CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT

I. Sursele şi metodele cronologieia) Metode vechi (tradiţionale)Pe baza afirmaţiilor biblice (Ussher)

PROBLEME- dificultăţiVechiul Testament nu furnizează toate detaliile necesare în acest scop, unele

secvenţe/evenimente pot fi concomitente şi nu succesive, LXX oferă date diferite faţă de cele din textul masoretic, din acest motiv schemele temporale sunt supuse incertitudinii.

b) Metode actualeCercetătorii moderni caută corelarea datelor oferite de cronologie ca cele pe care

ni le oferă Biblia.1) Din 620 îHr sursele istoriografice pe care ne le oferă scriitorii egipteni,

babilonieni ne dau nişte date a căror eroare nu depăşeşte niciodată un an, iar în unele cazuri eroarea este redusă la o săptămână sau chiar zero.

2) Între 1400- 620 îHr informaţiile ne sunt oferite de sursele mesopotamiene, (asiriene şi babiloniene).

Asirienii desemnau în fiecare an un funcţionar oficial într-o funcţie echivalentă celei de guvernator-„lemuu”. Ei au păstrat liste cu aceste nume de guvernatori şi au notat evenimentele care au avut loc în timpul guvernării lor.

O eclipsă de soare atestată în timpul anului eponim Ben-Sagale- 15 iunie 7633) Alături de aceste liste- lemuu/eponim- listele de regi vorbesc despre istoria

Asiriei până în 2000 îHr au ca eroare maximă un secol, iar ca eroare minimă un deceniu. Eroarea minimă de un deceniu se încadrează între anii 1400- 1100 îHr.

Apoi listele babiloniene de regi şi istoriile „sincrone”, la un anumit punct al istoriei, care narează contactele dintre regii asirieni şi babilonieni ne ajută să stabilim istoria celor două regate între 1400-800 îHr.

Sincronic = evoluţia unui eveniment la un moment dat din istorie. 4) Între 2100-1200 îHr sursele egiptene ne oferă mai multe date.Aceste documente includ liste de regi, ani şi date comune cu Mesopotamia şi alte

ţări. Sunt prezentate dinastiile 11-12 (2134-1786 îHr) şi dinastiile 18-20 (1552-1070 îHr), iar eroarea lor este de 10 ani.

5) Între 3000-2000 îHr se foloseşte metoda C14. Prin această metodă se calculează vârsta materiei organice. Marja de eroare este de +_250 de ani.

6) Datare modernă se foloseşte de evenimentele şi personajele din Biblie şi evenimentele şi personajele înregistrate în istoriografia asiriană, babiloniană şi altele. Conexiunile dintre evenimentele şi personajele din Biblie –istoria regatelor evreieşti- şi conexiunile cu Asiria şi Babilonia ne permite datarea acestora.

O altă metodă de calculare a anilor istorice este cercetarea nivelurilor de locuire. De exemplu la Ierihon s-au observat că o perioadă de aproximativ 300 de ani de care nimeni nu s-a atins.

Pentru perioada lui Solomon marja de eroare este de 10 ani iar eroarea se reduce la zero cu cât ne apropiem de distrugerea Ierusalimului- 586 îHr.

II) COMPLICAŢII ÎN ARHEOLOGIE Modurile diferite de calculare a calendarelor.Evreii, spre deosebire de noi care avem calendar în funcţie de rotaţiile pământului,

au un calendar lunar (se calculează după fazele pe care le are Luna) şi are 13 luni.În sistemul „anul urcării pe tron”.Acea parte a anului civil scurs între urcarea pe tron şi Anul Nou următor nu se

socotea ca primul an de domnie, ci ca anul urcării pe tron. (anul respectiv era socotit în domnia regelui precedent). Primul an de domnie era socotit din prima zi a anului nou.

Al doilea sistem de socotire a anilor de domnie socotea ca parte din domnie lunile dintre urcarea pe tron şi Anul Nou, ca primul an de domnie.

Antichitatea „veche” dinainte de AvraamExpresia pe care o întâlnim în Geneza „la început” este suficientă pentru a data în

timp creaţia.În cazul genealogiilor din Geneza 5 şi 11 se poate accepta teoria abrevierilor prin

omiterea unor nume. Scopul acestor genealogii nu era să furnizeze o cronologie perfectă ci să ofere o legătură dintre omul din vechime şi potop şi apoi de la potop prin Sem până la Avraam. Abrevierea unei genealogii nu afectează valoarea ideologică a Scripturii şi nici cea de legătură dintre genealogii. Acest fapt este demonstrat curând în vedele şi sursele analoage din Orientul Apropiat.

Conform Bibliei potopul a avut loc în 2456/2458 îHr. Leonard W. Cosideră că această dată este cam târzie, fiind la câteva secole după data nivelului de mâl, care atestă prezenţa unui potop, descoperit la Ur.

III)Date dinainte de monarhiePentru datarea patriarhilor se folosesc următoarele surse: -în primul rând menţionarea evenimentelor externe din vremea lor-afirmaţiile cu privire la timpul scurs din vremea acestor evenimente până la un

punct ulterior din istorie- dovezile ce ne revin prin înţelegerea condiţiilor sociale în care au trăit patriarhii.

Geneza 14- raidul celor 4 regi împotriva celor 5 din câmpie. Chiar dacă numele lor nu a fost precizat cu precizie, totuşi acest tip de alianţe rivale de regi din Mesopotamia este specific anilor 2000-1700 îHr.

Două afirmaţii fac legătura între perioada patriarhilor şi perioadele de mai târziu.În Geneza 15:13-16 Avraam este avertizat că urmaşii lui aveau să locuiască într-o

ţară străină timp de 4 secole.(Totuşi expresia „o genealogie din versetul 16” cu greu poate fi înţeleasă în mod

literar ca o generaţie- o generaţie =100 de ani).Versetul 16 ar putea fi înţeles ca o aluzie profetică la călătoria lui Iosif de a-l

înmormânta pe Iacov în Canaan.Intrarea lui Iacov în Egipt (Geneza 46: 6-7) a fost începutul pentru cele 4 secole

din Geneza 46: 6-7- cât şi pentru perioada mai specifică de 430 de ani din Exod 12:40.Forma masoretică este de preferat în locul celei din LXX.Intervalul de 430 de ani de la intrarea lui Iacov până la plecarea lui Moise.

Genealogia (430) din Exod 6:16-20, ar putea acoperi cu greu cei 430 de ani dacă ar fi luaţi literal. De asemenea este supusă aceluiaşi criteriu de selectivitate ca şi în cazul genealogiilor di Geneza 5:11.

Cu privire la acest text sunt trei idei:1) În primul rând deşi Moise este la a patra generaţie de la patriarhul Iacov, prin

Levi şi Amram (Exod 6:20, 1 Cronici 6:1-3) contemporanul lui Moise, Beţaleel, este a şaptea generaţie de la Iacov prin Iuda, Pereţ, Heţron, Caleb, Hur, Uri (1Cronici 2:18-20) sau la contemporanul său mai tânăr, Iosua, este a douăsprezecea generaţie de la Iacov, prin Iosif, Efraim, Beria, Refah, Reşef, Telah, Tahan, Laedan, Amihud, Elişama şi Nun (1Cronici 7:23-27). Prin urmare există posibilitatea ca genealogia lui Moise să fie abreviată.

2) În al doilea rând, Amram,tatăl lui Moise, şi fraţii săi au dat naştere familiilor Amramiţilor, Iţehariţilor, etc. care numărau deja 8000 de bărbaţi la un an de la exod (Numeri 3:27-28), o situaţie greu de explicat afară de cazul în care Amram şi fraţii săi au avut urmaşi mai mulţi.

3) S-ar putea ca expresia „Iochebed i-s născut lui Amram” pe Moise, Aron şi Maria (Exod 6:20, Numeri 26:59) la fel ca şi expresiile „a fost tatăl” sau „a născut” la fel ca în Geneza 5 şi 11 să nu implice o paternitate directă ci doar descendenţa. (Ex: Geneza 46:18 – strămoşii Zilpei sunt incluşi printre cei pe care „i-a născut ea lui Iacov”.

Pentru secolul XX sunt specifice următoarele.- mobilitate foarte mare- obiceiurile sunt specifice acelor perioade- sudul Iudeii indică o ocupare/locuire în acea perioadă

Avraam 2000-1850 îHrIsaac 1900-1760 îHrIacov 1800-1700 îHrIosif 1750- 1650 îHr Intrarea în Egipt a avut loc în jurul anului 1700 îHr. Ei plasează intrarea în Egipt

în jurul acestei perioade de timp, deoarece în această perioadă Egiptul era condus de către nişte semiţi numiţi Hyksoşi.

Îmbinarea accestor evenimente de ordin istoriografic cu cele pe care le prezintă Biblia în Geneza 37:1 sunt în armonie.

B. Robia şi exodulBiblia prezintă în Exod 1:11 că evreii construiau cetăţile Pitom şi Ramses.

Ramses a fost capitala Egiptului şi este localizată în zona Deltei Nilului. Ea a fost numită şi construită în mare măsură de Ramses II, care a continuat lucrările tatălui său Sethos I.

Ramses al II-lea a domnit mai puţin de un an de aceea nu este luat în considerare.Înainte de Sethos I şi Ramses al II-lea nici un alt rege nu a mai construit o astfel

de capitală. Pe baza acestui fapt, perioada dintre 1290-1260 îHr poate fi considerată ca perioada probabilă când a avut loc exodul. Peioada din jurul anului 1240 îHr ar fi cea în care a avut loc cucerirea Canaanului.

C. perioada judecătorilorÎn primul rând trebuie să avem în vedere un aspect. Mulţi judecători au activat în

acelaşi timp. Majoritatea judecătorilor au condus Israelul concomitent unii cu alţii.

IV. MONARHIA UNITĂÎncepând cu perioada monarhiei lucrurile se cunosc mult mai clar. David s-a urcat

pe tron în anul 1010 îHr şi a domnit până în anul 970 îHr.Solomon a domnit între anii 970- 930 îHr, iar construira templului a început în

anul 966 îHr ( 1Regi 6:1)

V. DIVIZAREA MONARHIEI. Ea a avut loc în anul 930 îHr.Iuda a funcţionat ca stat independent sau vasal până în anul 586 îHr.Din 606 îHr începe robia babiloniană. Deportare s-a făcut în trei etape. În prima

etapă au fost deportaţi Daniel şi prietenii lui şi inclusiv alţi tineri de ai nobilimii. În vremea lui Ioiachin ,597 îHr, Ierusalimul este cucerit şi o parte din locuitorii lui Iuda sunt duşi în robie. Regatul lui Iuda era aproape cucerit şi se rezuma la Ierusalim şi la împrejurimile sale.

Zedechia a domnit 11 ani, din 597 îHr până în anul 586 îHr, când Ierusalimul este cucerit şi demolat.

În 536 îHr evreii se întorc din robie, şi tot în acest an Babilonul este cucerit de către Cirus care emite un edict prin care se asigură evreilor dreptul de a se întoarce în ţara lor. Între anii 457- 432 îHr a activat Ezra şi Neemia.

Cei care s-au întors în 536 îHr zidesc Templul sub conducerea lui Zorobabel.Odată cu anul 532 îHr apare iudaismul clasic.

Date geografice privind Ţara Sfântă

Idei generale ale vechilor evrei despre univers. Termenul de univers nu exista în limba ebraică veche. Se foloseau noţiunile cerul

şi pământul (Geneza 1:1). Pământul şi-l imagina vechii evrei ca pe un disc, înconjurat de apele oceanului

(Isaia 40:22; Psalmul 24:2 ), dincolo de care se întinde întunericul de nepătruns (Iov 26:10).

Deasupra pământului, ca o cupolă, se desfăşoară cerul, firmamentul sau tăria (rakia)(Psalmul 104:2). Mai presus de acesta stau îngrămădite apele cele de sus, de unde se revarsă ploaia, se cerne zăpada şi cade grindina când se deschid ferestrele, stavilele sau încuietorile cerului (Geneza 1:7; 7:11).

Pe tărie sau firmament sunt fixate astrele, respectiv soarele, luna şi stelele, denumite în Sfânta Scriptură luminătorii mari şi mici, a căror menire este aceea de a deosebi ziua de noapte şi a determina timpurile ( Geneza 1:4, Psalmul 7-9). Concepţia vechitestamentală despre univers era, precum vedem, geocentrică.

Cele patru puncte cardinale erau numite patru laturi ale pământului ( arba kenafot ha areţ), patru colţuri ale cerului (arba kesot ha şamaim) sau cele patru vânturi (arba ruhot).

Pentru indicarea răsăritului se folosea expresia: kedem- înainte; pentru apus- expresia ahar- în urmă, pentru sud- expresia: iamin- dreapta; pentru nord- expresia: smol- stânga. Estul mai era numit şi locul unde iese sau răsare soarele, iar vestul ca locul unde intră sau apune soarele.

Părţile sau ţinuturile nordice erau socotite ca fiind mai înalte sau mai ridicate, pe când cele sudice ca cele mai joase. De aceea cei ce călătoreau spre nord spuneau că urcă, pe când cei ce călătoreau spre sud spuneau că coboară.

Numirile, aşezarea geografică, hotarele Ţării Sfinte

Cea mai veche denumire biblică a Ţării Sfinte este aceea de Canaan (Ereţ kenaan) care ar veni după unii de la Canaa, fiul lui Ham.

În Scrisorile de la Tel- el- Amarna (sec XIV î.Hr) această denumire era redată sub formele Kinahhi şi Kinahni, iar în unele inscripţii egiptene prin cuvântul p-ka-n-na, ceea ce corespunde întru totul cuvântului ebraic Canaan, precedat de articolul „p”.

Tot în Scrisorile de la Tel- el- Amarna ca şi în unele texte biblice (Iosua 24: 8, Amos 2: 10) aflăm o altă denumire şi anume aceea de Ţara Amoreilor.

Mai apoi a primit numele de Ţara lui Israel- Ereţ Israel (1Regi 13:19).După întoarcerea evreilor din captivitatea babilonică, Ţara Sfântă a primit numele

de Iudeea. Din vremea stăpânirii romane, Ţara Sfântă s-a numit Palestina, apelativ ce vine de

la numele Filistiei. Romanii pentru a şterge urma prezenţei evreilor din Ţara Sfântă, au generalizat numirea Filisteii asupra întregului teritoriu dintre Iordan şi Marea Mediterană.

Atât evreii cât şi creştinii au folosesc cel mai frecvent denumirea de Ţara Sfântă. Cei dintâi pentru că aici se afla Ierusalimul cu Templul sfânt iar ceilalţi pentru că pământul a fost sfinţit real prin întruparea, activitatea, patimile, răstignirea, moartea şi învierea Mântuitorului.

Ţara Sfântă este situată în centrul lumii vechi, pe malul răsăritean al Mării Mediterane, la punctul de întâlnire al continentelor Asia şi Africa.

După Geneza 15:18, pământul făgăduit lui Avraam şi urmaşilor săi drpt moştenire se întindea „de la răul Egiptului (identificat de unii cu Nilul, iar de către alţii cu pârâul El- Ariş, care are apă numai iarna şi care curge prin partea de nord-vest a Peninsulei Sinai) şi până la râul cel mare al Eufratului”. Avem indicate aici desigur nu atât graniţele exacte ale Ţării Sfinte cât mai ales zona în care ea se află amplasată.

O descriere mai amănunţită a hotarelor o avem în Numeri 34:1-12, unde citim „a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor moştenirea voastră: iată, veţi intra în pământul Canaan, aceasta va fi moştenirea voastră”.

În Deuteronom 11 :24 perimetrul Ţării Sfinte este indicat ca fiind „de la pustiu (Sinai n.n) până la Liban, de la râul Eufratului şi până la marea cea de la asfinţit (Marea Mediterană).

În sfârşit, la Iosua 15:1-11 avem o descriere a graniţelor tot atât de amănunţită ca şi în cartea Numeri.

Dacă ar fi să arătăm mai pe scurt care erau graniţele Ţării Sfinte, am putea spune că la est teritoriul ei era mărginit de lacul Genezaret, Iordanul şi Marea Moartă; la vest- de Mare Mediterană; la sud de pustiul Sinai; la nord de Munţii Liban. Antiliban şi Carmel.

Se cuvine precizat însă că de Ţara Sfântă ţinea şi o fâşie de pământ de la răsărit de Iordan, cucerită de către evrei, în vremea lui Moise şi care a fost împărţită triburilor lui Ruben, Gad şi la jumătate din seminţia li Manase. Această fâşie avea o lungime de aproximativ 200 km, iar lăţimea varia de la aproximativ 90 km între lacul Genezaret şi

munţii Basan (aflaţi în sud-estul Damascului) şi 40- 50 de km de-a lungul Iordanului şi a Mării Moarte până la râul Arnon.

Întinderea cea mai mare, pe această direcţie nord- sudică era de aproximativ 260 de km, iar lăţimea ( de la est la vest) varia de la 37 de km în partea cea mai nordică, la 65 de km în dreptul Cezareiei Palestinei, la 78 de km în dreptul portului Iafa, la 94 km în dreptul Gazei şi sfârşea prin a ajunge la 150 km în extremitatea sudică a ţării (la graniţa Sinaiului).

Din punct de vedere comercial şi strategic, Ţara Sfântă se afla la confluenţa unor mari căi de comunicaţii şi a unor interese politice permanent în contradicţie.

Configuraţia generală a Ţării Sfinte

Imaginea de ansamblu a Ţării Sfinte este aceea a unui teritoriu tăiat în două părţi inegale de la nord spre sud, de către o enormă şi lungă fisură. De la punctul său de plecare din nord, care este la 392 m sub nivelul mării. Iordanul, fluviul care îşi are izvoarele în munţii Liban şi Antiliban îşi desfăşoară cursul sinuos şi rapid prin această vale.

Partea Ţării Sfinte, de la vest de Iordan, are trei zone longitudinale:1. Coasta Mării Mediterane- un şes întins, mai îngust în nord şi mai lat în sud,

format din depuneri marine.2. Centrul tării- zonă muntoasă străbătută de un lanţ de munţi ce se desfăşoară

paralel cu Iordanul, de la nord spre sud, ca o continuare a munţilor Liban.3. Valea Iordanului, care se înfăţişează ca depresiunea cea mai profundă de pe

suprafaţa pământului.Partea de ţară de la est de Iordan este un platou, care prin râul Iarmuc se desface

în două: în nordul platoului avem ţinultul Hauran, cu sol vulcanic şi cu multe păduri, dar astăzi datorită defrişării acestora se înfăâişează în cea mai mare parte ca un deşert.

Munţii, văile, şesurile şi apele Ţării Sfinte

Munţii Ţării Sfinte sunt, aşa cum am mai spus, o continuare a minţilor Liban, î partea de vest a Iordanului şi a munţilor Antiliban, în partea de est a acestui fluviu.

Lanţul vestic se împarte în trei masive: munţii Galileii, munţii Samariei sau Efraim şi munţii Iudeii.

Masivul galileian se întinde de la graniţa nordică a ţării pân la valea Izreel sau Esdelom. Se disting aici două grupe de munţi, de nivel şi de aspect dieferite, care au servit ca bază pentru împărţirea provinciei nordice a ţării în Galileea superioară (de sus) şi Galileea inferioară (de jos).

Prima grupă este formată din munţii mai înalţi din nordul ţării, cunoscuţi sub numele de munţii Neftalim sau Sefed (Iosua 20: 7). Ca înălţime aceşti munţi ajung până la 1198 m. Grupa a doua cuprinde munţi de o altitudine mai mică, ce alcătuiesc galileea inferioară. Dintre aceşti munţi, mai cunoscut este Taborul (862 m), situat î nord-estul câmpiei Izreel. Teritoriul din jurul acestui munte a fost câmpul de bătaie dintre judecătorul Barac şi Sisera (Judecători 4-5).

La mică distanţă, înspre nord-est de Tabor, se află nişte coline ce coboară spre malul lacului Galileii. Dintre acestea două poartă denumirea de Qurun Hattin sau

Coarnele Hatinului. Creştinii identifică aceste coline cu „Muntele Fericirilor” din Evanghelie (Matei 5:1-12; Luca 6:20-30), unde Mântuitorul a rostit celebra predică de pe munte.

La sud de câmpia Izreel începe lanţul munţilor Efraim, Israel sau ai Samariei ( Judecători 7:24, II Samuel 20:21), a căror limită sudică se află în apropierea Ierusalimului.

Dintre aceşti munţi amintim: spre nord-est, munţii Ghibea, cu o lungime de apoximativ 13-14 km şi o lăţime de 5-8 km. Înălţimea lor este de 523 m. Aceşti munţi sunt însemnaţi prin luptele ce s-au dat aici între evrei şi filisteni, în care cei dintâi au fost învinşi. Spre nord-vest, lângă cetatea Acco (Acra, Ptolemais), se află muntele Carmel (în ebr. Grădină), formând un fel de promotoriu în Marea Mediterană, care se lungeşte apoi spre sud-est pe o distanţă de aproximativ 25 km.

În vecinătatea vechiului Sihem se află alţi doi munţi ai Samariei, care flanchează de fapt această cetate: la nord-est muntele Ebal, iar la sud- vest muntele Garizim (870 m).

După moarte lui Moise, evreii care trecuseră Iordanul, au reînnoit pe aceşti munţi legământul lor cu Dumnezeu. Şase seminţii au rostit de pe povârnişul muntelui Garizim binecuvântările ce vor veni asupra evreilor în cazul în care vor păzi Legea, iar celelalte şase au rostit de pe Ebal, blestemele ce se vor abate asupra lor, dacă vor încălca Legea (Deuteronom 27: 12-26).

Muntele Garizim este cunoscut şi prin faptul că aici şi-au înălţat samaritenii un templu.

La graniţa dintre Samaria şi Iudeea se află muntele Navi Samuel (Profetului Samuel), înalt cam de 895 m, cunoscut şi cu numele vechi de muntele Miţpa.

Masivul Iudeii nu se separă de munţii Samariei decât printr-o linie imaginară. Această linie trece la nord de Ierusalim, în imediata vecinătate a acestui oraş.

În vremea lui Moise, munţii Iudeii purtau numele de munţii Amoreilor (Deuteronom 1:20).

Dintre munţii mai cunoscuţi ai Iudeii amintim muntele Scopus (831 m), aflat în imediata vecinătate a Ierusalimului, înspre nord. Azi oraşul Ierusalim şi-a întins limitele, incluzând în perimetrul său şi muntele Scopus, care este acoperit de moderne clădiri universitare.

În continuarea muntelui Scopus se desfăşoară la est muntele Măslinilor sau Elon (818 m). Pe acest munte a zidit împărăteasa Elena, la începutul secolului IV o biserică, marcând locul unde după tradiţie s-a petrecut evenimentul Înălţării Domnului la cer.

În zona Betleemului, munţii Iuda nu depăşesc mai mult de 777 m, dar ceva mai la sud avem masivul Hebron cu vârful Hebron (927 m).

Munţii din partea de ţară de la răsărit de Iordan sunt o continuare a munţilor Antiliban sau mai precis a piscului celui mai înalt al acestor munţi care este Hermonul (2759), munte acoperit de zăpezi veşnice.

La sud de Hermon se desfăşoară un lanţ muntos care se împarte în tei zone şi anume: munţii Basanului, aflaţi în estul Lacului Ghenezaret.

Sfânta Scriptură face aluzie la munţii Basanului, respectiv de ţinutul cu acest nume, în legătură cu războiul purtat de evrei la întoarcerea lor din Egipt împotriva lui Og, regele Basanului, al cărui teritoriu îl atribuie în descrierea frontierei nordice a Ţării Sfinte.

Văile, câmpiile şi pustiurile Ţările Sfinte

Sistemul montan al Ţării Sfinte pe care l-am înfăţişat este străbătut din loc de văi mai mult sau mai puţin întinse.

Astfel, în nordul ţării avem valea care separă munţii ce formează Galileea superioară, de cel care formează Galileea inferioară. Această vale începe lângă cetatea Acco şi se desfăşoară de la vest spre est pe o distanţă de câteva ore de mers pe jos. Este de o mare fertilitate fiind acoperită de măslini multiseculari, iar în unele locuri de lanuri de grâu şi de bumbac.

Cea mai vestită vale din vestul Iordanului este însă valea Izreel sau Esdrelon, caresepară, aşa cum am arătat Galileea de Samaria.

Alte văi amintite în Sfânta Scriptură sunt:Văile Ghibeon şi Aialon, situate la nord- vest de Ierusalim, unde a bătut Iosua pe

cei cinci regi canaaniţi care se aliaseră contra lui şi a ghibeoniţilor (Iosua 10:1).Valea Terebinţilor sau a stejarului, aflat în sud- vestul Ieruslimului, unde l-a

învins şi l-a ucis David pe uriaşul Goliat (I Samuel 17:2).Valea Chedron, care separă Ierusalimul de Muntele Măslinilor desfăşurându-se la

nord-est de Ierusalim şi având o profunzime considerabilă. Este străbătută de pârâul Chedron, care îşi continuă cursul înspre sud-est până la Marea Moartă.

Valea Hinom sau Ghehinom (Gheenei), aflată în partea de sud-cest a Ierusalimului, unde în timpul regilor se aduceau sacrificii, inclusiv de copiii zelului Moloh (II Regi 16:3, 21:6). Mai târziu valea a fost utilizată pentru arderea gunoaielor şi probabil ca şi cimitir.

Cea mai lungă dintre văile Ţării Sfinte este Valea Iordanului. În cepe la poalele Hermonului şi se întinde până la Marea Moartă. În nord, cam în zona lacului Hule, valea este cu 83 m mai sus decât nivelul Mediteranei, pe când la intrarea în lacul Galileii ajunge la 191 m sub nivelul mării. De aici, înspre Marea Moartă, valea Iordanului mai coboară sub nivelul mării cu încă 200 m.

Dacă pe o anumită porţiune aflată în sudul Lacului Galileii Valea Iordanului este destul de fertilă, pe măsură ce coboară înspre Marea Moartă ea devine mai stearpă.

Întrucât cea mai mare parte a ţării este acoperită de munţi, şesurile şi câmpiile sunt foarte reduse. Singura câmpie este coasta Mării Mediterane, care se înfăţişează ca o câmpie ce se desfăşoară de la nord spre sud. Această câmpie a luat fiinţă din depunerile marine şi de aceea solul ei, deşi lipsit de humus, este fertil.

Câmpia se împarte în două. Partea nordică, cuprinsă între muntele Carmel şi porul Iaffa se numeşte Şaron şi este renumită prin întinsele sale plantaţii de citrice, lanuri de cereale şi bumbac. Partea sudică, cuprinsă între Iaffa şi Gaza se numeşte Şfela şi era vestită prin plantaţiile de sicomori şi prin păşunile întinse.

Pe lângă munţi, văi şi câmpii, Ţara Sfântă avea şi unele zone de deşert sau pustiuri, care nu erau însă total lipsite de vegetaţie, ci produceau atâta verdeaţă specifică desigur unor astfel de regiuni, încât puteau hrăni turme de capre, oi şi cămile. În partea nordică se aminteşte doar deşertul sau pustia Betsaida, aflat lângă loclitatea cu acelaşi nume de pe malul Lacului Ghenezaret.

De-a lungul maulului apusean al Mării Moarte se întindea deşertul Iuda.Ca părţi ale acestui deşert pot fi considerate: deşertul Enghi, deşertul Zif şi

deşertul Maon. Se mai poate aminti deşertul Beer-Şebei ca parte a deşertului Faran.

Apele Ţării Sfinte

Dintre apele curgătoare, cea mai însemnată este Iordanul, al cărui nume se traduce cu: râul care curge în adâncime.

Iordanul ia naştere din unirea a trei surse. Cea mai din nord este râul Hasbani, care izvorăşte la poalele muntelui Hermon, în apropiere de localitatea Hasbeia. Mai la apus de aceasta izvorăşte dintru-un deal vulcanic râul Dan sau Iordanul Mic. Este râul cel mai scurt, din care se formează Iordanul, dar cu cel mai mare debit de apă. Al treilea izvor este Banias sau Panias, care ia naştere în munţii Liban, lângă localitatea cu acelaşi nume. Ultimele două se unesc şi curg pe o anumită distanţă împreună, până cel îl întâlnesc şi pe cel de-al treilea, înainte cu 12 km de lacul Hule sau Merom pe care Iordanul îl întâlneşte în cale străbătându-l de la nord la sud. Azi lacul este secat.

Spre sud de lacul Hule, munţii din est şi din vest se apropie din ce în ce mai mult de Iordan, până ce formează adevărate ziduri, care flanchează râul pe o destanţă de aproximativ două ore de mers pe jos.

Iordanul străbate şi Lacul Galileii de la nord la sud. După ce iese din cesta, se îndreaptă întâi spre vest, apoi spre sud şi curge cu nenumărate sinuozităţi spre Marea Moartă.

Dacă la izvor afluentul său Hasbani se află la 563 m deasupra nivelului Mediteranei, iar celălalt afluent, Banias, este la 369 m deasupra nivelului mării, înainte de a intra Iordanul în Lacul Hule (Merom) el se află numai la 2 m deasupra nivelului mării pentru ca la vărsarea în Lacul Galileii să ajungă la 208 m sub nivelul Mediteranei, iar la vărsarea în Marea Moartă la 392 m.

Luând Lacul Galileii (Tiberiadei, Ghenizaret) ca termen final al primei jumătăţi a cursului Iordanului, putem constata că între izvor şi acest loc, pe o distanţă de aproximativ 85 km, iordanul are o cădere de 771 m pe când, de la Lacul Galileii şi până la Marea Moartă căderea nu este decât de 184 m pe o distanţă de 104 m. Aşa se explică sinuozitatea Iordanului în cursul său inferior.

Larg de 25 m după ce se distanţează de lacul hule, Iordanul ajunge la 37- 38 de ma lărgime după lacul Galileii, iar la vărsarea în Marea Moartă are aproximativ 75 m.

Din munţii de la vest Iordanul nu primeşte afluenţi semnificativi. Demn de amintit este doar pârâul Cherit, care izvorăşte din Munţii Efraim.

În schimb, de la est, se varsă în Iordan câteva râuri mai cunoscute: Iarmucul şi Iabocul.

În parte de răsărit se află un râu, Armonul, mai important decât cele amintite, dar nu este afluent al Iordanului. El izvorăşte din munţii Arabiei şi se varsă în Marea Moartă.

Ţara Sfântă are câteva râuri car se varsă în Marea Mediterană: Chişoanul şi Iarkonul.

Ţara Sfântă are şi câteva însemnat ape stătătoare. La vest, este udată de Marea Mediterană numită şi Marea cea Mare, în antichitatea Iam ha Tichon (Marea Interioară).

A doua ca mărime dintre apele stătătoarea ale Ţării Sfinte este Marea Moartă sau Marea Sărată, situată în partea de sud-est a ţării, formată într-o depresiune adâncă numită Sidim, de unde şi numirea ce i se dă uneori de Marea Sidim.

Marea Moartă formează adâncitura cea mai mare de pe suprafaţa pământului, fiind cu 394 m sub nivelul Mării Mediterane.

Lungimea ei, de la punctul de vărsare a Iordanului în nord şi până la capătul sudic, este de 73 km. Lăţimea, cam pe la mijlocul ei este de 17,8 km, iar mai în spre sud ajunge chiar la 3, km. Adâncimea medie este de 329 m (cu cea mai mare adâncime de 399 m în nor şi aproximativ 3,6 în sud). Este divizată în două părţi inegale printr-un fel de limba de pământ. Partea nordică are o lungime de 43 km, iar cea sudică de 30 km.

Numirea de Marea Moartă vine de la faptul că în apele ei nu trăieşte nici un fel de vietate, din cauza concentraţiei foarte mari de sare. Corpul omenesc nu se scufundă în această apă a cărei greutate specifică este cu mult mai mare decât a apei dulci.

În partea de nord-est a Ţării Sfinte se află lacul Ghenezaret, numit şi Iam Kineret (Marea Vioară), pentru că are forma unei viori apoi Marea Galileii, Lacul Tibeiriadei.

Lungimea sa, de la nord spre sud, este de 21 km, iar lăţimea de 12 km. Se află la 208 m sub nivelul Mării Meditearane şi este străbătut de râul Iordan.

La nord de lacul Genezaret se află în epoca biblică lacul Hule sau Merom, care era cu 83 m deasupra nivelului Mării Mediterane. Avea o adâncime de 6-9 m. Astăzi lacul a secat, Iordanul care îl străbătea s-a retras într-o albie a sa.

Împăraţii regatului de nord şi de susRoboam este recunoscut împărat numai peste seminţiile lui Iuda şi Beniamin. El a

încercat pedepsească celelalte seminţii, însă planul său este împiedicat de către un proroc (la divizarea Israelului a contribuit şi felul diferit de viaţă a celor din sud faţă de a celor din nord). Israeliţii din nord au avut contacte mai clare cu celelalte popoare şi de aceea ei aveau un mod diferit de viaţă, erau agricultori.

Ieroboam distruge unitatea închinării în Egipt construind doi viţei de aur, unul la Betel şi altul la Dan, viţei care simbolizau zeul Apis din Egipt. Această practică era prezentă şi într-o perioadă ai veche a Israelului, în Egipt şi în timpul exodului. Solomon este inovatorul cultului de la Ierusalim. Ieroboam nu a introdus politeismul ci i-a dat lui Dumnezeu chipul unui viţel. Profetul Ahia a respins categoric cultul nou înfiinţat şi leviţii au refuzat să participe la oficierea actelor de închinare.

Roboam s-a aliat cu Damascul, fondat de Preson, şeful unui grup de refugiaţi de pe timpul lui Solomon.

Ieroboam s-a căsătorit cu cumnata faraonului Ano. La cinci ani de la divizarea regatului faraonul Şişak invadează Iudeea şi prădează Ierusalimul. Iuda pierde Edomul şi Eglon-Gheber, astfel întrerupându-se comerţul maritim.

Ieroboam intră în conflict cu tribul lui Efraim şi Sihemul, alegând drept capitală Tirţa la 30 km depărtare. A realizat fortificaţii în Transiodania pentru a stăvili invazia moabiţilor şi amoniţilor. A fortificat cetatea Penuel. În 925 îHr Şişak trece graniţa Israelului şi îl supune, iar acesta din urmă i-a plătit tribut.

Spre deosebire de Ieroboam, Roboam, deşi nefavorabil religiei mozaice, totuşi a păstrat linia închinării cultului tradiţional. Roboam a permis practicarea altor culte, Maaca, soţia sa, fiind feniciancă, instalând în palatul regal stâlpul Astarteii.

În primii ani de la divizarea regatului au avut loc multe ciocniri între nord şi sud.Roboam a domnit între anii 930-915 îHr.

Regatul de sud

Abia (~Y"bia]) a domnit între 915-912 îHr.

A încheiat un tratat de alianţă cu Damascul. A avut o victorie prin care cucereşte Betelul. Nu a făcut nimic pentru a stăvili valul idolatriei.

Asa (as'a') a domnit între anii 912-874 îHr.

Fiind prea tânăr, regatul a fost condus de o regenţă, din care făcea parte mama sa. Această regenţă a fost idolatră.

Regatul a fost atacat de Baeşa, regele Israelului, însă a fost determinat să se retragă, fapt determinat de atacarea din nord a acestuia de câtre Ben Hadad. Profetul Hanania, ce profeţia împotriva acestei alianţe, a fost aruncat în închisoare. Spre sfârşitul vieţii a realizat pericolul sirian şi a căutat să îmbunătăţească relaţiile cu Regatul de Nord. A reabilitat închinarea la Templu.

Iosafat (jp'v'Ahy>) a domnit între anii 874- 850 îHr.

A stăpânit Edomul, a stabilit o strânsă legătură cu Israelul şi a reîntors regatul lui Iuda la cultul tradiţional al lui Yahwe.

Nu a împiedicat căsătoria fiului său, Ioram, cu Atalia, fiica lui Omri, împăratul lui Israel.

Iosafat este invitat la o campanie împotriva Siriei de către Ahab, chiar dacă profetul Mica are un masaj împotriva acestei campanii. În acest conflict Ahab moare, iar Iosafat merge acasă.

Ioram (~r'Ahy) şi Atalia soţia sa au domnit între anii 850-843 îHr.

În timpul domniei sale Edomul s-a răsculat, iar filistenii au atacat Ierusalimul.

Regatul de nordIeroboam () a domnit între 930-

909 îHr.

Nadab (bd'n")a domnit între anii 909-906 îHr.

Nadab s-a luptat cu filistenii la Ghibeton iar după 3 ani a fost ucis de unul din generalii săi, Baeşa.

Baeşa (av'[.B)a domnit între anii 906-886 îHr.

Îşi mută capitala la Tirţa şi îi omoară pe toţi fii lui Ieroboam. A practicat culturi păgâne. Este respins în acţiunile sale îndreptate înspre regatul de sud.

ElaZimri