelor carstice, iar probele prelevate la nord de Balta Verde (P5), sau în zona vecină acesteia (P6, P7, P8) prezintă concentraţii maxime de Fe++ sau SiO, ceea ce implică existenţa unor roci necarbonatice, zăcăminte de pirită sau hematită (eventual disiminată). De asemenea gipsurile, date de concentraţia de SO4 , se găsesc mai mult în apele carstice pînă la Balta Verde şi mai puţin în apele ce străbat roci necarbonatice (P5, P7, P9). Mineralizaţia totală nu este revelatoare deoarece este puternic influenţată de volumul de apă al cursului respectiv şi de viteza de curgere, parametrii care variază mult la cele nouă probe.

Toate aceste observaţii vin să confirme încă o dată cercetările geologice efectuate în această zonă în anii 1970—1975 care au determinat limita între calcare şi granite ca fiind Balta Verde şi au determinat existenţa de hematită disiminată şi gipsuri.

Iată cum se prezintă în urma acestor descoperiri

bazinul Şuşiţa (M = marcat).

1. P. Muierii M 27 m2. P. Boerească M 38 m3. P. Roşie 13 m4. P. Ioanicioarei M 100 m5. P. lui Udresou M 20 m6. P. lui Alexe M 90 m7. P. Oilor M 28 m8. P. cu Pod 18 m9. P. Frumoasă 95 m10. P. din Praguri 25 m11. P. din Cracu Georgesc 16 m12. P. cu Două Uşi M 66 m13. P. cu Ţîţe M 34 m14. P. din Poala Cracului Georgesc 14 m15. P. Dărîmată la Gură M 36 m —6 m16. P. Nordică a lui Măruţă M 80 m17. P. Sudică a lui Măruţă M 10 m18. P. Zidită la Gură M 18 m19. P. din Borzii lui Oană M 450 m20. P. din Balta Dudăilor 15 m21. Av. din Balta Dudăilor M 11,5 an —6 m22. P. din Cleanţul Dudăilor Purului 13 m23. P. din Cleanţul Purului 8 m24. P. din Puru 13 m25. P. cu Ciur M 185 m —80 m26. Av. din Dîlma Fîntînii M 29,5 m —16 m27. Av. din Gîţiu M 19,5 m 16 m (+4 —12)28. Av. din Cheia Ciulavilor M 68 m —35 m29. P. Cerbului 10 m30. P. de la sanatoriul Dobriţa 16 m31. P. din Strunga Mare 26 m

32. P. cu Două Coşuri 44 m —12 m33. Av. din Cracu cu Carpeni34. Av. din valea Seacă 48 m —35 m35. -36. P. Uliarii 90 m —47 m37. Av. din Cleanţ 22 m —17 m38. Av. din Dîlma Comenzii 14 m39. P. din Dîlma Peşterei 12 m —10 m40. Av. din Cîrjuletele Mare 14 m —11 m41. Av. de sub Cremene 45 m — 38 m42. Av. din Dîlma Cucutelor 41,9 m —24,3 m43. Av. din Cracu cu Brădet (Av. din

Scoaba Largă)44. P. Lupului 80 m —13 m45. P. Pitită 18 m46. P. din Bordul Dobriţei 42 m47. Av. din Faţa Bordului Dobriţei48. P. din Faţa Bordului Dobriţei49. P. din valea Igirosu 60 m —3 m50. P. din Dîlma Cucutelor 10 m —5 m51. Av. F 93 m —37,3 m52. Av. I 26,4 m —12,7 m53. P. cu Glugă (P. nr. 1 din Sturi) M 16,2 m +2 m54. P. nr. 2 din Sturi M 17 m +2 m55. P. nr. 3 din Sturi M 13 m +10 m56. P. nr. 4 din Sturi M 31,5 m +5 m57. P. nr. 5 din Sturi M 16,5 m +5 m58. P. nr. 6 din Sturi M 65 m +5 m59. P. nr. 7 din Sturi M 15 m +2 m60. P. nr. 8 din Sturi M 25,5 m +2,5 m61. P. nr. 9 din Sturi M 24 m 4,7 m (+2 —2,7)62. P. nr. 10 din Sturi M 11,5 m +1,263. P. nr. 11 din Sturi M 75 m +12,5 m64. P. nr. 12 din Sturi M 40 m 2,9 m (+1 —1,9)65. P. nr. 13 din Sturi M 33,7 m +6,5 m66. P. nr. 14 din Sturi M 17,8 m 4,4 m (—3,1 +1,3)67. P. nr. 15 din Sturi M 16,5 m +2 m68. P. nr. 16 din Sturi M 17,5 m +9 m69. P. nr. 17 din Sturi M 11 m +2 m70. P. nr. 18 din Sturi M 20 m +8,5 m71. P. nr. 19 din Sturi M 18 m +3,5 m72. P. nr. 20 din Sturi M. 29 m 4,4 m ( + 4 —0,4)73. P. nr. 21 din Sturi M 26 m —6,5 m74. P. nr. 22 din Sturi M 13 m +2,8 m75. P. nr. 23 din Sturi M 12,8 m +2,7 m76. P. nr. 24 din Sturi M 12 m 8,2 m (—7,5 0,7)77. P. nr. 25 din Sturi M 10,5 m +5,8 m78. P. nr. 26 din Sturi M 17,5 m 5,6 m (5 +0,6)79. P. nr. 27 din Sturi M 25,5 m 4,2 m (—1 +3,2)80. P. nr. 28 din Sturi M 18,5 m +2,5 m81. Peştera 81 M 36 m +6,5 m82. P. nr. 29 din Sturi M 43,5 m 8,7 m (—3,7 +5)83. P. nr. 30 din Sturi M 14 m +2,5 m84. P. nr. 31 din Sturi M 28 m +12,5 m85. P. nr. 32 din Sturi M 13 m 2,5 m (+1 —1,5)86. P. nr. 33 din Sturi M 21,5 m +6,7 m87. P. nr. 34 din Sturi M 14,5 m 3,3 m (—2,5 0,8)

88. Peştera 88 M 20,8 m 7,2 m (—6 +1,2)

Tabelul 1

Nr. crt.

Localizarea Data (mai 1981)

Taer

(oC)Tapă

(oC)Fe++

mg/lSiO4

++

mg/lSiO2

mg/lMinerali-

zaţie

1 Izvor p. Borzilor (p. lui Jean) la aprox. 250 m faţă de av. din Dîlma Fîntînii

1 18 8 0,029 21.2 2,6 23,829

2 P. din Balta Dudăilor 1 12 10 0,051 18,0 3,5 21.5513 Pierderea de apă de pe v.

Sohodol2 11,5 10,25 0,049 10,7 8,0 18,749

4 Peştera cu Ciur (de la —80 m) 2 10 8 0,023 25,9 4.3 30,2235 valea Mare la aprox. 10 m de

confluenţa cu Şuşiţa Verde3 13 8 0,344 8.0 14.0 22,344

6 Balta Verde la aprox.300 m de confluenţa cu Şuşiţa Verde

3 13,5 8,5 0,290 52,3 10.7 43,290

7 Afluent stîng (izvor mic) al pîrîului Balta Verde

3 11,5 7 0,014 9.5 10,3 19,814

8 Afluent drept al pîrîului balta Verde

3 12 9 0,246 14,7 11,8 26,7G4

9 Şuşiţa Verde (în faţa cantonului)

3 11 8,75 0,009 12 7,7 19,709

Fig 079-108(ianuarie 1983)

AVENUL PERSEVERENŢEI DIN BORDUL DOBRIŢEI (Munţii Vîlcan)ŞTEFAN ANDREESCUMIRCEA VLĂDULESCU

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Martie 1979. O echipă de speologi de la C.S.E.R. Bucureşti condusă de Horia Mitrofan colindă afluenţii înzăpeziţi ai văii Seci în căutarea avenului din Cracu cu Brazi. Eşec total. Avenul va rămîne ascuns încă 2 ani. Dar, la întoarcere, plăcuta gazdă a speologilor „Nea Măruţă, pădurarul" din Suseni, povesteşte la un pahar de vin despre cea mai adîncă bidăroaie care s-ar afla în Bondul Dobriţei. Informaţia nu este luată tocmai în serios, ştiindu-se că în urmă cu cîţiva ani avenul a fost căutat apelînd la un localnic bun cunoscător al locurilor, dar fără rezultat.

Fig 1091980—1981 sînt ani de intensă explorare a bazinului Şuşiţei Seci. Se descoperă avenele de pe

Dîlma Cucuteior, avenul din Cracu cu Brazi şi o serie de mici peşteri ajungîndu-se cu explorarea pînă către Bordul Dobriţei. Fiecare tabără se termină cu o privire piezişă către zona de creastă despădurită a Bondului, provocator expusă între 1100—1400 m altitudine.

Fig 110Echipele de pe Şuşiţa Verde şi Sohodol merg din succes în succes; sînt descoperite: peştera cu

Ciur (—80 m); clocoticiul I din Scoaba Sărăturii (—99 m); avenul din Cârca Păreţeilor (—149 m) (cu cea mai mare verticală din ţară, 121 m).

Pe Şuşiţa Seacă descoperirile oscilează în jurul cotei —30. Soluţia depăşirii acestei cote ? Va începe explorarea Bordului Dobriţei. Hotărîrea este luată cu inima strînsă. Motivele ?! Autonomia necesară pentru un succes sigur ar fi fost de 48 ore. Dar pentru asta trebuie parcurs un traseu de 4—5 ore cu o diferenţă de nivel de 7—800 m. Apă nu există. Trebuie cărate corturi, echipament de explorare pentru o denivelare de cel puţin 60 m, aşa cum susţinea Fane într-un parius pus cu Horia. Şi dacă ţinem cont că pentru a descoperi ceva pe faţa plină de jnepeni a Bordului ar fi nevoie de cel puţin 4 oameni, strângerea de inimă se explică.

Prima tentativă de deschidere a unui traseu acceptabil o fac Iulia Andreescu, Emil Solomon şi Ştefan Andreescu, urcînd valea Dragomanu dinspre Sohodol. După circa 5 ore de mers renunţă, convingîndu-se că traseul ales este prea lung şi obositor.

Aprilie 1982. O nouă deplasare pe Şuşiţa Seacă. De căutat avenul din Dîlma Cucutelor şi în măsura timpului disponibil tură de căutare pe Bord. Numai patru participanţi: Ştefan Andreescu, Florin Boştină, Iuliana K6-vary, Mircea Vlădulescu. In momentul descoperirii avenului din Dîlma Cucutelor apare şi Horia Mitrofan întîmpinat cu strigăte optimiste.

A doua zi, plină de entuziasm, echipa urcă spre Bord cu o coardă de 60 m, una de 40 m şi cu toate celelalte elemente indispensabile ale echipamentului individual. Pariul dintre Horia şi Fane este reînnoit cu martori. Ajunşi după 4 ore în zonă, încep căutările. Iuliana Kovary, furată de mirajul avenului, pierde contactul audio cu ceilalţi. Timp de 1 1/2 ore obiectul căutării este schimbat. Iuliana este mai uşor de găsit, înregistrîndu-se acest prim şi ultim succes, noaptea obligînd la abandonarea cercetării. Urmează o coborîre nocturnă de toată frumuseţea pe la Pîrleazul Bordului. Oboseala face ca echipa să devină maleabilă, neivindu-se probleme de nerezolvat la instalarea celor 5 în cortul de 2 persoane tip Cerna nu mai ştiu cît.

Aprilie 1983. După ce este dezvăluit conţinutul pariului, înscrierile pentru Bordul Dobriţei merg mai bine şi sînt tot mai multe cereri pentru foi de drum de 350 km, numai bune pentru Tîrgu Jiu.

Iulia Andreescu, Fane Andreescu, Dan Ilina, Victor Ursan, Mircea Vlădulescu, formează echipa ce urcă spre Bord. Echipamentul este compus dintr-o coardă de 80 m plus celelalte dispozitive indispensabile unei explorări pe verticală.

Atingînd extremitatea sudică a zonei necercetate în tura precedentă, echipa se desfăşoară în trăgători şi începe căutarea. La un moment dat traseul lui Fane este intersectat de Dan, care zburdă cam fără rost. Apare un punct de conflict:

— De ce nu-ţi menţii traseul, Dane ? ! Ai face mai bine să vezi ce-i cu bolovanii ăia !Dan se conformează şi... avenul este descoperit.O gură cu diametrul de aproximativ 1 m se conturează nu tocmai promiţător, într-o mică

adîncitură a solului. Amarajul problematic al corzii reduce lungimea disponibilă a acesteia la 70 m.Un rapel de 27 m â pic printr-un puţ cu un diametru mediu de 2,5 m îl depune pe Fane pe o

platformă de bolovani.O privire sumară aduce dezamăgirea, dar numai pentru cîteva secunde. Un sondaj cu piatra arată o continuare de 3—4 secunde.

Mircea şi Dan coboară în viteză să vadă continuarea, care este sondată cu o frontală legată de coardă. Coarda nu atinge fundul puţului. Oricum, pariul a fost cîştigat. Fane nu-i tocmai încîntat că va

trebui să coboare pînă la o ipotetică platformă, sau pînă la capătul corzii atîrnate în gol. Şi nevoia te învaţă. Tot ce se poate înnădi formează „ceva" lung de 27 m ce permite manevrarea corzii pe primul puţ. Iulia şi Victor sînt sacrificaţi pentru binele echipei. Rămîn la suprafaţă, pentru a trage coarda, cu acele înnădituri.

Un amaraj natural ţi un piton cu expansiune rezolvă prinderea corzii. Plecarea în rapel este dificilă, necesitînd montarea unei scăriţe de 5 m pentru a o uşura. O alunecare constantă a corzii prin coborîtorul tip scăriţă permite admirarea liniştită a celor 42 m â pic. Este depăşită o platformă la —58 m încărcată cu formaţiuni şi după încă 11 m este atinsă cota -69 m. Mircea urcă de la —69 printr-un horn pînă la platforma de la -58 şi descoperă 3 puţuri, dintre care la unul sondajul cu piatra arată 3 s. Dar nu mai sînt corzi. Urcarea se face relativ repede, cu blocatoare tip Gibbs.

Echipa de suprafaţă este bine muiată după cele 7 ore petrecute în ploaie, dar fericită că avenul continuă. Urmează aceiaşi coborîre de noapte pe la Pîrleaz, ce-ţi macină nervii şi dorinţa de a reveni la aven.

Peste 3 săptămîni, aceeaşi echipă, întărită de Gigi Chiriloi şi Vişan Manus (Lane) reia explorarea. Bine echipată, toată lumea (minus Gigi) coboară pînă la platforma de la —58. În timp ce Victor, Iulia, Fane şi Dan fotografiază şi cartează cei 204 m lungime ai avenului, Mircea şi Lane ating denivelarea maximă a golului (—88 m) în puţul sondat în expediţia precedentă şi care are 29 m â pic.

Manevrele efectuate la urcare duc la prăbuşirea platformei de la —27 m, avenul îmbogăţindu-se cu un frumos P 69. Nu s-a înregistrat nici un accident de pe urma avalanşei de bolovani.

Odată cu ieşirea ultimului speolog din aven se încheie etapa de explorare în adîncime rămînînd ca în viitor cineva să încerce pitonarea a două hornuri rămase neexplorate.

Acesta a fost filmul descoperirii şi explorării avenului. Să vedem acum localizarea şi descrierea lui.

Drumul de accesDin Suseni pornim pe drumul ce merge de-a lungul văii Şuşiţei Seci, trecem de carieră (locul

unde dispare apa) şi de centrala electrică şi ajungem la confluenţa cu valea Seacă. De aici există trei drumuri ce duc la aven.

1. Se urcă pe valea Seacă pînă ce creasta din stînga văii coboară la circa 10 m faţă de talveg. (Drumul pe această vale este destul de greu deoarece trebuiesc urcate cîteva săritori iar mersul prin bolovănişul albiei necesită eforturi destul de mari). După ce urcăm cei 10 m pe versantul stîng al văii am ajuns la Pîrleaz. De aici urmăm creasta spre Nord, prin desiş, trecem printr-o poiană, apoi iar printr-un mic desiş şi ajungem într-o poiană cu pîlcuri de jnepeni. Spre Vest vedem o vale mică şi seacă (prima vale din Bordul Dobriţei de la Est spre Vest). Urmăm această vale şi la obîrşia ei se găseşte avenul. Gura se prezintă sub forma a două deschideri cu diametrul de circa 70 cm din care una se înfundă după 2 m.

2. De la confluenţa cu valea Seacă se merge în continuare pe drumul forestier aproximativ 800 m pînă ce se trece de o stîncă ce constituie marginea drumului şi apoi se urcă direct în creasta Dîlmei Cucutelor. Se merge pe această creastă spre Nord şi se ajunge astfel la Pîrleaz.

3. De la confluenţa cu valea Seacă se merge pe drumul forestier pînă la pîrîul Bordului (primul afluent dreapta cu apă al Şuşiţei Seci) (drumul forestier trece rîul) şi se urcă pe acest pîrîu pînă la Pîrleaz.

Pe oricare din variante timpul de mers din Suseni pînă la aven este de 4—5 ore.

Descrierea avenuluiDe un copac gros situat la circa 7 metri de intrarea în aven se leagă o coardă de 80 m şi se

coboară pînă la cota —27 unde coarda se opreşte pe o platformă în pantă. Puţul are pereţii curaţi, la mişcările corzii căzînd doar bucăţele de pămînt, frunze şi muşchi. Fără a ieşi din rapel se coboară platforma (pe dreapta este un piton cu expansiune bătut pentru asigurare în cazul opririi pe platformă) şi după ce se trece de o strîmtoare în care este înţepenit un buştean, puţul se bifurcă. Stînd în poziţia normală de rapel puţul din dreapta are verticala la baza puţului P 69 iar cel din stînga are verticala pe platforma de la —58. Aceste puţuri au diametrul de aproximativ 2 m iar după 10 m dau în tavanul sălii. De la cota —69 se poate ajunge pe platforma de la 58 urcînd la liber un P 11. Pe această platformă se găsesc deschiderile a 4 puţuri: P 11 care ajunge la —69, P 6 care se înfundă, P 8 care dă într-o mică galerie ce se înfundă şi P 29 care continuă şi în sus cu un horn încă neurcat. Din pereţii puţului P 29 se desprind bolovani la cea mai miică atingere. De la baza lui se mai coboară 3 m diferenţă de nivel pe o pantă de bolovani şi se ajunge la cota —88. De aici pleacă un horn de asemenea neurcat.

Pentru a coborî puţurile ce pleacă de la cota —58 mai este necesară o coardă de 40 m (amaraj natural).

Urcarea se face cu ajutorul blocatoarelor.

Material necesar1 coardă 80 m pentru P 69 (amaraj natural) 1 coardă 40 m pentru P 29 (amaraj natural)

(iunie 1983)

EXPLORARI ÎN BAZINUL SOHODOL (Munţii Vîlcan)CORNEL BELECCIU VALENTIN BELOIUOVIDIU GRAD

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Munţii Vîlcan fac parte din sectorul sud-vestic al Carpaţilor Meridionali, închizînd împreună cu Munţii Mehedinţi arcul carpatic dintre Jiu şi Dunăre. Valea Sohodolului, ce străbate masivul de la nord la sud, este o zonă din păcate, sau poate din fericire, mai puţin cunoscută, deşi frumuseţea cheilor Sohodolului poate rivaliza cu a oricăror chei din ţară.

Tăind în calcarele din rama sudică a Munţilor Vîlcan, cheile Sohodolului, cheile Pătrunsa şi Vidra, Sohodolul evoluează într-un relief carstic variat: peşteri, avene, izbucuri, ponoare, doline, lapiezuri. Dacă în 1976 erau cunoscute în bazinul Sohodolului 29 cavităţi, în 1983 în urma explorărilor clubului nostru numărul lor a depăşit 150.

Cea mai cunoscută cavitate din zonă este peştera Gîrla Vacii (1427 m) în care se pierde o mare parte din apa Sohodolului. Alte cavităţi importante: peştera de la gura văii Rele (705 m), peştera de la podul Picuiel (406 m) (care prin joncţiune cu peştera S 1 poate depăşi 500 m), peştera Mare de la Păitrunsa, cu o sală de intrare de dimensiuni impresionante, cavitate care în urma explorărilor noastre a depăşit 400 m. Trebuiesc amintite de asemenea avenele din masivul Pleşa, situat în versantul drept al Sohodolului: Clocoticiul din Cracu Scurt (—97 m), Clocoticiul II din Scoaba Sărăturii (—72 m), Clocoticiul I din Scoaba Sărăturii (—99 m) şi Clocoticiul din Cârca Păreţeilor (—149 m). Ultimele două avene deţin recorduri naţionale: cea mai înaltă stalagmită (10 m), respectiv cel mai mare puţ (121 m). Explorările aparţin clubului nostru.

Peştera de la gura văii Rele — de la 74 la 705 metriPeştera de la gura văii Rele, situată la confluenţa văii Rele cu Sohodolul, la o altitudine

absolută de 460 m, era cunoscută şi fusese cartată de Institutul de Speologie pe o lungime de 74 metri (1). În primăvara anului 1982 o echipă de la C.S.E.R. Bucureşti, formată din Cornel Belecciu, Valentin Beloiu şi Ovidiu Grad recartează porţiunea cunoscută şi observă în tavanul intrării un horn cu diametrul de circa 4 metri.

Atraşi de această posibilitate de continuare, ne întoarcem pe 1—2 mai 1982, însoţiţi de mai experimentatul Viorel Lascu. Acesta escaladează La liber peretele şi dispare în întunericul hornului. După un sfert de oră reapare şi ne comunică: „Continuă ! Mai sînt cam 100 metri de galerii !". Nerăbdători, urcăm şi cartăm 115 metri. Înaintarea ne e oprită de un tîrîş descendent, prin argilă, deloc atrăgător. Din echipa care a rămas patru ore în subteran, au făcut parte: Cornel Belecciu, Ovidiu Grad, Costin Ene.După o vară în care am fost atraşi spre alte zone carstice, revenim în valea Sohodolului pentru explorarea unei alte cavităţi pline de neprevăzut: peştera de la podul Picuiel. Peştera de la gura văii Rele rămîne însă, pentru noi, principala atracţie a văii Sohodolului, drept care în toamna anului 1982 ne vom regăsi, Cornel Belecciu, Ovidiu Grad şi Valentin Beloiu, în faţa tîrîşului cu argilă. După cîteva încercări, primul porneşte cu capul înainte. După două coturi panta creşte şi galeria se strîmtează. Jumătate de oră ne-a trebuit ca să depăşim ceea ce vom num: de acum încolo „Strîmtoarea Cornel", ajungînd într-o sală joasă. Dintr-un horn din dreapta, pe o scurgere de calcit se strecoară un firicel de apă ce se pierde în ochiurile a două microgururi. Din săliţa se deschid două posibilităţi: o galerie în stînga, aproape de tavan, şi hornul din dreapta. Hotărîm să încercăm această ultimă continuare. Hornul are 2 metri iar după alţi 2 metri un colţ de calcar ne opreşte înaintarea pe galeria ce se vede pe cel puţin 10 metri. Încercăm galeria din stînga. Merge ! Cam strîmtă, dar merge ! După cîţiva metri, galeria coteşte brusc la dreapta şi urcă în pantă de 60 J ocolind o septă de podea lungă de 2 metri. La capătul ei găsim o săliţa ciuruită de puţuri, aspect pentru care am numit-o Şvaiţerul. După Şvaiţer putem respira în sfîrşit !; o diaclază înaltă de 4 metri se deschide în stînga, un puţ larg chiar sub noi. Destul de obosiţi de efortul cerut pentru depăşirea diferitelor obstacole şi mulţumiţi de altfel de rezultate, hotărîm să cartăm şi să ieşim. Peştera are acum o lungime de 278 metri şi aşteptăm primul prilej pentru a reveni. După două săptămîni continuăm explorarea cu o echipă formată din Cornel Belecciu şi Mircea Vlădulescu. Coborîm cu ajutorul unei scăriţe puţul de după Şvaiţer, care după 7 metri se reduce la un diametru de 10 centimetri. Pornim pe diaclază şi după 10 m ajungem într-o sală cu dimensiunile 3x3X2 m din care pornesc trei galerii; cea din stînga devine impenetrabilă după 3 metri. Hotărîm să urmărim galeria din dreapta pe care după un tîrîş de 20 m sîntem opriţi de un perete vertical. Ridicîndu-se, observăm un horn pe care îl ramonează Mircea. Undeva, la baza peretelui, se deschide o galerie strîmtă, dar pentru azi ne oprim aici. Lungimea peşterii a crescut la 340 m, devenind a doua peşteră ca lungime din bazinul Sohodolului. Pînă la acea dată intrările în peşteră au fost scurte,

excepţiile de pe valea Sohodolului neavînd ca scop principal explorarea acestei cavităţi. Semnele de întrebare rămase încep să intereseze un cerc mai larg de speologi din clubul nostru, astfel încît la 18.12.1982 ne deplasăm din nou în zonă în formaţia Cornel Belecciu, Adrian Rădulescu, Mihai Juracov-schi, hotărîţi să înlăturăm toate necunoscutele. Ajunşi la peretele ce ne oprise în explorarea anterioară, Cornel încearcă să se strecoare pe galeria de la baza acestuia, dar nu reuşeşte. E rîndul lui Adi să încerce şi... trece. Încet, încet, ne strecurăm prin Strîmtoarea Adi şi ne regrupăm într-o sală în care putem sta în picioare, neconcreţionată, din care se deschid două galerii şi o diaclază. Urmăm diaclaza pe o lungime de 50 m ajungînd la un tub de presiune pavat cu bolovăniş. Adrian Rădulescu porneşte cu avînt şi se opreşte în... apă ! La 20 m diferenţă de nivel deasupra Sohodolului, ne găsim într-o săliţă cu două sifoane; unul închis, prin care se pierde apa şi altul deschis cam 30 cm deasupra oglinzii apei care are aici o adîncime de 60 cm. Săliţa, după cum ne-am putut da seama după stratul de argilă de pe pereţi, este inundată periodic. In tavanul ei se deschide un horn de 8m (ramonat de Adi) care joacă rol de echilibru la viitură, fiind săpat de jos în sus. Încercăm să scădem nivelul lacului de sifon prin săparea unui canal în argila acoperită cu un strat subţire de calcit, fără un succes prea vizibil. În cele din urmă Cornel se hotărăşte să forţeze sifonul: „Am trecut ! Am luat apă în cizme, dar am trecut... Într-o altă săliţă cu un nou sifon !". Mă strecor pe sub o septă şi ajung într-o sală care la dimensiunile ei de 8x5x5 m mi se pare imensă. Activul iese de sub două blocuri de prăbuşire de 3 m diametru, acoperite cu argilă umedă. De fapt toată sala, cu excepţia tavanului, este tapisată cu un strat gros de argilă. Comunic impresiile mele colegilor rămaşi în prima săliţa şi îl aud pe Adi: „Vin şi eu !". Aştept. După 5 minute apare pe sub septă o mînă cu o pereche de cizme: „Ţine !". Încă o mînă cu o pereche de pantaloni şi în sfîrşit şi posesorul lor, într-o ţinută atît de puţin aşteptată încît izbucnesc în rîs. După reechipare pornim pe una din cele două galerii din peretele opus al sălii, galerie care după 3 metri de tîrîş prin argilă debuşează într-o sală mai mare decît prima (12x6x6 m). În mijlocul tavanului se deschide un horn cu diametrul de 2 metri, inabordabil deocamdată, iar activul se scurge pe o săritoare de 3 m acoperită cu calcit, dintr-o galerie de 1,5 m lăţime şi 4 m înălţime. Ne continuăm înaintarea, ramonînd pe cît posibil pentru a proteja scurgerile de un alb strălucitor, dar după 25 m un lăcuşor şi un sifon închis ne opresc definitiv.

După opt ore petrecute în subteran şi 230 m cartaţi, ieşim. A doua zi, o echipă formată din Mihai Juracovschi, Adrian Rădulescu şi Laurenţiu Anghel explorează şi cartează o galerie care scurtcircuitează Strîmtoarea Adi, precum şi alte laterale, adăugînd încă 75 m la lungimea peşterii ajunsă astfel la 627 m.

În sfîrşit, în 19.03.1983, vechea echipă Cornel Belecciu, Ovidiu Grad, Valentin Beloiu revine în peşteră şi printr-o derocare mai explorează 36 m de noi galerii. De asemenea, mai descoperă un horn de 7,5 m şi o nouă galerie, lungimea peşterii stabilindu-se la 705 m.

Pentru viitor posibilităţile de continuare sînt mici. S-ar putea încerca escaladarea1 hornului din ultima sală, cu un material tehnic adecvat (catarg de escaladă) şi de asemenea forţarea sifonului final cu scafandru. Ambele posibilităţi sînt mult reduse de dificultatea transportului materialului pînă în partea finală a peşterii.

Peştera de la gura văii Rele (2114/5) este o cavitate interesantă, destul de săracă în concreţiuni, dificilă, parcurgerea etajului superior necesitînd cunoştinţe tehnice complexe.

Peşterile de la podul PicuielSe părea că cifra de 100 m lungime este greu de atins pentru o peşteră din zona Sohodolului.

Numeroasele noastre explorări au infirmat această presupunere, patru din cavităţi depăşind 400 m.Peştera de la podul Picuiel a fost prima din seria de peşteri pe care le-am explorat. Ajunsă

acum la 406 m lungime şi 29 m denivelare, a constituit o frumoasă surpriză.Prima explorare a fost făcută de Ştefan Andreescu (tot de la CSER Bucureşti) iar prima cartare

de Ovidiu Grad, Valentin Beloiu şi Cornel Belecciu, amîndouă grupurile fiind oprite de un sifon situat la 47 m de ia intrare. Pe această primă porţiune coborîm o galerie de 12 metri, ce debuşează într-o sală de 10x4 m care pare a nu avea nici o continuare. Dacă urmărim însă atenţi peretele din faţă, vom observa cam la 3 metri înălţime o mică galerie. După ce escaladăm săritoarea şi după un tîrîş în spirală printre pietre ascuţite şi argilă, dacă apele nu sînt la etiaj, avem şansa să facem o baie în lăcuşorul din sală terminală, sală unde am întîlnit şi primele formaţiuni.

La o explorare ulterioară, nivelul apei scăzute cu 1,5 m lăsînd la vedere două sifoane deschise. Sifonul din dreapta fiind impenetrabil am înaintat cîţiva metri pe cel din stînga. Eram după o tură de peste 8 ore în peştera de la gura văii Rele aşa că am hotărît să ieşim fără a mai forţa în continuare. A trebuit însă să ne întoarcem pentru a recupera o busolă scăpată din neatenţie în sifon. Vali a coborît, a.găsit busola, s-a aplecat în apă, a înaintat 1—2 metri, după care a dispărut. Continuarea peşterii de la

1 Realizată în septembrie 1983 (nimic interesant).

podul Picuiel fusese găsită ! O galerie destul de largă apare brusc în spatele sifonului, din ea deschizîndu-se mai multe laterale şi hornuri. Activul apare dintr-un sifon închis, la 15 m de primul.

înaintarea ne-a fost oprită după cîţiva zeci de metri într-o sală cu argilă, unde nu se întrevedea nici o continuare. În timp ce Ovidiu şi Cornel cartează porţiunea descoperită, Văii începe să decolmateze în săliţa cu argilă o fisură de 30x5 cm. După două ore de săpat, raza de lumină a frontalei a străbătut prin fisură într-o nouă galerie. Pe cîţiva zeci de metri găsim o mare varietate de cristale de calcit, curgeri parietale, gururi, trotuare, un mare număr de stilolite cu lungimi pînă la 40 cm. Ne-am oprit la 300 m de la intrare în faţa unui sistem de puţuri din care urca pînă la noi zgomotul activului. La o explorare ulterioară, prin coborîrea unui puţ pe scăriţă, am cartat un sistem complicat de galerii şi puţuri fiind opriţi de un nou sifon. Lungimea peşterii a atins astfel 406 metri.

O a doua peşteră situată în acelaşi versant, la 12 metri de peştera de la podul Picuiel, este peştera S1 cu o lungime de 131 m şi o denivelare de 20 m. Cavitatea este formată dintr-o galerie ascendentă din care se deschide un puţ de 12 metri, la baza căruia continuă două galerii şi trei hornuri. La baza puţului, undeva sub podeaua de prundiş se aude activul. Galeria principală continuă destul de strîmtă, mai interceptează un puţ ce comunică cu galeriile inferioare, după care se termină impenetrabil. Nu mică ne-a fost surpriza cînd raportînd pe acelaşi plan hărţile peşterii de la podul Picuiel şi peşterii Sl am constatat că galeria inferioară din Sl se află la 2 m lungime plană şi la 1 m denivelare faţă de sifonul 1 impenetrabil din peştera de la podul Picuiel. Deci ar fi posibilă o joncţiune care ar mări lungimea sistemului La 537 m.

Am inclus în peşterile de la podul Picuiel şi două cavităţi aflate în partea superioară a scocului din acelaşi versant, situat la 40 m amonte de pod: peştera Mare din Scoc şi peştera de la Mansardă, interesante prin ineditul dispunerii lor în plan vertical. Intrarea în prima dintre ele se face, după o escaladă destul de dificilă, pe sub un pod natural. Peştera de la Mansardă este situată deasupra peşterii Mari din Scoc accesul neputîndu-se face decît pe unul din puţurile din partea superioară a scocului, cu ajutorul unei scăriţe.

Fig 112-113Am prezentat mai sus cîteva din cele mai interesante cavităţi din bazinul Sohodolului. Sînt

perspective reale ca viitoarele explorări să aducă şi alte descoperiri deosebite.

BIBLIOGRAFIE(1) TRAIAN CONSTANTINESCU — Considerations sur les grottes situees entre les rivieres Şuşiţa Verde et Sohodol — Trav. Inst. Speol. „Emil Racovitza", t. XIV, p. 169—188, Bucarest, 1975.

(iunie 1983)NotăÎn decembrie 1983 echipa formată din Cornel Belecciu, Adrian Rădulescu, Victor Ursan,

Gheorghe Ciucă şi Ştefan Andreescu a realizat joncţiunea dintre peştera de la podul Picuiel şi peştera S1: reţeaua are 580 m lungime şi 30 m denivelare.

AVENUL DE LA DOSUL LĂCŞORULUI (M. Sebeş)Explorările din perioada 1973—1983

ICĂ GIURGIUClubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

La nord—est de satul Ohaba-Ponor (judeţul Hunedoara), pe dealul Fruntea Mare, în locul numit Dosul Lăcşorului, o pădure veche şi frumoasă, există o gură de aven, cunoscută de multă vreme de localnici căci prin imediata ei apropiere trece o potecă destul de des circulată. De această intrare a aflat conducătorul ştiinţific al clubului nostru, azi conferenţiarul Valer Trufaş, care în august 1973 ne-a dus şi pe noi la ea, cei care no aflam într-o tabără de căutări şi explorări speologice în zona din vecinătatea dealului Fruntea Mare.

După recunoaşterea făcută pînă pe la —20 metri avenul a fost apoi explorat pînă ia cota —79, pe scăriţe, de o echipă organizată de Ică Giurgiu. Cel mai jos au ajuns Jean Popa şi Cristian Megulete, pînă la buza unui puţ formidabil, perfect vertical, în care piatra zbura fără să atingă pereţii, mai multe zeci de metri. S-a întocmit şi un profil al denivelării cercetate.

1974În tabăra din august, condusă de Nicolae Stoica, marele puţ a fost coborît, după 75 metri a pic

ajungîndu-se la o ramificaţie de două galerii. Echipa de vîrf a făcut două intrări avînd cumulat în componenţă pe Nicolae Stoica, Jean Popa, Cristian Megulete, Horia Mitrofan şi Mark Ti-tinchneider. Pe galeria Noroioasă s-a coborît pînă la —268 metri de unde s-a cartat pînă la —154, baza marelui puţ. Galeria lui Aladin a fost parcursă pînă la o săritoare de 7 metri.

După două săptămîni, în septembrie, o nouă explorare, pregătită de Nicolae Stoica şi Ică Giurgiu, a permis lui Nicolae Stoica, din echipa de vîrf (Aurel Iota, Horia Mitrofan, Costică Gagea, Ioan Povara, Cristian Goran) să atingă şi punctul cel mai coborît de pe galeria lui Aladin, apreciat ca fiind situat la cota —290 metri. Pe această galerie s-a cartat de la —154 până la buza ultimului puţ a cărui adîncime a fost aproximată prin măsurarea corzii.,

Deşi corzile avute la dispoziţie nu erau de calitate (dederon) verticalele din finalul celor două galerii au fost parcurse fără a mai apela la scări.

Avenul de la Dosul Lăcşorului devenea cel mai adînc din ţară, depăşind recordul de —235 metri stabilit în 1968 de speologii reşiţeni în avenul din Poiana Gropii (M. Domanului). Ţinînd cont de precarul echipament avut la dispoziţie şi de morfologia golului subteran, recordul de adîncime stabilit în Dosul Lăcşorului a reprezentat la vremea aceea un important succes moral pentru spelogia noastră.La explorările din 1973 şi 1974, în afară de cei menţionaţi pînă acum, au mai contribuit: Adrian Iurkiewicz, Mihai Lazăr, Petru Indrei, Dan Tîrnoveanu, Mircea Purice, Dorin Baru, Rodica Negulescu, Ion Nădrag, Şerban Iliescu, Constantin Marin, Mihaela Giurgiu, Corina Georgescu.

1975Explorarea în mare a avenului fusese terminată cu un an în urmă dar precizia hărţii realizate,

influenţată negativ de condiţiile cu care cei care au cartat nu erau obişnuiţi, nu putea să ne mulţumească.

Stabilirea adîncimii reale a avenului pe galeria lui Aladin, întocmirea unui plan şi a unui profil cît mai corecte pentru acest tronson, iată obiectivele propuse pentru tabăra din august. Acţiunea a fost pregătită de Ică Giurgiu şi Horia Mitrofan.

Cantitatea insuficientă de material de explorare adecvat a determinat organizarea unui bivuac la cota —154, baza marelui puţ. Pentru ca echipa de vîrf (Horia Mitrofan, Jean Popa, Ică Giurgiu) să-şi poată atinge obiectivul alţi zece speologi au trebuit să se agite cu succes între suprafaţă şi cota —79: Adrian Done, Costel Roman, Aurel Milea, Petru Ursache, Nanu Brateş, Dan Tîrnoveanu, Valentin Bălan, Adrian Iurkiewicz, Mihaela Giurgiu, Rodica Negulescu. De la intrarea pînă la ieşirea echipei de vîrf au trecut 140 de ore, aproape 6 zile.

Realizările taberei:— Descoperirea, la cota —154, a unei galerii oare ajunge pînă la urmă la —180 m, în galeria

Noroioasă. Noua porţiune a fost botezată galeria celor care Asigură.— Întocmirea profilului şi planului pentru galeria lui Aladin, care începe la —154 şi ajunge

la —262 metri. — Realizarea profilului şi planului între suprafaţă şi — 154 (puţurile care pleacă în stînga şi

dreapta de la —34 m nu au mai fost atunci recoborîte).Să amintim că echipamentul personal era destul de neajutător: nu se adoptase salopeta, nici

cizmele; sistemele de iluminat începuseră să fie perfecţionate dar posesorii lor erau izolaţi.

Tabăra din 1975 a beneficiat de un telefon conceput şi realizat de Adrian Done, montat între suprafaţă şi bivuac (cota —154). Instalaţia a funcţionat cu fir recuperat din peştera Şura Mare unde fusese lăsat de expediţia engleză din 1969.

1977În vara lui 1976 principalul obiectiv de explorat care a stat în atenţia clubului a fost peştera de

la Rîpa Vînătă (M. Vîlcan) unde s-au topografiat peste 2200 metri de galerie.Dar peste un an, în august, o nouă echipă, organizată de Ică Giurgiu, s-a prezentat la Dosul

Lăcşorului. La —154 a fost organizat un alt bivuac, care a durat trei zile. Echipa de vîrf a fost formată din Horia Mitrofan Costel Roman, Dan Nanu, Costică Gagea. Mai trebuiau să facă parte Ică Giurgiu şi Gabriel Silvăşanu dar cei doi, după ce au participat la armarea verticalelor pînă la —79 şi la coborîrea materialului necesar la —154, din motive obiective, au trebuit să revină la suprafaţă. Acţiunea s-a desfăşurat cu sprijinul următorilor: Adrian Done, Vasile Stroe, Emilian Să-vescu, Ioan Roman, Traian Bujor, Florin Cucu, Mihaela Giurgiu, Eva Ceară, Paula Mihalache, Argentina Savin.

Realizări:— Recartarea galeriei Noroioase; noua topografie a stabilit cota lacurilor finale (două la

număr) tot la —268 metri, la fel ca în 1974.— A fost cartată galeria celor care Asigură.Aflaţi în pană de corzi corespunzătoare, sătui de manevre interminabile, două motive care

prelungeau exagerat explorările şi diminuau sentimentul de siguranţă, speologii de la „Emil Racoviţă" Bucureşti au abandonat în perioada 1978—1981 avenul de La Dosul Lăcşorului. Ţinînd cont de mijloacele tehnice existente golul subteran părea a fi suficient de explorat şi cartat.

1982În februarie, Horia Mitrofan, Gigi Dragomir (de la Focul Viu Bucureşti) şi Adriana Niţă au

coborît pe galeria lui Aladin pînă la cota —185 pentru a încerca să escaladeze o săritoare ce ducea spre o gură de galerie. Preocupaţi exclusiv de procurarea corzilor cei trei au avut surpriza să constate deabia la baza săritorii că prin urechile pitoanelor cu expansiune pe care le luaseră nu intră carabinierele pe care le aveau la dispoziţie !

Constatînd că pe corzile produse de întreprinderea „Drum Nou" Oradea se poate, în urma întinderii tecii, de a utiliza cu succes coborîtoarele şi blocatoarele clubul „Emil Racoviţă" a achiziţionat, spre sfîrşitul anului, 640 de metri; echipamentul colectiv a cărui lipsă fusese intens simţită în ultimele sezoane fiind iar prezent, printre obiectivele ulterior abordate s-a aflat bineînţeles şi avenul de la Dosul Lăcşorului.

1983În februarie, Viorel Lascu şi Gigi Dragomir au urcat săritoarea de pe galeria lui Aladin. Noul

tronson, care debuşa încă o dată în galeria de unde s-a plecat are o denivelare de +18 metri şi 32 metri lungime. După şase ani dezvoltarea avenului sporea din nou ! Din echipă au mai făcut parte: Horia Mitrofan, Mircea Vlădulescu, Costică Gagea, Dan Ilina şi Dorel Mogoşan (de la Focul Viu).

În mai, echipa compusă din Nicu Gligan (Politehnica Cluj-Napoca), Ică Giurgiu şi Mircea Vlădulescu a urcat prin diaclaza oare duce de la —74 la —79, buza marelui puţ, pînă în partea superioară a acestuia. Dimensiunea celei mai mari verticale din aven se stabilea astfel la 90 metri (—75, +15).

În august 1983, cînd se împlineau zece ani de la prima ooiborîre în aven, cea mai puţin numeroasă echipă din cele care au atacat golul subteran, Ică Giurgiu şi Nicu Gligan, consecinţă a echipamentului de care dispunea şi a tehnicii acumulate, a mers pe galeria Noroiasă pînă la cota —268 cu intenţia de a lămuri semnul de întrebare rămas pe activ în amonte încă din 1974. În timpul coborîrii s-au găsit două verticale laterale de 7 şi 3 m situate în puţul din dreapta de la —34 iar în puţul din stînga de la —34 s-a descoperit (la —38) un horn larg care urca puternic în întuneric; înainte de a se intra în puţul de 66 de metri a fost identificată la cota —197 gura unui nou puţ, iar în puţul de 66 a fost observată, pe la —230 m, o galerie de circa 10 m lungime care pare a avea un puţ în podea şi poate fi atinsă prin pendulare. La baza verticalei de 66 de 200 metri s-a lucrat circa 9 ore la derocare; s-au descoperit 28 de metri de galerie şi s-a ajuns în amonte la un lac de sifon. În aval s-a constatat că apa se drenează prin patru lacuri, cu apă limpede şi lipsite de aluviuni, 2 din ele plonjabile pentru scafandru; într-unul din aceste lacuri, la circa 3 metri sub oglinda apei. a fost observată (pentru prima dată), la locul ei, o stalagmită înaltă de circa 1,5 metri, groasă de 30—40 cm, cu un canal de cîţiva centimetri în mijloc. S-au constatat unele neconcordanţe faţă de planul existent.

Fig 114Intrarea a durat 32 de ore; de la —34 am fost ajutaţi la scoaterea unor bagaje de către Marius

Cioca şi Mihai Gligan, ambii de la Politehnica Cluj-Napoca.În octombrie şi noiembrie, în trei intrări la care au participat cumulat Nicu Gligan, Costel

Roman, Ică Giurgiu şi Viorel Lascu, s-a urcat cu pitoane de expansiune şi platformă de escaladă hornul larg de la -38; ultimul din cei de mai sus a ajuns pînă la capătul verticalei, la 30 metri înălţime faţă de baza sa (cota —8).

Fig 115Cu aceşti 117 metri descoperiţi în 1983 dezvoltarea avenului, dispusă pe 162 metri extensie, a

ajuns la 913,5 metri. (Planşa 12).Să vedem însă ce a mai rămas de făcut în Dosul Lăcşorului în afară de cele spuse mai sus:— cercetarea porţiunii superioare a galeriei celor care Asigură;— cercetarea zonei cu bolovani din sala inferioară a galeriei Noroioase şi escalade;— escalade pe galeria lui Aladin.Iată în total o listă de probleme pentru a căror rezolvare va fi, desigur, de muncă !Fig 116

(decembrie 1983)

BIBLIOGRAFIEICĂ GIURGIU, HORIA MITROFAN — Expediţia din 1975 în avenul Dosul Lăcşorului — buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 4, 1976, pag. 48—62.HORIA MITROFAN — Avenul Dosul Lăcşorului — Caiet turistic, Comisia Municipală Bucureşti de Turism, Alpinism, Orientare, nr. 1, 1978, pag. 85—89.HORIA MITROFAN — Note concernant quelques indîces morphologiques de la genese des cavites verticales des zones karstiques de Roumanie — Trav. Inst. Speol. „Emil Racovitza", t. XXI, p. 77—86, Bucureşti, 1982.NICOLAE STOICA — Explorarea celui mai adînc aven din ţară: Dosul Lăcşorului — buletinul clubului „Emil Racoviţă” Bucureşti, nr. 4, 1976, pag. 39—47.

CERCETĂRI SPEOLOGICE ÎN CHEILE RECII (M. Căpăţînei) ŞTEFAN ANDREESCU Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Parte bine conturată a munţilor Căpăţînei, masivul Buila-Vînturariţa, cu o impresionantă culme de piatră dezgolită aşezată ca un scut în calea vînturilor de nord—vest, este străpuns de cîteva cursuri de apă, care în luptă cu stînca calcarelor jurasice au modelat minunate şi haotice chei, adevărat cîmp de luptă pentru cele trei mari forţe — apa, piatra, vegetaţia — rînd pe rînd învingătoare. Rezultatul ?! Un relief virgin, venind parcă de la începuturi, viguros şi plin de surprize pentru cei ce-l străbat.

Fig 117In cheile Cheii (sau cheile Recii) cîţiva membri ai C.S.E.R. Bucureşti au început ceretările în

iulie 1979, ele perpetuîndu-se pînă în iarna anului 1981, însumînd 28 zile de tabără, cuprinzînd perioade din fiecare anotimp, ajutînd astfel la formarea unei imagini de ansamblu a fenomenului carstic din zonă.

Drumul de acces, începînd din Olăneşti-Băi, străbate pe parcursul a aproximativ 12 km cheile inferioare ale rîului Olăneşti, pînă la I.F. Mînzu, de unde, urmînd marcajul bandă albastră parcurge şaua Prislopel, creasta cu acelaşi nume, coboară „La Lac" şi urcă pînă în curmătura Stogşoare de unde se deschide panorama bazinetului Cheia. De aici, poteca cu acelaşi marcaj permite atingerea intrării amonte a cheilor în maximum 40 minute. Întregul parcurs durează în jur de 7 ore iarna (Nae Popescu, traseul 17).

Bazinetul Cheia conţine cele mai mari peşteri din regiune. Accesul la ele, relativ uşor, constituie un prilej pentru aşa-zişii speologi să distrugă o bună parte din formaţiuni şi să facă săpături pseudo-ştiinţifice, răvăşind importantele depozite paleontologice existente aici.

Fig 118Clubul nostru a descoperit în acest bazinet o singură peşteră, Gaura Vulpii (2042/33) (marcată

2042/27), de mici dimensiuni (L = 23,5 m; D=+ 1,6 m), lipsită de formaţiuni, cu o galerie principală cu înălţimea maximă de 1,6 m şi un diverticul în zona intrării, care comunică cu exteriorul prin două locuri, unul fiind impenetrabil (harta nr. 1).

Peştera este situată pe al doilea scoc din versantul stîng al bazinetului (numărînd de la curmătura Stogşoare), vis-â-vis de cantonul Cheia. Acest scoc se numeşte Scocul Ursului, respectiva peşteră deschizîndu-se la aproximativ 80 m altitudine relativă faţă de talvegul rîului Cheia, pe partea dreaptă a scocului.

Tot în acest bazinet, sub masiva proeminenţă situată pe dreapta, deasupra intrării amonte a cheilor propriu-zise, denumită Claia Strîmbă, se află la circa 160 m altitudine relativă avenul de sub Claia Strîrmbă (2042/9) explorat în iulie 1979 şi cartat în februarie 1980 de o echipă a C.S.E.R. Bucureşti. Avenul este dezvoltat pe o mare fisură verticală a blocului de calcare, fisură ce se observă şi la exterior pe peretele surplombat al Clăii Strîmbe, deasupra intrării avenului. Cota minimă atinsă în aven este ele 2(5 m pentru o lungime de 56 m (harta nr. 7).

Pentru noi, zona propriu-zisă a cheilor a fost mai fructuoasă.Fig 119Dezvoltîndu-se pe o lungime de aproximativ 2 km ele pot fi împărţite (pornind din amonte) în

două sectoare bine individualizate.Fig 120Sectorul I, începînd la circa 500 m aval de cantonul Cheia, cu o lăţime la bază de 20—30 m,

atinge cea mai mare denivelare. Numeroasele rupturi de pantă marcate de spectaculoase cascade au ca punct culminant Marea Săritoare (denumirea autorului), terminusul acestui sector.

Sectorul II, cu o lăţime la bază între 2—10 m, este mărginit de pereţi verticali în care se deschid numeroase guri de peşteri la nivele deocamdată inaccesibile. În perioadele secetoase acest sector este complet lipsit de apă, pentru ca în perioadele cu ploi sau în urma topirii zăpezii debitul să devină impresionant şi să facă imposibil accesul.

Ştefan Moraru şi Adrian Vizireanu au descoperit în mai 1980, la 150 m de la intrarea amonte a cheilor, într-un sistem de fisuri de la baza versantului stîng, vechea cale de drenare a apelor în subteran, peştera Strîmtă (2042/37) (marcată cu 2042/28). Ea continuă impenetrabil de-a lungul unei diaclaze. Conţine puţine formaţiuni cu o geometrie simplă.

Actuala cale de drenare a apelor în subteran, situată la 40—50 m amonte şi la un nivel apropiat precedentului, ne face să credem că nu a trecut prea mult timp de cînd ape^e erau drenate prin peştera Strîmtă (harta nr. 2).

Urmînd cursul de suprafaţă al apei sîntem supuşi unui adevărat regim acrobatic datorat

imenselor blocuri de prăbuşire ce blochează trecerea.Terminusul primului sector este bine marcat de confluenţa unui scoc situat în versantul stîng

al cheilor, cu traseul principal, chiar deasupra Marii Săritori. Pe acest scoc au fost explorate şi cartate alte 3 peşteri.

Prima dintre ele, situată la circa 50 m altitudine faţă de talvegul cheilor, pe partea dreaptă a scocului, a fost denumită peştera cu Suflătoare (2042/42) (marcată cu 2042/39). Ca particularitate a cavităţii semnalăm o deschidere impenetrabilă în planşeu unde se simte un puternic curent de aer (Loc marcat cu X pe harta nr. 8).

La 75 m altitudine relativă, pe partea stîngă a scocului, se află peştera cu Două Uşi (2042/43) (marcată cu 2042,/40). Prezintă interes pentru cîteva frumoase gururi situate în partea finală (harta nr. 9).

Pe partea dreaptă, la 100 m altitudine relativă se deschide intrarea peşterii cu Două Lacuri (2042/41) (marcată cu 2042/41). Printr-un horn situat la capătul unei mici galerii în pantă ce începe imediat în dreapta sub arcada intrării s-a atins cota de +5,5 m. Peştera se parcurge tîrîş datorită galeriilor relativ largi dar de înălţime mică. Terminusul actual este o galerie strîmtă dar penetrabilă cu plaşeul acoperit de gururi pline cu apă (harta nr. 10).

Marea Săritoare poate fi depăşită cu o coardă de minimum 20 m. Sfîrşitul rapelului este în apă, dacă explorarea nu se face în lunile în care rîul are un debit scăzut.

Prima peşteră din acest sector se deschide în peretele din stînga, la 150 m Tvaf de Marea Săritoare. Este Labirintul Mare (2042/3). A fost cartată în octombrie 1980 de Ivaşcu Iuliana şi Andreescu Ştefan. Peştera de tip fosil Labirintul Mare are un grad redus de umiditate datorat şi curenţilor de aer ce o străbat, curenţi generaţi de numeroasele comunicări cu exteriorul prin deschideri situate la nivele diferite. Galerii strîmte şi ioase ce pun în evidenţă pe alocuri curgerea sub presiune intersectară la anumite nivele, un interesant biotop, simplitatea şi forma grosieră a concreţiunilor, sînt cîteva din caracteristicile acestei peşteri care cu cei 121 m lungime şi 9,5 denivelare este cea mai mare din sectorul doi (harta nr. 3).

În acelaşi perete şi la o distanţă de 30 m aval de precedenta se afla intrarea 1 în peştera cu lac din valea Chei: (2042/6); printr-un horn neexplorat încă (H5) s-ar părea că este posibilă o joncţiune cu Labirintul Mare. Cîteva frumoase gururi suplinesc lipsa altor formaţiuni izbutind să spargă monotonia unui peisaj cu pereţi spălaţi de apă si a unui planşeu presărat cu sfărîmături. Peştera are şi o galerie activă, parţial inundată, calea de ieşire la suprafaţă a întregului debit captat la intrarea în chei cît şi pe parcursul acestora (harta nr. 4).

Peştera cu Larve (marcată cu 2042/30), situată între precedentele, nu prezintă importanţă decît poate pentru biotopul sau (harta nr. 5).

Amintim existenţa în acest sector a următoarelor cavităţi:— Peştera cu Horn (2042/36) (marcată cu 2042/26)— Peştera cu Nisip (2042/5) (harta nr. 11)— Labirintul Mic (2042/4) (nu are hartă).Peştera Largă (2042/38) (marcată cu 2042/29) situată la circa 200 m amonte de Marea

Săritoare, în dreptul unui mare grohotiş, versantul drept, la aproximativ 50—55 m de talvegul rîului Cheia (primul sector) este de o cu totul altă natură decît celelalte (factori atmosferici de eroziune) şi de o dezvoltare redusă, fapt pentru care o prezentăm separat (harta nr. 6).

Orientarea peşterilor din partea finală a cheilor (aval), faptul că terminusurile lor sînt colmatate cu material rulat de apă cît şi distanţa mică ce le separă conduc la ideea unei posibile joncţiuni printr-o intensă muncă de decolmatare. Totuşi aceasta n-ar face decît să confirme sau să infirme o ipoteză, rezultatele din punct de vedere speomorfologic, fiind modeste.

Analizînd configuraţia peşterilor din chei (total diferite de cele din bazinetul cantonului), căile de pătrundere a apelor în subteran, cantitatea de apă ce tranzitează prin chei, am ajuns la concluzia ca reţeaua activa din zonă este complet inundată, cu galerii de dimensiuni reduse. În viitor nu ne aşteptăm la posibilitatea explorării acestei reţele active, pe care o considerăm inaccesibilă. Rămîn în atenţie pantele versanţilor ce marginesc cheile (exterioare lor), destul de dificil de atacat, dar care pot rezerva surprize deosebite.

Fig 121-122Această prezentare a activităţii şi a rezultatelor cercetărilor nu o putem încheia fără să-i

numim pe cei care au participat la cele 28 zile de explorări:Andreescu Ivaşcu Iuliana Dîrlea MihaiAndreescu Ştefan Hazaparu Dan;Boştină Florin

Moraru ŞtefanBujor Traian Vizireanu AdrianBaboianu Gina Vlădulescu MirceaCărăbuş Aurel

Peşterile au fost cartate cu ruletă metalică şi busolă Bezard. Toate peşterile amintite şi descrise în articol au fost marcate.

BIBLIOGRAFIENICOLAE D. IORDACHE — Relieful calcaros din Buila—Vînturiţa — Buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureştf, nr. 5, 1977—1978.NAE POPESCU — Munţii Căpăţînei — colecţia Munţii Noştri, nr. 15, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978.

ÎNCEPUT DE DRUM ÎN TÎRNOVUCORNEL BELECCIU

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

Cu înălţimi de peste 1800 de metri, masivul Tîrnovu se află între văile Repedea şi Latoriţa, în nordul Munţilor Căpăţînii.

În luna iulie 1982, carstul zonei intră în atenţia clubului de speologie „Emil Racoviţă" din Bucureşti şi o echipă compusă din Ştefan şi Iuliana Andreescu, Gigi Chiriloi, Victor Ursan, Valentin Beloiu, Mircea Vlădulescu, Florin Boştină, Cristina Purza şi Cornel Beleociu, întreprinde o primă cercetare descoperind şi cartînd cinci peşteri şi două avene care au o lungime totală de 181 metri şi o denivelare totală de 77 metri.

Fig 123Peştera L1 (2040 7) cu o lungime de 21,5 m şi denivelare +11 m este situată în imediata

apropiere a potecii punct albastru Şaua Negovanului — Ciungetu, la baza colţilor stîncoşi ai Pietrii Tîrnovului, la o altitudine de 1620 m. Cavitatea, descoperită şi cartată de Valentin Beloiu, Florin Boştină şi Cornel Belecciu, este dezvoltată pe o fisură verticală a pachetului de calcare şi poate fi explorată printr-un ramonaj uşor. Nu este concreţionată.

Avenul L2 (2040/8), 30 metri lungime, —17 metri denivelare, descoperit de Valentin Beloiu, a necesitat decolmatarea intrării (acoperită de bolovani) a cărei deschidere de 1x0,5 metri este greu observabilă fiind situată la baza unui colţ de calcar la circa 50 metri de vîrful Piatra Tîrnovului. Avenul este situat la circa 1875 metri altitudine şi se dezvoltă pe o fisură cu o lăţime între 0,2 şi 0,5 m.

Avenul L 3 (2040/9) are o lungime de 36,8 m şi o denivelare de 27,5 m (—26; +1,5). Situat chiar pe poteca de creastă punct roşu Stîna Gropiţa — Ciungetu avenul este amintit în ghidul lui Nae Popescu din colecţia Munţii Noştri, „Munţii Căpăţînii". (Altitudinile golurilor subterane au fost determinate după harta din acest ghid). Deschiderea de 1,5x1,8 metri a acestui tub de presiune în spirală este situată la o altitudine absolută de 1850 m. Datorită aşezării precum şi unei legende despre nişte poveri de aur ce ar fi fost ascunse într-o peşteră din zonă, avenul a fost „explorat" de ciobanii de La stînele din jur, cu ajutorul unui cablu de oţel legat de un buştean înţepenit în gura verticalei. Golul subteran este folosit drept coş de gunoi de către turişti; prizele şi fundul lui sînt acoperite de cioburi.

Peştera L4 (2040/10), 12 metri lungime, 4 metri (—3, +1) denivelare, descoperită de Cornel Belecciu, este situată sub poteca punct roşu Stîna Gropiţa — Ciungetu, la 100 m de intersecţia cu poteca punct albastru Şaua Negovanului — Ciungetu, la o altitudine de 1600 metri. Podeaua peşterii este formată de o aglomerare de blocuri prăbuşite. Aici ar fi posibilă o continuare prin decolmatarea puţului de 2 metri.

Fig 124-125Fig 126-127Peştera L5 (2040/11) cu o lungime de 50,2 m şi o denivelare de 6,5 m (—0,5; +6), descoperită

de Valentin Beloiu după indicaţiile unor ciobani, este cea mai lungă cavitate din acest masiv. Intrarea de 2,5 X X5,5 m (planşa 8) situată la o altitudine absolută de 1850 metri se deschide la 15 metri faţă de baza peretelui nordic al Pietrei Tîrnovului, accesul făcîndu-se pe o brînă îngustă. Şi această peşteră a fost ţinta explorărilor în căutare de comori, pe săritoarea de 4 metri fiind bătute cîteva „pitoane" de lemn. Peştera are podeaua acoperită cu argilă şi prezintă cîteva curgeri parietale.

Fig 128Peştera L 6 (2040/12), lungime 7 metri, denivelare 3,5 metri (—1,5; + 2), descoperită de

Cornel Belecciu, este situată sub poteca punct albastru Şaua Negovanului — Ciungetu, la 25 metri de peştera L1, la o altitudine de 1625 metri. Cavitatea conţine gheaţă.

Fig 129Peştera L7 (2040/13), 23,5 metri lungime, +7,5 metri denivelare, descoperită de Ursan Victor,

se găseşte în versantul sudic al dealului Repezi, la 25 metri altitudine faţă de talvegul văii Latoriţa şi la o altitudine absolută de 925 metri. Este o cavitate ascendentă, de prăbuşire, formată dintr-o singură sală, a cărei vizitare nu necesită mijloace de iluminare. Jumătate din suprafaţa sălii este acoperită de o terasă în rocă. Spre deosebire de peşterile prezentare anterior aceasta este dezvoltată în conglomerat.

Încheind această sumară prezentare trebuie subliniat că zona este departe de a fi epuizată şi reclamă noi deplasări ale unor echipe de cercetare şi cartare.

(martie 1983)

NOI DESCOPERIRI ÎN CHEILE RÎŞNOVULUI (Masivul Postăvaru)ILIE BOLOVESCHI

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

La sugestia lui Ică Giurgiu, în anul 1979, împreună cu alţi membrii ai clubului, am început o serie de expediţii în cheile Rîşnovului din Masivul Postăvaru.

În această zonă erau cunoscute doar două cavităţi: p. lui Radu din cheile Rîşnovului (1230/6) şi p. din cheile Rîşnovului (12307), dar potenţialul carstic se presupunea mult mai mare. Un avantaj era accesul uşor în zonă, timpul necesar fiind de circa 5—6 ore din Bucureşti, din care doar 2 ore maxim de mers pe jos, ceea ce ne permitea efectuarea ieşirilor la sfîrşit de săptămînă, cînd noi, studenţii, puteam fi liberi.

Fig 130Prima ieşire a avut loc în data de 2 decembrie 1979, avînd ca scop principal familiarizarea cu

zona. La această acţiune au participat: Aurora Ceară, Viorica Drăgulinoiu, Adrian Muraru, Aurel Cărăbuş şi Ilie Boloveschi. De la cabana Trei Brazi, pînă unde se ajunge cu autobuzul din Predeal, am ales din cele 3 trasee posibile pe cel care ne conducea la intrarea amonte a cheilor. Urmînd marcajul cu banda galbena şi apoi din culmea Spinării Calului spre stînga, pe cel cu triunghi roşu, după circa 2 ore de mers am ajuns la intrarea în cheile parcurse de pîrîul Cheia. O ceaţă foarte densă şi joasă ne oprea vizibilitatea spre pereţii abrupţi pe care mai mult îl bănuiam decît îi vedeam. Cheile nu sînt spectaculoase. Un drum forestier urmăreşte firul văii. Versantul stîng este doar pe o mică porţiune format din pereţi abrupţi, la ieşirea din chei; în rest, zone împădurite cu fag. În schimb versantul drept, după o zonă mai lată sau mai îngustă de păşune sau păduri de fag, continuă cu pereţi abrupţi, a căror înălţime aveam s-o vedem în întregime abia în ieşirile următoare.

Fig 131Am străbătut cheile şi am trecut în revistă cele cîteva cavităţi care se văd şi din drumul

forestier, aflate la ieşirea din chei, acolo unde apare un perete abrupt şi pe versantul stîng al văii.Abia pe la prînz ne-am împărţit în 2 echipe şi am făcut un baleiaj într-o zonă foarte restrînsă a

versantului drept, în dreptul joncţiunii traseului triunghi roşu, pe care am venit noi, cu traseul triunghi albastru care avea sa ne conducă peste cîteva ore spre cabana Trei Brazi

Fig 132Cu toate ca nu aveam nici o speranţă de a descoperi ceva am găsit totuşi o peştera de 17 m

lungime şi +6,7 m denivelare pe care am cartat-o şi am marcat-o (cu vopsea albastră) cu nr. 1230/1, marcaj existent şi acum dar incorect, peştera devenind după consultarea fişelor de la Institutul de Speologie p. nr. 4 din cheile Rîşnovului, cu nr. 1230/11. Timpul fiind înaintat şi condiţiile de căţărare dificile am renunţat la alte cercetări, întorcîndu-ne pe la orele 18 la cabana Trei Brazi.

Oricum această ieşire ne-a deschis apetitul pentru zonă, în care am revenit cu forţe noi, peste o săptămînă, adică în 8.12.1979. Acţiunea a durat 2 zile şi la ea au participat 12 membrii: Eliza Anghel, Cristina Purza, Adriana Niţă, Adriana Matyiku, Aurel Cărăbuş, Emil Solomon, Mihai Alexandru, Dan Dănescu, Victor Arteni, Aurora Ceară, Marian Stanciu şi subsemnatul.

Fig 133De data aceasta am urmat traseul triunghi galben care începe de la cabana Poiana Secuilor

urmărind firul văii Tociliţa şi care rămîne cel mai uşor şi rapid traseu de acces în chei.Cazarea am făcut-o la cantonul silvic care se găseşte la intrarea amonte a cheilor într-un punct

foarte prielnic pentru ieşiţi în zonă. De data aceasta vremea era minunată.Fig 134Într-adevăr pereţii erau foarte înalţi: diferenţa de nivel a crestelor faţă de drumul forestier am

apreciat-o la circa 225—275 m, baza pereţilor oscilînd într-o plajă largă, primii începînd pe la 60—70 m faţă de drum. Stînd de vorbă ou muncitorii am aflat că se găsesc într-adevăr nişte guri de peşteră prin zonă. De fapt trei din ele le vedeam şi noi.

Fig 135Prima părea accesibilă relativ uşor, celelalte două erau în perete şi se putea ajunge la ele prin

pitonare sau rapel de pe coastă. După ce ne-am instalat în unul din dormitoarele cantonului şi ne-am echipat, cu ajutorul unui binoclu am cercetat zona şi apoi am făcut planul de bătaie.

Fig 136Ne-am împărţit în 4 echipe fiecare cu sarcini bine stabilite. Mihai Alexandru şi Marian Stanciu

urmau să ajungă pînă pe creastă şi să testeze posibilitatea de a coborî în rapel la cele 3 guri ce se deschideau la 30—40 m sub creastă; Dan Dănescu şi Emil Solomon cercetau zona în dreapta grohotişului; eu şi cu Aurel Cărăbuş cercetam zona centrală urmînd apoi să colaborăm cu Mihai şi Marian, iar ceilalţi cercetau zona din stînga şi de deasupra grohotişului care era şi cea mai vastă.

Nu aveam de unde să ştim însă că zona este mult mai dificilă decît se vedea de jos şi că fiecare echipă va simţi nevoia unei corzi (măcar pentru asigurare); singura coardă care o aveam cu noi au luat-o Mihai şi Marian, şi s-au folosit cu succes de ea.

Deasemenea nişte radioemiţătoare ar fi fost foarte binevenite deoarece într-o zonă atît de întinsă şi accidentată a menţine legătura cu fiecare echipă era foarte necesar. Cu toate acestea rezultatele nu s-au lăsat aşteptate.

Dan şi Emil au descoperit, cartat şi marcat două peşteri: p. nr. 6 (1230/13) şi p. nr. 7 (1230 14), iar Aurel şi cu mine am descoperit şi cartat p. nr. 3 (1230/10) la care marcajul l-am făcut ulterior.

Mihai şi Marian au ajuns pe creastă, dar obosiţi şi fără ghidarea de jos pe care trebuia să le-o asigurăm, Aurel şi cu mine, nu au reuşit interceptarea celor 3 guri spre care se îndreptaseră.

Cealaltă echipă a cercetat o zonă do asemenea dificilă fără a descoperi însă nici o peşteră. Exceptînd cele trei semne de întrebare, existente şi acum în zona respectivă, este puţin probabil să mai existe şi altele deoarece baleiajul a fost amănunţit făcut.

Şi pentru că această primă zi a fost foarte grea, duminică a fost program liber; doar o echipă a mai urcat în masiv pentru a mai cerceta o zonă. Restul au rămas în apropierea cantonului unde s-a făcut un antrenament de urcare, coborîre pe coardă, pe nişte stînci de 15—20 m, antrenament la care s-au alăturat la întoarcere şi cei plecaţi în masiv.

Vacanţa de iarnă şi sesiunea au întrerupt şirul expediţiilor.În primele zile de primăvară ale anului 1980 (22—23 martie) am mai încercat din nou să

ajungem la cele 3 guri care ne sfidau parcă de la înălţimea lor.De data aceasta participau: Cristina Purza, Eliza Anghel, Mihai Alexandru, Traian Bujor,

Sandu Stănciulescu şi subsemnatul. Deşi aveam un echipament corespunzător un alt inconvenient a pus stavilă încercării noastre: zăpada. Deşi zonele expuse spre soare începeau să înverzească, prezentîndu-ne un peisaj pitoresc şi foarte colorat, pe văile care duceau spre pereţi grosimea stratului de nea atingea chiar şi 1,5—2 m, iar săritorile în stîncă erau acoperite de o pojghiţă de gheaţă ce făcea foarte periculoasă ascensiunea. Am renunţat deci la elucidarea celor 3 semne de întrebare şi am continuat cu un baleiaj pe la baza pereţilor şi pe văile pe care puteam intra cît de cît.

Cu acest prilej am reintrat în trei din peşterile descoperite anterior (1230/10, 1230,13, 1230/14) şi efortul ne-a fost răsplătit de frumoase formaţiuni de gheaţă printre care o stalactită atingea 2,5 m iar celelalte frecvent în jur de 1 m.

Aveam prilejul astfel să asistăm la o scară foarte redusă a timpului la procesul de formare a acestor unicate făurite de natură cu atîta migală şi perfecţiune. A doua zi am stabilit pentru cercetare o zonă bine determinată, corespunzătoare distanţei de vreo 500—600 de m dintre căsuţa păiăsită şi canton.

Mihai Alexandru şi Traian Bujor au început căutările din dreptul căsuţei, au identificat p. nr. 2 (1230/7) şi au descoperit, cartat şi marcat p. nr. 5 (1230/12): L=30 m şi D= +12,5 m.

Cealaltă echipă din care făceam şi eu parte a început cercetarea din punctul unde fusese lăsată anterior urmînd să realizăm joncţiunea cam pe la mijlocul acestei zone cu Mihai şi Traian.

După cîteva ore de baleiaj prin zăpadă, grohotiş, frunziş putred am realizat joncţiunea şi ne-am bucurat că cei doi au descoperit această peşteră deoarece noi am fost mai puţin norocoşi şi nu am găsit decît trei grote din care cea mai mare avea 7m, dar nu am înregistrat-o.

Din nefericire această expediţie a fost şi ultima din primăvara anului '80.În urma acestor cercetări au fost deci descoperite un număr de 5 peşteri cu o lungime totală de

117,5m şi o denivelare cumulată de 48,7 m.Cu aceste descoperiri Bazinul Ghimbăşel din Masivul Postăvaru se prezintă astfel:

1230/ Bazinul Ghimbăşel1. P. cu apă din valea Lupului2. P. din valea Cristianului3. P. nr. 1 din valea Seacă4. P. nr. 2 din valea Seacă5. Av. Gaura de Aur6. P. lui Radu din cheile Rîşnovului (P. nr. 1 din cheile Rîşnovului)7. P. din cheile Rîşnovului (P. nr. 2 din cheile Rîşnovului)8. P. din Cerna — Deal (P. Flintsch — Gutheil) (168)9. P. din valea Fundata (169)10. P. nr. 3 din cheile Râşnovului (28) ( + 12)11. P. nr. 4 din cheile Rîşnovului (17) ( + 6,7)12. P. nr. 5 din cheile Rîşnovului (30) ( + 12,5)13. P. nr. 6 din cheile Rîşnovului (19) (+15) '

14. P. nr. 7 din cheile Rîşnovului (23,5) ( + 2,5).

Aş vrea să fac în încheiere două precizări:1. Intre timp unul din semnele de întrebare (cel încercuit pe schiţă) a fost elucidat: este vorba

de un abri.2. A doua precizare se referă la toponimicul cheilor: cum e corect, cheile Rîşnovului sau

cheile Rîşnoavei ? In lucrările găsite sînt folosite ambele forme: prima în special în lucrările şi pe hărţile mai noi (de ex. „Postăvaru" din colecţia Munţii Noştrii a lui Dan Bălteanu şi Nicolae Băcăintan, apărută în Ed. Sport-Turism, 1980) şi cea de a doua în lucrările mai vechi (de ex. „Postăvarul — Piatra Mare" de Floricioiu AL, apărută în 1969).

Neavînd competenţa necesară nu voi analiza lingvistic care formă este corectă. Ţinînd însă cont de flexibilitatea limbii române şi de faptul că chiar şi cei care trăiesc în zonă folosesc ambele forme un lingvist ar conchide pesemne că ambele denumiri sînt corecte.

Trebuie să fac însă o precizare de altă natură care ar putea fi un argument pentru prima formă, pe care am şi folosit-o în acest articol. Rîul Prahova primeşte pe dreapta, la extremitatea sudică a oraşului Predeal, un afluent care se numeşte Rîşnoava şi care însoţeşte pe cîţiva km drumul DN 73A care leagă Predealul de Rîşnov trecînd pe la Pîrîul Rece.

Un turist ce va străbate pentru prima dată acest drum auzind de cheile Rîşnoavei va fi foarte tentat să creadă că le va întîlni, ştiind bineînţeles că pîrîul se numeşte Rîşnoava, dar va fi surprins constatînd că nu întîlneşte această formă a carstului de suprafaţă.

Şi e normal: denumirea de cheile Rîşnoavei (sau Rîşnovului) nu are nimic cu apa care le-a format şi care se numeşte Cheia, ci cu localitatea Rîşnov care poate fi un alt punct de plecare spre ele.

Indiferent însă care este forma ce o folosim, important este după părerea mea ca să înţelegem prin oricare din ele aceleaşi lucruri: cheile formate de valea Cheii ce îşi adună apele de pe versanţii vestici ai Spinării Calului.

PEŞTERA DE LA JGHIABUL LUI ZALION (M. Rodnei) — 25 DE ANI DE LA DESCOPERIRE

ICĂ GIURGIU Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

În anul 1958 învăţătorul Leon Bîrte din comuna Parva (judeţul Bis-triţa-Năsăud) a descoperii intrarea în peştera de la Jghiabul lui Zalion.

Pentru perioada 1958—-1976, un interval de 18 ani, informaţiile bibliografice despre peşteră şi în special despre cei care au explorat-o sînt puţine şi slab evocatoare. Nu ştim mai nimic despre felul în care au acţionat acei oameni, despre efortul, îndoielile şi bucuriile lor.

Prima explorare a peşterii a făcut-o aproape cu siguranţă Leon Bîrte, probabil cînd a descoperit intrarea; el nu a parcurs însă prea mulţi metri oprindu-se pe buza primului puţ.

Tot în anul descoperirii, Institutul de Speologie din Cluj a organizat o explorare în care s-au parcurs 185 m de galerie şi s-a atins aproximativ cota —80 metri. Au urmat alte două ture, nu ştim nici măcar în ce an, ocazii cu care s-au mai adăugat de fiecare dată cîţiva zeci de metri la lungime coborîndu-se probabil pînă undeva în jurul a —100 de metri denivelare.

În 1964 speologii din Cluj (Iosif Viehmann, Dan Coman, Mihai Şerban) au primit un important ajutor în parcurgerea peşterii de la echipa de alpinişti a Casei Centrale a Armatei (Emilian Cristea, Aurel Eremia, Matei Schen, Ladislau Caracsony). S-a atins cota —130 (măsurată cu altimetrul) pe buza unei cascade, botezată de atunci Cristea, estimată la 10 metri. Lungimea peşterii ajunsese la 535 metri.

Peste 7 ani, în iulie 1971, secţia din Cluj a Institutului de Speologie şi Cercle Royal Athletique de l'Universite de Liege (Belgia) au organizat o tabără la complexul Tăuşoare — Zalion.

În Jghiabul lui Zalion o parte din cei şase belgieni din echipa de vîrf, din care făceau parte şi Leon Bîrte şi Iosif Viehmann, au coborît cascada de la terminus dar după numai 12 metri au declarat peştera terminată. În porţiunea inferioară galeria înaltă era impenetrabilă iar pe sus nimeni nu mai avea chef să caute prin escaladă o eventuală continuare.

În noiembrie 1973 echipa formată din Iosif Viehmann, Valentin Crăciun, Pompei Cocean (de la Institutul de Speologie), Leon Bîrte, Miki Balogh (alpinist clujean) şi Peter Simsa (de la clubul de speologie Meteor Budapesta) s-a deplasat la Zalion. Cei care au reuşit să coboare cascada Cristea au întărit afirmaţia că mai departe decît au ajuns belgienii nu se mai poate.

Pînă în 1977 inclusiv au apărut în ţară (două) şi peste hotare (unul) trei materiale destul de ample despre peştera de la Jghiabul lui Zalion semnate de Iosif Viehmann. Se descria porţiunea parcursă şi cartată (peste 500 metri de galerie), din păcate cu unele pasaje neconforme cu realitatea.

A urmat iarăşi o pauză lungă în explorare, 5 ani, deşi pe harta publicată erau semne de întrebare.

Aceste semne de întrebare, unele pasaje care nu ne păreau clare din articolele lui Iosif Viehmann şi în fine faptul că tot lucram în Munţii Rodnei (ia Grota Zînelor), într-o zonă situată relativ aproape de Zalion, ne-au determinat să ne ocupăm şi de această peşteră.

În iulie 1978 echipa compusă din Adrian Done, Florin Cucu şi Lucian Cumpăta a descoperit şi cartat în zona intrării o reţea de galerii lungă de 356 de metri. Costel Roman, Dan Nanu şi Silviu Scobai au ajuns pînă la cascada Cristea; primul dintre ei a coborît-o şi a apreciat că ter-minusul trebuie revăzut cu atenţie deoarece mai erau şanse de a găsi o continuare.

Următoarea explorare a avut loc în aprilie 1979 cînd echipa Costel Roman, Ică Giurgiu, Gabriel Silvăşanu a reuşit să depăşească acest terminus descoperind o continuare ce se arăta importantă dar pe care atunci nu s-au parcurs decît circa 80 metri.

Peste patru luni, în august 1979, clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti a organizat la Jghiabul lui Zalion o tabără în cadrul căreia s-au făcut cinci intrări.

Echipa condusă de Adrian Done (Dan Hazaparu, Octavian Ciuculescu, Horia Mitrofan) a continuat cartarea în zona intrării şi apoi pînă la cascada Cristea. S-au topografiat 705 metri şi s-a mers cu vizele pînă la cota —124. Echipa de vîrf (Costel Roman, Ică Giurgiu, Tavi Vădeanu, Jean Popa) a cartat şi ea 1060 de metri şi a coborît pînă la —226 m adâncime. Lungimea totală a peşterii a ajuns astfel la 2121 metri.

Exact peste un an de zile, în august 1980, 14 speologi s-au reunit la Zalion pentru a continua explorarea: Costel Roman, Tavi Vădeanu, Ică Giurgiu, Dan Hazaparu, Adrian Done, Jean Popa, Gabriel Silvăşanu, Silviu Ianoş, Octavian Ciuculescu, Emil Solomon, Ilie Boloveschi, Adriana Carp, Adriana Niţă, Florica Berdei.

Echipa de vîrf a fost formată din primii şapte de mai sus; primii cinci dintre ei au depăşit terminusul 1979 topografiind încă 193,5 metri şi ajungînd la cota —237,5.

În apropierea cotei zero, prin urcarea unui horn, s-a atins cota +4,5 ceea ce a stabilit denivelarea peşterii la 242 metri. Lungimea totală a reţelei, şi cu cei 51,5 metri descoperiţi în zona din apropierea intrării, a urcat la 2366 de metri. Se aprecia că principalul semn del întrebare rămas era cel de la cota —222.

A urmat o pauză de trei ani. In august 1983 o nouă echipă s-a prezentat la Zalion: Ică Giurgiu, Tavi Vădeanu1, Viorel Luduşan2, Mircea Vlădulescu, Leonard Bezman, Dan Hazaparu, Magda Csiki3, Manus Vişan, Eliza Anghel, Virginia Vasile.

Primii şapte au format echipa de vîrf. Aceasta nu a ajuns însă decît pînă la —200 de unde debitul sporit al cascadei şi defecţiunile produse sistemelor de iluminare şi echipamentului personal au determinat revenirea spre suprafaţă. Dincolo de buza acestei cascade a fost interceptată o nouă galerie pe care, din lipsă de timp, s-au parcurs numai 12 metri. Lungimea reţelei urca totuşi, devenind 2378 metri.

Singurul cîştig important al turei din august 1983 a fost definitiva determinare a modului cum trebuie atacată peştera în continuare: traseul va trebui marcat în porţiunile dificile, în ambele sensuri, pentru a uşura orientarea; se vor fixa tiroliene la unele cascade şi pasaje foarte înguste pentru a evita contactul excesiv cu apa şi a economisi timp; chiar şi cu amenajările de mai sus, se pare că echipa de vîrf va trebui ajutată de o altă echipă care să transporte spre interior şi apoi spre ieşire alimente şi echipament colectiv.

Zalionul are încă posibilităţi de continuare: atît în zona profundă cît şi în reţeaua de galerii de la intrare. A fost greu să se ajungă de la 500 la 2378 metri lungime, va fi şi mai greu de aici înainte. Dar nu tocmai dificultăţile ne atrag uneori ? Pentru echipa de vîrf sînt necesari speologi cu multă experienţă, bine antrenaţi, bine echipaţi şi deosebit de rezistenţi. Vă aşteptăm.

BIBLIOGRAFIEPOMPEI COCEAN — întîlniri cu peştera — Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979.ICĂ GIURGIU — Peştera de la Jghiabul lui Zalton continuă — buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 6, 1979. ICĂ GIURGIU, ADRIAN DONE, TAVI VĂDEANU, COSTEL ROMAN — Zalion minus 226 — buletinul clubului „Emil Racoviţă", nr. 7, 1980, Bucureşti, 1986.ICĂ GIURGIU — Peştera de la Jghiabul lui Zalion, explorarea din august 1980 — buletinul clubului „Emil Racoviţă", nr. 7, 1980, Bucureşti, 1982.GABRIEL SILVAŞANU — Zalion, aprilie 1979 — buletinul clubului „Emil Racoviţă” Bucureşti, nr. 6, 1979.IOSIF VIEHMANN — Peştera de la Jghiabul lui Zalion — Peşteri din România, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.IOSIF VIEHMANN — Resultats de l'exprdition belgo-roumain de la Grotte de Tăuşoare (Monts Rodna, 1971) — Actes du 6eme Congres International de speleologie, Olomouc, Czehoslovakia, 1979.

(noiembrie 1983)

1 Acum preşedinte la clubul "Emilian Cristea" din Alba-Iulia.2 De la Polaris Blaj3 de la „Emilian Cristea" Alba-Iulia.

SCURT ISTORIC AL MIŞCĂRII SPEOLOGICE DE AMATORI DIN CLUJ-NAPOCABELA BAGAMERI

conducător tehnic CSA Cluj-Napoca

În oraşul Cluj, unde s-a înfiinţat primul Institut de Speologie din lume, activitatea speologilor amatori a existat cu mult înainte.

Lumea tainică a golurilor subterane a atras din totdeauna atenţia iubitorilor naturii — turişti, alipinişti — spre adîncurile misterioase şi necunoscute. În anul 1905, în cadrul Asociaţiei Carpatine Ardelene (Erdelyl Karpat Egyesulet) din Cluj, un mic grup de speologi amatori a format o secţie la Vadul Crişului cu scopul de a cerceta şi explora fenomenele carstice din defileul de la Vadul Crişului. Grupul de mai sus, condus de Handl Kâroly, s-a preocupat de amenajarea peşterii de la Vadul Crişului (p. Zichy). Activitatea lui s-a desfăşurat pînă în 1919 cînd A.C.A. s-a desfiinţat.

La sfîrşitul lui 1920 asociaţia de mai sus s-a reînfiinţat dar fără secţie de speologie.Conducătorul inimos al speologilor amatori, Handl Kâroly, împreuna cu dr. Istvan Veress

(preot) şi Gyula Hollosy (notar), a-continuat cercetările în M. Pădurea Craiului, explorînd parţial peştera Bătrînului, p. Ungurului din cheile Şuncuiuşului şi p. Moanei din valea Mişidului. Au fost ajutaţi în cercetări de către Jordân Kâroly, profesor universitar în Cluj şi de Czârân Gyula.

Intre anii 1925—1940 activitatea acestor speologi amatori a încetat. Doar unii turişti pasionaţi efectuează ocazional vizite în peşteri cunoscute.

La începutul anilor '40, tot în cadrul A.C.A.-ului s-a format un mic grup de speologi amatori, conduşi de turistul Istvan Rotâridesz, expert în cercetarea peşterilor. Tot în aceşti ani şi-a început activitatea speologică avocatul Maxim Pop care s-a remarcat prin cercetarea peşterii Gheţarul de la Scărişoara.

Sub conducerea lui dr. Xântusz Jânos (profesor), Dânielisz Andrâs (elev), Janicska Albert (redactor de ziar) şi Weber Jânos au explorat p. de la Gălăşeni pe 360 metri lungime.

În cadrul A.C.A.-ului şi-au început activitatea, mai întîi ca turişti, următorii speologi amatori: Bokor Şandor, Bagameri Bela, Hikkel Zoltân, Bâtyi Levente. Activitatea acestui mic grup a debutat prin organizarea vizitării a diverse peşteri; treptat s-a trecut la explorarea şi cercetarea lor, ca de exemplu: p. din Cheile Runcului, p. de la Izvorul Crişului Repede, p. de la Borsec.

În 1948 A.C.A.-ul a fost desfiinţat. Grupul de speologi amatori a trecut din punct de vedere organizatoric la Asociaţia Turismului Popular (A.T.P.), tot sub conducerea inimosului Istvan Rotâridesz.

Sub tutela şi cu ajutorul material al Confederaţiei Generale a Muncii s-au organizat expediţii de explorare şi cercetare în zone carstice din M. Bihor. Aceste expediţii au fost conduse de către cercetătorii Institutului de Speologie Cluj. În cadrul lor s-a pătruns pentru prima dată în galeriile inferioare ale Gheţarului de la Scărişoara, s-a cercetat Gheţarul din Groapa de la Barsa, avenul Gemănata şi zona carstică Lumea Pierdută.

Tot în această perioadă Rotâridesz Istvan a descoperit p. Pojarul Poliţei şi av. din Şesuri. Grupul de speologi amatori compus din Istvan Rotâridesz, Bela Bagameri şi Bela Csorba de la A.T.P. Cluj au descoperit p. Neagră din Groapa de la Barsa. La dificila muncă a speologilor mai sus amintiţi au mai participat Bokor Şandor, Lorincz Miklos, dr. Sîrbu Ioan, etc. Despre această activitate rodnică a speologilor amatori din Cluj au apărut mai multe articole în ziarele locale, precum şi în revista Turismul Popular.

Odată cu desfiinţarea în 1953 a A.T.P.-ului, grupul de speologi amatori rămîne din nou fără tutelă şi sprijin.

După un scurt interval aceşti oameni se reorganizează reîncepînd activitatea în cadrul Asociaţiei sportive Metalul Cluj. Secţia de alpinism — speologie este condusă de Bela Bagameri. În programul lor de activitate figurează cercetarea zonelor carstice din M. Bihor şi M. Pădurea Craiului. În cadrul secţiei activează în aceşti and cei mai buni alpinişti din ţară; îi amintim pe Moldovan Andres, Lorincz Miklos, Gagyi Andrâs, Gora Laurenţiu, Kovacs Ferencz. Această situaţie a dat imbold dezvoltării şi îmbunătăţirii tehnicii de explorare a peşterilor şi mai ales a avenelor. Grupul nu a fost lipsit de influenţa şi îndrumarea preţioasă a neobositului Istvan Rotâridesz nici în această perioadă.

După o pregătire temeinică speologii de la Metalul au început cercetarea zonei carstice din valea Iadului. Această muncă, dusă timp de aproape zece ani, cu multe sacrificii, a adus rezultate frumoase; au fost explorate şi parţial descoperite 45 de peşteri şi avene, ca de exemplu: p. din valea Strivinoasa (65 L, 13 D), p. din Pietrele Negrului (205 L, 6 D), p. din valea Rea (161 L, 45 D), Poşiştăul din dealul Cornului (146 L, 60 D).

O serie de fenomene carstice devenite rezervaţii ştiinţifice (monumente ale naturii) sînt legate de numele speologilor amatori din Cluj. Amintim:

— peştera de la Tecuri — descoperită de Simion Suprovici în 1943;— peştera Pojarul Poliţei — descoperită de Istvan Rotâridesz în 1947;— peştera cu apă din valea Leşului —descoperită de Istvan Rotâridesz şi Bela Bagameri în

1953;— peştera Vîntului — descoperită de Bela Bagameri în 1957.Speologii amatori clujeni au fost prezenţi la realizarea filmului Farmecul adîncurilor, în

februarie 1956. Asistenţa tehnică a fost asiignrată de alpiniştii M. Lorincz şi Geza Muller.La cercetarea hidrologică şi geomorfologică a zonelor carstice de la Cărmăzan şi Damiş,

efectuată de Teodor Rusu de la Institutul de Speologie Cluj, timp de 7 ani speologii amatori Gabor F., Bagameri B., Bâ-nyai K., Szilâgyi A., Dobrai P., Csoltko L. au dat un ajutor substanţial.

La începutul anilor 60 în colaborare ou cercetătorii Theodor Rusu şi Iosif Viehmann de la Institutul de Speologie Cluj, cu participarea speologilor amatori Bagameri B. şi Gabor F., se explorează avenul Conto-rovici din dealul Ana de lîngă Vadul Crişului (85 m adîncime, 60 m â pic).

Speologii amatori, printre care Bagameri B., Gabor F., Szilâgyi A., Ooltko L., Bânyai K., Dobrai P., au explorat şi cercetat următoarele goluri subterane:

— peştera de la Toaia (denivelare 60 m);— peştera din groapa Ilii din depresiunea Cărmăzan (decolmatare);— ponorul Mitroaie de deasupra resurgenţei Izbîndiş (decolmatare).In anul 1964, în prezenţa lui T. Rusu, alpiniştii Gabor F., Bagameri B., Csoltko L., au explorat

în zona Damiş avenul din groapa Sturzului (adînc de 55 m) şi avenul din poiana Sohodolului (adînc de 102 m).

In 1965, în aceeaşi zonă, au fost explorate: avenul Toderea Halului (Poşistăul Ministerului) (adînc de 55 m), avenul Bernusşu (—35 m), peştera gheţar Ponoraş (—20 m).

In această perioadă s-a înfiinţat secţia de alpinism de la Clubul Politehnica Cluj în cadrul căreia au activat alpinişti care au acţionat şi ca speologi amatori. Dintre ei amintim pe Stoicovici R., Goanu R., Moldovan T., Şechter V., Tureanu O. Ei au descoperit, explorat şi cartat avenul din dealul Mihaiului (143 L, 49 D).

Încă din 1957, odată cu descoperirea p. Vîntului, mişcarea speologilor amatori simţea nevoia unei organizări mai serioase; era necesară concentrarea forţelor speologilor solitari într-o formaţie puternică care să permită obţinerea unor rezultate mai bune. Însăşi peştera Vîntului reclama o activitate mai susţinută avînd în vedere mărimea şi complexitatea acestei cavităţi din Munţii Pădurea Craiului. După mai multe încercări de găsire a unui for tutelar care să corespundă intereselor speologilor amatori, în luna februaire 1966 se înfiinţează pe lîngă Biroul de Turism pentru Tineret secţia Cluj, Clubul Speologilor Amatori din Cluj, cu două secţii, una la A. S. Unirea şi una la A. S. Metalul Roşu-Această iniţiativă a fost sprijinită de Institutul de Speologie Cluj care a rămas în continuare îndrumătorul ştiinţific al clubului, asigurînd şi spaţiul necesar pentru desfăşurarea şedinţelor de lucru săptămînale.

În şedinţa de deschidere a C.S.A. Cluj a fost ales primul preşedinte în persoana lui Bela Bagameri, secretar Kâroly Bănyai, responsabil tehnic Ferencz Gabor, responsabil organizatoric Arpad Szilâgyi.

După înfiinţarea primului club de speologie iniţiativa a fost preluată de tot mai multe oraşe, numărul cluburilor şi cercurilor crescînd mereu, ajungînd în 1982 la 37.

Activitatea şi rezultatele obţinute de C.S.A. Cluj-Napoca după 1966 au fost prezentate în buletinele speologice.

INFORMAŢII DESPRE CLUBUL „EMIL RACOVIŢĂ" BUCUREŞTI

Lungimi cartate în anul speologic 1981-1982 de membrii clubului „Emil Racoviţă" BucureştiViorel Lascu __ 2282 mIcă Giurgiu _ 1636Gabriel Silvăşanu __ 828Costel Roman __ 719Ilie Boloveschi __ 689Eliza Anghel _ 683Mihai Codescu __ 560Leonard Bezman __ 555Gabriel Miclăuş __ 447Adriana Niţă __ 433Valentin Beloiu __ 410Dan Hazaparu __ 400Fane Andreescu — 388 Cristian Bohuslavschi — 381Dragoş Petrescu — 381Tabita Popescu __ 381Tavi Vădeanu __ 353Manus Vi şan __ 320Virginia Vasile __ 301 mCornel Belecciu __ 285Iuliana Kovari __ 277Ovidiu Grad __ 274Iulia Andreescu __ 268Mircea Vlădulescu — 262Ada Vădeanu __ 262Horia Mitrofan _ 256Florin Boştină — 226Nicu Gligan — 170Ene Costin __ 141Gigi Chiriloi __ 140Florin Niţă — 137Mircea Bălăian __ 137Ovidiu Lucaciu __ 137Eva Roman __ 136Eugen Georgescu __ 127Ştefan Vîrlan __ 112(etc.) (încă 17 persoane)

Denivelări cartate 1981—1982Viorel Lascu — 468 mIcă Giurgiu — 391Leonard Bezman — 222Gabriel Silvăşanu — 186Castel Roman — 133Eliza Anghel — 3 31Manus Vişan — 126Mihai Codescu — 123Valentin Beloiu — 106Miclăuş Gabriel — 95 Cornel Belecciu __ 85Dan Hazaparu __ 83Fane Andreescu — 82Cristian Bohuslavschi __ 82Dragoş Petrescu __ 82Tabita Popescu __ 82Mircea Vlădulescu — 80Florin Boştină _ 75

Florin Niţă — 67Mircea Bălăian — 67Ovidiu Lucaciu — 67Tavi Vădeanu — 64Virginia Vasile — 62Adriana Niţă — 53Ilie Boloveschi — 53(etc.) (încă 25 persoane)

Descoperiri 1981—198216 Ică Giurgiu;14 Costel Roman 13 Viorel Lascu, Leonard Bezman 12 Valentin Beloiu, Ovidiu Grad 9 Gabriel Silvăşanu, Ştefan Andreescu 8 Eliza Anghel6 Iuliana Kovari, Florin Boştină5 Mircea Vlădulescu, Manus Vişan, Iulia Andreescu4 Gabriel Miclăuş3 Mihai Codescu, Victor Ursan, Virginia Vasile, Cornel Belecciu, Nelu Brădescu2 Adrian Mihalce, Carmen Petrescu, Mihai Herinean, Roman Fitera, Radu Radian, Cătălin Popa, Radu Iancu, Gigi Chiriloi, Ştefan Vîrlan.1 Aurel Cărăbuş, Marian Stanciu, Cristian Gavrilov, Emil Solomon, Adrian Negoiţă, Constantin Bălescu, Liviu Chiper, Eugen Georgescu.

Lungimi cartate în anul speologic 1982—1983 de membrii clubului„Emil Racoviţă" BucureştiViorel Lascu — 1768 mVictor Ursan — 1542Cornel Beleociu — 1447Adrian Rădulescu — 1406Adrian Terme — 1213 Dan Ilina — 1164Valentin Beloiu — 1086Ovidiu Grad — 1061Mircea Vlădulescu — 923Ică Giurgiu — 906Eliza Anghel — 782Mihail Juracovschi — 744Valentina Dinulescu — 553Şerban Moldoveanu — 460Aurelia Mihai — 460Sorin Corfar — 449Costel Roman — 420Gigi Chiriloi — 420Claudiu Druma — 420 mPaul Mladin — 386Gabriel Miclăuş — 338Dan Hazaparu — 337Ştefan Andreescu — 312Iuliana Kovari — 248Gigi Dragomir — 235Adrian Iurkiewicz — 203Iancu Orăşanu — 203Mircea Pantea _ 203Tudose Valentin — 171Mircea Bălăian — 141Horia Mitrofan — 133Stela Puiu— 119Gabor Halasi — 119

Gheorghe Ciucă — 114Adrian Nen — 106Paul Cocoş — 104(etc.) (încă 18 persoane)

Denivelări cartate în anul 1982—1983Viorel Lasou — 385 mAdrian Terme — 279Ică Giurgiu — 231Mircea Vlădulescu — 216Cornel Belecciu — 195Eliza Anghel — 184Victor Ursan — 183Ştefan Andreescu — 140Ovidiu Grad — 126Adrian Rădulescu — 126Valentin Beloiu — 125Dan Ilina — 113Sorin Corfar — 105Castel Roman — 100 mGigi Chiriloi — 100Claudiu Druma— 100Valentina Dinulescu — 83Gabriel Miclăuş — 77Dan Hazaparu — 73Iuliana Kovari — 71Mircea Bălăian — 65Horia Mitrofan — 62Gigi Dragomir — 61Mihail Jurecovschi — 52Gheorghe Ciucă — 50(etc.) (încă 25 persoane)

Descoperiri realizate în anul 1982—198325 Cornel Belecciu18 Ovidiu Grad16 Adrian Rădulescu14 Mihail Juracovschi, Valentin Beloiu12 Viorel Lascu, Victor Ursan, Paul Mladin10 Adrian Terme, Iuliana Kovari9 Mircea Vlădulescu8 Adrian Nen7 Ică Giurgiu, Horia Mitrofan, Ştefan Andreescu, Dan Ilina, Mihaela Albu, Radu Solacolu, Cristian Solacolu6 Sorin Corfar, Gheorghe Ciucă5 Camelia Zaharia4 Eliza Anghel3 Gigi Chirilod, Valentina Dinulescu Lascu, Şerban Moldoveanu, Adrian Iurkiewicz2 Iancu Orăşanu, Aurelia Mihai, Cornel Fotă, Gabriel Silvăşanu 1 Costel Roman, Dan Hazaparu, Virginia Vasile, Claudiu Drama, Adrian Done, Adrian Negoiţă, Simona Gheorghe, Florica Bogdan, Mircea Pantea, Vladimir Platagea, Dan Florescu, Gigi Dragomir, Nicu Gligan, Manus Vişan.

Lungimi cartate în perioada octombrie 1978 — octombrie 1983 (metri)12.134 Ică Giurgiu8.178 Gabriel Silvăşanu4.949 Viorel Lascu4.549 Costel Roman3.888 Tavi Vădeanu3.552 Ilie Boloveschi3.264 Adriana Niţă

2.937 Dan Hazaparu2.673 Horia Mitrofan2.305 Eva Roman1.943 Adrian Done1.896 Niki Sandeschi1.820 Eliza Anghel1.732 Cornel Belecciu1.591 Victor Ursan1.552 Emil Solomon1.496 Valentin Beloiu1.479 Ştefan Andreescu1.454 Mariana Sandeschi1.406 Adrian Rădulescu1.382 Aurel Cărăbuş1.335 Ovidiu Grad 1.213 Adrian Terme 1.185 Mircea Vlădulescu1.168 Iuliana Kovari1.164 Dan Ilina1.085 Jean Popa1.061 Octavian Ciuculescu1.019 Adriana Vădeanu(etc.) (încă 94 persoane)

Denivelări cartate în perioada octombrie 1978 — octombrie 1983 (metri)1.537 Ică Giurgiu1.156 Viorel Lascu885 Gabriel Silvăşanu705 Adriana Niţă625 Costel Roman610 Tavi Vădeanu578 Ilie Bolovesichi539 Horia Mitrofan433 Leonard Bezman393 Ştefan Andreescu373 Eliza Anghel373 Dan Hazaparu334 Emil Solomon296 Mircea Vlădulescu280 Cornel Belecciu279 Adrian Terme272 Adrian Done233 Niki Sandeschi231 Valentin Beloiu207 Iuliana Kovari:206 Adrian Mihalce202 Octavian Ciuculescu201 Eva Roman201 Victor Ursan197 Silviu Ianoş174 Manus Vişan172 Gabriel Miclăuş164 Ovidiu Grad159 Mariana Sandeschi154 Mihai Godescu(etc.) (încă 89 persoane)

Descoperiri în perioada octombrie 1978 — octombrie 1983 (număr cavităţi)128 Ică Giurgiu 84 Gabriel Silvăşanu

58 Viorel Lascu 51 Horia Mitrofan50 Niki Sandeschi 45 Ilie Bolovesichi, Adriana Niţă 44 Costel Roman31 Emil Solomon 30 Ovidiu Grad, Iuliana Kovari 28 Cornel Belecciu, Dan Hazaparu 26 Valentin Beloiu 25 Mariana Sandeschi24 Ştefan Andreescu 19 Leon ard Bezman16 Aurel Cărăbuş, Adrian Rădulescu, Eliza Anghel15 Tavi Vădeanu, Nelu Brădescu, Victor Ursan14 Mircea Vlădulescu, Mihail Juracovschi12 Paul Mlaidin, Iulia Andreescu11 Dan Dănescu, Adrian Mihalce10 Adrian Done, Adrian Terme (etc.) (încă 71 persoane)

Bilanţul explorărilor întreprinse de clubul „Emil Racoviţă" BucureştiAnul lungimi cartate (m) denivelări

cartateabsolute

(m)peşteri descoperite şi

explorateanul total anul total anul total

1975 12.987 _ 1.478 971976 7-958 20.945 793 2.271 54 1511977 2.200 23.145 300 2.571 40 1911978 9.000 32.145 1.100 3.671 62 2531979 7.027 39.972 923 4.594 38 2911980 7.125 47.097 1.113 5.707 144 4351981 6.917 54.014 1.215 6.922 133 5681982 4.921 58-935 1.115 8.037 76 6441983 6.516 65.451 1.251 9.238 77 721

Recorduri naţionale deţinute de clubul de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti

1. Cea mai lungă peşteră în conglomerat [P. din Bucşoiu — M. Bucegi — 316 m L, 58 (_2/-f56) D] '

2. Peştera în conglomerat situată la cea mai mare altitudine[P. din Bucşoiu — M. Bucegi — 2408 metri]

3. Peştera cu galerii active situată la cea mai mare altitudine[P. din Bucşoiu — M. Bucegi]

4. Cel mai mare puţ[Clocoticiul din Cârca Păreţeilor — M. Vîlcan — P 121, —149 D]

5. Cea mai lungă peşteră în sare — record mondial[P. 6 S de la Mînzăleşti — Subcarpaţii Vrancei — 1257 L, —32 D]

6. Peştera situată la cea mai mare altitudine[P. Mare din Ciortea — M. Făgăraş — 2424 metri — 37 L, —4 D]

7. Cele mai mari stalagmite[Clocoticiul din scoaba Sărăturii — M. Vîlcan — 10 m înălţime]

8. Cea mai adîncă peşteră în sare[P. cu trei intrări de la Săreni — Subcarpaţii Vrancei, — 44 m]

9. Cea mai mare cascadă subterană[P. din găvanul de la Gura Cerului — Podişul Someşan — 52 m]

10. Cea mai lungă peşteră în gresie[P. de la cetatea Ciceului — Dealurile Ciceului — 273 L, 39 (37/+2) D]

11. Cea mai adîncă reţea în conglomerat[Av. din Grind — Munţii Piatra Craiului — 220 L, —122 D]

12. Cea mai adîncă peşteră în gresie[Av. de la Frasin — Munţii Obcina Mare — 88 L, —60 D]

Recorduri naţionale care au aparţinut clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti

1. Cea mai ramificată peşteră(Grota Zînelor — M. Rodnei — 4349 L, 267 metri extensie)

2. Cel mai adînc aven(Av. de la Dosul Lăcşorului — M. Sebeş, — 268 metri).

CRONICA PUBLICAŢIILOR SPEOLOGICE (2)ICĂ GIURGIU

Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti

O rubrică care doreşte pe cît posibil să suplinească omisiuni, să îndrepte greşeli, să dea precizări, să se apropie cît mai mult de adevărul faptelor ce au stat la baza diverselor materiale, să informeze despre apariţia şi conţinutul unor cărţi ce trebuie citite.

CARST — buletinul clubului Cepromin Cluj-Napoca, nr. 2, 1982Atractiv şi interesant la fel ca şi primul număr. Din păcate lipsa de timp (şi poate nu numai ea)

face loc multor greşeli şi omisiuni. Să enumerăm spre exemplu cîteva neajunsuri ale articolului de la pagina 68:

— litere lipsă din unele cuvinte— cuvinte sărite la dactilografiere— lipseşte figura 1— în figurile 2, 3 şi 5 denivelarea este greşit calculată— săritorile nu trebuie să aibă semn (fig. 3)— semnul pentru denivelarea de 1 m este greşit folosit — bibliografia nu este dată în ordine.

Marian Bleahu — Relieful carstic — Editura Albatros, Bucureşti, 1982Autorul ne oferă o lucrare valoroasă, un dacă vreţi manual-dicţionar. Nu sîntem la curent cu

semnificaţia unui termen ? Deschidem cartea la pagina respectivă şi ne lămurim destul de repede. Vrem să ştim. cam ce şansă are peştera pe care o explorăm să atingă o anumită lungime sau denivelare ? Citim cartea cu atenţie, comparăm obiectul nostru de luicru cu situaţiile descrise şi căpătăm un plus de previziune.

Observaţiile ce urmează nu trebuie privite drept critici ci completări la un volum de informaţii ce se îmbogăţeşte mereu.

— pag. 64, paragraful 3 — Jochen Hasenmayer (R.F.G.) a coborît în Fontaine do Vaucluse, în septembrie 1981, pînă la —145 de metri (Spelunca, 4, 1981, pag. 12—13). Apoi, la 9 septembrie 1983, a atins cota —200 ! După 8 zile, un aparat construit de francezi, numit Sorgonaute, a coborît pînă la —243 metri fără a da de fundul sifonului... (Spelunca, 12, 1983, pag. 10—11).

— pag. 92, par. 3 — Cea mai mare verticală cunoscută pînă acum este Altemurmieltier (Austria): 480 metri. El Sotano urmează după avenul Joselyne (Grecia) unde există o verticală de 430 metri.

— pag. 94, par. 5 — Peştera Liliecilor din Piatra Hăghimişului are —81 m denivelare (buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 4, 1976. pag. 19).

— pag. 95, par. 2 — Pentru puţurile de prăbuşire exemplul cu avenul de la Dosul Lăcşorului nu este bine ales (vezi Caiet turistic, Comisia Municipală Bucureşti de Turism, Alpinism şi Orientare, nr. 1, 1978, pag. 85 şi buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 4, 1976, pag. 48).

— pag. 99, par. 2 — In 1967 echipa comandantului Cousteau a atins —90 m în Fontaine de Vaucluse (Spelunca, nr. 4, 1981, pag. 12).

— pag. 127, par. 2 — Marmitele pot ajunge pînă la 20 m diametru şi adîncime (Spelunca, supplement nr. 3, 1981, Papousie Nouvelle Guinee, pag. 17—20. peştera Bikbik Vuvu).

— pag. 149, par. 1 — Stilolitele pot ajunge pînă la aproximativ 6 metri lungime (Spelunca, 7, 1982, pag. 17).

— pag. 189, par. 1 — Stalagmite şi planşee de podea din sare există şi în peştra 6S de la Mînzăleşti (buletinul clubului „Emil Racoviţă", nr. 7, 1952, pag. 59).

— pag. 208, par. 1 şi 2 — Speleoteme exocarstice pot fi observate în carstul pe sare (buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 7. 1982, pag. 55—62).

— pag. 215, par. 2 — Lapiezuri ascuţite pe sare se găsesc şi la Meledic (buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 7, 1982, pag. 56).

— pag. 217, par. 1 — în Papua Noua Guinee există doline uriaşe ca de exemplu Luse (are între 600 şi 800 m diametru, 224 m adîncime) şi Ora (900 m lungime, 560 m lăţime, 258 m adîncime) (Spelunca, supplement nr. 3, 1981, Papouasie Nouvelle Guinee).

— pag. 228, par. 1 — Este vorba de peştera Ponorici-Cioclovina cu Apă.— pag. 251, ultimul paragraf — Holloch a ajuns la 144 km lungime.

— pag. 252, par. 1 — Avenul Jean Bernard are 1535 (—1494/ + 41) m denivelare, iar avenul Berger —1248 m.

— pag. 254, par. 1 — Flint Mammoth cave system a ajuns la 471 km lungime.— pag. 255, ultimul paragraf — Peştera Postojna are 14600 m lungime.— pag. 256, par. 1 — Reseau du Verneau are 28, 135 km, Grotte de St. Marcel-d'Ardeche

24,757 km şi Goule de Foussoubie 23,1 km.— pag. 268, par. 3 — Lapiezuri pe sare există şi în zonele Meledic şi Sările din judeţul

Buzău (buletinul clubului „Emil Racoviţă", nr. 7, 1982, pag. 56).— pag. 268, par. 4 — Dolinele de la Melenic ajung la circa 100 m diametru şi 40 m

adîncime.— pag. 269, par. 2 — La Meledic există numeroase ponoare.— pag. 271, par. 1 — Cea mai mare peşteră în conglomerate din România este p. 1 din

Bucşoiu (p. de valea Pietrelor) (M. Bucegi) care are 316 m lungime şi 58 (—2, +56) m denivelare.

— pag. 271, par. 1 — Cea mai mare peşteră în gresie din România este peştera de la cetatea Ciceului (dealurile Ciceului) lungă de 273 metri şi cu 39 (—37/+ 2) m denivelare. Despre peştera mare din Păltinetu (240 m lungime, —21 m denivelare) se pot află detalii din buletinul clubului „Emil Racoviţă" nr. 7, 1982, pag. 67—74.

— pag. 271, par. 2 — în evidenţa ţinută de Comisia pentru Mari Peşteri din cadrul Uniunii Internaţionale de Speologie pe primul loc la peşterile dezvoltate în gresie se situează grotte de Pezenas (Ardeche, Franţa) cu 4750 m (Spelunca nr. 3, 1980, pag. 112).

— pag. 271, par. 4 — Cueva de Cunday se află în Columbia şi nu în Spania (Spelunca nr. 3, 1980, pag. 112).

— pag. 281, ultimul paragraf — Este vorba de peştera Cioclovina Uscată.— pag. 282, par. 3 — Este vorba de Isverna şi nu de Izverna.

Studii şi cercetări de speologie, volumul 2, Rm. Vîlcea, 1982— pag. 32, harta peşterii Liliecilor — La ce servesc oare liniile de viza şi zerourile ataşate la

înălţimi decît la încărcarea desenului ? Aceeaşi observaţie şi pentru harta de la pag. 61.— Pentru cine nu cunoaşte îndeaproape speologia de azi, pentru speologul de mîine, ce

reprezintă fotografiile de la paginile 6 şi 38 ?— pag. 40 — Peştera nr. 3 din muntele Sălitrari are denivelare zero ?! La fel şi peştera nr. 8

(pag. 49).— pag. 42, 46 — Semnul ataşat valorii săritorilor nu are sens.— pag. 42—48 — Nu ar fi fost normal ca hărţile să aibă un nume sau o trimitere clară din

text ?— Hărţile de la pagina 52 au scară numerică; chiar sînt reproduse la mărimea dată de autori ?— pag. 65 — Deşi articolul se referă la tehnica de explorare, rezumatul în franceză făcut de

redacţie (şi nu cel predat de autor...) insistă a vorbi despre tehnica de... exploatare ?!Ne exprimăm dorinţa şi încrederea că volumul vâlcenilor, care are evident substanţă, va căpăta

în curînd şi un necesar plus de atenţie la punerea în pagină din partea numerosului colectiv de redacţie.

Horia Mitrofan — Note concernant quclqucs indices morphologiques de la genese des cavites verticales des zones karstiques de Roumanie — Travaux de l’Institut de Speologie „Emil Racovitza", tome XXI, Bucureşti, 1982, p. 77—86.

Pentru avenele luate în discuţie, cel interesat va găsi în general indicată bibliografia corespunzătoare şi implicit numele exploratorilor. Cu două excepţii, în cazul cărora aducem precizările cuvenite: avenul de la Dosul Lăcşorului (M. Sebeş) şi clocoticiul din Scoaba Sărăturii (M. Vîlcan) au fost explorate de clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti, despre primul dintre ele, la data primirii articolului la redacţie (15 februarie 1981), existînd deja trei materiale publicate (două în buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 4, 1976 şi unul în Caietul turistic, nr. 1, 1978 editat de Comisia Municipală Bucureşti de Turism, Alpinism şi Orientare).

La fel ca şi în cazul peşterii Ponorici-Cioclovina cu Apă explorată tot de clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti (vezi buletinul 7, 1982 al clubului „Emil Racoviţă", Cronica publicaţiilor speologice, pag. 107) Horia Mitrofan „uită" să dea o serie de informaţii pe care nu le putem considera decît obligatoriu de precizat.

Iancu Orăşeanu, Adrian Iurkiewicz — Phenomenes de capture karstique dans la partie orientale des monts Pădurea Craiului — Trav. Inst. Speol. „Emil Racovitza", t. XXI, p. 69—76, Bucureşti, 1982.

Vorbind despre peştera Cociului, la pagina 70, autorii folosesc drept argument pentru una din afirmaţiile lor extensia şi cota minimă a cavităţii. Aceste cifre au fost publicate în articolul semnat de Tarquinius Vădeanu (clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti) în Carst, 1, 1981, material necîtat însă de cei doi autori la bibliografie.

Speotelex — revista Comisiei Judeţene de Speologie Cluj — nr. 1, 1982O nouă realizare a speologiei româneşti, o consecinţă a dezvoltării şi valorii ei: prima revistă a

unei comisii judeţene de speologie. Publicaţia se doreşte a fi trimestrială. Mult succes ! Primul număr, 28 de pagini „pline", utile.

Trebuie însă mai multă atenţie la pregătirea şi dactilografierea materialului, la corectura lui.Precizăm:— pag. 9 — Clasamentul celor mai mari cascade din lume aparţine redacţiei Speotelex şi nu

lui Ică Giurgiu; este eronat.— pag. 10 — Peştera Comarnic a cîştigat 12 m lungime în urma explorării efectuate de

Exploratorii Reşiţa şi nu de „Emil Racoviţă" Bucureşti.— pag. 10 — La Speo-Sport 1982 (Costineşti) Z Oradea a informat că verticala inundată de

20 m din izbucul de la Coteţul Dobreştilor nu a fost coborîtă; denivelarea negativă este aşadar de numai —25 metri.

— pag. 11 — Harta peşterii Răsuflătoare a fost prezentată în 1982 la Costineşti de Exploratorii Reşiţa şi nu de „Emil Racoviţă" Bucureşti.

— pag. 21 — „Buletinul CSER Bucureşti „nr. 7, 1980, un volum ceva mai subţire ca de obicei".

Primele 6 buletine ale clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, multiplicate după principiul pagina dactilografiată egal pagina apărută, au avut următorul număr de pagini: 1—87, 2—126, 3—152, 4—357. 5—452, 6—129. Manuscrisul pentru numărul 7 a avut 200 pagini dactilografiate dar culegerea la tipar înalt a textului a redus numărul pagini'or apărute la 127; iată deci avantajul acestei metode (la un preţ de cost similar). Aşadar, din punct de vedere al numărului de pagini manuscris buletinul nr. 7 se situează pe locul trei între buletinele editate de CSER Bucureşti.

Pentru peştera de la Jghiabul lui Zalion s-a publicat toată harta şi nu numai o parte din ea aşa cum pretinde redacţia Speotelex.

numărul 2, 1983— pag. 5, paragraful 6 — în legătură cu vechea scară utilizată în avenul din Grind vezi şi

buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti, nr. 5, 1976—1977, pag. 44—49.— pag. 16 — în rubrica „Viaţa competiţională" se arată că la darea de seamă a FRTA pe

anul 1982 (plenara de la Braşov) „s-au subliniat rezultatele deosebit de bune ale speologiei de amatori". Cu toate acestea, din bugetul FRTA pentru 1983 (alpinism, orientare, turism, salvamont, speologie) disciplina noastră nu a primit decît 4% din fonduri.

— pag. 27 — In articolul „Semnal de alarmă", semnat de Liviu Vălenaş, autorul tratează o problemă serioasă dar profitînd de bagajul încă insuficient de vast de cunoştinţe al colectivului de redacţie aduce acuzaţii grave, NEREALE, clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti: care sînt în cazul grupării respective „accidentele cunoscute sau muşamalizate" ? În loc să disece cazuri reale autorul şi colectivul de redacţie împroşcă cu noroi; şi atunci care mai este utilitatea articolului: în loc de învăţăminte, dezinformare ?

Marcian Bleahu — Prefaţă la Catalogul sistematic al peşterilor din România — Bucureşti, 1982Referitor la afirmaţia (pagina 8. paragraful 1) că în anul 1950 avenul din Grind avea

adîncimea de 110 m, aceasta fiind cea mai mare denivelare din ţară, precizăm că în 1930 adîncimea cunoscută a avenului era de 96,5 m, în 1967 de 98,5 m iar în octombrie 1977 a ajuns la —122 metri (vezi buletinul clubului „Emil Racoviţă" Bucureşti nr 5 1977-1978 pag. 44—49).

Prima întîlnire a speologilor amatori din România a avut loc nu în 1972 (pag. 8, par. 4) ci în 1973 (11—13 mai). Tot în 1973 s-a ţinut şi primul Speo-Sport.

Cristian Goran (Rada Bulgăr, Liviu Vălenaş, Gabor Halasi, Arpad Szi-lagyi, Ică Giurgiu) — Catalogul sistematic al peşterilor din România — Bucureşti, 1982

Din cele 164 de lucrări care sînt incluse la bibliografia peşterilor (paginile 355—365) 42 au apărut în buletinul clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti (25,6% din total) (între anii 1973—1979), 34 în buletinul Comisiei Centrale de Speologie Sportivă (20,7%) (1977—1981), 27 în Travaux de l'Institut de Speologie „Emile Raoovitza" (16,4%) (1963— 1979) şi 11 în Nymphaca

(6,7%) (1977—1979). Cele patru publicaţii au introdus în sumarul lor 114 din cele 164 de lucrări citate (69,5%).

Buletinul Comisiei Centrale de Speologie Sportivă, nr. 6, 1982— Deşi articolul de la pag. 133 este semnat de patru autori, în cuprinsul publicat la paginile

1, 5 şi 9 nu apare menţionat decît primul dintre ei.— Pe harta de la pagina 149 valorile săritorilor sînt trecute cu semn, ceea ce este incorect.— pag. 191 — Clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti este o asociaţie care dă şi cere de la

membrii săi atît cît poate, atît cît pot. Orice explorare ne tentează, orice descoperire este bine primită. Şi totuşi: aşa cum nu ne place să fim uitaţi după ce am participat la o activitate speologică, tot aşa nu ne place să ne atribuim meritele altora. Concret: clubul „Emil Racoviţă" nu a avut nici o contribuţie la explorarea peşterii din Hoanca Apei (M. Bihor), chiar dacă autorul articolului trece suib numele lui pe cel al clubului. Sau poate precizarea aparţine colectivului de redacţie ? Oricum, înainte, la data şi după respectiva explorare Adrian Iurkiewicz nu era în evidenţa consiliului de conducere al clubului ..Emil Racoviţă" ca membru activ. Clubul a aflat de altfel de explorarea respectivă de la clubul Z Oradea.

— Raportul Comisiei pentru Mari Peşteri din cadrul Uniunii Internaţionale de Speologie, publicat la pag. 227, a fost predat redacţiei însoţit de lista cu adresele membrilor comisiei (50 persoane) care însă nu a a fost inclusă în sumar.

— pag. 249, paragraful 1 — Prima întîlnire naţională a speologilor clin România a fost organizată în mai 1973 de clubul ,,Emil Racoviţă" Bucureşti. Au luat parte 120 de persoane (vezi buletinul clubului „Emil Racoviţă", nr. 2, 1973. pag. 5—11). Ulterior, în noiembrie 1973, a avut loc la Padina (M. Bucegi), sub egida Federaţiei Române de Turism-Alpinism, întîlnirea naţională la care au participat 22 de persoane.

— pag. 283, ultimul paragraf — Precizăm că clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti este departe de a fi terminat cercetările în munţii Sebeş, Făgăraş şi la Meledic — Buzău.

— pag. 293 — „Probabil că dezvoltarea (Hodobanei) nu va trece sensibil de cei 18 km prezenţi, din cauza lipsei de posibilităţi reale de avansare". Ne bucurăm că autorul s-a înşelat, de altfel-credem că şi el şi că Hodobana a depăşit 22 de kilometri.

— Pag. 303 — Pentru a avea o imagine completă asupra explorărilor din avenul din Grind vezi şi buletinul clubului „Emil Racoviţă"' Bucureşti, nr. 5, 1977—1978, pag. 44—49.

— pag. 306 — Peştera Dîrninii avea cartaţi în 1981 „5000 metri” pentru ca la Speo-Sportul 1982 planul prezentat să nu cuprindă decît 3700 m de galerie.

Buletinul Comisiei Centrale de Speologie Sportivă, nr. 7, 1983Un volum minunat datorită gamei de informaţii prezentată; din păcate valoarea lui este

diminuată, ca şi la ultimele numere, din cauza unui impresionant număr de greşeli de dactilografiere care denaturând nume de locuri şi oameni lasă să planeze o stare de incertitudine.

Semnalăm:pagina 9 — Înainte de constituirea CCSS (1976) speologia a avut o subcomisie pe lîngă Comisia Tehnică de Turism. Din ea făceau parte Emilian Cristea, Ică Giurgiu şi Werner Herdilicka.pegina 71 — La avenul Pereţi, rîndul 3 din prezentare se va citi astfel: „Cheia. După aproximativ o oră, timp în care am trecut prin cheile Cheia, versantul stîng al Cheii se depărtează de firul văii într-un". Greşeala ,,provine de la multiplicare"' unde se reproduce prin fotografiere textul înaintat de redacţia buletinului...pagina 93 — Figura 1 are o legendă fără text.pagina 143, paragraful 4 — Este vorba de al 7-lea buletin al clubului de speologie „Emil Racoviţă" Bucureşti.pagina 147, şedinţa de duminică 3 octombrie, seara — Este vorba de Adrian Done şi nu de R. Done.pagina 156, intervenţie G. Baboş — Este vorba de peştera Ialomiţei, pagina 162, premiul Racoviţă — In loc de A. Musariu trebuie citit Adrian Muraru.pagina 167 — Raportul de activitate al cercului Avenul Braşov este scris la persoană întîia dar materialul nu poartă semnătura lui Gutt Walter, autorul lui.

Simion Săveanu — Amprentele umbrelor — Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983— La 27 ianuarie 1898, Emil Racoviţă, membru al Expediţiei antarctice belgiene (1897—

1899), în amintirea dascălului său de ştiinţe naturale, a botezat o insulă descoperită în sudul Oceanului Atlantic cu numele lui Cobălcescu... În iulie 1881 Cobălcescu organizează o excursie cu studenţii săi. În apropiere de Mînzăleşti (Buzău) au descoperit

o peşteră în sare...— în 1907 a apărut lucrarea lui Emil Racoviţă „Essai sur les problemes biospeologiques", act

de naştere pentru noua disciplină. Entuziasmat de lucrarea compatriotului său, Constantin N. Ionescu a pornit la investigarea peşterilor din România cu scopul găsirii unor noi dovezi privind influenţa mediului subteran asupra faunei cavernicole...

— Viaţa geografului Nicolae Orghidan, cel care a întreprins importante investigaţii în munţii Rodnei, Bucegi, Perşani, Siriu, Ţara Bîrsei, Dobrogea... Tatăl lui Traian Orghidan, directorul Institutului de Speologie.

Iată numai cîteva puncte de interes major dintr-o carte care ne aduce la cunoştinţă multe date interesante şi inedite şi despre Spini Haret, Onisifor Ghibu, Alexandru Odobescu. Ion Luca Caragiale, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, George Ranetti, Virginia Andreescu-Haret, Gheorghe Anghel.

Horia Matei — Enigmele Terrei — volumul 2, Editura Albatros, Bucureşti, 1983— Cum au fost descoperite picturile de la Altamira (Spania). Picturi parietale şi în sudul

Franţei. Bizonii din argilă din peştera Tuc d'Audou-Hubert (Franţa). Henri Breuil în munţii Sebeş. Picturile din peştera Alifoeg-Pescari (defileul Dunării). Ansamblurile rupestre din Sahara... Evident peştera de la Pescari nu este „singura cu picturi descoperită pe teritoriul ţării noastre" (pag. 28). Dacă autorul ar fi auzit despre picturile descoperite de clubul „Emil Racoviţă" Bucureşti în peştera din cariera Cuciulat (Podişul Someşan) cu totul altele ar fi fost conexiunile făcute între marile descoperiri paleolitice.

— Manuscrisele din peşterile de la Marea Moartă. 600 de cărţi scrise în opt limbi şi dialecte...

Dar şi alte subiecte interesante: despre mumii şi Tutankhamon, adevărul situat între istorie şi teologie, contestarea lui Gutenberg, descoperirea Americii, explozia din 1908 din Siberia, paleoastronautică şi OZN.

(decembrie 1983)

Dat la cules 26.111.1984. Bun de Tipar 9.IV.1984. Coli Tipografice 15,75. Tiraj 808 ex.Tiparul s-a efectuat sub c-da 461 la Tipografia Universităţii din Bucureşti

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui Ică Giurgiu.