Romanul Robison Crusoe de Daniel Defoe constituie

o alegorie a destinului întregii umanităţi

Robinson Crusoe este un român scris de Daniel Defoe, publicat pentru prima dată în 1719 şi este adesea considerat primul român scris vreodată în limba engleză. Cartea este o autobiografie de ficţiune a presupusului autor, al cărui nume este omonim cu cel al titlului romanului, descriind supravieţuirea şi viaţă acestuia după naufragierea să pe o insula tropicală din largul coastei Venezuelei de astăzi, timp în care întâlneşte locuitori nativi ai Americii, captivi şi marinari răsculaţi, înainte de a fi salvat. Modul de prezentare al acestui român se bazează pe prezentarea amănunţită, aproape documentară a vieţii personajului, prezentând naraţiunea pe baza unor "documente false", care conferă naraţiunii un aspect real.

Plecat într-o călătorie pe mare, eroul cărţii este surprins de o furtună teribilă în apropierea insulelor Barbados şi devine unicul supravieţuitor al naufragiului corabiei. De acum încolo începe marea aventură a lui Robinson Crusoe, aflat singur pe o insula pustie, „neavînd nici ce mînca, nici unde se adăposti, nici haine, nici arme, fără nicio speranţa". Iată că se conturează prototipul omului modern: dornic de necunoscut, mereu dispus să lase totul în urmă să pentru câteva clipe de mulţumire sufletească. Iată că naufragiul personajului devine un pretext pentru autor în care îşi expune propria viziune realistă.

După nenumărate încercări, ajutat de iscusinţa minţii şi de forţele braţelor, el reuşeşte să-şi construiască un adăpost, folosind îndeosebi lucrurile recuperate de pe corabie. Robinson Crusoe domesticeşte animale, munceşte pămîntul, practică olăritul şi croitoria, îşi face o barcă şi explorează insula, repetînd astfel, pe parcursul a cei 28 de ani de singurătate, experienţă civilizatoare a umanităţii. El contraatacă atitudinea omului medieval obişnuit să se mulţumească cu ceea ce are şi lipsit de curajul necesar pentru a pleca într-o altă parte a lumii unde să-şi găsească forţele necesare pentru a-şi construi un nou început. El devine un adaptat care se bazează pe forţele proprii.

Tot Robinson este cel care va salva de la moarte un sălbatic, pe care îl va boteza Vineri şi îl va educa. Între el şi Vineri se stabilesc raporturile patriarhale dintre un stăpîn şi slugă credincioasă. Robinson ajunge că din iniţiat să iniţieze şi el pe cei care i se vor alătură. Lipsa de comunicare pe tot parcursul acestei perioade nu s-a făcut resimţită atîta timp cît actantul avea mai tot timpul ocupat.

Soseşte şi momentul mult aşteptat, părăsirea insulei. Eroul nostru reuşeşte să-l salveze de la moarte pe căpitanul unui vas, al cărui echipaj se răzvrătise. Căpitanul, după înăbuşirea revoltei, îşi ţine promisiunea şi, la 19 decembrie 1686, Robinson Crusoe este îmbarcat pe vasul englez şi readus în patrie.

Defoe propune un “homo novus” prin personajul sau aducând o notă de modernitatea ce va fi continuată de alţi scriitori dornici să prezinte stările pe care le depăşeşte fiinţă umană în încercarea ei de a-şi găsi fericirea şi liniştea sufletească. Deşi fuge de viitorul strălucit propus de părinţii săi, el ajunge în finalul romanului să accepte modernitatea epocii în care se întoarce: se căsătoreşte, dar i se va redă libertatea pentru a putea să se întoarcă pe insula întrucât soţia să va muri. Aşa numitul “homo novus” nu va uită niciodată ce a clădit singur cu propria mâna şi va dori să se întoarcă aşa cum face Robinson faţă de paradisul civilizat.