Transgressive

Crux Publishing2015

Coperta: Ionuţ Bănuţă

Editor: Andreea Sterea

Tehnoredactor: Olivian Saldinger

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COLOJA, RĂZVAN T Soldaţi ai terebentinei / Răzvan T. Coloja. - Bucureşti: Crux Publishing, 2015 ISBN 978-606-92564-2-8

821.135.1-31

Răzvan T. ColojaSOLDAŢI AI TEREBENTINEI© Crux Publishing, 2015

Tiparul executat de Crescento Print S.R.L.

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-92564-2-8

Razvan T. Coloja

Soldati ai

terebentinei

)

,

Răzvan Teodor Coloja este un autor contemporan, născut la Oradea, unde şi trăieşte. A absolvit Facultatea de Litere (specializarea Biblioteconomie, 2001) şi Facultatea de Informatică (2003) din cadrul Universităţii Oradea. În prezent este student al Facultății de Ştiinţe Socio-Umane, specializarea Psihologie, în cadrul aceleiași universități.

A activat ca publicist, fiind redactor-şef adjunct la revista ”MyCOMPUTER”, redactor-şef la revista ”MyLINUX”, și redactor la revista ”CONNECT”.

A publicat peste 700 de articole pe tematică IT&C în ediţiile tipărite şi digitale ale Linux Magazine, Ubuntu User Magazine, Linux Pro Magazine, precum și pe site-urile de profil IT linux.com, osnews.com. Este prezent cu articole de analiză, recenzii și povestiri în reviste și pe site-uri literare, cum ar fi Caietele Oradiei, suspans.ro, revistadesuspans.ro.

Înclinat spre ficțiunea transgresivă și macabru, Răzvan T. Coloja debutează în 2009 cu romanul ”Fabrica de furnici” (Ed. Vremea), iar în 2011 revine cu romanul ”Recolta roşie” (Ed. Herg Benet). În 2012 este prezent în antologia ”Cercul literar de la Oradea” (coord. Marius Miheţ), alături de autori precum Dan-Liviu Boeriu, Mircea Pricăjan şi alții.

Un an mai târziu, povestirea sa ”Luna apune întotdeauna în mare” apare în antologia ”Zombii: Cartea morţilor vii”, (Ed. Milennium Books), alături de altele semnate de A. R. Deleanu, Cristina Nemerovschi, Liviu Radu, Oliviu Crâznic și alții. Tot în 2013 lansează culegerea de povestiri ”Am auzit de…” în format e-book.

Prefaţă

Cine îl cunoaște pe Răzvan Coloja doar din însemnările de pe Facebook ori din colaborările la portalul opencube.ro va fi uimit citindu-i romanul „Soldați ai terebentinei”. Nu pentru că nu ar putea găsi, printre capitolele bine structurate și compacte, o cât de mică dovadă a personalității incipiente a celui de azi (nedus la biserică, ironic, incisiv și cu un simț al umorului ieșit din comun, coroziv și usturător), ci pentru că stilul în care știe să dezvăluie bucăți esențiale din propriul trecut, tăvălit printr-o foarte subtilă conștiință de sine, ca parte a unui întreg nostalgic și dureros, este, pentru toate motivele arătate mai sus, surprinzător. „Soldați ai terebentinei” nu e un roman despre adolescența turbulentă a unui individ, așa cum ar putea părea la prima vedere, ci o încercare de creionare a unui mod de viață al tinerilor rebeli ai anilor 90. E o lume abulică, candid iresponsabilă și self-destructive, indicând falimentul social-moral al unei ieșiri brutale din timp.

Tocmai de aceea consider că romanul lui Răzvan Coloja e inedit în peisajul literar actual. Pentru că sunt foarte puține cărțile tinerilor scriitori de după 1990 capabile să vorbească despre o generație, să-i deseneze contururile și să încerce să o recreeze din cioburi. La o privire mai atentă, cred că în afara lui Un Cristian (cu romanul său „Morții mă-tii”, dar care folosea ca temei mai degrabă nașterea unui curent literar decât evocarea unei generații) ori a lui Radu Pavel Gheo (cu acel minunat „Noapte bună, copii!”, care urmărește traiectoria postcomunistă a unor tineri în căutare de izbăvire), nu găsesc alte cărți care să-și facă un țel din înfățișarea neretușată a unui stil de viață dintr-un anume timp și un anume loc.

Și, de fapt, despre ce scrie Răzvan Coloja aici? El decupează scene dintr-un noian de experiențe specifice unor tineri urbani, ascultători de Megadeth, Anathema, Obituary, Bathory, Black Sabbath, Marilyn Manson ș.a., purtători de păr lung și deloc străini de extazul autoindus cu ajutorul stupefiantelor, și le transformă în bucăți epice, din care intriga e foarte ștearsă, dar care sunt sugestive pentru un anume mod de a înțelege viața. Autorul nu înfrumusețează și nici nu caută justificări ieftine pentru opțiunile anarhice ale celor care îi seamănă; nu are postura unui moralist rigid și acru, ci, dimpotrivă, nu face decât să înregistreze, cu atenția unei camere de filmat performante, stările congenerilor săi. Și o face cu un soi de empatie retroactivă, lipsindu-i complet deformația debilă a maturului care arată cu degetul și le cere imperativ celor mai tineri „să nu facă la fel”. Meritul lui Coloja este de a fi găsit acea linie foarte subțire unde experiența absurdă și teribilistă a dependentului de droguri nu se transformă în pildă morală. Totul e

senzorial în acest roman. Realitatea factuală le e străină personajelor, ele trăiesc îndărătul cutiei lor craniene într-un scenariu care are doar tangențe accidentale cu cotidianul plictisitor al celorlalți. Resorturile intime sunt greu de depistat, dar Coloja nici nu-și propune să scrie un roman psihologic, de genul celor care îmbină povața cu exemplul negativ, ci doar să prezinte, cât mai convingător cu putință, resturile de vise și demoni ale generației cu plete a anilor 90 dintr-o Românie pestriță și resentimentară. Ceea ce e de remarcat în toate episoadele psihedelice ale protagoniștilor este talentul acestora de a-și apropria fenomenele naturale, ca și cum s-ar simți mult mai apropiați de legile neștiute ale cosmosului decât de acelea, mult mai mundane, ale celor din jur. Delirul lor are ceva pitoresc, sincer și dezarmant, ca o confirmare că, deși „străini” lumii în care se învârt, aparțin alteia, mai generoase și mai calde: „Trei ore mai încolo e aproape întuneric. În încăpere, soarele apune cu câteva ore mai târziu decât cel de afară, apoi pâlpâie uneori ritmic, stârnind convulsii primordiale în cei ce ar putea avea epilepsie”. Se folosește uneori o terminologie medicală, ca o formă de corespondență între mizeria palpabilă și imaginația tulbure a personajului: „Ca un tub pentru colonoscopie, cablul care leagă receptorul de cutia telefonului public lucește în soare acolo unde petele de mizerie încă nu au apucat să se așeze”.

Greutățile de acomodare ale tinerilor de aici și de oriunde, ca marcă a adolescenței, sunt potențate de opțiunile culturale pe care personajele cărții le întruchipează. Ei sunt nu doar furioși și exasperați, așa cum le stă bine oricăror puberi, ci reprezentanții „neserioși” ai unui curent care, pentru ochiul conservator al românului obișnuit să asculte Hruşcă la Crăciun, pare halucinant. Prin urmare, tot ceea ce însoțește acest cult pentru dark, pentru hard, pentru trash trebuie repudiat. Clișeele nu depășesc în inteligență simțul comun care le dictează tuturor ce e bine și frumos; ba dimpotrivă: „Când ai părul lung și ești băiat, în tramvaie, oamenii se vor retrage din jurul tău” pentru că „imperceptibil, împrăștii pureci, molime, le transmiți viruși letali prin însăși existența ta”. Alura de damnați e acceptată cu seninătate. Eroii lui Coloja sunt atât de absorbiți de propriile tenebre, încât nu-și mai fac un titlu de glorie din a șoca. Își acceptă destinul cu grație și cu convingerea că, pur și simplu, n-ar putea trăi altfel; indiferent de vigilența critică a societății care, vrând, nevrând, trebuie să-i accepte.

Ceea ce inițial părea un defect al întregului construct epic se dovedește un câștig: personajele romanului sunt abia schițate, însă individualitatea lor se topește într-o masă amorfă a personalității colective a grupului pe care îl reprezintă. Motivația e străvezie: poveștile lor sunt interschimbabile, viețile lor sunt partituri ale aceluiași destin. Fie că vorbim despre morți subite (pe care nu le vom dezvălui în prefață, spre a nu fi acuzați că suntem adepții spoiler-elor),

fie că ne referim la dependența cronică de substanțe care, odată inhalate, au darul de a converti lumea într-un video-game ușor de stăpânit, tinerii din romanul lui Coloja sunt uniți printr-un fir nevăzut, iar zilele vieților lor sunt aidoma pătrățelelor de pe o tablă de șah, unde locurile se modifică recurent. Excursiile cu cortul, întâlnirile din rockotecă, uscătoria de la mansarda unui bloc vechi (loc de crescut aripi și de încercare a curajului), toate sunt niște toposuri inspirate, niște artefacte ficționale din care reies, aproape de la sine, tipologii comportamentale plauzibile și extrem de veridice. Răzvan Coloja știe să se retragă la timp din fața tentației de a imprima concluzii convenabile. Romanul e „aerisit”, deloc manipulator și construit după o logică intrinsecă. Tocmai de aceea, paradoxul că „Soldați ai terebentinei” e o carte greu narabilă, deși puternică prin mesaj și sugestii, nu mai pare atât de şocant.

M-aș fi așteptat, dată fiind tema cărții, ca personajul principal, deși nevăzut, să fie revolta. Ea însă se ghicește doar în plan secund, pentru că esențială este aici potențialitatea durerii. Toate personajele cărții trăiesc sub imperiul riscului și al nesiguranței, iar această stare de incertitudine e resimțită ca un datum, pe care nu îl poți înșela decât prin manevre mărunte, cu rol mai degrabă de consolare decât ofensiv: „Fii stăpânul vieții tale și poți decide singur când și cum vrei să simți durere. Dacă un anume loc să te înțepe mai tare ori dacă măseaua să fie depășită în pulsații de neplăcere de un genunchi izbit puternic de colțul mesei. Chestia asta se numește a-ți lua soarta în mâini.” O mângâiere palidă, dar eficientă.

Scris cu senzația datoriei, romanul lui Răzvan Coloja încearcă să sistematizeze nostalgia. N-aș fi crezut că acest lucru se poate realiza atât de impresionant prin intermediul unei narațiuni simple, fără volănașe metaforice ori paradă de epitete „de efect”. Autorul, înzestrat cu acuitate și cu tehnica selecției detaliului cu încărcătură afectivă puternică, focalizând mereu, îndepărtându-se precaut și apropiindu-se periculos de esență, reușește să compună un imn generaționist cu ușurința cu care ar scrie un bilet de adio. Și, de fapt, cartea asta și este: notița de rămas bun a cuiva care s-a rupt de lumea lui nu pentru că nu s-ar mai regăsi, intact și fericit, acolo, ci pentru că refugierea rănită și vag narcisică nu mai reprezintă, după toți acești ani, o soluție. Singura variantă de reclădire a acestui edificiu este rememorarea solitară a momentelor în care muzica avea puterea de a străbate mințile și de a le uni într-o singură supra-conștiință, strălucitoare și rece: „Aud alte glasuri apucând metrul prin ploaie, mi-i imaginez bătând ritmul cu picioarele, întinși pe spate, ascultând, unindu-și vocea cu alte voci. Urlăm într-un glas, destul de tare încât să acoperim tunetul de dinainte.” Iar pogo-ul, dansul monoton și atât de terifiant pentru profani, ajunge să desemneze azi zbaterea disperată a dorinței de

supraviețuire: „Dai din coate așa cum ai face-o într-o mulțime care vrea să te linșeze. Dai din coate pentru că brațele sunt singurele arme care ți-au mai rămas”.

Aș fi scris această prefață și dacă nu l-aș fi știut pe Răzvan. Cunoscându-l, însă, mi-am dat seama că „Soldaţi ai terebentinei” este un dar care mi se face. Am avut un singur văr primar care ar fi putut exista ca personaj al cărţii. Un om care a trăit, aidoma celor din povestea lui Răzvan, în spiritul heavymetal. Îmi aduc aminte de reproşurile mai mult sau mai puţin voalate care i se făceau când şi-a lăsat plete, de felul în care se strângeau cu frenezie, cu luni înainte, bani ca să se poată merge, cu trenul, la concertul Metallica de la Bucureşti, de vizita de duminică la piaţă, unde exista o tarabă cu casete contrafăcute (prin 1992-1994) de unde se cumpărau ultimele albume Megadeth ori Sepultura, de încercarea de a încropi o formaţie care, măcar ca mesaj, să semene cu idolii zilei, de perioada bocancilor, a tricourilor negre şi a cămăşilor în carouri agăţate la brâu, de datul din cap pe „distorsiunile” nebune de chitară, de ieşirile nocturne şi dormitul până la amiază, de trocurile dintre „metalişti” („două Metallica pe un Morbid Angel”) etc. A murit la 34 de ani. Iar lumea descrisă cu atâta acurateţe de Răzvan în „Soldaţi ai terebentinei” a avut darul de a mă transpune într-un timp pe care îl credeam demult apus. Citindu-i romanul, am avut impresia că, dincolo de ficţiunea atât de bine condusă de autor, mă găsesc între paginile sumbre şi mocnind de sinceritate ale unui jurnal. Jurnalul vărului meu; un caiet scorojit şi aşezat, peste ani, pe masa mea de lucru şi pe care l-am deschis cu o incredibilă sete de revedere.

De aceea, cred că „Soldaţi ai terebentinei” este o carte care, cu puţin noroc, poate deveni un roman-cult al celor care nu vor să uite mirosul de scenă încinsă, de ghete grele, de geacă de piele. De libertate, after all.

Dan-Liviu BOERIU

Mulţumiri următorilor:

Ioana Dagău, Ana Dagău (pentru proofreading şi impresii)

Andreea Sterea (pentru pentru votul de încredere şi sync-ul editor-autor)

Dan-Liviu Boeriu (pentru lectură, sugestii şi prefaţă)

Pentru vechile fețe din Arlus.

“who ate fire in paint hotels or drank turpentine in Paradise Alley, death,

or purgatoried their torsos night after nightwith dreams, with drugs, with waking nightmares,

alcohol and cock and endless balls, incomparable blind”

Allen Ginsberg - Howl

Capitolul 1

Foalele din plastic se umflă şi se dezumflă cu zgomot ori de câte ori Oc respiră. Ca un plămân crescut în afară şi acoperit de o placentă subţire, punga se retrage şi se înfoaie adunând mililitru cu mililitru tot mai mulţi vapori de salivă pe pereţii sintetici şi transparenţi. De departe, Oc respiră într-un stomac de vită de pe suprafaţa căruia lipsesc nervurile fine de sânge şi impurităţile cărnoase. De departe, lichidul care se bălăngăne încontinuu adunat într-un colţ poate fi supă gastrică produsă de o vacă mecanică. Poate fi acidul de culoarea mercurului ce rezultă din ingerarea repetată a rulmenţilor de către o bovină din oţel şi vintre zimţate.

Prin pumnul făcut căuş la gură, Oc zâmbeşte tâmp cu un şir de dinţi ascunşi, cu ochii larg deschişi în ceva ce ar putea fi cel mai bine catalogat drept spaimă. Acolo unde capătul pungii face contact cu partea inferioară a buzelor, un fir gros de bulbuci capturaţi în salivă se prelinge pe gât în jos, calm şi rece.

Sprijinit cu spatele de un perete alb şi pătat pe alocuri de urme de talpă, Oc stă cu picioarele întinse pe podeaua glacială, atent la ziarele mototolite din faţa lui. Atent ca nu cumva o pală de vânt să le mişte, iar din mijlocul lor să sară un şobolan de dimensiunile unui câine, gata să-i sfâşie beregata.

După ce inspiri destul benzen, câteva pagini tipărite pot ascunde asemenea pericole.

În celălalt colţ al încăperii, chiar sub geamul spart care dă pe acoperiş, Raul se leagănă încetişor pe ritmul unei melodii neauzite. Se leagănă molcom, de parcă o doică invizibilă l-ar consola în braţele ei primitoare. Apăsându-i capul între sânii ei lăsaţi şi generoşi.

Suntem ”acasă”.Suntem la etajul nenumerotat al unui bloc de locuinţe, în

ceea ce peste ani de zile va deveni uscătoria în care femei grase vor veni să-şi întindă chiloţii largi. Chiar acolo, lângă piciorul drept al lui Raul, o casnică îşi va aşeza ligheanul din care va începe să scoată la iveală rufe răsucite, ca pe nişte mici cadavre

Razvan T. Coloja16

)

de pisică, flasce şi aromate.Oc geme şi ia punga de la buze ca să apuce o gură de aer

curat. Apleacă fruntea într-o parte şi scuipă gros, lărgind puţin balta de salivă care e gata-gata să-i atingă blugii. Ca un soldat în mijlocul unui atac chimic, duce plasticul înapoi la buze formând o mască de gaze primitivă. O mască de gaze a promisiunilor, o mască de gaze a senzorilor ascuţiţi.

După ce inspiri destul diluant, auzul şi simţul tactil sunt primele care protestează. Primele care amplifică senzaţiile ad infinitum.

O uşă trântită devine o tobă antică izbită ritmic. O mână fierbinte pe frunte devine febră.Un râgâit e un urlet de groază.Ca o plantă extraterestră, Raul produce dioxid de carbon şi

asimilează benzen. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care atât de mulţi oameni doresc să lucreze în fabrici de pantofi. Motivul pentru care constructorii de sobe nu mai acceptă ucenici decât cu banii jos.

În uscătorie e frig.În uscătorie e întuneric.În uscătorie sunt singurul cu mintea întreagă, sunt medicul

desemnat să aibă grijă de bolnavii lui retardaţi. Atât doar că dacă aş apăsa un buton de panică, niciun brancardier nu s-ar grăbi să-mi sară în ajutor.

Când eşti persoana de control, partea bună e că te simţi cumva mai evoluat decât ceilalţi.

Când mintea necesită cam zece secunde ca să trimită impulsurilor nervoase mesajul că cel din faţa ta îţi este prieten, ceea ce se întâmplă e că te trezeşti privit simultan şi insistent de mai multe persoane. Toate dorind să te desluşească. Toate chinuindu-se să pună cap la cap gânduri de calm.

Pe jos, o sticlă închisă atent aşteaptă pe jumătate plină să fie urnită din nou. În jurul ei, mici pete de scuipat formează un semicerc de praf dat la o parte, o buburuză de var şi salivă pe care lichidul organic iese în relief cu vreo doi milimetri

Oc se ridică în picioare şi-l sprijin ca să nu cadă. Cu voce

Soldati ai terebentinei 17,

înfundată spune că nu-şi mai simte obrajii apoi umflă punga până la refuz.

După ce inspiri destulă terebentină, totul are gust de măr.Halucinaţiile pot continua zile în şir.Lăsând lichidul argintiu să fie dus de gravitaţie, Oc scapă

punga ca pe un ficat proaspăt şi se împleticeşte spre peretele opus, oprindu-se cu degetele răsfirate pe zid. Cu mâinile începe să deseneze chestii abstracte, măturând lent suprafaţa zgrunţuroasă în semicercuri mari, julindu-şi pielea între timp.

Raul râde înfundat şi ne priveşte pe sub sprâncene, cu botul înfipt adânc între palme, cu palmele ţintuind foalele unse cu salivă undeva la baza nasului.

Ideea, când tragi lac, este să încerci să menţii punga în jurul buzelor şi al nasului, astfel încât fiecare gură de aer pe care o inspiri să fie binecuvântată de vapori toxici. Restul e treaba creierului şi a imaginaţiei ascunse în subconştient.

Oc se dă un pas în spate şi intră cu putere în perete. Se împleticeşte din nou, apoi repetă gestul creându-şi un cucui în mijlocul frunţii. Dacă păstrezi liniştea, ceea ce-l auzi repetând obsesiv este ”Enterprise... Enterprise...”

Raul râde din nou şi dă să se ridice ca şi cum ar vrea să i se alăture celuilalt, dar cade greu înapoi pe betonul rece.

– E bine, şopteşte el. Da, e bine... E bine... Bun. E bine. O dâră lungă de salivă atârnă ca un melc gelatinos de undeva de sub bărbie şi i se aşterne pe cămaşa groasă în carouri.

Îmbrăcaţi toţi trei în acelaşi tip de cămaşă şi cu tricouri negre pe dedesubt, arătăm ca nişte clone nereuşite. Ca nişte gemeni diformi care la naştere au avut dimensiuni diferite, cu doi dintre ei tembeli din prima zi.

Cu palmele întinse pentru siguranţă în faţă, Oc intră pentru a treia oară în perete, iar şocul loviturii îl aruncă doi paşi mai în spate unde cade lat şi se chinuie preţ de jumătate de minut să se ridice în capul oaselor.

Îi spun că mâine o să arate ca naiba dacă nu se mişcă de acolo şi-i dau un ghiont cu bocancul în tibie.

Pe cer, o semilună ne zâmbeşte ca şi pisica Cheshire, cu

Razvan T. Coloja18

)

dinţii atât de albi încât se confundă cu restul gurii, cu colţurile buzelor ascuţite în sus precum coarnele unui taur bătrân. O jumătate a ferestrei are canaturile înconjurate de capete de cuie, piedici care demult susţineau sticlă murdară şi pătată de vopsea. Un astfel de cui atinge vârful unei clădiri din depărtare, mângâie cu rugina antenele în formă de cruce care redau la această oră doar filme porno şi ştiri în reluare. În blocul vecin, câteva geamuri pictează pătrate de lumină pe suprafaţa gri a clădirii, restul prezentându-se sub forma unor oglinzi întunecate ce redau pe ici şi colo sclipirea lunii.

Ori de câte ori Raul tuşeşte, sunetul reverberează deranjant în pereţii încăperii mici şi se pierde la etajele inferioare. În gând mă rog ca toţi vecinii lui să doarmă la ora asta, mă rog ca nu cumva o uşă să se deschidă la etajul patru şi un set de paşi să înceapă să urce curios spre noi.

Îmi aprind o ţigară, iar lumina brichetei mă orbeşte temporar. Pentru câteva secunde văd negru, iar Raul începe să cânte o melodie pe care nu o pot încă desluşi. O cântă mai tare decât ar trebui, aşa că mă aplec în direcţia lui şi duc un deget la buze: ”şşşş”.

Când eşti persoana de control, partea bună e că te poţi comporta în modul în care un adult s-ar comporta cu copiii lui de trei ani. Îi poţi lovi peste degete atunci când fac ceva nepermis doar ca să-i vezi strâmbându-se la tine, îi poţi admonesta cu severitate în glas ca să-i vezi reduşi la o tăcere bosumflată.

Regula nescrisă atunci când tragi lac este să ai pe cineva lucid lângă tine. În caz că eşti gata să-ţi pătezi hainele cu vopsea.

În caz că punga se sparge şi nu mai ţii minte de unde faci rost de una nouă.

În caz că îţi vine ideea să plonjezi cu fruntea înainte spre caldarâm.

Raul îşi bagă o mână în pantaloni şi-mi spune pe un ton grav că i s-a răcit vârful penisului. Că peste ani de zile, când va dori să facă prunci, soţia lui din viitor va răci la ovare din cauza lui iar chestia asta nu şi-o va ierta niciodată.

Dau ochii peste cap, îi trag şi lui un ghiont, după care îi fac

Soldati ai terebentinei 19,

semn că saliva din pungă e gata să se reverse. Speriat, duce punga la gură şi o umflă.

Inspiră şi o umflă din nou.Şi din nou.Ca pe o băşică purulentă cu conţinutul la vedere, o umflă

gâdilând stratul de lichid de pe fund cu degetele. Amestecând doza de vopsea ”Lunar” cu propriul scuipat pentru o nouă lovitură de vapori invizibili.

Clătinându-se, Oc dă târcoale peretelui, vizibil iritat de câmpul de forţă care stă între el şi puntea navei stelare. Are gura întredeschisă şi bărbia umedă, iar acolo unde ai ajunge cu limba dacă ţi-ai întinde-o în jos până la refuz peste buză, o mică pată argintie formează conturul continentului african.

– Enterprise, spune el, apoi se întoarce rapid spre mine.Privindu-mă neîncrezător, se luptă să-şi menţină echilibrul

mişcându-se lin, ca un plop în bătaia unui vânt mai blând.– Nu-mi mai simt obrajii, spune. Se uită în jur de parcă

cineva l-ar fi strigat pe nume apoi repetă ca pentru sine: ”...brajii... ajii... jiiiiii...”. Ridică un deget în sus ca şi cum ar cere atenţie în faţa unui auditoriu select, apoi spune ”ajii”.

În aer e miros de diluant. Miroase ca şi atunci când, curios, îţi bagi în nas capătul subţire al unei sticluţe cu acetonă ca să vezi cât rezişti înţepăturii din mijlocul frunţii.

În multe privinţe, lacul de sobă e inamicul numărul unu al bucătarilor. Îţi amortizează timp de o zi sau două papilele gustative, îţi distruge celulele la nivelul gurii, le îmbată cu extras de motorină până ce nu mai distingi între mâncarea de cartofi şi stridii cu garnitură de salată verde. Poţi să înghiţi castroane întregi de supă de pui ori zacuscă mucegăită – rezultatul va fi acelaşi.

Benzenul e pentru gură ceea ce garoul e pentru vasele sanguine.

În şoaptă îi spun lui Raul, ”domnule, legaţi-vă centura de siguranţă, imediat decolăm”.

Când eşti persoana de control, partea bună e că poţi face astfel de glume.

Razvan T. Coloja20

)

Spre amuzamentul meu, Raul chiar începe să caute cu degetele o curea care ar trebui să-l strângă de-a curmezişul pieptului. De departe arată de parcă ar încerca să apuce cu degetele gângănii mari care i se urcă pe tricou.

”Brajii” spune Oc cu un deget ridicat. Prin fereastra goală, vântul cald de vară face pungile uscate să fluture pe podea precum aripile unor muşte moarte, ţintuite.

Ca orice alt halucinogen părtaş în desacralizarea simţurilor, benzenul îţi întunecă mintea. Totul se mişcă cu încetinitorul, timpul o ia razna şi bate când înainte, când înapoi. Cum nu mai eşti sigur când anume ai auzit claxonul maşinii care tocmai a trecut pe şosea, încerci să repeţi sunetul tot la două secunde ca şi cum ţi-ar fi teamă că o clipă de răgaz şi linişte deplină te-ar smulge şi mai departe de realitatea prezentului. Faptul că sunetul a venit şi a trecut reprezintă moartea ta fizică iar ceea ce tocmai experimentezi e plecarea spre astral. O moarte lină.

”Ajii” spune Oc cu degetul ridicat iar Raul râde.Ceea ce trebuie să faci când vrei să tragi aurolac este să

cauţi un loc ferit. Un loc în care nimeni nu te-ar putea descoperi bălind din abundenţă cu gura sudată de o pungă de cumpărături. Un loc în care odată ce ai deschis sticla şi mirosul a început să-ţi intre în haine ca un spirit sintetic, să poţi să te întinzi pe jos fără să te temi că cineva te-ar putea adulmeca de la o sută de metri distanţă. Să te întinzi şi să cauţi o poziţie cât mai confortabilă. Ceea ce trebuie să faci este să nu permiţi aerului să intre printre nişele dintre gură şi plastic, să inspiri adânc şi regulat cale de măcar douăzeci de minute. După circa jumătate de oră din clipa în care ai turnat vreo trei înghiţituri de lichid în fundul pungii, îţi poţi permite să inhalezi o gură de oxigen pur şi lipsit de înţepături.

”Domnule, vă rog să vă legaţi centura de siguranţă” îi spun serios lui Raul care începe din nou să se caute de catarame ce se închid ermetic.

Liftul din casa scării porneşte brusc şi cu un zgomot asurzitor, dar nu reuşim niciunul să ne dăm seama dacă urcă sau coboară. Aşteptăm în linişte sunetul acela familiar de uşă neunsă, trosnetul

Soldati ai terebentinei 21,

acela de metal lovind metalul şi de uşi interioare unindu-se mecanic.

Pe Oc îl văd ţinându-şi respiraţia într-o poziţie caraghioasă, nici şezut, nici ridicat, cumva cocârjat la mijlocul acţiunii. Ţine strâns punga între degete şi încearcă să-i reţină cel mai mic fâşâit.

”Domnule. Centura...” îi şoptesc lui Raul, iar Raul se uită la mine de parcă nu ar înţelege limba în care vorbesc.

Liftul se opreşte undeva la parter şi cineva urcă în el făcând arcurile de suspensie să scârţâie scurt. Acelaşi motor greoi şi asurzitor mobilizează pârghii, face roţi zimţate să se pună în mişcare, întoarce pivoţi dispuşi orizontal aducând tot mai aproape acel oaspete de care ne temem cu toţii.

Oc îşi duce degetele la gură şi trage peste ele un fermoar invi-zibil, în semnul universal al tăcerii.

Stau între el şi Raul în timp ce liftul urcă ameninţător, tre-când de etajul doi, apoi de trei, oprindu-se la patru cu un zgâlţâit de arcuri neunse. Raul priveşte în gol. În jurul gurii are frân-turi de metal topit care i s-au uscat pe piele, saliva îi luceşte în lumina astrului ce se revarsă pe pereţi.

Când călătorul face uşa groasă să scârţâie din nou, Raul se ridică brusc şi se întoarce cu faţa la geam unde apucă cu mâinile câte o latură a canatului. Ajung din timp la el ca să-l prind de umeri, îl trag înapoi chiar în clipa în care îşi ridica piciorul să iasă prin fereastră pe acoperişul plat şi negru al clădirii. Acolo unde îl despărţea un metru de margine, acolo unde ar fi alunecat pe bitum şi ar fi fluturat din mâini ca un Icar nocturn şi imbecil. Uşa se trânteşte şi încremenim cu toţii, eu cu Raul în braţe iar Oc în aceeaşi ipostază inconfortabilă, cu pieptul dezvelind coperta încâlcită a unui album Atrocity. Prin aerul rarefiat al spălătoriei suntem trei statui din ghips stropite cu diluant, trei manechine surprinse de aparatul de fotografiat în plină mişcare.

Un set de chei zornăie, se împlântă într-o încuietoare, iar câteva secunde mai târziu se aşterne peste noi pătura confortabilă a liniştii. Acel sunet mut de ţiuit în timpane, ca o gură de aer

Razvan T. Coloja22

)

proaspăt după ce ţi-ai ţinut respiraţia sub apă. Îl bat pe umeri pe Raul cu ambele palme: ”centura”. Oc se

lasă să cadă la podea cu zgomot şi începe să aranjeze în pumn marginile din plastic ale pungii. Le răsfiră ca pe un trandafir, le admiră, îşi afundă nasul în petale din argint şi trage adânc în piept. Raul se aşază înapoi pe ciment, frecându-şi bocancii într-un sunet caracteristic de cauciuc trecut peste o suprafaţă zgrunţuroasă. Pleoapele îi atârnă grele, gura întredeschisă lasă să scape benzină neprelucrată, ca o ţeavă de eşapament defectă:

– Eu sunt omul-libelulă: un sfert cap, trei sferturi sculă.Oc ridică palmele în aer cu toate degetele răsfirate, o antenă

umană capabilă să capteze toate undele sonore din încăpere. ”Ulă...” spune el cu ochii larg deschişi.

Soldați ai terebentinei, roman distins cu Premiul Special Pentru Proză în cadrul Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” 2015

Preț: 38 RONVolum disponibil în librării și pe site-ul Crux Publishing la linkul de mai jos:

http://cruxed.ro/product/soldati-ai-terebentinei

ALTE APARIȚIIAer și MSbP, cel mai recent

roman semnat Răzvan T. Coloja va fi disponibil în librării începând cu 1.09.2016

Pentru precomenzi, accesați

www.cruxed.ro/product/aer-si-msbp

Pangeea, toamna e un roman al desprinderii, un manifest pentru sfidarea gravitației și pentru căutarea – chiar iresponsabilă – a drumului propriu.

Pangeea, toamna este, poate mai puternic decât alte cărți ale autorului, un roman senzorial sau, mai pretențios spus, un poem epic.

Dan-Liviu Boeriu (critic literar)

Cine a creat cartea cu scoarţe de argint, ferecate? Ce secrete se ascund oare în ea ? Cine va avea puterea sau dibăcia să o deschidă? Și, cel mai important, ce va fi descoperit înăuntru?

În cel mai recent volum de proză al scriitorului Florin Pîtea, veţi avea prilejul să aflaţi răspunsurile la aceste întrebări şi să călătoriţi pe un tărâm fascinant, în compania unor personaje de neuitat.

Cartea cu scoarţe de argint, ferecate.

Un volum magic. Un tărâm de basm. O revoluţie industrială.

Ana-Maria Negrilă revine cu un roman mai vast și mai ambițios, Regatul sufletelor pierdute – primul dintr-o serie space opera. Când spun „vast”, mă gândesc la dimensiuni comparabile cu Primăvara Helliconiei. Când spun „ambițios”, mă gândesc la o structură narativă multi-plan precum cea din Dune. Iar când spun „space opera”, mă gândesc la o societate imaginară complexă de genul celor din Seria Culturii.

Lect. Univ. Dr. Florin Pîtea

Lupi care se transformă în oameni sau oameni care se transformă în lupi?... Demoni, spirite sau fantasme?... Legende despre bărbați blestemați și despre frumoase fără milă străbat negura vremurilor, luând forme înfricoșătoare și fascinante sub pana unor scriitori de excepție. Însoțește-ne din America în India, din Londra în Africa, din Franța în Arras ori în Voss, printre minuni și tenebre.

Este lună plină... și tu CITEȘTI.

„Nimic nu este adevărat, totul este permis, intonau membrii Ordinului Asasinilor. Creând un cuplu de ucigaşi iniţiaţi, care mixează moartea şi iubirea cu revoluţia, ce rivalizează cu cele din Matrix şi Neuromancer – dar şi cu manifestul We Will Rise al celor de la Arch Enemy – Şerban Andrei Mazilu surprinde din nou (după debutul său american) cu o distopie dark fantasy post-modernă luxuriantă şi exotică. Există un singur zeu, spune un personaj, Thanos (după personificarea grecească a morţii) şi noi toţi ardem pe altarul său!”

Ştefan Bolea (Dr. în Filosofie, Drd. în Litere)

Este miezul nopţii... şi tu citeşti:

...despre un răzbunător rănit şi despre o fată cu trandafir în păr, care îşi doarme somnul de veci sub gheaţă;

...despre o necunoscută moartă şi despre cât de departe pot merge autorităţile pentru a da de urma criminalului;

...şi despre preafrumoasa Ermengaarde din Dinastia Eyes, a cărei inteligenţă cântată de barzi a transformat farmecul feminin în armă supremă.

Este miezul nopţii... şi tu citeşti

Editura Crux Publishing își propune să publice integrala operelor lui Robert E. Howard, alegând ca prim titlu o nuvelă complexă ce îl are ca protagonist pe nimeni altul decât pe legendarul erou Conan Barbarul. Conținând probabil una dintre cele mai emblematice scene din istoria curentului literar sword & sorcery, nuvela O vrăjitoare se va naște aduce în prim-plan acele elemente care l-au făcut pe Robert E. Howard să fie considerat unul dintre părinții fantasticului întunecat de calitate: acțiune dinamică, eroi excepționali suprinși în situații excepționale și un univers de o frumusețe uluitoare.

Primul volum din seria Predestinare genetică

Un carismatic ucigaș în serie (inspirat din realitate) și un individ banal, prinși în angrenajul procedural al unei justiții distopice... Politică sau predestinare? Instinctul criminal se moștenește sau se dobândește? Poate Constituția garanta siguranța cetățenilor săi, și dacă da, cu ce preț? În binecunoscutul său ritm alert, Ciprian Mitoceanu ne poartă către un viitor apropiat pe cât de îngrijorător, pe atât de verosimil: zarurile au fost aruncate.

„Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați!”

Un nevinovat întemnițat pe Insula Diavolului și un criminal în serie liber, aflat în culmea succesului. Congresmanul Dawson își pregătește, pas cu pas, amendamentul, o lovitură decisivă pe care o va da justiției americane și însăși umanității.

Dar ce te faci când politica și genetica scapă de sub control?

În cel de-al doilea volum al seriei Predestinare genetică, Ciprian Mitoceanu ne provoacă, în obișnuitul său stil alert, să luăm parte la o un joc diabolic, a cărui singură miză este supraviețuirea.

Această carte a lui Ștefan Bolea este un caleidoscop în care recenzia, microeseul, aforismul şi editorialul sunt emanaţii ale aceluiaşi eu contemplativ şi tranşant, concis şi chiar liric uneori. [...]

Stilul dezinvolt-american, personalizat şi interdisciplinar, declamator sau confesiv, captivează cititorul indiferent dacă subiectul analizat este poezia/ proza tânără, cinematografia contemporană, doom metal/ dance metal, istoria mentală a revistei EgoPHobia sau memorabilul portret al lui Shaq, acest „Coriolan al sportului”. [...]

Petrişor Militaru (scriitor, critic literar)

Bună de citit în metrou, între două ședințe sau în pauză, cu o cană de cafea în mână, colecția Povestiri de la marginea realității aduce în prim plan întâmplări neobișnuite, personaje verosimile (sau nu), situații absurde și contexte bizare, în care suspansul se împletește cu umorul (uneori din cel mai negru cu putință).