BICENTENAR ANIVERSAR (1816-2016): ANDREI MUREŞANU, … · 4 „Familia”, XII, 1876, nr. 1, p....

Astra blăjeană, nr. 4 (81), decembrie 2016

1

EDITORIALE

BICENTENAR ANIVERSAR (1816-2016): ANDREI MUREŞANU, POETUL REVOLUŢIEI TRANSILVANE DE LA 1848

uţini dintre poeţii noştri, în afară de Emi-nescu şi Arghezi, au fost atât de frecvent evocaţi în lirica românească, încă din tim-

pul vieţii, ca Andrei Mureşanu. Numele lui, si-nonim cu al poetului generaţiei paşoptiste, s-a contopit cu o poezie-imn ale cărei imperative şi îndemnuri au constituit motive de inspiraţie în poezia patriotică românească. Pentru poeţii epo-cii paşoptiste şi postpaşoptiste, Andrei Mureşanu rămâne cântăreţul nădejdilor de libertate socială şi naţională a românilor din Transilvania. Aşa îl vede Iosif Vulcan în oda „Către Andrei Mureşa-nu”1, prelungind îndemnurile Răsunetului:

„Perit-a neagra ceaţă, furtuna blestemată Avem o luptă încă, dar lupta cea mai grea; La fapte sus cu toţii; acum sau niciodată, Sau ne-om săpa mormântul în veci, ori vom via. O! cântă-n ton de tunet, Şi-n şoapte de zefir; Uniţi-vă în cuget, Uniţi-vă-n simţiri... Poete-al libertăţii, apucă lira ta, Un semn ei mai aşteaptă şi toţi te vor urma!” Elegiile funebre2 din 1863 dau imaginea unui adevărat

doliu naţional la moartea poetului, celebrând pe cel care ne-a dat „marşul învierii” ce va stimula întotdeauna dorinţa de li-bertate naţională:

„Căci cântările tale vor fi moştenire, La fiii vechii Rome din Dacia lui Traian Şi marşul învierii în ziua de mărire Va fi mortale friguri ce-or prinde pe duşman”. Lirica de tinereţe a lui Eminescu a stăruit adesea asupra

bardului revoluţiei transilvane de la 1848. Proiectul unui poem despre Andrei Mureşanu datează din timpul popasului blăjean (1866), când printre însemnările poetului sunt frânturi de ver-suri şi notaţii despre Horea, Avram Iancu şi poetul revoluţiei paşoptiste. Poetul se dorea el însuşi un bard, un profet, „o sfân-tă fire vizionară”, aşa cum au fost înaintaşii săi slăviţi de el în Epigonii. În romanul Geniu pustiu, unul dintre personaje, Ion, implicat în acţiunile revoluţionare ale anului 1848, chinuit de dorinţa de a fi util patriei, ar fi vrut să trăiască „în vremurile de demult, în mijlocul poporului, să fie inima lor, plină de geniu, capul cel plin de inspiraţie, preot durerilor şi bucuriilor – „Bar-dul lor”.3 Dorinţa era mai veche, încă din 1866, când poetul închina o odă La Heliade:

1 „F.p.m.i.l.”, XXIV, 1861, nr. 30, p. 242. 2 Iacob Mureşianu, La mormântul poetului laureat Andrei Mureşianu, în

„F.p.m.i.l.”, 1863, nr. 27, p. 185-186, Zaharia Antinescu, O lacrimă, loc. cit., nr. 23, p. 199-200. Iustin Popfiu, La moartea poetului Andrei Mureşanu, în vol. „Poesia şi proză”, Oradea-Mare, 1870, p. 78-93.

3 Mihai Eminescu, Proză literară, ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu, Bucureşti, E.P.L., 1964, p. 129.

„De mi-ar permite Apolon s-aleg dintre cunune,

Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june

Ci falnica cunună a bardului bă-trân.”4

Imaginea lui Mureşanu, ca erou al revoluţiei transilvane şi ca profet al nea-mului, a obsedat pe tânărul Eminescu, fapt evidenţiat de munca la cele trei ver-siuni succesive ale poemului dramatic Mureşanu (I. 1869, II. 1872, III. 1876). În prima versiune datând din 1869, cea mai apropiată de imaginea poetului, Andrei Mureşanu este un erou romantic emines-cian. El se află noaptea într-o pădure,

într-un peisaj „de o romanticitate sălbatică, în munţi. Se în-fruntă antitetic două personaje: un personaj alegoric, Anul 1848 şi Andrei Mureşanu.”

Dialogul este edificator pentru imaginea poetului profet. După Revoluţia de la 1848 şi după represaliile la care au fost supuşi românii din partea autorităţilor maghiare, Mureşanu se gândeşte la suferinţele poporului său, căutându-le o cauză şi o finalitate în contextul istoric. Când Anul 1848 face prevestiri sumbre, amintind moartea naţiunii române, Andrei Mureşanu strigă profetic dăinuirea de prin timp:

„Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc Cosit-au generaţii... Naţiunea stă pe loc! Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger, Românul stă în locu-i, ca muntele de fier! Şi-n planu-Eternităţii, românii-s un popor Cum e un soare numai prin mările de nor, Cum e-un principiu numai în firele adânci, Cum sânt în fundul mării tari creştete de stânci”.5 Finalul este apoteotic. Mureşanu susţinut de Geniul lu-

minii şi înconjurat de silfi de lumină intonează Deşteaptă-te române. Variantele din 1872 şi 1876 se îndepărtează tot mai mult de imaginea poetului paşoptist, conturând un personaj mitic, un filosof şi un tribun puternic influenţat de gândirea lui Schopenhauer. „Eminescu şi-a făurit personajul care îi trebuia ca simbol a tot ceea ce îl frământa atunci, la vârsta adolescen-ţei, în anii în care Unirea Principatelor ajunsese un vis frumos ce se pierdea în trecut, după un deceniu al dezamăgirilor.

Tânărul Eminescu era romantic, poezia sa îşi cerea un erou romantic şi l-a construit din ceea ce, puţin îi dăruia lirica lui Andrei Mureşanu, şi din ceea ce, foarte mult, se frământa în mintea, în sufletul şi în geniul lui de atunci.”6 4 Mihai Eminescu, Poezii, ediţie critică de D. Murăraşu, I, Editura Miner-

va, Bucureşti, 1982, p. 31. 5 Ibidem, p. 72. 6 Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc. Editura Miner-

P

Astra blăjeană, nr. 4 (81), decembrie 2016 2

Strofa din Epigonii este o sublimare poetică a celor trei variante ale poemului dramatic, reunind liniile unor caracteri-zări esenţiale. Mureşanu este evocat în câteva ipostaze roman-tice; erou romantic cu gesturi titanice:

„Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune.” Oscilaţiile între speranţă şi depresiune atât de caracteris-

tice pentru poezia lui Andrei Mureşanu: „... Scutură lanţul cu-a lui voce ruginită Rumpe coarda de aramă cu o mână amorţită.” Eminescu a intuit specificul creaţiei poetice a lui Mure-

şanu; în versul penultim citim: „Şi bogat în sărăcia-i ca un as-tru el apune”, sugerând bogăţia de idei a poeziei sale, ce se luptă de multe ori cu sărăcia expresiei poetice. Strofa culmi-nează cu cele două metafore caracterizante „preot deşteptării noastre”, „semnelor vremii profet”, în care vedem sugestiile pe care i le-a dat lectura unor poezii precum Un răsunet, O privi-re peste Carpaţi, O dimineaţă pe Surul ş.a.1

Evocările poetice de mai târziu vor fi îndatorate imagi-nilor eminesciene. Vasile Baciu-Muntenescu într-o apologie a Blajului cărturăresc şi revoluţionar (La Blaj), reînviind umbre-le „crainicilor redeşteptării naţionale”, Mureşanu, Cipariu şi Bariţ, fixează momentul intonării Răsunetului, cu imagini îm-prumutate din Epigonii:

„Dar tăcere, aud un cântec, care chiar şi morţii-nvie Şi românii auzindu-l se trezesc din iobăgie. Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită Rumpe coarda de aramă cu o mână amorţită.” „Şi-al lui cântec sfarmă jugul de amar şi de robie Şi-o viaţă nouă-n suflet şi în inimi reînvie Încât lumea se uimeşte când se vede faţă-n faţă C-un popor ce-şi cere drepturi şi-a lui parte de viaţă.”2 În poezia lui Zaharia Boiu, Imn şi odă3, Andrei Mure-

şanu apare cu gesturile titanice ale eroului romantic eminesci-an:

„Mureşan loveşte lira şi din stânci în stânci Carpaţii Întrunesc din patru unghiuri pe toţi fraţii-nstrăinaţii”. Scrisă în 1876, oda lui I. Al. Lapedatu, La Andrei Mu-

reşanu4 deplânge amorţirea dorului de libertate naţională, ară-tând că înflăcărarea idealurilor revoluţionar-paşoptiste a scă-zut, iar „vlăstarele din antica tulpină a Romei” se complac în răbdarea jugului. Invocarea numelui poetului revoluţionar pa-şoptist are semnificaţia dorinţei unei resurecţii a conştiinţei na-ţionale:

„Din somnul cel de moarte voişi a-i deştepta Din focul lirei tale, prin sântă vocea ta; Dar iată că dorm iară, uitând a lor chemare, Şi nu vor să mai ştie de-a mamei grea chemare!”

va, Bucureşti, 1976, p. 351.

1 În legătură cu împrejurările în care Eminescu a putut cunoaşte opera poe-tică a lui Andrei Mureşanu, vezi Ovidiu Papadima, op. cit., p. 352-353.

2 Noi vrem să ne unim cu Ţara! – Din lirica transilvană a unităţii naţionale, antologie întocmită şi îngrijită de Ion Buzaşi, Monica Anton, Ion Măr-gineanu, Alba Iulia, 1978, p. 74.

3 Emil Giurgiuca, Transilvania în poezia românească, Bucureşti, 1943, p. 40-44.

4 „Familia”, XII, 1876, nr. 1, p. 13.

Un moment de vârf în evocarea poetică a lui Andrei Mureşanu, comparabil cu momentul eminescian, îl constituie balada lui Ion Pillat, Bătrânii.5 Este o variantă modernă, ca idee mai ales, a Epigonilor eminescieni: apare şi aici antiteza trecut-prezent, pe care era constituit compoziţional poemul lui Eminescu, şi tot ca acolo într-o perindare apologetică sunt evocaţi „bătrânii”, poeţi şi cărturari, „sfinte firi vizionare”.

Momentul evocator consacrat lui Mureşanu este înca-drat în ampla scenă a Adunării de pe Câmpia Libertăţii din 3/15 mai 1848, spre care se tălăzuiesc mulţimi de români din toate părţile Transilvaniei, culminând cu apariţia bardului ce dă glas dorinţei de libertate şi unitate naţională:

„Atuncea Mureşanu ieşi ca din pământ În ochi purtând el singur a lor priviri ce ard Şi graiul tuturora în glasul lui de bard: Şi-o singură credinţă în el şi-n Dumnezeu, – Având drept bronz toţi munţii, iar limbă, neamul meu Turnat-am cu-al meu suflet în al iubirii clocot Să sune mântuirea Ardealului, un clopot. El sună clar pe Crişuri, el sună pe Târnave, Să scoale inimi moarte şi suflete trândave; El cântă sus pe Someş, el cântă jos pe Olt, Unirea să-nflorească cu rujile, învolt... Pe Câmpul Libertăţii obezile sunt sparte – „ Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!” În poezia contemporană, numele lui Andrei Mureşanu

sau imagini din Răsunet sunt invocate ca o mărturisire a do-bândirii visatei demnităţi naţionale şi ca o garanţie a viitorului luminos al unei patrii libere. Momentul reintonării imnului, după o perioadă de interdicţie dogmatică, nu are numai semni-ficaţia redescoperirii unui tezaur, al unui „cântec al neamului”, ci şi redobândirea energiilor naţionale din înseşi rădăcinile is-toriei noastre:

„Mai rătăceam pe marea confuziei de termeni Şi ajungeam la jalea condiţiei de servi De nu creştea deodată din secularii germeni O stare de trezire din viii ţării nervi. Şi s-a cântat deodată „Deşteaptă-te române” Şi Tricolorul însuşi ne-a fost şi steag şi imn Şi-a înflorit o ţară al cărei drum rămâne Încrederea în sine şi-n tot ce făurim”.6 Cea mai frumoasă odă închinată Răsunetului, ca imn al

permanentului ideal spre libertate naţională, văzut într-o emi-nesciană comuniune cu „râul, ramul” şi dăinuind etern în su-fletele oamenilor acestor locuri este poezia „Prag de patrie”7 de Dumitru Mălin; într-un ton polemic, poetul arată puterea de viaţă a naţiunii române, căreia barbarii de tirani, i-au menit „somn de moarte”, putere dovedită de imnul pe care „şi frun-zele pădurilor îl ştiu”:

„Noi n-am avut nicicând mai multe patrii Aşa cum unii stăruie să creadă Şi chiar de-am mai cântat şi alte imnuri Deşteaptă-te române stă dovadă

5 Ion Pillat, Pe Argeş în sus (ciclul „Bătrânii”), 1923, p. 25-30. 6 Adrian Păunescu, „Viitorul României”, în „Flacăra”, 1984, nr. 34, p. 17. 7 „Unirea”, 15 mai, 1978, p. 2.


3

Că somnul nostru nu era de moarte Aşa cum ni-l doriră barbarii de tirani Ni-s mărturie porţile prin sate Şi limba cea vorbită de ţărani. ................................................................. Dar patria din noi nu cere martori Ci ea există-n fiecare râu Şi-un cânt precum „Deşteaptă-te române!” Şi frunzele pădurilor îl ştiu”. Poeţi din toate generaţiile, de la contemporanii autorului

Răsunetului până la contemporanii noştri l-au evocat pe An-drei Mureşanu în variate ipostaze: dominantă rămâne imaginea eminesciană a unui poet-tribun. Poezia actuală, invocând ade-seori imnul şi numele lui Mureşanu, le conferă sensul unei permanenţe a istoriei noastre: idealul de libertate şi unitate na-ţională.

ANDREI MUREŞANU LA BLAJ

Lui Ion Buzaşi Motto: „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”

(Mihai Eminescu) Te văd venind, copil orfan, sărac, Din şcolile cu limbi străine, grele, La Blaj, să-nveţi lumina altui veac Al deşteptării... Vremurile-acele Ca nişte vii izvoare de la munte De mâlul nopţii negre strecurate Le-ai adunat, ca într-un lac, sub frunte, Adânc, curat ca setea de dreptate. Colegi şi dascăli, fraţii tăi de şcoală,

Duşmanii umilinţei şi-mpilării, V-aţi strâns şi-aţi izbucnit într-o răscoală A deşteptării naţiei şi a ţării. Mărire vouă, ce-aţi avut curajul De-a scutura din somnul cel de moarte Acest popor viteaz, schimbând şi Blajul Într-o cetate cu zidiri de carte. Din Blaj, înmănunchind atunci izvodul De versuri şi istorii înviate, Te-ai dus cu Bariţ luminând Braşovul, Făcând întreaga ţară o cetate. Pe metereze azi, îţi cântă versul, Lumină iau din gândurile tale Şi parcă-ntinereşte universul Croindu-i sorţii vechi o nouă cale. Mărire ţie, dascăl şi părinte Ce stai cu veşnicia înainte.

Ion BRAD Bucureşti, septembrie 2016 Între multele poezii închinate lui Andrei Mureşanu (v.

Andrei Mureşanu. Poetul tribun. Omagii lirice. Antologie şi prefaţă de Ion Buzaşi, Editura Astra Dej, 2006), am fost sur-prins să nu găsesc numele lui Ion Brad, printre cei care au glo-rificat pe poetul deşteptării noastre naţionale. Poetul care a evocat Transilvane cetăţi fără somn, care este neîntrecut imnograf al ierarhilor şi dascălilor Blajului, prin poeziile în-chinate lui Inochentie Micu Klein, „episcopul voievod”, lui Şincai – Corifeul, lui Cipariu, Cardinalilor Bisericii Gre-co-Catolice, Al. Todea şi Preafericitul Lucian Mureşan, şi-a completat acest florilegiu liric, cu această poezie, omagiu ani-versar, la 200 de ani de la naşterea lui Andrei Mureşanu, pe ca-re a avut generozitatea să mi-o dedice, cunoscându-mi preocu-parea statornică pentru viaţa şi opera poetului, născut la Bistri-ţa, dar în a cărui formaţie cărturărească şi poetică Blajul a avut un rol decisiv. De aceea, probabil, poezia lui Ion Brad se şi in-titulează Andrei Mureşanu la Blaj. În aceste versuri răzbat parcă ecouri din convingerea primului său biograf, profesorul Ioan Raţiu, care spunea într-un ton ferm, categoric că pe An-drei Mureşanu numai Blajul l-a format: venit de la şcoli străi-ne, în care, trebuie să recunoaştem, se învăţa carte umanistă temeinică, dar se spuneau şi lucruri puţin măgulitoare despre neamul românesc, Andrei Mureşanu vede la Blaj între profe-sorii săi pe Cipariu, Bărnuţiu, G. Bariţiu şi Ioan Rusu – mari învăţaţi ai neamului, care-i vor insufla dorinţa cunoaşterii ade-vărate a istoriei românilor şi frumuseţea limbii române. Vor fi, câţiva dintre aceştia, tovarăşii săi de lupte şi idealuri în Revo-luţia de la 1848. După Blaj, vine Braşovul, unde Bariţ îl în-druma atât pedagogic cât şi literar. Din acest moment, poezia lui Brad, schimbă tonul poeziei care din evocator-biografic, devine solemn, imnic: o proslăvire a poeziei ce-i asigură veş-nicia în conştiinţa românească poetului ce ne-a dat un prea frumos imn-rugăciune.

Mulţumindu-i poetului Ion Brad pentru acest dar, găsim potrivit prilejul aniversar şi al poetului evocator, ca revista noastră să-i ureze, la mulţi ani, cu sănătate, bucurie şi putere de muncă!

Ion BUZAŞI


SUB STINDARDUL ASTREI, SLUJIND PATRIA ŞI NEAMUL

ă bucur să particip astăzi la a 111-a Adu-nare Generală a Asociaţiunii ASTRA, ca-re a fost înfiinţată în anul 1861. Prin acti-

vitatea sa, aceasta a reuşit să fie centrul de gravitaţie în nobilul scop propus, acela de emancipare şi ilu-minare a poporului, de răspândire a ştiinţei de carte şi a culturii în rândurile populaţiei asuprite. De-a lungul timpului, Astra şi-a îndeplinit cu cinste rolul de stimulare a cultului pentru limba şi literatura ro-mână şi de păstrare a obiceiurilor şi a datinilor ro-mâneşti. Precum afirma Onisifor Ghibu, Astra „a fost un instrument perfect de închegare şi înnobilare sufletească naţională”.

Această Asociaţiune transilvană a reunit mari personalităţi într-un cor simfonic, toţi punând suflet şi conştiinţă în lupta acerbă pentru cauza româneas-că. Aceşti oameni, cu mult devotament şi cu o mare dragoste pentru popor, au desfăşurat o bogată acti-vitate sub un regim străin, reuşind să reunească po-porul român din satele Transilvaniei sub un singur steag. Astriştii i-au impulsionat pe săteni să preţu-iască zestrea etnică, convingându-i că „veşnicia (bunul suprem) s-a născut la sat”, cum afirma cele-brul filozof Lucian Blaga. După Unire, încadraţi în noua formă de organizare a statului, ei şi-au perfec-ţionat metodele de muncă, contribuind la educaţia poporului, la instruirea lui.

Astăzi trăim într-o lume desacralizată în care dăinuie „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I In. 2, 16). Lumea actuală trăieşte mai mult după moda timpului decât după spiritul Evangheliei. De aceea, trebuie să privim la înaintaşii Astrei care au animat cultura sănătoasă şi să ne implicăm în mun-ca de cercetare şi de restituire a valorilor autentice ale neamului, precum: credinţa, datina, portul, cân-tecul, ocupaţiile şi, mai presus de toate, omenia. Avem obligaţia sacră de a ocroti şi de a cultiva co-morile spiritualităţii autohtone, gândind ca marele învăţat Petre Ţuţea care zicea: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ”.

Observăm că economicul triumfă asupra spiri-tualităţii, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei şi trupul asupra sufletului. Să ne fie limpe-de că, numai printr-o cultură îmbibată cu duhul

Evangheliei şi prin credinţa în Dumnezeu, acest neam îşi poate împlini destinul său. Este încă vala-bilă deviza: „Nihil sine Deo”. Acolo unde credinţa lipseşte, se instalează în existenţa noastră monoto-nia, viciul şi nonsensul. Scriitorul Liviu Rebreanu spunea: „Cred în Dumnezeu, izvorul unic al oricărei posibilităţi de credinţă. În clipa în care mi-aş pierde credinţa aceasta, îmi închipui că ar trebui să-mi pi-erd implicit dragostea de viaţă şi încrederea în orice rost al meu”.

Evenimentul de astăzi este un elogiu adus vrednicilor înaintaşi care sunt pilde de patriotism adevărat şi pentru care credinţa în Dumnezeu a fost un scut apărător şi un steag purtător de biruinţă. Cred că fiecare dintre ei era ataşat de Legea străbu-nă, care ne-a asigurat fiinţa şi identitatea printre ca-taclismele istoriei. De la ei primim pildă şi imbold de a iubi Ortodoxia, care ne-a format şi ne-a contu-rat sufletul viguros şi sănătos al neamului, ocrotindu-i pe credincioşii ei aşa cum cloşca îşi ocroteşte puii sub aripile ei. De aceea, poetul nostru naţional Mihai Eminescu defineşte Biserica Orto-doxă „mama spirituală a neamului românesc”.

Este de mare însemnătate să cunoaştem viaţa Asociaţiunii ASTRA şi meritele iluştrilor săi membri, buni români şi buni creştini. În acest fel, vom fi stimulaţi să păstrăm şi să continuăm idealu-rile pentru care au luptat şi s-au jertfit străbunii noştri, nobili prin origine, bogaţi prin moştenire, frumoşi prin virtuţile ce au împodobit fizionomia lor morală. Conştient de această nobleţe princiară a noastră, poetul basarabean Grigore Vieru afirma: „Sunt un om norocos că sunt român”.

Suntem, într-adevăr, fiii unui neam nobil care a primit de la daci statornicia, de la romani vitejia şi de la Hristos lumina cea adevărată care „luminează tuturor”. Să depăşim, aşadar, barierele confesionale şi politice şi să ne lăsăm pătrunşi de această lumină ce risipeşte întunericul urii, al indiferenţei şi al ego-ismului. Lăsând la o parte dihotomiile de orice fel, să fim uniţi în cuget şi-n simţiri, pentru ca în Ro-mânia, „Grădina Maicii Domnului”, să adie un duh de înviere şi de viaţă nouă.

† IRINEU

Arhiepiscop al Alba Iuliei

M


5

O UNIRE ÎN CUGET ŞI SIMŢIRI: 1 DECEMBRIE 1918 ără îndoială, istoria naţională şi cea bisericească reprezintă două componente fundamentale ale istoriei generale ale oricărei naţiuni. Actul

Unirii de la 1918 este poate cel mai relevant exemplu în acest sens, fiind în mod cert tratat de istorici ca un eveniment politic central al istoriei naţiunii române şi al României ca stat de sine stătător.

Biserica, atât cea Română Unită cu Roma, cât şi cea Ortodoxă Română, au dat acestui eveniment şi o conotaţie bisericescă, afirmând şi asumând fiecare dintre ele propria contribuţie la Unirea din 1918. Prin contribuţia directă şi activă a unor ierarhi ai celor două Biserici surori din Transilvania, Unirea de la 1918 este certificată ca un prim pas al unităţii religioase prin diversitate a naţiunii române întregite. Din păcate, deşi dezideratul unirii politice era comun, cele două Biserici au urmărit în mod consecvent propriile interese: Biserica Ortodoxă nu a renunţat la ideea unităţii poporului român în sânul unei singure Biserici româneşti, evident ortodoxă, iar Biserica Unită nu a încetat să-şi afirme rolul incontestabil în păstrarea şi afirmarea identităţii românilor transilvăneni prin puntea spirituală creată cu leagănul latinităţii poporului nostru, Roma. Chiar dacă parcursul celor două instituţii bisericeşti româneşti din Transilvania a fost deseori marcat de animozităţi de ordin teologic, ideea unei naţiuni române unite, cuprinsă în hotarele unui singur stat românesc, a dominat ca linie principală a luptei naţionale. Ulterior Unirii de la 1918, fiecare Biserică românească şi-a reluat acţiunile, vizând propriile interese politice, istorice, culturale şi materiale.

Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un act spontan, ci a reprezentat momentul de vârf al unui proces îndelungat, influenţat de factori conjuncturali. Din acest punct de vedere, nici implicarea Bisericii nu a fost un act spontan, individual sau izolat, ci a reprezentat parcursul firesc al unui demers permanent. De-a lungul timpului, acţiunile sale au poziţionat-o ca principal apărător al drepturilor tuturor românilor transilvăneni, indiferent de apartenenţa lor politică şi

religioasă, păstrând şi afirmând constant valorile identitare româneşti.

Odată cu formarea Consiliului Naţional Român din Blaj, implicarea Bisericii în pregătirea actului Unirii a devenit tot mai vizibilă, în special datorită ziarului Unirea, transformat în organ de presă al consiliului. Deşi cea mai mare parte a arhivelor Mitropoliei Blajului au fost distruse de regimul comunist, o serie de documente relevante pentru subiect s-au păstrat sub forma unor comunicate sau

articole publicate numai în acest ziar. Primul număr al ziarului, numit Unirea număr de propagandă 1, apare în data de 12 noiembrie 1918, având pe ultima pagină menţiunea: proprietar şi editor Consiliul Naţional Român din Blaj,

redactor – Ovidiu Hulea, iar administrator – Nicolae Negruţiu. Privit ca sursă istorică, ziarul Unirea, în forma sa de propagandă, oferă informaţii preţioase cu privire la acţiunile premergătoare Unirii, întregind, alături de celelalte documente, tabloul de ansamblu al acestui act.

Consider că anii premergători Unirii de la 1918 au reprezentat un model standard al luptei naţionale, replicabil şi în alte zone geo-politice confruntate cu situaţii similare. Factori decizionali, politici şi religioşi, de orientări diferite, uneori radicale, se unesc într-un efort comun pentru atingerea unui obiectiv major, mai presus de orice interese partinice. Îndeplinirea obiectivului propus, reprezintă vârful de sarcină al unui asemenea model, fiind urmat imediat de repoziţionarea actorilor politici şi religioşi, în forma iniţială demersului.

Unirea de la 1918 a demonstrat, din nou, caracterul solidar al poporului român; unirea teritorială şi politică a fost eclipsată de unirea în cuget şi simţiri, factorul spiritual şi patriotismul real constituind pârghiile eficiente, necesare şi obligatorii, într-un astfel de act.

Pr.dr. Sorin Valer RUSSU

F


CONSILIUL NAŢIONAL ROMÂN DE LA BLAJ esăvârşirea unităţii de stat devenise la începutul veacului al XX-lea, pentru întregul popor român, o condiţie esenţi-ală a dezvoltării sale sub raport economic, social şi poli-

tic. Era vremea în care poporul roman, unit în cuget şi simţiri

dintotdeauna, trebuia să păşească pe un drum de făurire a vieţii sa-le, pe un drum lipsit de graniţe geografice şi politice. Pe fondul dezagregării monarhiei austro-ungare în octombrie 1918,la Buda-pesta, în cadrul unei întâlniri între reprezentanţii Partidului Naţio-nal Român din Transilvania şi ai reprezentanţilor secţiei române a Partidului Social Democrat din Ungaria, s-a hotărât colaborarea acestor forte politice, în cadrul unui consiliu comun, constituindu-se astfel, Consiliul Naţional Român Central care de la 2 noiembrie 1918 va funcţiona la Arad în casa lui Ştefan Cicio Pop care a devenit preşedinte al acestuia.

Conform indicaţiilor C.N.R.C.,ca în fiecare comitat să se înfiinţeze câte un „consiliu naţional roman” afiliat CNRC – la 4 noiembrie 1918 se înfiinţează Consiliul National Roman de la Blaj, în frunte cu Vasile Suciu, vicar mitropolitan, prof.V. Precup, V. Macavei, Alexandru Borza (vicepreşedinte). Pe lângă aceştia se formează un comitet lărgit de oameni, de diverse profesii, care se vor aduna de câte ori era nevoie. Conform afirmaţiilor lui Vasi-le Netea la Blaj, înfiinţarea CNRC,a fost urmată de dezarmarea detaşamentului de jandarmi, acţiune executată de studenţii Semi-narului Teologic şi de câte un grup de liceeni aflat sub comanda căpitanului Victor Munteanu, sosit de la Viena. Acest grup înar-mat cu puştile jandarmilor au ocupat apoi piaţa din faţa Catedralei. În, reclamaţiile mulţimii s-a anunţat componenta CNR Blaj – apoi mulţimea s-a îndreptat spre Câmpia Libertăţii unde Octavian Hodârnău student la Blaj a ţinut un emoţionant discurs care a fost urmat de un răsunător „Deşteaptă-te române”. După constituirea Consiliului, acesta va lansa un apel, intitulat „Fraţi Români”, prin care anunţă că a venit „clipa Sfântă a libertăţii” şi îndemna locui-torii oraşului să se unească în jurul liderilor Consiliului.

La 17 noiembrie 1918 membrii CNR Blaj, vor depune ju-rământul de credinţă faţă de CNRC în Catedrala oraşului. Paralel cu constituirea CNR,ia naştere şi o puternică gardă naţională me-nită „să garanteze ordinea publică şi avutul cetăţenilor, precum şi să pregătească poporul în vederea venirii la Alba-Iulia pentru vo-tarea unirii” afiliată Legiunii Române de la Alba-Iulia. Raza de acţiune a CNR Blaj, cuprindea zona Blajului, Aiudului şi a locali-tăţilor Uioara, Sînmartin, Hususău, Ocnişoara, Odverem, Ciugu-zel, Hopârta, Obreja, Mihalţ, Presaca, Doştat, Păuca, Bogata, Un-gurei. Conform istoricului Ioan Pleşa, legionarii şi gardiştii ro-mâni, atât la Blaj, cât şi în restul comitatului au jucat un rol impor-tant constituind o puternică forţă locală care pe fondul dezorgani-zării aparatului administrativ austro-ungar au preluat atribuţiile jandarmeriei şi poliţiei locale, iar până la intrarea trupelor române în Transilvania, cele ale armatei. În cazul Gărzii naţionale din Blaj, conducerea va fi asigurată de căpitanul Ioan Munteanu în ca-litate de inspector al gărzilor, de căpitanul Virgil Pop, în calitate de „căpitan al oraşului şi al gărzii naţionale române din Blaj”.

Încă de la început CNR Blaj şi-a luat misiunea în serios as-tfel la 13 noiembrie 1918 va hotărî întărirea gărzii locale cu 250 de soldaţi şi formarea unui comitet executiv format din Dănila Sa-bo, Ioan Nistor, Emil Negruţiu. CNR Blaj a hotărât ca ziarul „Uni-rea” să devină un ziar naţional zilnic, coordonat de acesta. După convocarea Marii Adunări Naţionale, s-a încercat ca Blajul, sa fie ales ca loc de desfăşurare al acesteia. S-au făcut mai multe propu-neri: Aradul, Sibiul Clujul – în final s-a optat pentru Alba Iulia ca loc de desfăşurare a Marii Adunări Naţionale.

CNR Blaj va edita şi tipări numeroase manifeste care por-neau spre satele învecinate, îndemnând populaţia să răspundă chemări de a pregăti şi participa la Marea Adunare Naţionale. „Veniţi la Alba Iulia... veniţi cu miile, cu zecile de mii... E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Conform documentelor publicate de Marcel Ştirban şi Viorica Lascu, rezul-ta ca Blajul a dat în calitate de delegaţi oficiali la M.A.N. Al-ba-Iulia, care a hotărât „unirea acelor romani şi a teritoriilor locui-te de dânşii cu România” nouă delegaţi: Dănilă Sabo, Eliza Bodo-can, Ionel Pop, Alexandru Borza, Al. Lupeanu, George Şerban, Ştefan Suciu, Augustin Popa, Zenovie Pâclişan. Alături de aceştia C.N.R Blaj va trimite un număr de 10-15 studenţi care să ajute la pregătirea adunării. Pentru asigurarea ordinii, în ziua de 1 decem-brie 1918, CNR Blaj şi garda naţional, la solicitarea Consiliului din Alba Iulia, vor trimite un număr de 100 de gardişti înarmaţi şi bine echipaţi.

Despre momentul adunării, ziarul „Unirea” oficialul C.N.R Blaj, va nota la 7 dec. 1918, într-un raport următoarele rânduri „Adunarea de la Alba Iulia, din 1 dec. 1918 s-a desfăşurat în cadre atât de impozante şi de grandioase cum puţine poate să arate isto-ria popoarelor... A fost cea mai sărbătorească, cea mai solemnă, cea mai sfântă adunare a neamului românesc.” După marele eve-niment de la 1 dec. 1918 pe măsură ce Alba Iulia preia atribuţiile unui adevărat consiliu comitatens, activitatea Consiliului din Blaj va fi tot mai mica ocupându-se cu rezolvarea unor probleme loca-le cum a fost – recuperarea bunurilor sustrase în timpul mişcărilor anarhice din septembrie-octombrie 1918. C.N.R Blaj îşi va înche-ia activitatea la începutul lunii februarie 1919 ca şi celelalte consi-lii naţionale. Prin întreaga sa activitate desfăşurată (din noiembrie 1918 – feb. 1919) CNR Blaj s-a impus în calitatea sa de autoritate politică-administrativa, conform misiunii încredinţate de CNRC Arad, dovedind că şi românii sunt capabili să se organizeze şi să se autoguverneze.

Preşedintele C.N.R. Blaj Vasile Suciu, s-a dovedit a fi un înflăcărat luptător pentru cauza naţiunii române şi a încercat în spiritul vremii sale, să rezolve problemele sociale, economice din satele şi oraşele care aparţineau C.N.R Blaj.

Bibliografie: Consiliul Naţional Român de la Blaj, Protocoale şi Acte 1918 /1919 Biserica şi Societatea în vremea Mitropoliţilor Vasile Suciu şi Alexandru

Nicolescu (1920-1941) Viorica Lascu şi Marcel Ştirban – Ed. Napoca Star şi Edu Târgu Mureş

2015 Mihai-Octavian Groza, Documente privind activitatea Consiliului Naţio-

nal Român din Alba Iulia, Sebeş, Editura Emma Books

Valeria Cristina TOMOTAŞ

D


7

ISTORIE ŞI CULTURĂ

ZIUA DE 1 DECEMBRIE 1918 VĂZUTĂ DE CEI CARE AU TRĂIT MĂREŢIA ACELEI ZILE

dunarea de la Alba Iulia din ziua de 1 Decem-brie 1918, s-a ţinut într-o atmosferă de sărbătoa-re. Alba Iulia, a fost aleasă de către Consiliul

Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc în cea mai mare zi din istoria acestui popor, din două motive istorice: la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul îşi făcuse intrarea tri-umfală în Alba Iulia, cetatea fiind capitala domnitorului pe scurta perioadă cât a durat Unirea celor trei principate – Muntenia, Moldova şi Transilvania; în 1784, la Alba Iulia, în „Cornul Podeiului”, Horia şi Cloşca erau frânţi cu roata, în urma condamnării lor.

Iată cum a fost văzută ziua de 1 Decembrie 1918, de către cei care au trăit măreţia acelei zile:

TIRON ALBANI – Jurnalist, scriitor, membru al

Consiliului Naţional Român Central, născut în anul 1886 la Gârbova de Sus – Aiud, judeţul Alba. La 1 Decembrie 1918 avea 32 de ani.

„Alba Iulia, îmbrăcată în strai de mare sărbătoare, intra – pentru a câta oară? – în istoria acestui popor.

Nu vreau să fac poetizări forţate, dar ţin minte că după o noapte de viscol şi ger, natura ne-a dăruit un soa-re strălucitor. Albul zăpezii de pe clădiri şi străzi scotea şi mai mult în evidenţă miile de steaguri tricolore.

Ca într-o procesiune solemnă, coloanele fără sfâr-şit ale poporului se îndreptau spre Câmpul lui Horea sau spre sala Unirii, trecând prin poarta lui Mihai Viteazul.

Din imensa mulţime adunată ca să participe la ma-rele eveniment se desprindeau cete de deputaţi şi invi-taţi, care aveau nobilul mandat de a hotărî pentru tot-deauna soarta poporului român, de curând eliberat de sub crunta stăpânire a unei împărăţii absolutiste. Sala Cazinoului militar s-a dovedit prea mică pentru a cu-prinde pe toţi invitaţii. Mulţi au trebuit să rămână pe di-nafară.

Fundalul sălii era decorat cu drapelele statelor eli-berate din fostul Imperiu austro-ungar. La mijloc, mai sus, strălucea figura impunătoare a lui Mihai Viteazul, iar mai jos cei trei martiri din 1785 – Horea, Cloşca şi Crişan. În faţă, mesele prezidiului, la care au luat loc membrii Consiliului Naţional Român Central, ca nişte generali care aveau în faţă armata victorioasă.

...Ziua de 1 Decembrie 1918 a fost o zi de mare sărbătoare, în care a existat un singur popor, cum zice ţăranul „tot o apă şi un pământ”, care nu a avut în faţa ochilor săi decât realizarea fericirii lui, pentru totdeauna.

Dacă în trecut poporul a vărsat atâtea lacrimi de durere şi de amărăciune, atunci, trimişii săi au vărsat la-crimi de bucurie. Având în faţa lor marele scop al ferici-

rii întregului popor, muncitorii, ţăranii, intelectualitatea, împreună au alcătuit forţa care a dus la împlinirea idea-lului unităţii întregului popor român.

Am fost şi eu la Alba Iulia. Anii s-au adăugat unul după altul. Am trecut prin momente şi bune şi grele de atunci. Acel decembrie 1918 va rămâne puternic întipă-rit în memorie”.

LUCIAN BLAGA – Poet, filosof, jurnalist, pro-

fesor universitar, academician, născut în anul 1895 la Lancrăm-Sebeş, judeţul Alba. La 1 Decembrie 1918 avea 32 de ani.

„Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la pa-tria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Băl-grad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) pe jos şi cu căruţele. A renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur şir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tă-cerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se ui-tau miraţi după căruţele noastre mai grăbite. Ei îşi luau răgaz. Nu s-a produs nici un accident. „Uite, îi spun lui Lionel, aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia”.

... În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuzi-asmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, ma-siv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.

Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură, la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că „pusesem temeiurile unui alt Timp”, cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuţi şi in-signifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.

Atunci când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oase-le. „Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat”, zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir. Şi cât a ţi-nut drumul prin sat n-am mai scos un cuvânt (...). O

A


emoţie ne strânsese gâtul ca o mână care, încetul cu în-cetul, se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. (...) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: Trăiască Ro-mânia dodoloaţă!”

ŞTEFAN MANCIULEA – Profesor, istoric, pre-

ot, născut în anul 1894 în Straja, comuna Berghin, Jude-ţul Alba La 1 Decembrie 1918 avea 24 de ani.

„Plecarea noastră la Bălgrad am stabilit-o pentru noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie. Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare urma ca după miezul nopţii să ne strângem cu toţii în capul satului spre Hăpria. Cred că nimeni n-a prins somnul în ochi în această noapte. Data adunării şi plecării avea să fie vestită prin tragerea clo-potului cel mare al bisericii. «Măciucaşul», pristavul sa-tului, auzind cocoşii cântând de miezul nopţii, s-a urcat în turn şi pe cele patru ferestre a slobozit glas puternic peste sat, păstrând formula obişnuită: «La tot omul se dă de ştire. Sculaţi-vă măi, să mergem la Bălgrad la aduna-re». Cine să mai doarmă în sat? Erau treziţi bătrânii, fe-meile şi copiii.

Ne-am coborât în Hăpria, unde ne-am întâlnit cu sătenii de aici, împreună cu cei din Dumitra, Henig şi Ghirbom, plecând în cântece şi urale de bucurie spre Al-ba Iulia. O dată eu zorile am ajuns la marginea oraşu-lui”.

DUMITRU D. ROŞCA – Filosof, membru al

Academiei Române, născut în anul 1895 la Sălişte – Si-biu. La 1 Decembrie 1918 avea 23 de ani.

„Mi-aduc aminte că după ce se anunţase data Ma-rii Adunări Naţionale, toată Mărginimea Sibiului fremă-ta de dorinţa de a descinde la Alba Iulia. Se punea însă problema transportului, pentru că războiul care dăinuia de patru ani consumase aproape toate mijloacele de lo-comoţie. Unul dintre cumnaţii mei care se pricepea la «mecanică» a propus împreună cu alţi câţiva să se ducă să rechiziţioneze o garnitură de tren din gara Sibiu, ceea ce au şi reuşit.

Ningea. Era zăpadă mare. Nu eram siguri că linia care lega Sălişte de Alba Iulia nu e înzăpezită, ori marele nostru noroc a fost că n-a fost înzăpezită şi trenul s-a umplut. Erau şase sau şapte vagoane cu săteni numai din Sălişte. La Alba Iulia bineînţeles că, la vârsta pe care o aveam, nu a venit nimeni să mă invite în sala unde se dezbătea hotărârea de a ne rupe de Austro-Ungaria şi de a ne lega de acum încolo destinul de destinul României”.

VASILE V. BARBU – General în rezervă, născut

în anul 1889 la Geoagiu de Sus, comuna Stremţ, judeţul Alba. La 1 Decembrie 1918 avea 29 de ani.

... „La 23 noiembrie, Consiliul naţional din Alba Iulia a cerut Consiliului naţional din Sibiu o companie a gărzii naţionale, care, începând cu 28 noiembrie, să se stabilească la Alba Iulia şi să ajute garda naţională din localitate la menţinerea ordinii şi siguranţei în vederea desfăşurării marii adunări.

Preşedintele Consiliului naţional din Sibiu, A Bîrseanu, m-a însărcinat pe mine cu această misiune. Sosit la 28 noiembrie în Alba Iulia, am luat legătura cu cpt. FI. Medrea, comandantul gărzii naţionale locale, cu care am stabilit măsurile ce trebuie să le luăm.

S-au constituit două centuri de gardişti, una, inte-rioară, formată din plutoanele locuitorilor din comunele Miceşti, Bărăbanţ, Drâmbar, Ciugud, Limba, Oarda de Jos şi Pîclişa, întărită cu alte grupe; alta, exterioară, for-mată din gardiştii comunelor Şard, Sîntimbru, Totoi, Dumitra, Hăpria, Straja, Oarda de Sus, Lancrăm şi Vin-ţul de Jos.

Gărzile au fost repartizate cu ordinea în cele două staţii de căi ferate (haltă şi gară), cele 3 intrări în oraş, în jurul celor 8 tribune de pe câmpul lui Horea şi la intrarea în sala Unirii.

S-au organizat şi gărzi mobile, care aveau misiu-nea de a conduce coloanele de participanţi pe locurile dinainte stabilite de pe Câmpul lui Horea: în partea de vest – moţii; spre nord – someşenii şi clujenii; spre răsă-rit – delegaţii Mureşului şi Târnavelor, în sud – celelalte regiuni.

Se intenţiona o aşezare ca pe Câmpia de!a Blaj, dar nu s-a reuşit menţinerea coridoarelor, mulţimea amestecându-se.

Începând cu 30 noiembrie, trenurile au început să sosească. Din 45 în 45 de minute sosea un alt tren care era întâmpinat de gărzile naţionale, delegaţii fiind în-drumaţi unde să se ducă.

Am avut mult de lucru cu cazarea oamenilor so-siţi. De această problemă s-a ocupat lt. Ovidiu Griţa.

...Toată ziua de 30 noiembrie şi noaptea spre 1 de-cembrie au sosit numeroase trenuri, lungi convoaie de căruţe, iar din satele mai apropiate oamenii veneau chiar pe jos.

Coloane interminabile de muncitori, ţărani şi inte-lectuali îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu drapele tri-colore se îndreptau spre Câmpul lui Horea cântând „Deşteaptă-te, române”, „Pe-al nostru steag... „şi scan-dând: „Unire”.

Datorită misiunii ce am avut-o, am fost în diverse locuri din oraş, în sala adunării, pe Câmpul lui Horea... Am văzut multe. Am simţit şi eu, la fel ca toţi partici-panţii, că trăiesc o mare zi”.

Istina SIMA Asoc. Pro Gârbova de Sus


9

MOMENTE ÎN IMAGINI DIN ISTORIA PAROHIEI ORTODOXE BUTENI, DUPĂ MAREA UNIRE

n anul 1920, în locul numelor oficiale maghiare, comunele din judeţele Arad au primit nume romîneşti, astfel Korosbokeny devine Buteni („Românul” – 21 iulie

1920, n.r. 153, p. 2). Între anii 1921-1929, în nou-constituitul judeţ Arad, se construiesc 19 aşezăminte de cult ortodox, dintre care opt, cu ziduri de piatră (Marius Eppel, Biserici din judeţul Arad construite după Marea Unire, Arad, 1999, p. 267-272).

Din cei peste 30 (treizeci) de membri ai Consiliului Parohial, prezenţi în sală, şi care aveau situaţia materială de a gira şi semna cambiul pentru împrumutul sumei de un mi-lion, necesară terminării construcţiei, se anunţă numai 5 (cinci) membri. Trebuie menţionat că toţi erau ţărani, desi-gur cu o situaţie materială înfloritoare. Numele acestora, în ordinea vârstei, începând cu cel mai bătrân este:

1. Petru Funaţă, a lui Funaţoaie; 2. Gheorghe Ruja – Cucu; 3. Teodor Perva – Poneşu; 4. Petru Bejan – Costolan; 5. Teodor Burza – Beldeu.

Prin această hotărâre a lor, înscrisă de Dumnezeu în cartea veşniciei sale, ei au devenit ctitorii materiali ai Bise-ricii Catedrale din Buteni, alături de protopopul Florian

Roxin, preoţii Iuliu Bodea şi Ioan Cosma, ctitorii spirituali. Şi desigur, Vasile Goldiş, prietenul protopopului Roxin şi al butincenilor, cu care se considera frate în acelaşi duh na-ţional.

Sesiunea de comunicări a Despărţământului „ASTRA – Porţile Zărandului”, în ziua de 27 noiembrie 1994, în comuna Buteni

Adunarea s-a desfăşurat în prezenţa a 25 de membri. Primirea s-a făcut la primărie printr-un cuvânt de bun venit rostit de preşedintele activ al Despărţământului. Programul a continuat cu vizitarea bisericilor din localitate. Prezenta-rea Bisericii ortodoxe a fost făcută de către subsemnatul; a urmat vizitarea bisericii romano-catolice situată peste drum de cea ortodoxă care a fost prezentată de către localnicul Franz Peter şi preotul Peter Stoianovici; pastorul pensionar Dumitru Stoica a prezentat biserica baptistă, aflată în apro-piere de celelalte două. S-au ţinut şi cuvântări despre rolul „Astrei” care nu face discriminări de ordin religios, naţional etc. A urmat vizitarea muzeului din Buteni, de unde ne-am deplasat la motelul din hotarul comunei Buteni, aşezat la confluenţa dintre valea Arinilor cu valea Crişului Alb. Tot de acolo porneşte şi Canalul Morilor.

Biserica Ortodoxă Română din Buteni, edificată

între anii 1927-1929

Episcopul dr. Andrei Magieru sfinţind pictura bisericii, opera lui Cornel Cenan din Cluj

Î


10 noiembrie 1929 – Sfinţirea Bisericii Ortodoxe Române din Buteni.

10 noiembrie 1929, Buteni – În faţa Bisericii Ortodoxe nou târnosite, în frunte cu clerul, invitaţii şi mulţime de credincioşi. În dreapta Episcopului

Dr. Grigorie Comşa, este protopopul Florian Roxin, iar în stânga,Vasile Goldiş, secretar eparhial la acea dată.

Şcoala de cantori Buteni (fotografie din anul 1934)


11

Fanfara Bisericii Ortodoxe din Buteni, la marea manifestaţie antirevizionistă din Arad, cu cele două pancarte: DIN PĂMÂNTUL ŢĂRII

NOASTRE, NICI O PALMĂ NU LĂSĂM! VREM SĂ TRĂIM ÎN ROMÂNIA MARE!

Doamna academician Cornelia Bodea, domnul general Aurel Golcea, invitaţi şi veterani primiţi în mijlocul tinerilor din Buteni şi Almaş—

septembrie 1989

Sâmbăta Floriilor anului 1948

Procesiunea care se îndreaptă pentru primirea Prea Sfinţiei Sale dr. Andrei Magieru, care a venit la sfinţirea bisericii


25 aprilie 1948 – Duminica Floriilor

Moment pe parcursul procesiunii spre biserică

25 aprilie 1948 – Interiorul Bisericii ortodoxe din Buteni. În faţa Iconostasului, înconjurat de o parte şi de alta de preoţi,

Episcopul dr. Andrei Magieru

Preot căpitan Petru Bejan, preot-confesor pe frontul din Caucaz

– 15 august 1942 –

Moment din timpul festivităţii, din iunie 2001, la 120 de ani de atestare documentară a patru coruri şcolare (Şcoala cu clasele I-VIII Buteni)


13

Preotul P. Bejan, citind Evanghelia în Joia Mare a anului 2001

în al nouăzeci şi unulea an al vieţii sale

Preşedintele ASTREI, prof.univ.dr. Dumitru Acu împreună cu protopopul Petru Bejan, d-na prof. Hodorogea din Sibiu, protopopul Beni Ioja din

Sebiş, părintele Ciucur Marinică, paroh al Buteniului, profesor Onica Iovu din Sebiş, înaintea plecării la Ineu, unde se va ridica parastasul în memoria protopopului Constantin Gurban. Buteni, 12 mai 2002

Într-o sală s-a continuat partea a doua a programului

început în Buteni: comunicări ştiinţifice. Au fost prezentate următoarele comunicări:

1. „Administraţia publică, element major în revi-talizarea activităţii culturale”, susţinută de Feieş Petru, pri-marul oraşului Sebiş.

2. „Toponimie naturală”, prezentată de bibliote-carul Vitalie Munteanu din Sebiş.

3. „Medicul de medicină generală – prezent şi viitor”, susţinută de doctor Danciu Tiberiu, directorul spita-lului Sebiş – Prăjeşti.

4. „Cum se realizează privatizarea”, susţinută de inginer Pele Gheorghe.

5. „Bisericile de lemn din ţinutul Zărandului”, prezentată de preot Lupşa, din Dieci.

6. „Delegaţi din regiunea Zărandului la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia”, prezentată de preot pensionar Gheorghe Şerb.

7. „Sub semnul renaşterii perene”, prezentare de medicul Florin Bârneţiu.

8. „Observaţii asupra colindului mioritic zărăndan”, susţinută de profesorul Păiuşan Ioan, din Gura-honţ..

9. Protopop Petru Bejan a vorbit despre delegaţii Buteniului la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, de care ne mai despart doar patru zile.

10. Părintele P. Bejan a prezentat şi comunicarea „Constantin Gurban, originar din Buteni, preot şi om de cultură”.

Corina BEJAN


CONSILIUL NAŢIONAL ROMÂN DIN CRĂCIUNEL (1918-1919) ecturând valoroasa carte „Consiliul Naţional Ro-mân din Blaj Noiembrie 1918 – ianuarie 1919. Protocoale şi acte.”, adevărat izvor istoric al auto-

rilor Viorica Lascu şi Marcel Ştirban, am remarcat cu admiraţie, deosebita şi susţinuta activitate desfăşurată de Consiliul Naţional Român Central de la Arad, de consilii-le comitatense, cercuale şi locale organizate în toată Tran-silvania în noiembrie 1918 cu rol deosebit în pregătirea actului final al luptei pentru desăvârşirea statului naţional unitar roman.

Consiliul Naţional Roman din Blaj constituit la 4 noiembrie 1918, condus de vicarul dr. Vasile SUCIU si-a extins activitatea şi în alte sate şi comune prin constituirea de consilii şi gărzi naţionale. Astfel, la 9 noiembrie 1918 numărul comunelor din jurul Blajului în care s-au consti-tuit comisii depăşea 70, printre acestea remarcându-se ac-tivitatea Consiliului National Roman din Crăciunelu de Jos prezidat de teologul Nicolae Mărculeţ. Din aceste sate au venit şi au fost înscrise în cronicile evenimentelor de la 1918 ştiri care exprimau gânduri şi fapte cu adevărat re-voluţionare şi care vizau probleme social-economice.

În protocoalele de la Blaj poate fi urmărit un aspect al activităţii Consiliului Naţional de la Blaj şi al celor lo-cale din satele şi oraşele comitatelor Alba şi Târnava Mi-că de o deosebită importanţă, acela al problemelor legate de aprovizionarea populaţiei de la oraşe şi sate cu bunuri de larg consum, cu produse alimentare îndeosebi, dar şi cu lemne şi petrol necesare în serile lungi de iarnă ce se apropiau, la capătul unui istovitor război, cu urme adânci lăsate în viaţa satelor şi a oraşelor noastre.

În regiunile de deal şi de munte era lipsă de cereale, la şes de lemne, iar de petrol şi zahăr pretutindeni. Proto-coalele C.N.R. de la Blaj au înregistrat multe cereri adre-sate de Consiliu regiunilor păduroase, chiar îndepărtate pentru lemne şi a aprobat în acelaşi timp transportul unor cereale, în cantităţi mici, cerute de ţăranii de la munte, veniţi în grupuri. A împărţit de asemenea pe comune, la preţuri maximale petrol îndeosebi, şi mai puţin zahăr. A urmărit riguros comerţul cu aceste produse. Se impunea o strictă dirijare a lui, atât în noiembrie-decembrie 1918, cât şi în perioada imediat următoare, pe tot cuprinsul Transil-vaniei pentru a nu se înstrăina – puţinele bunuri de larg consum rămase după război aşa cum era tendinţa, trecându-se peste graniţă.

În continuare voi face o scurtă referire la activitatea CNR din Crăciunelu de Jos aşa cum rezultă din răspunsul la Ordinul Consiliului dirigent nr. 27/1918 privind orga-nizarea şi activitatea CNR şi a GNR locale.

CNR Crăciunel a fost prezidat de teologul Nicolae Mărculeţiu, funcţionar, secretar şi controlor, Vasile Iuga notar, Nicolae Mărginean casier. Biroul funcţiona perma-

nent. Sala de consfătuiri a întregului comitet era în fosta şcoală de stat, iar localul biroului era primăria.

Din aceste documente am aflat şi membrii din ad-ministraţia locală:

Nicolae Mărginean primar-nou, Ioan Baba şi Iero-nim Bărbuleţ juraţi vechi, Vasile Iuga jurat mare, Axente Roşu jurat, George Mărginean juraţi noi.

În ceea ce priveşte starea politică, majoritatea co-vârşitoare a populaţiei era românească – 95%.

Afacerile administrative le îndeplinea comitetul na-ţional din localitate, ajutat de funcţionarii de la adminis-traţia comunală.

Din raport mai aflam că această comună a fost asi-gurată – în parte – cu bucate de la curtea boierească din localitate –proprietatea băncii săseşti din Sibiu – şi de la proprietarul Citron Nicolae (evreu de neam). „Rezerve destul de respectabile mai sunt încă la sus numiţii proprie-tari, cu deosebire rezerve de cucuruz”.

De asemenea, C.N.R Crăciunel mai raportează fap-tul că la început în comună au fost 100 de gardişti. La 19 nov. 1918 numărul acestora s-a redus la 30, iar în 4 dec. numărul lor s-a sistat de tot. Comandant de gardă a fost ţăranul Alimpiu Iuga. Garda a fost plătită în 3 rate: rata I şi a II-a de Blaj, în bani, rata a treia de comună – în bani şi bucate.

La 10 ian. 1919 s-a mai consemnat faptul că ordi-nea în comună – peste tot – e restabilită. „Viaţa socială şi-a luat aproape mersul normal. Ici colo se mai agită spi-ritele din cauza purtării nu tocmai corecte a unuia sau al-tuia din comună. În general, funcţionarii puşi în fruntea comunei sunt stăpâni pe situaţie.

De ceva conflict vrednic de notat ce s-ar fi ivit între românii şi streinii din comună nu poate fi vorba.”

Voi încheia această scurtă prezentare prin a tran-smite mai departe îndemnul de suflet lăsat de autorul Marcel Ştirban tuturor preoţilor, învăţătorilor, profesori-lor, oamenilor de cultură, politicienilor, de a lupta pentru menţinerea conştiinţei naţionale în rândul maselor. Eu consider că această obligaţie ne revine tuturor, tuturor românilor care simt şi trăiesc româneşte, tuturor români-lor cărora prin vene le curge sângele bravilor noştri eroi fără sacrificiul cărora noi astăzi nu ne-am fi bucurat de acest pământ sacru şi bogat, de această limbă dulce şi ar-monioasă, de această istorie care ne face să fim mândri ca suntem romani. Menirea noastră a tuturor, îndeosebi a dascălilor, este de a lăsa moştenire tuturor generaţiilor de copii povestea neamului nostru, povestea limbii noastre şi de a sădi în sufletul fiecăruia sentimentul de patriotism.

Prof. Gabriela TRIF preşedintă a Cercului Astra Crăciunelu de Jos

L


15

MARIA PUIA – O EROINĂ A UNIRII „Jertfele pentru neamul românesc rămân mereu pomi fructiferi de la un capăt şi celălalt al cuvântului ŢARĂ, fereas-

tră pe care să privească generaţiile viitoare, descoperindu-şi aura propriului chip, şi el fruct al Limbii Române”. (Ion Mărgineanu, 2007)

ărturisesc că am aflat pen-tru prima oară de Maria Puia cu zece ani în urmă

când, la Blaj, scriitorul Ion Mărginea-nu lansa cartea „Eroina de la Blaj”, ca un Omagiu adus Zilei Naţionale a României, eroina Maria Puia fiind una dintre numeroasele jertfe (multe necunoscute încă) ale luptei pentru unirea Ardealului cu Ţara.

Maria Puia s-a născut la 4 oc-tombrie 1885 în Blaj, din părinţii Va-sile Puia (dulgher) şi Maria Puia, fa-milia având şase copii: Ştefan, Maria, Ana, Vasile, Ioan şi Aurelia. După absolvirea Liceului de fete din Blaj Maria Puia devine dactilografă în bi-roul de avocaţi al fraţilor Iustin şi La-urenţiu Nestor. Se înscrie şi ca elevă particulară la Şcoala pedagogică din Lugoj şi termină anul şcolar 1914-1915 cu note foarte bune.

Radu Brateş în „Aspecte din viaţa Blajului” ne oferă informaţii re-feritoare la modul cum a ajuns Maria Puia să dactilografieze poezia Vrem Ardealul! a lui Radu Cosmin, ca apoi să fie arestată pentru difuzarea poeziei şi dusă la închisoarea din Alba Iulia.

Poezia Vrem Ardealul! Închi-nată regelui Ferdinand I devenise în acea perioadă un pu-ternic material de îndemn la luptă atât pentru cei care ce-reau trecerea Carpaţilor cât şi pentru cei din Ardeal care aş-teptau momentul de izbăvire de sub robia străină. Această poezie a fost adusă în Ardeal pe ascuns de către un mecanic de locomotivă în „tureacul cizmei” acestuia.

Despre arestarea Mariei Puia şi locul unde era închisă familia acesteia află abia după 6 săptămâni de la arestare şi în vizită s-a dus fratele său Ioan Puia. Data procesului de înaltă trădare este stabilită pentru 5 martie 1916. Mama ei o vizitează în închisoare şi Maria îi spune că Gruiţă tăgădu-ieşte că el i-a dat poezia să o bată la maşină şi zice că ea i-a dat-o lui (printre blăjenii arestaţi pentru distribuirea poeziei erau şi Răhăian, Mihu şi Gruiţă cărora „judecătoriile ungu-reşti le-au croit pedepse grele de către 2-3 ani temniţă”). Pentru proces mama Mariei a vrut să angajeze un avocat, pe

doctorul Camil Velican, dar a fost sfătuită să ia un avocat un-gur „pentru a primi mai bine apărarea”.

Din păcate, din cauza tor-turilor Maria Puia moare înainte de proces, astfel că familia este înştiinţată, prin Judecătoria din Blaj, că s-a spânzurat. Sora ei, Ana Puia – cea care îi povesteş-te întâmplările lui Radu Brateş în ziua de 22 iulie 1967 – mărtu-riseşte că a văzut-o moartă dar că nu avea pe gât urmele ştrean-gului sau vreun alt semn al spânzurării.

Maria Puia a fost înmor-mântată în cimitirul din Blaj, de preotul Vasile Moldovan, auto-rităţile interzicându-i preotului să ţină vreo cuvântare.

Procesul s-a ţinut la ter-menul fixat şi atunci s-a citit o scrisoare a Mariei Puia adresată mamei sale înainte de moarte dar care a ajuns în mâinile pro-curorului. Această scrisoare a fost copiată în 1919 (din Arhiva Tribunalului Alba Iulia) de către Radu Cosmin şi publicată în lu-

crarea „Prin Ardeal”. Scrisoarea dezvăluie tăria de caracter, altruismul şi extraordinarul ei spirit de jertfă.

„Ar fi dorit să moară în patul ei... ... dar soarta i-a hărăzit un altfel de aşternut: ... să moară în TRICOLOR..., ... în chiar nucleul de seminţe mirabile ale Limbii Ro-

mâne, ... în chiar buletinul de renaştere al românilor, ... ca un preambul al libertăţii, ... al jertfei supreme – ... luate ca nesfârşită iubire de ţară! CA UN EROU ÎNTRE EROI. EA RĂMÂNE PURURI „EROINA DE LA BLAJ” Dumnezeu s-o binecuvânteze! AMIN!”

Prof. Cornelia NICOARĂ Liceul Tehnologic „Ştefan Manciulea” Blaj

M


SĂ NU UITĂM...!

area Unire de la 1 Decembrie 1918 a fost primită de toţi românii cu un entuziasm de nedescris. Aceasta s-a putut realiza datorită:

• dorinţei fierbinte a românilor de a fi mai puternici, de a fi la un loc toţi cei care vorbesc aceeaşi limbă, au aceiaşi strămoşi, au aceeaşi factură psihică, au aceleaşi obiceiuri; • conjuncturii internaţionale; • oamenilor politici şi de stat pe care i-am avut în acea perioadă; • şi nu în ultimul rând, partici-pării României la Primul Război Mondial.

Sâncelul, una dintre cele mai mari şi mai vechi localităţi de pe Târnave (atestată documentar din anul 1242), cu oameni vrednici şi harnici, care de-a lungul veacurilor au luptat din răsputeri pentru dreptate şi libertate, care au participat cu în-credere la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii din 3/15 mai 1848 şi care au strigat cu tărie alături de cei 40.000 de români fraza „Noi vrem să ne unim cu ţara!” nu pu-tea rămâne în afara evenimentelor care au precedat Marele Act.

Sâncelenii au participat la Primul Război Mondial cu încredere că va sosi ceasul dreptăţii şi al libertăţii, că soarta lor se va îmbunătăţi.

La încheierea războiului Sâncelul s-a alăturat total lup-tei pentru Unire. După înfiinţarea Consiliului Naţional Român de la Blaj în 4 noiembrie 1918, Sâncelul a fost printre primele localităţi în care s-au organizat consiliul naţional local şi garda naţională locală în ziua de 6 noiembrie 1918. Primul conducă-tor al consiliului local a fost învăţătorul Ioan Bărbat, iar garda naţională număra 50 de membri.

În ziua de 6 noiembrie 1918 Sâncelul aducea la Blaj Protocolul luat cu ocazia constituirii noului sfat naţional local şi a gărzii naţionale locale. Totodată raporta că „a luat jură-mânt atât de la sfat cât şi de la gardă”. Jurământul membrilor consiliului local şi al gărzii avea loc după cum menţionează is-toricul Aurel Decei în faţa catedralei din Blaj şi avea următorul conţinut: „Jur sărbătoreşte înaintea atotputernicului Dumne-zeu, că voi fi cu credinţă nesfârşită faţa de consiliul sau sfatul naţional român, pe care-l voi cinsti şi apăra, în caz de lipsă. Voi împlini toate poruncile lui şi voi îngriji, în caz de lipsă chiar şi cu arma, de averea consătenilor mei, fie aceia de orice naţionalitate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu. Amin.”

Noile organisme alese şi confirmate trec la treabă. Viorica Lascu şi Marcel Ştirban în cartea „Consiliul

Naţional Român de la Blaj” ne informează că „fruntaşi ai Con-siliului Naţional Român de la Blaj – Ion Muntean, Ştefan Ro-şianu, Ion Negruţiu trec aproape zilnic prin Sâncel şi au cuvânt de laudă la adresa consiliului local, a gărzii şi a sâncelenilor.”

Suntem încredinţaţi deci, să afirmăm că sâncelenii s-au achitat cu mândrie de sarcinile încredinţate şi au menţinut în sat ordinea corespunzătoare, creând cele mai bune condiţii pregătirii şi participării la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918.

În seara zilei de 30 noiembrie 1918 câteva sute de sânceleni îmbrăcaţi în costume populare, într-o ordine desă-vârşită au plecat spre Alba Iulia pe jos, cântând cântece patrio-tice, iar în ziua următoare au salutat din inimă, alături de cei 100.000 de participanţi Rezoluţia Adunării Naţionale, citită de

Vasile Goldiş, care decreta unirea pentru totdeauna a Transil-vaniei cu România.

Rezoluţia a fost primită cu o explozie de aplauze, oa-menii alergau dintr-un loc în altul, se îmbrăţişau, agitau stea-guri tricolore şi strigau: „Da, de acum avem şi noi o ţară!”

Să nu uităm niciodată cel mai frumos eveniment din vi-aţa românilor!

Entuziasmul fierbinte s-a potolit odată cu sosirea acasă, deoarece războiul adusese în Sâncel multă durere: 47 de oa-meni în floarea vârstei care au participat la prima mare con-fruntare a secolului al XX-lea nu s-au mai întors acasă pierind printre străini, iar alţi 31 de consăteni s-au întors invalizi (fără o mână, fără un picior ... ).

După cum putem vedea din datele de mai sus, Sâncelul a dat în Primul Război Mondial o jertfă cumplită. Cei 79 de eroi dovedesc ca aproape într-un sfert din casele satului din acea vreme era durere şi jale: părinţi fără feciori, tinere femei văduve, copii orfani. Printre cei 47 care nu s-au mai întors de pe front amintim pe: Anuşcă Iacob, Oniga Vasile, Haţegan Aurel, Bud Ioan, Mărginean Nela, Anuşcă Vasile, Brumar Ni-colae, Grama Artimon... Numele tuturor sunt încrustate cu lite-re de aur pe Monumentul Eroilor din curtea bisericii din sat.

Durerile părinţilor, copiilor, fraţilor, surorilor, rudelor, iubitelor după cei care au dispărut s-au reflectat în creaţiile lite-rare şi în cântecele pline de durere ale celor rămaşi. Teodor Seiceanu, folcloristul nostru local în volumul „Târnava cu apă lină” prezintă asemenea creaţii. Iată câteva versuri:

„Trenule, maşina neagră,/Te blestem-o lume-ntreagă, Mamă, mamă, scumpă mamă! (refren) Şi te-am blestemat şi eu/ Că mi-ai dus pe frate-meu, L-ai dus în Ungaria / Nu-l mai văd până-i lumea Două schije de obuz / La inimă i-au ajuns, Legat cu năframă neagră,/ Îşi striga măicuţa dragă, Şi legat de subsuori / Strigă fraţi, strigă surori; Până-l aude maică-sa / I se gată viaţa...” sau „Din partea de către mine Iacă murgul badii vine. – Murgule, tu eşti nebun? – Ce-ai plecat singur pe drum? Murgule, tu eşti turbat, Pe badea un’ l-ai lăsat? Eşti cu coama colilie L-ai lăsat la bătălie, Dumnezeu singur doar ştie Acasă de o să vie!” Să nu uităm pe cei care s-au jertfit! Viaţa celor rămaşi a fost grea, abia după reforma agrară

din 1921 când au fost împroprietăriţi văduvele, orfanii, invali-zii şi cei care au participat la război şi care nu aveau pământ, viaţa a mai prins „culoare”.

Prof. Mihai BUIA Preşedintele Cercului ASTRA

„Ion Pop Reteganul” din Sâncel

M


17

UNITATEA LIMBII ROMÂNE ÎN CONCEPŢIA LUI A. PHILIPPIDE nul dintre cele mai importante izvoare pentru istoria poporului român este însăşi limba română cu ramifica-ţiile ei teritoriale. De acest lucru a fost conştient Ale-

xandru Philippide, care la sfârşitul volumului I din monumen-tala sa operă Originea românilor. Ce spun izvoarele istori-ce, Iaşi, 1923, p. 858, arată că o „lămurire” asupra celei mai îndepărtate epoci din istoria poporului român s-ar putea obţine numai printr-o „cercetare comparativă a celor trei dialecte”1. „Învăţăturile” ce le furnizează limba română şi dialectele ei în această privinţă sunt prezentate de savantul moldovean în vo-lumul al doilea al Originii românilor, care nu întâmplător poartă subtitlul Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi, 1927 (ne referim la secţiunea intitulată Ce spune limba ro-mână, p. 3-570).

Pornind de la studiile de dialectologie română ale lui Gustav Weigand, dar şi de la ale unor învăţaţi români ca Peri-cle Papahagi, Iosif Popovici, Th. Capidan, S. Puşcariu etc., A. Philippide stabileşte ariile diverselor fenomene fonetice, cro-nologia lor relativă, pentru ca apoi să facă statistica fenomene-lor fonetice cu scopul de a indica asemănările şi deosebirile dintre dialectele limbii române2. Evidenţierea trăsăturilor co-mune tuturor dialectelor sau măcar la două dintre ele în com-paraţie cu cele specifice fiecărui dialect în parte îl duce spre concluzii deosebit de importante.

Cea mai importantă concluzie la care ajunge A. Philip-pide, în urma examinării atente a fenomenelor fonetice ale dia-lectelor româneşti, este aceea că limba română e foarte unitară. Cele trei dialecte româneşti (dacoromân, istroromân şi mace-doromân), arată A. Philippide, sunt foarte asemănătoare, după cum o atestă cele 96 de fenomene pe care acestea le au în co-mun. Numărul fenomenelor comune se dublează dacă sunt lu-ate în considerare şi cele pe care le au împreună cel puţin două dintre dialecte: 106. Aşadar, numărul fenomenelor comune tu-turor dialectelor împreună cu cele comune la două dintre ele se ridică la 202. La polul opus se situează numărul fenomenelor specifice fiecărui dialect în parte: 27 în dialectul dacoromân, 7 în cel macedoromân şi 20 în cel istroromân. Dacă se iau în considerare şi fenomenele proprii unor subdiviziuni ale celor trei dialecte mari, atunci avem: 58 de fenomene specifice da-coromâne, 57 macedoromâne şi 20 istroromâne. Nici în acest caz raportul fenomenelor specifice fiecărui dialect în parte nu s-ar modifica faţă de cele comune, în sensul că numărul ulti-melor este şi aşa substanţial de mare.

Omogenitatea limbii române nu este dată numai de nu-mărul ridicat al fenomenelor comune dialectelor româneşti, ci şi de importanţa, mărimea şi intensitatea lor. Printre fenomene-le din această categorie, A. Philippide le aminteşte pe următoa-rele: transformarea lui a neaccentuat în ă, a lui e accentuat în poziţie nazală în i, a lui o accentuat în poziţie nazală în u, dif-tongarea lui e accentuat, când în silaba următoare se găsesc a, ă sau e, în ea etc. Unitatea limbii române este confirmată şi de unele fenomene mai restrânse, cum ar fi: femininele termi-nate la plural în i îl schimbă pe a din temă în ă: pradă / prăzi, pe ea în e: fereastră / fereşti, pe ia în ie: iarbă / ierbi

1 După Philippide, limba română ar avea doar trei dialecte: dacoromân, istro-

român şi macedoromân, cel meglenoromân fiind considerat de el un subdia-lect al celui macedoromân.

2 Vezi G. Ivănescu, Alexandru Philippide (1859-1933). Omul şi opera, în „Orizont”, XVI, 1965, nr. 4, p. 52-66 (mai ales p. 58) şi Iorgu Iordan, Ale-xandru Philippide, Bucureşti, EŞ, 1969, p. 99.

sau ierburi, pe oa în o: poartă / porţi; a devine ă în dat > dă, stat > stă, fac > fă etc.

Fenomenele specifice nu sunt numai puţin numeroase, ci şi de mică importanţă. O anumită importanţă au, după A. Philippide, pentru dialectul dacoromân: transformarea lui 1' în į, evoluţia grupurilor consonanatice cl', gl', în k', g', africatele č, ğ, rezultate din velarele latineşti c, g urmate de e, i, pentru cel macedoromân: proteza lui a, căderea lui î înainte de m sau de n + consoană, africatele dentale ţ, ḑḑˏ rezultate din c, g + e, i; iar pentru cel istroromân: apariţia lui r sonant (rar) şi a lui l sonant (foarte rar).

Foarte multe dintre fenomenele comune celor trei dia-lecte au luat naştere după despărţirea acestor trei ramuri din trunchiul român primitiv, ele putând fi considerate inovaţii in-dependente3. Acestea (fenomenele fonetice comune dialectelor româneşti) sunt şi cele care deosebesc limba română de cele-lalte limbi romanice. În privinţa foneticii, deosebirile dintre limba română şi limbile romanice sunt profunde4, pe când cele la nivel interdialectal sunt nesemnificative5. Ceea ce uneşte limba română cu celelalte limbi romanice sunt fenomene lati-neşti populare (deci anteromâneşti), inovaţiile în cadrul Ro-mâniei în aceeaşi direcţie fiind aproape inexistente6.

La un moment dat, Philippide se întreabă dacă idiomu-rile dacoromân, macedoromân şi istroromân sunt limbi sau di-alecte. Ţinându-se seama de numărul mare al fenomenelor comune acestora şi de importanţa lor, în comparaţie cu numă-rul mic al celor specifice şi cu lipsa lor de importanţă, Philip-pide arată că chestiunea nu se mai pune dacă idiomurile amin-tite sunt dialecte sau limbi diferite, ci dacă sunt dialecte şi nu cumva subdialecte7.

Marea unitate a limbii române, probată după cum s-a văzut, de diferenţierile dialectale minime, de asemănările nu-meroase şi importante ce se constată între grupările dialectale cele mai îndepărtate geografic, de apariţia independentă pe te-ritorii deosebite a foarte multe şi însemnate fenomene, îl de-termină pe A. Philippide să susţină că poporul român a fost de la început şi a rămas chiar şi după despărţirea lui în diverse ramuri foarte unitar din punctul de vedere al bazei de articula-ţie şi al celei psihologice. Această coeziune fizică şi psihică se poate explica, după savantul ieşean, numai dacă vom admite că „Elementele lui constitutive au trăit în cea mai strânsă legă-tură posibilă din punct de vedere geografic şi politic” (OR, II, p. 348). Şi alţi învăţaţi români şi străini au socotit că unitatea limbii române presupune pentru o anumită etapă a evoluţiei ei o unitate geografică şi politică. Pentru Philippide însă postula- 3Unele din ele, spune A. Philippide, au apărut nu „în timpul când limba forma

o singură masă, nedespărţită în dialecte, ci în timpul posterior despărţirii dia-lectelor” (OR, II, p. 244).

4„O prăpastie îţi apare înainte, când faci această comparaţie” (OR, II, p. 383). 18 „[...] micile deosebiri dintre aşa-numitele dialecte româneşti ţi se arată [...] cu

totul neglijabile” (OR, II, p. 383). 6 Numai fenomenele anteromâneşti formează trăsătura de unire dintre limba

românească şi acea limbă romanică alta oarecare, încolo totul e deosebire (OR, II, p. 383).

7 Desigur, acestea sunt dialecte, aşa cum le consideră Philippide însuşi, deoare-ce ramificaţiile teritoriale care se subordonează direct limbii se numesc dia-lecte. Există limbi cu dialecte puternic caracterizate, după cum există altele cu dialecte mai puţin individualizate (vezi Ivănescu, ILR, p. 43-45). De ace-ea, credem că are dreptate Al. Graur (Studii de lingvistică generală. Vari-anta nouă, Bucureşti, EA, 1960, p. 306) când spune că în definiţia dialecte-lor nu trebuie să se introducă specificarea că ele „sunt obligator foarte diferi-te, sau în definiţia graiurilor că sunt obligator puţin diferite între ele” (Vezi şi Vasile Frăţilă, Dialectologia limbii române. Partea I (curs), Timişoara, 1977, p. 47: idem, PDR, p. 263).

U


tul unităţii geografice şi politice nu este suficient, ci el trebuie complinit de o „extrem de asemănătoare complexiune fizică şi psihică” (OR, 11, p. 384).

Unitatea aceasta geografică şi politică nu trebuie limita-tă la sudul Dunării, după cum nici unitatea limbii române nu trebuie absolutizată, ea nefiind decât una relativă, diferenţieri dialectale existând chiar şi în sânul românei primitive, după cum a arătat Philippide însuşi, deşi el înţelege altceva prin ro-mână primitivă fată de alţi învăţaţi1.

Unitatea limbii române, desigur o unitate în diversitate, este dată, cum susţine Philippide, de baza psihică şi de cea de articulaţie, care la românii de pretutindeni a fost traco-dacă2, dar ea este, în acelaşi timp, şi rezultatul unei omogenităţi so-ciale. Românii, în tot timpul Evului Mediu, au fost, în princi-pal, un popor de agricultori şi păstori. Citându-l pe Sextil Puş-cariu (Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii române) spunem şi noi: „Omogenitatea socială produ-ce omogenitatea de grai. Ceea ce la noi a fost însă un factor decisiv (în direcţia unităţii limbii – nota noastră V.F.) era lipsa unor oraşe puternice, care să fi fost şi centre culturale, biseri-ceşti sau comerciale. Căci în jurul acestora se formează dialec-tele. Dacă stările în împărăţia de est ar fi fost asemănătoare cu cele din apus, unde provinciile, diecezele şi oraşele îşi păstrară şi după căderea imperiului coeziunea şi importanţa lor de odi-nioară, am avea, după toate probabilităţile, şi în sud-estul eu-ropean mai multe limbi romanice. Aşa însă, din cauza împre-jurărilor istorice cu totul speciale, singurii supravieţuitori ai romanilor estici până azi suntem noi, românii”3. Condiţiile economice şi culturale identice sau asemănătoare sunt alţi fac-tori care determină unitatea de grai. În Limba română şi gra-iul din Ardeal, S. Puşcariu spune: „Condiţiile identice ale ţă-ranului şi păstorului român în toate regiunile locuite de ei fă-ceau ca limba lor să aibă posibilităţi limitate de exprimare şi ca inovaţiile ei să nu se deosebească prea mult în diferite regiuni, sau, în orice caz, să fie uşor imitate de cei ce auzindu-le aveau pregătirea să le înţeleagă uşor. Numai aceeaşi structură socială şi dominaţia aceleiaşi culturi la strămoşii noştri explică de ce în toate dialectele române găsim lipsa aceloraşi cuvinte de ori-gine latină – păstrate la popoarele romanice apusene – şi înlo-cuirea lor cu aceeaşi termeni slavi...”4.

Statistica fenomenelor dialectale specifice întregului di-alect dacoromân, în comparaţie cu cele specifice diverselor subdiviziuni ale acestuia şi extinderea comparaţiei asupra dia-lectului macedoromân îi oferă lui Philippide posibilitatea ex-tragerii altor concluzii extrem de importante.

Fenomenele dialectale specifice întregului dialect da-co-român, în comparaţie cu cele specifice diverselor subdivi-ziuni ale acestuia, sunt foarte numeroase: 28, faţă de 13, pe când fenomenele specifice întregului dialect macedoromân (incluzându-se aici şi cel meglenoromân), în comparaţie cu cel specific anumitor subdiviziuni ale acestuia, sunt foarte puţine: 7, faţă de 49. Se deduce de aici că subdialectele dacoromâne sunt puţin individualizate în comparaţie cu cele macedoromâ-ne, ceea ce „înseamnă că coeziunea genetică din sânul teritori- 1 Vezi în această privinţă, G. Ivănescu, Noţiunea de română primitivă

(Urrumänisch), BIFR, VII-VIII, 1940-194), studiu reluat în G. Ivănescu, Lingvistică generală şi românească, Timişoara, Editura Facla, 1983, p. 198-215 (ediţie, note şi indice de Vasile Şerban şi Vasile Ţâra).

2 Vezi şi V. Arvinte, Concepţia lui A. Philippide cu privire la formarea limbii şi a poporului român, AUI, t. XVI, 1970, p. 6.

3 Citat din Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 427 (ediţie îngrijită de Ilie Dan, cu o Prefaţă de G. Istrate). Vezi şi V. Frăţilă, Dialectologia limbii române, p. 93.

4 Sextil Puşcariu, Limba română şi graiul din Ardeal, în Transilvania, Ba-natul, Crişana, Maramureşul, II, 1929, p. 1145.

ului dacoromân este mai mare cu mult decît acea (sic!) din sâ-nul teritoriului macedoromân (OR, II, p. 396) şi că „cele două ramuri dacoromâne [...] sunt mai congenere cu mult nu numai decât cele două ramuri principale ale macedoromânului, ramul macedoromân fără meglenit [...], ci chiar decât ramificaţia ma-cedoromână de la Olimp faţă de blocul macedoromân fără meglenit” (OR, II, p. 396).

O mare omogenitate arată dialectul dacoromân şi în privinţa structurii gramaticale şi a lexicului, compartimente în care, după el, influenţele străine sunt puţine, în comparaţie cu restul dialectelor româneşti (mai ales în comparaţie cu cel is-troromân şi cu ramura meglenită a celui macedoromân). Pen-tru a fi atât de puţin influenţat de limbi străine, în comparaţie cu celelalte dialecte, spune Philippide, dialectul dacoromân a trebuit să se găsească în condiţii excepţionale în raporturile lui cu limbile străine. „Condiţiile excepţionale au trebuit să fie ori numărul copleşitor de mare al dacoromânilor faţă de străinii de pe lângă dânşii şi din mijlocul lor, ori [...] starea de rară popu-laţie anterioară pe locurile pe unde dacoromânii au emigrat” (OR, II, p. 364). „Faţă de neamurile înconjurătoare, ori cu ace-lea cu care au convieţuit, ei [dacoromânii] au prezentat totdeuna o masă foarte puternică numericeşte. În special, dacă au ocupat teritorii, care poseda(u) o populaţie anterioară străi-nă, ei au fost mai numeroşi decât aceasta, iar dacă peste dânşii au venit neamuri străine, ei au fost totdeuna mai numeroşi de-cât populaţiile acestea străine” (OR, II, p. 570). Mai departe, Philippide notează: „Niciodată nicăi[e]ri pe actualul teritoriu dacoromân, populaţia dacoromână n-a fost în minoritate faţă cu vreo populaţie oarecare străină convieţuitoare. Iar în relaţii-le lor cu popoarele străine înconjurătoare, care se găseau în te-ritorii complect (sic!) străine limitrofe, dacoromânii de pe în-tregul actual teritoriu dacoromânesc, pe de o parte au prezentat linii de demarcaţie precize (sic!), iar pe de alta nu s-au lăsat ni-ciodată copleşiţi de influenţă străină: coheziunea românească a fost totdeuna mai puternică decât adheziumea străină” (OR, II, p. 570).

Din cele de mai sus, reiese că omogenitatea de grai a dacoromânilor este urmarea unei coeziuni etnice, a persistenţei conştiinţei de neam şi de unitate a poporului român din stânga Dunării de-a lungul întregii sale existenţe.

În concluzie, unitatea (relativă a) limbii române a fost observată şi afirmată şi de alţi cercetători români sau străini, dar nimeni n-a argumentat-o atât de convingător ca Philippide, care aduce în sprijinul ei graiul obiectiv şi rece al cifrelor, al statisticii. Această unitate a limbii române se explică prin uni-tatea geografică şi politică a poporului român, prin aceeaşi ba-ză psihică şi de articulaţie, care la românii de pretutindeni a fost traco-dacă. Acestor factori, enumeraţi de Philippide, fac-tori care au favorizat unitatea limbii române, trebuie să li se adauge, apoi omogenitatea socială, identitatea condiţiilor eco-nomice şi culturale în epoca de dinainte de despărţirea în actu-alele dialecte, care nu a putut avea loc înainte de influenţa sla-vă veche şi bizantină, deci cel mai devreme în secolul al IX-lea (vezi Ivănescu, ILR, p. 285-328). În ceea ce-i priveşte pe ro-mânii din nordul Dunării, nu trebuie uitată persistenţa la aceş-tia a conştiinţei de neam şi de unitate de-a lungul întregii lor existenţe.

Vasile FRĂŢILĂ Universitatea de Vest din Timişoara


19

O RETROSPECTIVĂ NOSTALGICĂ, DAR NU NUMAI

neori, mai cu seamă după ce ai apucat să treci de o vârstă, când povesteşti unora mai tineri câte ceva din cele prin care ai trecut, poţi avea neplăcuta surpriză de

a fi etichetat cu afirmaţia: „am ajuns să trăim din amintiri, bătrâne”. Pe mine acest fapt nu m-a supărat niciodată, mai ales dacă mă gândesc că unii, sărmanii, n-au mai apucat să ajungă la anii bătrâneţii,au încheiat prematur socotelile vieţii pe acest pământ, fără prea multe amintiri şi nostalgii. Dacă ar fi să mă refer acum la „trăitul din amintiri”, pot afirma că eu am făcut-o „cu vârf şi îndesat”, uneori mai hazliu, alteori poate chiar prea crud, aşa după cum rezultă din cele descrise de mine în romanul autobiografic „CU CĂRŢILE PE FAŢĂ”.

Faptele şi personajele sînt descriese aşa cum le-am perceput eu, cum au rămas în memoria mea, fără menajamente, înflorituri sau omisiuni şi mărturisesc celor care vor citi, sau au citit deja cartea şi vor avea alte păreri privind unele aspecte sau despre nuanţa de umbră cu care au fost zugrăvite anumite personaje, că nu am avut intenţia să-i discreditez faţă de cei care i-au cunoscut altfel. Îmi cer scuze faţă de aceştia, dar pentru mine ei aşa au fost şi vor rămâne, acum sânt împăcat cu toţi şi mă gândesc că o dată şi o dată, fiecare va plăti pentru faptele sale, bune sau rele, cum au fost. Ar fi tardiv acum şi poate ar suna chiar demagogic să-mi motivez multele greşeli pe care le-am făcut în viaţă, pe care însă mi le asum şi sânt perfect de accord cu zicala “vai şi amar de copilul care nu-şi asculă părinţii”. Am cam făcut în viaţă, nu întotdeauna după cum m-ar fi dus capul sau m-au sfătuit părinţii, ci uneori şi după cum m-a dus valul,întâmpinând şi bune şi rele, iar acum dacă mă gândesc bine prin câte am trecut: inundaţii, cutremure ( unul chiar veritabil, adică de pământ, celelalte reprezentând anumite nereuşite în viaţa de familie şi profesională ) şi o revoluţie urmată de schimbarea de regim social şi politic, încerc parcă să cred că a fost destul de interesant şi că o viaţă liniară, fără căderi şi urcuşuri ar fi fost monotonă şi chiar de neconceput.

Acum, după mai bine de 25 de ani de când ne-am reîntors la capitalism, personal mi-am făcut o părere despre cele două sisteme sociale prin care am trecut, respectiv cel socialist (la început de democraţie populară) şi cel capitalist. Dacă m-aş apuca să fac un comentariu mai mult sau mai puţin obiectiv pe această temă, poate ar zice unii că sunt un nostalgic al comunismului, mai ales că am făcut parte din structurile fostei Securităţi, instituţie rămasă după `89 „ţap ispăşitor” al tuturor relelor din timpul aşa zisei „epoci de aur a lui Ceauşescu”. Aşa s-a vrut de către foştii politicieni comunişti, acum cu toţii ascunşi după masca de liberali, ţărănişti, P.S.D.-işti (cei mai mulţi) sau mai ştiu eu cu ce nuanţă politică, de unde arată toţi cu degetul spre fosta Securitate, uitând că până mai ieri, alaltăieri ei erau în Partidul „centru vital al societăţii” de unde coordonau, conduceau şi controlau nu numai Securitatea dar şi procuratura şi justiţia.

Despre reprezentanţii justiţiei ceauşiste au uitat cu toţii, ca şi când acestea nici n-ar fi existat, deşi dosarele de cercetare penală iar apoi instrumentarea în instanţe şi pedepsele erau date de către aceştia din urmă. Mai mult, când s-a făcut marea restructurare a pensiilor şi salariilor, domnii magistraţi, au fost singura categorie socială care nu a fost afectată de această măsură, prevalându-se de principiul potrivit căruia „un drept câştigat nu se pierde”. De ce oare?... (!) După evenimentele din

decembrie ’89, toţi au schimbat „mantia roşie” pe blana de lup, dar au uitat să-şi schimbe şi năravurile, că de, nu s-ar mai fi potrivit zicala „lupul îşi schimbă părul, da năravul, ba!”(!)

Deunăzi am trecut prin oraşul de jos. În faţa Casei de Cultură a Studenţilor, pe „Aleea scriitorilor”, am văzut busturile lui Eminescu, Goga, Lăncrăjan, Coşbuc, Caragiale, Agârbiceanu şi alţii. Lumina piezişă a soarelui de toamnă cădea pe chipurile acestora făcându-i parcă vii. Păşeam încet cu smerenie prin faţa lor şi mă gândeam: fiecare la vremea sa, călăuzit de Duh divin s-a aplecat în cele ce au scris şi asupra celor năpăstuiţi de soartă, revenindu-mi în memorie frânturi din poezia lui Eminescu „Împărat şi proletar”, din „Clăcaşii” lui Goga sau pasaje din „Fefeleaga” lui Agârbiceanu. Păşeam încet şi mă gândeam: ce oare ar fi avut fiecare de zis la vremurile ce le trăim acum? Mă uitam la ei întrebător şi parcă aşteptam un răspuns. Dar degeaba. Ce au avut de spus, au spus la vremea lor, iar astăzi nu mai avem un Caragiale pentru a pune în pagină comedia de zi cu zi pe care ne-o oferă politicienii, aşa zişii oameni de afaceri şi cei care impart legea după interesele lor de clan.

Nu o să afirm niciodată că înainte de `89 a fost bine şi mai ales în ultimii opt-zece ani, când a fost chiar rău, cu acele restricţii la alimente, electricitate şi căldură, dar aşa rău cum era, concetăţenii noştri parcă erau mai omenoşi, mai sufletişti, poate chiar mai patrioţi, aveau fiecare un serviciu, o locuinţă şi până la urmă parcă şi o demnitate a fiecăruia. Azi, ce să mai zicem? Cei care au eludat legile şi au vârât adânc mâna în avuţia ţării, au furat pe rupte, sunt acum oameni de afaceri, iar după ce şi-au făcut plinul cu vârf şi îndesat s-au băgat şi în politică, şi-au lărgit buzunarele de la costumele lor de lux, pentru a fura şi mai mult de pe această poziţie, în timp ce „proştii” oameni până mai ieri-alaltăieri muncitori prin fabrici şi uzine, au ajuns să caute pe la tomberoanele de gunoi o bucată de pâine. Cu toţii însă ne-am câştigat libertatea de a vorbi, de a comenta sau de a geme la urma urmei, fiindcă şi aşa nu ne aude nimeni, sau chiar dacă ne aud, sunt unii de prin parlament, care mai ales în perioada campaniilor electorale percep pentru scurt timp, că mai sânt şi necăjiţi în rândul votanţilor, făcând fel de fel de promisiuni, pe care însă le uită imediat ce au ajuns „undeva acolo sus”. Practic, gândul acestora este doar la ce vor mai avea de „jumulit, de ţepuit” din această ţărişoară, rămasă fără industrie, cu o agricultură prăpădită, doar cu o societate de consum, la cheremul marilor puteri europene sau de peste ocean. Cei tineri, care termină o şcoală, fie ea chiar universitară, sunt cu gândul doar la plecat în străinătate, unde de cele mai multe ori li se oferă o muncă mult sub nivelul pregătirii lor. Dar, haide să las politica la o parte, să-mi văd în continuare de ale mele, de soţie, cu care la anul dacă vom fi sănătoşi, vom sărbători 22 de ani de căsnicie, de copiii mei, fiecare cu preocupările şi rostul pe care şi l-a croit în viaţă, însă de multe ori mă gândesc, ce soartă or avea urmaşii acestora sau chiar ei dacă vor ajunge la bătrâneţe. Parcă mă apasă un sentiment de pesimism, de îngrijorare, nutrind totuşi speranţa că de la o vreme lucrurile vor evolua înspre bine şi vor avea şi ei o umbră de noroc.

Alba Iulia 19.10.2016 IOAN BRAD, Vicepreşedinte UAP

U


VASILE AARON ŞI ION BIANU – PERSONALITĂŢI EMBLEMATICE ALE CULTURII ROMÂNE

articipând la Colocviile litera-re Ion Bianu, 21 octombrie 2016 la Valea Lungă, am pre-

zentat o paralelă între doi mari oa-meni de cultură ai ţării, Vasile Aaron şi Ion Bianu, găsind asemănări şi de-osebiri între ei cum sunt: ASEMĂNĂRI: Amândoi s-au năs-cut în sate mici româneşti, acum aparţinând aceleiaşi comune, Valea Lungă,pe valea Târnavelor, în ime-diata apropiere a Blajului; Din copilărie ei cunosc proble-mele grele cu care se confruntă ţăranii români din Transil-vania; Au avut marea şansă să înveţe la aceleaşi şcoli româ-neşti din Blaj, proiectate de I.I.M. Klein şi deschise la 1754 de P.P. Aaron; Nu rămân doar cu ceea ce învaţă la Blaj, ci doresc să facă mult mai mult, V. Aaron studiază în continu-are ştiinţele juridice iar I. Bianu, filologia şi istoria literară; De tinerii se confruntă cu greutăţile vieţii, dar luptă cu ele, le înving şi devin modele pentru localităţile în care s-au născut; După definitivarea studiilor atât Vasile Aaron cât şi Ion Bianu devin reprezentanţi de seamă ai Şcolilor Blajului, unul la Sibiu, capitala de atunci a pământului Crăiesc, celă-lalt la Bucureşti, capitala Ţării Româneşti; Muncitori, con-secvenţi, meticuloşi, iubitori de neam şi limbă, dârji şi cura-joşi, influenţaţi mereu de şcoala latinistă de la Blaj prin tot ce au făcut au contribuit la emanciparea şi deşteptarea naţi-onală a poporului român; Amândoi au slujit cu cinste idea-lurile pentru care au luptat şi s-au jertfit I.I.M. Klain şi dis-cipoli lui; Au îndurat amândoi represaliile, prigoana şi hăr-ţuirea reprezentanţilor autorităţilor austro-ungare: Vasile Aaron pentru că a apărat cu vehemenţă drepturile români-lor, a fost suspendat din avocatură; Ion Bianu pentru că a participat la organizarea manifestaţiilor patriotice de oma-giere a Revoluţiei de la 1848, a fost exmatriculat şi nevoit părăseşte Blajul şi pleacă la Bucureşti.

S-au afirmat în multe domenii: Vasile AARON pri-mul jurist român în Universitatea Crăiască de la Sibiu; a conceput şi scris prima culegere de texte juridice pentru bi-serica ortodoxă şi celelalte biserici din Transilvania; primul traducător al marii literaturi a antichităţii romane Virgiliu şi Ovidiu; primul care scrie despre fondul cinegetic românesc; a fost primul şi singurul, până acum, din Glogoveţ care s-a ridicat la acest nivel intelectual, corifeu al Şcoli Ardelene – reală Academie a românilor din Transilvania la începutul sec. al XIX-lea.

Ion BIANU– A scris primul studiu despre viaţa şi activitatea lui Samuil Micu; primul şef al catedrei de Istoria literaturii române de la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti; Creatorul Şcoli româneşti de biblioteconamie şi bibliografie; primul editor al Psaltirei Scheiane; A organizat primul Congres al bibliotecarilor; A organizat prima orga-

nizaţie a bibliotecarilor şi a fost primul preşedinte al acesteia; A fost omul care a determinat de-cidenţi timpului să construiască clădirea Biblioteci Academiei; Este primul şi unicul, până acum, din Făget care atinge cel mai înalt prag intelectual, preşe-dinte al Academiei Române.

Vor rămâne în veci inte-lectuali de excepţie ai comunei

Valea Lungă, ai Blajului, ai Ardealului şi neamului româ-nesc de pretutindeni.

DEOSEBIRI: S-au născut în familii diferite: Vasile Aaron, în familia unui preot iar Ion Bianu, în familia unor ţărani; S-au născut, format şi au creat în momente istorice diferite: V. Aaron (1780 – 1821), a trăit 41 de ani iar I. Bia-nu (1856 – 1935), a trăit 79 de ani, aproape dublu; Au ur-mat Şcolile Blajului în timpuri diferite şi şcoli superioare di-ferite; – Despre V. Aaron se ştie foarte puţin din perioada în care a urmat cursurile şcolilor din Blaj, Cluj şi Tg. Mureş; Despre Ion Bianu ştim mult mai mult, a fost pregătit de pro-fesorii: Timotei Cipariu şi Ion Micu Moldovan (Moldovănuţ), ei înşişi academicieni; A continuat studiile la Bucureşti, Milano, Madrid şi Paris.

Au lucrat în medii diferite: Vasile Aaron la Sibiu, ca-pitala pământului Crăiesc, aproape ostil intelectualului ro-mân; Ion Bianu la Bucureşti, capitala Ţări Româneşti, me-diu academic, mult mai favorabil şi prietenos pentru harni-cul şi inteligentul nostru ardelean; Vasile Aaron a apărat în instanţele judecătoreşti drepturile românilor din zona Uni-versităţii Crăieşti, a scris poezii şi a tradus operele unor mari cărturari ai Antichităţii, a răspândit la Sibiu creaţiile reprezentanţilor Şcolii Ardelene: S. Micu, Gh. Şincai şi P. Maior; Ion Bianu, ambasadorul Ardealului la Bucureşti, omul de legătură între Regalitate şi bărbaţi politici ardeleni; A colecţionat şi conservat creaţia literară naţională şi inter-naţională. A ţinut o legătură strânsă cu Ion Micu Moldovan, idolul şi protectorul lui;

Au fost doi mari ardeleni, patrioţi români, precum chiar ei au spus: Vasile Aaron, a trudit o viaţă întreagă „din dragostea care din ţâţele maicii mele o am supt pentru nea-mul meu”... „ca să procopsească, de lipsă mijlocirile, privi-legiul, slobozenia la învăţătură”: Ion Bianu într-o scrisoare trimisă lui I.M. Moldovan: „Sunt român, cum mă ştii, sunt ardelean, sunt blăjean”.

Pentru tot ce-au făcut, ei merită sa le cinstim memo-ria, să-i avem în gând şi în suflet, iar fapta lor cea bună să ne fie exemplu de urmat.

Ioan ŞOLEA

P


21

REGINA MARIA, MISSY, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR

intre monarhii României, Maria a fost cea mai caris-matică, admirată şi mediatizată de presa de pretutin-deni. Memoriile diplomaţilor, politicienilor şi scriitori-

lor vremii o prezintă într-o lumină favorabilă. În timpul primu-lui război mondial ea şi-a dobândit aura unei femei curajoase. Mulţi dintre contemporanii ei recunoşteau că „România are chipul reginei Maria.”

Prinţesa Maria s-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park, lângă Ashford, în comitatul Kent. Fiica lui Al-fred, duce de Edinburgh şi a Mariei Alexandrovna, născută Mare Ducesă a Rusiei. Nepoată a Reginei Victoria şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, Maria a devenit prinţesă a Ro-mâniei prin căsătoria ei cu Ferdinand de Hohensollern-Sigmaringen, prinţul moştenitor al României, la 10 ianuarie 1893. Ea devine regină a României, ţara de adopţi-une, la 11 octombrie 1914, când Ferdinand şi-a asumat tronul după moartea regelui Carol I.

Regina Maria este cunoscută în lumea întreagă prin ac-ţiunile ei caritabile şi pentru munca ei de infirmieră pe front în timpul războiului balcanic (1913), în timpul primului război mondial (1914-1918). A luat parte la eforturile politice şi di-plomatice care au dus la unificarea României în 1918. Maria a devenit şi o bine cunoscută scriitoare, mai ales după război.

Încă din copilărie, prinţesa Maria de Edinburgh, avea o imaginaţie bogată şi obişnuia să spună cu mare plăcere poveşti surorilor ei. A fost crescută şi educată în epoca victoriană cu-noscând opera lui Shakespeare de pe scenele teatrelor din Londra şi Coburg. Ea era, de asemenea, familiarizată cu dra-mele lui Goethe şi Schiller, Keats şi Yeats.

Mai târziu a devenit captivată de filosofie arătând un in-teres special pentru lecturi din Nietzsche şi Rabindranath Ta-gore, lecturile regăsindu-se mai târziu în propriile sale creaţii cum ar fi: Adevărata regină Maria, Povestea unui suflet sau Visătorul de vise. În corespondenţa Mariei cu poetul libanez Khalil Gibran pregătind publicarea volumului Profetul, ea se arată extrem de interesată de tema filosofică a tragismului existenţial. Dar adevărata creaţie pentru Maria devenise înţele-gerea adevărului prin propriile ei simboluri. Regina obişnuia să revină cu plăcere la lectura legendelor scandinave şi scoţie-ne sau la cea a Bibliei. Toate acestea au transformat-o într-o scriitoare sensibilă, ale cărei emoţii artistice erau redate vizual prin tehnica mânuirii unui stil narativ inconfundabil. Referitor la primele încercări literare ea notează: „Nu ştiam nimic des-pre scris, despre stil şi compoziţie, ori despre regulile jocului dar ştiam să conjur frumuseţea şi emoţia. Şi mai aveam şi un vast depozit de cuvinte”.1

Ca tânără mamă, Maria obişnuia să le spună copiilor ei poveşti. La îndemnul unuia dintre copiii săi a început să scrie basme. O influenţă importantă au avut-o şi piesele de teatru care se puneau în scenă la reşedinţa ei de la Palatul Cotroceni. Pe 22 mai 1904, prinţesa Maria a organizat câteva spectacole în parcul Cotroceni, în beneficiul orfelinatului „Materna”. Una dintre piesele jucate a fost Visul unei Domniţe, o pantomimă regizată de Alexandru Davila.2 Era un obicei al epocii să se joace teatru cu actori amatori din rândul înaltei societăţi. Aşa se face că Maria a jucat rolul principal în Visul unei Domniţe, iar copiii ei, Carol şi Elisabeta, pe cele ale pajilor, celelalte ro-

1 Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, Bucureşti, 1991, p. 30 2 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată. 1901-1910, vol. III, Bucureşti,

1936, p. 133

luri fiind interpretate de aristocraţi români. Toate aceste scene-te de teatru au inspirat-o mult în începuturile sale de scriitoare. Dacă la început scria numai poveşti, încetul cu încetul, com-poziţia a evoluat spre un stil original, scriind apoi romane şi poezii. O altă etapă distinctă a scrierilor sale a constituit-o răz-boiul (1914-1918), perioadă în care a scris pentru soldaţi, arti-cole pentru ziare. A publicat în folosul celor răniţi şi al celor orfani. Publicarea autobiografiei Povestea vieţii mele a coincis cu maturitatea ei artistică. Presa europeană a văzut literatul din regină ca o tradiţie de familie în cadrul Casei Regale româ-neşti, tradiţie începută de regina Elisabeta. Era o fericită coin-cidenţă faptul că amândouă erau atât de talentate. Regina Eli-sabeta (Carmen Sylva) a încurajat-o de la bun început pe Ma-ria, când şi-a dat seama de realul talent al acesteia.

Prima carte a Mariei care a văzut lumina tiparului a fost Crinul vieţii. A fost tipărită la Bucureşti în limba engleză de A. Baer, în 1912, iar în anul următor editura Hodder & Stoughton publică o ediţie la Londra cu ilustraţii de Helen Stratton. În prefaţă Carmen Sylva scria: „O tânără mamă, un artist adevă-rat, povestind o poveste este cea mai mare bucurie din lume”.

Maria însăşi spunea despre această carte: „am scris-o pentru copiii mei ca un prea plin de frumuseţe al inimii”.3 Car-tea a fost tradusă în româneşte în 1913 de către Elena Perticari-Davila şi a apărut la editura Socec. Loie Fuller şi Gab Sarere au produs la Bucureşti versiunea cinematografică a lu-crării. In 1919 Maria nota în jurnalul ei: „Am lucrat cu Loie Fuller şi am pus la punct detaliile pentru Crinul vieţii care ur-mează să-şi facă debutul pe scenă în Anglia, în decembrie, re-gizat de Loie Fuller, cu participarea trupei sale de dans şi a Mărioarei Voiculescu”.4

Regina a continuat să scrie, publicând peste 30 de vo-lume în timpul vieţii. În acelaşi timp apăreau ediţii în diferite limbi străine, printre care şi japoneza. Preocupările ei acope-reau o largă gamă, de la cărţile pentru copii la proza scurtă, romane, memorialistică şi poezie. Multe dintre nuvele au fost adaptate pentru teatru, balet sau chiar film. Însemnările zilnice din cele 100 de caiete, corespondenţa cu prietenii, familia sau oficialii timpului, din toate acestea emană o personalitate pu-ternică, un scriitor desăvârşit şi talentat. Principesa Maria s-a înfăţişat lumii ca una dintre cele mai splendide femei din Eu-ropa. Inteligentă şi plină de vitalitate, Maria a întruchipat lao-laltă şi idealul romantic al oricărui bărbat, fiind sănătoasă, no-bilă în atitudini şi foarte plăcută. În anii de izolare a suferit cumplit din cauza convingerii că a fost atrasă într-o „capcană”, că i s-a atribuit doar misiunea de a naşte un moştenitor pentru Tronul lui Carol I, că îşi va distruge tinereţea şi frumuseţea într-un castel rece, spionată de servitoare şi guvernante. A fost o iubitoare a concursurilor de călărie, binecuvântată de la natu-ră cu gust şi cu o frumuseţe ieşită din comun, Maria a fost re-pede adoptată de Armată, care în foarte scurt timp, a fost nu-mită comandant (proprietar) al Regimentului Cavalerie Roşi-ori, a ajuns să o divinizeze. Respectul şi supunerea pe care ofi-ţerii o arătau de timpuriu acestei femei va conta enorm mai târziu: „Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu aceasta, dar simt că-mi fac datoria faţă de neclintita lealitate ce mi-au ară-tat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă

3 Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918-decembrie

1919), Bucureşti, 1996, p. 130 4 Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, Bucureşti, 1991, p.

233

D


puteam bizui, erau credincioşi, plini de închinare, şi de devo-tament. Mă admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn când eram călare, pentru neoboseala şi curajul meu, şi totodată sim-ţeam în mine acea deplină şi neînfricoşată credincioşie, care deosebeşte firea mea. Eram fericiţi când eram laolaltă, la ei gă-seam o închinare şi o slăvire spontană pe care n-o aflam aiu-rea.”1

O regină romantică şi frumoasă care şi-a dat inima, la propriu, ţării de adopţie. A avut o minte dăruită cu înţelegere şi intuiţie, Maria şi-a jucat rolul de regină spectaculos şi cu umor. Încă de la încoronarea celor doi (Ferdinand şi Maria), în 1922 la Alba Iulia ceremonia a marcat prin fastul creat imaginea despre monarhia românilor, asociind-o cu actul Unirii, petrecut câţiva ani mai devreme. Ascensiunea ei engleză a permis strângerea legăturilor României cu Anglia, arătând importanţa tânărului stat în Europa. Talentul diplomatic al Mariei s-a făcut simţit prin modificarea politicii externe a României şi întărirea legăturilor cu statele occidentale. După încoronarea de la Alba Iulia, Regele Ferdinand şi Regina Maria, au vizitat câteva ţări occidentale pentru a povesti despre istoria poporului român. Călătoria reginei Maria în Statele Unite a avut ca scop primar obţinerea unui credit. Ministrul SUA la Bucureşti, William S. Culbertson, atrăgea atenţia secretarului de stat să nu se lase ademenit de frumuseţea reginei, deoarece condiţiile economi-ce ale României nu erau sănătoase. Călătoria ei în SUA din 1926 a fost considerată un succes în ceea ce priveşte politica externă a tânărului stat român.

A fost un colaborator constant al regelui Ferdinand în tot ceea ce privea deciziile de politică externă. La fel ca şi pre-decesoarea sa, Elisabeta, a fost atentă şi a luat parte la îngriji-rea răniţilor în timpul războiului balcanic (1913) şi a primului război mondial (1914-1918). Prezenţa ei a contribuit la ridica-rea moralului şi la creşterea încrederii în valorile monarhiei. Principesa Maria a lucrat în serviciul sanitar îngrijind bolnavii din lagărele de holeră, riscându-şi viaţa fără nici o rezervă, pentru ca, apoi, regină fiind, să îngrijească, la fel de riscant, bolnavii de tifos exantematic din Moldova, în timpul primului război mondial. Arthus Gould Lee a descris plastic aceste ges-turi ale reginei Maria: „Oamenii erau entuziasmaţi de exube-ranţa ei şi îi admirau spiritul, în special curajul incredibil do-vedit în timpul războaielor balcanice din 1913, când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranşeele din prima linie sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreţ neînfricat, ieşit din comun faţă de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri ea stătea la capătul soldaţilor tineri care mureau de holeră, văr-sând lacrimi pentru fiecare din ei, ţinându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, şi apoi când vedea că i se apropie sfârşitul, luându-l în braţe şi sprijinindu-i capul pe umărul ei până când îşi dădea sufletul.”2

În octombrie 1917 pe frontul din Moldova regina s-a încadrat purtând uniformă de ofiţer, în sectorul de front Cire-şoaia în faţa cotei 443, pe linia întâi, pe prima tranşee la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotărâtă pentru rezisten-ţa şi ofensiva pe frontal din Moldova şi dacă studiem cu aten-ţie memoriile ei, personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea României în război de partea Antantei.3

Figura reginei era familiară tuturor, mulţi demobilizaţi fiind îşi aduceau aminte de faptele bune ce le făcuse în război şi nu numai, era primită peste tot cu mare bucurie „...eu eram 1 Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. V, Bucureşti, 1991, p. 300 2 Ibidem, p. 332 3 Ibidem, p. 339

unul dintre bolnavii care lucrau la intendenţă, printre cei pe ca-re nimeni nu-i lua în seamă pentru că eram necombatanţi, dar dumneavoastră veneaţi în fiecare seară pe deal cu zahăr şi ţi-gări pentru noi... uitaţi-vă bine la ea ca la Mama noastră, aceea care nu a îngăduit ca fiii noştri căzuţi în luptă să fie aruncaţi în gropi comune, ci a stat ferm acolo insistând ca fiecare soldat să fie îngropat cum se cuvine, separat, am auzit-o cu urechile me-le”. 4

Regina Maria avea grijă şi de cei care erau răniţi oferindu-le chiar obiecte de cult, nu mică i-a fost bucuria când s-a întâlnit cu un fost soldat care purta la gât o cruciuliţă dărui-tă de ea pe când zăcea rănit „...Dumneavoastră mi-aţi dat-o. Zăceam rănit şi când aţi ajuns în dreptul meu mi-aţi pus cruci-uliţa asta la gât. O port de-atunci mereu”. 5

Pozele de epocă o arată în perioada de linişte de după război patronând evenimente culturale, asistând la darea în fo-losinţă sau renovarea a numeroase monumente, şcoli şi aşeză-minte bisericeşti. Asistase şi contribuise din plin la realizarea visului de veacuri al românilor – România Mare. Dar erau încă multe de realizat, ţara se dublase ca întindere, populaţia era neomogenă, noi probleme trebuiau luate în seamă şi tratate cu mult tact pentru a fi gradual integrate într-un singur stat. Se traversa o perioadă de schimbări sociale acute: noi valori peste tot, măsuri noi şi speranţe noi şi toate acestea pe fundalul unei lumi obosite de patru ani de carnagiu, care golise Europa de reprezentanţii ei cei mai valoroşi, lăsând în urmă o generaţie neexperimentată, eliberată de vechile tradiţii, doritoare de nou, aşteptând un mesaj miraculos, o schimbare deosebită care să deschidă uşa către un viitor diferit şi bineînţeles mai bun. După război, problema hranei era cea mai acută, la fel ca şi situaţia spitalelor. Dezorganizarea era totală, iar în retragere inamicul a luat tot ce a putut. Nu numai Crucea Roşie americană, britani-că sau canadiană au ajutat, ci şi Guvernul care a furnizat ali-mente pe credit în valoare de cinci milioane de dolari. De ase-menea, şi cele mai filantroape doamne, cum ar fi Helene Pherekyde, Vintilă Brătianu, Didina Cantacuzino, Olga Stur-dza, Simky Lahovary, Elena Popp împreună cu ministrul Ale-cu Constantinescu au desfăşurat o neobosită muncă de caritate.

Împreună cu fiul său Carol a pus bazele unui sistem de utilizare al ambulanţelor „Regina Maria”, şi pe timp de pace. Cu camioanele proprii s-a constituit un serviciu de urgenţă ca-re transporta bolnavii. Invitată de rege să pledeze cauza româ-nilor la Conferinţa de pace de la Paris, sigur neoficial, a fost pentru regină un mare act de curaj şi demnitate, dar şi conside-raţie nu numai din partea regelui, precum şi din partea lui Ion I. C. Brătianu care se afla deja la Conferinţă în mod oficial. Noile dimensiuni şi forme ale statelor erau stabilite la Paris la „masa verde”, unde aşa-zişii bărbaţi de stat ai lumii se adunau pentru a discuta probleme atât de profunde şi complicate chiar şi pentru cele mai inteligente minţi, iar regina tocmai aici tre-buia să reprezinte ţara. La Paris, regina nu numai că este bine primită, dar toată presa binevoitoare faţă de regină a deschis calea pentru munca ce o avea de făcut pentru România. Prin-cipalul eveniment era, evident, întrevederea cu Clemenceau care şi-a prelungit timpul pentru România. În aceeaşi zi de vi-neri, 7 martie 1919, a avut întâlniri cu ambasadorul englez Lordul Derby şi soţia sa, cu infanta Spaniei, cu rudele sale din Rusia, precum şi cu Leo Kennedy, Baronul Beyens, generalul Thomson, Madamme Gouney, Anna de Noailles. În ziua ur-mătoare întrevederii cu Clemenceau era semioficial primită la 4 Diana Mandache, Regina Maria a României, Capitole târzii din viaţa mea,

Bucureşti, 2007, p. 19 5 Ibidem, p. 20


23

Elysee, un întreg batalion compus din mai multe rânduri de soldaţi a fost aliniat de-a lungul întregii curţi interioare, fiind primită precum un rege. Înainte de plecare i s-a făcut o onoare cum nici unei regine nu i se mai făcuse: a fost rugată să treacă în revistă trupele. Românii au plâns de bucurie, poporul a înţe-les că acesta este tributul special dat femeii care a susţinut ferm onoarea ţării sale. La Academia de Arte Frumoase, a benefici-at, de asemenea, de o primire deosebită;de altfel era singura femeie în mijlocul celei mai mari docte adunări de oameni foarte bătrâni şi importanţi, beneficiind aici de o onoare spe-cială. La discursul de primire laudativ, regina a răspuns spon-tan în cuvinte simple nepregătite dinainte, ceea ce a făcut o impresie foarte bună. Pe timpul şederii la Paris a avut întreve-deri cu francezi, englezi, americani, italieni, ruşi, sârbi, greci şi japonezi, cu prietenul României Briand, şi de ajutor lui Brătia-nu, care a ştiut să asculte doleanţele României, cu Deschanel, cu House care-l reprezenta pe preşedintele Wilson, Davison precum şi cu Venizelos şi Honer şi bineînţeles cu Lloyd Geor-ge, cu lordul şi Lady Derby, Sir Robert Cecil.1

După Paris, regina împreună cu fiicele ei, a plecat în Anglia unde era aşteptată de rudele sale:Prinţul David de Wa-les, Bertie, Mary, George, care au înţeles că Regina Maria este acum în vizită şi în calitate de ambasador ce trebuie să pledeze pentru România, care are nevoie disperată de ajutor datorită pierderilor imense suferite în război. Pe timpul şederii la Pala-tul Bukingam regina s-a întâlnit cu mulţi prieteni, colegi, iar în timpul meselor neconvenţionale a făcut tot ce trebuia pentru România. Munca pe care o depusese în Anglia începuse să producă o schimbare de atitudine în rândul opiniei publice cre-ând o atmosferă cât se poate de bună pentru România A vizi-tat Camera Comunelor unde a făcut cunoştinţă cu Sir Edward Carson care era în mod special interesat de România. De ase-menea, Winston Churchill a fost unul dintre cei cu care regina a conversat şi a ascultat cu interes pledoaria pentru România, A primit ordinul „Sfântul Ioan de la Ierusalim” şi titlul de „Doamnă a Justiţiei”, precum şi o medalie specială de onoare ca recunoaştere a muncii din timpul războiului. A avut între-vederi cu generalul Baden-Pawell, a cărui Mişcare a Cercetaşi-lor în România, avea deja rădăcini adânci şi care dăduse rezul-tate excelente în perioada războiului.2

Vizita reginei în Anglia se încheie cu o conversaţie cu presa care are loc la Legaţia României, vorbind despre suferin-ţele, pierderile, nevoile şi speranţele României. Revenită în ţa-ră Regina a adus cu ea câteva vagoane pline cu daruri preţioa-se pentru săraci şi bolnavi. Între 13 mai şi 1 iunie 1919, regina, împreună cu Regele, s-au hotărât să facă un prim tur prin Transilvania pentru a vizita poporul de curând eliberat. Acesta era momentul suprem, era pecetea pusă pe victoria ţării, reali-zarea finală a marelui vis pentru care aşa de mulţi au luptat, pentru care aşa de mulţi au murit.

Oraşele şi satele care au fost vizitate de familia regală au fost: Oradea, Bichis, Careii-Mari, Baia-Mare, Jibou, Dej, Beclean, Bistriţa, Gherla, Cluj, Turda, Cîmpeni, Abrud, Ţebea, Alba-Iulia, Blaj, Copşa, Sibiu, Sălişte, Făgăraş, Braşov. Popo-sind dintr-un loc în altul au fost primiţi peste tot cu cele mai frenetice manifestaţii de bucurie. Un spectacol fără sfârşit, de minunate costume populare, specifice fiecărui district, „cos-tumele sau acoperămintele capului unora dintre femei amin-

1 Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică, Bucureşti, 1992, p. 30 2 Diana Fotescu, Queen Marie în Paris and London (1919), A Diplomatic

Event, Romanian civilizasion, Vol. II, nr. 2/1993, p. 3

teau surprinzător de vremurile evului mediu, de coafurile, bro-boadele şi pălăriile strămoşilor.”3

Maria moştenise de la unchiul ei, regele Edward al VII-lea, gustul pentru politică şi diplomaţie. Regina proiectase anumite alianţe matrimoniale cu familia regală greacă, George, prinţul moştenitor al Greciei urmând să se căsătorească cu prinţesa Elisabetha a României în februarie 1921, iar prinţul de Coroană al României s-a însurat cu Elena, prinţesa Greciei, în martie acelaşi an. O altă alianţă a fost încheiată cu Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor în iunie 1922, atunci când re-gele Alexandru s-a căsătorit cu prinţesa Maria-Mignion, a României. Datorită acestor tipuri de alianţe regionale, în scurt timp, regina Maria a fost denumită „Soacra Balcanilor”, titula-tură pe care a adoptat-o cu plăcere. Aceste alianţe matrimonia-le completau politica de alianţe regionale a guvernului român, cum era crearea Micii Înţelegeri în 1921, sau Antanta Balcani-că în 1934. Maria mai iniţiase un proiect de alianţă matrimoni-ală, dar care n-a dat rezultate şi anume o căsătorie a fiului său Nicolae cu prinţesa Giovanna, fiica regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei. La câţiva ani, în primăvara lui 1924, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins un turneu diplomatic în Franţa, în Elveţia la sediul Ligii Naţiunilor, în Belgia şi Marea Britanie. Ei au fost primii monarhi care au vizitat sediul de la Geneva al nou înfiinţatei instituţii, Liga Naţiunilor. Vizita lui Ferdinand şi a Mariei din 1924 a fost o recunoaştere simbolică a României din acele timpuri şi o reflectare a prestigiului ţării câştigat în timpul primului război mondial. Legăturile de fami-lie au contribuit şi ele, într-o anumită măsură, la consolidarea acelei alianţe.

În biografia acestei femei proeminente se află un gest care întregeşte personalitatea sa unică. La 25 martie 1926, de Buna Vestire, regina Maria a trecut la ortodoxism. Intr-o ce-remonie desfăşurată la palat ea s-a spovedit, a fost dezlegată de patriarhul Miron Cristea şi a fost primită în sânul Bisericii Or-todoxe Române. După moartea regelui Ferdinand şi a premie-rului Brătianu, în 1927, regina Maria n-a mai exercitat nici o influenţă asupra vieţii politice din timpul Regenţei, atunci când Mihai era rege minor.

După revenirea în ţară a principelui Carol şi proclama-rea sa ca rege, la 8 iunie 1930, acesta a urmărit îndepărtarea reginei Maria din viaţa politică, fiind nevoită să trăiască mai izolată, la Palatul Cotroceni sau la reşedinţele ei din Bran, Bal-cic sau Pelişor. După o boală prelungită Regina Maria a murit în iulie 1938. Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni Regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pă-mânt şi patul armei în sus, gest unic pe care armata nu l-a ofe-rit niciodată nici unui alt om. In clipa morţii survenite, la 18 iu-lie 1938, patriarhul Miron Cristea a rostit o scurtă rugăciune şi a închis cu un gest blând acei ochi superbi, apoi rosteşte cuvin-tele memorabile: „În tot cazul se va spune că a fost o femeie care şi-a trăit viaţa intens.” A murit la timp, după cum se co-menta în epocă, pentru a nu mai fi martoră la evenimentele ca-re au marcat apoi istoria ţării. Românii au iubit-o foarte mult. Purta cu demnitate, cu bucurie şi plăcere frumosul costum po-pular românesc.

Prof.Dr.Ligia DĂNILĂ Desp.ASTRA-Beclean

3 Nicolae Iorga, Regina Maria cu prilejul încoronării, Iaşi, 1996, p. 38


OVIDIU HULEA – CĂRTURAR AIUDEAN ŞI SLUJITOR DEVOTAT AL ASTREI „Nu cunosc o mai mare greşeală pentru soarta unui neam, decât înlocuirea faptei cu vorbe” (OCTAVIAN GOGA)

n pleiada cărturarilor români, care şi-au dedicat viaţa şi întreaga activitate propăşirii neamului românesc, împlinirii idealurilor no-bile de libertate şi unitate ale poporului român, se înscrie şi

OVIDIU HULEA. El aparţine generaţiei de la 1918, a participat la momentul când s-a semnat actul Unirii, a fost cel care a comunicat mulţimii adunate: „În clipa aceasta s-a hotărât unirea Ardealului cu patria mamă!”

OVIDIU HULEA a văzut lumina zilei la 22 iulie 1892 la Be-nic (jud. Alba), în familia preotului Aurel Hulea şi a soţiei sale Maria. Era al patrulea fiu din cei şapte. Bunicul său dinspre tată, Hulea Ma-xim, a fost secretarul lui Axente Sever şi, cu certitudine, în copilăria sa petrecută la Galda de Jos, viitorul cărturar a ascultat cu sufletul la gură relatările unor fapte ale lui Avram Iancu şi ale tovarăşilor săi de luptă, ceea ce se va cristaliza, după o îndelungată documentare, într-o operă epică de mari proporţii, romanul „Avram Iancu”. Şcoala pri-mară o face la Galda de Jos, liceul la Blaj şi prin obţinerea unei burse se înscrie la Facultatea de Teologie din Budapesta, unde a frecventat şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie. La finalul anilor de stu-denţie a obţinut diploma de licenţiat în teologie, în literatura română, latină, elină şi filozofie. La Budapesta a ţinut mereu legătura cu alţi studenţi români, în cadrul societăţii culturale „Petru Maior”, unde o cunoaşte pe Livia Rebreanu, sora romancierului Liviu Rebreanu, cu care se va căsători în august 1918.

Revenit în ţară, este profesor de latină şi greacă la Liceul Me-tropolitan Unit din Blaj (1918-1919), apoi s-a mutat la Cluj, capitala Transilvaniei (1920-1922), la Liceul „George Bariţiu”, tot ca profe-sor, ca la 1 septembrie 1922 să fie detaşat la Aiud, ca director al pri-mului liceu românesc înfiinţat în Aiud după Marea Unire. A condus liceul românesc „Titu Maiorescu” în două perioade: 1922-1931; 1936-1945, între 1932-1935 funcţia de director a fost acordată profe-sorului Octavian Lupeanu, un dascăl cu simţ pedagogic şi organizato-ric. În perioada 1931-1935, OVIDIU HULEA este deputat în Parla-mentul ţării, candidând pe listele partidului condus de N. Iorga. La 1 decembrie 1931 a rostit un înflăcărat discurs „mult apreciat şi publi-cat în unele cotidiene, spre mândria aiudenilor…”.

În anul 1945, după 27 ani de activitate, s-a îmbolnăvit grav, s-a pensionat şi după o viaţă pusă în slujba neamului românesc, moa-re în 1952, la 24 octombrie, la numai şaizeci de ani, găsindu-şi odih-na de veci în Cimitirul Ortodox din Aiud. Viaţa omului este plină de încercări, de suişuri şi de coborâşuri, de împliniri şi de neîmpliniri, dar ceea ce este important sunt faptele sale. În acest sens OVIDIU HULEA n-a trăit la voia întâmplării şi ne-a lăsat o moştenire utilă ge-neraţiilor de astăzi.

Ca profesor de limba şi literatura română la Liceul „Titu Ma-iorescu” din Aiud (azi colegiu), a ţinut ore de un înalt conţinut ştiinţi-fic, bine documentate, a cultivat la elevi dragostea pentru literatură, mai ales pentru poezia lui Mihai Eminescu, a contribuit la formarea unor caractere care să pună înainte de toate ţara şi credinţa, demnita-tea şi cultura. În calitate de director al liceului, s-a confruntat cu greu-tăţile inerente începutului, însă treptat şi-a dezvăluit calităţile organi-zatorice; a coordonat un colectiv de cadre didactice de excepţie, das-căli interesaţi de modul cum vor acţiona în viaţă elevii lor. El este cel care a ales numele liceului, rămas „Titu Maiorescu” până în 1945. De-abia după evenimentele din decembrie 1989 îşi va recăpăta nu-mele iniţial şi va fi declarat colegiu. Paralel cu activitatea didactică, a desfăşurat o intensă activitate în plan social, cultural, publicistic şi li-terar. Prin tot ceea ce a întreprins, OVIDIU HULEA s-a dovedit a fi un patriot adevărat care a luptat cu arma scrisului pentru propăşirea ţării şi a poporului său.

În calitate de preşedinte al despărţământului ASTRA din Aiud începând cu anul 1923, a organizat conferinţe cu diferite tematici (agri-cultură, sănătate, morală, istorie), ţinute în mediul rural şi urban, nece-sare populaţiei româneşti care până atunci a trăit într-un imperiu. De asemenea a participat la „şezătorile literare” din Transilvania, susţinute de personalităţi ale vremii: Iuliu Haţegan, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu sau a ţinut prelegeri în oraşele Cluj, Baia-Mare, Ora-dea. Cu aceeaşi dăruire a conferenţiat în satele din împrejurimile Aiu-dului. Ştia cum să se adreseze auditoriului, aşa încât vorba lui să mear-gă la sufletul intelectualului cât şi a ţăranului român. Despre activitatea sa de îndrumător al ASTREI (1923-1945), sunt mărturii în revistele şi ziarele vremii: „Transilvania”, „Zorile”, „Amicul Şcoalei”.

Ca publicist român a desfăşurat o muncă de pionierat, la Aiud neexistând un ziar românesc. El editează prima gazetă românească „Zorile” (1923-1924), apoi revista cu caracter literar „România lite-rară” (1930), iar din presa vremii, aflăm că sub redacţia lui a apărut în 1926 publicaţia „Gazeta poporului”. Toate au avut un impact deo-sebit în rândurile românilor, s-au vândut imediat, însă, din păcate, au avut o existenţă efemeră, provocată de lipsa fondurilor materiale, la Aiud neexistând o elită intelectuală şi oameni avuţi care să-i susţină demersul. În plan literar OVIDIU HULEA a abordat toate genurile li-terare. Creaţia sa lirică, publicată iniţial în diferite reviste, a fost adu-nată în volumele: „Blestemul codrului” – Arad (1920); „De profundis” – Arad (1926); „Jerbe matinale” (1926). A scris poemul dramatic „Învierea”, jucat pe scena unor teatre mici din Transilvania, dar interzisă la Teatrul din Cluj şi s-a documentat cu încăpăţânare pentru realizarea romanului „Avram Iancu”, pe care l-a scris, dar timpurile nu i-au mai permis să-l publice. Se află în manuscris o par-te, dar şi sub formă tehnoredactată, la Biblioteca Municipală „Liviu Rebreanu” din Aiud, păstrat în „dulapul cu minuni al bibliotecii”. O lucrare cu totul diferită este „Răsboiul României” (1928), o evocare emoţionantă adresată oamenilor simpli, despre eroismul şi dăruirea ostaşilor români în luptele purtate la Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Tisa, Făgăraş, pentru împlinirea unui vis măreţ; Marea Unire. OVIDIU HULEA intră într-un con de umbră odată cu instaurarea dictaturii proletare. De-abia după 1989 un dascăl inimos şi curajos, Iacob Buta, începe o căutare febrilă în arhive şi biblioteci şi scoate la iveală toate lucrările şi faptele lui OVIDIU HULEA, astfel încât, la împlinirea a 100 ani de la naşterea lui, în 1992, una din fiicele sale, Maria Pussy Gligor, publică în revista de cultură „Tribuna” din 21 octombrie, un eseu despre cel care a fost o figură proeminentă a culturii româneşti din perioada interbelică la Aiud.

Reactivarea ASTREI de către profesorul Iacob Buta, recu-noaşterea meritelor lui OVIDIU HULEA prin amplasarea unei plăci comemorative la intrarea în Colegiul „Titu Maiorescu”: „Întemeietor şi director al liceului Titu Maiorescu, dascăl vocaţional, publicist, poet şi dramaturg, spirit profund creştin – OVIDIU HULEA este pa-tronul spiritual al colegiului”; atribuirea numelui său „despărţămân-tului” aiudean al ASTREI, acordarea titlului de „cetăţean de onoare” al Aiudului (2007) pentru contribuţia la dezvoltarea culturii, literaturii şi publicisticii aiudene, toate acestea au confirmat importanţa şi va-loarea faptelor lui.

La 124 ani de la naşterea şi 64 ani de la moartea lui OVIDIU HULEA (24 oct. 1952), am ţinut să aduc în atenţia tuturor celor care iubesc cultura, pe una din personalităţile culturii aiudene despre care trebuie să afle şi cei mai tineri.

Despina STANCIU preşedinta despărţământului „Ovidiu Hulea” – Aiud

Î


25

IOAN DROC, PROTOPOPUL MIERCURII, UN CLERIC PREACUCERNIC ŞI UN AUTENTIC OM DE CULTURĂ

n anul în care se împlinesc 115 ani de la întemeierea Despărţământului Mier-curea Sibiului şi 24 de ani de la reacti-varea sa, în anul 1993, se cuvine să ne

amintim cu evlavie şi recunoştinţă de cei ce ne-au fost înaintaşi. Iar localitatea Mi-ercurea Sibiului, aşezare românească da-tând din preistorie, după cum arată Eugen Străuţiu în recenta monografie a localită-ţii1, a dat sau a ocrotit, de-a lungul timpu-lui, câteva nume de personalităţi ale cultu-rii, artei şi vieţii social-economice româ-neşti, între care îi amintim pe:

Ilie Măcelariu, întemeietorul pri-mului partid politic românesc din Transil-vania (P.N.R.), înfiinţat la Miercurea Sibi-ului, în martie 1869, şi unul dintre fruntaşii care au pornit campania pentru constitui-rea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cul-tura Poporului Român (ASTRA) în 1860 şi apoi, semnatar al actului de urzire în 1861, alături de Şaguna, Şuluţiu, Raţiu, Ci-pariu, Bariţiu şi toţi cei 176 de semnatari. Cornel Medrea, ar-tistul cu cea mai bogată operă dintre toţi sculptorii români, din lucrările căruia amintim doar două, aflate în judeţul Sibiu: bus-tul poetului George Coşbuc, la Sibiu, şi bustul cărturarului Gheorghe Lazăr, la Avrig.

G-ral Victor Precup, cel care, împreună cu mitropoli-tul Nicolae Bălan, a fost însărcinat de ardeleni să transmită gu-vernului român exilat atunci la Iaşi, dorinţa acestora de a se uni cu Ţara.

La Miercurea şi-a petrecut câţiva ani ai adolescenţei publicistul şi omul politic Valeriu Branişte, al cărui părinte, Moise Branişte a fost aici pretor de plasă.

Şi... lista ar putea continua... În această ilustră galerie trebuie să-l încadrăm şi pe pro-

topopul Ioan Droc, pentru toate înfăptuirile sale pe plan bise-ricesc, cultural şi... financiar-bancar.

Ioan Droc s-a născut la Răşinari în anul 1836, dintr-o familie cu frumos şi cunoscut nume în zonă, tatăl său fiind preot.

Urmează şcoala primară la Răşinari, apoi gimnaziul, li-ceul şi teologia la Sibiu. După absolvire, este, la început, numit învăţător şi catehet la şcoala confesională din satul natal, iar după primirea tainei preoţiei, chiar de la mitropolitul Andrei Şaguna, în 1864, este ales protopresbiter şi, în anul 1872, se mută la Miercurea Sibiului. Protopopiatul său cuprindea 24 de parohii, cu 26.425 suflete2.

Odată ajuns la Miercurea, preotul Ioan Droc este con-fruntat cu multe şi grele probleme financiare, în primul rând, pentru că se impunea plata tuturor datoriilor contractate cu ocazia lucrărilor de ridicare a bisericii ortodoxe din localitate. Contribuie el însuşi cu sume destul de mari pentru rezolvarea acestei importante probleme: 500 fl., chiar în 1872, şi 3204 fl. în 1898, pentru repararea bisericii.

La îndemnul său, şi pentru că avea experienţa câştigată la Răşinari ca întemeietor, alături de Visarion Roman, al cooperaţiei de credit – prima din ţară – înfiinţează şi la Miercurea o „Casă de păstrare” al cărei preşedinte este ales şi căreia îi alcătuieşte Statutele3.

Spirit activ şi receptiv la toate evenimentele vremii sale, mai ales la cele legate de soarta neamului româ-nesc, protopopul Ioa n Droc şi soţia sa, Agapia, născută Burbea, fiica unui ne-gustor braşovean, ia act de acţiunile ro-mânilor de peste munţi şi organizează colecte de materiale şi bani pentru aju-torarea ostaşilor români în timpul Răz-boiului de Independenţă de la 1877-1878.

Dar, remarcam mai sus, protopopul Droc a fost şi un autentic om de cultură. Sub preşedinţia sa a luat fiinţă, în anul 1901, Despărţământul Miercurea al ASTREI, eveniment care a înviorat simţitor viaţa spirituală a localităţii şi a zonei. Printre alte activităţi culturale, este de amintit concertul teologilor si-bieni sub bagheta lui Gheorghe Dima, reprezentaţiile teatrale şi înfiinţarea fanfarei româneşti din localitate.

Casa familiei Droc este vizitată de personalităţi de sea-mă ale culturii româneşti, între care scriitorul Duiliu Zamfires-cu, care îl portretizează în romanul „Îndreptări”: „De statură mijlocie, cu barba albă, îmbrăcat curat şi, mai cu seamă, vor-bind limba fără nici-un accent, d. Protopop (Marcu Stamate – n.n.) plăcu deodată lui Comăneşteanu, prin aerul său deschis şi hotărât”.

Tot ca importante acte de cultură se înscriu şi cele două călătorii efectuate în România, la Bucureşti (1893), şi în străi-nătate, la Paris, cu ocazia Expoziţiei Universale, din 1878, im-presiile de călătorie fiind publicate în Telegraful Român din anii 1878-1879.

În anul 1972 memorialul lui Droc este publicat în vo-lum de editura „Dacia” din Cluj. Iată care sunt aprecierile re-dactorului de specialitate din Planul editorial pe acel an: „... I. Droc nu este un scriitor în înţelesul de azi al cuvântului şi în-semnarea sa doar parţial poate fi asimilată literaturii. «Expozi-ţiunea de la Paris» e un document de limbă. Autorul este inte-resat de cunoaşterea locurilor şi realităţilor sociale şi economi-ce şi în multe însemnarea ia aspectul unui inventar detaliat al celor văzute şi auzite. Interesul său se orientează spre util, so-cial şi economic şi pe notarea impresiilor. El nu are gustul aventurii în spaţiu, el a călătorit pentru a vedea şi a învăţa. În-semnarea a publicat-o spre a da o idee compatrioţilor săi des-pre cultura şi civilizaţia altor popoare. Intenţia sa e vădit edu-cativă”.

În ce priveşte călătoria la Bucureşti din 1893, şi aceasta se constituie într-un autentic şi important act cultural-ştiinţific deoarece, cu această ocazie, Ioan Droc donează Academiei Române un Supplex-Memoriu al românilor, din 1804, despre

Î

Tablou cu Ioan Droc, realizat de Monica Gastone


care acad. David Prodan spune: „Versiunea românească nu e nici măcar o descoperire (în 1970 – n.n.). Se găseşte de mai puţin de 75 de ani în colecţia de manuscrise a Bibliotecii Aca-demiei sub nr. 39. Manuscrisul e catalogat ca donat de I. Droc, protopopul Miercurii Sibiului, la 1893” şi mai departe „Aceas-tă versiune românească (manuscrisul e în lb. germană) e într-adevăr anonimă. E semnată numai cu un N.N.... Cât pri-veşte autorul, supoziţiile le încerc în prezentarea ce urmează. E foarte probabil Ion Budai Deleanu”.4

Pe plan politic, Ioan Droc s-a afirmat în două ocazii de-osebite pentru perioada respectivă: a publicat la momentul is-toric al Memorandum-ului, aflându-se însă în tabăra moderaţi-lor, iar cel de-al doilea moment este legat de Conferinţa de unificare a P.N. din Transilvania cu cel din Ungaria şi Banat (1831), unde delegatul Miercurii a fost protopopul Droc.5

În martie 1901 protopopul Droc se pensionează şi se re-trage la Sălişte şi apoi la Sibiu, unde se stinge în 1917.

Presimţindu-şi sfârşitul, în anul 1911 îşi face testamen-tul – act ce dovedeşte încă o dată înalta sa ţinută mo-ral-religioasă şi cultural-naţională. Iată, spre exemplu, câteva extrase din acest testament, care arată cum a înţeles Ioan Droc

şi preoteasa sa, Agapia (familia nu a avut copii) să-şi împartă averea de 106 mii coroane, după moarte:

– preoţilor din tractul Miercurea şi învăţătorilor români de la şcoalele române confesionale gr. ort. Care au prunci emi-nenţi la şcoalele mai înalte (gimnazii, teologie ori universitate) şi care altcum se disting prin o purtare exemplară în toate pri-vinţele;

– preoţilor din tractul Miercurii care dovedesc cel mai mare zel şi interes pentru moralitatea publică în popor şi pen-tru ridicarea nivelului moral, intelectual şi material al credinci-oşilor lor;

– să se dea la: Masa studenţilor români gr.ort. de la şcoala din Braşov” 1000 coroane, iar în caz de desfiinţare a ei, să se dea în întreţinerea internatului;

– ajutarea tinerilor din Răşinari, care ar dori să cerceteze aşezămintele industriale şi comerciale din patrie sau străinătate ori să-şi înmulţească cunoştinţele în partea comercială şi a con-tabilităţii.

Iată, deci, o puternică personalitate cu cuget şi voinţă de astrist.

Prof. Niculae GASTONE Miercurea Sibiului

_________________ 1 Eugen Străuţiu, Miercurea Sibiului – pagini de istorie, Sibiu, 1999, p. 8 şi u. 2 Idem ibidem, p. 63. 3 Cf. Elena şi Ioan Droc, Ioan Droc, protopop al tractului Miercurea, pionier al cooperaţiei de credit, Sibiu, 1973, lucrare în manuscris

din biblioteca prof. Florin Droc. 4 D. Prodan, Încă un Supplex libellus românesc. 1804, Ed. Dacia, Cluj, 1970, p. 6-7. 5 Eugen Străuţiu, op. cit., p. 78.

DE PRIN SATE. DIN SATUL LUI TIMOTEI CIPARIU

m fost Dumineca trecută în comuna Pănade şi am vă-zut acolo lucruri frumoase. Am văzut oameni cu dra-goste de biserică şi cu dor de luminare, de carte.

Pănadea nu-i sat mare, dar e locuit de Români harnici şi silitori spre tot ce e bun şi măreţ. Ei sunt cu adevărat vrednici nepoţi ai marelui învăţat Timotei Cipariu.

De doi ani de zile pănăzeni au o „Agentură” a Asociaţi-unii, pe care au înfiinţat-o ei de capul lor, fără nici un sprijin sau îndemn de undeva. S’au ortăcit vre-o câţiva oameni mai scuturaţi, au plătit fiecare câte 50 de lei şi lipindu-se de vredni-cul lor preot Ioniţă Brad (ăl bătrân), au înfiinţat o bibliotecă, pe care o cetesc cu râvnă şi o îmbogăţesc din zi în zi. Astăzi Agentura din Pănade are peste 400 de cărţi româneşti, cari nu zac numai de fală într’o ladă, ci trec din mână în mână şi îm-bogăţesc sufletele celor ce le răsfoiesc. Pe lângă preotul satu-lui, multă inimă pune în această însoţire tânărul măestru tâm-plar Traian Irimie, care e chiagul cel bun al Pănăzii. Adună pe oameni în jurul şău şi, în bună înţelegere cu Părintele Ioniţă, îi duc pe cărări de înălţare!

În Dumineca trecută Agentura din Pănade a aranjat o adunare culturală, iar după masă şi seara, două producţii cu co-ruri şi teatru, La adunare au vorbit dd. Augustin Popa şi Ale-xandru Lupeanu, profesori la Blaj, încurajând amândoi fru-moasele avânturi ale tineretului din Pănade. D. Aug. Popa a vorbit despre foloasele învăţăturii prin cărţi şi gazete bune, iar

d. Lupeanu despre creşterea copiilor. Din Pănade mai pot să iasă oameni vestiţi ca Timotei Cipariu, dacă părinţii ştiu să-şi îngrijească bine odraslele şi să le îndrume pe cărările luminii.

La producţie au fost multe cântări de cor, conduse de părintele Brad. Iar printre corururi s’au jucat piesele: „În sat la Târguieşti”, „Martorul Culiţă Ciuplit”, „Mana Vacilor” şi „Pă-zitorul de Noapte”. Au avut roluri importante şi au jucat foarte bine: Visalon Câmpian, Traian Irimie, Ionel Cipariu, Simion Câmpian, Iova Stuparu, Titu Irimie, Ion Irimie, Traian Irimie, Veronica Irimie, Iacob Poşa, Mărioara Câmpian, Paulina Poşa şi Idifta Bucur. Privitorii au petrecut clipe frumoase şi nu se mai puteau ţinea de râs la glumele bune de pe scenă.

Lucru de laudă, că diletanţii au fost mai mult tot bărbaţi tineri cu nevestele lor cu tot, căci în Pănade femeile sunt vred-nice de bărbaţii lor. Se pricep foarte bine la lucru casei şi al câmpului şi, iată, sunt alături de bărbaţi lor şi la învăţătură. Bravo lor!

Pănăzenii să urmeze pe calea începută şi vor avea măngâieri tot mai bogate din agentura lor. Tot înainte!

Părintele IULIU (Preluat din Unirea Poporului nr. 10/ 09.III. 1924,

Mărioara Orian / Ioan Mihălţan) P.S. Acest document ne arată că şi în perioada interbelică,

acum 92 ani se făcea cultură la Pănade.

A


27

ISTORIE ŞI CRITICĂ LITERARĂ

CREAŢIA – IUBIRE DIVINĂ LA DUMITRU ICHIM. UNICITATEA PEISAJULUI LIRIC ÎN SPAŢIUL LITERAR ROMÂNESC

pera poetică a lui Dumitru Ichim e singulară în lite-ratura română contemporană. Singulară şi extrem de valoroasă, deoarece aduce în peisagistica lirică

valenţe şi simboluri originale, de o mare forţă lirică şi sen-sibilitatea creatoare. Poezia îşi fixează coordonatele între un spaţiu divin, cel al Iubirii văzute asemenea Cântării Cântărilor, şi o esenţializare a temporalului fixat în imagi-narul poetic. Deşi trăieşte în Canada, Dumitru Ichim este exemplul edificator în lirica de azi că se poate scrie poezie de cea mai bună calitate într-un limbaj postmodern şi o ati-tudine existenţială ce păstrează sensibilitatea şi viziunea creatoare a marilor poeme de dragoste universale.

„Pe dubla temă a iubirii pasionate şi a descrierii reci-proce a îndrăgostiţilor se leagă o structură dramatică, în care o permanentă tensiune e întreţinută de întoarcere şi reluare prin refrenele care sudează şi în acelaşi timp deosebesc părţile. Mirele, puternic şi misterios, ascunzând parcă identitatea sa, înalţă imnuri de frumuseţe şi slavă miresei, în stilul obişnuit al liricii vechi, cu aceleaşi comparaţii trădând modul de viaţă şi scara de valori”1 [Dumitrescu-Buşulenga, 1977: 10]. Într-o asemenea Cântare a Cântărilor se află Îndrăgostitul din Sumer, ipostază lirică originală, a cărei apariţie în lirica românească o datorăm poetului Dumitru Ichim.

Autor complex, cu o activitate literară ce se apropie de o jumătate de veac, Dumitru Ichim a debutat editorial în anul 1970, cu volumul De unde începe omul, într-o perioadă în care elabora o teză de doctorat sub îndrumarea ilustrului Părinte Profesor Dumitru Stăniloae. Are meritul de a fi introdus în lite-ratura română două specii literare de sorginte japoneză: haiku şi tanka. A publicat numeroase volume de poezie, proză sa eseuri: Planeta Ichtys, Vinerea Mare, Sub umbra Sfinxului, Urmele, Melcul, Biserică şi religie la români, Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greier, Apariţiile Maicii Domnului la Mejdugorje, Fântâna luminii, Cerşetorul porţilor de rouă, Floarea fântânilor pierdute, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Apa morţilor, Grădina Reginei Izvana, Şarpele de aramă, Ci-reşe amare, Cântece sumeriene, Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer. Poeme de dragoste.

Iubirea sacralizată este întruchiparea absolută a divinită-ţii şi a chipului uman înduhovnicit. Şi în lirica lui Dumitru Ichim regăsim o „structură dramatică” în care tensiunea lirică oscilează între extaz şi agonie, între fericire şi suferinţă supre-mă. Imaginate pe un scenariu liric distinct (primele întâlniri, într-un atemporal al fiinţei căutătoare de sens şi înţelegere a gesturilor ritualice ale iubirii – în anii de liceu, apoi peregrinări-le în aflarea împlinirii ideale culminând în naşterea Reginei într-un spaţiu paradisiac şi, într-un final, sfârşite într-un dor in-finit, care nu cunoaşte alinare), poemele de dragoste ale lui Dumitru Ichim vibrează de emoţie, trăiesc în sublim şi transfi-gurează sufletul unui cititor sensibil, care poate să depăşească, prin lectura de profunzime, efemeritatea clipei de iubire eterni-zând-o în sublimul trăirii ei.

Poemele de dragoste sunt, de fapt, ale... Izvanei, regina care simbolizează în lirica lui Dumitru Ichim frumuseţea şi de-licateţea întregului univers. Descoperim în lirica lui Dumitru 1 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Studiu introductiv, Cântarea Cântărilor, Tradu-

cere din ebraică, note şi comentarii de Ioan Alexandru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 10

Ichim o simbolistică religioasă extrem de originală, cu formu-lări estetice bine întemeiate liric. Spuneam recent că avem în faţa noastră un „poet singular în literatura română de azi, sin-gular dar nu singur, fiindcă Poezia pe care o redă lumii este fascinantă şi nemuritoare şi ea va influenţa, negreşit, noile ori-entări estetice. Temele şi motivele religioase, simbolurile şi me-taforele revelatorii se închid şi se deschid cititorului într-un tumult de o frumuseţe copleşitoare. Cântecele Îndrăgostitului sunt cântecele iubirii biruitoare.2” [Pănăzan, Maria-Daniela, 2016: 255]. În eseul nostru încercăm să definim, concret, coor-donatele esenţiale ale unui univers liric foarte bogat şi preaplin de divin:

Grădina cu livadă: poemele lui Dumitru Ichim mustesc de dragoste divină. Sunt umplute cu miere dumnezeiască şi acoperă un spaţiu miraculos marcat prin simboluri atât de di-verse încât creează senzaţia unei infinităţi ce se pierde „la mar-ginea cerului”, într-un topos sacru, înduhovnicit. Grădina este simbolul central, Axis mundi, raiul în toată splendoarea lui liri-că. Acest simbol, amintind de Eden, este definit într-un poem aparte, artă poetică definitorie pentru complexitatea gândirii li-rice a lui Dumitru Ichim. Prefaţa Grădinii defineşte exact spa-ţiul liric fiinţial, primind dimensiuni ontologice. Rostirea poeti-că este plasată de la început sub semnul relaţiei eu creator – re-gina Iubirii, care dă dimensiuni sacrale unice iubirii: „Azi noap-te cerul, / pe când dormeai, a fost trecut cu iezii, prin cântecul meu reavăn / şi al livezii, / iar slovele de buze nelumite / în pojghiţi rare / ţeseau ceapraz de aur / la urme de copite (...) / Tu să nu dormi la noapte. / Se va deschide cerul / şi iezii / se vor întoarce înapoi / să pască / din zodie cu patru foi. / Hai, crezi-i! / Îs curioşi şi ei ca să cunoască / cine-i regina nopţii şi-a livezii”. Cerul care se deschide e semn „nelumesc”, e darul eternităţii: „Fiinţa umană nu a rămas la nivelul de glob biologic (pământ + viaţă), ci a devenit persoană (chip şi asemănare a lui lumen = lumină). Numai în calitate de persoană, omul poate fi lume şi lumină, în relaţie cu lumen-ul suprem, de care este invi-tat să devină co-creator al lumii prin „punerea numelor”. Fără acest act teandric, nu am fi putut vorbi niciodată de antropolo-gie, ci doar de zoologie”3 [Topan, Flavia, 2015: 91].

Totul se petrece în spaţiul Grădinii, într-un univers in-creat, ce stă să dea rod. „Drumul Apei cu numele Iov” e locul de întâlnire al celor care „vorbeau acum / la fel ca-naintea căde-rii. / Cel Unul în faţa celuilalt”. Aşadar, ne aflăm în spaţiul sa-cru al Genezei, al naşterii celei mai presus dintre sentimentele dăruite omului: iubirea. Aceasta nu are obârşie lumească, în concepţia lui Dumitru Ichim, ea este de esenţă divină, atribut al divinităţii: „întrucât Dumnezeu rămâne şi după creaţie tran-scendent şi inaccesibil în fiinţa Sa intimă şi pururea tainică, El Se pogoară în lume tot prin iubire. Iubirea este lumina care, iz-vorând din misterul Sfintei Treimi, se revarsă în cascade asupra lumii, cuprinzând această lume în circuitul slavei divine, pentru a se întoarce înapoi spre obârşie.”4 [Moldovan, Ilie, 1996: 208]

2 Pănăzan Maria-Daniela, Poezia religioasă românească. O istorie comentată,

ediţia a III-a, Editura CronoLogia, Sibiu, 2016, p. 255 3 Dumitru Ichim,... Hotarele ţării nu sunt numai nişte borne, şi acelea destul

de înghesuite şi ruinate geografic, adevăratele hotare sunt cele din cuvânt, spirit şi adevăr, în volumul Flavia Topan, Diaspora literară românească în 14 interviuri, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p. 91

4 Ilie Moldovan, Iubirea – Taina căsătoriei. Teologia iubirii, În Hristos şi în

O


Spaţiul iubirii germinează şi rodeşte într-o naştere a uni-versului. Această naştere cosmică poartă amprenta originalită-ţii. Ipostaza lirică preferată, în care este simbolizată, de fapt, ipostaza poetului, este Iov. Acesta îi cere divinităţii să-i dea pustiul, nu livada, deoarece „acesta este „primul născut al nopţii şi al puterii”. Pustiul, deşertul este „o fetiţă plângând”. Dialogul este consistent, profund. Alegerea lui Iov este dincolo de orice raţionament: „Nu-ţi cer Livada, aleasa; / dă-mi moştenire pus-tiul, / aşa cum numai dunele-l ştiu-l!”. Răspunsul este pe măsu-ră, fiindcă iubirea presupune un proces de germinare, cristaliza-re şi abia apoi împlinire: „Dacă poţi să-l faci / să te iubească, / să fie al tău, / până la moartea zării!”. Aşadar, Dumnezeu con-diţionează împlinirea dorinţei doar prin iubire. Iov primeşte ce-ea ce doreşte cu condiţia să caute înadins iubirea acestuia. Foar-te interesantă este întâlnirea celor doi (omul şi pământul), deoa-rece când se pregăteşte să ia în stăpânire pustiul, acesta „văzând o fetiţă plângând, / a fugit cu tot nisipul lui / şi a făcut-o să râ-dă / pe marginea lumii.” Aşa „apărură îndrăgostiţii / sub noap-te, / şi nu a mai fost întuneric / că toate pleiadele / treceau pe lângă ei înflorind / cu lumina în şoapte”. Regăsim, prin urma-re, o recreare poetică a mitului originar şi o viziune lirică aparte despre naşterea celui mai frumos sentiment divino-uman: iubi-rea. Viziunea este unitară tematic şi exprimă un cântec liric senzaţional în care îndrăgostiţii se caută şi se întâlnesc, se pierd şi se regăsesc, într-un tumult temporal şi mitico-geografic. În-tâlnim în opera lui Dumitru Ichim o întâlnire unică între sufle-tul omului şi sufletul naturii. Grădina este simbolul spaţial ce-lest transmutat în pustiul fiinţei căutătoare de iubire şi de sens. Pe „cărări lactee” şi „văi de luceafăr” se întemeiază Livada, precum Ofranda lirică a lui Tagore. Totul musteşte a parfum divin, miresmele sunt infinite. Livada e în floare şi retrăieşte miraculos prima iubire. Ea este martora fidelă a Iubirii. Între Facerea Lumii şi elevul îndrăgostit de liceu se potenţează Calea Iubirii. Livada e plină, în cer şi pe pământ e mireasmă şi esenţă paradisiacă: totul freamătă, totul e revelatoriu: gutuiul, scoruşul, cireşul, mărul, floarea de lotus, caisul, petuniile, magnoliile, paltinul, migdalul, prunii, liliacul, măslinul, orhideea, bujorii, păpădia, teiul etc. De altfel, „tot cerul dăduse în floare / de sus pân la ultimul rând”.

Şi livada trimite cu gândul la Cântarea Cântărilor: „Grădină zăvorâtă-mi este / ea, sora mea, mireasa mea, / gră-dină zăvorâtă, izvor pecetluit / Odraslele ţi-s ca un rai de rodii / cu rod de muguri, nard şi chiparos, / cu narduri şi şofran, / cu trestie-n balsam, cu scorţişoară, / cu-aromele lemnoase din Li-ban, / cu smirnă şi aloe, / cu tot ce-i mai subţire-ntre miresme. / Tu-mi eşti izvorâtoare de grădini, / fântână-mi eşti de apă vie / ce curge şipotindă din Liban. / (...) / Să vină dar iubitul meu, / să intre în grădina lui / şi din dulceaţa roadelor să guste!” Li-vada ichimiană este, negreşit, paradisiacă. Grădina cerească tră-ieşte, vie, în sufletul poetului însetat de dragoste faţă de Creato-rul Lui. Ea este şi „izvor pecetluit” şi Maică fecioară şi „izvorâ-toare de grădini”, nădejde şi speranţă de mântuire. În această li-vadă a liricii lui Dumitru Ichim e atâta frumuseţe şi bogăţie şi neţărmuriă credinţă... E Dumnezeu întrupat în Lumina neînserată, este însăşi Eternitătea: „Cine-Ţi cunoaşte gândul? Ce-ai în cârlig ca nadă?/ Împrumutat-ai trupul, să prinzi ce nu-i al Tău? / Nu-i prea puţin o moarte, când Tu mi-ai fost li-vadă?/ În cleşte îmi ţin fierul pe propriul meu ilău.”

În versuri alese sunt sădite Cuvinte inspirate. Chiar dacă sunt mărginite în ele se cuprinde Nemărginitul. Saadi însuşi ar fi invidios pe Livada ichimiană, fiindcă imaginea acesteia este finalmente copleşitoare: Eu te-am văzut, ca flutur, şi lampă şi livadă... Fragilitatea fiinţei sporeşte în miresmele binefăcătoare

Biserică, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1996, p. 208.

ale Livezii. Toate, dar absolut toate ale firii, sunt creaţii divine. Livada înseamnă prosperitate, frumuseţe, rod. A da rod este privilegiu dumnezeiesc. Rodirea aduce Iubirea Lui, aromele Livezii sunt respiraţia lui Dumnezeu în neputinţa noastră ome-nească de-a înţelege Rodul, simbolizat în Verbul etern prezent şi-ntr-un inspirat gerunziu substantivat. „Fiindului” e mult mai mult decât o licenţă poetică oarecare, e existenţa însăşi a chipu-lui divin prezent în om: „Tu cine eşti, Iubire? Fără trecut Ţi-e verbul,/ C-a fi e-n toate fire, fiindului livadă./ – Sunt crescător de stele, din lut le ştiu aroma.../ De n-aş fi Eu, Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?

Livada este simbolul preaplinului sufletesc. În bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, pustiul devine livadă: o minune se pe-trece doar dacă e credinţă. Iar credinţa poate muta munţii din loc sau poate schimba pustiul în frumuseţe fără de seamăn. Răsplata primirii Rodului din Livadă este comparată cu minu-nea petrecută cu Iosif şi fraţii săi. Îmbrăţişarea nu poate fi altce-va decât mireasmă divină, respiraţia cerului în inimă: „Înfipt prin noaptea humii ca nimeni să Te vadă, / Doar inima-mi pe-acolo ca-n schit de codri toacă./ Trei nopţi, şi tot pustiul mi l-ai făcut livadă”. În acest spaţiu generos al grădinii se întreză-reşte Calea ce începe în paradis şi ajunge până la inima celui îndrăgostit – elev de liceu. Eul rostitor şi Regina Izvana merg împreună pe această cale. E drumul Luminii, al Creaţiei, al Iu-birii. Scenariul liric insistă pe întâlnirea primordială, prima iubi-re, aceea a Inimii care simte fiorul apropierii perechii. Ceremo-nialul e firesc, natural, aparte: „N-a fost sfiala atingerii de mână / în tindă de luceafăr, / nici murmurul apusului de ape / şi nici sărutul prim / sub ramii de stejar / din verde acatist de heruvim / pe unde Dumnezeu cioplise crinul / orfanului de noapte / adăpost. / De fapt, ce-a fost / nici fostul nu ştie ce a fost... / Eram amândoi elevi la liceu”. Prima Iubire e sinonimă cu eter-nitatea în lirica lui Dumitru Ichim. E Inima căzută în cerul live-zii, e „psalmul de tei” rostit ca rugăciune: „În ultima bancă / eram eu, / iar fata cu privirea neastâmpărat de albastră / stătea în banca-ntâia, la fereastră, / Fără să ne dăm seama, / amân-doi, / ne pierduserăm / printre fulgii mari de-afară / ningând începuturi de vremi, / prin cântec şi noi, prima oară”.

„Comparabile cu „Ultimele sonete închipuite în tradu-cere imaginară de V. Voiculescu”, prin forţa exprimării artisti-ce şi prin mesajul profund pe care îl transmit, poemele de dra-goste ale lui Dumitru Ichim vibrează şi evocă Iubirea absolută, ca manifestare a fiinţei ce trăieşte sacrul ca pe un dat firesc1„ [Pănăzan, Maria-Daniela, 2016: 245]. Iubirea este expresia su-premă a creaţiei, este unirea definitivă cu Dumnezeu, este trăire autentică. Definirea iubirii se realizează doar în această înţele-gere supremă a sentimentului. Omul este deplin doar în ritmul naturii, în firescul inimii iubitoare de sensibil şi de frumuseţe: „Dacă o singură dată / nu ai fost copac / cum ai putea să vor-beşti de iubire? / A iubi / începe cu verbul de toamnă / când te destramă / din frunză tot ce fost-ai pământ, / plătind cu-nchipuiri din aur / podul ce-l treci, / din tine dându-i vamă. / dacă o singură dată / nu ai fost copac / cum ai putea să vor-beşti de iubire? / lăsaţi-i copacului / dreptul de mire”.

Creaţia este, în facto, Calea Iubirii: „În ipostază de „ales” al lui Dumnezeu, învestit cu har, poetul este, în opinia noastră, un homo religiosus, care, prin gestul ritual de Facere prin Poezie, sanctifică propria existenţă, prin imersiunea la „izvorul fiinţei”. Desprins de Tatăl Ceresc prin independenţa creatoare, stimulată de mistere, el e un Demiurg la scară uma-nă, o ipostază a fiinţei în care coincidentia oppositorum îi ada-ugă şi atributul de homo interrogator, din care proliferează în-

1 Pănăzan Maria-Daniela, op.cit., p. 245


29

suşirile lui homo symbolicus”1. Poetul se autodefineşte parafrazându-l pe Descartes: „Iubesc, deci sunt” („amo ergo sum”). Convingerea lui Dumitru Ichim este că omul / creatorul / poetul are o singură cale spre împlinire: calea Iubirii. Iar aceasta se realizează prin actul creaţiei poetice. Reîntoarcerea la baladesc, la evocarea iubirii paradisiace e prezentă în toate vo-lumele lui Dumitru Ichim: „Intrarea în baladă a Reginei pare o reîntoarcere spre esenţa lucrurilor, o iniţiere în lumea ideilor absolute, în care „livada” (aceeaşi ca şi în prima parte a căr-ţii) este sufletul în care îndrăgostiţii pot să se întâlnească nes-tingheriţi. (...) Iubirea lor se identifică cu renaşterea lumii, cu re-crearea Omului, purtător de sfinţenie şi de puritate: „Ca Eva mă zideşte / sub inimă, de-a dreapta...”2 [Pănăzan, Ma-ria-Daniela, 2016: 253].

Calea Iubirii traversează Grădina. E drumul îndrăgostiţi-lor spre Lumina Lui. E înflorirea sufletului omenesc: „Deasu-pra noastră cireşul / uitase de frunze şi graiul lor de cuvinte / şi gustând din tăcerile noastre, / fără să-şi dea seama, / tot visul lui de alb spre noi l-a-nflorit”. Iar dacă Lucian Blaga definea cuvintele ca „amare” („amare foarte toate cuvintele”), la Dumi-tru Ichim „amar” înseamnă „a iubi”: „Regină-a iubirii, / a ispi-tit-o roua / lângă-al grădinii hotar, / ce fel de rubin vrei azi în coroană / lumini ca să-i joc în grăunţ? / Pe cel „amar”, / în-semnând, în veşnicia Lui, „a iubi”/ Nu-i oare singurul cuvânt / prin care Dumnezeu / către oameni aleargă desculţ / ca valuri-le mării?”.

Întreaga creaţie lirică este dedicată unei Regine. Unica, singura, suprema Regină a Iubirii. Fie că este Izvana, fie Nihnil, fie pur şi simplu „Tu”, ea este „Doamna Aerului”, „Împărătea-sa Vântului”, „Regina primului văzduh”, „a Vântului Stăpână”, Ea este „tristeţe mirosind a mirodenie de toamnă şi sfâşiere de albastru pur”. Ea şi El sunt întruchipări ale iubirii desăvârşite. Cântarea Cântărilor îşi găseşte ecou peste timp în poemele de dragoste ale lui Dumitru Ichim. Albastrul e metafora îndrăgos-tiţilor. În cerul de deasupra şi marea de dedesubt e întotdeauna Lumina ce „înlumeşte” frumuseţea îndrăgostiţilor. Totul curge firesc, atât de firesc încât devine cădere în cer şi urcare în mare: „din cântecul tău / se vede chiar şi marea-ndepărtată, / ca ohii tăi de albastră. / Culeg o corabie adevărată, abia-nflorindu-şi livezile / pânzelor albe, / să ţi-o aduc în fereastră / alături de nalbe”.

Îndrăgostiţii nu sunt singuri, fiindcă „în grădina ta / toţi salcâmii s-au îndrăgostit / ca tine şi numai de la tine”. Puterea Reginei este înmiită. De la ea se adapă o întreagă lume, de la ea au reuşit „salcâmii să-nveţe / atât de corect înflorirea”. Seninul acoperă universul cu Albastrul pur. E Lumină. E Înviere. E Ca-le. E „năpraznic de senin”. În această imensitate albastră, în-drăgostiţii sunt vegheaţi de „scoruşul, / cu ochi de viezure, cum e argintul viu” care „ne pândea printre frunzele lui / urcuşul / intrării spre povestea / cu heruvim la poartă”. Timpul mitic al îndrăgostiţilor e dinspre veşnicie spre veşnicie: „erau îndrăgos-tiţi / şi niciodată n-au ştiut / câţi ani lumină-au înflorit / până la primul lor sărut (...) / erau îndrăgostiţi / şi niciodată n-au ştiut / că veşnicia / lumină e ce îşi înghite seara / când numărul se naşte pe afară”. Vremea e aceeaşi, îndrăgostiţii sunt tipare ale fiinţei ce caută să fie cuvânt, împlinire.

Şi pentru că spaţiul grădinii e plin de flori, predomină, firesc, imaginea crinului ipostaziind frumuseţea fără de seamăn a fiinţei dar, conform tradiţiei biblice, şi a opririi la fiinţa iubită precum apare în Cântarea Cântărilor: „Precum e crinul între spini / Aşa-i iubita mea printre codane” (2,1). În Psalmii lui Dumitru Ichim, accesul dificil la persoana iubită dă dramatism 1 Mina-Maria Rusu, Re-sacralizarea lumii prin poezie, în revista „Limba ro-

mână”, Nr. 12, Anul XV, 2005, p. 27 2 Pănăzan, Maria-Daniela, op.cit., p. 253.

şi culoare aspiraţiei poetice. Unicitatea fiinţei este asemenea crinului cules dintre spinii lumii: e puritatea absolută, e purita-tea cerească, e semnul şi parfumul fecioriei. Într-o interpretare mistică din veacurile primare, crinul din Cântarea Cântărilor este simbolul lui Hristos, iar Valea simbolizează lumea aceasta cu infidelităţile ei. De altfel, declaraţia de iubire este mesianică: „Iubitul meu s-a pogorât întru grădina lui, / acolo-ntre răzoare de miresme / să-şi pască turma şi s-adune crini. / A lui sunt eu, a lui, iubitul meu, / şi el, iubitul meu, îmi este-al meu. / El turma lui şi-o paşte printre crini”. (Cântarea Cântărilor 6, 203). Între-barea care se naşte, involuntar, apare firească: Este poezia lui Dumitru Ichim o poezie mistică?

Crinul apare de la început ca semn ceresc: el este „gân-dit în tubercul / Chilie pentru buze ce-apun în loc de soare”, el se regăseşte în cactusul care – „şi bea crinul, iar noi vedem doar ţepii”; în „Psalmul sărutului” interogaţia retorică este Muşcatele sau crinul? Cum: sau? Poate o floare/ Să fie mai mult floare decât o înflorire? / Ca la femei, presusul frumseţii-i dat de mire/ Şi-i numai pentru una. Cântar iubirea n-are!” În alt loc, găsim asocierea cu mănăstirea ca dovadă de Iubire: „Din inimă de piatră fac crin de mănăstire/ Cioplindu-ţi duh şi umbră ca zapis în colind”. Altădată, regăsim crinul într-o reto-rică tipică: Nu lua-n zadar ce-i sacru, la crin adaugi petic? sau De glodul sfânt hrăneşte cu flăcări albe crinul, / Altaru-mi de argilă-i cumva prejos jertfirii? Deloc întâmplător, găsim şi un psalm dedicat crinului de Sefiroth. În regatul invocat de poet descoperim toate atributele divinităţii, iar crinul „va fi ultim”, punctul final al desăvârşirii. Foarte frumoasă şi profundă este comparaţia cu Moise deschizând pergamentul: aşa cum profe-tul citeşte poruncile, poetul îşi citeşte psalmul asociat cu un „nestins rug” care simbolizează „fum de nard Iubirii”. Ce poate fi mai înălţător?

Aşadar, în lirica lui Dumitru Ichim ne regăsim pe Calea Iubirii, în persoana îndrăgostitului chemat să exprime prin Cu-vântul său frumuseţea fără de seamăn a firii umane înduhovnicite. Ne aflăm într-un univers sublim, de trăire lirică autentică, într-un limbaj autoreflexiv de mare forţă şi profun-zime. Poetul se descoperă pe sine şi îi readuce pe cititori în Grădina paradisului pierdut, în frumuseţea Cuvântului revelat. Poetul îşi defineşte arta numai şi numai prin iubire. Prin el tră-ieşte în noi eternitatea – Iubirea care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte”, iubirea care „este totul”, cum spu-ne Sf. Apostol Pavel. Ne aflăm în faţa unei opere unice impre-sionând prin trăire poetică autentică, prin mesajul profund: iubi-rea salvează lumea, iubirea mântuieşte, iubirea este eternitatea coborâtă în inimă: „Din metafore de o incredibilă frumuseţe, Dumitru Ichim înalţă o catedrală iubirii, cea care nu cade nici-odată sau, parafrazând, putem spune că acolo unde dragoste e, totul e”3.

Aparţinând spaţiului literar românesc din diaspora (tră-ieşte şi scrie în Canada) dar având o viziune poetică unitară te-matic şi o profunzime a scrisului de o valoare incontestabilă, Dumitru Ichim se situează în rândul marilor creatori de poezie de dragoste din literatura lumii.

Maria-Daniela PĂNĂZAN

3 Anca Tănase, Cuvânt înainte la volumul Cântece sumeriene, Ed. Etnous,

Braşov, 2015, p. 9.


ANIVERSĂRI NICOLAE BĂCIUŢ – 60

proape toată lumea foloseşte sintagma: „Timpul zboară!”. Nu este adevărat. Timpul nu e ceva în afara noastră ca să zboare, ci este în noi, de aceea

ar fi mai corect să spunem: „Timpul ne zboară”. Indiferent dacă vrem sau nu vrem. Unde? Asta e o altă problemă. Zborul timpului nostru şi a noastră implicit naşte o întrebare care ţine de felul cum gospodărim acest zbor, cu folos sau fără. Cum ştim să ne gestionăm parametri lui, parametri cunoscuţi sau anticipaţi şi parametri necunoscuţi, unde, desigur, şi hazardul are un rol.

Timpul zborului scriitorului Nicolae Băciuţ (n. 10 decembrie 1956) a ajuns la ani rotunzi. Este un prag unde se poate trage o linie şi însuma. O putem face şi noi, cei care îl cunoaştem şi ştim ce a făcut, aşa cum, poate cel mai bine, o poate face el, punându-şi în balanţă, fără parcimonie şi cu deplină luciditate, aspiraţiile şi împlinirile avute până în prezent.

Nicolae Băciuţ este o personalitate culturală naţională incontestabilă şi un om bun de pus „pe rană”, pe care fiecare ins din preajmă, dar şi de mai departe, cu bun simţ şi cu o brumă de educaţie şi de cultură şi l-ar dori ca prieten. Ar purta prietenia cu Nicolae Băciuţ – aşa cum mulţi o fac deja în prezent – ca pe un steag. Ca pe un steag de mândrie, fiindcă poetul, criticul, publicistul, conferenţiarul cultural, lectorul, editorul, recitatorul şi nu în ultimul rând omul Nicolae Băciuţ este sinonim cu ceea ce înseamnă excelenţa în cultură, rafinament în actul de creaţie, bun gust şi bun simţ.

Statutul meu este unul privilegiat, adică acela de a mă fi bucurat, de zeci de ani, de prietenia lui, fapt ce mi-a permis să fiu de foarte multe ori la aceeaşi masă cu dorinţele şi aspiraţiile sale, în aceleaşi locuri ale aleanului şi dorului său, în acelaşi timp orar al momentelor de bucurie şi de împlinire.

Am văzut, am auzit, l-am văzut şi l-am auzit, în diverse împrejurări şi în situaţii, cum puţini au făcut-o. De aceea pot şi cred că am dreptul să vorbesc despre Nicolae Băciuţ la mâna întâi. Din această postură mi-am convins sufletul să se împrietenească cu sufletul lui, mâna să se întindă mâinii lui ca ele să se caute şi să se strângă cu respect şi căldură, la bucurii şi nădejdi, aproape ca neamurile adevărate, iar umărul meu să fie punct fix pe care, la nevoie, el să se poate sprijini fără probleme, iar ochii mei calzi, loc în care să se oglindească şi să se vadă aşa cum este cu adevărat. Niciodată nu a fost loc de fard şi ruj şi alte lucruri ce ţin de make up, pe obrazul relaţiilor dintre noi. Niciodată nu am ascuns, unul faţă de celălalt, adevărul sub preş. Niciodată nu am râs ipocrit şi am compătimit fals. Adevărul a avut mereu liniaritate şi prioritate în relaţiile noastre. Ne-am bucurat fiecare de

bucuria celuilalt şi ne-am întristat de necazurile ivite. De aceea prietenia noastră a rezistat. A rezistat şi rezistă. Şi rezistă şi din lipsa pizmei. El e un poet foarte talentat, cu partea lui de glorie, iar eu, la rândul meu, mă scriu pe mine, aşa cum pot şi cum ştiu. Frumosul şi adevărul sunt cele care ne-au adunat şi ne adună. Sunt lucruri şi atitudini pe care fiecare le-am pus corect în felul conduitei corecte, dar şi în lista de priorităţi.

Dragă prietene tânăr, timpul mă curge şi pe mine, cu bunele şi cu relele mele. Amândoi suntem contemporani în râul lui Heraclit. Suntem două rostiri şi, din fericire, două culori care contrazic spusele lui Nichita Stănescu, adică nu s-au văzut niciodată. La noi s-au văzut şi s-au bucurat una de alta, pe calapodul pasiunii pentru poezie, pasiunii pentru cultură, pasiunii de creştere a limbii române şi a patriei cinstire.

La ani mulţi, Nicu! Să te bucuri de sănătate, ca să ai întins covorul disponibilităţii de a fi în continuare tu însuţi, aşa cum ai fost mereu. Scrie-te pe tine încă 60 de ani, deversează-ţi preaplinul de frumuseţi şi curgi cu aceeaşi consistenţă. Lumea are nevoie de tine!

12 noiembrie 2016 Răzvan DUCAN

A


31

COMEMORĂRI

MITROPOLITUL SEBASTIAN

RUSAN, 60 DE ANI DE LA

TRECEREA LA CELE VEŞNICE

îndatorire de suflet mă determină, spre liniştea mea şi întru pomenirea Mitropolitului Sebasti-

an Rusan, să-mi amintesc de cel care, frate al străbunicului din partea tatălui fiind, a ajuns în scaunul vlădicesc al celei mai vechi Mitropolii ortodoxe din interiorul graniţelor ţării noastre.

S-a născut în Secăşel (Hodaia Beşcăruţ-Vale), Alba, sa-tul copilăriei mele, în 1884, din părinţii Nicolae şi Maria Ru-san, oameni cu o sinceră şi aleasă trăire creştinească. Virtuţile părinţilor şi educaţia oferită de aceştia şi-au pus amprenta asu-pra personalităţii viitorului Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Frecventează şcoala primară şi liceul la Blaj, apoi Institutul Teologic Andreian din Sibiu, fiind hirotonit preot în Munţii Apuseni la parohia Crăciuneşti. Traseul său este unul sinuos, trecând prin Vulcani – Valea Jiului, Haţeg, Ocna Sibiului, Odorhei, Viştea de Jos – Braşov, Satu Mare, Sighet, Suceava şi în cele din urmă Iaşi. Slujirea sacerdotală şi-a început-o ca pre-ot de mir, căsătorit cu Reea Silvia şi având opt copii. Primul război mondial determină întemniţarea sa la Şopron, în Unga-ria, iar după eliberare, în 1917, slujeşte ca preot militar pe fron-tul italian şi în Bucovina. În 1933 rămâne văduv, fiind nevoit să se îngrijească singur de educarea celor cinci băieţi şi trei fe-te. Singurătatea îl apropie mai mult de Dumnezeu, îmbrăcând haina monahală şi încredinţându-i-se de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române conducerea provizorie a Episcopiei Maramureşului. Un an mai târziu este ales Episcop titular al Maramureşului. Din 1948 a fost ales Arhiepiscop al Sucevei şi Maramureşului, iar în 1950 ales mitropolit al nou înfiinţatei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei pe care a păstorit-o până în 1956, luna septembrie, ziua 15, când în condiţii neelucidate până în prezent trece la cele veşnice.

Fie preot, fie protopop, fie ierarh s-a evidenţiat ca o per-soană organizată, devotată, altruistă, persuasivă, filantropă, fi-ind un ardelean disciplinat şi cu simţul rânduielii, la toate aces-tea contribuind viaţa din familie şi de familie pe care a avut-o. Sensibil din fire a promovat preoţii cu familie numeroasă acor-dând o atenţie deosebită acestora. Perioada în care a slujit, in-terbelică şi postbelică, i-a impus o conduită morală şi teologică ireproşabilă. Deşi considerat un apropiat al noului regim ateu, instalat după 1945 în România, fiind finul lui Petru Groza, mărturisea netăgăduit credinţa apostolică, a Sfinţilor Părinţi şi a voievozilor români. Această atitudine a atras antipatia condu-cerii politice din acea vreme, care l-a şi atenţionat să înceteze predicile neconcordante cu tendinţa vremii. Mitropolitul a con-

tinuat însă cu aceeaşi râvnă şi fermitate, comportamentul său fiind înţeles ca unul ostil mai marilor ţării de atunci.

Bun păstor în vremurile tulburi de după 1945, a ştiut ce înseamnă grija pentru familie şi mai ales dragostea părintească, promovând valorile familiei tradiţionale româneşti atunci când de la răsărit sau din occident erau presiuni destabilizatoare.

La trecerea a celor şaizeci de ani în lumea celor drepţi îi purtăm aceeaşi veşnică şi pioasă recunoştinţă, rugând pe Mi-lostivul Dumnezeu să-i facă odihnă în împărăţia cea cerească şi să-l numere cu cei înscrişi în cartea vieţii Sale.

Veşnică pomenire Înaltpreasfinţitului Mitropolit Sebas-tian Rusan!

Alina Maria (RUSAN) DULĂU

IN MEMORIAM AUREL SEBASTIAN TRIFU, PROFESOR (N. 1945/M. 2016)

Să fim. Ce bine e să fim! Să fim atenţi! Să fiţi atenţi! Că nimeni NU este în sicriu, Cu atât mai mult Profesorul meu Viu... ...Priviţi Mormântul că este gol Iată locul în care a fost pus... Mă numesc Trifu Sebastian Aurel şi m-am născut în

anul 1945 în comuna Bucerdea Grânoasă..., grăieşte articolul consemnat cu mâna proprie a susnumitului, publicat, rămas pentru posteritate, intitulat Înapoi, spre obârşii...

Precum s-a spus şi se spune CHEMAREA PĂMÂNTULUI, datorie de dat!

Un Apostol uimit, ar putea spune: Pentru Profesorul cu Sfinţii adormit, vă spun vouă: Credinciosule, ateule Îmi vine degrabă să cred şi o cred: Viaţă ai răsărit dintr-însul Pecetluit fiind mormântul Cristoase Dumnezeule. Eu nu mă las de Dumneata Cum nu te lasă Grânos satul BUCERDEA NUMIT FIIND AL COMUNEI CETĂŢEAN DE

ONOARE! Nici Blajul nu vă uită... de o Mică Romă fiind înfiat Vă avem în rugăciune precum tocmai ne-am lăudat. Icoană din tablou Trif Relu, Profesorul meu. Încerc să vorbesc la oraş despre Şipotul din sat Primarul Aldea Ion m-a îndemnat Ca Fii ai Satului de acolo am avut, şi curge nu picurat şuvoi pe săturat. Iubite Profesor Aurel, familia, marea familie a unui pro-

fesor, precum aşa aţi fost binecuvântat, vă doreşte: SĂ FII IERTAT!

Elev, după zeci de ani binevoind Dumnezeu actualmen-te Preot în satul Cistei, comuna Mihalţ, Judeţul Alba,

Mihai C. SZILAGY

O


GHEORGHE LAŢIU, LA ADIO! (IN MEMORIAM) ând vezi aceşti frumoşi bărbaţi, maies-toşi ca stejarii şi când unul pleacă, pădu-rea (grupul) se răreşte, se împuţinează şi

chiar acesta fiind cel mai falnic dintre ei, Ghe-orghe LAŢIU, parcă sufletul suferă, doare. O as-tfel de durere ne-a fost pricinuită, într-o sâmbătă după-amiaza, când ne-a fost luat, împreună cu doamna lui Lucreţia, într-un mod prea brutal din mijlocul nostru, nu departe de casa lor din Sân-cel, într-un stupid accident. Noroc să dea Dum-nezeu şi multă bunătate, la toată casa de ro-mâni,/...../ Viaţa să vă fie dar şi bucurie,/... aces-ta a fost laitmotivul existenţei lui, prin aceasta a trăit, a muncit, a cântat şi a iubit aici pe pământ, acasă la Sâncel.

Gheorghe LAŢIU s-a născut la 20 iulie 1938 în satul Iclod (în familia lu’ Suciu, cu încă 5 fraţi, în care munca şi credinţa erau lucruri sfinte), comu-na Sâncel, judeţul Alba. A urmat şcoala elementară în sat, şcoala profesională şi liceul la Blaj. A absolvit Şcoala de maiştri la Blaj, fiind maistru principal la Secţia PFL a CPL Blaj iar apoi mulţi ani la Sebeş la chemarea directoru-lui Răulea, fiind un meseriaş de excepţie. S-a căsătorit cu Lucreţia şi au împreună doi copii (unul la Sebeş iar celălalt în Irlanda). În perioada 1996-2004, a ocupat funcţia de pri-mar al comunei Sâncel. S-a pensionat după 42 ani de activi-tate. Venind dintr-o vatră folclorică frumoasă şi bogată în tradiţii, a fost atras de mic copil de cântecul şi jocul popular. Aşa a învăţat de la bătrânii satului cântece vechi bătrâneşti, colinde dar şi jocurile specifice satului. A cules strigături, cântece, doine, balade, colinde şi obiceiuri din Iclod, Sâncel şi Pănade, pe care le cânta în tinereţe pe la petreceri, după meciurile de fotbal, la onomastici şi ospeţe. Iubitor de tradi-ţii şi obiceiuri a valorificat scenic obiceiuri străvechi, pre-cum: „Nunta”, „Burduhoasa”, „De unde cătana pleacă”.

În anul 1999, primar fiind, domnul Gheorghe Laţiu, împreună cu oamenii inimoşi din Pănade, satul marelui nos-tru Timotei Cipariu şi echipa TVR1, având-o ca redactor pe doamna Elise Stan, au realizat filmul etnografic „Nunta la Pănade”. Tot în anul 2000, dl. Gheorghe Laţiu a pus bazele grupului vocal bărbătesc „Sâncelenii” din Sâncel grup for-mat din 15 artişti amatori, el fiind aşezat în rândul doi, de unde mereu dădea tonul la cântec şi totul mergea strună. Împreună cu „Sâncelenii”a reuşit să imprime două albume, iar repertoriul lor cuprinde: cântece patriotice (Treceţi bata-lioane române Carpaţi, Aşa-i românu’...) cântece de cătănie (Satule mă duc din tine), cântece de dragoste (De-ar fi mândra-n deal la cruce, Mândra mea e sânceleană...) pri-cesne (Lăudaţi-l că e mare, Cu noi este Dumnezeu...) şi cân-tece populare (Ard-o focu’ viaţă, A venit timpul de plug, Are tata trei feciori...) de pe Valea Târnavelor.

De-a lungul anilor, împreună cu Grupul vocal bărbă-tesc „Sâncelenii”, a participat la numeroase manifestări cul-

tural-artistice judeţene şi interjudeţene şi se cuvine să amin-tim aici: Fiii satului Sâncel, Fiii satului Biia, Vetre folclori-ce – Valea Târnavelor – Crăciunelu de Jos, Serbările Liber-tăţii – Blaj, Festivalul Naţional de Folclor „Strugurele de Aur” – Jidvei, Târgul de fete de pe Muntele Găina, Zilele oraşului Haţeg, Zilele oraşului Câmpeni, Festivalul „Cultu-ră pentru cultură” etc.

De asemenea, la numeroase emisiuni de televiziune: „La izvorul dorului” – Favorit TV, Duminica la Nova –Braşov, Transilvania – Folclor – Baia Mare, „O vedetă po-pulară” – TVR1, „Pe Mureş şi pe Târnave – Târgu Mureş, „Casă dulce românească” – TVRM, Târnava TV – Sighi-şoara, Nova TV Mediaş, TVR – Cluj etc.

În luna aprilie 2013, împreună cu Grupul vocal băr-bătesc „Sâncelenii”, a reprezentat cu cinste judeţul Alba la Concursul naţional al grupurilor vocal-folclorice bărbăteşti „DOREL MANEA” de la Mioveni, judeţul Argeş, obţinând premiul II.

Activitatea neîntreruptă de peste 16 ani ca instructor al Grupului vocal bărbătesc „Sâncelenii”, participarea la numeroasele evenimente şi emisiuni de folclor l-a reco-mandat pe dl. Gheorghe Laţiu ca fiind purtătorul şi promo-torul folclorului autentic, un luptător neobosit pentru perpe-tuarea folclorului autentic. Rămâne veşnic pentru noi, în amintirea şi sufletul nostru. Grupul „Sâncelenii” încheiau mereu spectacolele lor cu cântecul: Să-mi cânţi cobzar bă-trân ceva/ Să-mi cânţi ce ştii mai bine/..., cântece ce i-au purtat în aceşti ultimi ani pe cărările satelor şi scenelor spec-tacolelor din toată ţara.

Cântecele grupului se vor auzi pururi acolo sus, în ceruri, să vibreze lira şi frunza, ca somnul lui de veci să-i fie lin, ca sufletul pe care l-a avut. Dumnezeu să-l odihnească.

P.S. Vorbele fratelui Vasile sunt elocvente „Mi-e foarte dor de fratele meu”.

Ioan MIHĂLŢAN

C


33

POEZIE

SONETUL CONDUITEI Conduita personală Nu provine de la sine; Purtarea ce-ţi şade bine Se învaţă cu migală. Interesele meschine Te coboară ca morală; O comportare normală O poate-nsuşi oricine. Minciuna-i asociată Cu purtarea insolentă Şi ades infatuată. În comportarea curentă, Buna creştere-o arată Conduita conştientă. TINDE SPRE DESĂVÂRŞIRE Tinde spre desăvârşire În ce simţi că ai chemare; Cu totală-nsufleţire Urcă treapta următoare. Tinde să poţi da lumină, Sufletească energie, Să fii fiinţă senină Şi izvor de armonie. Cu desăvârşire, tinde, Pe cât poţi, ca a ta fire Să se poată reaprinde Înspre semeni cu iubire. Crede-n generozitate Cât poţi fără părtinire; Nici urmă de nedreptate Să nu laşi ca moştenire. Încrede-te în chemare Şi în propria menire, Prin râvnă-nsufleţitoare Tinde spre desăvârşire.

DIN LUMEA PLANTELOR Primăvara, orice plantă Are tendinţă vivantă; Până la reînviere Flora fierbe în tăcere. Şi-n această primăvară, Când blândă, când foc şi pară, A reînceput să fiarbă, Câtă frunză, câtă iarbă. Geneza e tot mai vie, Când natura reînvie; Ierburi, flori, ies la lumină, Forme şi culori combină. Fiecare plantă are Şi un fast în dezvoltare; Treptat, fază după fază, Structurile îşi formează. Fenofazele-s fluente, Între ele dependente; După creşteri şi-nflorire Fastul se-ncheie-n rodire. Acest fast are menire A speciei dăinuire; Planta-şi ţine seminţia Săvârşindu-şi rodnicia. GAZELUL OBÂRŞIEI Nu se şterg din amintire, Din suflet şi din simţire, Obârşia ta şi viaţa De-nceput, în devenire. Acolo e seminţia Şi părinteasca iubire. Nu poţi trece în uitare Strămoşeasca moştenire, Familia ta şi neamul, Felul lor de vieţuire, Tradiţia strămoşească Şi culoarea din rostire; Ele, vrei nu vrei, te-arată Prin modul tău de trăire. Ai în spirit obârşia, O neştearsă moştenire; Sunt trăiri interioare Care-ţi dăinuiesc în fire.

RONDELUL IUBIRII DE ŢARĂ Să-ţi iubeşti ţara natală, E şi-un act de conştiinţă; De-o slujeşti fără silinţă, Ai simţire naţională. Şi în vremea actuală, Peste orice năzuinţă, Să-ţi iubeşti ţara natală E şi-un act de conştiinţă. Conştiinţa naţională Naşte-n spirit o tendinţă, Cu-ncărcătură morală; Şi doreşti, în consecinţă, Să-ţi iubeşti ţara natală. VATRA STRĂBUNĂ Vatra străbună şi ramul, Părinteasca bătătură, Provenienţa şi neamul, Te recheamă cu căldură. La chemare se adună Cei care se simt acasă; Şi-au o cauză comună Şi de vatra lor le pasă. Vatră – patrie mănoasă, Cu slujitori pe-o măsură, De cine eşti înţeleasă Te înalţă în cultură. Înţeleas-ai fost în toate, Apărată, ocrotită, De firile luminate, Cu palma bătătorită. În vatra străbună-i locul Unde neamul tău îşi are Împlinirea şi norocul Astăzi şi-n continuare. Este-n iubirea de ţară Şi personală trăire; Ograda ta, bunăoară, Şi părinteasca iubire.

Leon Sorin MUNTEAN


PROZA

TT şa-l porecliră băieţii: TT. După numele celui de care se legau cândva speranţele, din totdeauna către mai bine şi mai sus, ale pasionaţilor într-ale fotbalului. Îşi puse-

se lumea nădejdi mari în el, numai că pe unde trecea, echipe de club sau naţională, lăsa urme dureroase, voinţa nefiindu-i una cu putinţa. Cu toată priceperea pe care o avea. Şansa nu-i surâ-dea nicicum, deşi el se trudea din răsputeri. Părea că-l urmăreş-te o soartă blestemată. Căutări, trudă şi neodihnă. Toate însă în gol, încât pătimaşii îl ponegreau în fel şi chip. Le răspunsese el cârcotaşilor de tot felul, veniţi şi neaveniţi într-ale jocului cu mingea, într-o carte, Ce rău v-am făcut?, dar degeaba. Ba mai mult, i-au dat o replică şi mai usturătoare: Dar ce bine ne-ai fă-cut?

Cam aşa ajunsese şi omul nostru, uneori în situaţii ne-plăcute, alteori de-a dreptul ingrate. În zadar se chinuia să ajun-gă mai sus cu echipa pe care o conducea, că reuşita tot nu-i su-râdea. De altminteri, nici condiţii nu prea avea. Şi cine să i le asigure? Câtă vreme mai-marii locului nici nu voiau să audă de aşa manifestări. Vorba ceea: pomul se cunoaşte din roadă, iar omul din mintea neroadă. Mijloacele de transport, pentru cei adunaţi de prin toate părţile, îi lipseau cu desăvârşire. Asta din capul locului. Cât despre buget, nici vorbă. Mai toate le făcea pe buzunarul propriu. Terenul? În starea lui naturală, doar cele două bare diferenţiindu-l de o luncă oarecare. Dar meciurile se jucau. La timp şi pe orice vreme. Căci avea în jurul lui tinerii înflăcăraţi, cu pasiune ridicată la extrem. Pe care el îi patrona cu multă grijă pentru dăruirea ce-o arătau faţă de club.

Într-acea duminică, de început de noiembrie, cu meci acasă, vremea le fu cu totul potrivnică. O ploaie sâcâietoare, măruntă şi rece, se cernea de câtăva vreme peste satul cufundat în amorţire. Ca şi peste terenul de joc din Luncuţă. Ceaţa ne-clintită şi deasă de până mai ieri prinsese cu chiu, cu vai, a se ridica pe Coasta de alături, lăsând loc luminii să coboare cât de cât peste câmpul mohorât. Unde pământul mustea de apă, ba pe alocuri noroiul şi mocirla ajungând pe deplin stăpâne. Luncuţa asta, cu terenul ei neted ca-n palmă, era doar la o zvârlitură de băţ de Lacul de la Lincu şi de Calistură. Aici, în apa lacului, o baltă mai mare, cândva, au fost aruncate, spre a fi salvate din calea duşmanului, clopotele bisericii. Cât despre Calistură, amintind de un cimitir al satului dinaintea invaziilor tăta-ro-turceşti, prea puţini mai ştiau. Aşa, clopote şi duhuri ale ce-lor duşi le erau pe aproape.

Fusese desprinsă din trupul luncii de pe Secaş ca să fie atribuită îngrijitorului taurilor comunali. Căci cu sute de vaci câte avea satul pe atunci era nevoie măcar de 2-3 bicărăi care să facă faţă fetiţelor în călduri. Bine hrăniţi, erau tot timpul gata de-o partidă de amor. Scurtă, dar lovind drept la ţintă cu sabia lor enormă, lungă şi ascuţită, scoasă din teaca de sub pântece. Fără prea multă aşteptare şi ifose. Nu-i rămânea vacii decât să fie alergată o vreme, ca să lege, adică să prindă viţel. Ceea ce niciodată stăpânul n-a înţeles de ce. Dar asta nu era treaba lui. Era treaba vacii şi-a tăurarului.

Lume multă venise la teren, în ciuda vremii. Unii renun-ţaseră la slujba bisericii, alţii la porţia de vinars de la cârciumă. Mulţi, doar aşa, să vadă echipa lui TT la lucru. Stăteau cu toţii în aşteptare. Zguliţi şi-nfriguraţi aşteptau echipele de la vestia-re. Vorba vine, căci vestiarele lipseau şi ele cu desăvârşire. Lo-

cul lor îl ţineau tufele de salcâmi din apropierea porţii din susul terenului. Aşa că se echipaseră băieţii sub cerul liber, în dosul tufelor, la fiecare strop de ploaie căzut pe trupul gol, tresărind din toate încheieturile. Asta până s-au dedat cu necazul. Căci mai apoi...

De cum se arăta vreunul de la vestiar, unele mai sfioase, din cele câteva spectatoare care au avut curajul şi datoria de a veni, îşi acoperiseră faţa şi ochii să nu vadă trupurile despuiate: Ptiu, mânca-v-ar ruşinea să vă mânce cu goliciunea voastră cu tot! Şi-ntorcându-şi feţele de la ei, coborau sfios privirile către pământul rece şi ud. Da-n sinea lor...

Începuseră încălzirea. Deveniseră mai proaspeţi, mai vi-oi, gata de luptă.

De cum începu meciul, mocirla se porni şi ea. În curând cu toţii deveniseră de nerecunoscut. Se făcuseră negri din cap până-n picioare, de păreau nişte purceluşi ieşiţi de curând de la scaldă, din răstoacă.

Motocel venise tocmai de la Sibiu pentru partida asta importantă. Turul era pe sfârşite şi voiau cu toţii să-l încheie cât mai sus. Juca extremă dreaptă. Avea viteză mare, ce depăşea cu mult pe cea a calului lor tărcat, alb cu negru, domol şi cuminte, mereu cu botu-n pământ. Părea frate geamăn cu cel al generalu-lui Mociulschi, comandantul trupelor române de vânători de munte în Războiul Mondial, stabilit la Blaj, prin anii 50, cu domiciliu forţat. Asta, după alţi ani de închisoare şi privaţiuni. Înhămat la o platformă cărau lemne, materiale de construcţii şi cine mai ştie ce pe la gazdele lipsite de alte mijloace. Se înţele-geau de minune, cal şi general, în mersul lor potolit şi răbdător.

Părul auriu, de Cosânzeană, al lui Motocel, se făcu nu-maidecât una cu pământul. Cum se făcu şi echipamentul, din roşul curat de la început, într-un cenuşiu viguros. Tot mai greu de recunoscut.

Mama lui, Zamfira, îl căuta disperată prin sat să-l aducă la masa de prânz a duminicii. Tăiase o găină pentru tăiţei să-şi cinstească după cum se cuvine feciorul venit acasă. De unde să ştie, prinsă de alte treburi, că feciorul joacă, după spusa ei, folban, în echipa satului. Văzuse ea lume adunată la teren, dar ca Motocel al ei să fie şi el cuprins într-acea horă, nici gând.

Văzu deci lume multă la teren. O fi şi el între ei, intui cu mintea ei ageră şi, trecând Podul Ţiganilor, se repezi într-acolo. Privi de pe margine jucător cu jucător, doar-doar o da de el. De Motocelul ei. Într-un târziu îl descoperi. E drept cam greu, dar îl află: Păi tu aicea eşti, cânte dracu-n tine şi-n foalele tău?! Că io de când te caut! Şi tu, la folban! Răcnea la el din toţi ră-runchii, să fie auzită, căci el juca tocmai pe partea opusă.

Nu ştia de-o fi ajuns glasul ei până într-acolo, căci Mo-tocel nu prea schiţa vreun gest de ascultare şi supunere. El îşi vedea cuminte de joc. Ceea ce o înfurie şi mai mult. Păi tu nu mă auzi, mă drace împeliţat? Că numai coarne îţi mai trăbue, după cum te-o făcut hoţii ăştia. Ridica pumnii spre cer, vrând a lovi pe vinovat. Îl căuta cu privirea prin mulţime. Dar care o fi ăla? Nu ştia ea că TT ar fi responsabil de toate cele ce se petre-ceau acolo, că l-ar fi mâncat nu alta!

Pătrunsese pe teren. Să-l ia de mână, să fie sigură, şi să-l ducă acasă. Se uita mirată când la unul, când la altul să-i desco-pere: O mai văst fiul dracului Macedon aşa moace de oameni! Care de care mai hâd şi mai cănit! În zadar încercă arbitrul,

A


35

omul în haine şi mai negre, s-o scoată afară: Ieşi, tu nană, de pe teren! Că nu-i voie să deranjezi jucătorii!, îi strigă după ce o atenţionă cu fluierul. Da tu cine eşti mă, să mă scoţi afară din Luncuţa noastă? Că ia acuşi te spurc de nu te vezi! N-ar fi fost întâia oară când şi-ar fi arătat dosul în toată goliciunea lui dărâmându-şi adversarul şi lăsându-l fără replică. Ui la el! Un drac negru adus de nu ştiu unde să facă el legea acasă la noi!, bolborosea în vreme ce se îndrepta spre Motocelul ei să şi-l du-că acasă. Nu ştia ea cine-i mai mare pe acolo, omul locului, că

l-ar fi blagoslovit şi pe el de nu s-ar mai fi spălat cu toată apa de aproape a Secaşului.

Ştiindu-i felul, TT trimisese om în loc pe extrema dreap-tă.

Motocel fusese schimbat căci altfel n-ar mai fi stat piatră pe piatră.

Ioan POPA

REFUGIUL DINTRE BUJORI

tiu că şi tu ai simţit de multe ori emoţia puternică ce pune stăpânire pe tine şi te trece parcă într-o altă lume. Îţi auzi inima rupând zăgazurile obişnuite

curgând ca fluviul prin cataracte. Te vezi prins în vâltori care te trag înspre necunoscut. Un fel de cântec de sirenă te fură ori vreo esenţă tare de plantă ca aceea folosită de şamani în ritualuri magice de vindecare. Această reacţie afectivă puternică şi neaşteptată, de mare intensitate, te prinde ca un vertij şi te afli o fracţiune de secundă la marginea realităţii. Un stimul de durată relativ scurtă te copleşeşte. Şi emoţia poate să fie una de plăcere sau de neplăcere. Se pare că o emoţie puternică a pus stăpânire asupra mea ori, poate, esenţa răşinilor să fi fost prea tare. Nici astăzi nu pot ştii cu adevărat care a fost cauza ace-lui moment enigmatic.

Începuseră nopţile reci de septembrie când vântul vuia prin păduri şi în arbori prindeau a se auri frunzele ca pâinile calde, rumenite pe vatra cuptorului. Spun asta deoarece în inimă focul nu se stinge niciodată, dacă ori-ginile sale au rădăcini adânci, chiar de afară totul ar fi îngheţat. Este iubirea profundă care ne ţine legaţi pe ve-cie. În lumea exterioară se schimbă fizionomiile. Relie-ful este modelat continuu. Altfel se petrec evenimentele în plinătatea sufletului, acolo unde este mereu o amiază divină. De aici oamenii pe care îi iubim nu pleacă nicio-dată. Iubirea este o sărbătoare eternă. Este izvorul de nă-dejde şi cordonul maternităţii cereşti. Ea este singura deplină încă din această lume care ne pune la masa îm-belşugată a boieriei christice. Ni se dă să degustăm raiul.

Era la lăsarea amurgului. Stăteam lângă foc şi vi-sam cu ochii deschişi. Fantezia m-a furat în lumea ei. Un oberlicht era deschis. Aerul rece cobora dinspre munte. Era aproape. Îl ştiam acolo, strecurându-se, şarpe cu solzi de aur, prin fiinţa mea încă din copilărie. Este ceva intim care ne leagă de locul natal. Un fel de spirală divi-nă care se regăseşte în fiecare sinapsă, ne amprentează sufletul cu frumuseţe, un cântec ce nu poate fi transpus în cuvânt. E o taină dincolo de noi. Spectacol transcen-dental. Un corpus de identificare personală cu patria si-derală din care am descins. Nu mi se părea că aş fi cu-prins de visare, cu toate că senzaţia pe care o încercam era asemănătoare. Mă cuprinse o uşoară moleşeală ca aceea pe care ţi-o dau anumite iruri obţinute din plante

care au puterea să te fure din realitate, să îţi provoace o stare de somn. Se auzea glasul animalelor sălbatice în depărtare. Pădurea răsufla greoaie în noaptea walchiriană care îşi desfăcea aripile ca să acopere locul. Fumurile caselor urcau spre cerul sticlos. Pânza întune-ricului acoperise deja corabia lumii. Se desluşeau Ursa Mare şi Ursa Mică, Perseu şi Gemenii Castor şi Pollux. Era ceva miraculos în acea noapte cu constelaţia Casiopeia, care este denumită şi Scaunul lui Dumnezeu. Lumina neobişnuit de tare. Norii pleşuvi dinamitau con-ştiinţa. Se rupea lumea în două. Cucuveaua cânta neli-niştită pe acoperişul casei. Ceasornicul avea pendulul rupt. Emoţia era puternică şi noaptea de septembrie urla ca o fiară în pădurea rece de molid. Nu mai era ca în acele dimineţi frumoase cu ceaţă largă ce acoperea de-presiunea şi care promitea vreme frumoasă. Era un loc de o frumuseţe neasemuită învăluită într-o ceaţă avalonică.

Toate mi se roteau fulgerător în minte şi nu prea desluşeam prin ceaţa deasă care parcă mă învăluia ce se întâmpla cu mine. Focul în cămin ardea liniştit. Bulgării de jar se aprindeau ca obrajii fecioarelor la măritiş. Un miros de răşină, ca o esenţă puternică pe care o simţi când faci saună, s-a răspândit peste tot. Am simţit cum îmi amorţesc încet-încet simţurile. Dar înainte să închid ochii am putut zări în cameră umbra unei femei care s-a strecurat încet prin faţa mea, ca o nălucă albastră, şi s-a dus la foc. Puse mâna pe lingura de jăratic şi scormonii cu putere. Focul se înteţi. S-a apropiat apoi de mine şi mi-a legat ceva pe deget. Nu ştiu ce. Eram prea ameţit ca să înţeleg ceva. Din bibliotecă scoase de pe raft o carte cu coperţile tari, învelite în piele. M-a pus să citesc ceva de acolo. Nu am înţeles cuvintele. Eram prea moleşit. A sunat ca o invocaţie. Îmi amintesc doar începutul:

– Spirit al lui Venus, te conjur aprinde-i în inimă dragostea cea mare şi las-o să năvălească...

Apoi a aruncat trei pahare de apă în foc. S-a auzit sfârâitul aprig ca un răcnet de leu... După aceea nu îmi mai amintesc nimic, decât că am adormit buştean...

Am avut un vis ciudat... Se face că ajung într-o poiană luminoasă într-o pădure de molid. Cerul deasupra este o oglindă fermecată. Din apropiere se aude căderea unei cascade peste stânci. După cum se prăvăleşte, pot

Ş


să îmi dau seama că este în apropiere. Fac câţiva paşi prin pădure, înspre locul din care am auzit apa. Deodată se face o deschidere printre molizi şi zăresc un lac glaci-ar şi într-adevăr, aproape era şi o cascadă. Ea stătea ne-mişcată pe stâncă. Părul negru ca un şuvoi de cerneală curgea peste umerii albi. Zâmbetul ei m-a vrăjit instan-taneu, ca o fulgerare de topaz. Dintre dinţii albi coborau turme de cuvinte nezăgăzuit. Căldura ei era ca aburii pâ-inii de casă proaspăt scoase din cuptor şi bătute de coajă. M-a prins în pânza-i miraculoasă, iar când îi întâlneam privirile izvorând din iezere glaciare, simţeam cum o urmez fără putere de împotrivire în alt tărâm. Colţul gu-rii, unghi răzvrătit, mă fura, iar gropiţele din obraji mă duceau în valea farmecelor până când pradă dulce stă-team în laţ. Mi-am amintit deodată că o mai văzusem. Chiar de multe ori. Îmi amintesc că prima dată a fost într-un sfârşit de iulie, la răsăritul soarelui, lângă malul lacului glaciar Călţun din Munţii Făgăraş. Şedea pe o stâncă ţinând o carte în mâini. Citea. Se bronza la soare-le auriu din zori. O Monalisa pictată de Artist. Răpitoa-re. Nemişcată pe stâncă. O statuie vie din jar. Înconjura-tă de Rhododéndron kotschyi. În apa lacului glaciar i se reflectau sânii revoltaţi, fulgerând luciul apei. O înconju-rau bujorii de munte care erau peste tot, pe marginea la-cului. Citea o carte în marele amfiteatru al naturii, circul glaciar, tron regal. Bronzul de dimineaţă la munte este reconfortant şi eficace. Primele atingeri ale razelor, copii râzgâiaţi, se dezmierdau pe pielea ei de o netezime liri-că. Mângâierea cerului fină cânta întinsă la maximum ca oglinda lacului glaciar. Se auzi deodată un tumultuos ro-pot printre grohotişuri. Un ciopor de capre negre rosto-goleau roci neglijent, în drumul furibund al dragostei. O ciută cu gâtul evantai netezea cerul. Nemişcare. Cerbul înnebunit răscolea grohotişul. Curtoazie. Lângă mine clipocitul tainic al apei de izvor, emisarul lacului. Cur-gere liniştită. Şi în apăsarea zorilor radiind răsar vederii tot mai mângâietor bujorii de munte, camere de îngeri pictate în purpură. Palat regal cel în care stau. O cupolă imensă deasupra, bolta cerului în albastru azuriu, frescă în original cu iscălitura autorului. Un ţiuit prelung în timpan. Marmota alpină. Chemarea dragostei. În circul glaciar o mare de linişte. În mine şuvoiul apei curgând.

O priveam cum îşi netezeşte valurile de cerneală. Delicat prinde câte o şuviţă de păr şi îşi plimbă degetele de-a lungul ei, delicat, ritmic. Ochii ni s-au întâlnit într-o străfulgerare. Brusc şi-a întors capul. Perdeaua de cer-neală a urmat-o, părul ei negru frizând obscurul. Apoi şi-a aruncat privirea asupra mea ca o pasăre de pradă.

Şi în acelaşi timp, deodată, sub rana amurgului de vară s-a proiectat pe peretele stâncos alcătuit din şisturi cristaline o uşă de foc. Deasupra lacului Călţun se ridică

impunător Colţul Călţunului. Pe acest versant abrupt s-a proiectat o poartă de jăratic care s-a deschis în mărunta-iele muntelui. Am rămas înmărmurit. Nu ştiam dacă e aievea ori e chiar real. Mi-am cufundat capul de trei ori în apa rece a lacului glaciar pentru a proba dacă e vis ori ba. Când am privit iar spre stâncă poarta era acolo, sta deschisă, parcă invitându-mă să intru. Chiar erau trepte care mă conduceau într-acolo. Când privesc mai atent văd pe aceeaşi femeie cu care am stat faţă în faţă lângă lacul glaciar urcând scările şi făcându-mi semn cu mâna să o urmez. Era un moment tulburător. Cel care cunoaşte ce înseamnă să fii cotropit de văpaia şi farmecele femi-nine înţelege că nu mă puteam împotrivi şi cu inima bă-tând nebuneşte în piept, stând parcă să iasă pe dinafară am păşit pe scări până la uşă. Am deschis-o şi am intrat. Pe masă stătea o casetă de lemn pe care era sculptată o roză. Emoţia mea era tot mai puternică. Am deschis-o şi înăuntru am descoperit o foaie fină de pergament pe care scria simplu: suntem ascunşi sub cerul inimii noastre. Femeia care m-a condus înăuntru dispăruse. Am luat bi-letul şi am ieşit afară. Am coborât lângă lac. Ea era aco-lo. Mă aştepta. Purta o mantie lungă, transparentă ca o aripă de libelulă. Era în amurg. Părea că lacul a luat foc. Mi-a întins mâna. Era neobişnuit de frumoasă. Am cu-prins-o în braţe... Inima îmi bătea puternic. Când şi-a deschis ochii, erau ca de jăratic...

A tunci m-am trezit. În cameră era extrem de cald. Focul ardea în cămin ca un turbat. Mi-am amintit că am venit de afară cu un braţ mare de lemne şi le-am pus pe toate pe foc. S-au aprins cu nevolnicie, se pare. Afară era un aer rece de toamnă. Se înnoptase deja. Ţin minte că am privit bolta. Stelele străluceau nebunesc. Ciorchini imenşi de lumină pe firmament. Un adevărat spectacol. M-am îndrăgostit de Casiopeia. Era atât de frumoasă în acea noapte. După care, îmi amintesc, am intrat în casă cu lemne pentru foc. Şi ce e mai frumos decât să stai în-tins pe chaise-longue seara lângă cămin şi să asculţi cum lemnele ard cu putere şi căldura te invită în lumea de poveste. Şi am căzut în visare ca un adolescent. Focul s-a mai liniştit. Jarul ardea mocnit acum. Am deschis larg uşa. Dinspre munte coborau plăcutele miresme de răşină din pădurea din apropiere.

Cerul ne aduce merinde în fiecare zi. Noi trebuie să învăţăm să le primim, aşa cum sunt. Emoţia acelei seri a fost puternică asemenea parfumului ce cobora din-spre munte, din pădurea de molizi. Mă întreb ce a fost real în toată povestea şi cât a fost fantezie. Uneori grani-ţa şerpuieşte fără ştirea noastră. Şi cine ştie să înţeleagă toate semnele viselor...

LÖRINCZI Francisc-Mihai


37

CUGETARE ectură, carte... încotro? Încotro vreţi să ajungeţi în vremea care va să vie? Prin ochii cărui copil vă veţi oglindi farme-cul şi frumuseţea? Pe buzele cărei fiinţe o să prindeţi viaţă,

lăsându-vă în voia lumii pământeşti? Prin sufletul cărui om vă veţi contura poveştile ce dau sens existenţei noastre? Veţi mai putea voi dezlega orice enigmă a universului? Întrebare, niciun răspuns...

De ce nu mai răspunde nicio carte înţelept grăitoare? De ce nu găsim o cheie, un indiciu, un ajutor? Pentru că aceste întrebări nu le adresăm cărţii, ci nouă înşine, unde se găseşte permanent o carte. Aceste întrebări ne frământă sufletul în cele mai nepătrunse colţuri, tulburând cartea din noi pentru a ne oferi un răspuns... Însă acest răspuns îl căutăm deseori în locuri nepotrivite. Preferăm să privim în exterior, să aşteptăm un răspuns trimis de univers pentru a ne lumina calea, care s-ar putea să nu apară niciodată. Aşteptăm, pe când, tot ceea ce ar trebui să facem este să aruncăm o privire în interior... Interiorul nostru, cu lumini şi umbre, sentimente şi as-cunzişuri, simţire şi raţiune. „Cogito diu!”1 ne îndeamnă strămoşii romani, înţelepciunea lor înfruntând secolele până astăzi pentru a face din Pământ un loc mai bun. „Cogito, ergo sum!”2este mesajul transmis de filosoful francez, Rene Descartes, întregii omeniri, menit a fi asemenea unei scântei care să ne ofere speranţă atunci când viaţa pare că se cufundă în eternul întuneric şi să ne amin-tească atunci când în jur e prea multă lumină: «Ai suferit uneori destul pentru a avea dreptul să nu spui niciodată: „Sunt prea feri-cit!”» (Alexandre Dumas). Este atât de simplu să ne oprim într-unul dintre momentele vieţii pentru a cugeta. Să cugetăm când ne simţim la marginea prăpastiei, când suntem pe culmile fericirii, să cugetăm veşnic asupra interiorului nostru. Şi doar aşa vom do-bândi răspunsul...

Dar de ce căutăm un răspuns? Adesea, dintr-o singură în-trebare se nasc atâtea alte mii încât ne copleşesc sufletul şi ne îm-ping raţiunea spre confuzie. Însă toate aceste întrebări se leagă de acelaşi răspuns, pe care îl căutăm din curiozitate, teamă şi nevoie sufletească: răspunsul viitorului.

Prezent. Cu toţii privim, auzim, atingem şi simţim o lume aflată într-o continuă mişcare. O lume care e mereu grăbită, nu se mai bucură şi nu mai trăieşte momentele pe deplin, trecând doar tangenţial prin viaţă pentru a ajunge la o destinaţie necunoscută. Însă viaţa este o călătorie, nu o destinaţie. O călătorie în care ne bucurăm, plângem, suntem răniţi, trăim din plin, creăm, surâdem, cădem, dar ne ridicăm şi mergem mereu mai departe, continuând călătoria. Viaţa este un amalgam de sentimente şi trăiri, pe care, dacă le ignorăm, nu mai trăim ca nişte fiinţe umane, ci asemenea obiectelor fără simţire ce duc o existenţă infimă. Din nefericire, cu toţii observăm că vieţuim într-o lume care nu îşi mai cultivă senti-mentele native, concentrându-şi atenţia asupra lucrurilor care es-tompează adevăratul sens al vieţii. Şi aceasta este o lume care uită de cărţi şi lectură, o lume care nu mai citeşte, dintr-un univers în care se sting treptat cărţile pentru a face loc altor lucruri temporar euforice pentru om. Toate acestea trezesc în interiorul nostru îndo-ieli, dubii, nehotărâri şi tot mai multe momente de rătăcire tocmai din lipsa hranei sufleteşti: lectura.

Privesc în jur. Văd şi simt nişte fiinţe care uită să mai tră-iască, respiră doar din nevoia trupească de aer şi refuză să îşi mai ofere bucurii una alteia. Văd nişte fiinţe care uită să mai fie „oa-meni”. Această lume şi evoluţia ei îngrijorătoare îmi inspiră teamă şi mă face să caut acel răspuns al viitorului...

Privind adânc în sfera prezentului găsim alte întrebări, dar încă niciun răspuns... Pe lângă „Unde va ajunge cartea în viitor?”

1 Gândeşte mult timp! 2 Gândesc, deci exist!

şi „De ce căutăm acest răspuns?”, ne domină o altă grijă: „De ce oamenii care animă prezentul nu mai citesc?”. Dezvoltarea tehno-logiei şi apariţia diverselor concepţii despre „omul modern” au atras cu sine ispite care distrag omul de la adevăratul sens al vieţii: „Lectura este pentru omul modern un viciu sau o osândă.” (Mircea Eliade) Trăim, astfel într-o lume care nu mai preţuieşte lectura, preocupându-se doar de satisfacerea nevoilor fizice. Dând la o par-te lectura din viaţa noastră, ajungem să ne ignorăm sufletul şi să nu mai trăim! „Oricât de ocupat ai fi, trebuie să găseşti timp ca să ci-teşti. Altfel vei capitula în faţa ignoranţei.” (Confucius) Renunţ să mai caut răspuns la întrebarea „Unde va ajunge cartea în viitor?”, deoarece, raportându-mă la prezent, cred că acest răspuns va fi în-spăimântător. Renunţ să îmi mai ghidez imaginaţia spre conturarea unui viitor al cărţii şi îmi îndrept energia spre a salva destinul aces-teia! Întrebare şi răspuns... În curs de redactare.

Cartea există pentru sufletul omenesc, iar în fiecare suflet există o carte mereu deschisă spre cugetare: cartea vieţii, singurul obiect pe care îl dobândim, alături de suflet, la apariţia noastră în lume. Viaţa ne este oferită pentru a scrie cât mai frumos această carte pe care o vom reciti la nesfârşit dincolo de moarte. Fiecare alegem ce şi cum să scriem, fără a şti, însă, cât. Trăind din plin, cartea vieţii ce pulsează permanent în suflet îşi împlineşte menirea. Neştiind cât ne este dat să scriem, nu avem timpul necesar detalii-lor şi lucrurilor nesemnificative, care nu reprezintă altceva decât plăcerile pământeşti. De aceea, principalul scop al vieţii ar trebui să fie sufletul! Prezentul, deşi nu ne mai oferă fiinţe dornice de ci-tit, ne oferă o paletă bogată în feluri de existenţă ale unei cărţi. Numim „carte” orice înlănţuire de pagini scrise, virtuale sau reale. Însă uităm de adevărata carte, care necesită îngrijire şi atenţie ase-menea unui om... Cartea este acel obiect îngălbenit, ale cărui pa-gini sunt fragile şi roase, emanând un plăcut miros al trecutului sau acel obiect proaspăt ieşit de sub tipar, cu diverse forme şi culori atrăgătoare privirii, ce răspândeşte un uşor iz al prezentului. „Car-te” este acel nepreţuit obiect care oferă unei locuinţe atmosfera de „casă”. O casă completă, în care trăiesc suflete...

Lectura... Cea în lipsa căreia cartea ar trece nesemnificativ prin lume, având o existenţă derizorie. Cartea trăieşte prin lectură, iar lectura trăieşte prin carte. Acestea sunt cele mai de preţ obiecte ale sufletului, care ne dezvăluie trăiri, sentimente, emoţii, răspun-suri... Lectura, pentru om, poate fi exterioară sau interioară. Prin lectura exterioară, un individ se dezvoltă intelectual, îşi conturează personalitatea şi, mai mult decât atât, devine „om”. Citind, trăieşti alături de carte, intri în povestea ei şi dobândeşti încă o viaţă: „Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Cel care nu citeşte niciodată trăieşte doar una.” (George R.R. Martin) Dar, cea mai importantă parte, care domină întreaga fiinţă, este lectura interioa-ră. Lecturând, omul se citeşte, de fapt, pe sine. Se regăseşte în car-te, se detaşează de real, intrând într-un alt univers, al purităţii şi al sufletului. Astfel, în timpul lecturii, omul citeşte atât povestea acesteia, cât şi propria carte interioară.

Când totul pare lipsit de viaţă, când nu zărim nicio lumină pe cărările vieţii, când suntem capturaţi de singurătate, când sun-tem fericiţi şi de neînvins, în orice moment al existenţei noastre, lectura este cea care deschide calea spre cugetare. Aşa cum zilnic ne hrănim trupul pentru a putea trăi, aşa trebuie să ne hrănim şi su-fletul prin lectură. Sufletul ne vorbeşte prin sentimente şi trăiri. Trebuie să îi dăm ascultare!

Zărim acel obiect nepreţuit numit „carte” pe o măsuţă în-gustă, înconjurată de jucării, pe un birou, printre teancuri de cur-suri ce par a nu se mai sfârşi, într-o bibliotecă, alături de multe alte asemenea obiecte ale căror taine au rămas nedescoperite încă sau pe masa dintr-o verandă, lângă o ceaşcă cu ceai. Abandonăm orice

L


am fi făcut în momentul respectiv, ne apropiem de locul din care se simte pulsând o altă viaţă şi îi oferim adăpost în palmele noas-tre... Îi simţim textura unică, o sorbim din priviri şi o dezmierdăm cu atingeri tandre. O deschidem şi ne umplem sufletul cu mirosul ei unic. Ne aruncăm privirea între cele dintâi rânduri. Cele două vieţi se contopesc şi sufletul păşeşte într-un alt univers care nu mai

are nicio enigmă... Ne mutăm încă o dată privirea în jur pentru a cerceta realitatea înainte de a ne desprinde definitiv de ea. Oferim o clipă de tăcere cugetării. Întrebare: „Lectură, carte... încotro?”... şi răspuns: „Întotdeauna înspre sufletul omului.” Coborâm din nou privirea spre paginile scrise şi continuăm ceea ce am început... Ci-tim.

Gabriela Veronica ISĂILĂ, cl. a XI-a D la Colegiul Naţ. „I. M. Clain” Blaj

Preşedinta Cenaclului literar „Radu Brateş”

ÎN CURTEA ŞCOLII auza mare. Zecile de copii mari şi mici, se zbenguie, se hâr-jonesc trecând fulger pe lângă profesoara de serviciu care muşcă din când în când din sandvişul îngheţat. Doar câte o

fetiţă, când şi când, intră în vorbă cu doamna profesoară. Către finalul pauzei, în sandvişul fetiţei cu hanoracul roşu,

cu care discuta profesoara, se împlântă fulger un CD. Fetiţa se spe-rie. Plânge. Din reflex, profesoara se uită în partea curţii de unde venise CD-ul întrebând în acelaşi timp indignată ceva. Cuvintele ei sunt neinteligibile. Se topesc în larma din jur. Privind însă spre lo-cul de unde se presupune că ar fi venit CD-ul, profesoara se trezeş-te ea însăşi, în frunte, cu un CD care-i crestează pielea de deasupra nasului. Atunci profesoara scapă din mână sandvişul. Încearcă, cu batista să-şi oprească sângele care i se prelinge pe nas în jos şi lân-gă ea, apare făptaşul târât cu forţa de alţi doi băieţi mai mari. Copi-lul care aruncase CD-ul, este un elev din clasa a VI-a. El refuză să răspundă la întrebările destul de decente ale profesoarei:

– Cum te cheamă? Din ce clasă eşti? De ce ai aruncat CD-urile?

Cu o oarecare întârziere, copilul răspunde cu aroganţă: – Ce te interesează pe tine? – Sunt profesoară de serviciu şi... – Şi care-i problema? – Cum care e problema? – răspunde profesoara cu un glas

tremurat, precipitată – Dacă nu-mi răspunzi frumos, vom merge la direcţiune.

În acel moment, copilul se smulge din braţele băieţilor mai mari şi, când să fugă, strigă în urma lui:

– Handicapata dracului! Cei doi, nici una, nici două, fug după el, îl prind şi-l aduc în

faţa profesoarei de serviciu. – Nu ţi-e ruşine, măi copile? – face profesoara. Copilul o priveşte pe profesoară cu ură în ochi şi îi spune ce

să sugă. Atunci profesoara nu se mai poate abţine şi îi dă copilului o palmă. Acesta scapă din strânsoare şi, depărtându-se spre largul curţii, strigă în gura mare: „Sugi ...” Apoi, printre înjurături:

– Îl chem eu pe tata, apoi vezi tu pe dracu’, handicapată ce eşti!

Imediat în jurul profesoarei se adunaseră aproape toţi copiii aflaţi în curtea şcolii. Pe feţele lor se poate uşor ghici ce gândesc. Cele mai multe priviri parcă ar spune. „Ce vă miraţi? E ceva nor-mal.” Se aud voci: „A bătut-o pe profa de geogra...”; „N-a bă-tut-o.”; „A fost un accident.”; „L-a bătut pe Pifu din a VI –a D.”; „Acuma să vezi ce bătaie-i dă profesoarei, tatăl lui Pifu.”; „Trebuia să sune la 112.”; „Cine?”; „Păi, Pifu, că-i elev...”

Se sună de intrare în clasă. Copiii se grăbesc să ajungă în clase. Vreo trei fete rămân cu profesoara, ca s-o ajute. Îi adună sandvişul de pe jos. Profesoara le mulţumeşte plângând, apoi pri-veşte în jur cu disperare. Copiii din jur îi apar ca nişte siluete miş-când cu greu în aerul ca piftia. Aşa cum se pot vedea feliile de morcovi, de ţelină, d pătrunjel şi de păstârnac pe fundul unui bol

transparent plin cu piftie, tot aşa, ca-ntr-un imens bol ocupat de conţinutul piftiei, femeia mai distinge, printre lacrimi, roşul hano-racului fetei, kaki-ul unui pulover, albastrul unei căciuli, codiţele blonde ale unei fete, toate pe fundalul celor trei larice desfrunzite ce străjuiesc curtea şcolii.

Ajunsă în cancelarie şi, desigur, întrebată ce-a păţit, profe-soara, cu glasul tremurat, panicată peste măsură şi uitând de rana din frunte, încearcă să înnoade cumva cuvintele într-o propoziţie:

– Am dat o palmă unui elev... – Lui Pifu Şuia din a şasea. – precizează o profesoară. – Bine i-ai făcut... – se auzi o altă profesoară din spate. – Pentru o palmă poţi să zbori din învăţământ... – se aude o

voce sfătoasă de tenor. Acum, colegilor din jurul ei li se poticneau în masa piftiei,

gesturile, mimica, pe fondul ferestrelor, al meselor cu cataloage, al cuierului, al tablei cu anunţuri pe care mai rămăsese scris cu cretă albă IMPORTANT urmat de trei semne de exclamare. Colegii se răsturnau brusc în cap, privind-o cu nişte ochi mai mult decât curi-oşi, parcă dornici de spectacol. Închizând ochii, toate corpurile din imensa piftie păreau a se dizolva lăsând în urma lor câte o dâră prelungă – culoarea îmbrăcăminţii parcă destrămate. Replicile ca prin vis, ale colegilor, care păreau a o tulbura şi mai mult, le mai auzea ca pe nişte ecouri slabe, fără a le mai identifica:

– N-o mai înnebuni şi tu! – Care e copilul ăla? – Nu-l ştii pe Şuia din a şasea? Înseamnă că n-ai cultură

generală. Îl porecleşte Zoro... – Poamă bună... Deranjează toate orele... – Se unge în timpul orei, cu pastă de la pix pe degete, ca

să-i dai voie la toaletă, iar acolo fumează, rupe chiuvete, pisoare, fluieră, pune muzică de pe telefon, zbiară...

– Trebuie mutat disciplinar... – N-o mai lungiţi atâta. – insistă voce de tenor – Profesoara

a greşit că a cedat aşa de repede. Că i-a dat o palmă lui Pifu. Acu-ma tatăl lui o să sune la 112...

– Ţine-ţi, domne, gura. Oare nu se va întreba nimeni din lumea asta de rahat, de ce anume i s-a dat o palmă acestui elev?

– Greşeala aceasta capitală, a dascălului – explică mai de-parte tenorul – eclipsează totul şi pentru asta poate fi dat în judeca-tă.

– I-a dat o palmă, că i-a zis „handicapată” şi „sugi ceva”. I-a spus ce să sugă, pe româneşte.

– Grav... – se aude vocea piţigăiată a profesoarei de chimie. – Nu-i aşa grav. Dacă profesoara ar fi fost elevă, da. Era

mai gravă insulta decât palma, dar aşa e invers. E mai gravă palma decât insulta.

– Poate se va ajunge la o înţelegere... – Poate...

N. SUCIU

P


39

VIAŢA CĂRŢILOR

CARTEA REVISTEI „ASTRA BLĂJEANĂ” – 20 DE ANI

evista „Astra blăjeană”, publicaţie trimestrială a Despărţământului ASTRA

„Timotei Cipariu” Blaj, apărută în toamna anului 1996, împlineşte, în curând, 20 de ani de apariţie neîn-treruptă.

În anul 2006, redacţia a tipă-rit, la un deceniu de apariţie a pu-blicaţiei, Cartea revistei „Astra blăjeană”, volumul întâi, care s-a născut din dorinţa de a reuni o parte din textele publicate de-a lungul ce-lor 10 ani de existenţă, care ilus-trează în mod convingător mesajul ASTREI „aspiraţia noastră de a transmite cititorilor o parte din zes-trea de gândire şi spiritualitate astristă şi din puterea de creaţie a neamului nostru.”

De-a lungul anilor, revista cunoaşte o evoluţie unitară şi riguroasă prin menţinerea profilului distinct şi a direcţiei astriste de valorificare a tradiţiilor culturale, a folclorului şi de promovare a idea-lului de solidaritate a românilor de pretutindeni.

Cartea revistei „Astra blăjeană”, volumul al doi-lea, este o mărturie firească a eforturilor depuse de redac-tori şi colaboratori în perioada 2006-2016, care au sur-prins în mod autentic spiritul astrist din realitatea blăjea-nă contemporană. Am adăugat celor 40 de ediţii experi-enţa şi profesionalismul celor care au semnat materiale de o mare diversitate şi frumuseţe de-a lungul acestor ani.

Se cuvine să aducem călduroase mulţumiri tuturor colaboratorilor care au publicat articole bogate şi intere-sante din dorinţa de a cultiva în sufletul cititorilor speran-ţa şi încrederea în frumuseţea lumii şi armonia dintre Om şi Dumnezeu. Nominalizăm pe cei care au adus contribu-ţii deosebite, apărând frecvent în paginile revistei: prof. univ. dr. Dumitru Acu, prof. Areta Moşu, scriitor Ion Brad, prof. univ. dr. Ion Buzaşi, prof. univ. dr. Cornel Tatai-Baltă, prof. univ. dr. Leon Sorin Muntean, pr. dr. Cristian Barta, prof. univ. dr. Mircea Popa, prof. univ. dr. Mircea Ştirban, poetul şi publicistul Valentin Marica, scriitorul Nicolae Băciuţ, prof. univ. dr. Vistian Goia, lector univ. Marcela Ciortea, scriitor Ion Mărgineanu, scriitor Ioan Popa, prof. univ. dr. Ioan Mitrofan, dr. Mir-

cea Frenţiu, prof. dr. Ma-ria-Daniela Pănăzan, poet Fran-cisc Lörinczi prof. dr. Claudia Oancea-Raica, prof. dr. Diana Tocaciu, pr. Ioan Fărcaş, pr. Vasi-le Benchea, pr. dr. Petru Pinca, pr. dr. Anton Rus, Ana Hinescu, dr. Anca Elisabeta Tatay, prof. Car-men şi Adrian Solomon, prof. Carmen Simu, dr. ec. Radu Gavri-lă, prof. Daniel Voina, Aurel Ro-man, Ioan Mihălţan. Le mulţu-mim tuturor pentru efortul, entu-ziasmul şi dragostea faţă de idea-lurile Astrei şi-i asigurăm de în-treaga noastră gratitudine.

Sumarul revistei şi-a păstrat formatul, dar a suferit şi unele modificări în structura rubricilor, care îşi nuanţează tematica: I. Editoriale; II. Istorie şi cultură;

III. Istorie şi critică literară; IV. Aniversări; V. Eve-nimente; VI. Viaţa cărţilor; VII. Plastica; şi VIII. Manifestări ASTRA. Revista apare în condiţii grafice excepţionale, imaginile color şi alb-negru asigurând o re-zoluţie desăvârşită prin munca minuţioasă şi atentă a unui perfecţionist, secretarul de redacţie Dinu Virgil.

Cele 40 de ediţii ale revistei „Astra blăjeană” din perioada 2006-2016 n-ar fi fost posibile fără sprijinul fi-nanciar al Consiliului local şi al Primăriei Blaj, prin domnul primar, ec. Gheorghe Valentin Rotar, fără ajuto-rul unui număr important de sponsori generoşi, pe care îi asigurăm de întreaga noastră recunoştinţă, rugându-i să ne acorde şi pe mai departe ajutor preţios.

Aducem calde mulţumiri celor care au contribuit la realizarea cărţii de faţă: Silvia Pop, Maria-Daniela Pănăzan, Claudia Oancea-Raica şi Dinu Virgil. Acest vo-lum n-ar fi putut apărea fără susţinerea financiară a spon-sorului principal, SC PRENIS SRL Blaj (directori Silvia şi Dumitru Ilia). Pe toţi îi asigurăm de o preţuire sinceră.

La ceas aniversar, împărtăşim cititorilor noştri bucuria de a ne regăsi, împreună, în Lumina şi spiritul cărţii.

Septembrie 2016

Autoarele

R


POEZIE, SCULPTURĂ, MUZICĂ

acă vorbim despre artă şi artişti, putem lua ca punct de plecare consideraţia că există, desigur, multe feluri de a-ţi concretiza simţirile, gândurile şi

mesajele pe care vrei să le transmiţi celorlalţi. De la concreteţea pe care o presupune sculptura, cu

expresivitatea formelor, căldura şi vivacitatea lemnului care, plin de înţelegere, se lasă modelat preluând din sentimentele artistului, la mai puţin trupeşele cuvinte ce se adună sprijinindu-se reciproc în poezie, operele lui Ioan Deva au ajuns să compună un tot în care, deşi nu în mod direct, este prezentă şi muzica. Căci vibraţia muzicii acompaniază atât poeziile, al căror ritm este, neîndoielnic, melodios şi plin de „armonice” care reverberează mult timp după lectura lor, cât şi sculpturile care au suprafeţe îmbinate în chip ingenios şi care par să fie impregnate de amprenta sunetului.

Hotarul dintre poezie, sculptură, şi muzica pare să se fi topit la Ioan Deva, fapt confirmat şi de stilul de muncă pe care îl practica în timpul creaţiei, artistul trecând firesc de la poezie la sculptură şi de la sculptură la poezie, aproape mereu sub acompaniamentul muzicii. Această deschidere între tărâmuri diferite dă celui ce se lasă pătruns de mesajele din poezii şi sculpturi un anumit confort, sentimentul că se află în zone familiare unde se regăseşte pe sine.

Deci, invitaţia la lectura poeziilor lui Ioan Deva şi la contemplarea lucrărilor lui de sculptură este şi un prilej de a ne reaminti că artele au rădăcini comune, se sprijină, se servesc şi se respectă reciproc.

Adrian SOLOMON, Carmen SOLOMON Sub îngrijirea fiicei autorului, Lili Mărginean, a

apărut în iunie 2016, la editura Buna Vestire din Blaj, un nou volum semnat Ioan Deva. Intitulat „Poezie, sculptură”,

cu textul tradus în limba engleză, cartea conţine fotografii artistice realizate de Sergiu Băcioiu după lucrări de sculptura ale lui Ioan Deva, comentate profesionist de criticul de artă Cornel Tatai-Baltă. Partea a doua a cărţii prezintă poezii ale artistului, în traducerea foarte reuşită a fiicei Lili Mărginean.

Prezentarea volumului este făcută de Cornel Tatai-Baltă şi de profesorii Carmen şi Adrian Solomon.

Este al şaptelea volum de versuri scos de Ioan Deva, într-o prezentare grafică deosebita.

SCULPTURILE LUI IOAN DEVA

Profesorul Ioan Deva, născut la Blaj în 6 aprilie

1947, se înscrie firesc în lungul şir al intelectualilor din „Mica Romă” ce pun în discuţie serioase aspecte de ordin existenţial şi metafizic. Acesta abordează cu aceeaşi dăruire pictura, poezia, sculptura şi arta fotografică.

Ca pictor preferă limbajul metaforic, pânzele sale invitând la meditaţie şi reverie.

În volumele de poezie pe care le-a publicat, ideile şi sentimentele sunt ingenios condensate, fie că este vorba de versuri de dragoste sau de cele în care dezbate problema înstrăinării omului în societatea contemporană.

Fără îndoială că Ioan Deva este un mistic, chiar dacă în scris este, poate, mai puţin explicit. Stau mărturie îndeosebi sculpturile sale în lemn, deopotrivă fruste şi rafinate, alcătuite din plinuri şi goluri. Eliminând în foarte mare măsură detaliile, artistul ajunge pană în pragul abstracţiunii. Lucrările sale intitulate: Catedrală (Gotică), Teasc (Tiparniţa), Athos, Poarta Isusului, Altar, Înger etc. sunt pătrunse de un autentic fior mistic.

Cornel TATAI-BALTĂ Sculpturile lui Ioan Deva (în Caleidoscop artistic,

Editura Altip, Alba Iulia, 2013)

D


41

ARTĂ ŞI CULTURĂ ECLEZIALĂ ÎN TIMPUL SFÂNTULUI IERARH ANTIM IVIREANUL

semeni Samarineanului Mi-lostiv, Antim Ivireanul, de alt neam fiind, georgian, re-

vigorează arta şi cultura bisericească la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Susţinut fiind de domnitorul, viitor martir, Constan-tin Brâncoveanu şi înconjurat de stră-luciţi oameni de cultură italieni şi greci, egumenul, episcopul Râmnicu-lui şi mai apoi mitropolitul Ţării Ro-mâneşti, avea să strângă în jurul său renumiţi cărturari, iubitori de frumos şi ierarhi români ortodocşi într-o lucrare divino-teologico-filantropică şi cultu-rală.

Mare ierarh şi om de cultură, Antim Ivireanul ajunge în 1691 con-ducătorul Tipografiei Mitropoliei din Bucureşti unde printr-o muncă asiduă şi devotată tipăreşte cărţi liturgice în limba română – Psaltire românească, Octoihul, Liturghierul, Molitvel-nicul, Catavasierul, Ceaslovul... dar şi în limba arabă – Liturghier greco-arab, fiind printre cei care au susţinut cultura ortodoxă în limba arabă, cu caractere arabe, ajutat fiind de ierarhul antiohian Atanasie Dabbas. Ga-briel Ştrempel în Introducere la Antim Ivireanul, Ope-re, notează „trăitor într-o epocă de strălucitoare cultu-ră şi rafinată artă, cum a fost cea brâncovenească, Antim a izbutit prin talentele sale multiple şi abilitatea sa neîntrecută să joace primul rol în viaţa Tării Ro-mâneşti, fără ca cineva dintre contemporani sau ur-maşi să poată gândi în mod serios că n-a meritat în-tregul curs al onorurilor prin care a străbătut” (Ga-briel Ştrempel – Antim Ivireanul – Opere, ediţie critică şi studiul introductiv, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. V)

Mitropolitului Antim Ivireanul îi revine meritul de a fi introdus pentru totdeauna limba română în sluj-ba bisericească, desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab, prin Tipicul în româneşte şi Şerban

Cantacuzino. Prin cele 63 de cărţi tipărite în decursul activităţii sale în Ţara Românească, din care 21 în româneşte aşează Râmnicul, Târ-goviştea şi Bucureştiul pe harta ti-pografiilor vremii.

Cele mai importante tipări-turi rămân Didahiile, 28 de predici la diferite duminici şi sărbători, în care osândea felurite păcate ale vremii sale, mai ales ale marii boie-rimi, fiind originale, bine gândite şi legate de realităţile vieţii.

Grafica Evangheliei greco-române tipărită la Bucureşti în 1963, fiind o capodoperă a artei tiparului şi xilogravurii brâncove-neşti, este studiată din două unghi-uri de vedere: xilogravurile care împodobesc tipăritura şi o nouă in-

terpretare a prezenţei unui semn descifrabil pe filacte-rele a două dintre cele patru xilogravuri şi în unele semnături antimiene, pe care mulţi cercetători îl consi-deră a fi iniţiala numelui tipografului.

Tot pe tărâm cultural, între 1713-1715, ridică mănăstirea cu Hramul Toţi Sfinţii din Bucureşti, azi Mănăstirea Antim, după planuri întocmite de el însuşi şi având un Aşezământ, pentru sprijinirea copiilor să-raci, a fetelor şi străinilor dornici să înveţe carte.

Este de salutat iniţiativa distinşilor cercetători, Tereza Sinigalia, Mihaela Palade, Cătălina Velculescu, Ileana Stănculescu, Ioana Feodorov, Lucian Dogan, Anca Elisabeta-Tatay, Cornel Tatai-Baltă, de-a reliefa contribuţia Sfântului Ierarh Antim Ivireanul la arta şi cultura eclezială a epocii sale şi nu numai. De aceea rămâne scris cu litere adânc gravate, numele georgia-nului Antim în conştiinţa sacră, dar şi profană a culturii româneşti.

Preot. Dan DULĂU

A


POVEŞTILE ROMÂNILOR DIN MUNŢI – DANIEL TIUTIU ectura cărţii scrise de profeso-rul Daniel Tiutiu, „Poveştile bătrânilor din munţi”, publicată

în acest an la Editura ALTIP Alba Iu-lia, prilejuieşte oricărui cititor, mai mult sau mai puţin avizat, o ademeni-toare şi fascinantă călătorie într-o lume a legendelor şi a poveştilor de demult.

Alcătuită dintr-o suită de naraţi-uni, peste o sută, unele mai ample, al-tele mai scurte şi relatate din perspec-tiva unor naratori multipli care îşi asumă fie rolul de martori sau prota-gonişti, fie devenind simple voci-ecou ale unor vremuri mai mult sau mai pu-ţin îndepărtate, volumul adună mărtu-riile sincere ale unor oameni din cele mai diferite zone ale judeţului nostru: Tecşeşti, Geoagiu de Sus, Stremţ, Ciumbrud, Albeşti, Vlă-deşti, Mogoş, Bucium, Abrud, Aiud, Teiuş, Galda de Sus, Galda de Jos, Ghioncani, Tibru, Bucerdea Vinoasă etc. Remarcăm, în acest sens, atenţia autorului în ceea ce priveş-te sursa documentară, fiecare istorioară având la subsolul paginii date substanţiale referitoare la identitatea informato-rului, ceea ce conferă o notă în plus autenticităţii volumului.

Indiferent de natura evenimentelor relatate, antologia constituindu-se ca un veritabil caleidoscop de subiecte şi teme, toate povestioarele incluse au un punct comun, e vorba de acel insolit al faptu-lui retrăit, tipic povestirii, insolit care prilejuieşte rememorarea, nostalgica alu-necare spre trecut, amintire şi fabulos.

Şi poate că, nu tocmai întâmplă-tor, prima naraţiune stă sub semnul unor interogaţii retorice, sugerând, ulterior, şi un eventual răspuns:

Mai putem întoarce ce-am pierdut odată? Mai aducem oare înapoi iubi-rea?

Câteodată, poate că Dumnezeu se-ndură şi într-o clipă putem regăsi tot ce-am pierdut. O clipă cât o viaţă în-

treagă. (O noapte, cât o viaţă întreagă). Iar cartea lui Daniel Tiutiu ne oferă şansa de regăsi

fărâme din sensibilitatea, imaginaţia, credinţa, superstiţiile sau temerile unor oameni care au fost înaintaşii noştri şi pe care îi credeam pierduţi pentru totdeauna.

Mulţumim, domnule profesor! Carmen SIMU

ROMÂNII DIN VOIVODINA. POVESTEA UNEI POPULAŢII CARE PERSISTĂ –

COSTA ROŞU

lucrare de înaltă ţinută grafică şi documentare şti-inţifică este albumul monografic Românii din Voi-vodina. Povestea unei populaţii care persistă,

semnat de Costa Roşu şi publicat la Editura ICRV Zrenianin, Serbia şi la Editura ALTIP Alba Iulia, în 2015.

Cuprinzând peste 200 de pagini de text şi peste 120 de ilustraţii, fotografii şi desene (autorii acestora fiind To-dor Ursu, Diana Ocolişan şi Viorel Flora), albumul este structurat în şapte capitole: Localităţi cu români din Bana-tul sârbesc; Localităţi cu români din Bačka; Personalităţi româneşti din Voivodina; Cultura populară; Literatura şi presa scrisă la românii din Voivodina; Activitatea de ama-tori la românii din banatul sârbesc; vechi prezenţe cultura-le româneşti.

În prefaţa lucrării, Nicu Ciobanu apreciază valoarea şi complexitatea lucrării, considerând că această amplă mo-nografie ne aduce „una din cele mai complete şi complexe traiectorii ale românilor Voivodina, faptele care îi definesc şi care le marchează identitatea naţională, şi în mod aparte autenticitatea”.

Cartea este, fără îndoială, nu doar o sursă de informa-re documentară incontestabilă, ci şi un document de suflet:

„o laudă închinată unei populaţii care a făcut totul să nu dispară înainte ca să confirme că a existat prin concret, prin limbă, prin creaţie, spiritualitate.”

Prof. CARMEN SIMU

L

O


43

NATURA VIEŢII – VIAŢA NATURII i se încălzeşte inima de dor şi drag când mai vezi câte un bărbat dăruind o floare. Ţi se bucură sufletul când mai citeşti, dincolo de veşti

prăpăstioase şi alarmante sau cancanuri ieftine, Poezie! Ţi se întăreşte caracterul când întâlneşti oameni care nu au albit degeaba, activi şi vrednici fii ai cetăţii.

Coborâtor din Blaj, hrănit adică la sânul Micii Rome, cu rădăcini puternice de neam românesc (sigur nu întâmplător Muntean!), şcolit pe băncile „cioplite” de corifeii Şcolii Ardelene, cu o statură şi o ţinută impresionante, Domnul (majuscula nu e decât o recunoaştere a caracterului) Leon Sorin Muntean face cinste nu numai urbei din care se trage, dar s-a remarcat şi şi-a pus amprenta definitorie asupra mai marelui burg clujean.

Când o viaţă întreaga ai trăit în şi te-ai conectat cu natura, când ai simţit fiecare viaţă de plantă, ai îngrijit şi iubit fir cu fir, ajungi să te conectezi, de fapt, cu Creatorul lor, să te întrebi mai profund asupra lucrurilor care, într-adevăr, contează, să sapi esenţa Adevărului, modelându-te în acorduri celeste. Asta a făcut, an după an, acumulând izvoare de frumos şi poezie, cel despre care facem, cu modestie, dar deosebit respect, scriere acum. Şi pentru că este un generos, a venit vremea (deşi încă implicat profesional pe mai multe planuri) să-şi întoarcă şi să-şi ofere interiorul cititorilor, printr-o (până acum) tetralogie care-l defineşte, îl face parte şi CON-structor al propriului univers poetic: CON-semnări, CON-fesiuni, CON-fidenţe şi CON-figurări lirice.

În calitate de editor, m-am bucurat să-i simt pulsul la fiecare apariţie, să-i văd şi apreciez meticulozitatea, rigoarea cu care se apleacă asupra fiecărui vers, şlefuindu-l până prinde forma şi conturul înţelesului deplin. Cu siguranţă, fiind atât de pedant şi atent la detalii, este şi motivul pentru care se exprimă şi a ales, în general, forme fixe de poezie, mult mai pretenţioase, prea uitate într-o lume digitală. Iar pentru că asupra primelor trei volume amintite s-au exprimat nume mult mai mari şi importante ale criticii ardelene, mă voi opri puţin asupra celei din urmă (dar nu ultima!) apariţii literare semnate de Domnia sa.

Prima secţiune este un apel şi un manifest pentru muncă şi creştere în Rod al spiritului, o încercare de repunere în ordine a valorilor ce definesc, prin structură Omul, ca şi creaţie divină. Urmaşilor, pare să strige

poetul, nu vă risipiţi şi îmbătaţi cu succese false, folosiţi-vă forţa interioară să luminaţi în lume, să lăsaţi amprente care să zidească, nu să distrugă. Fiţi făclii, cugetând! Zburaţi cu gândul, pas cu pas, urcaţi treptele vieţii cu demnitate şi omenie.

Iar ca aceste lecţii să nu pară pur teoretice, vine, cumva normal şi caracteristic profesiei, partea practică, Dezvăluiri din natură, adică locul de unde se poate

învăţa, cu adevărat, miezul trăirii: aripile vieţii bat; tic-tacul viului nu stă; noaptea-aprinde lumi stelare; legănările de ape, felurite taine poartă; mugurii duc viaţa-n primăvară, înnoind-o în cunune; ramurile fără haine, fac cărările mai pale; floarea-i artă anonimă, făurită cu răbdare; planta verde crede-n soare; izvor de viaţă rămâne natura...

Puţin nostalgic, trist şi alarmat în acelaşi timp, Leon Sorin Muntean atenţionează, în cea de-a treia secţiune, Existenţa în schimbare, asupra faptului că spiritului uman, configurat (vezi titlul!) cum trebuie, tinde să se transfigureze în măsura în care se

îndepărtează şi, din prieten cu codrul, devine duşmanul lui, printr-o vieţuire haotică, risipitoare, dezinteresată.

Viaţă din viaţă pare a fi soluţia propusă; după ce îţi vei împăca fiinţa cu lumea în care trăieşti, vei putea să fii om de bine, nobil cugetător, o arhitectură vie, izvor de nădejde, suflet liniştit... O radiografie a vieţii, din copilărie, trecând prin tinereţe, maturitate şi ajungând la vârsta bilanţului – este însăşi reţeta succesului pe care autorul o împărtăşeşte, în formă poetică, viitorenilor.

Precum dăinuie trecutul / inspiră şi-un viitor! Să nu uităm obârşia, să nu aruncăm şi să distrugem construcţia frumoasă, ideală a lumii, să ne aplecăm, cu răbdare şi iubire, asupra coloanei infinite din care am coborât şi care ne defineşte ca trăitori.

Umanist convins, cultivator de frumos în formă fixă, moralizator prin vers şi exemplu demn sunt numai câteva dintre epitetele prin care se poate caracteriza, succint, activitatea dascălului Leon Sorin Muntean. Pentru lecţia de istorie, de biologie, de anatomie, de omenie, în fond, nu putem decât să vă mulţumim! Cuvintele dumneavoastră, acolo unde vor găsi un pământ bun, vor aduce, cu siguranţă, rod! Poezia are, încă, puterea să sculpteze chipul pierdut al sufletului răvăşit. Vita brevis, ars longa!

Dinu VIRGIL

Ţ


ION ONUC NEMEŞ, ASTRA ÎN SATUL MEU*

e te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iar de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut!, zicea cu mulţumire în

glas tatăl lui Arap Alb la plecarea în lunga sa călătorie către împărăţia lui Verde-Împărat. Vorbe înţelepte care se potrivesc atât de mi-nunat şi autorului cărţii Astra în satul meu, nu demult apărută la prestigioasa editură sibiană ASTRA Museum. Spunem aceasta având în vedere faptul că autorul a căutat şi a găsit o formulă de exprimare sui generis, o modalita-te interesantă de prezentare a satului natal de pe Valea lui ţucu-te, Sâncraiul Almaşului, din judeţul Sălaj, încorporându-l şi prezentându-l în paralel cu viaţa Asociaţiunii.

O carte scrisă cu mult, mult suflet, îna-inte de toate. O carte închinată tuturor acelora ce-au pus şi pun pasiune pentru toate cele ale locului, ale locului de obârşie cu precădere, chiar dacă autorul ne face precizarea că titlul lucrării, aşa cum l-am formulat, poate fi asumat de fiecare persoană şi localitate din Transilvania, unde ASTRA a ţinut aprinsă steaua demnită-ţii naţionale şi a susţinut programul complex de afirmare naţi-onală, culturală, economică şi socială (pag. 13). O carte, aşa-dar, a oricărui sat ardelenesc, cu viaţa şi istoria sa tumultoasă, pe care oamenii lui, oameni de mare ţinută morală, l-au slujit cu credinţă, ajungând chiar şi la sacrificiul suprem. Pentru învăţă-torul satului Solomon Biriş datoria faţă de sat, ţară şi Astra era sfântă. Ar fi putut rămâne în sat, după permisia primită, şi să nu se mai întoarcă pe front, cu bătălia Stalingradului în faţă. Dar onoarea militară era totul. Era un mare patriot! (pag. 311). Pentru care a plătit cu viaţa!

O carte cu un titlu interesant, pe care şi eu însumi mi l-am asumat, regăsindu-mă mai peste tot laolaltă cu autorul: la vremea copilăriei, în coşul cu grâu din podul casei punându-l în saci pentru măcinat; pe deal încercând să prindem stelele de pe cer; stârpirea cucuvelelor aducătoare de rele şi câte altele, pe multe dintre ele evocându-le într-un recent volum de povestiri, Lumea amintirilor. Şi-alături lor, implicarea în viaţa Astrei re-născute îndată după Revoluţie cu toată trăirea şi toată simţirea. Şi exemplele ar putea continua.

Dar nu despre cele ale mele vreau să vorbesc în rânduri-le de faţă, ci despre cele ale autorului Ion Onuc Nemeş a cărui contribuţie la viaţa Astrei şi a culturii noastre este evidentă şi demnă de pus în lumină. Că nu este la îndemâna oricui să scrie un asemenea volum, atât de masiv, de peste 500 de pagini, atât de bine realizat şi cu o informaţie aşa de bogată. Şi-apoi, să laşi în urmă un sediu modern al Bibliotecii Astra, să moderni-zezi/informatizezi într-atâta munca într-o aşa instituţie de cultu-ră, să aduci la lumină documente de epocă pe care să le faci cu-noscute prin imagini lumii şi, pe deasupra, să mai şi scrii, şi să scrii frumos şi bine, şi câte multe altele, nu trebuie nicicum tre-cute cu vederea.

Cartea este alcătuită din mai multe capitole, fiecare evi-denţiind câte un aspect din viaţa Asociaţiunii, începând cu insti-tuţiile Astrei – Case Naţionale, Biblioteci Poporale, Conferinţe,

Monografii, Teatru, Şcoli Ţărăneşti, Şoimii Carpaţilor, Satul-model şi continuând cu pagini impresionante, de istorie trăită de oamenii locurilor sale. În partea finală adu-ce mărturii ale celor ce au avut bunăvoinţa să-i citească lucrarea în manuscris, probând apriori modul în care ea va fi receptată. Un aparat ştiinţific bogat încheie volumul: As-tra în imagini sau Astra. Roman fotografic, Glosar, Bibliografie selectivă, Indice de nume şi un Rezumat în limbile engleză, franceză şi germană.

Romanul fotografic vorbeşte suges-tiv despre ocrotitorii Astrei începând cu familia regală, cu Maiestăţile lor, Regele Ferdinand şi Regina Maria şi continuă cu aspecte de la Adunările şi manifestările As-trei din prima jumătate a veacului trecut, cu reverberaţii până în zilele noastre. Lor li se

alătură alte multe imagini ale satului şi ale familiei sale, imagini grupate în special în jurul asociaţiei cultural-sportive Şoimii Carpaţilor, ce a dominat viaţa spirituală a colectivităţii în pe-rioada 1928-1941, la vremea redactării lucrării mai supravieţu-ind puţini din cei atât de animaţi cândva de idealurile Astrei, ale satului şi ale ţării.

Un capitol emoţionant este cel închinat, după cum spu-neam şi mai înainte, mărturiilor localnicilor despre sat şi viaţa lui, despre personalităţile sale, despre stare actuală şi mai ales evoluţia sumbră pe care mulţi i-o întrevăd: Stau şi mă uit cum mere vremea, că s-o strâcat tăte şi mă tem că om ajunje şi mai rău (Samoilă Tăutu a lu Mori, pag. 316); Aşe o fost, bine tăte, n-a mai fi cum o fost, şohan (Ioan Dolean, pag. 317); Fără ca-tegoria preoţilor şi a învăţătorilor n-am fi avut România Mare (Mircea Tomuş, pag. 323); Dumnezeu să-ţi ajute să scrii o car-te bună de satu” nost (Florica Picherului, pag. 315). Şi Dum-nezeu i-a ajutat să scrie cu adevărat o carte bună despre sat! Şi nu numai!

Extragem şi câteva din aprecierilor celor ce i-au lecturat lucrarea: Cartea satului lui Ion Onuc Nemeş realizează o radi-ografiere extinsă a uneia dintre cele mai importante activităţi ale Asociaţiunii, respectiv prezenţa ei în zona satelor în O nouă şi originală perspectivă de abordare a Asociaţiunii (dr. Ioan Lăcătuşu, pag. 334); Cartea este un testimoniu ce reverberează un nomos, ca lege nescrisă, o cutumă ce a aureolat satul tradi-ţional în Să punem în mişcare lucrarea minţii şi trezirea inimii (dr. Ioan Mariş, pag. 338); Astra în satul meu – o declaraţie de iubire (prof. Adriana Gheorghiu, pag. 332); Elogiu adus unui veac de demnitate şi voinţă românească (dr. Vasile Lechinţan, pag. 335); În zadar duşmanii ne sapă groapa (Alexandru Bantoş, pag. 336) ş.a. Aprecieri la care subscrie cu toată since-ritatea şi semnatarul rândurilor de faţă.

Ioan POPA *Ion Onuc Nemeş, Astra în satul meu, Editura

ASTRA Museum, Sibiu, 2015

D


45

NOI ASPECTE ALE MARTIRIULUI SFINŢILOR NĂSĂUDENI ucrarea „Noi aspecte ale martiriu-lui sfinţilor năsăudeni” avându-i ca autori pe preotul Gavri-

lă-Tudor Zinveliu şi pe ieromonahul Maxim Morariu, prin însuşi titlul ei, ne dă speranţa descoperirii unor noi date sau, cel puţin a unor înţelesuri noi mai cuprinzătoare privind actul martiric de la Salva al sfinţilor năsăudeni, respectiv Atanasie Todoran din Bichigiu şi ajutoa-rele sale, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu.

Cu toate acestea, în ciuda unei analize riguroase a revoltei de la Salva şi a contextului istoric, dar şi confesional în care s-a petrecut acesta, lucrarea se pre-zintă în bună parte ca o punere în paralel a două puncte de vedere ce privesc diferit natura martirajului acestor eroi năsăudeni. Este vorba, pe de o parte, de poziţia ortodoxă, susţinută de altfel şi de autorii lucrării de faţă, care conferă jertfei Sfântului Atanasie şi a celorlalţi martiri pomeniţi mai sus pe lângă caracterul social de luptă pentru câştigarea unor drepturi, de altfel fireşti, ale românilor iobagi şi valoarea confesională. Astfel, actul lor martiric trebuie privit şi ca o mărturisire de credinţă strămo-şească, ortodoxă, credinţă la care ar fi trebuit să renunţe prin jurământul depus, aceasta fiind o condiţie pentru înrolarea în Regimentul II de Graniţa de la Năsăud.

Cealaltă poziţie, cea greco-catolică, susţinătoare, de altfel, şi a faptului că uniaţia a fost îmbrăţişată şi asumată cu uşurinţă, ba chiar dorită de românii transilvăneni, contestă valoarea confesională a martiriului lor, promovând doar va-loarea lui socială. Oricum, este incontestabil faptul că acesta a rămas întipărit în sufletele oamenilor locului şi ca exem-plul lui Todoran a devenit unul viu şi apropiat pentru ei, fapt demonstrat şi de dragostea şi receptivitatea cu care au salutat canonizarea lui.

Lucrarea „Noi aspect ale martiriului sfinţilor năsău-deni”, pe lângă nuanţele sale apologetice, are darul de a adu-ce în faţa cititorului o multitudine de informaţii privitoare la locurile natale ale eroilor năsăudeni, la contextul social, poli-tic şi confesional al evenimentului de le Salva din 10 mai 1763, precum şi multe surse bibliografice din care s-au in-spirat autorii lucrării şi la care putem şi noi recurge pentru o mai aprofundată cercetare. Sărăcia datelor biografice ale ce-lor puşi în lumină este compensată de informaţiile îndestulă-toare legate de evenimentul eroic în sine şi de cele premer-gătoare, dar şi privind urmările lui imediate şi cele mai înde-părtate. Astfel, autorii lucrării ne vorbesc despre starea de iobăgie a românilor din ţinutul Năsăudului şi dependenţa lor de autorităţile săseşti ale cetăţii Bistriţa, de intenţiile împără-tesei Maria Tereza de a înfiinţa în acest ţinut Regimentul II

de Graniţă cu scopul de a apăra mai bine graniţele imperiului de invaziile turceşti. De asemenea, suntem informaţi şi despre condiţiile înrolării românilor în acest re-giment, despre promisiunile făcute acesto-ra, dar şi despre nerespectarea lor, una din-tre cauze fiind şi împotrivirea autorităţilor bistriţene, care, prin acest demers, pier-deau multe din câştigurile ce le aveau pe seama exploatării românilor.

Întâlnim în paginile cărţii şi discur-sul plin de mâhnire a centuagenarului Tă-nase Todoran, ceea ce a reprezentat scân-teia revoltei de pe platoul Mocirla de la Salva şi a refuzului jurământului. Nu lip-sesc nici datele privitoare la pedepsele groaznice la care au fost supuşi cei ce au condus revolta şi anume tragerea pe roată

a Sfântului Atanasie şi pedeapsa prin spânzurare a lui Vasile Dumitru din Mocod, Manu Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu. Altor cincisprezece condamnaţi la spânzurătoare li s-a schimbat ulterior pedeapsa. În aceea „de a trece de 10 ori în sus şi de 10 ori în jos printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi”, pedeapsă la care o parte din ei nu a rezistat.

Găsim în conţinutul lucrării şi textul Cântecului lui Todoran care este rodul colaborării între înţelepciunea popu-lară şi mâna lui Teohar Mihadaş care îi conferă o notă stilis-tică apropiată de balada cultă. Acest cântec încearcă să redea evenimentul cu acurateţe, respectând datele istorice existente şi reliefând atitudinea dârză a lui Todoran, care nu vrea să renunţe la drepturile promise şi la legea strămoşească.

La finalul ei, înainte de concluziile specifice unei lu-crări de analiză, întâlnim un subcapitol intitulat „Canoniza-rea – asumarea lui Tănase Todoran şi a jertfei lui în spaţiul eclesiastic”. Aici este descris evenimentul canonizării petre-cut la data de 10 mai a anului 2008 pe platoul Mocirla. Prin aceasta, Biserica Ortodoxă a asumat gestul martiric petrecut cu două secole şi jumătate în urmă aici.

Lucrarea „Noi aspect ale martiriului sfinţilor năsău-deni” tipărită la Editura Renaşterea, la Cluj Napoca, în anul 2016 cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Mitropo-litul Clujului, Maramureşului şi Sălajului aşteaptă a fi citită, aceasta şi pentru că autorii ei, pr. Gavrilă-Tudor Zinveliu şi ierom. Maxim Morariu se achită onorabil de promisiunea făcută în cuvântul premergător lucrării: „dorim ca volumul de faţă să se constituie atât într-o cercetare care să contribuie la readucerea în atenţia cercetătorilor a imaginii sfinţilor nă-săudeni, cât şi într-un omagiu adus celor care, cu peste două secole şi jumătate în urmă, au luptat pentru păstrarea vie a flăcării Ortodoxiei în zona Năsăudului.”

Prof. Pr. Ştefan CĂTĂUŢĂ

L


VERTICALII ÎN CONDORII LIRISMULUI (Anca Tănase, Iarna copacului, Editura Etnous, Braşov, 2015)

i-am luat un răgaz şi m-am aşezat la gura sobei în care ard buşteni de molid, jarul desfăcându-se în felii de aur, şi des-chid cartea care mă poartă în „povestea” lirică. E odaie

imaginară în care există căldura vetrei, în realitate nu se aude niciun pocnet de lemn arzând, doar şuvoiul firav şi artificial al apei care cur-ge prin calorifer. Nu se aude viforniţa lui Bulgakov, care ca o fiară ur-lă-ntruna în Ultimele zile (Puşkin), nici focul arzând nebunesc ca în Decembre a lui Bacovia; în dimineaţa asta până şi Esenin / (cu sanie, cai şi zurgălăi) / merg cu spatele, / arunc amintirile [...] / arunc ban-ca, teiul şi liliacul / curge mult sânge, dar, la drept vorbind acesta este rostul sângelui / la ce bun un sânge care nu curge? //cel mai greu mi-a fost să arunc Aranjuezul / inventat pentru tine. (Scrisoare de re-flux). Dar locurile interioare, bungalow-urile afective au alte paliere temporale şi spaţiale, există la niveluri indefinite: în spate a rămas o iubire, muşcătură interzisă / şi cioburile unei ceşti de porţelan (Cli-şee). Sigiliile interioare ne asigură păstrarea tainică a locului doar al nostru ca pe o cameră dinainte din spaţiul rural sacru. Memoria afecti-vă este un declanşator care conturează fizionomii, condensează şi înfoliază stări nebănuite din forul interior subiectiv: Şi ne-a sunat un gong plecarea / înapoi... / tu, într-o parte, eu, într-alta... / şi-n spaţiul dintre rânduri a rămas / o pasăre cu două inimi / şi-o singură bătaie (În spaţiul dintre rânduri).

Existăm în măsura în care ne amintim. Substanţialitatea amin-tirii ne defineşte de-plinătatea fiinţei. Avem memoria lucrurilor şi a stărilor. Brazdele memoriei natale care ne fac stăpânii autenticului din noi. Raiul interior. Aluatul convingerilor este mai intens decât filoane-le realităţii. Suntem influenţaţi şi amprentaţi de amintirile noastre as-cunse, păstrate în sertarele abisale ale subconştientului: Nu suntem singuri / cât amintirile / continuă să ţâşnească / din patru tainice iz-voare. (Spaţiul plin de tine).

Un Decupaj dintr-o lume retrăită prin rememorare. Suntem atâta cât ne putem aminti. Cum spune formula lui Nichita, suntem ce-ea ce ne aducem aminte. Un decupaj dintr-o lume apusă fizic, dar in-trată în amintire, în paradisul picasso al imaginaţiei, amprentă a spaţiu-lui natal care îngereşte (şi întregeşte ceea ce n-am putut strânge în lu-me) în noi cuptorul de pâine caldă şi muşcate roşii cu o precizie de oculist, şi tăind parcă cu diamantul fin poate căuta inima de Acasă, inima din noi, din cei care avem unde ne întoarce, avem ce ne aminti, avem un cer, un început unde să plecăm după ce am dus la bun sfârşit ceea ce trebuia, un loc unde se ascunde frumuseţea (cum scrie poetul Dumitru Ichim în prefaţa cărţii, frumuseţea este centrul binelui). Oh, dar cât o mai căutăm azi în lumea urâţită de nepăsare faţă de semenul nostru, căutându-l pe aproapele...?

Şi deschizătura pe care o găseşte poeta Anca Tănase, ochiul magic, fuga în noi, calea de a ieşi afară şi de a intra în neatinsele şi peste neîntinatele hotare, cum făcea CS Lewis prin dulapul cu blănuri, în lumea lui Aslan, pentru ieşirea în poveste, este ...un Decupaj în ini-ma din scândura porţii.... Şi îmi este atât de cunoscut acest drum, acest decupaj, încât nu mai este un puzzle pentru mine, ci doar acel declanşator firesc al rememorării, de întoarcere în locul de Acasă. Oa-re toţi avem acelaşi acasă, de ne putem regăsi în Cuvânt? Un poem spiralic, un pântece fractal care deschide ferestre după ferestre şi ne translatează la obârşii: Cineva a decupat o inimă / în scândura porţii, / în bradul din scândura porţii, / în chihlimbarul bradului din scândura porţii (Decupaj). Un poem-emblemă. Loc patriarhal, cu muşcate roşii în fereşti, ca la bunica mea, omul adevărat din spatele porţii, din curtea de acasă, tihnă-dialog sincer, curgere sufletească, timp al destăinuirii, al trăirii alături de cei dragi. Timpul pe care nu îl trăieşti alături de cei dragi nu există, scria Ovidiu Vasilescu. Curgere în celălalt suflet, as-cultarea. O poezie cât un munte de Dragoste. Decupaj. Şi aproape intri ca să găseşti raiul. Dacă l-ai avut mai înainte. Ori dacă ai fost dinainte

aflat. Ca să te poţi întoarce în rai trebuie să fi fost deja acolo. Mai întâi ne-a invitat El. Citeşti o singură poezie şi deguşti raiul. E transmutarea care se petrece prin forţa cu care a fost ars cuvântul ca să devină biju-terie în celălalt. Un festival al lirismului intim, o fereastră deschisă spre lăuntric, parafrazându-l pe Nichita, o pasăre care îşi deschide ari-pile spre interior.

Poeziile sunt aripi ciocârlii ce ies din cuibul sufletului. Fizio-nomiile iernii sunt doar cele pe care le ating intemperiile. Dar metalul ce-i modelat interior amirosind a primăvară rămâne etern înmiresmat. Când suflă o boare de fluturi peste suflete de nenufar cum poţi să mai stai neatins de viorile poeziei? Cioplitorii de piatră lirică sublimează transcendental în mugurii de poezie, incandescentul căderii în cuvânt, o întreagă primăvară de cuvinte înflorind deodată. O stultitia lirică. Să înnebuneşti de atâta înflorire! Cum scria Ioan Alexandru, parafrazez: ştiţi ce este raiul? Aşezaţi-vă faţa într-o tufă înflorită primăvara...

O dată cu re-memorarea nu revine doar primăvara, ci revine tot paradisul picasso de trăiri, toată suita de amprentări ale realului, ca-ligrafii sangvine: prin sânge trece o poveste (Râuri înstelate) sau cine nu e bucuros, / să dea un strop de sânge, primind în schimb o salbă / de esenţe rare? (Mure de rug aprins).

Emoţia trăită în corabia poeziei este mai mult decât o întâlnire cu poetul. Mai mult este o retrăire şi o rememorare personală. Triste-ţea, elegiacul traversează ca un filon poeziile Ancăi Tănase, dar toate se deschid viu, luminătoare. O atmosferă uşor bacoviană, în poemul Ninge, ...şi ninge, ninge, ninge [...] / hai să ne-nchidem / în bârlogul tău de porţelan / şi să-i dăm iernii cheia, / s-o îngroape // ne vom uita cum ninge // fă-n sobă focul, / povesteşte, / adu-mi din basme satul dispărut, / copilăria, ochii limpezi, / bunicii mirosind a busuioc, / pă-rinţi şi fraţi, surori şi prieteni dragi, / toţi cei plecaţi / prin poarta lui „odată”...

El şi ea se întâlnesc în fiecare detaliu al trecerii. Dar traversa-rea prezentului se face singur într-o barcă. Lipseşte perechea din arcă: Să ne întoarcem în Aranjuez, iubire. Dacă-am putea să reclădim tăce-rea tandră de mai ieri, invocaţie suavă, aruncată ca un năvod în ocea-nul fragilităţii.

Poezia este o primăvară eternă care rămâne în noi şi după iar-na copacului. Este acel pom înflorit de după oglindă, pe care l-am re-găsit într-un haiku nipon de o mare profunzime, din domeniul regal al lui Basho: O primăvară nevăzută de oameni – / pe spatele oglinzii / un prun înflorit. Faţă în faţă cu tine însuţi şi cu pulberea de aur a re-memorării: acelaşi zarzăr fi-va, sau sub altul / o să ne fie-aprilul / când, poate, amândoi vom fi / un singur zarzăr înflorit (Zarzărul, din primăvară până-n vară). Tulburătoarea primăvară eternă. Liricul, chi-ar în fizionomiile nostalgice, elegiace, ce se răsfrâng din poeziile An-căi Tănase, are un ochi care râde. Frumuseţea este inima binelui, cum tălmăceşte poetul Dumitru Ichim, magicianul luminândului cuvânt, în Prefaţa acestei cărţi. Toate baierele se rup sub puterea cuvântului. Că-maşă de in, cireşul în zumzetul alb de albine căutându-i raiul. Un alai în strai de sărbătoare, cireşul înflorit ori explozie albă corcoduşul. (La geamul meu, muntele Fuji).

Dincolo de senzorium să găseşti din această lume raiul prin graiul poeziei. Din desagii plini cerul cerne ploi de aur. O tristeţe poe-tică pe acorduri de Chopin. Nocturne în variaţiuni elegiace. Focul a mistuit lemnul, dar amintirea focului a rămas. Nici lemnul nu a dispă-rut. Şi-a schimbat starea: panterele din sânge dorm, / ţipătul, nu! ţipă-tul / nu doarme niciodată // geografia / îi aparţine drumului şi tălpii, nu hârtiei... cu siguranţă, undeva / înfloreşte liliacul, chiar dacă / în dimineaţa asta m-am trezit / goală de păsări (Peisaj de la fereastra mea).

LÖRINCZI Francisc-Mihai

M


47

GOLGOTA APUSENILOR oetul Nicolae-Horia Nicoară este născut în localitatea Sohodol, satul Nicoreşti, ju-deţul Alba. Debutul literar l-a avut în zia-

rul „Unirea” din Alba Iulia, în anul 1967, iar cel editorial a fost realizat în volumul colectiv, „Cântec pentru zorii de zi”, Editura Albatros, Bucureşti, 1987. A colaborat, cu lucrările sale, la publicaţii atât din ţară, cât şi din diverse părţi ale lumii: Germania, Statele Unite ale Americii, Iu-goslavia, Republica Moldova şi Canada.

Prin poezia sa, Nicolae-Horia Nicoară îşi exprimă într-un mod excepţional dorul de locul natal, dar şi de Ţara Moţilor, care devine un lea-găn de spiritualitate, fiind locul unde se odihnesc străbunii săi, dar şi ai noştri. Sohodol este zona de referinţă pentru creaţiile sale, un izvor necon-tenit de inspiraţie pentru poemele acestuia. Poe-tul reuşeşte să transmită prin creaţiile sale o energie continuă, ce izvorăşte din zona Apuseni-lor.

Intitulat sugestiv „Golgota Apusenilor”, cel mai recent volum, publicat în anul 2016, reflectă călătoria prin istoria ţării, presărată de imaginile unor personaje marcante, care au avut un rol esenţial în conturarea existenţei noastre. Poemele devin îndemnuri pentru continuarea luptei străbunilor, dar în ace-laşi timp, consemnează la modul apreciativ actul eroic al Apuse-nilor, situaţi în sfera metaforică a Golgotei. Un chip emblematic este cel al lui Avram Iancu, căruia poetul îi dedică o serie de poe-zii, ce surprind imaginea eroului devenit un element semnificativ al luptei pentru identitate şi libertate. Îndemnurile poeziilor fra-pează prin onestitatea credinţei în prezenţa spirituală a „Iancului”, ce reprezintă un mobil al speranţei în existenţa actuală: „Din Ar-

deal până-n târziu/Duhul Iancului e viu” (Cântec pentru Iancu). Continu-ând în aceeaşi notă de patriotism, poe-tul îşi îndreaptă atenţia spre alt erou iz-vorât din Golgota Apusenilor, care s-a jertfit pentru poporul său. Autorul pare a trăi o stare de empatie faţă de suferin-ţa eroului, resimţind trăirile acestuia, iar poezia „Horea,Horia” este emble-matică pentru această atitudine lirică: „Horea! Horia! ştiu că m-auzi,/ La ti-ne-n celulă stau singur şi plâng/ Şi ochii tăi de durere sunt uzi/ Obezile vremii pe tâmple te strâng!”.

Paleta tematică este îmbogăţită prin creaţiile inspirate din viaţa şi copi-lăria autorului, legate de locurile nata-le. Dorul nestăvilit de universul protec-tor şi feeric al casei părinteşti, de ima-ginea celor dragi, reprezintă elementul central al poeziilor care au ca temă fa-

milia: „Cântecul de-acasă”, „Merele de acasă”, „Mi-e dor de Apuseni” etc. Poeziile dedicate mamei concentrează în versurile lor dorul faţă de fiinţa ce i-a dat viaţă, a cărei imagine rămâne vie în amintirea poetului: „Mama,/ e Leagănul în care Dumnezeu a pus lacrima Sa/de bucurie,/numită/Iisus...”(Mama...).

Volumul este covârşitor prin amalgamul de sentimente, trăiri şi tematică, invitând lectorul să îl însoţească „prin ţara aceas-ta a Golgotei eterne” (Dumitru Mălin). Poeziile îndeamnă la cre-dinţă şi frumos, prin exemplul demn al străbunilor, trecutul deve-nind o sursă inepuizabilă de energie pozitivă.

Prof.dr. Ioana-Maria BREAZU

„SINDROMUL DE EXALTARE...” SAU ROMANUL HIBRID ltimul roman al lui Nicolae Suciu este şi cel mai ambiţios ca orizont de semnifica-re. Conceput în registru pronunţat expe-

rimental, Sindromul de exaltare... întruneşte, în 60 de capitole scurte, spumoase, un tur de forţă expresivă, o şarjă critico-ironică relativ la nume-roase aspecte ale eternei noastre tranziţii.

Locaţia-centru a evenimentelor comentate din varii unghiuri, este un liceu de provincie. În episodul iniţial, emblematic pentru maniera auto-rului, o comisie profesorală de „recepţie” a lucră-rilor şcolare asistă, accidental, la scena macabră a „prelevării de organe”, de planşe şi mulaje didac-tice, de părţi ale corpului uman, ajunse la lada de gunoi a şcolii, „date la reformă”, odată cu intro-ducerea de noi modalităţi de ilustrare la „standar-de europene”. Protagonista scenei, profesoara de biologie, e o nostalgică a vechilor căi de predare, bulversate de schimbările recente. În câteva pa-gini ni se creionează „anatomia” unei pasiuni profesionale autenti-ce. Nu puţine astfel de portrete vii, schiţate cu mâna sigură, între-gesc galeria „sindromului de panică”, atmosfera de „bâlci” epic, de circ, panoptic figurativ.

Metoda romanului e una anti-narativă; felii de viaţă, clipuri incisive din relieful inte-rior al unor anti-eroi pitoreşti, redate pe blogul liceului, reclamaţii ale unor părinţi agramaţi către conducerea şcolii, „reportajul” unui meci de tenis şi nu numai, între tatăl Vasi şi fiul său Leonard, punerea în scena-stradă a unor sec-venţe dramatice în simbolismul lor beckettian, relatarea transpersonală, „mitologală”, a unei istorii comunitare ş.a. – dau impresia unei abundenţe epice realizate într-un timp al non-acţiunii, staticizat. Pe linia lui Joyce, avem de-a face cu odiseea în nuce a unei con-centrări lumeşti compozite, o iniţiere circula-ră, pe nivele de realitate complementare. Un labirint de reliefuri de suprafaţă dar şi interioa-re, desfăşurate atent, dintr-un mănunchi gene-ric dens, dezvăluie aventura într-o realitate multifaţetată. Incursiuni paralele în trecutul in-

terior al unor personaje (Dinu, profesorul de geografie), în detaliile unei relaţii umane tensionate (cea între justiţiarul Leonard şi corup-tul lui tată), în ţesătura complicată a raporturilor de putere la lucru pe coridoarele unui Concert sui generis de muzică clasică, în isto-ria cvasi-mitică a târgului-lume (unde copiii neştiutori se zbenguie

P

U


cu săniile iarna în marginea şi peste mormintele celor răposaţi, un-de vechiul cimitir e nivelat cu buldozerele şi înlocuit treptat de rânduri de case, apoi de un supermarket) – consolidează în SINDROMUL un real ireal, un concret lunecos, saturat de imagi-nar. Despicarea asiduă a firului în patru, urmată de repunerea în rosturi noi, dă impresia unei experienţe limită, de roller-coaster in-terior. Când dascălul Dinu revine în cimitir, pe urmele insolitului Cuţari, el are revelaţia existenţei „mai jos de profanul acestei lumi”, a unui subprofan, „mai bogat în profan decât profanul în-suşi” (151). Aparenţele cele mai sigure sunt zdruncinate, convin-geri ferme – supuse îndoielii, adevăruri, situaţii obişnuite – des-tructurate. Straturi succesive de imagini ale concretului sunt des-compuse sistematic în tocătorul de hârtie al relatării, reduse la ma-sa uniformă de spaghetti, de unităţi de semnificaţie. Un daimon al relativizării împinge totul şi toate pe toboganul unui unghi de fugă în vârtejul căruia lucruri, fapte, indivizi îşi pierd consistenţa. Voci-le concretului se răsfrâng, maleabile, într-un plan secund, devin in-strumentar al regiei de sensuri. Realismul e convertit în realism magic. Variaţiuni pe tema fortuna labilis, secvenţele romanului acumulează scene, intrigi, situaţii pregnante, pe care apoi o mână aspră le împinge în jos, revelându-le ca trepte într-o ascensiune. Ie-rarhia sugerată opune profanul şi spiritualul, concretul imanent şi transcendentul, copia şi arhetipul. Agenţii de sens sunt fapte, situa-ţii sau personaje excentrice, purtători ai schimbării: Frimu, omul care şi-a vândut scheletul ca material didactic, altul care trăieşte într-un cavou, în cimitir; Chinezu cel Bătrân care, zicea fiul lui, „mânca frecvent bombe şi gloanţe găsite în cimitir”; dascălii care încropesc în curtea şcolii o „grădina zoologică”; demonstraţia ma-cabră, în faţa primăriei, a locuitorilor scandând „vrem sicriu!” etc. Etalarea faptelor are o specială intensitate, rezultatul fiind pasta densă a unei hiper-realităţi orientate înspre o alteritate revelatoare.

Autorul evită narativul ca atare, „transportul de cartofi în jurul globului” invocat undeva după Huxley, optând în schimb pentru o proza de idei, evocarea de stări de spirit, a „vocilor inte-rioare” ale protagoniştilor. Romanul nu-şi mai este sieşi suficient, centrat pe eroi şi acţiune, pe intriga fie şi indirectă, „profundă”, de inspiraţie modernă. Acumulării pozitive a realelor îi contravine se-ria negativă, registrul ironic, reducţia postmodernă la absurd, filtra-rea continuă a ideilor primite şi reluarea repetată în registru pro-priu, a încercării unui nou început. Transpunerea în text, de voci exterioare dar şi reflexive preluate din presupusa „pagina de web” a liceului sau din „blogul cadrului didactic” aduc autorul însuşi în postura „negustorului de începuturi de roman” al lui Vişniec – me-taforă a demersului anti-narativ postmodern. Intrările alternative, postările „textualiste”, atacurile partizane la adresa unor realităţi ale prezentului sau trecutului imediat sunt tot atâtea post-realităţi asumate tacit, ipotetic, ca tot atâtea măşti ale autorului.

Formula romanului-eseu convine optim tentativei de hibri-dizare a epicului. În locul unei linii (melodice/narative majore ni se oferă polifonia sugerată şi de Lörinczi Francisc-Mihai într-un ex-celent eseu din Astra blăjeană nr. 3/2016) de opinii paralele, frec-vent contradictorii, concurând la întregirea unui topos, a unei eu-ritmii dominante. Ilustrări numeroase întreţin ideea. Aşa este ple-doaria pentru vocaţie, pentru un crez al profesorului care îşi ascultă „vocile” interioare. Cu un pandant despre suprafaţa „plată” şi cea de „reliefuri interioare” a conştiinţei sau un monolog corosiv des-pre presiunea sistemului întru aplatizarea conştiinţelor, „uniformi-zarea” profesiei şi a profesorilor. Un filon consistent de sugestii îl oferă cazul personajului care „de peste douăzeci de ani încoace, în fiecare an” îşi propune şi nu reuşeşte să scrie un roman despre Ceauşescu. Autorului îi reuşeşte însă un eseu percutant despre

crima şi limitele pedepsei, despre politicile avortului, dar şi despre tehnica începutului de roman, sau o pagină de excepţie despre se-ducţia potrivirii cuvintelor în text („văd textul, domnule!” – p 110).

Registrul detaşării de prezentul preluat negativ e unul des-chis, în evantai. Asistăm la o metamorfoză a epicului, înspre o narratio militans, însă indirectă, de parafrază şi opinie. Ieşirile la scenă deschisă sunt nominale, asumate unor caractere, expuse ele însele riscului de ridiculitate. Lansările virulente ale unor personaje la adresa tarelor cumulate în educaţia autohtonă, a reformelor di-dactice formale, a corupţiei endemice în varii straturi sociale sunt dublate de amendarea fără complexe a limitelor de concepţie şi ac-ţiune ale „noii Europe”, ale „standardelor europene” (frecvent blamate), văzute ca sursă a multor mimetisme, ca şi a unor rele reale de inadecvare. Se simte aici poziţia noii avangarde franceze, anti-sistem, euro-sceptice.

Proza de vigoare hibridă, împinsă în stil postmodern la li-mita epicului este şi episodul-pamflet evocând apariţia, creşterea şi înmulţirea „omului cu jumătate faţă de bou”, de la incinta circului, la stadiul de „personalitate”, de figură „populară”, de „nemaipo-menit spectacol” al străzii („ca şi cum însăşi societatea cu ţoc-poc, ar fi devenit ea însăşi un imens circ”). Metaforă a monstruosului, extinsă în cascadă, omul capdebou susţine, cu puternica-i imagine dezvoltată alegoric, o suită bogată de aluzii şi speculaţii. El poate fi VIP-ul în genere, dictatorul (apare „la televizor”), dar şi noul „om normal” înlocuind mai vechea normalitate, ajuns obiect al imitaţiei de către oamenii obişnuiţi (care, prin modernele „implanturi” pre-iau aparenţa de „oameni boi” până la indistincţie, însoţită de infini-te „avantaje”) sau omul oficial, şezând în avion cu bilet decontat la „business-class”, beneficiind în alte împrejurări şi de „premisa dis-criminării”. E sugerată chiar o Dogmatică a omului bou, cu pre-ceptele derivate.

De inspiraţie postmodernă e şi capitolul-eseu (19) rezervat mass-media, în speţa realităţii dure a ştirilor tv, lovind psihicul uman „prin rapiditatea transmiterii acesteia şi dezbrăcarea ei de orice urmă de ficţiune” (p 72). Anonimul de pe acelaşi blog al ca-drului didactic dezvoltă un concept al realităţii „vândute pe bani grei”, „coafată”, prezentată „cât mai aspectuos”, ca morcovii la ta-rabă. Realitate redusă la „foamea de concret”, la profan, la „şărpăria realului”, alienare a omului care „ar trebui să se oglin-dească nu în obiectele concrete, ci în arhetipurile lor” (73). În cod politic avem „pâinea şi circurile” – pilonii manipulării, ai pierderii în „rotunjimile corporale ale concretului vieţii” ce obliterează „ce-ea ce există dincolo de acest concret”. Acestui dincolo profund îi acordă romanul întâietate.

Am conclude că, dacă la un Jean Baudrillard (analist model al mass-media din unghi postmodern) viaţa socială se conduce du-pă principiul simulării şi nu al realităţii, un pur concept al realităţii nemaifiind posibil, prozatorul Suciu, sau cele mai bune personaje ale sale aspiră, prin desprinderea de captivitatea imaginii, la acest real autentic ce-şi adaugă, pe urmele lui Marquez (74), componen-ta imaginară, suflul magico-mitic, efectul Macondo.

Cantonat pe linie ironico-eroi-comică în registrul anti-narativ reprezentat de savurosul O sută de zile la porţile Ori-entului al unui Ioan Groşan, Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Europe al lui Nicolae Suciu, dezvoltat şi în tonalitate gravă, implantează pe o scriitură compactă, fluentă şi originală în egală măsură, teme de acută actualitate, ancorând o bogată floră epică în humusul ferm al unei albii durabile.

Ioan MARCOŞ


49

PLASTICA

ART OBIECTUL LUI AUREL DUMITRU xpoziţia de la Agora reuneşte 30 de lucrări din diferite paliere de evoluţie artistică Resiţa, acestea se prezintă sub forma unor panouri de dimensiuni mari sau mici trideminsionale, adevărate basoreliefuri în componenţa cărora artistul foloseşte lemn, metal,ceramica, textile etc., îmbinând armonios pictura şi sculptura.

„Am venit la Resiţa cu 62 de lucrări organizate pe cicluri de atelier la care lucrez de mai bine de 30 de ani. Pen-tru expoziţie am selectat 30 dintre ele încercând să constitui o linie armonioasă în funcţie de spaţiu, lumină şi culoare” am aflat de la artistul originar din Blaj.

Aurel Dumitru este membru al Uniuni artiştilor plastici (UAP) filialele Arad şi Oradea, şi doctor în arte vizuale al Universităţii de Vest din Timişoara. Expoziţia de la Resiţa a însemnat revederea cu foşti colegi şi o plăcută interac-ţiune cu publicul reşiţean. Aurel Dumitru a expus în mai multe oraşe din ţară printre care: Bucureşti, Craiova, Cluj, Târgu Mureş, Sibiu, Arad, Oradea, Timişoara, Iaşi etc., de asemenea în străinătate la Roma, Washington, Vancouver, Oxford etc., în prezent fiind în discuţii pentru a expune la Deva şi Baia Mare.

Expoziţia s-a desfăşurat la Reşiţa în perioada 27 mai-13 iulie 2016. JCS-Ionel IVAŞCU

E


EXPOZIŢIA RETROSPECTIVĂ DE PICTURĂ EMIL BĂCILĂ DE LA MUZEUL DE ISTORIE DIN BLAJ

u prilejul împlinirii a 90 de ani de la naşterea pictorului Emil Băcilă, criticul de artă clujean Vasile Radu, familia ar-

tistului şi conducerea Muzeului de Istorie „Au-gustin Bunea” din Blaj au convenit să deschidă în 11 octombrie 2016 o reuşită şi amplă expozi-ţie în sălile primitoare ale prestigioasei instituţii din municipiul de la confluenţa Târnavelor.

Născut la Blaj, în 28 octombrie 1926, pictorul, graficianul şi artistul decorator Emil Băcilă urmează şcoala la Blaj şi termină, în anul 1954, Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu „din Cluj. Încadrat la respectivul institut de artă, devine conferenţiar, şef de catedră, decan şi, în final, rector. Activează în cadrul Catedrei de Ar-tă Decorativă, Secţia Textilă (1954-1990) şi predă diferite cursuri de: Desen, Pictură, Studiul culorii, Compoziţie, Decorativă generală şi Gramatica formei. Efectuează specializări, do-cumentări şi schimburi de experienţă în Perugia, Italia, Dresda, RDG, Offenbach am Main, RFG şi Praga, Cehoslovacia. Participă la numeroase expoziţii judeţene, republicane, de grup şi festi-ve. Între 1970-1980 deschide şase expoziţii, dintre care cinci la Cluj şi una la Botoşani. S-aremarcat, de asemenea, în arta tapiseriei şi fres-cei. Decedează în 31 mai 1990, la Cluj-Napoca. În anul 2015 îi este organizată o expoziţie re-trospectivă la Muzeul de Artă din Cluj, cu oca-zia căreia este tipărită o frumoasă carte, semnată de Vasile Radu şi Horia Băcilă (unul dintre fiii artistului).

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Fi-liala Cluj, pictorul a suscitat interesul unor critici de artă, care au publicat articole în presa locală. De notat că numele său figurează în cărţi şi dic-ţionare tipărite la Cluj (Mircea Ţoca, Pictori clu-jeni, 1977, p. 29), Bucureşti (Octavian Barbosa, Dicţionarul artiştilor români contemporani, 1976, p. 45; Mircea Deac, Lexicon critic şi do-cumentar. Pictori, sculptori şi desenatori din România, secolele XV-XX, 2008, p. 46), Alba Iulia (Ion Mărginean-coordonator, Docu-mentar, 1993, p. 24) şi Blaj (Ana Hinescu, Arcadie Hinescu, Oameni de ieri şi de azi ai Blajului, 2012, p. 41-42).

Cele 46 de lucrări, în ulei, tempera şi acuarelă, expuse la Blaj, au fost executate de Emil Băcilă, cu aproximaţie, între anii 1960-1990. Aşa cum s-a mai spus, acestea evidenţiază strădania artis-tului, la fel ca şi a altor confraţi de breaslă, de a scăpa din chingile

realismului socialist, propagat cu atâta insistenţă de regimul comunist, de tristă amintire. Ca atare, tematica militant-revoluţionară şi maniera minu-ţioasă de redare sunt abandonate. Adeseori din operele prezentate transpare o adiere calmă, de tip clasic, care provine pe de o parte din mediul şcolar blăjean, iar pe de altă parte din contactul direct avut de artist, în anul 1965, cu Italia „Patria Artei”. Stau mărturie, în acest sens, picturile inti-tulate: Amintiri, Floarea soarelui (1970-80), Neapole, San Marco, Ponte Rialto (1975), Tabă-ra de la Râşca, Veneţia I şi II (1980-90).

Fidel concepţiei lui Paul Klee, potrivit că-reia „arta nu reproduce vizibilul, ea redă vizibi-lul”, Emil Băcilă caută sensurile ascunse şi adânci ale lucrurilor. Spirit inventiv, el dispune elementele compoziţiei pe suprafeţe de culoare, ingenios ritmate, înlăturând ceea ce este de pri-sos, pentru a păstra structurile durabile (Ritm, Ca-Case ţărăneşti, Flori roşii pe fond violet, Dansul florilor, Dans fantastic – 1975), Citadela de foc (1985), Case albastre (1980-90). În unele tablo-uri, formele sunt meşteşugit geometrizate (Geo-metrie – 1970, Corole risipite – 1980-90) sau pli-pline de dinamism (Forme în mişcare – 1970-80, Margine de pădure – 1980-90). Dintre picturile ce aparţin artei nonfigurative, de certă originalita-te, menţionăm: Capcana, Deruta (1986) şi Flori în vas roşu (1980-90).

Pictor al luminii şi culorii, Emil Băcilă ne oferă metafore plastice străbătute de un evident lirism. Continuator remarcabil al coloriştilor ro-mâni, el este un creator modern, care pendulează cu dezinvoltură între figurativ şi abstract. Ape-lând la pete mari de culoare, contrastante şi ar-monios juxtapuse, artistul ne prezintă flori în va-riate ipostaze, peisaje din Dobrogea şi Italia sau

lucrări ce fac parte din „ciclul natura”. Paleta cromatică se restrânge însă la nuanţe de albastru-cobalt şi alb, atunci când este vorba de Au-toportret ori de reprezentarea Catedralei blăjene, sugerându-se astfel, cu subtilitate, infinitul şi puritatea divină. Prin naştere din Blaj, iar prin activitate din Cluj, pictorul face cinste culturii şi artei din cele două centre atât de renumite ale Transilvaniei şi României.

Cornel TATAI-BALTĂ

C

Case albastre

Citadela de foc

Ritm Veneţia


51

MANIFESTĂRI ASTRA DESFĂŞURAREA MANIFESTĂRILOR CELEI DE+A 111-A ADUNĂRI

GENERALE A ASTREI DE LA ALBA IULIA DIN 2-9 OCTOMBRIE 2016 a în fiecare an, reprezentanţii Despărţămintelor şi Cercurilor ASTRA se întâlnesc într-o Adunare Generală, conform

Statutului. În acest an în zilele de 7-9 octombrie a.c., a avut loc cea de-a 111-a Adunare Generală a Asociaţiunii ASTRA, la Alba Iulia, în contextul semnificativ când se împlinesc 150 de ani de la prima Adunare Generală ASTRA desfăşurată la Alba Iulia, în anul 1866, la care a participat şi Mihai Eminescu, şi când sărbătorim 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române.

Organizarea a fost susţinută de conducerea centrală a ASTREI, preşedinte prof. univ.dr. Dumitru Acu, şi de astriştii din Despărţământul „Eugen Hulea”, Alba Iulia, rolul esenţial în organizare revenindu-i preşedintelui Despărţământului „Eugen Hulea” Alba Iulia, prof. actor Maria Cioica, cu sprijinul Consiliului Judeţean şi a Primăriei Municipiului Alba Iulia.

Încă de la prima oră, respectiv ora 5, în data de 07 oct. 2016 au început să sosească oaspeţii,care au fost primiţi de către doamna ec. Ana Udrea dar şi de inimoşii scriitori Ioan Brad şi Dorin Oaidă, în frunte cu preşedinta Maria Cioica. Un aport deosebit şi-a adus şi scriitorul Ion Bâscă, membru fondator, mai ales în amenajarea expoziţiilor: ASTRA cu obiceiuri şi tradiţii şi Expoziţia de pictură a pictorilor Ion Lupu din Sibiu şi Cătălin Muntean din Alba Iulia, sub directa îndrumare a prof. dr. Traian Mârza.

D-nul fondator şi fost preşedinte Oliviu Iacob s-a ocupat de editarea revistei ETHOS. Nu a fost de neglijat de asemenea şi contribuţia d-nului vicepreşedinte Gligor Udrea, membru fondator şi fost preşedinte cât şi a lui Lucian Udrea pe tot parcursul organizării. Sebastian Bazilescu şi Boris Răvineală şi-au adus şi ei contribuţia chiar dacă numai în ultimele zile.

După – amiaza şi seara de 7 octombrie au fost consacrate sosirii şi întâlnirii neprotocolare dintre astrişti, cu schimburi de păreri şi de cărţi, în special de reviste astriste, iar de la ora 14,30 a început vizitarea Expoziţiei ASTRA cu obiceiuri şi tradiţii, a Colegiului Naţional „H.C.C”, Expoziţia de pictură şi Cetatea cu împrejurimile ei. Seara a avut loc o întâlnire cu cu toţi participanţii sosiţi, cu schimburi de idei fructuoase pentru toţi membri astrişti.

A doua zi 08. oct. a fost bogată în evenimente. Universitatea „1 Decembrie 1918” a fost gazdă ospitalieră. Imensul amfiteatru a fost ocupat de astrişti din România şi din afara graniţelor, din Italia, Serbia, Ucraina, Bruxelles etc. cei mai mulţi fiind din Basarabia, numărul total al participanţilor depăşind 200 de persoane. Ca-ntotdeauna, acordurile Imnului de Stat şi al Astrei, în interpretarea corului profesorilor de muzică de la Liceul de Arte „Regina

Maria”din Alba Iulia condus de prof. Daniela Fivi Rus, au răsunat, marcând începutul lucrărilor. A urmat salutul de bun venit adresat de prof. actor Maria Cioica, preşedinte al Despărţământului ASTRA „Eugen Hulea” din Alba Iulia.

Lucrările plenului Adunării Generale au fost conduse de prof.univ.dr. Dumitru Acu, preşedintele Asociaţiunii Astra, după binecuvântarea dată de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia. Au participat reprezentanţi la cel mai înalt nivel ai Academiei Române şi ai oficialităţilor locale şi judeţene.

Cuvinte de salut au fost rostite de acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, prof. univ. dr. Daniel Breaz, rectorul Universităţii „1 Decembrie 1918”, primarul Mircea Hava, preşedintele Consiliului Judeţean Ion Dumitrel, pr. Iulian Budescu, vicar al Mitropoliei Basarabiei, preotul Radu Vasile Roşu, din partea Cardinalului Lucian Mureşan, arhiepiscop major al Bisericii Greco-Gatolice, ing. Lidia Jubea, preşedinta Despărţământului „Valul lui Traian”, Tighina, Basarabia, prof. Mariana Motora, preşedinta Despărţământului ASTRA Abrud, organizatoarea Adunării Generale din anul ce a trecut etc.

Acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, a evidenţiat legătura strânsă dintre ASTRA şi Academia Română, specificând faptul că, pe tot parcursul existenţei lor, aceste instituţii au promovat idealurile românilor.

Acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte al Academiei Române a rostit cuvinte frumoase despre importanţa păstrării frumoaselor noastre obiceiuri şi despre necesitatea recuperării întregului patrimoniu al ASTREI. Mai mult şi-a spus părerea în legătură cu implicarea fiecărei persoane la păstrarea şi transmiterea frumoaselor noastre cântece populare.

C


Comunicări în plen au susţinut acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Emil Burzo, preşedintele Filialei Cluj a Academiei Române, prof. dr. Traian Tr. Cepoiu de la Asociaţia Cadrelor Didactice Bruxelles, prof. univ. dr. Elena Macavei, preşedintele Secţiunii Şcolare a Asociaţiunii ASTRA. Toate comunicările au fost interesante. Deşi au avut teme diverse, au subliniat obligaţia astriştilor de a ocroti şi cultiva comorile spiritualităţii autohtone, dar şi faptul că „trebuie să privim cu respect la înaintaşii Astrei, care au promovat o cultură sănătoasă”, aşa cum a precizat în cuvântul său Î.P.S. Irineu Arhiepiscopul de Alba Iulia.

Adunarea Generală a ASTREI a avut în program, ca de obicei şi sesiune de comunicări pe secţiuni ce au avut următoarele teme:

Secţiunea I – „Asociaţiunea ASTRA şi Mihai Eminescu”;

Secţiunea II – „Perspective şi strategii în activitatea Asociaţiunii ASTRA”;

Secţiunea III – „Contribuţiile ASTREI şi Academiei Române la făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918”.

Autorii comunicărilor au reprezentat Despărţămintele ASTREI din Cluj, Năsăud, Sibiu, Blaj, Iaşi, Alba Iulia, Covasna-Harghita, Buzăul Ardelean, Codlea, Beclean, Dej, Târnăveni, Reghin etc. Pentru întâmpinarea Centenarului Marii Uniri, menţionăm în mod special comunicarea ec. Dumitru Borţan, vicepreşedinte al Asociaţiunii ASTRA, cu titlul „Aportul despărţămintelor Asociaţiunii ASTRA la făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918”

Prof. univ. dr. Dumitru Acu, preşedintele ASTREI, a accentuat ideea cunoscută că ASTRA este cea mai longevivă asociaţie culturală din România, care îşi continuă misiunea şi după 155 de ani de existenţă, insistând pe rolul ei de răspândire a culturii naţionale, misiune stabilită de către înaintaşii ei încă de la înfiinţarea din anul 1861.

În aceeaşi zi a lucrărilor Adunării Generale au avut loc alegeri pentru conducerea Asociaţiunii. Singurul candidat la funcţia de preşedinte a fost actualul preşedinte, ales aproape cu unanimitate de voturi. Domnia sa şi-a exprimat speranţa de a colabora în continuare cu toţi preşedinţii din Despărţăminte şi cu întreaga conducere centrală. Multe alte probleme s-au mai discutat a doua zi, duminică 9 octombrie, care au fost consemnate în procesul verbal şi rezoluţie. A fost alcătuită rezoluţia Adunării Generale, care a fost votată, urmând a fi dată publicităţii.

Contribuţia deosebită a organizatorilor s-a simţit în fiecare clipă. Desigur trebuie să amintim şi momentele artistice ce au fost asigurate de către elevii Liceului de Arte „Regina Maria”, coordonaţi de profesorul Gheorghe Burz, şi prof.drd. Teodora Zărnescu. Atât orchestra cât şi Grupul vocal au încântat sufletele celor prezenţi cu cântecele autentice interpretate. Merită menţionat momentul în care elevul Florin Hulea din Galda, descendent al preşedintelui ASTREI prof. Eugen Hulea, a dat dovadă de curaj,

optimism şi patriotism, asemenea unui soldat rănit care îşi pansează rana şi continuă lupta.

Trebuie menţionată şi contribuţia formaţiilor de dansuri populare ce au prezentat un minunat program în cadrul serii astriste din data de 08 oct. 2016. Printre acestea se numără Ansamblul „Iezerul”a Cercului ASTRA din Ighiu, condus de prof. Angela Petruţa, Ansamblul”Flori de Romanaţi” din Dobrosloveni, Jud. Olt, condus de prof. coregraf Lucian Stroe,care au prezentat jocuri populare atât olteneşti cât şi ardeleneşti. Nu a fost de neglijat prezenţa artistei profesioniste Maria Dan Păucean din Alba Iulia, care a încântat sufletele celor prezenţi cu vocea sa inconfundabilă dar şi cu costumul său autentic. A prezentat cântece de suflet şi solista Niculina Boncea cât şi solişti din cadrul ansamblurilor folclorice. Mulţumiri cu plecăciune tuturor! Mulţumim şi d-nului director Gheorghe Berghean pentru sprijinul acordat şi pentru aprobarea de a aşeza placa comemorativă pe clădirea Casei de Cultură a Studenţilor.

Finalul importantului eveniment astrist de la Alba Iulia l-a constituit dezvelirea şi sfinţirea unei plăci omagiale consacrată poetului Mihai Eminescu, aşezată pe faţada de la intrarea în Casa de Cultură a Studenţilor, din parcul „Aleea scriitorilor” al Municipiului Alba Iulia. Şi aşa se cinstesc personalităţile neamului!

Conducerea ASTREI „Eugen Hulea” Alba Iulia aduce mii de mulţumiri tuturor celor care ne-au sprijinit într-un fel sau altul, în scopul bunei desfăşurări a manifestărilor. Aducem mulţumirile ASTREI şi conducerii Rectoratului Universităţii 1 Decembrie 1918, respectiv d-lui Rector prof.univ.dr. Daniel Breaz şi conferenţiar univ. dr. Diana Câmpan, Conducerii Colegiului Naţional „H.C.C” cât şi d-nei prof. Rodica Andronescu, dar şi Conducerii Casei de Cultură a Studenţilor, respectiv d-lui dir. Gheorghe Berghean, pe numele său de scenă „Gino” şi secretarei Dana Irimie.

Le mulţumesc şi colaboratorilor mei astrişti,în mod special d-nei ec. Ana Udrea, fondatorului şi membru actual activ Ioan Bâscă, d-lui prof.dr. Traian Mârza, scriitor Ioan Brad, scriitor Dorin Oaidă, prof. Gligor Udrea, prof. Sebastian Bazilescu, Lucian Udrea, prof. Boncea Niculina, prof. Sofica Rusu Boris Răvineală etc. cât şi ziarului Unirea care ne-a făcut publicitate.

Toţi cei amintiţi au contribuit la reuşita Adunării Generale, conform afirmaţiilor participanţilor care ne-au adus numai cuvinte de laudă şi felicitări. Dumnezeu să fie alături de toţi.

La Alba Iulia, au început pregătirile pentru marcarea Centenarului Marii Uniri – Adunarea Generală ASTRA din 7-9 octombrie a demonstrat-o şi sper ca să fie la fel de reuşite şi manifestările Centenarului din 2018, cu ajutorul lui Dumnezeu.

VIVAT, CRESCAT, FLOREAT ASTRA! Prof. Maria CIOICA

Preşedinte Despărţământul „Eugen Hulea” Alba Iulia


53

O ZI MINUNATĂ DIN CAP DE BRUMAR LA SÂNCEL lecasem cu oarecare reţinere la Sâncel. Asta, după tragicul eve-niment din vară, în urma căruia

Gheorghe Laţiu, sufletul grupului vocal Sâncelenii şi om de seamă ai satului, şi-a aflat sfârşitul. Îl aveam în imagine şi acum în mijlocul alor săi, pe scenă, acolo în rândul doi, vioi şi zâmbitor. Numai că de astă dată privirile nu ni se mai încrucişaseră, în semn de salut, aşa cum o făceam de fiecare dată când ne întâlneam. Un pios omagiu, Gheorghe Laţiu!

Nu eram singurul care gândeam şi simţeam într-acest fel. O făcuse şi primarul comunei, ing. Ilie Frăţilă, şi prof. Mihai Buia, şi ec. Vasile Laţiu, fratele celui dispărut, şi încă mulţi, mulţi alţii.

Ne întâlnisem la Sâncel la manifestarea Oameni ai Astrei: Ion Pop Reteganul şi Teodor Seiceanu, prilejuită de Adunarea Generală anuală Astra a Despărţământului Timo-tei Cipariu Blaj, organizată de Primăria Sâncel, Despărţă-mântul blăjean şi cercul local al Astrei. Toate desfăşurate în prezenţa unor oameni de seamă ai locului, – primarul Ilie Frăţilă, prof Dumitru Acu, preşedintele Astrei Centrale, prof Silvia Pop, preşedinta Despărţământului Blaj şi a altora – dar şi de mai departe: din Dumbrăveni (prof. Nicolae Su-ciu, Ioan Irimie), din Târnăveni (prof. Ionel Covrig), din Aiud (prof. Despina Stanciu, Delia Banciu, Rodica Asman, ec. Iustina Simu), din Alba Iulia (scriitorul Ioan Brad), din Sebeş (scriitoarea Maria Postescu, secretarul Cercului Vasi-le Moga), preşedinţi ai cercurilor din Cenade, Cergău, Va-lea Lungă, Pănade, Biia, Mihalţ, de la liceele şi şcolile din Blaj.

Se intonează, într-o atmosferă solemnă, Imnul de Stat al României şi Imnul Astrei după care preşedintele cercului local, prof. Mihai Buia, declară deschise lucrările adunării. Prezintă mai apoi, spre plăcută aducere-aminte, crâmpeie din procesul verbal încheiat cu mulţi ani în urmă în aduna-rea de constituire a cercului local, multe din obiectivele propuse pe atunci prinzând viaţă şi derulându-se şi în conti-nuare.

Prof. Silvia Pop prezintă Darea de seamă asupra ac-tivităţii Despărţământului pentru perioada 2015-2016, economistul Ioan Şolea, Raportul financiar şi Raportul co-misiei de cenzori, iar prof. Ana Hinescu, Proiectul de acti-vitate pentru anul 2017.

Cu multă însufleţire s-au purtat apoi discuţii, s-a ve-nit cu aprecieri, sugestii şi propuneri, s-au adus saluturi şi mesaje ale invitaţilor altor despărţăminte (Despina Stanciu, Ioan Popa, Călina Comşa, Nicolae Suciu, Ionel Covrig, Maria Postescu, preotul locului Vasile Brumar), astfel că în

final activitatea a fost apreciată ca fiind foarte bună, fapt consemnat de altfel şi în cuvântul său de preşedintele Du-mitru Acu.

O atmosferă caldă, aşa cum doar cei ai Astrei ştiu să şi-o creeze, a domnit pe întreaga desfăşurare a lucrărilor. O contribuţie importantă au avut-o în crearea şi susţinerea ei Grupul vocal al elevelor de la Şcoala Gimnazială Ion Pop Reteganul, grupul vocal bărbătesc Sâncelenii, rapsodul po-pular Gheorghe Zereş din Pănade, acesta din urmă îmbi-nând atât de armonios fragmente de poezie cultă cu cântece populare de pe Secaş şi Târnave.

La împlinirea a 20 de ani de la apariţia revistei Astra Blăjeană, prof.dr. Maria Daniela Pănăzan şi prof. dr. Clau-dia Oancea Raica au pregătit volumul Cartea revistei Astra Blăjeană, volum ce a fost prezentat în finalul lucrărilor. O lucrare de referinţă scoţând în evidenţă contribuţia publicis-tică a multora dintre colaboratori, de faţă sau de departe, pa-siunea şi seriozitatea cu care au consemnat fapte şi eveni-mente, cărţi şi oameni ai Astrei, truda lor pentru înfăptuirea idealurilor Asociaţiunii de-a lungul vremii, pentru păstrarea şi promovarea valorilor naţionale, a credinţei şi datinii stră-bune, mai cu seamă în epoca contemporană a globalizării. Tuturor celor merituoşi conducerea Despărţământului acor-dând diplome de excelenţă şi recunoştinţă.

O agapă astristă caldă şi relaxantă, desfăşurată în splendida sală a Căminului Cultural, recent renovat, a în-cheiat cum nu se putea mai fericit şirul evenimentelor dintr-acea zi de început a lunii lui brumar, zi cu mult soare şi căldură.

În inimi şi-n preajma toată.

Ioan POPA Foto: Ioan MIHĂLŢAN

P


ADUNAREA GENERALĂ ANUALĂ „ASTRA” A DESPĂRŢĂMÂNTULUI „TIMOTEI CIPARIU” BLAJ

nul dintre cele mai puternice şi viabile Despărţă-minte ASTRA din ţară, putem spune cu toată certi-tudinea că se află la Blaj, oraşul luminilor, a cărui

faimă se datorează pe lângă cele multe cunoscute (Şcoala Ardeleană, Revoluţia de la 1848 etc.) şi Asociaţiunea ASTRA care a luat naştere în anul 1861, la Sibiu cu primul ei preşedinte episcopul Andrei Şaguna (cu întrerupere în pe-rioada comunistă), dar reînfiinţată imediat după Revoluţia din Decembrie 1989. ASTRA Blaj a avut onoarea organiză-rii semicencenarului ASTRA în 1911, cu participarea mul-tor somităţi ale timpului (I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Şt. O. Iosif, Aristiţa Romanescu, Aurel Vlaicu etc.). Blajul nu se dezminte când e vorba de cultura poporului român şi iată că după Revoluţia din ’89, ASTRA Blaj a luat un avânt puter-nic, astăzi fiind apreciată de întreaga ţară.

Aşa cum în fiecare an se ţine Adunarea generală de analiză şi bilanţ, a anului precedent şi anul acesta prin grija deosebită a conduceri Despărţământului, toate Cercurile ASTRA care aparţin de Blaj, s-au reunit în comuna Sâncel, unde Primăria, Consiliul Local şi Cercul ASTRA „I. P. Reteganul” au fost gazde de toată lauda prin felul cum au ştiut să asigure desfăşurarea întregului program.(Vreau să remarc în mod special aportul primarului Ilie Frăţilă, vice-primarului Gh. Poşa precum şi a d-lui Costea Teodor, direc-torul Căminului Cultural).

Lucrările Adunării au fost deschise de primarul com. Sâncel ing. Ilie Frăţilă, care e onorat că localitatea pe care o păstoreşte a fost aleasă în acest an să găzduiască Adunarea generală a ASTREI Blaj. Salută pe toţi cei prezenţi şi urea-ză succes desfăşurării evenimentelor. Apoi d-l prof. Buia Mihai, preşedinte al Cercului ASTRA Sâncel, prin cuvântul rostit se alătură celor spuse de d-l primar, spunând că şi-a dat tot interesul ca cei prezenţi să-şi desfăşoare în condiţii optime tot ce şi-au propus la această Adunare.

Lucrările au fost conduse de prof. Silvia Pop, preşe-dinta Despărţământului ASTRA Blaj, care după salutul

adresat tuturor celor prezenţi în sală, apreciază în mod deo-sebit prezenţa d-lui prof. univ. dr. Dumitru ACU, preşedin-tele Asociaţiunii ASTRA, venit special de la Sibiu. Desfă-şurarea lucrărilor a decurs după cum urmează: – Darea de seamă 2015-2016, susţinut de prof. Silvia Pop; – Raportul Financiar, susţinut de ec. Gabriela Cipariu; – Raportul Co-misiei de Cenzori, susţinut de ec. Ioan Şolea; – Realizări şi proiecte ale Cercurilor ASTRA, susţinute de preşedinţii fie-cărui Cerc; – Proiectul de activitate pe anul 2017, susţinut de vicepreşedinta Ana Hinescu; – A urmat aprobarea do-cumentelor şi a propunerilor; – Acordarea premiilor ASTRA pe anul 2016; Concluzii ale preşedintei ASTRA Blaj.

Momentul culminant al acţiunii l-a constituit lansarea volumului „Cartea revistei ASTRA BLĂJANĂ” prezentată de prof. dr. Maria Daniela Pănăzan şi prof. dr. Claudia Oancea-Raica. A urmat un moment „IN MEMORIAM Gheorghe LAŢIU” susţinut de prof. Mihai Buia şi ec. Vasi-le Laţiu, fratele celui care ne-a părăsit. Au fost clipe emoţi-onante, ţinându-se şi un moment de reculegere în memoria celui care a fost Gh. Laţiu, o personalitate de seamă a com. Sâncel (fost primar în două mandate) şi un vrednic susţină-tor al ASTREI. Discursul evocator al fratelui Vasile a emo-ţionat întreaga sală, întrucât toţi l-am cunoscut pe cel care nu mai e printre noi.

Am reţinut ampla prezentare a Dării de seamă anua-le, cu multe amănunte, analizându-se fiecare Cerc în parte. În cuvântul d-lui prof. univ. dr. Dumitru ACU, ne-a vorbit despre tradiţiile poporului român care trebuie păstrate cu sfinţenie, ne-a vorbit despre patriotism, bucuria culturii pâ-nă în cele mai îndepărtate localităţi, sate, cătune. Apreciază pozitiv raportul susţinut, făcând şi dânsul o retrospectivă a anului 2016. Au urmat foarte mulţi vorbitori, preşedinţi de Despărţăminte: Aiud – prof. Despina Stanciu, Sebeş – Ma-ria Postescu, Dumbrăveni – înv. Ioan Irimie şi prof. Nicolae Suciu, Târnăveni – prof. Ionel Covrig, Alba Iulia – Ioan

Brad; Cercuri: Pănade – înv. Maria şi Gheor-ghe Zereş, Biia – părintele Lucian Feşteu, ing. Grigore Pop, Mihalţ – Maria şi Niculuţ Stânea, Cenade – prof. Livia Breaz, Cergău Mare – prof. Ioan Mărginean, Valea Lungă – prof. dir. Călina Comşa.

Se cuvine amintit programul artistic susţinut de elevi Şcoli gimnaziale „I.P. Reteganul” Sâncel, grupul vocal „Sânceleni”, solista de muzică populară Coralia Costea şi rapsodul popular Gh. Zereş. Asociaţiunea „ASTRA” este garantul emancipării şi unită-ţii tuturor românilor, de aceea flacăra ei bene-fică trebuie ţinută mereu vie.

Aurel ROMAN Foto: Ioan MIHĂLŢAN

U


55

IN MEMORIAM GHEORGHE ŞINCAI LA COLEGIUL NAŢIONAL „I. M. CLAIN” BLAJ

iercuri, 2.11.2016, la Colegiului Naţional „Inochentie Micu Clain” Blaj, s-a desfăşu-rat, într-o însorită după-amiază autumnală,

manifestarea comemorativă – In memoriam Gheor-ghe Şincai, din iniţiativa doamnei prof. Natalia Com-şa. Evenimentul a început la ora 15:30, în Capela Ar-hiereilor (din spatele Colegiului Naţional „I. M. Clain”), unde reprezentanţi ai bisericii greco-catolice au oficiat Parastasul în memoria lui Gheorghe Şincai. Această activitate, înscrisă în agenda Cenaclului lite-rar „Radu Brateş”, coordonat de prof. Claudia Oan-cea-Raica, a fost una cu totul deosebită în primul rând datorită empatiei culturale care s-a creat între reprezentanţii unor generaţii diferite, ce au trăit la unison emoţii puternice.

Domnul director al colegiului, prof. Ioan Tomoiagă a adresat publicului un cuvânt de întâmpinare, susţinând că este important în societatea contemporană să păstrăm vii as-tfel de manifestări prin care se realizează un arc peste timp între generaţii, ca simbol al preţuirii şi gratitudinii noastre

faţă de istoria, valorile şi oamenii Blajului. La această mani-festare au participat d-na viceprimar, prof. Livia Mureşan, Simona Frâncu, director al Muzeului de Istorie „Augustin Bunea”, lector univ. dr. Marcela Ciortea, preacucernici părinţi pr. prot. Ioan Fărcaş, pr. Cristian Rus, pr. Da-niel Câmpean, dir. adj. Rodica Jeican, consilier educativ Adrian Hetak, cadre di-dactice, părinţi şi elevi, fiecare având do-rinţa de a se îmbogăţi spiritual şi de a adu-ce un pios omagiu corifeului Şcolii Arde-lene, de la moartea căruia s-au împlinit 200 de ani.

Domnul prof. univ. dr. Ion Buzaşi a ţinut o prelegere impresionantă în care a relevat principale aspecte din viaţa renu-mitului istoric iluminist şi filolog, gânditor politic şi mare organizator de şcoli–

„Gheorghe Şincai – o biografie exemplară a unui dascăl strălucit”. De asemenea, Domnia Sa a reamintit publicului că patronul spiritual al Liceului Pedagogic blăjean, apoi al Colegiului Pedagogic a fost Gheorghe Şincai. În mod fi-resc, informaţiile domnului prof. univ. dr Ion Buzaşi au fost

ilustrate de Gabriela Veronica Isailă, preşedinta cenaclului literar, care printr-o muncă laborioasă a realizat o prezentare PowerPoint în care a inserat numeroase fotocopii ale lucrărilor lui Gh. Şincai de la Biblioteca Mun. Blaj „Şcoala Ardeleană” şi de la Muzeul de Istorie „Augustin Bunea”. Elevul Adrian Ciortea (cl. a XI-a D) a descris portretul lui Gheorghe Şincai, în viziunea lui Al. Papiu Ilarian, surprinzând în mod plăcut prin naturaleţea gesturi-lor şi timbrul vocii. Spiritul aprig, seriozitatea şi entuziasmul pe care le-a avut în culegerea de in-formaţii pentru alcătuirea Cronicii sale, le regăsim în activitatea sa de organizator şi conducător de şcoli. Acest aspect a fost foarte bine punctat prin intervenţia prof. Natalia Comşa care a evidenţiat

cu numeroase exemple Potenţialul intelectual profesio-nal-pedagogic al lui Gheorghe Şincai. În calitate de direc-

M


tor al şcolilor româneşti din Transilvania între anii 1782-1793, a înfiinţat peste 300 de şcoli săteşti, în care în-văţământul se preda în limba română, organizează şi con-duce formarea noilor dascăli, pe lângă „normele” din Blaj, cercetează cu sârguinţă „de trei ori toate şcoalele româneşti una câte una”, se preocupă de elaborarea programelor şi publică manuale şcolare. Doamna prof. Silvia Pop, preşe-dinte ASTRA Blaj, a încercat să sensibilizeze auditoriul printr-un discurs emoţionant Gheorghe Şincai – un repre-zentant ilustru al Şcolii Ardelene, accentuând viaţa de mar-tiraj al celui care a devenit un apostol al românismului prin răspândirea culturii în popor.

Din cauza unor probleme de sănătate, preşedintele onorific al Cenaclului literar „Radu Brateş” ambasadorul, publicistul şi scriitorul Ion Brad a fost o omagiat, în absentia, de către cenaclişti. Poezia Domniei Sale – Şincai (Corifeul), recitată cu sensibilitate de Veronica Isailă, a re-prezentat mesajul de suflet al acestuia către generaţia tână-ră. Momentele lirice au fost susţinute de elevii: Andrei Mi-hai (cl. a X-a E), care a recitat Balada lui Şincai, de Teodor Murăşanu şi Izabella Pataky (cl. a XI-a D) – Şincai, de Şte-fan Octavian Iosif, coordonaţi de prof. Iulia Tarko şi Clau-dia Oancea-Raica.

La final, doamna bibliotecară Maria Brad a prezentat o interesantă expoziţie de carte, conţinând numeroase lu-crări biografice despre ilustrul cărturar, dar şi tomurile sale reprezentative: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Opere, vol. 1,2

Hronica Românilor etc., oferind astfel surse de bibliografie pentru iluminismul românesc atât elevilor, cât şi profesori-lor interesaţi să-şi îmbogăţească orizontul cultural.

În acest spaţiu ofertant, încărcat de istorie şi de tradi-ţie şcolară, avem convingerea că, la sfârşitul manifestării, toţi participanţii au conştientizat importanţa şi valoarea spi-rituală a corifeului Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, atât în planul învăţământului românesc din Transilvania, cât şi în cel al culturii naţionale.

Claudia OANCEA-RAICA

ÎN SATUL BIIA, COMUNA ŞONA, DIN JUD. ALBA, MANIFESTARE EVOCATOARE: GEORGE COŞBUC – 150 DE ANI DE LA NAŞTERE!

Ioan Sălcudean (1927-2014) a fost la Blaj şi în satul

Biia din apropiere de Blaj un animator cultural, aproape în sens anatomic au cuvântului. După o activitate profesională de înalt profesionalism de economist şi expert contabil, în special la Bucureşti şi Blaj, acesta s-a manifestat cu multă tragere de inimă şi pe tărâm cultural. A înfiinţat o fundaţie (1994) care îi poartă numele, având ca şi scop principal „sprijinirea elevilor şi studenţilor cu rezultate bune la învăţătură, cu o situaţie materială precară”, a contribuit la reînfiinţarea Cercului ASTRA „Ion Bianu” din Biia, desfăşurând o bogată activitate culturală în zonă: realizând festivaluri, contribuind la realizarea de monumente şi plăci comemorative, publicând articole şi studii în revistele blăjene şi nu numai, colaborând la editarea de cărţi şi reviste (a fost co-fondator şi coordonator al revistei Cronica de la Biia), scriind, de asemenea, propriile cărţi, la altele fiind coautor etc. Exemplară, în acest sens este cartea de 432 de pag. intitulată „Ioan Sălcudean – Viaţa, o permanentă cursă cu obstacole”, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2012, ediţie îngrijită de Alexandru Brad, Zaharie Pintea şi Ioan Bianu.

Pentru cinstirea şi post mortem a acestui om născut în satul Biia, localnicii au dat bibliotecii din localitate numele acestuia şi i-au ridicat un bust din bronz în curtea instituţiei.

Cel care îi duce mai departe flacăra arderii întru cultura naţională şi cinstirea neamului românesc este dl. Nicolae Sabău, nepotul acestuia, care, împreună cu soţia Manuela, au organizat sâmbătă, 29 octombrie 2016, în spaţiul modern, reamenajat, al Bibliotecii „Ioan Sălcudean” din Biia o sărbătoare George Coşbuc, la 150 de ani de la naştere.

Aproape 100 de oameni, ASTRIŞTI din Blaj, Biia, Şona, Sâncel, Valea Largă etc., de diverse profesii sau preocupări: profesori, elevi, muncitori, ţărani au participat la manifestare. Din judeţul Mureş au fost invitaţi de onoare şi au participat scriitorii Nicolae Băciuţ şi Răzvan Ducan, amândoi membri titulari ai Uniunii Scriitorilor din România, având fiecare în parte zeci de cărţi publicate şi mii de articole, preponderent culturale, publicate în zeci de ziare şi reviste etc.


57

Manifestarea a fost coordonată de dl. Nicolae Sabău, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Ioan Sălcudean”, care a vorbit despre George Coşbuc, recitând poezia „Pacea”, dar nu înainte de oficierea de către preoţii prezenţi a unei scurte slujbe de pomenire şi de ţinere a unui moment de reculegere.

D-na Lucia Crişan, bibliotecar la Biblioteca din Şona, a prezentat aspecte din activitatea poetului născut la Hordou, din apropiere de Năsăud, dând şi o definiţie inspirată locului ei de muncă: „Biblioteca este un loc de sănătate pentru spirit”.

Dl. Florin Mărginean, primarul comunei Şona, a transmis audienţei salutul său personal, dar şi al celor 13 consilieri ai Consiliului Local Şona, alături de urările de succes. Aliniat momentului, domnia sa a recitat poezia coşbuciană, „Decebal către popor”.

Preotul ortodox din Biia, părintele Lucian Feşteu, a arătat argumentat că George Coşbuc a fost „un om al luminii, al bucuriei şi al speranţei”.

D-na prof. Silvia Pop, harnicul preşedinte al Despărţământului „Timotei Cipariu” din Blaj – căreia va trebui odată să i se ridice o statuie (am şi spus-o în plen) pentru tot ceea ce a făcut pentru românii din Blaj şi împrejurimi, pentru activităţile sub egida ASTREI – a felicitat organizatorii şi şi-a manifestat bucuria de a fi la Biia şi de a-l sărbători pe George Coşbuc. L-a evocat cu pioşenie şi pe „un om drag”, Ioan Sălcudean. A mai vorbit despre drumurile lui George Coşbuc la Blaj, în special cel din 1911, de la jubileul de 50 de ani de la înfiinţarea ASTREI. A vorbit despre seriozitatea lui George Coşbuc, dar şi despre memoria lui în „documentele junimii năsăudene”. În finalul intervenţiei, a recitat poezia „Vara”, o viziune a lui Coşbuc „asupra vieţii şi morţii”.

D-na Maria „Cica” Suciu a felicitat familia Sabău pentru organizare, dar şi pe copiii şi cadrele didactice care s-au preocupat de omagierea poetului „Firelor de tort” şi „Cântecelor de vitejie”. A recit, de asemenea, câteva versuri scrise de George Coşbuc, după moartea fiului său, Alexandru, moarte ca urmare a unui nefericit accident de maşină survenit în anul 1915. (Printre altele am aflat că d-na Maria Suciu, din dragoste pentru poezie, organizează

periodic la ea acasă, cu neamurile şi vecinii, adevărate seri de poezie şi de simţire românească. Nota bene!)

Dl. Alexandru Suciu, în vârstă de 86 de ani, a recitat cu multă tragere de inimă poezia „Rugămintea din urmă”, scrisă de Coşbuc în anul 1892, dar şi poezia „Dunărea şi Oltul”.

D-na Ana Hinescu, vicepreşedintă a Despărţământului „Timotei Cipariu” din Blaj, a prezentat într-o manieră doctă câteva evenimente ale anului de graţie 1866: înfiinţarea Academiei Române, popasul de trei luni şi ceva a lui Eminescu la Blaj, naşterea lui George Coşbuc etc. A vorbit, de asemenea, despre George Coşbuc şi oamenii Blajului, recitând poezia „Non mores morian” de George Coşbuc.

D-na Călina Comşa, director la Şcoala Gimnazială „Ion Vianu” din Valea Largă, reprezentantă şi a Cercului ASTRIST din Valea Largă, l-a omagiat pe poet recitând din poezia ei „de suflet” „O scrisoare de la Muselim-Selo”, dar şi o strofă din „Vestitorii primăverii”.

Dl. Mihai Buia, preşedinte al Cercului ASTRA din Sâncel, fost profesor de Limba şi Literatura Română la şcoala din Sâncel, a vorbit despre „perceptele morale” din poezia lui George Coşbuc, iar dl. colonel (r) Ioan Brad, de la Alba Iulia, a redat spusele de acum câteva săptămâni de


la Alba Iulia ale preşedintelui Academiei Române, dl. academician Ionel Valentin Vlad, cum că ASTRA a devenit singura armată care mai apără, prin activităţi, cultura română şi limba română. A invocat, de asemenea, părerile unor personalităţi, printre care Nicolae Iorga, despre George Coşbuc.

Intervenţia lui Nicolae Băciuţ a fost aşteptată cu mult interes, acesta fiind cunoscut şi prin participările şi intervenţiile sale docte şi rafinate la activităţile ASTREI de la Blaj şi Pănade. Vorbind despre importanţa cărţii, lecturii, a spus că trebuie să ţinem seama de faptul „Suntem ceea ce citim”, apreciind ceea ce se întâmplă la Biia: „Dumneavoastră sunteţi o minune prin ceea ce faceţi pentru cultură, prin ce aţi făcut ca această bibliotecă să fie casă bună a cărţii”. Apoi l-a evocat pe George Coşbuc în manieră proprie, povestind, printre altele, lacrimile avute la 10 ani, lacrimi „cât bobul de grâu”, când părinţii nu l-au putut lua la Hordou, în 1966, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Coşbuc. (Sărbătoarea a fost una grandioasă, punându-se în scenă „Nunta Zamfirei”. „Toate dealurile care înconjurau Hordoul erau pline de mulţime”.) A povestit cum a pus în scenă, în schimb, ca o revanşă, în curtea şcolii, pentru cei rămaşi acasă, copiii şi „babele” din sat, „O scrisoare de la Muselim-Selo”, menţionând că în satul său, Chintelnic (jud. Bistriţa-Năsăud) era de neconceput să se organizeze serbări fără versuri coşbuciene şi cântece (în special romanţe) pe versuri de George Coşbuc. A menţionat anii săi de adolescenţă Bistriţa, unde a înfiinţat Cenaclul „Virtus Romana Rediviva”, înscriindu-şi preocupările în spirit coşbucian. A mai menţionat despre eticheta restrictivă pusă acestuia de „poet al ţărănimii”, spunând că George Coşbuc este mult mai mult de-atât, el „a făcut radiografia sufletului satului românesc” (invocându-l pe Nichifor Crainic). Nicolae Băciuţ şi-a manifestat dezamăgirea că George Coşbuc este acum scos din manualele şcolare, „o adevărată ofensă adusă Literaturii Române”, făcându-se loc unui surogat subcultural, întreţinut de facebook-işti. A mai spus că, oricât ar încerca unii să-l marginalizeze, „dimensiunea istorică a lui Coşbuc nu o mai poate contesta nimeni. El a surprins sentimentul românesc al fiinţei, opera lui având o circulaţie extraordinară în tot spaţiul românesc, fiind nu doar regăsire a sinelui unui neam ci şi, adesea, manifest” cum ar fi cazul poeziei „Noi vrem pământ”, care a fost suport şi al idealurilor răsculaţilor de la 1907. A vorbit şi despre revista „Vatra” fondată în 1894 de Ioan Slavici, I.L. Caragiale şi George Coşbuc unde, practic, Coşbuc făcea totul. O revistă culturală „făcută la Bucureşti, în special pentru ardeleni”. A vorbit apoi despre „Vatra” de la Tg. Mureş din 1971, opera lui Romulus Guga „continuatorul programului iluştrilor înaintaşi”, locul unde Nicolae Băciuţ a lucrat „vreo 20 de ani”, pentru ca apoi să vorbească despre opera sa, revista „Vatra Veche”, înfiinţată în 2009, şi care continuă programul „Vetrei” lui Romulus Guga. A vorbit şi despre

drumul său la Hordou (azi satul George Coşbuc) de anul acesta, la 150 de ani de la naşterea poetului, menţionând: „Omagiul meu adus lui Coşbuc constă şi în a continua să scriu în Limba Română şi de a face elogiul satului românesc”. În final, a prezentat celor prezenţi ultimele sale apariţii editoriale, între care antologia „Sunt suflet în sufletul neamului meu” – Coşbuc 150, şi volumul „La taclale cu Dumnezeu, Ed. Vatra Veche, 2016, din care a recitat poezia „Grădinar, în Rai”.

Subsemnatul, la rândul meu, am vorbit despre „rezistenţa prin cultură”, contramăsură de rezistenţă faţă de politica obedientă a politicienilor români faţă de „mai marii lumii” şi care acţionează pentru uitarea rădăcinilor noastre, care doresc minimalizarea istoriei şi culturii româneşti şi impunerea unor obiceiuri străine nouă, printr-o politică de rupere a unităţii noastre identitare. Acest spirit de revoltă l-am completat şi liric prin citirea poemelor proprii: „Pământ în troacă”, „Ce nu-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „România perdantă” şi „Ne pleacă”. Intervenţia mea despre Coşbuc a fost alta decât cea pregătiră. Ea a fost inspirată de articolul „Omagiu lui George Coşbuc” scris de Ion Brad şi publicat în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, din săptămâna 28 octombrie – 3 noiembrie 2016. Am citat din acest important scriitor român, cu obârşia în satul Pănade, la o „azvârlitură de băţ” de Biia, reproducând şi un citat din spusele lui Liviu Rebreanu, din 1926, cu ocazia dezvelirii la Năsăud a unui bust a lui George Coşbuc.

Momentele artistice au fost susţinute de către copii frumoşi, ca soarele de pe cer, îndrumaţi de inimoase învăţătoare. Doamnele Lucia Crişan şi înv. Mihaela Budiu au pregătit copii de la Şcoala Generală din Şona. Astfel: Denisa Doroga a recitat poezia „Mama”, Emilia Căluşer poezia „Păstoriţa”, Andreea Murvai poezia „Bradul”, iar Roxana Satmari poezia „Lup din crâng”.

Învăţătoarele Carmen Dulău şi Mariana Costea au pregătit programul artistic al copiilor de la Şcoala Generală din Biia. Boancăş Natalia a cântat poezia „La oglindă”, la fel cum a făcut-o şi Raluca Dulău, iar Denisa Fekete, Lupu Andreas şi Cristina Pepelea au interpretat „Povestea gâştelor”. Angela Lup a cântat şi ea pe versurile lui Coşbuc poezia „Mama”, iar alţi copii au recitat poeziile „Cântec”, „Concertul primăverii” şi „Iarna pe uliţă”.

La manifestare au fost prezenţi numeroase personalităţi locale şi zonale, dintre care amintesc pe prof. Rovin Matei şi Iuliana Matei, preotul Traian Ghiurfălean, Marinela Ghuirfălean şi alţii.

A fost o manifestare cultural-artistică GEORGE COŞBUC de înaltă ţinută şi simţire românească, cum puţine s-au mai făcut în ultimii ani. La final, o parte din cei prezenţi au ţinut să se imortalizeze fotografic la bustul animatorului cultural, Ioan Sălcudean.

Răzvan DUCAN


59

SIMPOZION „BLAJUL ŞI MAREA UNIRE DE LA ALBA IULIA 1918” a 25 noiembrie 2016, într-o atmosferă de sărbătoare şi în-cărcată de emoţie, s-a desfăşurat la Blaj Simpozionul „Blajul şi Marea Unire de la Alba Iulia 1918”. Sala de şe-

dinţe a Primăriei Municipiului Blaj a fost neîncăpătoare pentru zecile de patrioţi înflăcăraţi care au sorbit cu entuziasm fiecare moment derulat în program.

Activitatea a debutat cu intonarea Imnului Naţional „Deş-teaptă-te, române!”, urmat de intonarea Imnului Astrei. Cei pre-zenţi s-au bucurat de cuvântul doamnei prof. Silvia POP – Preşe-dinta Desp. ASTRA „Timotei Cipariu „Blaj care a evocat rolul şi importanţa activităţii Consiliului Naţional Român de la Blaj în perioada noiembrie-decembrie 1918 aşa cum a rezultat din pro-tocoalele şi actele din 1918-1919 oferite de autorii Viorica Lascu şi Marcel Ştirban în volumul „Consiliul Naţional Român din Blaj. Protocoale şi acte 1918-1919”. A urmat cuvântul Preotului lector univ. dr. Anton RUS –Director al Departamentului Teolo-gic Greco-Catolic Blaj. Un moment muzical deosebit oferit de grupul vocal-instrumental Allegrino, coordonat de d-na prof. Ga-briela Trif (Şcoala Gimnazială Crăciunelu de Jos), a încântat pu-blicul prin interpretarea cântecelor patriotice „Clopotul reîntregirii” – versuri Adrian Păunescu şi „Pentru ea” – versuri Grigore Vieru, muzica Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Comunicările ştiinţifice au continuat cu prezentarea materialului „Contribuţia Blajului la înfăptuirea Marii Uniri” de către domnul preot dr. Ioan Mitrofan şi cu prezentarea materialului „C.N.R Blaj – Mărturii în paginile zia-rului Unirea” de către doamna muzeograf Simona Frâncu. A ur-mat evocarea „Maria Puia (1885-1915). Jertfa Mariei Puia – Sim-bol al Unirii” realizată de doamna prof. dr. Cornelia Nicoară. Un mesaj deosebit despre patriotism, despre importanţa conştientizării pericolelor şi realităţii social-politice şi economice pe care le tră-ieşte ţara noastră în prezent, a fost transmis celor prezenţi, îndeo-sebi elevilor, de către domnul dr. Mircea Frenţiu. A urmat inter-venţia dlui profesor Mihai Buia (Cercul Astra „I. Pop Reteganul” Sâncel) care a prezentat activitatea din 1918-1919 a Consiliului Naţional Român din Sâncel,apoi a urmat intervenţia dnei profesor Gabriela Trif (preşedintă a Cercului Astra Crăciunelu de Jos) care

a relatat despre activitatea Consiliului Naţional Român din Crăciu-nel – noiembrie-decembrie 1918, ianuarie 1919. Un moment deo-sebit de emoţionant ni l-a oferit domnul Gheorghe Zereş (preşedin-te al Cercului Astra Pănade), care, în port popular şi cu flamura tri-coloră în braţe, prin muzică şi poezie, ne-a dat o adevărată lecţie de patriotism. Programul a continuat cu intervenţia domnului preot Mihai Silaghi, reprezentant al localităţilor Cistei şi Bucerdea Grânoasă. Activităţile simpozionului „Blajul şi Marea Unire de la Alba Iulia 1918” s-au încheiat cu un frumos moment muzical sus-ţinut de eleve ale Colegiului Naţional „I. M. Clain „Blaj, coordo-nate de domnul profesor preot Ştefan Cătăuţă.

În cadrul activităţilor simpozionului a avut loc şi expoziţia de carte: „De la Blajul Paşoptist la Alba Iulia Marii Uniri”, desfă-şurată la Biblioteca Municipală „Şcoala Ardeleană” Blaj.

Salutăm, de asemenea, prezenţa la eveniment a colaborato-rilor Carmen Simu, prof. la Col. Naţ. „I.M. Clain „Blaj, Ana Ze-han Platon, dir. prof. la Şcoala Gimnazială „Simion Bărnuţiu” Ti-ur. Blaj, Dorin Gabriş, prof. la Lic. Tehn. „T. Cipariu” Blaj, Adeli-na Sărătean, prof. la Şcoala Gimnazială „P.P. Aron” Blaj.

prof. Gabriela TRIF 11 OCTOMBRIE 2016 – ZIUA ŞCOLII ARDELENE ŞI ZIUA ŞCOLILOR

BLAJULUI ubla sărbătoare – Ziua Şcolii Ardelene şi Ziua Şcolilor Blajului – a fost omagiată la Blaj, în data de 11 octombrie 2016. Cu această ocazie, la Muzeul de Istorie Augustin

Bunea şi la Biblioteca Municipală Şcoala Ardeleana din Blaj, au avut loc manifestări culturale dedicate celor două mari evenimente. Astfel, sub genericul 11 OCTOMBRIE 1754 – DESCHIDEREA PRIMELOR ŞCOLI SISTEMATICE ROMÂNEŞTI, s-a vernisat la Muzeul de Istorie Augustin Bunea, Expoziţia de Pictură retrospectivă EMIL BĂCILĂ (1926 – 1990), In memoriam – 90 de ani de la naşterea artistului blăjean. Realizată la iniţiativa familiei artistului şi cu sprijinul Primăriei Municipiului Blaj, expoziţia s-a bucurat de prezenţa unui public numeros, iubitor de artă, persoane apropiate pictorului, care s-a născut la Blaj şi s-a format în şcolile blăjene. După un moment emoţionant, în care personalitatea lui Emil Băcilă a fost evocată de Horea Băcilă şi Radu Călin Băcilă, cei doi fii ai artistului, s-au adus aprecieri critice asupra celor aproximativ 46 de lucrări expuse. Invitaţi de onoare au fost specialiştii în domeniu, Cornel Tatai-Baltă – critic şi istoric de artă, Radu Vasile – critic de artă şi Horea Cucerzan – artist plastic. Expoziţia de pictură, realizată într-o paletă largă de culoare şi o tematică variată (flori, peisaje, naturi statice) mai poate fi vizitată până la data de 15 decembrie 2016.

După vernisaj, publicul a fost invitat să participe la simpozionul ŞCOALA ARDELEANĂ – EXPRESIA ILUMINISMULUI ROMÂNESC, care s-a desfăşurat la Biblioteca Municipală Şcoala Ardeleană, Blaj. Manifestarea a fost onorată de prezenţa unor personalităţi cu importante contribuţii în studii şi cercetări istorice, care în expunerile lor au subliniat încă o dată locul şi rolul corifeilor Şcolii Ardelene în cultura românească. Au fost prezentate lucrări cu titluri semnificative: Gheorghe Şincai – îndrumător al învăţământului din Transilvania, Prof. univ. dr. Ion Buzaşi; Unde sunt Şcolile lui Şincai?, Lect. univ. dr. Ciprian Ghişe; Samuil Micu – contribuţii privind dezvoltarea învăţământului blăjean, Pr. Dr. Zaharia Pintea. După prezentarea revistei Astra Blăjeană, nr. 3/2016, realizată de Prof. Silvia Pop, a urmat Agenda editorială, unde Prof. Ana Hinescu aduce în actualitate cărţi şi nume de autori, foşti elevi ai Blajului.

Menţionăm faptul că organizatorii manifestărilor culturale din 11 octombrie 2016, sunt Primăria Municipiului Blaj, Asociaţiunea Astra-Despărţământul Timotei Cipariu Blaj, Biblioteca Municipală Şcoala Ardeleană Blaj, Muzeul de Istorie Augustin Bunea Blaj.

Simona FRÂNCU

L

D


SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL „ROMÂNII DIN AFARA GRANIŢELOR ŢĂRII”, ASTRA, IAŞI, 2016: „ISTORIA ACUM FIE-NI ÎNDEMN”

mai trecut o ediţie a Simpozionului Internaţional „Românii din afara graniţelor ţării” organizat de ASTRA, Despărţământul „Mihail Kogălniceanu”

din Iaşi (preşedinte prof. Areta Moşu). Un important proiect ce, în acest an, a avut o tematică deosebit de actuală: „Minorităţi şi identităţi naţionale în spaţiul central şi est-european”, desfăşurat în trei mari centre culturale, Iaşi, Bălţi şi Cernăuţi. Au fost patru zile, 3-6 noiembrie 2016, deosebit de bogate ce vor rămâne în memoria astriştilor, organizatori şi participanţi.

În prima zi, 3 noiembrie 2016, lucrările Simpozionului Internaţional s-au desfăşurat în Sala de conferinţe, Corpul R al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Cuvântul de bun-venit rostit de prof. Areta Moşu, preşedinte al Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu”, a exprimat satisfacţia pentru reuşita realizării ediţiei din acest an a Simpozionului, mulţumind participanţilor şi oaspeţilor ce, de fiecare dată, simt energia spirituală a Iaşului.

Cuvinte de salut au fost rostite de vicepreşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, care apreciază faptul că ASTRA are ca preocupare specială situaţia românilor din afara graniţelor, de prof.univ.dr. pr. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Iaşi, ce transmite salutul Î.P.S. Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei, insistând asupra ideii că ASTRA a promovat întotdeauna unitatea de neam, credinţă şi cultură a poporului român. A accentuat faptul că Sf. Sinod al Patriarhiei Române acordă o atenţie specială românilor din diasporă, considerând că orice parohie românească, oricât de mică ar fi, este mai importantă decât o ambasadă în păstrarea identităţii şi a limbii române.

P.C. Părinte Iulian Budescu, vicar al Mitropoliei Basarabiei, vicepreşedinte al Despărţământului ASTRA din Cahul, afirmă că prin intermediul ASTREI are ocazia de a menţine credinţa şi cultura în zona Cahulului, exemplificând prin recenta instalare a plăcii omagiale cu efigie a Episcopului Justinian Teculescu (1865-1932), pe biserica din localitatea Manta, Cahul. A dat de gândit afirmaţia că basarabeni conştientizează că sunt români, dar „influenţele ruseşti nu sunt de lăsat de-o parte.”

Prof. Ion Onuc Nemeş transmite salutul ASTREI Centrale din Sibiu, dar ş i sentimentele proprii. Pornind de la ideea că nu există iubire mai mare decât iubirea de patrie, se referă la activităţile desfăşurate de ASTRA de-a lungul anilor de la înfiinţare, în Transilvania, exemplificând prin volumul domniei sale „ASTRA în satul meu. De la Comuna Viitorul la Satul-model. Sâncraiu Almaşului, judeţul Sălaj”, Sibiu, Editura „ASTRA Museum”, 2015. Vorbind despre Asociaţiune, menţionează că ASTRA, în satul său, a fost a doua religie, după credinţa în Dumnezeu, idee ce i-a fost sădită în suflet de părinţii săi. „Satul meu” este o figură de stil, o sinecdocă, în care, prin lărgirea

sensului, prin folosirea particularului în locul generalului, satul natal al lui Onuc Nemeş poate fi orice sat transilvănean în care ASTRA a acţionat de la înfiinţare, din 1861, până la începutul perioadei comuniste, când a fost desfiinţată. Dl Onuc Nemeş apreciază bogata activitate a ASTREI ieşene, în special „ctitoriile” sale, despărţămintele şi cercurile înfiinţate în Basarabia, faptul că există o vibraţie românească în Basarabia datorată doamnei Areta Moşu ce transmite o putere de jertfă de neimaginat: „Energia curat românească o ţine în putere pe doamna Areta, prezentă peste tot. Instituţii ale statului român nu fac atâtea pentru românii din afara graniţelor cât face Areta”.

Prof. Luminiţa Cornea aduce salutul astriştilor Despărţământului ASTRA Covasna-Harghita, prezintă delegaţia cu care a venit, poeta Mihaela Aionesei şi jurnalista Maria Graur, director al cotidianului „Mesagerul de Covasna” care promovează cu sârg ASTRA. Pentru a realiza o legătură cu alte simpozioane astriste, prezintă tableta „Lacrimile unei biserici”, inspirată de vizita la mânăstirea Lăpuşnea, Timocul sârbesc, în perioada Simpozionului Internaţional din 2013.

Acad. Alexandru Zub a conferenţiat despre actualitatea ASTREI, despre responsabilitatea fiecăruia faţă

A


61

de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Amintind de teoria localismului creator (Al. Dima) ca despre o formulă magică de mobilizare a energiilor creatoare, academicianul Al. Zub realizează o incursiune culturală, o schiţă de istorie a culturii româneşti, cu aspecte privind realităţile româneşti. Câteva idei: Transilvania, factor dinamizat, conştiinţa de veghe asupra românismului; în Transilvania s-a creat proiectul de construcţie românească; spiritul ASTREI este consonant cu spiritul de la 1848, peste care nu putem trece – lucruri ce trebuie reamintite, reînnoite şi revigorate astăzi când se caută un proiect de construcţie românească. Personal, m-a emoţionat versurile poeziei „La patrie” de Gheorghe Asachi, între care se detaşează versul „istoria acum fie-ni îndemn”, poezie considerată de acad. Zub un adevărat program de creaţie românească, de trezire a conştiinţei româneşti.

Prof. Mihai Toma a prezentat publicaţiile: Ioan Răducea (coordonator), Români – moldoveni–Europeni. Dileme şi identităţi, Iaşi, 2015, 226 p.; „Revista română”, anul XXII, nr. 3 (85), toamnă 2016; „Sud-Vest”. Almanah istorico-cultural în limba română pentru cititorii din sudul Basarabiei, anul V, nr. 10(51), octombrie 2016, remarcând faptul că se poate face cu greu o delimitare între cele trei publicaţii editate de ASTRA din Iaşi. Privind tematica, toate au în vedere identitatea românească.

Comunicările prezentate (moderator Mircea-Cristian Ghenghea) au fost susţinute de cercetători ai Academiei Române, Filiala Iaşi, respectiv de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, şi de la Universitatea din Piteşti.

În cadrul mesei rotunde sub genericul „Întâlnirile ASTREI”, desfăşurată la Cercul Militar Iaşi, participanţii au discutat tematica „Identitatea românilor din afara graniţelor. Realităţi şi perspective”, moderator fiind prof. Areta Moşu, care, atentă la detaliile desfăşurării Simpozionului, invită la discuţii reprezentanţi ai societăţii civile din România, Republica Moldova, Bucovina şi Serbia.

Discuţii interesante: exemple concrete privind anumite aspecte ale identităţii au arătat astriştii sosiţi din judeţul Covasna, iar dl Gheorghe Mândru, directorul Teatrului din Cahul, Basarabia, a vorbit despre greutăţile pe care le întâmpină, despre politica specială de provocare din partea conaţionalilor rusofoni, Teatrul din Cahul fiind numit „Cuibul viespilor româneşti”. Domnul Constantin Ungureanu din Chişinău, originar dintr-un sat bucovinean de pe lângă Cernăuţi, a arătat situaţia românilor din regiunea Cernăuţi. Părintele vicar Iulian Budescu vorbeşte despre situaţia românilor din zona Cahul şi, împăciuitor, afirmă cu deplină credinţă în suflet: „Poporul român a fost un popor prigonit, dar, prin sfinţi, Dumnezeu ne va asigura o cunună.” Concluzia discuţiilor ar fi că sentimentul identităţii este întotdeauna supus manipulării.

Concertul de muzică veche românească „Anton Pann – 220 de ani de la naştere”, susţinut de Formaţia vocal-instrumentală „Floralia” a Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi, dirijor conf.univ.dr. Irina Zamfira Dănilă, a încununat prima zi – un concert înălţător de cinstire a înaintaşilor şi a muzicii de calitate.

Vineri, 4 noiembrie 2016, participanţii s-au deplasat în Basarabia, unde, la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi, s-a desfăşurat a doua parte a Simpozionului.

Prezenţa în sală a numeroşi tineri, studenţi ai universităţii a impresionat plăcut oaspeţii sosiţi din România. La aceştia s-au adăugat astriştii din Basarabia, locuitori ai mai multor sate din raioanele Bălţi şi Floreşti, între care am recunoscut cu bucurie pe dna prof Olga Lesenco din Gura Căinarului ce ne-a întâmpinat veselă cu frumoasa urare: „Mă-nchin de sănătate, fraţilor!”

Au fost rostite cuvinte de salut din partea conducerii Universităţii de Stat „Alecu Russo” Bălţi, de prof. Areta Moşu, de Excelenţa sa Consulul Mihai Baciu de la Consulatul General al României la Bălţi.

Astristul de vocaţie, cum l-am numit pe cercetătorul Ion Onuc Nemeş, a prezentat salutul ASTREI Centrale de la Sibiu, a apreciat activitatea ASTREI ieşene, în mod deosebit eforturile profesoarei Areta Moşu care a realizat 35 de despărţăminte şi cercuri astriste în Basarabia, organizând o multitudine de evenimente astriste cu şi pentru românii basarabeni.

Comunicările au fost susţinute de prof şi cercetători de la Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi, de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi, de la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, Republica Moldova. Am remarcat comunicări ale unor doctoranzi şi profesori din Bălţi, dintre care am reţinut comunicarea conf.univ.dr. Nicolae Leahu despre Majorităţi minoritare şi minorităţi majoritare, ce a menţionat că problematica identităţii este mult discutată în stânga Prutului; apreciază ASTRA care „face” identitate, construieşte şi menţine identitatea, îndemnând, în final, „să luptăm pentru o brumă de armonie”. Dezbaterile şi discuţiile ce au urmat au confirmat faptul că tema Simpozionului a fost deosebit de interesantă şi actuală.

Participanţii la Simpozion au efectuat o vizită la Centrul Socio-Cultural Multifuncţional din satul Băhrîneşti, raionul Floreşti, sufletul căruia este doamna primar Teodosia Bunescu. Ceea ce am văzut în acel centru ne-a impresionat plăcut pe toţi, dovedind că omul sfinţeşte locul.

Momentele de vizitare de la Casa Memorială „Constantin Stere” din satul Ciripcău, raionul Floreşti ne-a amintit că scriitorul şi omul politic Constantin Stere (1865-1936) a jucat un rol important în Unirea Basarabiei cu România şi a fost al doilea preşedinte al Sfatului Ţării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918).


Seara, în oraşul Floreşti, unde am fost aşteptaţi de reprezentanţi ai Consiliului Raional Floreşti şi de membri ai cercurilor ASTRA din raionul Floreşti (Floreşti, Gura Căinarului, Temeleuţi, Putineşti, Roşietici), în frunte cu preşedinta ASTREI Floreşti, prof. Zenaida-Zâna Mandalache. Impresionantă a fost primirea noastră de către elevi, la Şcoala de Arte „Nicolae Sulac” (director prof. Margareta Ceban), Floreşti. Am vizitat expoziţia de pictură a elevilor, apoi în sala de spectacole a aceleiaşi şcoli ne-au încântat sufletele elevii reprezentanţi ai mai multor ansamble artistice: formaţia „Sălcioara” (cond.prof. Daniela Alexei), formaţia de acordeonişti (cond.prof. Nicolae Borianovschi), formaţia de jocuri populare „Muguraşii” (cond.prof. Igor Costanda), ansamblul de violoncelişti (cond.prof Eugenia Ciorbă şi Victoria Cioban), cărora li s-au adăugat elevi şi profesori de la Liceul Teoretic „Miron Costin” şi cinci eleve de la Liceul (cu predare în limba rusă) „A.P. Cehov” (dir.prof. Irina Golubev) care au cântat în limba română melodii româneşti. Toţi spectatorii au apreciat evoluţia formaţiilor artistice

Sâmbătă, 5 noiembrie 2016 a fost o zi fără... comunicări, a fost o zi ce a cuprins vizite de documentare în Ucraina, la Cristineşti, la mormintele familiei Hâjdău, părinţii scriitorului B.P. Hasdeu (1838-1907) ce s-a născut în localitatea Cristineşti, raionul Hotin. Am poposit apoi la vestita, în străvechi timpuri, Cetate a Hotinului, aflată pe apa Nistrului, parte a provinciei istorice Moldova. Intrăm în cetate, urcăm pe ziduri, privim Nistru, ne apar în minte imagini ale vremurilor de odinioară, vremuri fără întoarcere. Altă cetate vizitată – Cameniţa. Cetatea-i impunătoare ne aminteşte că veacuri a sta la graniţa dintre mari imperii, cel rusesc, austriac, otoman.

Duminică, 6 noiembrie 2016, în Cernăuţi, la sediul Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, în clădirea numită acum Palatul Naţional al Românilor, eram aşteptaţi de mulţi tineri şi mai mulţi oameni în vârstă. Prof. Areta Moşu, vicepreşedinte al Asociaţiunii ASTRA, rosteşte cuvântul de salut, specificând câteva date din istoricul ASTREI şi obiectivele culturale. Din partea Consulatului României la Cernăuţi, prezintă un cuvânt de salut domnul Edmond Neagoe, iar jurnalistul Vasile Bâcu spune un cuvânt de salut din partea Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi, o adevărată casă a românismului din Cernăuţi.

Comunicările din programul de la Cernăuţi au fost susţinute de Constantin Ungureanu (Institutul de Istorie, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, Republica Moldova), Iulian Cătălin Dănilă (Universitatea „Apollonia” Iaşi), Dan Jumară (Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi), Irina Zamfira Dănilă (Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi) – Rolul muzicii în păstrarea identităţii naţionale la Cernăuţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care îşi încheie original comunicarea cu redarea

înregistrării audio a cântecului „Trei culori” de Ciprian Porumbescu – asistenţa se ridică în picioare, în semn de omagiu.

Corul „Dragoş vodă” al Societăţii „Mihai Eminescu”, cu frumoase costume populare, a interpretat cântece populare şi patriotice ce au meritat toate felicitările.

După un scurt popas la mânăstirea Bănceni, ne-am

continuat drumul spre oraşul Herţa, ne-am închinat la biserica cu hramul Sfântul Spiridon căreia ASTRA i-a dăruit un clopot al cărui sunet să ajungă şi la românii din Ţară. La Herţa, am participat la o frumoasă seară românească.

Cele patru zile ale Simpozionului Internaţional s-au încheiat, dar am ajuns la Iaşi abia în a cincea zi, după ce dimineaţa, am vizitat impresionanta clădire a Universităţii din Cernăuţi şi mănăstirea Boian.

În concluzie, participanţii s-au simţit minunat – comunicări de înaltă ţinută, discuţii şi dezbateri la obiect. Mai presus de toate, consider ca foarte importante întâlnirile cu românii din zone geografice şi state diferite. Împreună ne-am împărtăşit sentimente, ne-am încărcat spiritual în lăcaşuri de prestigiu ale învăţământului şi culturii, în muzee, ne-am adus aminte de personalităţi şi am evocat vremuri de mult trecute, apoi ne-am delectat admirând formaţii de muzică şi jocuri populare, am văzut lucruri deosebite realizate de oameni care ştiu să sfinţească locul.

Numitorul comun a fost limba română, o adevărată formulă de unire spirituală, deoarece prin ea nu ne rezumăm la o simplistă „comunicare”, ci conştientizăm că limba românească înseamnă recunoaşterea unei origini care depăşeşte imediatul. Numai vorbind româneşte, ne vom păstra identitatea. Simpozioanele internaţionale organizate de astriştii ieşeni contribuie substanţial la cunoaşterea românilor trăitori pe alte meleaguri decât cele ale României şi la păstrarea identităţii românilor din afara graniţelor.

Felicităm organizatorii Simpozionului, în special pe doamna prof. Areta Moşu, preşedintele şi sufletul Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” din Iaşi. Mult succes în continuare!

Prof.dr. Luminiţa CORNEA preşedinte al Despărţământului ASTRA

Covasna-Harghita


63

„GHEORGHE ŞINCAI” – MOMENT COMEMORATIV – 200 ANI oţi corifeii „Şcolii Ardelene”: Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816), Petru Maior (1760-1821), Ion Budai-Deleanu

(1760-1820) au fost de o mare însemnătate pentru popo-rul român, dar Gheorghe Şincai prin truda supraome-nească de a scoate din beznă pe românii din Transilva-nia, oropsiţi la ei acasă, are semnificaţii colosale, în pri-mul rând pentru dragostea fără limite pe care a purtat-o neamului său şi apoi pentru toată munca depusă cu o obstinaţie ieşită din comun pentru scoaterea la lumină şi emanciparea maselor mari de români care trăiau în Transilvania intr-o asuprire şi subjugare cruntă.

Nu poţi ieşi din beznă fără învăţătură, asta a înţe-les-o foarte bine marele iluminist Gh. Şincai, a cărui scop principal a fost înfiinţarea de şcoli româneşti, şi apoi instruirea în primul rând a învăţătorilor şi a preoţi-lor (unii dintre aceştia în acea vreme abia ştiau să citeas-că). Iată unul din îndemnurile lui Şincai „Îndrăzneşte să ştii, îndrăzneşte să cunoşti” care a devenit un crez pe ca-re l-a împărtăşit celor mulţi.

Comemorarea ilustrului înaintaş a avut loc în Ca-tedrala mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj, sub aus-piciile Mitropoliei Române Unită cu Roma Gre-co-Catolică, în prezenţa episcopilor greco-catolici: P.S. Florentin, episcop de Cluj-Gherla; P.S. Vasile, episcop al Maramureşului; P.S. Alexandru, episcop al Lugojului; P.S. Mihai, episcop al Bucureştiului; P.S. Claudiu, Epis-copul Curiei Episcopale Majore Blaj. Au mai fost pre-zenţi d-l Ion Dumitrel, preşedinte al Consiliului Judeţean Alba; Daniel Breaz, rectorul Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia; Gheorghe Valentin Rotar, primar al municipiului Blaj şi prof. Livia Mureşan, viceprimar Blaj precum şi alte personalităţi. S-a început cu un TE DEUM,consacrat ilustrului cărturar Gh. Şincai. A urmat programul de omagiere: prof. univ. dr Ana Maria Ro-man, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia şi prof. univ. dr. Ion Buzaşi din Blaj, care foarte documen-taţi şi cu amănunte au scos în evidenţă personalitatea şi opera marelui Gheorghe Şincai, contribuţia la dezvolta-rea învăţământului românesc în Transilvania la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea.

Ion Moldovan a prezentat volumul „Gheorghe Şincai – 200”, editat de Mitropolia Române Unită cu Roma Greco-Catolică.

În partea a doua a manifestărilor, a urmat un pro-gram artistic conceput de Ion Moldovan, directorul Edi-turii „Buna Vestire” din cadrul Mitropolie Gre-co-Catolice a Blajului. Am ascultat evoluţia Cvartetului de coarde „Cantabile” din Cluj Napoca, cu lucrări din: C. Drăguşin, I. Ghika, A. Bena, Fr. Search, J. Sebastian Bach, Etienne Mehul. Doamna Veta Biriş, vedeta cântecu-lui românesc de pe Târnave a interpretat vechi cântece ro-mâneşti de război.

Manifestarea a fost o reuşită deplină. Felicitări orga-nizatorilor.

Aurel ROMAN

Foto: Ioan MIHĂLŢAN

T


LICEUL TEHNOLOGIC „ŞTEFAN MANCIULEA” LA CEAS ANIVERSAR „Mica Romă”, sărbătoreşte în data de 11 octom-

brie, ziua în care au luat fiinţă primele instituţii de în-văţământ. Acest fapt se datorează iniţiativei episcopu-lui Inocenţiu Micu Klein şi apoi efortului depus de Petru Pavel Aa-ron, care a anunţat deschiderea şcoli-lor din Blaj, în data de 11 octombrie 1754, precum şi a „necurmatei şcoli de obşte”, care permitea accesul la studii tuturor celor care doreau, fără a fi necesară vreo contribuţie materi-ală.

Liceul Tehnologic „Ştefan Manciulea” din Blaj, cu sprijinul domnului director Ioan Marcu şi al doamnei director adjunct Elena Dră-gan, a celebrat acest moment impor-tant din istoria instituţiei noastre, dra şi a întregului oraş. Iniţiativa proiec-tului a aparţinut cadrelor didactice de Limba şi literatu-ra română, prof. Ioana Breazu, Emese Duşa, Cristina Savonea, având o bună colaborare cu doamna biblio-tecar, Mărioara Arion, doamna profesoară Iulia Dancu şi domnul profesor Goji Gyozo. Proiectul a debutat prin simpozionul „Dascălii Blajului”, care a urmărit aprecierea şi comemorarea eforturilor depuse de înain-taşi în vederea dezvoltării educaţiei. În acest sens, prin lucrările prezentate de elevi şi cadre didactice, s-a punctat importanţa dascălilor care şi-au adus aportul la evoluţia şcolilor blăjene. Timotei Cipariu, Simion Băr-

nuţiu, Petru Maior, Aron Pumnul, Gheorghe Şincai, Ştefan Manciulea, episcopii Inocenţiu Micu Klein şi Petru Pavel Aron au constituit centrul atenţiei celor

prezenţi. A doua secţiune a manifestării a constat în mo-

mente emoţionante prin recitarea unor poezii care au avut ca temă şcoala, dascălii şi Blajul. Elevii au dat dovadă de o interpretare de excepţie şi s-au implicat activ în derularea programului liric. Finalul a fost mar-cat prin depunerea unei jerbe la statuia episcopului Inochentie Micu Clain, din parcul situat în Piaţa 1848.

Apreciem implicarea elevilor şi a cadrelor didac-tice, care îşi aduc aportul constant la evoluţia şi pro-movarea instituţiei noastre.

Prof. dr. Ioana-Maria BREAZU


65

COLOCVIILE LITERARE „ION BIANU” – VALEA LUNGĂ

sociaţiunea Transilvană pentru Litera-tura Română şi Cultura Poporului Ro-mân „ASTRA”, Primăria comunei Va-

lea Lungă şi Şcoala Gimnazială „Ion Bianu” Va-lea Lungă, au organizat vineri, 21 octombrie 2016, „COLOCVIILE LITERARE ION BIANU”.

Dimineaţa zilei de vineri a fost plină cu soare blând tomnatic şi îmbietor la meditaţii. Comuna Va-lea Lungă avea să aştepte musafiri dornici să discute şi să aducă noi informaţii referitoare la viaţa şi acti-vitatea marelui academician, Ion Bianu. Delegaţiile de participanţi la evenimentul cultural – comemora-tiv (160 ani de la naştere, 8 septembrie 1856, în sa-tul Făget a lui Ion Bianu) au fost primite în curtea şcolii, în care este amplasat bustul marelui academician, de către primarul comunei, ing. Puşcă Vasile împreună cu pre-şedinta cercului ASTRA Valea Lungă– directoarea şcolii, profesoara Comşa Călina. La ora 12,30, la bustul lui Ion Bianu, un sobor de cinci preoţi au oficiat o slujbă în memo-ria marelui academician, apoi au fost depuse coroane şi jer-be de flori din partea participanţilor.

La Căminul cultural, unde s-au desfăşurat Colocviile literare „Ion Bianu” primarul comunei Vasile Puşcă şi doamna Călina Comşa au rostit cuvântări de bun venit par-ticipanţilor, urmate de un moment artistic, oferit de elevii Şcolii Gimnaziale „Ion Bianu” din localitate intitulată: „De la lume adunate şi-napoi la lume date”, dansuri şi cântece populare din zonă interpretate de prof. Alexandra Băcilă, câştigătoarea Marelui premiu Jidvei 2014 – Strugurele de aur – fiică a satului Tăuni şi eleva Mihai Andreea. Cuvântul de salut a fost rostit de doamna Silvia Pop – preşedinta Despărţământului ASTRA „Timotei Cipariu” BLAJ, care a expus câteva momente semnificative din viaţa şi activitatea de bibliograf, a acestui reprezentant de seamă al localităţii Valea Lungă şi al culturii româneşti.

O sesiune de comunicări despre activitatea şi perso-nalitatea culturală a ilustrului academician, Ion Bianu, au susţinut: doamna prof. Ana Hinescu, prof. Şovrea Maria; ec. Şolea Ioan, a făcut o dizertaţie şi paralelă între cei doi mari oameni de cultură ai locului, Vasile AARON – Glogoveţ şi Ion BIANU – Făget; Postescu Maria, Despărţământul ASTRA Sebeş, a avut un mesaj emoţionant, legământul pe care îl are cu DUMNEZEU, care i-a redat sănătatea iar ea în schimb ca recompensă, de 12 ani încoace scrie câte o carte în fie-care an, prof. Cioica Maria – preşedinta Despărţământului ASTRA Alba Iulia, a transmis un mesaj de încurajare şi conti-nuare a idealurilor astriste precum şi eco-uri de la ultima Adunare generală ASTRA , ţinută la începutul lunii octombrie la Alba Iulia.

Mesaje şi saluturi au fost adresate cu această ocazie din partea Cercurilor ASTRA Blaj: Cercul Astra „Ion Agârbiceanu” Cenade – preşedinte prof. Livia Breaz, însoţi-tă de primarul comunei Cenade, Neamţu Ilie; Cercul Astra „Ion Pop Reteganul” Sîncel – preşedinte prof. Mihai Buia; Cercul Astra „Timotei Cipariu” Pănade – preşedinte înv. Maria Zereş, însoţită de rapsodul popular Gheorghe Zereş; Cercul Astra „Ioan Micu Moldovan” Blaj – preşedinte prof. Florina Haţegan; Cercul Astra Micăsasa – preşedinte înv. Mărioara Bercea, însoţită de primarul comunei, Popa Sorin; Cercul de literatură şi istorie Astra elevi, Colegiul Naţional „I. M. Clain” Blaj – preşedinte prof. Carmen Simu; Cercul Astra elevi, Grup Şcolar „Ştefan Manciulea” Blaj – prof. Costea Valerica; Cercul Astra Cetatea de Baltă – Olar Ioan şi prof. Mihai Maria, director, prof. Goga Pompilia; Cercul Astra „Petru Pavel Aron” Blaj – director, prof. Carmen Gabriş.

La manifestarea culturală şi comemorativă au mai participat ca invitaţi scriitorul albaiulian Ioan Brad, etnogra-ful, publicistul ing. Ioan Mihălţan, cadre didactice de la Şcoala Gimnazială Ion Bianu din localitate, consilieri locali, directori de la unităţi de învăţământ din zonă, iubitori de cultură şi tradiţie din comună, angajaţii din primăria Valea Lungă. Frumoasa manifestare culturală s-a bucurat de suc-ces, asemenea acţiuni fiind de bun augur şi pe viitor, consti-tuind un exemplu pentru generaţiile tinere, de a menţine trează memoria ilustrului academician din Făget, Ion Bianu.

prof. Călina COMŞA preşedinta ASTRA Valea Lungă

A


OBICEIURILE ROMÂNEŞTI NU TREBUIE UITATE. ZIUA SATULUI PĂNADE, COM. SÎNCEL

devenit o tradiţie ca în fiecare toamnă, în satul încărcat de cul-tură Pănade să se desfăşoare fru-

frumoasa şi atât de interesantă sărbătoare „Ziua Satului”, prilej de reîntâlnire a pănăzenilor de oriunde s-ar afla. Din an în an, cei care se îngrijesc de acest eve-niment, Primăria şi Consiliul Local al com. Sâncel, Fundaţia „Timotei Cipariu” Pănade, Asociaţia „Fraţii Brad” Pănade şi Cercul ASTRA Pănade dau o importanţă deosebită acestei frumoase sărbători, an-grenând un număr mare de participanţi (foarte mulţi din afara localităţi), anul acesta fiind peste trei sute de participanţi, cuprinşi toţi de fiorul unor momente uni-ce, unele nostalgice, urmate de bucuria şi entuziasmul fiecăruia care se simt din nou acasă, în locu-rile care nu se pot uita niciodată. Totul a început cu Para-da portul popular desfăşurată pe principala stradă a satu-lui, în aplauzele celor prezenţi.

S-a continuat în faţa Căminului cultural cu Sfinţi-rea Icoanei „Sfântului DUMITRU”, izvorâtorul de mir, susţinută de preoţi Daniel Coman – ortodox şi Daniel Câmpean – greco-catolic. Biserica din sat poartă hramul Sf. Dumitru.

Prezentatorul a tot ce s-a desfăşurat a fost rapsodul popular (nici nu se putea altfel) Gheorghe Zereş, fiu al satului care invită pe d-l primar al com. Sâncel, ing. Ilie Frăţilă să ia cuvântul. Domnia sa salută prezenţa tuturor participanţilor şi a unor oficialităţi, declarând deschise manifestările care se vor desfăşura în interiorul Căminu-lui Cultural. D-l primar salută prezenta astriştilor: prof. Silvia Pop – preşedinta ASTRA Blaj, prof. Ana Hinescu

– vicepreşedinte ASTRA Blaj, fiică a satului, ing. Ioan Mihălţan, fiu al satului, înv. Maria Zereş, preşedinte Cerc ASTRA Pănade, prof. Ion Raţiu, ing. Grigore Pop – vicep. Cerc ASTRA Biia, înv. Orian Mărioara (sora fraţi-lor Brad), înv. Ioan Irimie, preşed. Despărţământ ASTRA Dumbraveni, prof. Nicolae Suciu – Dumbră-veni, prof. Mihai Buia – preşed. Cerc ASTRA Sâncel, preot gr.-catolic Mihai Szilaghi – Cistei, prof. coregraf Florin Vasinc, redactor Burdulea Ioan TV AS Târnăveni etc. Au vorbit despre însemnătatea acestei Sărbători: ing. Ilie Frăţilă, care face un istoric al satului Pănade, elogiind aportul celor cărora li se datorează faima acestui sat în-cepând cu marele cărturar Timotei Cipariu, fraţii Brad, continuând cu Ion Raţiu, fam. Zereş, oameni de cultură şi continuatori a tradiţiilor culturale şi sociale ale acestui aşezământ. Mulţumeşte colaboratorilor în special vice-primarului Poşa Gheorghe şi rapsodului Zereş Gheor-

ghe., fii ai satului, oameni de nădejde ca-re au avut un aport determinant în tot ce s-a întreprins.

Preotul Daniel Coman, în cuvântul domniei sale s-a referit mai mult la Sf. Dumitru, izvorâtorul de mir, care a fost un exemplu de sacrificiu şi jertfă. Preo-tul Daniel Câmpean face o incursiune în istorie, amintind de un valah (român) ca-re a fost „fericit” de către Biserică, pe nume Bărbat Irimia, se pare cu legături cu Sâncelul şi Pănadea. Prof. Silvia Pop adresează cuvinte elogioase fraţilor Brad, care prin operele lor, în special d-lui Ion Brad, duc mai departe faima acestei localităţi. Adresează cuvinte elo-gioase ASTREI Dumbrăveni, al cărui

A


67

preşedinte Ioan Irimie se află în sală, însoţit de scriitorul Nicolae Suciu. Înv. Mărioara Orian, regretă lipsa fraţilor ei care din motive obiective nu au putut fi prezenţi, ne ci-teşte o poezie a fratelui Ion Brad, scrisă în 1958. Mai prezintă un articol din foaia „Unirea Poporului „din 1924 intitulat „Din satul lui Timotei Cipariu, Pănade” în care apar o serie de personalităţi ale satului, oameni de cultu-ră, care înfiinţează o bibliotecă în sat (400 volume) pre-cum şi o Agentura a ASTREI, jucau piese de teatru, toate acestea atestând că şi în acea vreme existau oameni înse-taţi de cultură. În cuvântul său d-l înv. Irimie Ioan, fiu al satului apreciază articolul de acum 92 de ani, prezentat de d-na Orian în care se găsesc şi părinţi dânsului, care au avut o contribuţie importanta privind activităţile cultu-rale desfăşurate în acea vreme în satul lor. Este pomenit şi Simion Câmpian, bunicul din partea mamei a aprecia-tului artist Sergiu Cipariu şi a lui Ghiuţu Cipariu ca un apreciat om de cultură al satului Pănade.

Poetul Ion Raţiu a recitat din creaţia proprie o poe-zie dedicată satului natal Pănade, simbol al statorniciei şi respectului faţă de datini şi tradiţii.

Programul artistic a fost susţinut de elevi claselor I-IV de la Şcoala gimnazială Pănade, instructor înv. Oni-ţa Bărbat, cu recitări din creaţiile lui Ion Brad, Ion Raţiu şi Octavian Goga, cântece în grup şi dansuri populare de pe Târnave. A urmat grupul vocal de la Şc. Gimnazială „I.P. Reteganul „Sâncel, instructor prof. Ioana Cătăuţă, cu un repertoriu bine ales. De aici o notă cu totul aparte pentru solista Daria Costea, cu o voce foarte frumoasă şi interpretare foarte reuşită. Grupul bărbătesc Sâncelenii, cu un nou lider al grupului, Nicu Aldea (după decesul mult regretatului Gh. Laţiu) care a cântat solo o doină foarte frumoasă intitulată „Nu ştiu mândro, ce-are luna” cu un succes deosebit. Acest grup e arhicunoscut, au in-terpretat mai multe cântece la un înalt nivel, primind

aplauze furtunoase din partea celor prezenţi. Vreau să remarc prezenţa d-lui Costea Teodor, directorul Căminu-lui Cultural din Sâncel, care a asigurat sunetul precum şi negativele în timpul interpretărilor vocale ca un adevărat profesionist.

Revelaţia întregului program artistic a fost Ansam-blul „Cununa Fărăului „format din bunici, părinţi şi copii din zonă dar şi o moldoveancă. Sufletul acestui Ansam-blu a fost Sergiu Covrig, rapsod popular dar şi soliştii vocali Larisa Haraştian, Solomea Daranote din Tg. Neamţ, Nicolae Covrig, împreună cu coregraful ansam-blului Sorin Gog. Aici se observă inteligenţa şi pricepe-rea unui om de cultură care a ştiut să îmbine poezia, mu-zica şi dansul în mod firesc şi plăcut. Tot ce au interpre-tat, recitări, solo voce, dansuri populare au fost la super-lative, bomboana de pe tort constituind-o simpatica mol-doveancă, în costumaţie specifică, cu opincuţe adecvate portului moldovenesc iar interpretările ei ritmate şi pline de vervă, au fost însoţite de aplauze la scenă deschise. Bravo acestui ansamblu.

Ansamblul folcloric „Muguraşi Cergăului” au pre-zentat o suită de dansuri, demonstrând armonie, talent şi dăruire, imprimate de apreciatul coregraf prof. Florin Vasinc, cunoscut şi recunoscut pentru măiestria lui în ar-ta coregrafică.

A urmat frumoasa solistă de muzică populară din Cut, Denisa Bărbat, care a urmat Şcoala populară de artă „Augustin Bena „Alba Iulia, având profesoară pe Leon-tina Fărcaş; în prezent fiind elevă în clasa a XII-a la Li-ceul de Artă „Regina Maria”. S-a prezentat cu un reper-toriu bine ales, între acestea incluzând şi o doină, închi-nată bunici ei care se afla în sală, pe care a emoţionat-o până la lacrimi.. Încheierea programului a făcut-o rapso-dul Gh. Zereş care ne-a recitat şi apoi cântat din bogatul său repertoriu.

Drumul spre casă l-am făcut pe în-serate pe noul drum asfaltat, recent inau-gurat , care leagă Pănadea de Iclod, care a fost străbătut pe jos sau cu carul tras de doi boi maiestuoşi. Yambor şi Bondi „cu mulţi ani în urmă, de nenumărate ori de către Ana Hinescu şi Ioan Mihălţan, pănăzeni la origine, care le trezesc şi azi amintiri plăcute.

A fost o zi de neuitat pentru toţi participanţii, românii demonstrând din plin că vatra satului nu poate fi uitată ni-ciodată.

Aurel ROMAN Foto: Ioan MIHĂLŢAN


MINIJURNAL DE CĂLĂTORIE LA FRAŢII DE PESTE PRUT. PERSONALITĂŢI ATAŞATE CULTURII BASARABENE

arţi, 11 octombrie 2016. O zi mohorâtă de toamnă cu ploaie leneşă, mocănească. Mă aflu la Căuşeni, în compania ospitalieră a doamnei Lidia

Jubea, preşedintele despărţământului „Valul lui Traian” al Astrei basarabene şi a domnului Maricel Maroti, expert în proiecte europenei, răspunzând amabilei şi elegantei invitaţii a conducerii raionale de-aici. Către orele prânzului onorăm propunerea domnului preşedinte Ion Ciontoloi – o veche şi îndrăgită cunoştinţă – de a lua şi noi parte la o întâlnire cu oaspeţi de seamă ce vor sosi de la Chişinău. Acceptăm cu bucurie cinstea şi privilegiul ce ni se face nouă celor ce venim cu gânduri bune de la Braşov, din inima României, spre a-i ajuta pe oameni apropiaţi nouă.

Sosesc distinsele personalităţi dornice şi ele să viziteze renumitele monumente istorice şi de artă medievală de la Căuşeni, în fruntea carora se află Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (sec. 15-18), o splendidă şi inestimabilă comoară artistică cu influenţe certe ale arhitecturii şi artei vechi bizantine, de-a dreptul fermecătoare pe care bolşevicii erei apuse, sperăm pentru totdeauna, au transformat-o barbar şi iresponsabil în... grajd şi, ulterior, în... depozit de fructe al colhozului, atac nepermis, de-a dreptul bestial, la valoarea şi frumuseţea sfintelor fresce, ce-au supravietuit intemperiilor vremii. Acum, după atâta amar de ani, într-o ambianţă decentă, serioasă şi cordială, ne-am simţit şi noi alături de toţi aceia care „pun umărul” la restabilirea valorilor în puterea cărora au crezut oamenii locului celebrând dimensiunile perene ale frumosului, credinţei şi datinei împământenite aici de secole.

Numerosa şi reprezentativa asistenţă prezentă la această reuniune a celor ce iubesc cultura şi turismul modern cu binefacerile lor din totdeauna, îi întâmpină cu respect pe oaspeţi. Excelenţele lor, domnul ambasador al Statelor Unite în Republica Moldova, James Petit, doamna Ulrike Knotz, ambasadorul Germaniei la Chişinău şi doamna Monica Babuc, ministrul Culturii din Republica Moldova.

Domnul Ion Ciontoloi, preşedintele Raionului Căuşeni are cuvinte de mulţumire şi gratitudine la adresa Ambasadei SUA care a donat în scopul refacerii acestui unicat de artă veche medievală, cu influenţe ale iconografei

M


69

bizantine, o primă tranşă dintr-un ajutor nerambursabil de 150.000 de dolari, urmând ca până la finalizarea lucrărilor suma să se ridice la 1.500.000-2.000.000 de dolari. O faptă lăudabilă care-şi sporeşte dimensiunea şi prin aceea că domnul ambasador se exprimă curent în limba română, limba băştinaşilor moldoveni. S-a străduit s-o înveţe „după carte” în numai vreo şase luni şi, zău, îi stă bine, aşa, mai aproape de sufletul gazdelor. Intrând în interiorul fascinant al Bisericii Ortodoxe, pe care stăpânirea otomană n-o admitea a fi mai înaltă decât, „statura” unui călăreţ turc cu stinderdul ridicat, am simţit că duhul şi înţelepciuna meşterilor zugravi Radul, Stanciu şi Voicu ne priveau cu recunoştinţă şi evlavie iar frescele murale, ce-şi aşteaptă de-acum costumul îmbietor pentru viitorii turişti, de-a dreptul salvator de la pieire, orchestrau în acea zi ploioasă de toamnă basarabeană, o dulce şi multaşteptată simfonie a redeşteptării naţionale a căuşenenilor, trăitori în sfinţenie şi cinstită muncă, animaţi de voinţă şi mari sacrificii pentru a fi cât mai curând şi irevocabil alături de naţiunile civilizate ce rămân, iată, prin concordie şi intrajutorare, apropare de inima şi vrerea românilor moldoveni de peste Prut, întinzându-le mâna întru prietenie şi viitoare prosperitate, dând astfel frâu liber vorbei cronicarului: „Nasc şi la Moldova OAMENI...”.

La intoarcerea în ţară, mă găndeam ce punte minunată de legatură există între Braşovul nostru şi Căuşenii Basarabiei, vizitat fugar de noi într-o ploioasă zi de toamnă. La Braşov ne mândrim cu Biserica „Sf. Nicolae”, cu Biserica Neagră, cu Prima Şcoală Românească şi cu ctitorul limbii române literare, diaconul Coresi. La Căuşeni mândria se cheamă Biserica „Adormirea Maicii Domnului” dar şi locul de închinare şi linişte sufletească Mănăstirea „Sfintele Femei Mironosiţe Marta şi Maria” din preajma satului Hagimuş şi mai ales ne atrage extraordinarul Muzeul poetului basarabean Alexei Mateevici, de la Zaim, cel care a izvodit Imnul Limbii noastre cea Română răspunzându-i lui Andrei Mureşanu „Preot al deşteptării noastre” cratorul vibrantei poezii „Un Răsunet”, adică Imnul nostru „Deşteaptă-te române”!

Liviu DÂRJAN


NICOLAE PAULETI ŞI ANTIM IVIREANUL. PERSONALITĂŢI MARCANTE ALE CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI ALE CREDINŢEI STRĂBUNE

olocviile Naţionale de Fol-clor Gheorghe Pavelescu – organizate de Centrul de cul-

tură Augustin Bena împreună cu Primăria Municipiului şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iu-lia, desfăşurate anul acesta la Mu-zeul Principia şi Facultatea de Teo-logie din Alba Iulia în perioada 25-27 noiembrie au avut menirea să readucă în memorie chipurile a doi oameni de seamă ai culturii şi cre-dinţei noastre strămoşeşti: Nicolae Pauleti – cel dintâi culegător de fol-clor românesc, poet şi traducător în-semnat al vremii sale, şi Antim Ivi-reanul – personalitate culturală re-marcabilă a literaturii române vechi, mitropolit român de origine georgiană, autorul celebre-lor Didahii, colecţie de predici folosite la Marile Sărbă-tori de peste an.

Au fost prezenţi oameni de cultură, profesori şi cercetători din Bucureşti, Vâlcea, Cluj-Napoca, Bistriţa-Năsăud, Sibiu, Novisad alături de cei ai locului, în nu-măr nu mai puţin important, din Alba Iulia, de pe Târna-ve şi Apuseni, de pe Mureş şi Secaş.

În deschiderea Colocviilor, dedicate împlinirii a 200 de ani de la naşterea lui Nicolae Pauleti şi a 300 de la moartea lui Antim Ivireanul, s-a vernisat o expoziţie a meşterilor populari din judeţ şi s-a acordat titlul de Te-zaur Viu unor personalităţi ale culturii populare din ju-deţul Alba. Desfăşurate în cadrul celor două secţiuni omagiale, Nicolae Pauleti şi Antim Ivireanul, comunică-rile prezentate au reuşit să scoată în evidenţă opera şi personalitatea celor omagiaţi şi mai cu seamă contribuţia lor la îmbogăţirea culturii şi întărirea credinţei strămo-şeşti.

S-a pus în evidenţă activitatea lui Nicolae Pauleti, originar din Roşia de Secaş, activitate desfăşurată în anii scurtei sale vieţi – student al marelui cărturar Timotei Cipariu la şcolile Blajului şi preot în Făgetul lui Ion Bi-anu – ca poet, culegător de folclor şi traducător, toate prezentate pe larg în comunicările lor, din plen şi pe sec-ţiuni, de către: prof. univ. dr. Ilie Moise de la Universita-tea Lucian Blaga din Sibiu, prof. dr. Ion Cuceu de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, conf. dr. Amalia Pavelescu de la aceeaşi Universitate Sibiană şi prof. Ioan Popa din Roşia de Secaş.

Nota dominantă a comunicărilor s-a desprins a fi importanţa ce ar fi putut să o aibă culegerea ştiinţifică (Ovidiu Bârlea) a celor 319 cântări şi strigături româ-

neşti din Roşia de Secaş, culese în anul 1838, pentru folcloristica ro-mânească, dacă ar fi fost descope-rită mai devreme şi nu doar după 90 de ani, dar şi a celor peste o su-tă de poezii, şi ele descoperite du-pă alţi 90 de ani, pentru poezia preromantică românească, şi-ntr-una şi-n cealaltă el trebuind să ocupe loc de primă mărime. Dar şansa nu i-a surâs. Nici pe plan li-terar-folcloric, nici al vieţii, soarta dăruindu-i doar 32 de ani de trăit.

V iaţa şi activitatea sa au fost şi mai mult puse în relief pe par-cursul excursiei documentare Pe urmele lui Nicolae Pauleti, organi-zată a doua zi pe ruta Alba Iulia –

Blaj – Roşia de Secaş. Cât priveşte viaţa şi activitatea lui Antim Ivireanul

– desprinse din comunicările pr. prof. dr. Nicolae Jan şi ale altora: Oliviu Botoi, Iuliana Băncescu, pr. prof. dr. Mihai Himcinschi şi ale altora – e de reţinut faptul că, deşi nu fusese român, contribuţia sa la propăşirea cultu-rii româneşti şi mai ales a celei bisericeşti nu a fost cu nimic mai prejos. Dimpotrivă, adus ca tipograf de Con-stantin Brâncoveanul de la Constantinopol, unde trăia răpit de mic de către turci, urcă pe scara demnităţilor pâ-nă la rangul de Mitropolit al Ungrovlahiei. Pe fiecare treaptă a ierarhiei adusese contribuţii de seamă la dez-voltarea vieţii religioase: cărţi şi tipărituri bisericeşti, în-tâia bibliotecă publică din Bucureşti şi, poate, cea mai importantă realizare a sa, introducerea limbii române în slujba bisericească. Pentru poziţia sa antiotomană fusese ucis de turci în anul 1716 în drumul spre locul exilului – Mânăstirea Sinai, şi aruncat în apele râului Mariţa.

Fusese canonizat abia în anul 1992. Prezentarea unor cărţi: Ion Cuceu, Ioan Micu

Moldovan – folclor din Transilvania, vol. I şi II, Nicolae Jan: Icoana Transilvană pe sticlă între devoţiunea popu-lară şi patrimoniu cultural şi Marinela Baba Sara Cră-ciunului nost- colinde din zona Târnavelor, laolaltă cu o însufleţită dezbatere pe tema Folclorul de ieri şi azi şi un recital de muzică tradiţională românească susţinut de Mugurii de tezaur ai Leontinei Fărcaş au încheiat fericit întâia zi a manifestărilor.

Comunicările şi dezbaterile de substanţă, atmosfe-ra profundă, de elevată prestanţă intelectuală, au caracte-rizat lucrările şi toate celelalte activităţi prilejuite de evocarea celor două personalităţi.

Spre lauda tuturor! Ioan POPA

C


71

TABĂRA DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ „ACASĂ LA NOI”, EDIŢIA A XXI-A, 17-24 IULIE 2017

PROIECT Ajunsă la a XXI-a ediţie, Tabăra de cultură şi civi-

lizaţie românească „Acasă la noi” reprezintă pentru Aso-ciaţiunea ASTRA, pentru susţinătorii programului şi mai ales pentru participanţi, un prilej de mare emoţie româ-nească. Cu această ocazie, copiii şi tinerii români din teri-toriile aflate în prezent în afara graniţelor României, cât şi cei care se găsesc în diferitele comunităţi româneşti, se bucură de activităţile iniţiate şi organizate de despărţă-mintele ASTREI din România şi de organizatorii din lo-calităţile-gazdă. Pentru mulţi dintre beneficiari, taberele organizate în diferite zone ale României constituie o oca-zie unică, de a se bucura de frumuseţile naturale şi valori-le spirituale ale unei ţări pe care o simt aproape, vorbindu-i graiul, dar pe care nu au avut prilejul să o vizi-teze. Invitaţii se bucură de toată grija organizatorilor, inte-resaţi să le îmbogăţească cunoştinţele de istorie, de geo-grafie, de cultură şi de civilizaţie românească, să-i sprijine în perfecţionarea limbii române, în cunoaşterea vie, prin itinerarii culturale specifice, a istoriei şi a spaţiului în care aceasta s-a desfăşurat.

Iniţiată în anul 1997, sub înaltul patronaj al Guver-nului României, prin Ministerul Învăţământului şi al Aso-ciaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA, prima ediţie a Taberei s-a desfăşurat la Dezna, judeţul Arad. Din 1998, în condiţiile în care nu a mai primit susţinere financiară din partea organismelor guvernamentale, Asociaţiunea a stabilit propria strategie pentru continuarea şi desfăşurarea activităţii. Astfel că, din acel an, grupurile de copii şi tineri sosite din afara ţă-rii au fost oaspeţi ai familiilor astriste din localităţile unde s-a desfăşurat tabăra. O importantă contribuţie au avut Despărţămintele din Transilvania care, la fiecare ediţie, au primit peste 500 de copii şi tineri români, însoţiţi de dascălii lor. Putem enumera aici Despărţămintele Năsăud, Bistriţa, Iaşi, Roman, Piatra Neamţ, Alba-Iulia, Blaj, Zlatna, Covasna-Harghita, Botoşani, Dorohoi, Sibiu, Se-biş, Buteni, Săcele, Braşov, Vatra Dornei, Buzău, Baia Mare, Şomcuta Mare, Seini, Satu Mare, Tg. Lăpuş, Cluj, Dej, Orăştie, Câmpeni, Aiud, Beclean, Arad, Reghin etc.

O bună impresie au făcut oficialităţile locale, cât şi familiile care i-au găzduit pe copiii care s-au implicat ac-tiv în susţinerea programului, donându-le rechizite şcola-re, manuale, calculatoare, cărţi, sume de bani; contactul direct în comunicare a contribuit la îmbogăţirea vocabula-rului şi a vorbirii în limba română – obiectiv ce stă în atenţia tuturor ediţiilor acestui program.

Obiectiv general: Proiectul de faţă are ca obiectiv o mai eficientă

relaţionare între etnicii români din Ucraina (regiunile Cernăuţi şi Odesa), Republica Moldova (Chişinău, Cahul, Ştefan Vodă, Criuleni, Străşeni, Soroca, Ialoveni, Anenii Noi, Căuşeni, Edineţ etc.) şi România (Bistriţa-Năsăud), cunoaşterea patrimoniului cultural-naţional comun, perfecţionarea cunoştinţelor de limbă şi literatură română prin contactul cu formatorii din Iaşi şi dezvoltarea legăturilor dintre grupurile astriste din România, Republica Moldova şi Ucraina, prin implicarea lor în activităţile organizatorice.

Obiective specifice: Îmbogăţirea cunoştinţelor cu noţiuni de limbă şi

literatură română; Dezvoltarea capacităţii de comunicare în limba

română; Cunoaşterea valorilor culturale româneşti; Conştientizarea importanţei cunoaşterii istoriei

spaţiului şi timpului istoric comun a spaţiului istoric şi etnic românesc;

Dezvoltarea interesului pentru creaţia populară, în general, şi pentru folclorul specific zonei judeţului Alba şi în special al oraşului Blaj;

Cunoaşterea şi aprecierea contribuţiei poporului român la îmbogăţirea patrimoniul culturii europene;

Trăirea sentimentului apartenenţei la cultura poporului român;

Îmbunătăţirea imaginii României în noul context euro-atlantic.

Necesitatea proiectului şi rezultatele scontate: Tematica taberei propune o abordare europeană şi o

mai eficientă relaţionare între români din ţările participante şi cei din România.

După participarea la tabără, tinerii vor avea o imagine mai clară asupra dimensiunii culturale comune, asupra istoriei integrării europene, vor stăpâni mai bine limba şi literatura română şi, odată reveniţi în comunităţile lor, vor putea reprezenta un factor real de schimbare a mentalităţilor actuale.

Beneficiari: 25 de tineri de origine română din afara graniţelor

României. Cu cele mai alese sentimente de preţuire,

Areta MOŞU Vicepreşedinte ASTRA România


REVISTA REVISTELOR

REVISTA „ASTRA NĂSĂUDEANĂ” unoscuta revistă „Astra Năsăudeană” a devenit o publicaţie consacrată şi a ajuns la ediţia cu numărul 7 (33), iunie 2016, anul IV (XI), oferind cititorilor şi tuturor celor implicaţi o bogată activitate social-culturală a Despărţământului Astra Nă-

săud şi a Filialei Năsăud a Ligii Scriitorilor. Publicaţia este editată semestrial, reprezentând un punct de reper în spaţiul cultu-

ral, şi nu numai, fiind condusă cu multă implicare de către domnul profesor Ioan Seni, în calitate de preşedinte al Despărţământului Astra Năsăud, având ca redactor-şef pe dom-nul prof. Mircea Daroşi – preşedinte al Secţiunii Literare Despărţământul Astra Năsăud.

Ediţia publicată în iunie 2016 este densă şi conţine 131 de pagini, în cuprinsul că-rora se regăsesc articole ce păstrează spiritul astrist în contemporaneitate, prin consemna-rea momentelor de actualitate. În prima secţiune sunt notabile articolele: „Astra şi cei că-rora le pasă” de Ioan Seni, „Astra Năsăudeană” de Ioan Mititean, „Astra, mai actuală ca oricând” de Dan Popescu. O rubrică aparte este dedicată aniversărilor şi comemorărilor, avându-l în centrul atenţiei pe domnul Ioan Seni, care a celebrat o frumoasă vârstă. Cro-nica literară cuprinde recenzii în care sunt surprinse impresii referitoare la volumele pu-blicate recent: „O carte despre nemuritorii academicieni ai Năsăudului” de A. Onofreiu, „Eternitatea cuvântului-despre vo-lumele lui Mihai Pleş” de Antonia Badea, „Cartea învăţătorului de la Chiochiş” de Mircea Daroşi.

Revista cuprinde o rubrică prin care promovează talentul creator al poeţilor şi scriitorilor prin publicarea textelor re-prezentative. Merită să consemnăm numele poeţilor: Dorin Dumitriu, Floarea Pleş, Rodica Fercana, Nicolae Băciuţ, Virgi-nia Brănescu, Veronica Oşorheian.

O astfel de publicaţie ce are o ţinută grafică deosebită, constituie un important sprijin în valorificarea culturii şi isto-riei Ţinutului Năsăudului, Bistriţei, păstrând viu spiritul Astrei.

Prof.dr. Ioana-Maria BREAZU

REVISTA ROMÂNĂ

evista româna a fost fondată în anul 1861 de Alexandru Odobescu, anul înfiinţării Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Au fost mai multe perioade în existenţa acestei reviste: revista din 1861-1863 era pentru ştiinţe, litere şi arte, cea din 1902 avea ca scop politica şi literatura, cea din interbelic (1924 –

1925) se autodefinea drept publicaţie lunară de studii, informaţii şi cercetări, cea din tim-pul războiului (1941-1942) se raporta, ca şi revista lui Odobescu, tot la literatură, ştiinţă şi artă, iar trimestrialul ce apare neîntrerupt din anul 1995, din iniţiativa unui grup de inte-lectuali format din Areta Moşu, Ioan Căprosu, Cătălin Ciolca, Ion Chiriac, Liviu Papuc, Nicolae Turtureanu, Claudiu Paradais, Ion Nuţă şi Valeriu Rusu, militează pentru cultiva-rea minţii şi a inimii românilor, a limbii şi literaturii lor.

Cei 21 de ani de existenţă publicistică se împart în trei perioade. Prima perioadă, ce cuprinde primele zece numere (1995-1996), l-a avut coordonator pe poe-tul Cătălin Ciolca, cea de-a doua perioadă (1996-2005) – o perioadă bogată şi valoroasă – a fost coordonată de cercetătorul Victor Durnea, iar cea de-a treia perioadă (2006-2015), caracterizată de racordarea la problema-tica şi dinamica timpului nostru, s-a aflat sub coordo-narea cercetătorului Liviu Papuc.

În primul număr – primăvara 2016 al revistei sunt prezentate o serie de articole in-teresante şi deosebit de actuale. Unul dintre ele este: „Pe cine şi de ce deranjează ISTORIA?”, al domnului Mircea – Cristian Ghenghea, un altul „Istoria, încotro?” al domnului Gheorghe Iutiş, precum şi „Manualul de istorie. De la afacere la anti-educaţie”, al doamnei Adriana Radu. În al doilea număr, în aceeaşi ordine de idei, în

C

R


73

„Opiniile Academicianului Dinu C. Giurescu”, într-un interviu luat de Alina Bălan, aces-ta spune că: „... manualele şcolare sunt anoste, mai slabe decât cele interbelice” şi în acest context: „....se formează generaţii întregi fără patrie”.

În al doilea număr este prezentat un interviu interesant cu scriitorul, dramaturgul şi regizorul Bogdan Ulmu (1951-2016). Un articol semnat Iulian Pruteanu – Isăcescu: „Ni-colae Iorga –despre Odobescu”, la împlinirea a 145 de ani de la naşterea lui Nicolae Ior-ga, care marchează această aniversare prin redarea în paginile revistei a unui text dedicat lui Alexandru Odobescu publicat în volumul „Oameni care au fost”.

În „Astra şi românii din afara graniţelor ţării. Realităţi contemporane”,doamna Luminiţa Cornea prezintă „Adunarea Generală anuală a Despărţământului Mihail Kogăl-niceanu”, Iaşi. „Venim de acasă, acasă”, precizând că au fost prezenţi mulţi delegaţi din ţară şi foarte mulţi din Republica Moldova şi Ucraina. Domnul Dan Gabriel Sîmbotin semnează articolul „Academia română şi Astra. Colaborare pentru cultură şi ştiinţă ro-mânească de peste 150 de ani”. În al treilea număr al revistei domnul Vadim Bacinschi prezintă: „Comunitatea românească din sudul Basarabiei (regiunea Odesa) – între cotidi-an şi lipsa unei perspective favorabile”, Mircea – Cristian Ghenghea: „Noi suntem ro-

mâni... dincolo de Prut şi Nistru”, iar Gheorghe Iutiş semnează articolul „Românii din Serbia”. Constantin Bostan prezintă „Călătoria regelui Ferdinand şi a reginei Maria în Bucovina şi Basarabia (15-25 mai 1920), ep. IV”. În numărul din sep-tembrie 2016 este prezentat un interviu cu primarul Iaşului, Mihai Chirica, care prezintă proiectele cultural-artistice iniţiate şi organizate de Primăria Iaşi, proiecte care duc până la urmă la dezvoltarea oraşului şi care arată că, în definitiv „omul sfin-ţeşte locul”.

În concluzie, consider că Revista Română contribuie prin varietatea articolelor, dar şi prin seriozitatea, implicarea şi devotamentul redactorilor săi la dezvoltarea culturii româneşti.

Prof. Delia Anca POP Liceul Tehnologic „Ştefan Manciulea”, Blaj

ASTRA CLUJEANĂ ublicaţie editată de Despărţământul de Cluj al Astrei, consacrată revistă de cultu-ră, asigură elementul de sinteză al relaţiilor dintre generaţii şi elementul de pro-gres naţional şi social pentru generaţiile următoare. Numărul 1-2/ 2016, anul XII, continuă cu o diversitate tematică deosebită, valoare

incontestabilă a autorilor de articolelor de întâmpinare, cronici, exegeze, comentarii. Re-vista se deschide cu articolul vast al redactorului-şef Mircea Popa, intitulat „Brâncuşi şi Clujul”, în care evidenţiază legătura dintre Cluj şi marele sculptor „care a avut... admira-tori devotaţi şi interpreţi de mare calitate”. În cel de-al doilea articol, Mircea Popa dedică un spaţiu consistent temei „Arghezi şi Brâncuşi” pentru a releva asemănarea valorică dintre creaţiile celor doi artişti: „Cei doi olteni se întâlnesc astfel în nemurire, stând unul lângă altul într-o scară de valori care e tot atât de înaltă cât Coloana Infinitului”. În acest mod, este punctată tematica primei secţiuni „Anul Brâncuşi”, unde se remarcă articolele

de excepţie ce evidenţiază valoarea creaţiilor brâncuşi-ene, semnate de: Mihaela Lupşan („Mircea Eliade şi Constantin Brâncuşi”), Negoiţă Lăptoiu („Constantin Brâncuşi în eternitatea artei”), George A. Potra („Brâncuşi şi Titulescu – două suflete pereche”), Constantin Zărnes-cu(„Brâncuşi-sculptor, poet, scriitor”).

A doua secţiune cuprinde un „Omagiu adus Academiei Române” şi conţine artico-le în care se elogiază activitatea celor care s-au implicat în viaţa culturală, şi nu numai, a Clujului: „Academicianul Emil Burzo”, „Academicianul Dumitru Protase”, „Academici-anul Horia Colan” (articole realizate de Mircea Popa), „Academicianul Ioan Aurel Pop” (Maria Vaida), „Academicianul Alexandru Roşca” (Ioan Berar). Trebuie notate şi artico-lele în care sunt amintite acţiunile înaintaşilor, care au contribuit la evoluţia culturii ro-mâneşti: „Timotei Cipariu” (Vasile Şt. Tutula), „Augustin Bunea” (Ion Buzaşi), „Nicolae Iorga şi neamul românesc din Basarabia” (Mircea Popa), „Traian Vuia” (Mircea Popa).

Următoarea rubrică are în vedere articolele referitoare la „Valori naţionale şi uni-

P


versale” în care se remarcă articolul realizat de Mircea Popa, dedicat „poetului nepereche”. Revista „ASTRA CLUJEANĂ”, anul XII, nr. 3-4 din 2016 se impune de la început prin prezentarea grafică de ex-

cepţie, prin numărul mare de pagini (103, format A4), şi, în primul rând, prin sumarul bogat, „specializat” în câteva „capi-tole” semnificative.

Prima secţiune aduce în atenţia cititorilor articolele de excepţie realizate pentru a evidenţia rolul Academiei Române, dintre care se remarcă cele realizate de domnul prof. univ.dr. Mircea Popa, intitulate „Academia Română – 150 de ani”, „George Bariţiu şi Academia Română”. Tot la această rubrică se regăsesc articolele scrise de: D. Protase („Similitudini în romanizare şi etnogeneză la popoarele neolatine”), Teodor Vidam, Vasile Şt. Tutula, Ioan Taloş, Ilie Rad, Ioan Mârza.

A doua parte, este consemnată prin articolul omagial realizat de domnul prof. univ.dr. Mircea Popa, cu ocazia împli-nirii a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc. Se aduce în prim plan importanţa poetului şi rolul său în viaţa culturală şi literară.

Paginile revistei sunt completate de articole referitoare la evenimentele astriste, recenzii şi cronici, care au scopul de a păstra vie tradiţia acesteia şi de a continua valoarea publicaţiei.

Prof. Emilia COMŞA

CREDINŢA STRĂBUNĂ CREDINŢA STRĂBUNĂ, anul XXVI, nr. 9 (366), septembrie

2016, revistă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei. Pe prima pagină aspecte de la aniversarea căsătoriei (20 de ani) AALLRR Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, articol semnat de pr. Oliviu Botoi precum şi articolul semnat de Înaltpreasfinţitul Irineu al Alba Iuliei despre Sf. Ierarh Antim Ivireanul.

În paginile publicaţiei sunt descrise activităţile desfăşurate cu tinere-tul creştin ortodox din diferite parohii/aşezăminte. De asemenea, sunt pre-zentate câteva tradiţii româneşti în luna lui Răpciune.

„Gânduri alese” despre părintele Florean Bîrgoz, slujitor vrednic al Bisericii încă din copilărie, care s-a îmbisericit la Mănăstirea Dumbrava începând cu 1 decembrie 2013 după ce a păstorit cu mult har peste credincioşii din parohia Miraslău până la pensionare (articol semnat de pr. Ioan Bogdan).

Pr. Iosif Zoica prezintă cartea Pr. Acad. Mircea Păcurariu „230 de ani de învăţământ teologic la Sibiu: 1786-2016”. Tot pr. Iosif Zoica aduce, în paginile revistei Glasul Evangheliei din duminicile a XIX-a, a XX-a şi a XXI-a după Rusalii.

Biserica răspunde întrebărilor referitoare la slujbele Sfântului Botez şi ale înmormântării în care se face precizarea genurilor pentru formulele de la ectenii şi rugăciuni (Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008).

Poeziile religioase prezentate: Sfânta Cruce (Angela Târnăvean), Reculegere (Augusta Doina Ionescu), Filă de aca-tist (Zorica Laţcu) ne îndeamnă spre rugăciune. Nu lipsesc rubricile Actualitatea creştină şi Actualitatea eparhială.

SUD-VEST

Sud-Vest, anul V, nr. 9 (50), septembrie 2016, almanah istorico-cultural în limba română pentru cititorii din sudul Basarabiei ne aduce la cunoştinţă fap-tul că unul dintre redactorii acestei publicaţii, Tudor Iordăchescu, a încetat din viaţă la 31 august 2016, la vârsta de 71 de ani, „Un Om cu Suflet Mare” din al cărui ultim articol „Mă grăbesc...” se vor publica pasaje în mai multe numere (începând cu numărul acesta-paginile 1 şi 4) ale acestui almanah.

Vadim Bacinschi continua biografia pictorului Mihai Grecu de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani (urmare din nr. 8, august 2016) folosind detalii de la scriitorul Andrei Strâmbeanu.

SOBRU DE BUGEAC (Tablourile pictoriţei Fenea Munteanu) este o poezie a lui Vadim Bacinschi pe care semnata-ra articolului Fenea Munteanu (Petruţ) o comentează întărind ceea ce scrie autorul versurilor referitor la viaţa unui artist şi calităţile unei picturi făcute cu dor şi drag de Bugeac şi de Basarabia.

Cornelia NICOARĂ


75

DACOROMANIA

evista DACOROMANIA a Fundaţiei „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României” apare la Alba Iu-lia în parteneriat cu Consiliul Municipal Alba Iulia şi Consiliul Judeţean Alba. Revista are apariţie trimestrială, în format tipărit şi on line. Este o revistă de calitate, o adevărată filă de istorie cu fapte trăite sau scoase la lumină din

documentele de arhivă, bogat ilustrată, pe care o citeşti pe nerăsuflate. A apărut numărul 81 al revistei Dacoromania, realizată de Fundaţia „Alba Iulia

1918, Pentru Unitatea şi Integritatea României”. Subiectele sunt şi de aceasta data intere-sante, provocatoare. În paginile revistei puteţi citi:

„Omagiu limbii române” – Victor Făt „Să bucurăm Limba Română cu veşnicia sufletului nostru” – Ion Mărgineanu „150 de ani de la naşterea poetului George Coşbuc” – Ioan Galdea „127 de ani de la moartea poetei Veronica Micle” – Istina Sima „Samoilă Mârza – fotograful Unirii Transilvaniei cu Romania. 1 Decembrie 1918

Alba Iulia. 130 de ani de la naştere” – Aurel Sîntimbrean „Ecouri din Transfăgărăşan” – Constantin Avădanei „415 ani de la asasinarea pe Câmpul Turzii a marelui domnitor român Mihai Vitea-

zul. 9 august 1601-9 august 2016” – Nicolae Paraschivescu „Martiri din Revoluţia Română din Transilvania – 1848-1849 din Miceşti şi

Bărăbanţ-Alba Iulia” – Ioan Strajan „Eroi din Şard (jud. Alba) căzuţi în timpul Revoluţiei de la 1848-1849” – Dr. Ghe-

orghe Anghel „Zlatna şi Presaca Ampoiului în revoluţia de la 1848-1849” – Ilie Furdui Colaborări publicistice etc. Pentru cei interesaţi reproducem nota redacţiei privind distribuţia revistei: „Revista DACOROMANIA se distribuie

gratuit şi se află înregistrată pe internet la următoarea adresă: www.dacoromania-alba.ro. În cadrul judeţului Alba revista DACOROMANIA se găseşte la Biblioteca „Lucian Blaga” Alba Iulia şi la toate bibliotecile din cadrul judeţului Alba, su-bordonate acesteia, precum şi la Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba şi la alte instituţii locale. În ţară, revista DACOROMANIA a fost distribuită la toate filialele Arhivelor Naţionale Judeţene şi la Casele de Cultură a Sindicatelor Judeţene din ţară.”

IANCULE MARE

apărut numărul 61 (mai-2016) al revistei „Iancule Mare”, publicaţie a Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din Romania. Revista a fost fondată de regre-tatul profesor universitar Ioan Teodor Stan-1992, care a fost şi primul preşedinte

al societăţii cu acelaşi nume „Avram Iancu”, pe care a întemeiat-o. Din sumarul revistei fac parte următoarele articole: „Din calendarul Societăţii” –

Bercea Victor; „Uniţi în cuget şi simţiri” – Varmaga Voichiţa; „Societatea «Avram Iancu» din România şi societăţile culturale româneşti din Voivodina (Serbia)” –Ciama Ioan.

Majoritatea articolelor sunt dedicate vieţii şi activităţii lui Avram Iancu: „Unele momente importante din viaţa şi activitatea lui Avram Iancu” – Jurca Emil; „Drumul Iancului: Brad-Abrud-Câmpeni” – Vulturar Viorel; „Avram Iancu şi tribunii săi braşo-veni. Amintiri şi relatări din anii studenţiei lor la Cluj” – Ioan Vlad; „Simpozionul cultu-ral-patriotic: Avram Iancu – avocatul şi eroul-martir” – Ioan Condor; „Avram Iancu, erou al neamului românesc şi martir al tuturor moţilor din Apuseni” – Andreş Ioan Că-lin.

Revista mai cuprinde şi alte articole: „Moşii şi maramureşenii” – Bâtea Ioan; „Ho-ria Lupu – buciumanul pedepsit pentru cântece patriotice” – Bolunduţ Ioan; „Crimele gărzii maghiare – cazul Ioan Arion” – Borza Ştefan; „Nicolae Iorga la Abrud 1905 şi 1938” – Ilie Furdui etc.

Revista se încheie cu instantanee fotografice surprinse la diferitele evenimente dedicate vieţii şi activităţii lui Avram Iancu.

Prof. Cristina SAVONEA

R

A


VATRA VECHE

evista „Vatra veche” (nr. 6, iu-nie 2016) este un lunar de cultu-ră editat de Asociaţia „Nicolae

Băciuţ” pentru descoperirea, susţinerea şi promovarea valorilor cultural-artistice şi profesionale având ca Preşedinte pe Sergiu Paul Băciuţ, directori de onoare: Acad. Adam Puslojic, Mihai Bandac, Acad. Mihai Cimpoi şi redactori-şefi adjuncţi: Valentin Marica şi Gheorghe Nicolae Şincan.

Cititorul acestei reviste culturale are posibilitatea de a descoperi în pagi-nile sale o bogăţie de scrieri literare ce conţin: autobiografii, dialoguri cu scrii-tori, poeme, portrete, eseuri, cronica lite-rară, convorbiri duhovniceşti, literatură şi film, prezentări de carte.

Pe coperţile revistei sunt ilustrate lucrări artistice ale pictorului Viorel Coţoiu: „Drumul cru-cii”, „Coborârea de pe cruce”, „Vânzătoarea de măşti”, „Societatea”, „Visare”, „Natură statică cu peşti”, „Cele trei graţii”, „Carnaval”, despre care consemnează Adalbert Gyuris astfel: „un artist al penelului, un pictor neînţeles într-o lume confuză, reflectând trecutul şi prezentul într-un viitor apropiat, evadând din viitor în prezent.”

Revista debutează cu „Autobiografia între două Eu-rope” de Ana Blandiana, autoare ce vorbeşte despre societa-tea totalitară şi valorile umane eterne şi care este apoi pre-zentată de Viorel Chiriţa prin referatul cu titlul „Ana Blan-diana, simboluri ale condiţiei umane”, unde autorul face re-ferire la personajele din nuvelele autoarei, purtătoare de va-lori şi idei cu care se identifică.

Tot aici,regăsim prezentarea făcută de Marin Iancu a colecţiei de „Studii şi documente literare „alcătuită de I.E. Torouţiu, care afirma că cele 13 volume din seria amintită reprezintă „un adevărat tezaur al culturii române,o vie isto-rie a culturii româneşti în sens larg, în care documentului ti-părit i se poate extrage spiritul unei epoci, felul de a simţi şi a gândi a unei lumi”.

O mare parte din paginile revistei cuprind articole ca-re-l evocă pe marele poet Mihai Eminescu: „Secvenţe de indoeminescologie „de George Anca, „Eminescu şi Tran-silvania – Dialog cu Ilie Şandru” de Elena Condrei, „Mihai Eminescu –Un traseu iniţiatic Cernăuţi – Blaj-150” de Ni-colae Băciuţ sau „Pe urmele lui Eminescu „de Răzvan Du-can. Cititorii blăjeni sau ardeleni pot „parcurge „traseul lui Mihai Eminescu de la Cernăuţi la Blaj din vara lui 1866,cercetat cu mult interes de mulţi autori, dar despre ca-re nu ştiu cu precizie detalii, dând loc ipotezelor mai mult sau mai puţin fanteziste.

Un alt clasic al literaturii române evocat în articolul „A noastră e izbânda” de Dumitru Huruba, este George

Coşbuc, despre care acesta ne transmite că „nu va fi niciodată un depăşit, ci, din contra, va rămâne în istoria literaturii române ca un poet de referinţă”.

Nicolae Băciuţ în dialog cu Me-lania Cuc face un minunat şi complet portret al autoarei de cărţi-poezie, proză şi publicistică. Dorin Dumitrescu ne dezvăluie „Portretul lui Eugen Ionescu în viziunea sa moral-socială”, iar Adina Iancu ne împărtăşeşte despre „Mihai Ur-sachi. Un mare poet”.

Între coperţile revistei regăsim de asemenea un eseu redactat de Aurel Co-doban „Amurgul iubirii”, şi o serie de cronici literare: „La taclale cu Dumne-zeu – autor Nicolae Băciuţ” de Livia Fumurescu; sub titlul „Poezia ca un dul-ce strugure din rai” de Lörinczi Francisc

Mihai e prezentat volumul „Psaltirea apocrifa a dreptului Iov – autor Dumitru Ichim”; Nicolae Dan Fruntelată prezin-tă volumul de poezie a lui Coman Sova „Joc de aer”, apoi „Cămaşa de sare-autor Mihaela Aionesei „de Cleopatra Lu-ca; „Cuibul Cu amintiri – autor Victor Burde” de Gheorghe A. Stroia; „Umbra celor şaisprezece apusuri – autor Magda-lena Brătescu” de Mihai Batog-Bujeniţă; „Brazda de aca-să-autor Lorinczi Francisc Mihai” de Constantin Stancu; „Un securist de tranziţie – autor Gheorghe Andrei Neagu” de Costinel Savu; „Din ţara soarelui răsare-autor Milena Munteanu”, de Anca Sirghie; o carte de teatru „La ora con-fesiunilor-autor Rodica Lăzărescu”, de Bogdan Ulmu; „Undeva într-o sihăstrie-autor Alexandru Lascarov-Moldovanu” de Livia Ciuperca.

Spre finalul revistei Aurel V. David ne împărtăşeşte câteva teorii şi ideologii implicate în caracterizarea naţiunii române iar Luminiţa Cornea şi Stelian Gomboş consem-nează învăţături, îndemnuri şi poveţe desprinse dintr-un dia-log cu Î.P.S Ioan al Banatului şi cartea publicată de Î.P.S. Andrei Andreicuţ cu titlul „Mai putem trăi frumos?”.

Scriitorul Ioan Brad ne dezvăluie o personalitate marcantă a Blajului printr-o întâlnire de neuitat cu profeso-rul universitar dr. Ion Buzaşi.

Revista se încheie frumos cu câteva materiale despre teatru, film, poezie şi două oferte de carte: „Sănătate cu tra-tamente naturiste-autor Oana Bogdana Pop „şi un un dicţi-onar al fotbalului mureşean al lui Aurel Raţiu.

Consider că acest număr al revistei „Vatra veche” este foarte bogat în materiale şi deosebit de valoros, de ace-ea merită căutat, achiziţionat şi lecturat cu mare interes. Îl recomand tuturor iubitorilor de literatură şi lectură bună.

Prof. Valerica COSTEA

R

BICENTENAR ANIVERSAR (1816-2016): ANDREI MUREŞANU, … · 4 „Familia”, XII, 1876, nr. 1, p....

Documents

Transcript of BICENTENAR ANIVERSAR (1816-2016): ANDREI MUREŞANU, … · 4 „Familia”, XII, 1876, nr. 1, p....