- 1 -

Cristian Contraş

CERNOBÎL – BISERICA DE PLUMB

- 2 -

Cristian Contraş

CERNOBÎL – BISERICA DE PLUMB

ROMAN

Editura Caiete Silvane Zalău, 2008

- 3 -

Editura Caiete Silvane CIP Biblioteca Naţională

- 4 -

În amintirea unchilor mei Valentin şi Boris Tartamuş, Iaşa Sprânceană şi

Igor Verşcovschi Cernobîl, o forţă colosală pulsează în pântecul adânc de beton. O aud cum

freamătă, în gură simt gust greu şi amar de plumb, dinţii şi gingiile aproape că nu mi le mai simt.

De ce ai lăsat, Doamne puterea atomului pe mâna omului? În Sufletul Tău simţi câteodată o fierbere necontrolată a atomilor? Căldură truputul Tău, Doamne, e mai arzătoare decât magma de uraniu zidită în cochilia de beton.

Cât de tare ne iubeşti pe noi, popoarele care controlează o putere comparabilă doar cu a Ta?… Puterea atomului!… Ne iubeşti şi pe noi, Doamne?

În fuga calului, sabia flutură deasupra capului ofiţerului alb… A soldatului roşu… Cuceritorul Berlinului şi învingătorului de la Stalingrad…

Simt în mine sămânţa unui popor puternic şi paradoxal. Sunt Iuri Gagarin, cuceritorul cosmosului, sunt martirul ortodox care se stinge în Siberia, sunt inventatorul şi călugărul, geniul chimist… Sunt profetul… Mântuitorul neamului şi revoluţionarul, ţarul şi anarhistul… Sunt credinţa şi neantul.

- 5 -

CAPITOLUL I

SOMNUL ÎN CATEDRALĂ 1.

Jurnalul bunicului meu Iaşa

Mulţi revoluţionari singuratici sau înalţi ofiţeri însoţiţi de aghiotanţi cu uniforme ca scoase din cutie au început să vină pe front, în mjlocul nostru. Apăreau într-un nor gros de praf cu sabia ridicată deasupra capului însoţiţi de rafale trase în aer. Noi, soldaţii, ne strângeam în jurul lor… Pe comandanţi sau ofiţeri îi ajutam să se suie pe o căruţă, un butoi sau pe o grămadă de lemne, ce se nimerea. Ştiam că doreau să ne vorbească… Păreau nişte apostoli care propovăduiau ori încetarea războiului împotriva Germaniei şi întoarcerea acasă, ori supunerea totală faţa de sfântul ţar, tătucul nostru care are grijă de noi şi de sufletul Rusiei… Care acum s-a instalat în fruntea armatei.

- Să ne iubim unii pe alţii aşa cum numai Dumnezeu ne iubeşte… Să aruncăm

armele, să încetăm să ne mai omorâm unii pe alţii… Ţarul Rusiei este un tradător… Chiar el!… În timp ce noi murim pe câmpul de luptă dezbrăcaţi şi fl ămânzi, în Petrograd, capitala imperiului, balurile nu mai contenesc… Ofiţerii de distrează… Beau şampanie alături de dame de companie, care au luat locul surorilor medicale.

- Nu!… Să nu-i credeţi pe comunişti! Ei sunt trimişii diavolului… Sunt spionii

duşmanilor noştri care doresc să arunce scumpa noastră ţară în haos… Cei care vor să alunge din ţară pe măritul nostru ţar…Tătucul nostru…Trimisul lui Dumnezeu pe pământ ca să ne asculte rugăminţile, să ne aline suferinţele… Doamne să-i dai sănătate în veci măritului nostru împărat…

- 6 -

Veneau pe rând. Unii, însoţiţi de mai mulţi tovarăşi înarmaţi până în dinţi, cu ochii piezişi, tăioşi, lipsiţi de omenie… Cu feţele împietrite. Alţii veneau singuri, obosiţi şi cu uniformele prăfuite, dar mânaţi de puteri şi ambiţii parcă diavoleşti… Le simţeam forţa şi nebunia de cum începeau să vorbească şi să arunce priviri scăpărătoare… În depărtare se auzea bubuitul tunurilor... nu departe, pe linia frontului. Întreg văzduhul mirosea a pulbere arsă şi a stârvuri în descompunere.

- Moarte tiranului!… Moarte ţarului, vă spun!… Da,… doar dispariţia fizică a prinţilor şi tuturor prinţeselor… Doar uciderea cu sânge rece a marilor duci şi ducese, a baronilor, moşierilor şi bancherilor poate să ne aducă dreptate şi pace… Nouă, tuturor nenorociţilor din tranşee şi înfometaţilor de acasă… La spânzurătoare cu răii ce se hrănesc din munca ţăranilor şi a muncitorilor… Să întoarcem armele împotriva îmbuibaţilor. Să îi împuşcăm pe toţi cei ce se împotrivesc unui viitor luminos pentru noi, dezmoşteniţii soartei… Sclavii… Cu toţii înainte!... Spre cuibul răului, ochiului satanei… Spre capitală, spre Petrograd unde diavolul tremură de frică… Acolo se ascunde blestematul călugăr… Ibovnicul ţarinei… Cu toţi comandanţii noştri aveam o înţelege tacită. Când înalţi ofiţeri veneau în inspecţii, ne adunam tăcuţi… Ascultam în linişte, dar fără tragere de inimă îndemnuri pentru continuarea luptei până la moarte pentru imperiu şi ţar… Când veneau emisarii roşii, bolşevicii, care se opuneau continuării războiului, ofiţerii noştri se ascundeau şi ne lăsau să ascultăm după bunul plac. Noi îi primeam şi îi ascultam pe toţi, pentru că la plecare ne lăsau câte ceva: ţigări, mahorcă, conserve, chiar sticle de vodcă. Uneori veneau preoţi militari care făceau semnul crucii deasupra noastră, a tuturor, se închinau, îngenuncheau şi sărutau pământul:

- Aceasta este ţara noastră sfântă… Soldaţi creştini, nu-i credeţi pe cei mulţi care vin la voi şi vor să vă rupă de Dumnezeu!… Limba lor e ca mierea, vorbele lor ca dulceaţa, dar inima lor e de piatră… Sufletul le este blestemat… Ei nu cred în Dumnezeu. Ei îşi doresc o lume în care să domnească nimeni altul decât satana… Vor distruge din temelii bisericile şi mănăstirile. Îi vor ucide şi prigoni pe credincioşi… Numai Ţarul vă iubeşte, el este tătucul nostru, al tuturor… Să ne respectăm jurământul dat ţarului şi lui Dumnezeu… Pe cei care vă îndeamnă să depuneţi armele, alungaţi-i… Omorâţi pe cei ce vă sfătuiesc să renunţaţi la lupta pentru apărarea patriei noastre… Sufletul Marii Rusii trăieşte astăzi prin voi… La luptă soldaţi, în frunte cu mântuitorul nostru Isus Hristos! Se perindau unii după alţii, în mai scurtele sau mai lungile răgazuri dintre bătălii. Câteodată aduceau cu ei manifeste şi ziare. Era o perioadă în care nu puteai avea încredere decât în camarazi şi armele tale… Dar chiar şi cu tovarăşii tăi trebuia să fii foate prudent.

- O furtună ce va cuprinde întreaga ţară… Va izbucni revoluţia… Va fi sânge, spaimă, suferinţă… Moartea se va întrupa şi va umbla pe pământ în chip de ofiţer alb, cu epoleţi de aur, cu pieptul plin de medalii şi va cere suflete… Revoluţia va cuprinde întregul imperiu… Trădătorii vor fi împuşcaţi, va curge sânge de nobil şi sânge de ţar. Tovarăşii de arme mă trăgeau deoparte înfriguraţi:

- 7 -

- Vin vremuri tulburi… Să ne rugăm pentru sufletele noastre şi pentru sufletul Marii Rusii…

2. Deşi era nouă, la uniformă, nu ţineam deloc. Mirosea a magazie ştoc, pantalonii

aveau dungă, vestonul era bine întins. Nu ţineam nici la puşcă, nici la baionetă. Mica mea comoară era ascunsă adânc în raniţă. Cel puţin o dată pe zi, când nu mă vedea nimeni, o deschideam şi mă adânceam ca într-o peşteră în miniatură în măruntaiele ei care miroseau puternic a tutun, slănină şi brânză uscată. Pentru a nu fi luat prin surprindere de cineva, îmi tăiam o felie groasă de pâine soldăţească, peste care aşezam un peşte afumat, tare ca o talpă de pantof şi mâncăm încet, aplecat peste gura raniţei, jucându-mi bine rolul de cătană zgârcită şi nesătulă.

După primii dumicaţi oftam satisfăcut, cu ochii pe jumătate închişi de plăcere. Cu mâna dreaptă ţineam felia de pâine şi cu stânga, ca într-o joacă, începeam să inspectez tainele raniţei. Aveam atâtea bogăţii acolo… Un briceag lung şi solid cu plăsele din corn de cerb. Îl cântăream în palmă, îl strângeam în pumn. Îmi plăcea să-i simt greutatea care îmi dădea o siguranţă mai mare decât arma care mi se odihnea lângă cizmă… Mai era cutia de zinc în care îmi ţineam frunzele de tutun. Era plată şi avea un capac care se deschidea cu un pocnet ca de revolver.

Apoi erau fotografiile de familie, învelite într-o piele moale de căprioară şi legate cu sfoară… Mama, tata, bunicul şi bunica, un unchi mort departe, pe frontul japonez – eroul meu din copilărie, sora mea… Casa noastră, toată familia adunată… La picioarele noastre câinele meu negru, mare şi lăţos.

Îmi scot jurnalul şi încerc să scriu câteva cuvinte. Mă adâncesc în vise şi amintiri… Îmi simt sufletul apăsat de dor arzător, durere şi neputinţă. E atât de trist să fii soldat, nu contează că eşti aproape sau departe de casă. Acum familia ta e armata, batalionul tău… Vor urma bătălii sângeroase din care nu ştii dacă vei supravieţui… Încerci să nu te mai gândeşti la asta. Îţi trăieşti clipa, te bucuri de gamela plină cu fasole fierbinte… În armată trebuie să te obişnuieşti să aştepţi… Sunt atâtea gânduri care te tulbură… Când te temi, te rogi în gând, altfel e interzis… Apoi batalionul se pregăteşte iarăşi de marş… Alte sate, alte oraşe, păduri. Înaintea ta aşteaptă inamicul care e nerăbdător să-ţi verse sângele în nemărginita stepă.

În goana cailor, soldaţii albi-gardişti au fugit slobozindu-şi ultimele gloanţe deasupra capetelor noastre, făcând să răsune întreaga piaţă. Vălătuci de fum se ridicau încet spre cer. Ne-am ridicat în picioare cu armele strânse în mâini. Frunţile încruntate ale soldaţilor s-au ridicat spre cupola mare şi aurită a bisericii.

Ne-am apropiat tăcuţi de poarta masivă de stejar ghintuită şi prinsă în drugi grei din fier. Din biserică se auzea un cântec stins de rugăciune. Am recunoscut voci ale călugărilor…

- Hristos a înviat… Hristos a înviat… - Hristos a înviat din morţi … Mi-am adus aminte că era a doua zi de Paşte.

- 8 -

Cântecul călugărilor se auzea din ce în ce mai tare. Soldaţii au început să tropăie pe loc, le simţeam încordarea, nervozitatea. Comisarul nostru politic şi-a ridicat arma a ochit o fereastră înaltă deasupra capetelor noastre şi a slobozit un foc. Luînd exemplul comandantului lor toţi sodaţii au început să tragă. Ca o ploaie multicoloră cioburi au început să curgă peste capetele noastre.

Poarta grea a bisericii era ferecată pe dinauntru. Mi-am lipit urechea de lemnul calduţ se mirosea a tămâie. Prin ea razbateau vocile călugărilor:

- Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte! În timp ce doi soldaţi cărau pe umeri un stâlp gros de lemn smuls dintr-o poartă,

clopotul cel mare din turla bisericii a început să bată... Simţeam cum sunetul adânc de bronz îmi izbeşte cu furie pieptul.

Am prins şi eu de buşteanul gros devenit acum berbec… Am început să izbim uşa bisericii. Bătăile grave ale clopotului alternau, se suprapuneau cu bufniturile înfundate. Dâre de transpiraţie îmi curgeau sărate şi fierbinţi pe frunte, pe tâmple, sub gulerul gros… Umărul mă durea.

Ne opinteam din toate forţele. - Încă o data… Încă o dată… Încet, uşa a început să cedeze… Centimetru cu centimetru. Prin crăpăturile lungi

simţeam mirosul de ceară topită, de tămâie, de lemn vechi. Deasupra noastră clopotul suna acoperind cântecul călugărilor.

Nu după mult, uşa grea s-a prăbuşit cu zgomot. Prin praful amestecat cu fumul albăstrui al lumânărilor am desluşit în semiîntuneric mai multe mogâldeţe cenuşii îngenunchiate în faţa altarului de aur… Călugării nici măcar nu s-au întors spre noi când ARMATA ROŞIE A INTRAT ÎN BISERICĂ.

Ne-am apropiat de călugării îngenuncheaţi în faţa altarului. Aceştia continuau să cânte:

- … Hristos a învita din morţi… Cu moartea pe moarte călcând… Nici măcar unul dintre ei nu şi-a întors capul spre noi. Un soldat s-a apropiat cu

paşi apăsaţi de primul dintre ei. Mirosea putenic a băutură. Rânjea. Şi-a apropiat ţeava pistolului în urechea călugărului şi a apăsat pe trăgaci. Acesta s-a prăbuşit pe duşumea fără suflare, cu sângele şiroindu-i din cap… Ceilalţi călugări au tresărit, dar au continuat să se roage. A urmat al doilea, al treilea… Clopotul greu al bisericii răsuna deasupra capetelor noastre.

- Gata!… a strigat comandantul nostru… Ajunge!… Pe ceilalţi îi luam cu noi la comandament.

A început să râdă: - Îi băgăm la arest… Îi strângem cu uşa… Le ardem bărbile până aflăm unde au

ascuns aurul şi bogăţile mănăstirii… Hai, mai repede… Unul câte unul… Legaţi-i strâns!… Soldaţii se pregăteau de plecare. Eu am fost pus să rămân să îngrop trupurile călugărilor ucişi şi să păzesc biserica. Comandantul nostru m-a chemat înaintea lui. Simţeam cum privirea lui mă săgetează:

- Vom trimite pe cinevă să-ţi aducă mâncare şi să repare uşa bisericii… Ca să te poţi închide pe dinăuntru… Tu vei păzi biserica. Nu vei lăsa pe nimeni să intre fără un

- 9 -

ordin special de la mine… Ai înţeles, tovarăşe? Vei răspunde cu capul dacă prindem pe cineva scotocind prin ungherele bisericii.

Apoi s-a întors spre ceilalţi: - Pe clopotar să mi-l aduceţi de îndată, viu sau mort!… Mai bine mort!… Clopotele continuau să răsune.

Patrulam cu puşca prinsă în spate în faţa bisericii. Târgoveţii mai curajoşi au început să apară în piaţa bisericii… Mă priveau cu teamă de la distanţă. Nu îndrăzneau să se apropie prea mult de teamă să nu se aleagă cu un glonţ în cap… Nu te pui cu Armata Roşie!… Eram singur. După un timp m-am aşezat pe treptele bisericii şi am începus să scotocesc prin raniţă după tutun şi o bucată de ziar. Mi-am răsucit o ţigară, am aprins-o, am tras fumul gros adânc în piept. Începea să se însereze. Urma să dorm în biserică, să mă baricadez în spatele uşii grele.

În timp ce soldaţii meştereau din greu la uşa grea eu m-am ocupat de cei trei morţi. Am sapat o groapă comună la treizeci de paşi în faţa bisericii şi am târit cadavrele din biserică, unul câte unul, pe o cărare de sânge lipicios… Groapa nu era prea adâncă, abia dacă avea un metru şi jumătate… I-am culcat alături. Abia atunci abia privirea mi-a căzut pe feţele şi părul lor încleiat de sânge. Unul dintre ei era bătrân, cu părul şi barba albă, altul era în puterea vârstei, iar al treilea era un copilandru… Aveau trupurile firave, ascetice şi feţele de ceară. Cu toţii păreau că provin din aceeaşi familie: bunic, tată şi fiu. Le-am netezit bărbile, le-am încrucişat mâinele pe piept, le-am aranjat crucile din lemn prinse de gât şi pe rând le-am închis ochii… Am scuipat în palme şi m-am apucat de treabă. În scurtă vreme gropile erau acoperite cu pământ… La căpătâi le-am aşezat câte o cruce din două aşchii de lemn, legate la mijloc cu o sfoară. Comisarul politic m-a felicitat:

- Bravo tovaraşe!… Îmi place cum îmi respecţi ordinele. M-a bătut prieteneşte pe umăr: - Da’ ştiu că te-ai grăbit să scapi de ei!… Repede i-ai mai băgat în groapă! Nici

măcar nu ai aşteptat să li se răcească trupurile… Foarte bine, urmele duşmanilor poporului trebuie şterse cât mai repede!…

Apoi m-a tras lângă el: - Începând de azi îţi dau o misiune importantă… De-acum tu vei fi groparul

călugărilor şi preoţilor pe care îi vom executa… A zâmbit… Şi să ştii că nu vor fi puţini… Sunt convins că te vei achita de treabă foarte bine şi… în cel mai scurt timp.

Cred că a citit multă mirare pe chipul meu, aşa că s-a simţit dator să adauge: - Curaj, tovarăşe!… Comunismul are nevoie şi de gropari pentru duşmanii noştri.

Cu munca ideologică ne vom dumiri noi pe urmă…

3. Batalionul nostru a fost integrat în Armata Roşie nu neapărat din deplina convingere a soldaţilor, ci pentru că aşa făceau mai toate armatele ruseşti. Frontul începea

- 10 -

să cedeze în toate părţile, soldaţii nu mai vroiau să lupte… Nu puteam rămâne noi singuri în faţa armatelor germane dezlănţuite.

Bolşevicii ne-au promis încetarea focului… Armistiţiu cu duşmanul… O soldă mai mare, pământ, despăgubiri. Soldaţii care au refuzat să se înroleze în Armata Roşie au fost lăsaţi să plece unde au dorit, după ce au predat armele şi caii. Nici unul dintre ei nu a fost împuşcat. Restul am fost încolonaţi, am primit câte-un pahar plin ochi cu vodcă, apoi am depus jurământul în faţa drapelului roşu, în poziţie de drepţi, cu arma strânsă la piept:

Dacă din proprie voinţă şi rea intenţie voi încălca acest jurământ solemn, merit să fiu acoperit de dispreţul general înainte de a fi pedepsit de mâna nemiloasă a legii revoluţionare… Ne-am întors… Am părăsit linia frontului şi tranşeele noroioase… Au urmat marşuri lungi, istovitoare. Din când în când ne intersectam cu grupuri de soldaţi fugiţi de pe front, dezertori cu uniforme zdrenţuite şi ochi ca de lup, care ne ocoleau de departe… Când ni se terminau proviziile ne opream într-un sat unde stăteam câteva zile până prindeam din nou puteri. Ţăranii ne puneau pe masă tot ce aveau. La plecare ne umpleau raniţele cu provizii. Ne retrăgeam tot mai mult în interiorul ţării. Trecem pe lângă biserici jefuite şi arse. La răspântii de drumuri, de crengile arborilor atârnau oameni spânzuraţi. Unii erau îmbrăcaţi în haine soldăţeşti. Al ţii erau civili. Într-un târg fără nume, pierdut în imensitatea stepei, pe uşa unei biserici devastate şi părăsite era bătută o placă mare de lemn pe care era scris un text cu litere roşii de-o şchioapă. Era un text propagandistic bolşevic. Mi s-a părut interesant şi profitând de un moment de linişte m-am aşezat pe treptele bisericii şi l-am copiat în carneţelul de care nu mă despărţeam niciodată. Vom construi un stat frăţesc pe pământul pe care ni l-a dat natura. Vom ara acest pământ şi îl vom lucra în colectiv. Îl vom transforma într-o grădină înfloritoare.

Noi, oamenii muncii, vom construi raiul aici, pentru toată lumea, pentru copiii noştri şi nepoţii noştri… Pentru totdeauna.

4.

Se dădeau lupte grele între noi şi gărzile alb-gardiste. Imperiu rus era un imens cimitir. Au început să debarce trupe intervenţioniste… Soldaţii englezi, francezi, japonezi, americani… S-au desfăşurat încercând să pridă armatele noastre într-un cleşte de fier… Bande înarmate prădau şi ucideau fără milă.

Într-o zi batalionul nostru a intrat într-un oraş cu casele cuprinse de flacari. Un fum negru şi înecăcios acoperea cerul. Prizonierii erau puşi la zid şi împuşcaţi. Am ajuns în piaţa mare a oraşului, în faţa marii catedrale, în timp ce mai mulţi soldaţi, cu toţii foarte beţi, tocmai scoteau prin uşa zdrobită o raclă mare de argint şi sticlă. Sicriul era greu, iar soldaţii se opinteau din toate puterile:

- Încă puţin… Încă puţin…

- 11 -

Cu un strigăt de izbândă, soldaţii au trântit cu putere sicriul pe caldarâm. O explozie de cioburi s-a revărsat pe jos şi din raclă s-a rostogolit trupului uscat al unui sfânt. Toţi s-au năpustit să culeagă inelele de aur de pe mână scheletică, crucile bătute în rubine şi smaralde care-i atârnau de gât. După ce i-au smuls toate juvaerurile un soldat i-a apucat şi i-a scos din raclă trupul uşor şi pergamentos… L-a prins de gât, l-a ridicat arătându-l mulţimii din piaţă.

- Priviţi! râdea el… Se mişcă… Se mişcă… Îl scutura fără milă… - Priviţi! Sfântul a înviat din morţi… Sfântul va ţine un discurs mobilizator şi

înflăcărat înainte de a porni la luptă, în fruntea batalioanelor… Sfântul se va ruga pentru ţar şi pentru sfântul imperiu.

L-a întors cu faţa spre el… I s-a uitat adânc în ochii înguşti, lipi ţi… Cu mâna stângă l-a apucat de ceafă:

- E uşor ca o paiaţă umplută cu paie! Cu mâna dreaptă încerca să-i descleşteze fălcile… Să-i deschidă gura uscată. - Toate bijuterii la mine!… Am recunoscut din mulţime strigătul ca de tunet al comisarului nostru politic. - Toate bijuteriile capturate sunt pentru săracii, orfanii şi muritorii de foame din

Rusia Sovietică! Marea de voci a amuţit. Soldaţii cu feţele posomorâte s-au apropiat de el cu paşi

şovăitori… Au început să răsară rubine, safire, cruci de aur, inele. Comisarul le înhăţa pe loc şi le îndesa repede în buzunarele largi ale mantalei.

- … Pentru cei sărăciţi de ţar şi de tirani… Pentru invalizii de război, pentru văduve şi orfani… Pentru puterea sovietică…

În timp ce comisarul politic se îndepărta cu paşii apăsaţi, zornăindu-şi buzunarele, mânia soldaţilor s-a revărsat pe trupul uscat al sfântului care mirosea puternic a tămâie şi ceară… L-au rupt în bucăţi… Trosnea în mâinile lor puternice, nervoase. Apoi au început să-l calce în picioare, să danseze pe el zdrobindu-i oasele-i galbene.

Am simţit cum ceva, un obiect ascuţit, dur mă loveşte în obraz şi mi se rostogoleşte la picioare. M-am aplecat şi am pipăit pe jos. Am dat de un obiect de consistenţă ceroasă. L-am ridicat încet… Era un deget al sfântului, de fapt două falange subţiri şi lungi acoperite pe piele uscată. L-am luat cu grijă, cu două degete, atent să nu mă vadă nimeni şi l-am strecurat sub manta, în buzunarul de la piept.

Noaptea, pe când eram santinelă la poarta clădirii în care eram încartiruiţi l-am scos, l-am înfăşurat într-o bucată de ziar şi l-am ascuns în fundul raniţei.

Am purtat cu mine falangele sfinte de-a lungul întregului război, până la victoria finală a Armatei Roşii. Nu le scoteam decât când eram singur… Le cântăteam în palmă, le mângâiam cu vârful degetelor… Mă rugam lui Dumnezeu spunându-mi că mă vor ajuta să nu fiu ucis în război.

În Armata Roşie ordinele nu se discută… Dacă nu le respecţi te poţi trezi în faţa

plutonului de execuţie… Am primit sub semnătură şi proces verbal o căruţă cu doi cai pe care îi mânam singur… În căruţă aveam câteva lopeţi, un hârleţ, un târnăcop… Iarna pământul îngheţat era tare ca piatră şi săpatul unei gropi mari îmi lua aproape o jumătate de zi. Aveam mult de lucru. Pe unde treceam întâlneam oraşe, biserici şi mănăstiri.

- 12 -

Uneori batalionul îşi schimba brusc drumul, căutând un schit izolat în mijlocul unei păduri sau ascuns într-o vâlcea...

Ivan, comisarul politic al batalionului nostru îşi termina repede treaba executând toţi preoţii şi călugării… În timp ce soldaţii jefuiau biserica, eu mă apucam de îngropat morţii. Erau mulţi… Din ce în ce mai mulţi, încât după un timp, Ivan a hotărât să primesc două ajutoare… Peste alte câteva săptămâni am mai primit alţi trei soldaţi. Aveam deja trei căruţe. Comisarul părea mulţumit de munca noastră… Ne făceam treaba cât mai bine şi mai repede posibil… Aruncam morţii în gropile comune chiar dacă trupurile mai erau calde… În unele încă mai pâlpâia viaţa în timp ce noi le acopeream cu pământ.

Apoi munca noastră s-a diversificat, pe lângă gropari am mai primit şi culegători de metal. Cioburile clopotelor aruncate din clopotniţele bisericilor au devenit la mare căutare. Pentru aceasta am mai primit ajutoare. Ivan a ajuns la concluzia că e păcat ca atâta metal scump, bronz amestecat cu argint să fie lăsat în pustiu. Eu eram şeful şi totul se petrecea ca la carte… În timp ce comisarul politic se ocupa de execuţiile călugărilor, câţiva soldaţi se cocoţau sus în clopotniţe de unde se căzneau să desprindă clopotele… Acestea se prăbuşeau rând pe rând izbind cu sete pavajul şi împroşcând cu schije în toate direcţiile.

Aveam deja în subordine mai mulţi soldaţi, patru gropari şi doi oameni care culegeau bucăţile de bronz şi le încărcau în căruţe. Eram comandant de grupă… În schimbul metalului, batalionul nostru primea în oraşele mai mari prin care treceam armament nou şi muniţie, mitraliere de companie şi alimente. Bijuteriile erau predate toate sovietelor locale.

5 Somnul în catedrală Pe nesimţite, peste biserică s-a lăsat noaptea. Urma să închid porţile şi să rămân

zăvorât înauntru până dimineaţa… Aş fi vrut să amân acest lucru căt mai mult… Am alăturat patru banci de lemn în dreapta altarului, la o distanţă respectabilă, de cinsprezece-douăzeci de metri, lipite de o coloană de piatră. Peste ele am aşezat o pătură soldăţească, iar în loc de pernă mi-am pus la căpătâi raniţa. Trei lumânări de seu, fixate într-un sfeşnic îndoit pe care îl găsisem aruncat într-un ungher, luminau stins interiorul bisericii.

Era foarte târziu, am închis uşile grele şi le-am ferecat. Eram singur în catedrală. M-am apropiat de altar. Isus Cristos, purtând o coroană de aur pe cap, parcă mă privea de sus de pe cruce. Am îngenunchiat pe locul unde în ajun au fost împuşcaţi călugării… M-am rugat mult, până când genunchii au început să mă doară. Mă rugam cu voce tare, mă rugam în voie, vorbeam cu Dumnezeu şi simţeam că în acel moment El mă aude…

Doamne apără sufletul meu! Doamne salvează-mă! În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,

Acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin. Doamne, Dumnezeul meu,

De ce ne laşi Doamne să îţi distrugem bisericile? De ce ne laşi Doamne să îţi omorâm călugării? De ce ne laşi Doamne să îţi spargem clopotele?

- 13 -

De ce ne laşi Doamne să îţi omorâm preoţii? Apără sufletul meu, Doamne, prins într-o armată

Nemiloasă şi crudă! Apără Doamne sufletul meu cel laş!

Iartă Doamne neputinţa mea! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte,

Nu mă părăsi Doamne! Călăuzeşte-mi paşii Doamne!

Arată-mi calea către Împărăţia ta! Apără sufletul meu!

Iartă pe sluga Ta cea necredincioasă! Iartă-mă Doamne! Doamne miluieşte! Iartă-mă Doamne! Doamne miluieşte! Iartă-mă Doamne! Doamne miluieşte! Iartă-mă Doamne! Doamne miluieşte! Iartă-mă Doamne! Doamne miluieşte!

Am stins două lumânări, doar pe una am lăsat-o aprinsă. M-am dus la culcare. M-

am întins în patul incomod şi m-am învelit până peste bărbie cu mantaua soldăţească… Am închis ochii şi am încercat să adorm. Aerul era apăsător, liniştea mă strivea.

Mirosurile puternice din biserică, aromele fine din ţări îndepărtate începeau să mă înconjoare.

Încercam să adorm. În nări îmi intra acum mirosul de zidărie veche, de pereţi jilavi… După un timp acesta a început să se retragă, iar în locul lui simţeam, din ce în ce mai puternic, înţepător, greţos, sângele călugărilor ucişi… Apoi revenea uşor ca o adiere, mirosul de tămâie. Izul de lemn putred punea stăpânire pe interiorul bisericii, iar eu mă prefăceam că dorm. Simţeam că parcă mii de ochi mă urmăresc de după coloanele înalte…

O căldură nefirească, venită parcă de undeva de sus, din turla bisericii începea să-mi cuprindă treptat ceafa, gâtul, tâmplele şi atunci mă scufundam încet în somn, ca într-o apă adâncă şi uleioasă…Visam că sunt acasă în orăşelul natal, dar totul era diferit de realitate… La început, în vis, mi-a apărut biserica mare din oraş, înălţată pe o colină… În biserică nu erau oameni, uşile lipseau. M-am apropiat… Era o zi senină de toamnă, dar soarele nu se vedea pe cer. Biserica era în ruină. Am intrat. Îmi era frică. În peretele dinspre răsărit era o spărtură mare, ovală. Prin ea se vedea oraşul nostru.

Ceva dinlăuntrul meu nu dormea… Un gând, o şoaptă, o forţă misterioasă îmi spunea că acesta nu e un vis, că lumea aceasta există.

Am urcat câteva trepte de piatră până ce am ajuns într-un balcon. Acesta se întindea şi se prelungea deasupra altarului. Era atât de straniu… Sub mine se deschidea

- 14 -

întregul naos al bisericii… Băncile negre de lemn aliniate, coloanele de marmură, icoanele, altarul… Priveam de sus printr-o spărtură foarte largă… Apoi am început să urc pe o scară în spirală, din lemn, lipită de perete. Scara scârţâia şi părea foarte şubredă. Urcam… Eram ameţit… Capul mi se învârtea… Mă temeam să nu mă prăbuşesc.

În vis îmi apărea o fântână adâncă în curtea bisericii… Era din piatră albă… În fântână cobora un lanţ foarte lung, din fier ruginit… M-am aplecat, dar nu i-am văzut fundul… Când mi-am ridicat ochii, biserica dispăruse. M-am trezit. Simţeam neapărat nevoia să urinez. M-am ridicat din pat. În biserică se făcuse rece. Lumânarea arunca o lumină galbenă, fantomatică, pe pereţi, pe icoane, pe altar… Am deschis uşa şi m-am strecurat afară. Luna strălucea deasupra bisericii. Am inspirat cu lăcomie, adânc în piept, aerul curat al nopţii.

M-am răsucit strâns în manta, am strâns ochii încercând să adorm din nou. Mi-am

acoperit capul şi am încercat să mă cufund în amitiri depărtate, legate de oraşul meu, de feţe dragi… Nu am reuşit, m-am ridicat în capul oaselor, lumânarea abia mai pâlpâia.

M-am apropiat de altar cu sfială. Am schimbat lumânarea. M-am închinat, mi-am făcut cruce… M-am întors, am făcut câţiva paşi încercând să mă dezmorţesc puţin. Mă strecuram pe sub coloanele înalte. M-am apropiat de uşa bisericii. Mi-am lipit urechea de aceasta. De afară nu răzbătea nici un sunet.

Toată noaptea somnul mi-a fost bântuit de imagini fantomatice din oraşul meu. Erau locuri pe care le cunoşteam bine, dar în acelaşi timp erau atât de diferite de realitate… Din când în când mă trezem tremurând, cuprins de friguri. Imaginile îmi erau încă vii încă în minte. Aerul apăsător din catedrală îmi amplifica sentimentul straniu că oraşul meu mă cheamă…

Mă cufundam din nou în somn. … Înotam… Chiar prin mijlocul oraşului trecea un râu... Apa era murdară şi mirosea puternic a pământ. Nu era adâncă, în unele porţiuni, pe sub poduri, abia depăşea un metru… Dar eu înotam… Visam că înot cu mult spor… Dădeam ritmic din braţe, fără să mă grăbesc… Nu oboseam şi mă deplasam tot mai repede.

Valea era tot mai puţin adâncă, din când în când atingeam fundul mâlos cu genunchii… De la luciul apei până sus la stradă erau trei-patru metri. Între maluri era o deschidere de cinci-şase metri şi de jos se vedeau casele înşirate de-o parte şi alta. Înotând priveam casele cu etaj, vechi dar solide, cu porţile vopsite în verde închis… Scorojite… Vedeam şi oameni trecând uşor pe drum ca nişte umbre… O căruţă scâţâia în depărtare. Apa era murdară, lutoasă… Malurile miroseau a nisip de râu, iar eu străbăteam oraşul înotând cu uşurinţă... Chiar dacă apa era murdară, îmi plăcea să plutesc, să înot... M-am trezit. Şi a doua lumânare se stinsese demult… În biserică era foarte frig. M-am cuibărit mai adânc în patul improvizat. Da… În oraşul meu exista o vale murdară. În trecut aceasta străbătea mijlocul târgului nostru… Dar asta era demult. Aveam trei sau patru ani când aceasta a fost acoperită. În minte aveam imagini vagi de atunci…

- 15 -

Mormane de nisip şi pietriş, miros de ciment, de var… Muncitori în salopete, cu mânecile suflecate, plini de sudoare, nervoşi, înjurând, fumând… Într-o vară, râul care traversa oraşul nostru a fost acoperit, iar deasupra a fost deschisă o stradă largă… Cu timpul, casele vechi şi coşcovite, înşirate de-a lungul acesteia au fost demolate şi altele noi le-au luat locul… Am mai aprins o lumânare… Până la ivirea zorilor voi încerca să mai dorm încă o oră.

În pleoape simţeam lumina şi tremurul lumânării… Am adormit… Eram din nou în oraşul meu… în piaţa centrală, înconjurată de clădiri mari din cărămidă… Pe cer se profilau cupole de bronz, turnuleţe… Nu-mi puteam dezlipi privirile de pereţii albi, înalţi, de ferestrele înalte… Ici şi colo, încastraţi în ziduri, vedeam îngeri suspendaţi. Aveau aripi desfăcute, cozi de dragon… Mai erau porţi înalte, sprijinite de atlanţi, basoreliefuri măiestrite, sculpturi reprezentând cocoşi şi roze ale vânturilor…

… Geamuri rotunde, firide tainice în pereţi care adăpostesc sfinţi ciopliţi în piatră, cu chipurile întunecate de vreme, înverzite de licheni şi ridate de ploi. Simţeam mirosul de zidărie veche încălzită soarele de primăvară… Recunoşteam mirosul… În somn am simţit cum îmi dau lacrimile…

Visam… Am traversat piaţa pustie. Era zi, dar soarele nu se vedea… Nu erau nici nori, iar cerul avea o culoare cenuşie… Eram singur… Arhitectura oraşului mi se părea splendidă şi fascinantă.

Mergeam pe strada mare… Lăsam în urmă clădirile frumoase… Începeau să apară case fără porţi, cu ferestre lipsă. La început câte una ici şi colo, apoi tot mai multe… Case în curs de demolare… Case părăsite… Fără acoperiş, cu munţi de moloz în curte. Între ele am descoperit şi şcoala mea veche în care am urmat clasele primare… Părea pustie… Poarta s-a deschis scârţâind când am apăsat clanţa mare şi grea de alamă.

Am străbătut curtea interioară. Era mult mai mică decât în realitate. Avea formă dreptunghiulară şi cobora abrupt. De-a lungul pereţilor cu ferestre mari se înşirau de-o parte şi de alta sculpturi albe. Unele dintre ele îmi ajungeau până la şold, altele erau mai mari… Figurinele întruchipau animale: câini, pisici, oi… Cu toate că păşeam la doi paşi de ele, nu reuşeam să le văd prea clar.

Am ajuns în fundul curţii unde o poartă veche din lemn, vopsită în albastru, era întredeschisă… Am împins-o şi am păşit dincolo de ea. Am intrat într-o curte interioară mică, de aproximativ trei metri pe cinci-şase metri, acoperită cu nisip fin şi călduţ… La marginea acesteia se deschidea spre apus o piaţă largă de unde toate clădirile au fost demolate. Locul lor era luat de un crater uriaş… Un amfiteatru, o scoică adâncă, plină cu nisip.

6. Jurnalul meu

Igor, Bucureşti Aici în Bucureşti, capitala României, pot spune că am mult timp liber… Şi cred că

aşa îi stă bine unui diplomat… Să se plimbe mult, să cunoască oameni, să admire arhitectura oraşului… Îmi place să merg mult pe jos. Cred că în fiecare zi fac

- 16 -

cincisprezece, chiar douăzeci de kilometri… La apartamentul meu de serviciu mă întorc câteodată noaptea târziu.

Am ajuns să cunosc străduţele, aleile, scurtăturile, locurile în care obişnuieşte mili ţia să patruleze… Bucureştiul e interesant noaptea. Ziua e auster şi plin de tristeţe… Asta se datorează oamenilor pe feţele cărora se citeşte multă oboseală şi lehamite… Suntem în anii 80… Acum zece ani, când am vizitat pentru prima dată oraşul de pe râul Dâmboviţa, atmosfera era cu totul alta.

Pe mine, arhitectura “micului Paris”, mirosul florilor din grădini şi parcuri mă încântă şi mă predispune la visare... Chiar dacă sunt departe de Moscova, nu mă simt un exilat… Mă simt bine. Am mult timp să scriu, să mă destind… Ţara e condusă de un dictator… Noi, străinii, avem un statut privilegiat… Preşedintele României, Nicolae Ceauşescu e un vechi comunist. A fost ucenic pantofar, comunist ilegalist, a ajuns la Moscova unde a urmat facultatea şi a fost făcut general în armată… Acum e secretarul general al partidului comunist din Romania şi preşedinte republicii… Încă de la instalarea în fruntea ţării a început să ducă o politică susţinută de distanţare faţă de Moscova. A încercat din răputeri să intre în graţiile statelor capitaliste, puternic industrializate, care mai întâi l-au încurajat, până la urmă i-au întors spatele… Acum a rămas singur şi întreaga ţară se află în derivă.

Aici la Bucureşti, am posibilitatea să lucrez în linişte, să scriu… Descifrez jurnalul bunicului meu, soldat în Armata Roşie şi combatant al războiul civil din Rusia, care a urmat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie… Îl transcriu… Încerc să găsesec sensuri noi în acele vremuri tulburi, când un imens imperiu s-a prăbuşit… Imperiul ţarist… În locul lui s-a ridicat un alt imperiu… Imperiul Sovietic…

După multe frământări şi nopţi nedormite m-am decis să scriu o carte. În ea doresc să alătur pagini din jurnalul de front al bunicului meu Iaşa, scrisorile tatălui meu Boris şi gândurile mele… Va fi o carte a familiei, un roman… Când mă apuc de lucru în singurătatea biroului meu, masa de lucru se umple de pagini îngălbenite, foi albe, bătute la maşină şi prinse cu agrafe – mesaje de la tatăl meu, fost combatant în cel de-al II-lea război mondial, în prezent inginer la centrala nucleară de la Cernobîl… La toate acestea se adaugă amintirile, scrierile, scurtele note şi experienţele mele în calitate de ataşat cultural al ambasadei Uniunii Sovietice în capitala României, Bucureşti.

Cu tatăl meu, Boris corespondez destul de greu… Îmi trimite scrisori prin fax de la un număr necunoscut. Le primesc acasă la un bun prieten român, în care pot avea încredere şi cu care am fost coleg de facultate la Moscova. Acesta locuieşte într-un cartier de blocuri, la marginea oraşului Bucureşti şi în fiecare zi se trezeşte foarte devreme ca să ajungă la un liceu din inima capitalei. E profesor cu gradul I, are multe lucrări publicate în reviste de cultură şi traduceri din limbi slave… N-a fost promovat în funcţii de conducere… Mi-a spus că mai nou, conducerea de partid din România nu are încredere în cei care au urmat o facultate la Moscova… La cel mai înalt nivel al partidului comunist din Romania există o adevărată fobie în legătură cu tot ce are legatură cu Rusia şi Uniunea Sovietică… Chiar şi Nicolae Ceauşescu, am aflat de la un prieten bine informat, devine un antisovietic feroce în cercul său de apropiaţi… A uitat că în România comunismul a fost adus de tancurile Stalin şi T-34!

… Apetitul insaţiabil al lui Stalin de a înghiţi statele vecine mini va duce în final la o… indigestie, care mă tem că va culmina cu destrămarea Uniunii Sovietice… Prea multe ţări est-europene au fost înglobate într-un sistem care le era străin… Ca tradiţie şi

- 17 -

cultură… Am atras cu de-a sila tovarăşi pe care i-am făcut comunişti şi care atunci când s-au văzut în fruntea ţărilor lor şi s-au simţit puternici, au început să ne urască… Aşa am păţit cu Iugoslavia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România…

Sunt unul dintre consilierii ataşatului cultural al Ambasadei U.R.S.S la Bucureşti… Am venit în capitala Republicii Socieliste România fiind transferat de Ministerul Culturii din Moscova. Am profitat de legăturile tatălui meu, medaliat de mai multe ori pentru vitejie pe frontul antihitlerist în războiul de eliberare al patriei… A luptat la Stalingrad, la Berlin… A fost rănit… Şi-a făcut mulţi prieteni printre ostaşii de atunci, deveniţi mai apoi persoane cu poziţii înalte în ierarhia sovietică… În prezent tatăl meu Boris este psiholog la uzina nucleară de la Cernobîl, lângă Kiev.

Dau înapoi mai multe file din jurnalul meu… Rememorez vizita mea oficială la Viena, prima în afara ţării… De aici s-a tras şi venirea mea la Bucureşti, în calitate de diplomat.

Viena Prima ieşire în străinătate la un salon internaţional de carte… Iarnă, frig uscat în

capitala Austriei… Capitala de aur a fostului Imperiu Austriac… Visul oricărui cetăţean sovietic şi invidia colegilor mei de la Centrul Cultural din Moscova, instituţie subordonată Ministerului Culturii… Şi mai ales ura duşmanilor mei din oraş.

Invitaţia mea la Viena… Pregătirile de plecare au stârnit parcă din senin multe ambiţii şi resentimente… La început discrete, difuze, apoi amplificate şi transformate în adevărate şuvoaie de ură… Care era problema?… Tovarăşa ministru secretar de stat al culturii avea un fiu… Mare prozator, poet, erudit… Printr-o întâmplare nefericită, fiul doamnei ministru secretar de stat a devenit subalternul meu… Iar eu ? Eram subalternul direct al… mamei. O situaţie ingrată.

Nu am fost niciodată un şef autoritar pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fiu

şef… Cât am putut am încercat să fug de funcţii de răspundere… Nici o şansă, tot timpul acestea s-au ţinut de mine ca scaiul… În anii de liceu, la orele de gimnastică eram întotdeauna conducătorul formaţiei… Pentru că eram – de ce Doamne? – cel mai înalt… Încă din prima zi de armată am fost numit comandant de pluton… Comandanţii mei aflaseră din dosar cine era tatăl meu… La fotbal eram căpitan de echipă… Aveam calitatea că ştiam să vorbesc frumos cu arbitrii şi să calmez galeria noastră când spiritele se încingeau prea tare.

Revin la povestea mea… Colegul a început să mă sape din toate puterile la … mama – tovarăşa ministru secretar de stat, cu care la început eram în relaţii bune… Cândva eram chiar prieteni de familie.

Orice este posibil… îmi spunea colegul prozator şi poet, încruntându-se… Dar nu merită nici efortul, nici pierderea de timp…

La ce gândea colegul meu?… Poet şi prozator… Că pârându-mă zilnic la mama… Povestindu-i cât de mult îl persecut… Ce mare debandadă e în instituţia noastră… Câte vrea el să facă pentru creşterea prestigiului nostru şi nu găseşte la colegi nici un sprijin… Cât sunt aceştia de incompetenţi şi semidocţi… Că toţi îl iau peste picior deşi el este… de departe cel mai important dintre toţi…. Aşa o va determina pe tovarăşa ministru seretar

- 18 -

de stat să mă distrugă… Să mă dea afară… Să mă facă sa-mi dau demisia… Să mor de ruşine… Să mă distrugă psihic şi să mă arunce în braţele alcoolului… Mă rog… Tot arsenalul pe care bătrânii comunişti îl posedă atunci când e vorba de munca de cadre cu subalternii.

Mi-am făcut bagajele fără prea multă tragere de inimă… Simţeam cum în jurul

meu cercul se strânge… Dacă la Viena lucrurile nu ieşeau foarte bine, puteam fi sigur că trebuie să-mi iau adio de la centrul cultural… Mulţi îşi frecau deja mâinile cu satisfacţie… Era pentru prima dată când reprezentam ţara la un eveniment foarte important.

Mi-am dus mâna la buzunarul de la piept unde ţineam invitaţia oficială… Antetul aurit al Ministerului Culturii din Austria… Ştampila imprimată cu tuş albastru… Semnătura frumoasă şi apăsată care se întindea pe aproape jumătate de pagină… Semnătura ministrului austriac al culturii… Voi prezenta ultimele cărţi ale editurii instituţiei noastre… Poezie contemporană… Roman… Eseuri… Urma să-mi lansez aici şi ultimul meu roman. Prezentarea o voi face în franceză, limbă pe care o stăpâneam destul de bine.

Bătrâna tovarăşă ministru secretar de stat n-ar fi vrut să mă lase… Nu puteam să o

iau înaintea fiului ei… Dar invitaţia era invitaţie!… Era vorba de un salon internaţional de carte… Eram trecut în program… Ce putea face?… Să mă harţuiască… Să mă intimideze… Voi fi prezent pentru prima dată într-o ţară capitalistă. O mare cultură… Cu atâţia ochi aţintiţi asupra mea, puteam foarte uşor să clachez… Să mă fac de râs. Să nu pot ţine un discurs. Să mă încurc la întrebările puse din sală. Să mă împiedic şi să cad între scaune, în hohotele de râs ale celor prezenţi… Mai puteam să întârzii, să pierd trenul, să mă rătăcesc în capitala Austriei… Asupra mea simţeam o presiune formidabilă… Şi multă răutate.

Înfrigurat şi plin de gânduri negre am luat la ora 2 dimineaţa avionul Aeroflot

Moscova – Viena… Controale, paşaportul, viza, invitaţia, biletul, asigurarea medicală… - Cu ce ocazie la Viena?… Un chip întunecat şi ochii acoperiţi de cozorocul

chipiului. - Tocmai la Viena lansaţi o carte?... Mai târziu, în avion… Încercam să adorm… Afară cerul era negru ca smoala…

Mă urmărea expresia de mânie întipărită pe faţa bătrânei doamne ministru… Şi totul din cauza fiului… De altfel un prozator şi poet umblat prin ţări străine, o minte sclipitoare, un cosmopolit… Chiar un geniu în felul său…

Cu o întârziere de un sfert de oră avionul Aeroflot aterizează pe aeroportul din

Viena… Frig uscat… Pe cerul de plumb, reclame luminoase… Roşii, albastre, verzi… N-am putut dormi toată noaptea, responsabilitatea mă apăsa… Urma să-mi prezint cartea în faţa unui public simandicos şi rafinat… Scriitori, înalţi universitari, artişti vienezi. Toţi prinvindu-mă cu multă atenţie… Mult respect pentru literatura clasică rusă, curiozitate pentru proza şi poezia contemporană, teamă faţă de armamentul nuclear sovietic, aroganţă pentru tehnologia de vârf pe care ei o deţin… Iar eu eram pentru prima dată, dincolo de cortina de fier.

- 19 -

Viena… Aerul tare, un strat subţire de zăpadă care acoperă oraşul. Maşina

Mercedes a ambasadei sovietice aleargă… Privesc pe geam clădiri superbe, palate, statui de bronz şi aur… Viena, capitala imperiului austriac.

Mă instalez în camera de oaspeţi a ambasadei noastre, etajul doi al unei clădiri sobre, primesc o hartă a Vienei:

Ne întâlnim după amiază la ambasadă, pentru o oră… Detalii… Apoi mâine, la lansare!

… Singur în cameră, harta oraşului desfăşurată pe pat… Puţin ameţit de măreţia

Vienei. Sunt cazat aici, nu departe de palatul Belvedere, cam la o staţie de tramvai… Nu departe o biserică. Mă uit pe hartă, e Sf. Elisabeta… La alte câteva sute de metri e o catedrală impozantă… Karlskirche, în mijlocul unei pieţe largi…

Liber în Viena, privind în voie cerul, clădirile… Anonim… În buzunarul drept al

paltonului am harta oraşului, împăturită, în cel stâng cheile de la intrare şi de la apartament, alături de şerveţele…. În buzunarul de la piept al paltonului am paşaportul, banii… Bocancii mei noi, primiţi în dar de la soţia mea Tatiana, chiar înainte de plecare scârţâie pe stratul subţire de zăpadă de pe trotuar… Privesc în jur. Sunt fascinat de măreţia oraşului, aerul tare de metropolă europeană.

Ajung într-o intersecţie… La nici o sută de metri se înalţa turnul unei catedrale semeţe: e Karlskirche străjuită de două columne albe, înalte din marmură… În acestea văd săpate chipuri de episcopi, cu mitre ascuţite şi de prinţi… Scene de luptă… Războinici încleştaţi… Cai… Mă întorc… Departe, în spatele meu, se vede biserica Sf. Elisabeta.

Vienezii sunt oamenii retraşi, timizi şi cu mult bun simţ. Sunt bucuroşi sa te ajute şi să te îndrume, mai ales dacă reuşeşti să pronunţi câteva cuvinte în limba germană… Deasupra oraşului cerul e cenuşiu… Am înconjurat catedrala Karlskirche admirând-o din toate unghiurile… Am traversat parcul care înconjoară catedrala… Singur în Viena… Beat de fericire… Inspir aerul rece cu voluptate. Ochii mi se închid de plăcere… Şi totuşi, undeva, adânc în sufletul meu, un gând întunecat ca o ameninţare nu-mi dă pace.

Din nou în camera mea… Nu doream să mă aventurez prea departe încă de la

prima mea ieşire. Mi-ar fi fost chiar penibil să mă rătăcesc... Pe hartă desfăşurată pe pat am idendificat imediat catedrala Sfântul Ştefan… Îmi aminteam foarte bine de clopotniţa ei ascuţită care domina întreg centrul Vienei… Cu degetul pe hartă am început să urmăresc drumul pe care îl aveam de urmat până la catedrală. Doream neaparat ca în următoarea mea ieşire să ajung până la domul Vienei.

Muşcam din hamburgerul pe care îl cumpărasem dintr-un restaurant turcesc… Mestecam gânditor şi sorbeam din când în când o gură de Coca Cola.

Biserica Sf. Elisabeta, Karlskirche… Până la catedrala Sf. Ştefan n-ar trebui să-mi ia prea mult timp… Mă voi descurca.

Îmi fixam pe hartă repere. Îmi alegeam trasee într-un oraş care mă fascinase încă din primul moment… N-aş fi crezut că Viena putea să mă tulbure până în adâncul fiinţei mele… Hamburgerul încă era călduţ… Coca Cola rece… După masă voi aprinde negreşit o ţigară pe care o voi fuma cu multă plăcere, aplecat deasupra hărţii deschise.

- 20 -

Am ieşit… Oftez… Nu-mi va fi deloc uşor mâine… Şi totuşi… Am vorbit în

public de atâtea ori, am condus şedinţe de redacţie… E drept că nu mai avusesem niciodată de-a face cu publicul vienez… Am aflat că sunt invitate şi vor veni negreşit 50-60 de personalităţi… Demnitari… Oameni de artă… Scriitori…

Catedrala Sfântul Ştefan din Viena... Până la Biserica lui Karlskirche am ajuns

uşor, am traversat Karlsplatz, care înconjoară catedrala şi am coborât într-un pasaj subteran… Fără grabă şi cu multă atenţie m-am ghidat după indicatoare şi săgeţi şi am ieşit la suprafaţă… În spatele meu auzeam cum vuieşte imensul bulevard pe care îl traversasem pe dedesubt… În faţă mi se deschideau mai multe străduţe… Pentru mai multă siguranţă m-am întors… Catedrala Karlskirche era în spatele meu. O privelişte superbă… Am zâmbit… Cât de frumos e oraşul Viena!…

… Spre catedrală…. Strada care duce spre Sf. Ştefan e deschisă doar accesului

pietonal… De-a parte şi de alta sute, de magazine… În vitrine luminoase sclipesc bijuterii de toate felurile, minunăţii care îţi iau ochii… Pietre scumpe, aur, argint, platină… Safire, rubine, smaralde, briliante cu miile… Se vedea că mă aflu în fosta mare capitală a marelui şi bogatului Imperiu Austro-Ungar… În aer se simt esenţe fine şi parfumuri exotice…

Mergi alături, te intersectezi cu turişti din toate colţurile lumii, eleganţi, lejeri, sobri, joviali… Tenuri deschise şi trandafirii de scandinavi şi irlandezi… Ochi piezişi de asiatici, piele măslinie… Feţe bronzate de soarele mediteranian… Ochi de antracit din sudul Italiei şi Greciei… Grupuri sobre de ruşi, îmbrăcaţi cam demodat şi cu aparate mari de fotografiat agăţate la gât… Cei mai multi turişti sunt veniţi din Statele Unite ale Americii. Desigur că şi bugetul le-o permite.

Strada relativ îngustă şi străjuită de clădiri impozante se deschide brusc într-o

piaţă largă… Talazul de oameni se scurge într-o mare liniştită… De undeva de sus, de la o mansardă se revarsă deasupra noastră acordurile unui vals vienez… Valul de turiştii se opreşte pentru o clipă, în faţă se ridică grandioasă, cadetrala Sf Ştefan… Gigantică, cenuşie, crenelată… Primul meu impuls a fost să mă apropii şi să o ating.

Am ridicat ochii spre clopotniţa catedralei în care stătea înfiptă o cruce imensă. În jurul meu plutea un parfum care amesteca în bogăţia sa mirosuri de zidărie veche, de răşini scumpe şi ceară. În pereţii exteriori ai catedralei, cu piroane groase de bronz sunt fixate efigii dăltuite în piatră, blazoane, coroane imperiale... Cu respiraţia tăiată am pătruns în catedrală prin poarta principală… Înăuntru mirosea puternic a tămâie, a parfumuri de lemn de esenţă rară, arome din ţări îndepărtate. Bolta înaltă şi arcuită a catedralei îmi dădea un sentiment de apăsare şi în acelaşi timp de siguranţă… De forţă, bucurie şi smerenie… Eram în Viena… M-am apropiat de altar, mi-am făcut cruce, am îngenunchiat şi apoi am început să mă rog.

Am rămas aşa multe minute în şir… După un timp am încept să simt o apăsare pe creştet… Mai întâi foarte uşoară, ca o adiere de vânt, apoi tot mai pregnantă… Pe vârful capului, un inel subţire, uşor şi răcoros… Părea atât de real încât o clipă m-am gândit chiar să verific ducându-mi mâna la frunte… Era o senzaţie plăcută care îmi străbătea

- 21 -

întreg corpul… Câte rugăciuni nu s-au ridicat de-a lungul atâtor secole din locul unde stăteam eu acum!

Am deschis ochii. M-am ridicat uşor buimăcit, parcă trezit din somn. Am început să mă plimb uşor prin catedrală. Alături de ceilalţi vizitatori, admiram icoanele pictate, coroanele de aur… Chipuri de sfinţi şi episcopi sculptate în lemn negru, parfumat… Trebuia să fiu cel mai fericit om din lume, dar gândurile negre au început să revină… În minte îmi apăreau chipurile schimonosite de ură pe care le lăsasem acasă… Simţeam cum de departe încep să se urzească planuri împotriva mea… Vor să mă înlăture, să mă lovească, să mă umilească… Ştiam că mă vor aşteapta clipe grele şi asta nu peste mult timp… Doamne!… Am ridicat privirea spre boltă… Sus, în cel mai înalt loc, chiar la tâmpla catedralei am văzut un bust cioplit în piatră… Culorile cu care fusese pictat erau uşor şterse, atinse de patina vremii… Pe ici-colo vopseaua se scorojise… Era chipul lui Dumnezeu… Pielea feţei căpătase o tentă uşor cenuşie… Riduri fine, subţiri îi împăienjeneau ochii luminoşi. Gura şi-o ţinea strânsă într-un zâmbet fin, abia perceptibil… Dumnezeu Tatăl… Nu mă săturam să-l privesc… Dumnezeu Tatăl urmărindu-şi din înalt supuşii… Mi-l amintesc atât de bine… Era chiar uşor aplecat ca să vadă mai bine pe toţi cei din catedrală… Eram în acel moment mulţi turişti… Grupuri din toate colţurile lumii… Doi, trei călugări… Câte-un credincios îngenunchiat, cu mânile împreunate… Am păşit câţiva paşi la stânga… M-am oprit… Îl urmăream… Am păşit înapoi… Apoi la dreapta… Nu-mi dezlipeam privirea de bustul de piatră al lui Dumnezeu… Eram fascinat… Mi s-a părut interesant că din nici un unghi nu i-am putut surprinde privirea, deşi în adâncul meu simţeam că El ne priveşte pe fiecare în parte.

Mi-am făcut cruce şi am ieşit din catedrală cu dorinţa să revin în Viena… Cine ştie când… Poate peste cinci, peste zece ani… Să mă rog în marea catedrală… Ştiam că peste mine urmează să vină vremuri grele… Îmi fixasem bine în minte imaginea bustului divin ca un reper major, pe care să-l duc cu mine acasă şi să-l rememorez de câte ori voi fi lovit, umilit, călcat în picioare.

Destinul a făcut ca anul următor să fiu din nou în Viena… Conduceam o delegaţie de oameni de cultură: poeţi, pictori, ziarişti ce urmau să participe la o seară culturală… Între timp conflictul se stinsese la centrul cultural. Bătrâna doamnă ministru secretar de stat se pensionase, iar fiul ei părea că îşi pierduse mult din curaj.

Catedrala Sf. Ştefan era în circuitul vizitei noastre prin Viena… Am intrat alături de ceilalţi admirând fiecare detaliu din interior… Eu nu încetam să mă gândesc la chipul dăltuit în piatră al lui Dumnezeu. Aşteptam momentul să-l pot vedea din nou, în cel mai înalt loc din catedrală… Dar în zadar mi-am ridicat ochii iscodind tavanul înalt… Bustul nu era nicăieri… Nici urmă de acesta… Credeam că visez… Doar îl văzusem atât de bine… Îmi rămăsese atât de bine întipărit în minte, iar acum nu era nicăieri… Măsuram înfrigurat cu privirile bolţile frânte, ascuţite… Undeva sus era atârnată o icoană aurită… Foarte sus, dar nu atât de sus unde văzusem bustul de piatră… Nu, nu a fost o halucinaţie!… Nu am visat!… Mi-l aminesc atât de bine… Stătea uşor aplecat spre noi cei din catedrală, atent la tot ce se întâmplă jos... Şi acolo, sus, părea atât de singur!

Am ieşit ultimul din catedrală, în urma tuturor colegilor ca să mai pot arunca o ultimă privire sus, spre bolţile înalte.

7.

- 22 -

Jurnalul meu Demolarea Bucureştiului Ceauşescu, preşedintele României demola Bucureştiul. Cădeau deopotrivă case,

clădiri şi conace vechi… Unele erau adevărate bijuterii de arhitectură. Maşina neagră prezidenţială se oprea frânând brusc în colţul unei străzi şi apărea cuplul prezidenţial, Nicolae Ceauşescu şi Elena, consoarta lui, în mod sigur cea mai urâtă fiin ţă din România… Elena deţinea a doua poziţie în ierarhia partidului comunist din România.

Cu mişcări nervoase, dictatorul tăia aerul în jurul său… Elena îl privea cu atenţie… Îl prindea de braţ şi cu o figură acră îi şoptea ceva la ureche. Arhitecţii şi inginerii, adunaţi ciorchine în jurul lor, cu umerii plecaţi, umili, luau cu multă conştiinciozitate notiţe în carneţele pe care şi le sprijineau incomod în podul palmei.

A doua zi, pe stradă îşi făceau apariţia maşini grele şi excavatoare… Sute de muncitori în salopete albastre începeau să se agite în nori grei de fum şi în mijlocul unui vacarm de nedescris… Strada era parţial închisă, iar proprietarii caselor ştiau că urmează să-şi facă bagajele… Nu aveau altă alternativă… Nici nu trebuia să-şi facă probleme în legătură cu viitoarele lor locuinţe… La marginea Bucureştiului îi aşteptau blocuri noi, de zece etaje, înghesuite, fără confort şi personalitate.

Am părăsit prin transfer Centrul Cultural din Moscova, instituţie subordonată

Ministerului Culturii la doar un an de la prima mea ieşire oficială în străinătate, la Viena… Acest lucru nu ar fi fost posibil fără sprijinul unui bun prieten al bunicului meu Iaşa… Cei doi au fost camarazi şi combatanţi în Armata Roşie, în războiul civil care a urmat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Astfel am avut şansa de a începe o carieră diplomatică.

După şase luni de pregătire intensă şi multe examene, am fost trimis pe postul de consilier al ataşatului cultural al Ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti. Deşi România era o ţară socialistă, chiar vecină, ştiam prea bine că nu ne bucurăm de prea multă simpatie în rândul românilor. Motivele sunt multiple şi complicate… După mine ele ţin de o mare timiditate în comunicare…

De Nicolae Ceauşescu ştiam că era un dictator comunist cu puternice sentimente antisovietice… Întocmai bătrânilor mastodonţi comunişti, era dornic să păstreze puterea cu orice preţ şi să-şi promoveze în funcţiile cheie ale statului şi ale partidului comunist membrii familiei… Aceştia erau singurii în care mai putea avea deplină încredere… Nicolae conducea ţara alături de soţia lui Elena. Restul partidul comunist din România a început să semene cu o haită de câini de pază.

Preşedintele României a pornit de jos… Fiu de ţăran, a ajuns ucenic pantofar în Bucureşti şi a absolvit cu greu patru clase primare… Asta nu îl împiedică acum să se compare cu marii voievozii şi domnitori ai României… E numit “Geniu al Carpaţilor”, “Ctitor de ţară şi neam” şi… “Cel mai iubit fiu al poporului”… Nici Elena Ceauşescu nu se lasă mai prejos… Ea este: “Savant de renume mondial”, “Femeia savant” şi “Eminent om de ştiinţă”… De fapt e o femeie incultă şi vulgară… Am aflat că i s-a fabricat chiar şi o diplomă falsă de absolvire la un institut de chimie din ţară.

- 23 -

Cum ieşeam din ambasada URSS, îmi plăcea să mă amestec în mulţime. Uneori simţeam că sunt urmărit discret, dar de cele mai multe ori eram lăsat în pace. Nu făceam nimic rău, doar priveam.

Pierdut între oameni, deveam un bucureştean ca oricare altul, îmbrăcat cu haine obişnuite, cumpărate din magazinele oraşului, folosind un parfum popular… Străbăteam zilnic zeci de kilometri. Pentru mine plimbarea zilnică esenţială. Mă linişteşte, mă vindecă dacă sunt bolnav, îmi dă vigoare şi, lucrul cel mai important, mă ajută să cunosc oraşul.

Am încercat de multe ori să-mi explic dorinţa aceasta insaţiabilă de a face zilnic plimbări lungi şi istovitoare. În Bucureşti o mare problemă o reprezentă şi noroiul aproape omniprezent pe străzi.

Preşedintele Ceuşescu a început să-şi construiască un palat… “Casa poporului”… Cu toate că în acesta va locui doar dictatorul român, alături de consoartă şi de vasalii de partid… Şi desigur, gărzile lui de corp… Palatul e construit anume pentru a-i impresiona de conducătorii de state care îl vor vizita… Ca mărime e a doua clădire din lume, după Pentagon.

În jurul imensului şantier, roiesc zilnic mii de muncitori. Pentru românii de rând însă, visurile faraonice ale celor doi dictatori au un rezultat dramatic: frig în case şi şcoli, alimente raţionalizate şi cartelate întocmai ca în război, lungi pauze de curent în care cartiere întregi din ţară rămân cufundate în întuneric: Economie!… Economie !… Economie!…

În România există un singur post de televiziune, TVR 1… Emisiunea începe în fiecare seară, la orele 20.00 şi se încheie la 22.00… Are invariabil aceeaşi structură: Jurnalul de seară, un film artistic din care sunt tăiate toate scenele amoroase şi Jurnalul de noapte… E de la sine înţeles că programele de ştiri conţin doar ode şi osanale închinate Celor mai iubiţi fii ai poporului.

Străzile Bucureştiului sunt cenuşii, oamenii trişti şi obosiţi, mulţi dintre ei sunt îmbrăcaţi prost şi neîngrijit… În faţa magazinelor de lactate, carne, pantofi, electrice vezi cozi interminabile controlate de pensionarii porecliţi “ şoimi ai cozilor”…

Ceauşescu demolează Bucureştiul… Nu o dată am văzut cum o biserică se prăbuşeşte sub loviturile excavatoarelor şi lama buldozerelor… Eu stau şi privesc de departe, ca mulţi alţi trecători… Nimeni nu îndrăzneşte să se apropie prea mult… Nimănui nu-i place să fie luat la întrebări de poliţiştii care patrulează prin zonă.

Mai întâi sunt doborâte clopotniţele, apoi acoperişurile bisericilor… O aureolă de

praf auriu începe să ridice uşor în aer. Oamenii, adunaţi pe la intersecţii, privesc înfriguraţi, se strâng ciorchine unii în alţii… Crucea aurită din vârful bisericii, căzută odată cu clopotniţa e scoasă din moloz de un muncitor şi aruncată repede în remorca unui camion… Nu în fiecare zi îţi este dat să priveşti spectacolul sumbru al demolării unei biserici… Iar asta pentru a lărgi o stradă, pentru a ridica în loc o viitoare clădire oficială. Bucureştenii adevăraţi pot doar să scrâşnească din dinţi. Cuplul prezidenţial nu ia în seamă nemulţumirea mocnită a oamenilor… Nu se tem de o revoltă… Ba mai mult, atitudinea oamenilor îi întărână… La fel cum îi întărâtă presa occidentală, care acordă spaţii generoase “demolatorului de biserici din capitala României”, lui “Dracula din Carpaţi”, care distruge sistematic Bucureştiul… Ceauşima-Hiroshima…

- 24 -

Femeile privesc în jos. Se roagă. Bărbaţii se uită curajos înainte. În ochii lor văd lacrimi… În timp ce în Bucureşti, bisericile sunt rase una după alta, numărul de credincioşi creşte… În ajunul marilor sărbători ordotoxe, în capitală vin mii şi mii de pelerini din toată ţara… Şi nu le este uşor pentru că România este o ţară comunistă. Un sta ateu… În ziua Învierii Domnului sau de Sf. Dumitru, patronul spiritual al Bucureştiului, e atâta lume în biserici şi în faţa bisericilor încât nu mai încape un ac!

Fumul înecăcios de motorină arsă inundă străzile. Muncitorii se agită cu febrilitate

în jurul maşinilor… Trecătorii le aruncă priviri acuzatoare. Piroanele vechi, smulse din structura de lemn a bisericii scârţâie lugubru… Zidăria tremură sub lovituri puternice, ritmice… Ca din pământ, lângă noi apare un poliţist în uniformă albastră. Îşi scoate dintr-un buzunar fluierul în care suflă cu putere. Se agită, îşi roteşte braţele, ne alungă:

- Circulaţi!... Circulaţi!... O bătrână se lasă uşor în genunchi şi începe plângând să se roage… Poliţistul o

îmbrânceşte dezgustat: - Hai!… Gata cu văicăreala!… Valea!… Auzi?... Hai, valea!… Apoi se întoarce către noi: - Iar voi?... Ce vă holbaţi aşa?... N-aţi mai văzut biserici demolate?... N-aveţi

servici?... N-aveţi casă?... Vrea să ne legitimize… Se răzgândeşte. - Circulaţi!… Circulaţi!... Oamenii nu se grăbesc să plece… Se mişcă agale, se mută în alt loc, de cealaltă

parte a intersecţiei… În colţul unei case, de unde se pot face uşor nevăzuţi… Încep să se prăbuşească unul după altul pereţii bisericii… Buldozerele îşi înfig

cu sete lamele de oţel în molozul amestecat cu bucăţi de lemn… Remorcile camioanelor seu umple cu rapiditate.

Cât de uşor se poate demola o biserică!… Şi cât de repede!… Priveasc cerul plumburiu şi îmi spun că acum ar trebui să se întâmple un

miracol… Dacă nu acum, atunci când?... Doar se demolează o biserică!… Un lăcaş al Domnului… Sfinţit şi în bună stare… Acum ar trebui să se deschidă cerul, lăsând loc unui car de aur care să coboare deasupra Bucureştiului… Timpul trebuie să se oprească în loc, maşinile, buldozerele, excavatoarele, muncitorii…

De cele mai multe ori nu muncitorii erau puşi să demoleze bisericile, ci soldaţii. Aceştia erau obligaţi să respecte ordinele… Ştiau foarte bine că dacă refuză îi aşteaptă arestul, batalionul disciplinar şi chiar închisoarea.

Prin uniformele lor verzi şi uzate trecea vântul. Soldaţii avea mâinile degerate de frig, feţele roşii… Î şi suflau nasul cu două degete şi se urinau în spatele unei grămezi de moloz care dimineaţa mai era încă peretele unei biserici… Cu aprobarea locotenentului, un soldat aduna în grabă bani de la tovarăşii lui… Alerga într-un suflet la alimentara din colţ, de unde se întorcea cu raniţa plină de sticle de vodcă… Sticlele treceau iute din mână în mănă şi se goleau repede… Moralul plutonului creştea. Soldaţii luau în mâini lopeţile, cazmalele, topoarele şi luau cu asalt ruinele bisericii, ca pe o cazemată inamică.

- Dă-i înainte!... Mai cu forţă!... Ce sunteţi, soldaţi sau babe neputincioase?... Fără frică!… Bravo, mai cu forţă!… Cu elan băieţi!... La muncă!… La muncă!

- 25 -

Lemnul scrâşneşte, cărămizile trec din mână în mână şi sunt aruncate rapid în remorcile camioanelor. Soldaţii lucrează într-un nor de praf… Seara, din biserică nu mai rămâne nimic, doar o urmă neagră, întipărită în pământ… Ca o uriaşă urmă de pantof… Aici a fost o biserică…

Am fost martorul demolării bisericii Sfânta Vineri. Era una dintre cele mai iubite

biserici din Bucureşti… O adevărată bijuterie de arhitectură, o construcţie semeaţă, sacră şi încărcată de istorie. Nu se ştie din ce surse, dar oamenii au aflat că biserica Sfânta Vineri urmează să fie demolată şi mulţi s-au adunat în jurui ei. S-a format un lanţ viu… Maşinile grele îşi ambalau motoarele ameninţător… Dădeau în viteză ocol bisericii. Încercau să găsească o breşă, cât de mică, prin care să poată lovi... Poliţiştii ameninţau oamenii… Soldaţii, înarmaţi cu lopeţi şi târnăcoape se aliniau sau băteau pe loc pasul cadenţat, dar lumea nu se mişca din loc… Veneau şi maşini negre din care coborau tovarăşi încruntaţi care măsurau din ochi mulţimea adunată în jurul bisericii… Vorbeau la aparate portabile de emisie-recepţie… Erau vădit nemlţumiţi de ceea se întâmplă. Mulţimea a aflat că la faţa locului urmau să vină chiar Elena şi Nicolae Ceauşescu… Şi totuşi, cei doi n-au apărut… Cred că se temeau să nu fie huiduiţi de mulţime.

Bucureştenii şi-au apărat biserica timp de trei zile şi trei nopţi. Alături de bătrâni şi adulţi s-au mai strâns studenţi, elevi… Mulţi dintre ei ţineau lumânari aprinse în mâini… Ca la sărbătoarea Învierii Domnului… Murmurul rugăciunilor se auzea departe, până peste drum… În toiul nopţii căte-o maşină frâna brusc lângă biserică, blitzul albastru fulgera căutând să surprindă cât mai multe chipuri… Toţi ştiau că acestea urmau să fie identificate ulterior, dar lumea nu se mai temea.

Luni dimineaţa o parte din oameni a plecat la muncă, elevii şi studenţii la cursuri… Pensionarii care rămăseseră erau rebegiţi de frig… Atunci s-a lansat atacul împotriva bisericii… Cu multă furie… Dacă cineva s-ar fi opus, ar fi fost fără îndoială strivit sub roţile maşinilor, sub şenilele buldozerelor… Spre seară, biserica Sfânta Vineri era deja o ruină.

O altă bisericuţă, chiar din centrul oraşului a fost şi ea apărată de bucureşteni…

De data aceasta oamenii erau decişi să împiedice cu orice preţ demolarea. Biserica era aşezată într-o piaţetă înconjurată de clădiri înalte… Am ajuns acolo cu totul întâmplător, chiar în momentul în care oamenii înconjurau biserica. Simţeam că urmează să se întâmple ceva rău.

Un pluton de soldaţi se afla deja în interiorul bisericii. Nu îndrăzneau să se arate de teamă că lumea îi va alunga. Toţi erau încordaţi. Dintr-o dată au început să se audă din adâncul bisericii bufnituri adânci, sacadate… Bănuiam ce se întâmplă… Pereţii tremurau din temelii. De sus, din clopotniţa care se profila pe cerul de plumb, începea să se ridice în văzduh un praf fin şi auriu care înconjura întreaga biserică într-un halou… În aer mirosea a tămâie.

Bisericuţa era demolată din interior… Nimeni nu mai văzuse aşa ceva. Ştiam că românii sunt foarte inventivi… O demonstrau acum încă o dată… Dintr-o dată soldaţii au început să-şi facă apariţia unul după altul prin uşa bisericii… Fiecare căra câte-un un sac greu în spate… Se înecau, tuşeau, ochii le erau roşii şi plini de lacrimi… Din interiorul bisericii ieşea în stradă un praf gros, cenuşiu… Chiar ne miram cu toţii, cum de nu se sufocau înăuntru…

- 26 -

Îşi goleau repede sacii cu moloz şi intrau inarăşi în biserică… Unul câte unul, în ordine de bătaie, foarte diciplinaţi… Ofiţerul stătea înăuntru, nu îndrăzea să iasă la lumină. Îi auzeam doar comenzile nervoase… Biserica era şubrezită încet, din interior… Îi era distrusă structura de rezistenţă… Ştiam că de-acum nu mai era nimic de făcut… Era gata… Încă o biserică…

- Doamne fereşte !… Să nu se prăbuşească biserica peste ei!... a spus cineva de lângă mine făcându-şi cruce.

Oamenii s-au împrăştiat unul câte unul… După un timp biserica a început să se mişte puternic, ameninţător… Era gata să se prăbuşească… Soldaţii însoţiţi de ofiţerul lor au ieşit din biserică şi au început să-şi continue munca afară. Apoi şi-au făcut apariţia buldozerele şi excavatoarele.

8. Părintele Serafim

Vulpile au vizuini şi păsările cuiburi… Dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece

capul… L-am cunoscut pe părintele Serafim după slujba religioasă de seară. Era preot într-

o mică bisericuţă, nu departe de centrul Bucureştiului. Serafim avea o barbă neagră, care îi ajungea până la piept… Ochii negri, adânci şi pătrunzători sub sprîncenele stufoase, un adevărat preot ortodox.

Eu am rămas ultimul în biserică. Stăteam aşezat într-un jilţ înalt şi vechi de lemn, singur cu gândurile mele… Eram atât de furat de visare, încât nici nu mi-am dat seama că, pe nesimţite, toţi credincioşii plecaseră… Am simţit o uşoară atingere pe umăr. Era preotul, care se vroia să stingă lumina în biserică şi să plece… Am tresărit. Mi-am cerut grăbit scuze. După accentul meu şi-a dat imediat seama că sunt rus şi mi-a zâmbit:

- Hristos voskres!... Hristos a înviat! - Hristos voskres!... Hristos a înviat! i-am răspuns uimit şi foarte plăcut surprins. Trecuseră doar câteva săptămâni de la marea sărbătoare creştină, Învierea

Domnului… Preotul s-a îndepărtat. Eu m-am închinat, mi-am făcut cruce şi am ieşit din biserică.

Din acea seară am început să vin regulat în micuţa biserică... Vecerniile, slujbele oficiate seara, m-au fascinat dintotdeauna, au în ele ceva misterios şi înălţător… Mai ales când geamurile înalte ale bisericii încep să se albăstrească, să se întunece. Iar zgomotul oraşului se estompează… Aşa l-am cunoscut pe părintele Serafim.

- 27 -

- Vulpile au vizuini şi păsările cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul… mi-a spus părintele Serafim.

În scurtă vreme ne-am împrietenit. Părintele nu se temea: - Bisericile din oraş sunt dărâmate una după alta. În scurtă vreme va urma şi a

mea… Şi Fiul Omului e alungat din oraş, nu are unde să-şi plece capul… Aşa şi credincioşii noştri. Sunt alungaţi din biserici. Părintele Serafim şi-a dat seama din primul moment că sunt cetăţeam străin, mai exact sovietic… Şi eu i-am spus dintru început că lucrez la ambasada URSS şi sunt unul dintre consilierii ataşatului cultural. I-am mai spus că dacă se teme că va fi ridicat şi anchetat, ar fi bine să nu ne mai întâlnim… Nu doream să sufere din cauza mea. Aş fi renunţat şi la slujbele de seară din mica lui biserică. Ştiam foarte bine faptul că românilor le era interzis cu stricteţe să se întâlnească, să se împrietenească, să viziteze sau să fie vizitaţi de un cetăţean străin. Nu mai vorbesc de cei care lucrează în cadrul ambasadelor străine din Bucureşti…

- Rusia… Marea Rusie… spunea părintele Serafim ridicându-şi privirea spre bolta bisericii de unde ne privea chipul prelung, palid şi chinuit, cu ochii pătrunzători ai lui Isus Hristos… Rusia Ordodoxă… Rusia martirilor… A treia Romă…

A oftat. - Rusia… A suferit mult pentru credinţa ortodoxă… Rusia… Da, Rusia a dat cei

mai mulţi martiri… Mama Rusie… Mi-a spus că era pentru prima dată când vorbea cu un diplomat rus… Serafim era un preot tânăr… În institutul teologic pe care l-a absolvit a fost un student eminent… S-a aplecat cu multă pasiune asupra istoriei otodoxismului rus… A studiat din cărţi vechi în limba slavonă despre mănăstirile noastre, despre sfinţi şi teologi… Dar îi citise şi pe Dostoievschi, pe Gogol, Turgheniev, Cehov, Tolstoi, Puşkin, Evtuşenko… Vizionase filmele Călăuza, Solaris, Andrei Rubliov…

- Da… Andrei Rubliov, îmi şoptea părintele Serafim aplecat deasupra lumânărilor din altar… În acest film am simţit suferinţa, drama sufletului rus… Martiriul, credinţa, înălţarea… Spiritul… Ce poate fi mai tulburător în lumea aceasta? Îmi povestea despre prima mănăstire ortodoxă din Kamceatka, înfiinţată de către Ivan Kozârevich... Despre arhimandritul Macarie din Siberia apuseană, despre Sfântul Gherman din Alaska, din Pacificul de Nord, care au dus cuvântul lui Dumnezeu în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului… Alaska, Alaska… Nu trebuia să o vindeţi americanilor!… Nu întotdeauna banii înseamnă totul!...

- Ah, Rusia!… Simt o mare inimă pulsând în lume!… O inimă care a suferit cât pentru întreaga omenire!...

Seara, după terminarea slujbei religioase, rămâneam ultimul în biserică. Aşteptam

ca toată lumea să plece. De regulă, la vecernie veneau treizeci-treizeci şi cinci de persoane… Mai mulţi oameni în vârstă, studenţi şi elevi, câteva doamne, domnişoare… Oameni simpli şi oameni distinşi…

- La sluja de dumincă vin mult mai mulţi, îmi spunea Serafim. Aproape că nu mai încap în biserică… La fel şi de sărbători… Să ştii că românii sunt credincioşi, ţara a suferit mult.

- 28 -

L-am invitat de căteva ori la un restaurant din apropiere, dar a acceptat doar o singură dată. Nu-i era frică de ochi şi urechi indistrete, atâta doar că nu dorea să se expună inutil. De obicei mă invita el într-un colţ din altar, unde puteam schimba câteva cuvinte în linişte.

- Va urma şi bisericuţa noastră, spunea el întristat… Sunt sigur de asta. În somn mi s-a arătat un sfânt, nu ştiu cine era, poate un preot care slujit aici acum sute de ani. Biserica noastră are mai mult de jumătate de mileniu. A fost arsă de turci şi toţi preoţii care slujeau aici au fost omorâţi. Li s-au tăiat mâinile ca să nu îşi mai poată face cruce şi au fost lăsaţi aşa până tot sângele li s-a scurs din trup. Apoi au fost îngropaţi afară, undeva la temelia bisericii... Un sfânt mi-a apărut în vis. Avea chipul trist, nu avea mâini şi din ochii îi curgeau lacrimi de sânge… Răul se va abate asupra bisericii mele…

Acum două sute de ani, biserica a fost arsă, apoi reconstruită după ce urgia a trecut. Dumnezeu s-a întors aici şi credincioşii au avut din nou unde să se roage… Au venit alţi preoţi, alţi călugări. Viaţa a revenit încet la normal.

Dar acum se ce se va întâmpla?… Dacă biserica va fi demolată, pe locul ei va fi ridicat un palat impunător, sau o clădire de zece sau douăsprezece etaje. Pe aici va trece un bulevard… Cine va mai reconstrui biserica, Doamne?

Românii suferă în tăcere… Umilinţe, lovituri, foame şi frig… Frica este

omniprezentă… Te temi ca vecinul tău să nu te pârască pentru că ai înjurat partidul comunist… Pentru că te-ai plâns de condiţiile mizerabile de trai… Ai ajuns să te temi de colegul de serviciu, de prietenul cel mai bun… De poliţistul din colţ… Ai rude în străinătate?... La noi acest lucru e ceva foarte grav… Scrisorile îţi sunt deschise, telefoanele ascultate…

Într-o zi, părintele Serafim mi-a spus: - Ştii povestea cu Moş Crăciun şi Moş Gerilă?... Pentru că nu-l puteau scoate pe

Moş Crăciun din conştiinţa copiilor, dar şi a oamenilor mari, tovarăşii noştri, comunişti inventivi, mai întâi l-au rebotezat:… i-au spus Moş Gerilă… El nu mai venea ca de obicei, de Căciun, ci de Anul nou… De fapt era un Moş Crăciun comunist… Moş Gerilă… Nu le-a ajuns… Ce s-au mai gândit?… Au fost chemate la cursuri de instruire toate educatoarele şi învăţătoarele din ţară: informare politică… Clarvăzătoarea politică a Partidului Comunist Român… Tezele din aprilie ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu… Din gândirea marelui conducător… Lupta pentru pace şi educaţia tinerei generaţii în spiritul revoluţiei socialiste de formare a omului nou, într-o lume mai bună şi mai dreaptă şi înaintarea României spre comunism…

În final, învăţătoarelor şi educatoarelor României li s-a trasat următoarea sarcină de partid: Le veţi spune elevilor că Moş Gerilă a murit!… Era bătrân şi era bolnav… A murit de bătrâneţe… Dar nu trebuie să-i faceţi pe elevi să plângă… Nu acesta este interesul nostru… Copiii trebuie să ştie că Moş Crăciun a fost şi el om ca toţi oamenii şi până la urmă a murit!… Dar să nu-şi facă nici un fel de griji… Şcoala, părinţii le vor cumpăra cadouri de Anul nou… Mai multe şi mai frumoase!

- Poporul suferă… Conducătorii noştri, nomenclatura românească ne consideră:

Mămăliga care nu explodează… Poate că au dreptate… Aşa suntem, cu capul plecat în faţa stăpânilor. Aşa am fost întotdeauna… Dar românii cred în Dumnezeu… În Occident

- 29 -

bisericile sunt goale, mi-au spus asta mulţi colegi, preoţi şi teologi care au vizitat mai multe ţări din vesul Europei… Şi am ajuns la concluzia că, paradoxal, nu dictatura comunistă este marele duşman al bisericii şi al credinţei… Statul român este declarat ateu… Dar cea mai mare barieră în calea mântuirii omului şi a neamului este preamultul şi preaplinul în tot ceea ce este lumesc… Prea multă mâncare… Prea multă băutură şi distracţie… Prea mulţi bani… Prea multă învăţătură… Tot ceea ce în ţările avansate se numeşte bunăstare… Prosperitate… Societate de consum… Ultima şi cea mai periculoasă născocire a răului… Televizunile prin cablu şi satelit… Sutele de canale… Telecomanda… Cine mai are timp să citească, să se roage ?

Frica te apropie de Dumnezeu, întunericul şi frigul te apropie de mântuire. Suferinţa oamenilor generează starea de rugăciune… Când ne e rău, îl simţim pe Dumnezeu mai aproape… Şi noi, oamenii suntem mai aproape unii de alţii… Când Ceauşescu ne distruge bisericile, plângem în pumni şi ne rugăm lui Dumnezeu. Când tristeţea şi necazurile trec, îl uităm repede pe Mântuitorul nostru… În Occident sunt biserici scoase la vânzare din lipsă de credincioşi… Acestea vor fi transformate în muzee, centre culturale, săli de expoziţie şi concerte… La noi bisericile sunt rase de pe suprafaţa pământului…

Părintelui Serafim îi plăcea să mai şi glumească... O dată mi-a spus chiar un

banc… În acesta, spunea el, se concentrează drama nevăzută, mascată, a ţărilor occidentale, a societăţilor de consum.

… Un om moare subit şi trece pe celălalt tărâm… Se dezmeticeşte şi se trezeşte într-un restaurant luxos… Lumină… Căldură… Din bucătărie arome îmbătătoare… Un chelner elegant şi zâmbitor, ieşit ca din pământ îl întreabă ce pofteşte, iar el comandă şi comandă… Bunătăţi, trufandale, vinuri scumpe, prăjituri alese… Între timp îşi spune… Ce bine este aici în rai… Aici ai mâncare câtă pofteşti, băutură la discreţie, iar chelnerul îţi aduce într-o clipită orice fel de mâncare îţi pofteşte inima… Iar omul mănâncă, mănâncă… Toate bunătăţile… Porţie după porţie… Bea cele mai fine băuturi… De la un timp se satură, dar chelnerul îi aduce mereu alte şi alte feluri de mâncare… Şi mai bune… Şi mai gustoase… Omul mănâncă şi mănâncă, nu se poate opri… Chelnerul rânjeşte şi mai aduce alte farfurii pline… Omul nu mai poate, îi curg lacrimile… Îl dor fălcile… Simte că nu mai încape în el nimic… Încetează! zice el, nu mai pot, îmi ajunge atâta mâncare… Dar chelnerul nu-l aude… Îi aduce mereu… Farfurii şi alte farfurii pline cu mâncare… Aburinde… Mâncăruri şi mai alese şi mai apetisante… Omul se tânguie, e disperat… Nu mai pot!... Nu mai pot!… Nu mai vreau mâncare!… Aici parcă ar fi nu raiul, ci iadul!… Iar chelnerul râde arătându-şi dinţii ascuţiţi… Hohoteşte… Dar unde credeai dumneata că te afli?… Omul tresare… Abia atunci îl priveşte pe chelner mai atent… În claia încâlcită de păr îi vede două corniţe discrete… În loc de picioare, îi vede copitele…

M-am distrat copios. - Asta e problema societăţilor de consum, a continuat părintele Serafim… În rai

nu poţi merge cu burta plină! Eu i-am spus că în viziunea mea, problematica ţărilor puternic dezvoltate din

vestul europei e puţin mai complicată. Într-o zi a venit vorba despre Rusia:

- 30 -

- Dostoievski spunea că mântuirea Rusiei va veni de la poporul ei… Poporul îl va primi pe ateu şi îl va învinge… Aşa se va naşte o Rusie ortodoxă unită.

Părintele Serafim discuta cu mine de parcă aş fi fost un teolog… Nu o dată i-am spus că în acest domeniu cunoştinţele mele sunt foarte limitate. Dar el uita foarte repede:

- Un poet polonez, deţinut politic al ţarului compara undeva, în îndepărtata Siberie, sufletul poporului rus cu o larvă… Se întreba ce insectă va ieşi din această larvă… Un fluture luminos, eliberator ?… O emanaţie a spiritului divin?... Sau un fluture întunecat al nopţii, care va căuta răul şi tenebrele?

Părintele Serafim cădea pe gânduri: - Eu înclin să-i dau dreptate poetului polonez… Iartă-mă !… Te rog să nu

consideri aceasta o jignire… Suferinţa în anii războiului… Uriaşa dezlănţuire de forţe asupra armatelor hitleriste… Marea victorie… Apoi ataşarea ţărilor din estul Europei la blocul comunist… Inocularea cu limfa proprie… Stalinismul… Prigonirea Bisericii Ordotoxe Ruse… Martiriul.

Un spirit larvar… O larvă care priveşte cerul… Care tinde spre absolut… Sputnik… Iurii Gagarin, primul om în spaţiul cosmic… Bomba cu hidrogen… Eu văd în acest zbucium, căutarea lui Dumnezeu… Viscerele dinlăuntrul larvei se ceartă între ele… Universul interior acoperit de un cer pielos este o veşnică luptă a contrariilor… Ce va ieşi din crisalidă?... În ce se va transforma larva?... Eu cred că într-un fluture eliberator şi diafan… Rusia a dat creştinismului cei mai mulţi martiri… Biserica ortodoxă rusă… Rusia… Care are în spate o nemărginită Siberie ce ascunde taine, credinţă, puritate… Da… Eu cred că din larvă va ieşi un fluture imens de lumină!… 9.

Într-o zi a venit vremea şi bisericii părintelui Serafim. Urma să fie demolată repede, într-o săptămână, maximum două… Lucrurile se desfăşurau întotdeauna foarte iute când era vorba despre aşa ceva.

Slujba s-a terminat mai repede în acea seară. Părintele Serafim avea faţa împietrită:

- Urgia se abate şi asupra noastră, Igor… De fapt nu era drept ca noi să fim ocoliţi, în timp ce în jur bisericile sunt făcute una cu pământul… Trebuie să ne ducem suferinţa până la capăt… Să ne purtăm crucea… Oare ce le voi spune credincioşilor care vin în fiecare zi la biserică?

Părintele Serafim mi-a spus să mă rog pentru biserica lui. Mi-a dat o carte de

rugăciuni, în ea era un semn de carte din piele, o adevărată bijuterie… A îngenunchiat în faţa altarului şi a început să se roage… Am plecat… În seara aceea m-am rugat şi eu… Am rostit un acatist ajutător şi dătător de pocăinţă.

Iisuse, Cel care ai fost pironit pe Cruce, şterge păcatele mele,

Iisuse, păzeşte-mă în frica Ta, Iisuse, Cel ce întinzi milă tuturor, întinde-mi şi mie mila Ta,

Iisuse, revarsă milele Tale peste mine, păcătosul, Iisuse, Mieluşelul lui Dumnezeu,

- 31 -

Cel ce ai fost înjunghiat pentru păcatele lumii, Iisuse, Cel ce ai ieşit din mormânt ca dintr-o cămară, ridică-mă şi pe mine din

mormântul păcatului, Iisuse Cel ce ai fost străpuns în coastă şi dintr-însa ne-ai izvorât nouă viaţă, Iisuse, Jertfa Cea vie, învredniceşte-ne pe noi din darurile răscumpărării,

Iisuse Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce, cuprinde-mă în dumnezeieştile Tale braţe,

Iisuse, Cel răstignit pe Cruce, răstigneşte şi trupul meu împreună cu toate patimile şi poftele mele,

Iisuse, Cel ce numeri mulţimea stelelor, numără-mă şi pe mine cu aleşii Tăi, Iisuse, dă-mi darul ca să nu mai doresc altceva decât pe Tine,

Iisuse al meu şi Dumnezeul meu, pomeneşte-mă pe mine, când vei veni întru Împărăţia Ta.

Părintele Serafim a dus la ministerul culturii înscrisuri vechi, atestări

documentare, hărţi şi fotografii îngălbenite de timp. A invocat în faţa înalţilor reprezentanţi ai partidului comunist inestimabila valoare arheticturală şi istorică a bisericii. Decizia lor a rămas neschimbată: demolarea!

- Încă de acum câţiva ani mă temeam de această decizie, mi-a spus părintele Serafim… S-a întâmplat de câteva ori ca maşina prezidenţială să treacă pe lângă biserică. Atunci apăreau ca din pământ şi poliţişti în civil. O dată au intrat în biserică, era în timpul slujbei de dimineaţă… S-au aşezat undeva lângă uşă… Se vedea că locul lor nu era într-un lăcaş al Domnului. Au aşteptau ca toţi enoriaşii să iasă din biserică:

- Dorim să stăm puţin de vorbă, mi-au spus ei. Foarte politicos, părintele Serafim i-a invitat să spună ce-i frământă şi ce doresc

de la el. - Doar atât! a spus unul dintre ei, probabil cel mai mare în grad… Când maşina

prezidenţială va trece prin faţa bisericii, uşa să rămână închisă… Să nu fie oameni în faţa bisericii… Să nu se tragă clopotele… Vă vom anunţa noi din timp, ca să luaţi măsurile care se impun… Suntem siguri că vă veţi conforma!... Acum urma demolarea bisericii… Un adevărat miracol !… Vestea a venit ca un trăsnet atunci când părintele şi toţi credincioşii îşi pierduseră orice speranţă... Biserica nu va fi demolată, ci… translatată… Adică mutată din locul iniţial, la patruzeci de metri mai încolo… Peste vechea ei temelie va trece o stradă largă care se va numi Bulevardul Victoriei Socialismului… Biserica va fi trasă întocmai unei sănii de piatră… Mutată într-un cotlon şi înghesuită din toate părţile de clădiri înalte… Părintele Serafim se frământa. Era bucuros că bisericuţa nu va fi demolată, dar era şi foarte îngrijorat:

- Cum adică să fie translatată?... Să fie mutată din loc?... Cine a mai auzit de o biserică aşezată pe roţi de fier?… Doamne, Dumnezeule, vom fi de râsul lumii!… O biserică nu e o maşină! Eram foarte curios să văd cum biserica va fi mutată din locul ei. Trebuia să fie un spectacol unic… Părintele Serafim mi-a spus să mă ţin aproape de el, aşa nimeni nu mă

- 32 -

va lua la întrebări. Mă vor lua drept fratele lui, venit în urmă cu câteva zile din Moldova… Asta pentru accentul meu.

În jurul bisericii s-a deschis un adevărat şantier… Muncitorii vor săpa adânc sub temelie… Apoi biserica va fi prinsă într-un sabot de beton în care vor fi fixate roţi de fier, de fapt roţi de vagoane de tren. Pornind de sub biserică se va construi o adevărată cale ferată, cu şine şi traverse. Pe aceasta va aluneca bisericuţa până la locul care i-a fost pregătit. Mie mi se părea o operaţiune riscantă şi complicată. Inginerul însărcinat cu translatarea lăcaşului de cult mi-a spus zâmbind că nu este chiar aşa şi că de fapt este foarte probabil ca biserica să ajungă intactă la locul destinat.

- Nu este nici un pericol? l-am întrebat eu. - Teoretic nu. Ar trebui ca totul să meargă ca pe roate!… Reuşita depinde însă şi

de rezistenţa bisericii… Cu construcţiile astea vechi nu se ştie niciodată… Unele se pot fisura şi deteriora… I se poate afecta iremediabil structura de rezistenţă şi atunci nu mai e nici o şansă… Trebuie demolată… Dar noi suntem optimişti.

Alături de părintele Serafim urmăream mersul lucrărilor… Am devenit un personaj familiar inginerului şef, maiştrilor, muncitorilor… Camioanele huruiau, excavatoarele săpau la temelia bisericii, muncitorii înarmaţi cu lopeţi şi hârleţe lucrau la drumul pe care va fi aşezată calea ferată… Cu toţii munceau cu spor… Se simţeau bine… Doar lucrau la salvarea unei biserici!...

Dintr-o dată întregul şantierul a amuţit... Nici eu, nici părintele Serafim nu ştiam ce se întâmplase.... L-am văzut pe inginerul şef cum se apropie în fugă:

- Părinte, veniţi repede!... La temelia bisericii, muncitorii au descoperit un schelet uman… Oasele

îngălbenite erau întoarse de cupa excavatorului… Amestecate şi împrăştiate pe jos… Craniul cu orbitele pline cu pământ părea că ne priveşte cu reproş.

Părintele Serafim s-a întors către mine şi mi-a spus în şoaptă: - Ar fi bine să pleci…Vor veni aici poliţişti, medici, specialişti… Se vor face

cercetări… Nu cred ar fi bine să fii prin preajmă… Aşteaptă telefonul meu. Te voi chema peste câteva zile când lucrurile se vor linişti.

M-a sunat abia peste o săptămână. Avea vocea gravă… La biserică am ajuns seara, era deja întuneric şi foarte frig pentru un sfârşit de primăvară… Am ocolit bolovani şi mormane de pietriş, m-am strecurat pe sub braţul unui excavator înţepenit în faţa bisericii şi am bătut în uşa grea de stejar. Părintele Serafim mi-a deschis. Era tulburat, mai tulburat ca niciodată… Credeam că e vorba de emoţiile legate de mutarea din loc a bisericii. Mi-am dat seama că nu era aşa.

Părintele m-a tras repede în biserică şi a închis uşa grea în urmă. A blocat-o cu zăvorul greu.

- Te poţi aştepta la orice ! Astăzi pe aici s-au perindat tot felul de oameni… Să mergem în altar.

În biserică era linişte. Două lumânări mari aruncau o lumină galbenă, tremurândă, pe pereţi şi pe icoanele de argint. În faţa altarului am văzut întinse pe jos cinci mogâldeţe… Alături un sicriu mic din lemn, ros de timp. Am tresărit, dar părintele Serafim m-a prins de braţ şi şi-a dus un deget pe buze.

- Apropie-te!

- 33 -

În mod clar, cearceafurile albe acopereau rămăşiţe umane. A trebui să păşesc cu multă grijă peste ele. Privirea mi-a fost atrasă de sicriul mic din lemn, lustruit de vreme.

În altar ardea o candelă mică şi ochii preotului Serafim străluceau. Părea cuprins de febră, mâinile îi tremurau şi spatele îi era încovoiat. A aprins câteva lumânări.

- E bine să avem aici mai multă lumină! Şi-a apropiat faţa de mine şi a început să-mi vorbească în şoaptă:

- S-a perindat multă lume în biserică… Medici legişti, arheologi, poliţişti. A trebuit să dau declaraţii peste declaraţii… După primul schelet au găsit altul, apoi altul şi altul… Iar dedesubt, adânc, sub temelia bisericii, un mic sicriu din lemn… Racla n-a putrezit deloc. Era făcută dintr-un un lemn de esenţă tare, lustruit de curgerea anilor… În ea am găsit trupul unui sfânt… Nu ştim cine a fost… Poate unul dintre ctitorii mănăstirii… Poate un călugăr care a slujit în biserica noastră şi în cursul vieţii a făcut minuni… Nici o scriere veche nu pomeneşte despre acesta şi nici despre celelalte osemintele pe care le-am găsit alături. Trupul din sicriu e uscat, pielea e ca pergamentul şi emană o bună mireasmă. E un sfănt.

După ce osemintele şi sicriul au fost scoase, lucrările au continuat. S-au fixat cofraje în jurul bisericii, s-a turnat beton… Muncitorii au lucrat din greu la segmentul de cale ferată pe care biserica va fi trasă până în noul ei loc. Părintele Serafim a devenit agitat şi nervos. Era prima dată când îl vedeam într-o asemenea stare:

- De ce să dau declaraţii?… Osemintele sunt vechi de sute de ani, nimeni nu ştie nimic despre ele… M-am interesat şi la Patriarhie.

- E revoltător!... Prima dată mi s-a spus că osemintele trebuie duse la muzeu… Tot repetau că ştiu ei ce au de făcut… Apoi s-au gândit că ar trebui înhumate într-un cimitir… În care cimitir? Şi ce nume să le punem pe cruce?… Nu le cunoaştem numele… Nu pot fi îngropaţi ca nişte câini la o margine de cimitir… Le-am spus că sunt rămăşiţele unor călugări sau preoţi… Existenţa lor a fost în mod cert legată de cea a bisericii noastre.

Părintele Serafim a continuat: - La trei dintre schelete găsite le lipseau oasele braţelor… Acestea le fuseseră

tăiate, se vedeau oasele retezate de la cot în jos… Le-am spus că poate era vorba de martiri care au apărat cu preţul vieţii sfântul lăcaş… Ei au râs şi m-au întrebat de unde ştiu… Pentru asta trebuie documente, expertize… Când au trăit, în ce condiţii au murit, cum îi cheamă… În legătură cu trupul mumificat din sicriul din lemn au spus că nu e neapărat vorba de un miracol şi că s-a păstrat atât de bine pentru că a fost aşezat sub turnul bisericii… M-au întrebat dacă am auzit de efectul de piramidă.

Părintele şi-a făcut o cruce mare şi s-a închinat: - Albert Einstein spunea că infinite sunt doar universul şi prostia omenească. În

privinţa unui lucru nu este sigur… universul. L-am întrebat ce sse va întâmpla pe urmă.

- După ce biserica va fi mutată şi aşezată pe noul său loc, voi îngropa rămăşiţele umane într-o criptă în naos… Undeva lateral, în dreapta, lângă ferestre. Le-am găsit deja locul… Voi sluji o slujbă pentru morţi… Una obişnuită… Până atunci, osemintele şi sicriul vor rămâne în bisercă… Le voi păzi zi şi noapte, mă voi ruga.

- 34 -

Se apropia miezul nopţii. Serafim s-a ridicat: - Acum e timpul să pleci!…

M-am ridicat. În biserică era aproape beznă. Lumânările pâlpâiau şi mai aveau puţin până să se stingă. -Domnul să fie mereu cu tine!... mi-a spus din uşă părintele. Mâine biserica va fi mutată din locul ei… Să te rogi pentru noi!… Înainte de a pleca am mai aruncat o ultimă privire în interiorul bisericii… Părintele Serafim avea să-şi petreacă noaptea aici… Să se închine, să se plimbe cu paşi mici, să îngenuncheze alături de rămăşiţele călugărilor… Să le aprindă o lumânare la căpătâi, să se roage, apoi să aţipească deasupra cărţilor sale de rugăciuni, înconjurat de vise şi arome sfinte.

Am plecat cu inima strânsă şi cu o undă de regret. Aş fi dorit să rămân şi eu, şi să adorm în biserică, mângâiat de parfumul de tămâie şi ceară. A doua zi m-am sculat devreme… Era ziua cea mare. Când am ajuns la biserică, lucrul era în toi. O mulţime de curioşi erau adunaţi în jurul bisericii. Aceasta era fixată strâns într-un un sabot masiv de beton… De sub sabot ieşeau roţi grele de fier, aşezate pe opt şine... Lumea murmura. Mi se părea un spectacol grotesc… O biserică pe roţi, ca o imensă remocă gata să pornească la drum.

De departe l-am zărit pe părintele Serafim. Era încordat, febril. M-am apropiat… El m-a privit şi un moment mi s-a părut că nu mă mai cunoaşte… Că mă priveşte ca pe un străin. Avea ochii tulburi de nesomn şi m-am gândit că toată noaptea n-a pus geană pe geană şi s-a rugat. M-a poftit să intru în biserică. M-am urcat pe terasa de beton, dar înainte de a pătrunde în biserică am privit în urmă... Biserica era ancorată cu cabluri groase de oţel. Acestea urmau să fie trase de pârgii solide, puse în mişcare de motoare hidraulice… Înaintarea se va face pas cu pas, centimentru cu centimetru. Motoarele pufăiau gata de treabă. Cablurile se încordau.

Am intrat în biserică cu inima strânsă. Am privit pereţii acoperiţi cu picturi superbe, uşor şterse de vreme. Oare va rezista zidăria? Am ridicat privirea spre boltă de unde veghea chipul lui Isus Hristos. Începea să mi se facă frică. Părintele Serafim a intrat însoţit de inginerul şef. Ne-am salutat cu o uşoară înclinare a capului. Ne mai văzusem de câteva ori pe şantier. Cu un prilej am schimbat chiar câteva cuvinte.

- Dacă vă este teamă, puteţi să ieşiti din biserică. În aceste condiţii frica este un sentiment… foarte omenesc! a încercat să glumească părintele Serafim. Nici unul dintre noi nu a ieşit. Preotul a început să se roage cu glas tare. A luat cadelniţa, a aprins tămâia şi a sfinţit cele le patru puncte cardinale: În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin… Biserica a început să se mişte. O zvâcnitură adâncă, venită parcă din adâncul pământului… câteva secunde, apoi altă zvâcnitură… Candelabrele din biserică au început să se mişte. Cristalele se ciocneau unele de altele. Câteva secunde… încă o zvâcnitură… Mi-am dat seama că fiecare pas nu putea fi mai mare de cinci centimetri… poate şapte-opt… Fiecare smucitură era un mic cutremur. Inginerul şef ţinea ochii închişi şi se sprijinea de una din coloanele de marmură ale bisericii… Îşi mişca încet buzele, se ruga. Psaltirea din mâinile părintelui Serafim tremura.

- 35 -

În Domnul am nădăjduit.

Cum veţi zice sufletului meu: “Mută-te în munţi ca o pasăre?”

Că iată păcătoşii au încordat arcul, Gătit-au săgeţi în tolbă,

Ca să săgeteze în întuneric pe cei drepţi la inimă. Că au surpat ceea ce ai aşezat;

Dar dreptul ce a făcut? Domnul este în Biserica cea Sfântă a Lui,

Domnul în cer are scaunul Său. Ochii Lui spre sărac privesc,

genele Lui cercetează pe fiii oamenilor. Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios;

Iar pe cel ce iubeşte nedreptatea, Îl urăşte în sufletul Său.

Va ploua peste păcătoşi lanţuri, foc şi pucioasă; Iar suflare de vifor este partea paharului lor.

Că drept este Domnul şi dreptatea a iubit şi faţa Lui spre cel drept priveşte.

Cu fiecare pas, cu fiecare zvâcnire biserica trosnea prelung… Din tavan începeau

se se scuture firişoare aurii de praf. Flăcările lumânărilor tremurau.

Ca apa s-au vărsat şi s-au risipit toate oasele mele. Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte

În mijlocul pântecului meu. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea

Şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele Şi în ţărâna morţii m-ai pogorât. Că m-au înconjurat câini mulţi,

Adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străns-au mânile mele şi picioarele mele.

Numărat-au toate oasele mele, Iar ei priveau şi se uitau la mine.

Împărţit-au hainele mele lor Şi pentru cămaşa mea au aruncat la sorţi.

Iar Tu Doamne, Nu depărta ajutorul Tău de la mine,

Spre sprijinul meu ia aminte.

Pulberea fină se ridica uşor, ca o boare de aur spre tavanul bisericii… Încă o zmucitură… Încă un pas.

Ce te făleşti întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta;

- 36 -

Ca un brici ascuţit a făcut vicleşug. Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea,

Nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea. Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană!

Biserica trosnea, în tavan s-au deschis crăpături adânci… În jurul meu totul tremura, gemea… În piept simţeam lovituri ca de baros… Osemintele din faţa altarului se mişcau sub cearceafurile albe, sicriul mic din lemn lustruit care adăpostea trupul sfântului mumificat scârţâia… Încă o zmucitură… Biserica se putea prăbuşi peste noi omorându-ne… Vocea părinteliu Serafim tremura.

Laudă Ierusalime pe Domnul, Laudă pe Dumnezeul Tău, Sioane;

Că ai întărit stâlpii porţilor tale, Ai binecuvântat pe fiii tăi, în tine.

Am ridicat privirea, tavanul se mişca ameninţător, vopseaua uscată se desprindea de pe pereţi… Îmi era frică de moarte şi totuşi simţeam că biserica se apropia încet de locul care i-a fost hărăzit. Încă puţin… Încă un pas… Încă o zmucitură… Sufeream cu toţii… Părintele Serafim citea înainte din Psaltire… scrâşnea din dinţi… Pe obraz îi curgeau lacrimi… Praful ne intrase în gură, în ochi… Inginerul şef îşi încleştase braţele în jurul unui stâlp al bisericii… Osemintele tremurau… Încă puţin… Centimetru cu centimetru… Încă puţin… Şi atunci m-a străfulgerat un gând: ce bine ar fi ca în acel moment să adorm… Aşa, dintr-o dată… Să mă ascund într-un cotlon şi să adorm fără griji… Cu o rugăciune în gând… Să mă trezesc când totul se va fi terminat… Dacă se va întâmpla ceva rău, să nu mă mai trezesc deloc. Când am ieşit din biserică muncitorii aplaudau, unii dintre ei se îmbrăţişau.

- Mai trebuie lipită pe ici şi colo, în rest a rezistat cu bine!… Lumina albă, puternică de afară mă orbea… Am făcut câţiva paşi… Bisericuţa stătea cuminte în noul său loc… Acum, după ce tot greul trecuse, părea chiar caraghioasă aşa cocoţată pe roţile înalte de fier… Şinele lungi care ieşeau de sub ea străluceau în soare… Părintele Serafim privea din uşa bisericii. Părea ameţit şi se uita uimit de la unul la altul. Muncitorii îi zâmbeau, îl încurajau. Inginerul şef era fericit şi oferea explicaţii la toată lumea:

- Totul va fi ca înainte… Vom demonta şinele, vom sparge terasamentul… Din drumul de fier va rămâne doar amintirea… Practic bisericuţa va rămâne veşnic aşezată pe roţile de fier… Nimeni nu le poate scoate de acolo… Peste ele vom turna beton până în pragul bisericii… Peste beton va fi pus pământ… În pământ flori…

10. Jurnalul lui Boris

- 37 -

Boris, tatăl meu, e veteran de război... A luptat în marele război împotriva armatelor fasciste... Acum e psiholog la centrala atomică de la Cernobîl, în inima Ucrainei… I-am spus că vreau să scriu o carte despre front, despre război şi despre pace… despre faptele lui şi ale bunicul meu. Gândurile… Visele… Speranţele… Un fel de jurnal de familie… Boris m-a ascultat cu multă atenţie, puţin neîncrezător, dar mi-a dat cu dragă inimă jurnalul său de front… Asta s-a întâmplat la Moscova, acum câţiva ani. De atunci el continuă să-mi trimită pagini din noul său jurnal despre viaţa de zi cu zi din Cernobîl.

Boris a fost un părinte bun, chiar dacă îşi petrecuse mulţi ani din viaţă departe de familie. Războiul… Munci de răspundere în diferite colţuri ale Uniunii Sovietice. Am crescut cu mama. Ea a murit pe când eram încă student… Pe tata îl vedeam rar, dar ne scriam mult, vorbeam la telefon… Acum situaţia e oarecum asemănătoare, eu sunt la Bucureşti, el la Cernobîl.

Jurnalul de front al lui Boris e scris cu durere, cu revoltă şi speranţă… A participat la luptele grele de la Stalingrad, a eliberat ţara… S-a bătut pe viaţă şi pe moarte pe ger, în noroi până în gât, în dărâmăturile oraşelor ruseşti, poloneze şi germane… A cucerit alături de camarazii săi Berlinul… A cunoscut mulţi generali, mulţi soldaţi, colegi de armată care au ajuns la rândul lor generali sau importanţi oameni politici sovietici… Boris s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a stat timp de şase luni internat într-un sanatoriu. S-a întors pe front, chiar dacă nu era însănătoşit pe deplin. Când inspira mai tare şi când alerga, simţea junghiuri atroce în spate şi totuşi a continuat lupta… I-am scris într-o scrisoare că din jurnalul lui voi alege câteva fragmente…

… Răzbunarea noastră va fi pe măsură ! În Ucraina au fost sate întregi care au întâmpinat soldaţii germani ca pe nişte

eliberatori… Cu flori, îmbrăţişări, urale… Armatele germane au trecut mai departe… Îşi deschideau drumul cu tancurile lor spre Kiev, spre Moscova, spre Leningrad. În urma lor veneau trupele speciale ca să cureţe spaţiul vital de care avea nevoie rasa ariană în expansiunea ei spre Est… Eliminau rasele inferioare din această parte a lumii ce avea să fie colonizată după război.

Am ascultat mărturiile partizanilor noştri care se refugiaseră în grabă în păduri după începutul ofensivei germane. Când aveau prilejul, ieşeau din ascunzători şi loveau fulgerător… Mulţi dintre aceştia mi-au povestit că au fost martorii unor scene de o cruzime de neimaginat din partea soldaţilor germani. Sate întregi din Rusia, din Ucraina au fost transformate în imense cimitire. Erau împuşcaţi laolaltă femei, bătrâni, copii. Toţi până la unul… Trupele speciale germane din spatele frontului aveau o singură misiune, să extermine populaţia civilă. Şi asta făceau toată ziua: ucideau… Mii, zeci de mii, milioane de victime… Să omori, să îngropi, să mergi mai departe… Adevărate maşini de ucis.

Acum armata noastră se pregătea de contraatac. Ştiam că nu aveam ce pierde.

Mai bine cu toţii morţi pe front, cu arma în mână… Mai bine eroi luptând pentru patrie decât sclavi legaţi la mâini şi ucişi cu câte un glonţ în ceafă, pe marginea unei gropi comune… Peste grămada de cadavre, laolaltă cu ceilalţi… Copii, femei, bătrâni… Şi peste tine alte şi alte trupuri… Valuri de sânge… Iar deasupra tuturor un strat de pământ.

- 38 -

- Am exterminat rasa inferioară!… Am îngrăşat pământul pentru o recoltă record!… Am pregătit teritoriul pentru marea colonizare din est… Până la Urali să nu mai existe nici un picior de slav, de evreu… Dincolo pot să trăiască hoarde de ruşi, ucrainieni, polonezi…

11. Ofensiva Armatei Sovietice. Buzunarul stâng de la pieptul soldatului e un loc sacru… Unii poartă în el Biblia,

alţii cărţulii cu coperţi roşii – scrieri ale lui Lenin, Stalin, Marx… Alţi doar carnetul de partid cu scoarţele roşii... Unii poartă câte-o cruce din argint, alţii scrisorile de acasă legate cu sfoară, alţii culegeri de cântece patriotice, fotografii… Eu ţineam în buzunarul de la piept o cărticică: poemul lui Puşkin, Ruslan şi Ludmila… Când aveam o clipă de răgaz, uneori chiar între două atacuri germane, deschideam cartea şi citeam în grabă câteva versuri, chircit în tranşee, cu puşca mitralieră sprijinită de genunchi…

După încleştările lungi şi sângeroase de la Stalingrad frontul s-a întors… Armata

germană a fost încercuită, dată peste cap… Ştiam însă că acesta nu este ultimul ei cuvânt şi că drumul până la Berlin e foarte lung… Pe front apăreau mereu noi tipuri de armament, noi avioane şi tancuri… Se vorbea despre “armele secrete ale lui Hitler” cu care vor încerca să ne lovească… Cu toate acestea înaintam… În drumul nostru treceam prin oraşe distruse, sate arse… Gropi comune, cimitire… Nici măcar un suflet omenesc pe arii de sute şi sute de kilometri pătraţi… O mare de cruci, tancuri arse, avioane doborâte… Îmi duceam mâna la piept… Simţeam coperţile tari şi mă gândeam cu durere la sufletul Rusiei… La spiritul rănit de moarte al poporului rus… Pe marginile drumului şanţurile adăposteau stârvuri de cai morţi şi resturi de căruţe. Întreaga stepă devenise un pământ al nimănui.

Înainte de culcare reciteam câteva pagini de versuri. Îmi puneam cartea la piept,

închideam ochii şi mă gândeam la stejarul verde de la marginea mării, poleit cu aur scurs din soare…. La motanul înţelept care mergea pe lanţul gros de fier ce înconjura copacul fermecat… Când mergea spre dreapta cânta un cântecel, când mergea spre stânga spunea o poveste… Acolo, la marginea mării, pe cărări nevăzute, bântuie duhuri rătăcitoare, Rusalca se ascunde sus în ramurile bogate… E şi coliba vrăjitoarei acolo… Fără geamuri, fără uşi, cocoţată pe un picior de găină.

Mă gândeam la atâţia oameni ucişi, la satele distruse, la pădurile arse, la rănile care nu se vor şterge niciodată… Iar acolo, la marginea mării, din undele reci, pe ţărmul pustiu apar cei treizeci de călăreţi… Şi stăpânul mării… Caii îşi scutură coamele, vitejii strâng în mâini săbii strălucitoare… Pe faţă li se scurg dâre lungi de apa sărată... Se aude vuietul turbat al mării… Deasupra se bulucesc nori vineţii… Domniţa răpită cu părul de aur e păzită de un lup cenuşiu… Acolo e şi ţarul Koscei aşezat pe o grămadă de aur… E şi vrăjitoarea Iaga… Aş vrea ca războiul să se sfârşească… Aş vrea să mă culc, să dorm şi să mă trezesc şi eu la marginea mării… Pe ţărmul pustiu… Acolo unde pulsează inima Rusie, unde trăieşte spiritul rus… Iar motanul învăţat să-mi şoptească la ureche o poveste, pe care eu să v-o povestesc şi vouă...

- 39 -

Noaptea se lăsa grea peste soldaţii chinuiţi… Mâine vom lovi din nou liniile germane… Visam ghemuit în tranşee. Casca de oţel îmi acoperea faţa… Ne va trezi din nou “ciocanul de foc” al artileriei noastre, semnalul declanşării atacului.

Visam stejarul de aur de la marginea mării… Apoi imaginea a început să-mi tremure înaintea ochilor. Mă cuprindea frica de moarte… Cerul devenea roşu ca sângele. În pământ se căscau morminte… Motanul învăţat care se plimbă pe lanţul înfăşurat în jurul arborelui sfânt se transformă într-un motociclist german… Cu ochelari şi cască, cocoţat pe o motocicletă cu ataş… Motorul acesteia face un zgomot neplăcut, seamănă cu o tuse cavernoasă… Motocicleta se roteşte pe lanţ în jurul stejarului… Fantomele rătăcitoare încep să prindă trup şi se transforme una câte una în schelete îmbrăcate în uniforme germane, strângând la piept pistoale mitralieră… Craniile lor rânjesc… Privirea îmi e atrasă undeva, sus, de o siluetă ascunsă în ramurile copacului auriu… Dar nu e Rusalca, e un lunetist german care tocmai în acel moment m-a prins în cătarea armei… Culoarea stejarului începe să se schimbe cu repeziciune din verde-auriu în galben-verzui, în portocaliu, apoi în roşu sângeriu.

Din undele reci ale mării se repede pe mal o coloană de tancuri germane… Între şenile văd prinse trupuri strivite, braţe, capete omeneşti zdrobite, oase şi tendoane lipicioase… La urmă se caţără pe malul de gresie un gigantic Konigstiger care îşi răsuceste turbat turela… Simt că mă caută pe mine… Casa vrăjitoarei pe un picior de găină şi-a luat zborul şi s-a transformat într-un avion de bombardament in picaj Stuka.

Norii se transformă în valuri groase de gaz galben toxic de luptă… Bombele sfâşie stejarul de aur şi zdrobesc malurile, iar din mare se ridică un submarin negru şi ameninţător… E un U-Boot.

Simt cum în piept inima îmi bate cu putere, încerc să mă trezesc… Acolo e sufletul Rusiei… Acolo e spiritul rus… Mă trezesc cuprins de febră, de frică, de ură, de curaj… Strâng arma în mâini… Scrâşnesc din dinţi… Mergem la luptă!…

Acolo am fost şi eu şi am băut mied, Am văzut şi stejarul verde, Iar motanul înţelept Mi-a povestit pe îndelete basmele lui. Îmi mai amintesc de unul, Pe acesta o să vi-l povestesc… 12. Uşa grea a vagonului pentru animale e trasă în lături. Stau cu picioarele afară… E

prea cald, soarele încălzeşte vagonul care se transformase într-un cazan încins. Din când în când câte-o briză răcoroasă pătrunde înăuntru aducând cu ea puf de păpădie şi de scaieţi. Apa din bidonul de aluminiu era clocită. Puşca mitralieră o aruncasem alături de raniţă, bocanci şi cască undeva în mijlocul vagonului…

Trenul alerga de multe zile prin nesfârşita Ucraină acoperită de sate arse, stârvuri şi mii de noi cimitire… Zilele erau fierbinţi, iar noaptea te sufocai de căldură. Când trenul se oprea prin gări fără nume şi aproape toate bombardate, ne dădeam jos să ne dezmorţim picioarele… Apoi ne îndreptam spre bucătăria de campanie unde gamela ne era umplută

- 40 -

cu caşa fierbinte. Primeam şi un colţ de pâine neagră… Ne retrăgeam undeva la umbră. După ce terminam masa ne răsuceam câte-o ţigară din mahorcă şi ne urcam din nou în tren… MERGEM LA BERLIN! Scria pe vagoane. La drum!…

Într-o zi a trebui să înnoptăm într-un sat. Din câţi am întrebat nici unul nu-i cunoştea numele… Era un sat ca oricare altul.

- Nu vă îndepărtaţi prea tare! ni s-a spus… S-ar putea să plecăm în mare grabă şi cine pierde trenul rămâne aici… Cu puţin ghinion ar putea ajunge chiar în faţa curţii marţiale şi condamnat la moarte pentru dezertare… În spatele frontului te poţi alege foarte uşor cu un glonţ în cap.

Noi eram trei cu toţii. Eu, colegul meu de suferinţă de pe patul spitalului, Alexei, şi un subofiţer NKVD, cu ochii piezişi şi faţa măslinie… Acesta se lipise de noi încă de la ieşirea din sanatoriu şi spunea că merge în aceeaşi direcţie… Tot drumul petrecut împreună ne-a împuiat capul cu teze leniniste şi marxiste despre înfăptuirea societăţii comuniste… Despre raiul comunist catre trebuie realizat pe pământ, unde nu vor exista clase sociale… Ne vorbea despre victoria comunismului în lume… Despre o mare revoluţie mondială în care proletariatul înarmat va ieşi biruitor.

- Dar mai întâi trebuie să stârpim fiara hitleristă!… Să strivim Reichul german… Acesta este începutul revoluţiei mondiale a proletariatului… Cu arma în mână… Iar după ce vom cuceri Berlinul nimeni nu ne va mai putea opri… Muncitori cu arma în mână, ţărani tanchişti şi aviatori… Cei mai buni soldaţi… Vom merge înainte, vom lupta pentru eliberarea popoarelor de expolatarea nemiloasă a capitaliştilor şi imperialiştilor… Stăpânii de sclavi.

N.K.V.D-istul încerca să ne atragă şi pe noi în discuţii, să ne tragă de limbă… Îl simţeam mereu la pândă şi nu ştiam cu siguranţă când doarme cu adevărat sau când se preface pentru a trage cu urechea la vorbele noastre.

Am pornit cu toţi pe uliţa principală a satului lovit sălbatic de bombe, cu case arse

şi grajduri pustii. - … Mergem zi şi noapte cu trenul… Acestea nu sunt condiţii pentru eroi ca noi,

care se întorc din nou pe front… După ce am suferit prin spitale… Vagoane pentru vite, mâncare ca vai de ea, spunea N.K.V.D.-istul, dar noi ne făceam că nu-l auzim… Simţeam că nu-i convine… Mergeam înainte… O simplă aprobare sau un cuvânt spus ori interpretat greşit ne-ar fi putut duce direct în faţa plutonului de execuţie… Sau poate chiar el ne-ar fi împuşcat fără să clipească la marginea drumului. Îl simţeam în stare de orice.

Gara a rămas mult în urma noastră. - Trebuie să găsim o casă mai acătării, sau măcar un bordei… O să-i rugăm pe

săteni se ne găzduiască peste noapte… Asta dacă mai trăieşte cineva în satul ăsta… De o oră căutam în zadar... Până atunci am văzut doar ruine arse, pâlnii făcute de

bombe… Nici un semn, nici o mişcare. - Priviţi! Ne-a indicat N.K.V.D.-istul un punct îndepărtat. Am privit în direcţia pe care acesta ne-o arăta şi am văzut în depărtare turla

înnegrită de vreme a unei bisericuţe. - Să mergem, a zis el şi noi l-am urmat. După atâtea ore petrecute în tren, mersul pe jos ne făcea bine.

- 41 -

Bisericuţa era foarte veche. Era construită din lemn şi aşezată pe o fundaţie de piatră. Părea o corabie trasă pe mal… Era un miracol că fusese ocolită de bombe… Nu era prea mare, lungă de doisprezece-cincisprezece metri, lată de şase-şapte, cu un turnuleţ ţuguiat, din clopotniţă lipsea clopotul… Biserica era în întregime din lemn şi era acoperită cu şindrilă. Se vedea că era părăsită şi ciuruită de gloanţe… Uşa îi lipsea, la fel şi toate geamurile.

Înăuntru era un adevărat dezastru, altarul sfărâmat şi aruncat în mijlocul bisericii… Icoanele tăiate cu baioneta, pereţii afumaţi… Pe jos erau împrăştiate file smulse din cărţile de rugăciuni, călcate în picioare şi mototolite… Aşchii de lemn, rame aurite de tablouri alături de cutii de conserve goale, tuburi de cartuşe, cioburi de sticlă… Un miros greu se ridica… N.K.V.D.-istul a intrat. A făcut câţiva paşi în semiîntuneric. L-am auzit cum se împiedică de ceva şi înjură.

- Va trebui să-i dăm foc, ne-a spus el simplu, ieşind din biserică… Lăcaşul acesta de cult nu mai are aici nici o trebuinţă!

L-am privit cu uimire. - Şi asta cât mai repede!… Câteodată hitleriştii ne aduc şi servicii, nu numai

nenorociri… Ne ajută să scăpăm de biserici. Ele nu au ce căuta într-o lume sovietică… Aceasta a scăpat ca prin minune, dar ne vom ocupa noi de ea. Vă duceţi imediat, în pas alergător la comandamentul trenului… E un ordin… Le spuneţi celor de acolo că v-am trimis eu şi aduceţi fiecare câte două canistre pline ochi cu benzină.

Am ezitat… Ne-a privit cu ură: - Aşaaa?... Aţi început să faceţi pe nebunii?… Să ştiţi că am eu grijă ca tribunalul

militar să vă mănânce pe amândoi… Dar staţi aşa!... Vă dau ordin scris… Şi să vedem pe urmă…

Şi-a deschis porthartul, a scos un caiet cu coperţi roşii şi un creion, apoi a început să scrie grăbit:

- Pa-tru ca-nistre de ben-zină… a silabisit el… Semnătura… Ştampila… Aşa… Şi acum fuga marş la tren!

Ne-am întors cât am putut de repede. Tot drumul am înjurat toţi N.K.V.D.-iştii din lume… Am aşezat canistrele în faţa bisericii şi ne-am retras câţiva paşi.

- Hai !… Puneţi mâna pe ele… Curaj!… Veniţi cu mine!… Aşa!… Stropiţi bine pereţii, aveţi benzină destulă… Aşa!… Acum şi înauntru!… Mai cu viaţă, mai cu tragere de inimă!… Ce naiba… Sunteţi doar ostaşi ai biruitoarei Armate Sovietice!...

Scrâşneam din dinţi, hainele ne erau îmbibate de benzină… Am privit cu coada ochiului la N.K.V.D.-ist… Dacă îl acel moment şi-ar fi aruncat ţigara pe care o ţinea în colţul gurii în direcţia noastră am fi ars şi noi odată cu biserica… I-am surprins zâmbetul rău, parcă îmi citise gândul.

Am isprăit şi am aruncat canistrele departe… Nici n-am observat când a aruncat ţigara… Am simţit dintr-o dată dogoarea flăcărilor şi într-o clipă focul a cuprins întreaga biserică… N.K.V.D.-istul s-a întors triumfător spre noi:

- Aşa!… Din scântei se naşte vâlvătaia!... Faţa îi strălucea de bucurie… Tot aşa revoluţia proletarilor va cuprinde întreaga lume… Vom arde toate bisericile, le vom face una cu pământul… Religia este opiul maselor, nu-i aşa?…

Râdea… Biserica a ars repede. În locul ei a rămas o grămada mare de jar în care am copt cei câţiva cartofi pe care îi aveam în raniţă… I-am împărţit frăţeşte între noi trei. Nu am vorbit prea mult. Era deja seară. Ne-am culcat lângă foc… Mi-am sprijinit capul

- 42 -

pe raniţă, m-am acoperit cu mantaua soldăţească. Pe faţă simţeam căldura ca o mângâiere.

Sfârşitul războiului l-a prins pe tatăl meu Boris pe străzile Berlinului, între

ruinele fumegânde. Şi el era unul dintre marii învingători… S-a întors la Moscova unde a lucrat în uzină şi a urmat facultatea de psihologie la seral. A devenit membru al partidului comunist şi a făcut carieră… A fost multă vreme plecat de acasă în cele mai îndepărtate colţuri ale Uniunii Sovietice, cu funcţii de răspundere pe linie de partid şi pe linie profesională… A îndeplinit pe rând calitatea de psiholog şi psiholog şef în cadrul unor mari uzine de pe coasta Pacificului, în Urali, în Siberia… Ca răsplată a unei întregi activităţi profesionale de succes, în prag de pensionare, a fost numit psihologul şef al Centralei nucleare de la Cernobîl... Vorbeam rar la telefon, mă suna câteodată seara, la Bucureşti, la ambasadă… Îmi trimitea în schimb, în mod regulat, pagini din jurnalul său de zi cu zi de la Cernobîl… Le primeam prin fax, acasă la bunul meu prieten din Bucureşti, un fost coleg de facultate.

13. Boris, Jurnal Deşi n-ar părea, munca de psiholog la Centrala Nucleară de la Cernobîl e

interesantă… Reacţiile umane puse în faţa energiei atomice merită să fie observate şi studiate cu mare atenţie… Aici, cercetătorul sovietic are în mâini o forţă colosală… O controlează… Dar trebuie să fie mereu prevăzător… Nu e admis nici un moment de neatenţie.

Mă plimb prin uzină, vorbesc cu oamenii, le dau să completeze chestionare, îmi scriu observaţiile zilnice, rapoartele, cam acesta este programul meu zilnic. În plus, mă întâlnesc în fiecare dimineaţă, la o ceaşcă de ceai fierbinte, cu directorul general al uzinei, de care mă leagă o veche prietenie şi cu care îmi permit să deschid de multe ori subiecte delicate.

- Mai putem vorbi de supremaţia ştiinţei şi tehnicii sovietice în lume? îl întreb într-o zi:

- E o întrebare grea… Iniţial ai spune că nu. S-au ridicat foarte spectaculos japonezii, chinezii, germanii, francezii, israelienii, indienii… Savanţii americani au ridicat performanţa computerelor şi microprocesoarelor la rang de cultură şi chiar nouă religie… Lupta e foarte dură.

- Şi-atunci?... Da sau nu?... Mai suntem noi primii? - Eu zic că da… Într-un fel… Cred că e o diferenţă esenţială între motoarele şi

mecanismele profunde, umane, pe care le folosim noi şi cele pe care le folosesc ceilalţi, chiar dacă scopul e acelaşi, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii.

- Motoare, mecanisme diferite?... îl întreb între două înghiţituri de ceai. - Să ne gândim numai la cucerirea cosmosului. - Da. - Noi am trimis primul satelit în spaţiu.

- 43 -

- Sputnik. - Apoi cosmonautul Iuri Gagarin a fost primul om care a zburat în spaţiu.. - Da… Şi atunci noi am fost primii. - Uniunea Sovietică arăta lumii întregi calea pe care o avea de urmat…întreaga

omenire ne privea cu speranţă. - Şi totutşi americanii au fost cei care au păşit primii pe lună… Noi am dat atunci

câteva rateuri… - Neil Armstrong… Un astronaut american. - Aşa se zice… primul om pe Lună… - Da…Aşa se zice. - Poate că totul a fost montat într-un studio cinematografic… O admirabilă regie,

aselenizarea… Dar atunci toată lumea a crezut… Acum apar fotografiile truncate. - Lumea a crezut… Iar noi nu am reacţionat în nici un fel. - Am jucat rolul şoricelului din deşert, hipnotizat de cobră. - Iar şarpele n-a stat prea mult pe gânduri… A făcut… hap! Directorul a lovit cu palma braţul fotoliului masiv din piele. A urmat un moment de tăcere. Am sorbit fiecare câte o gură de ceai. - Şi-atunci?... - Şi atunci, ce?... mă întreabă directorul. - Prin ce mai e superior savantul sovietic? Americanii au cucerit cosmosul. - Nu-ţi dai seama ce ne diferenţiază în mod fundamental… Pe noi de ei? - Te ascult cu mult interes. - A fost o dată o ţară… O mare uniune de republici sovietice, care a avut un vis…

Am visat să trimitem un om în spaţiu… Şi un întreg stat a luptat pentru aceasta. L-am trimis atunci pe Iuri Gagarin… Apoi americanii şi-au iniţiat programul lor spaţial ca pe o competiţie cu noi… Ei nu visau să ajungă în stele ca noi… Vroiau să arate întregii lumi că ei sunt mai buni… Capitaliştii, nu statul comunist… Pe ei nu i-a animat nici un vis. Dacă nu eram noi, nu existau nici misiunile lor spaţiale… Am ajuns demult la concluzia că visul american e o imensă gogoriţă… Nu există aşa ceva… Statele Unite înseamnă o mare societate de consum unde dictează legile pieţei… Bunăstarea şi preaplinul, luxul şi comoditatea sunt duşmanii idealismului şi ale marilor vise.

- Dar mai suntem noi superiori prin ceva dacă am pierdut competiţia? Nu ştiu dacă istoria ne mai oferă dreptul la revanşă…

- Da, din păcate acesta nu e un joc de şah… Dar poţi să recunoşti că am pierdut frumos… De fapt, dacă se dovedeşte că totul a fost o mare mistificare şi că aselenizarea a fost realizată într-un studio, nici măcar nu am pierdut!

- Dar ne-au făcut să credem că am pierdut-o. - Şi noi chiar i-am crezut. Într-o altă dimineaţă la o ceaşcă de ceai fierbinte, în biroul directorului. - Nu că m-aş considera un mare cunoscător al politicii din Estul Europei… îmi

zice directorul. - Nici eu unul nu sunt. - Dar cred că ne-am liberalizat prea mult... - Noi?

- 44 -

- Uniunea Sovietică. L-am privit mirat. - Chiar aşa! Ţările cu regimuri comuniste din Estul Europei au devenit din ce în

ce mai antisovietice… Germania Democrată, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria… Ce să mai vorbim de Polonia.

- Interesant. - Şi perfect adevărat!… Când după război le-am luat pe toate sub pulpana

mantalei noastre soldăţeşti, în vine ne ardea focul revoluţionar… Pe frunte ne strălucea aura invincibilităţii. Nimeni nu ne stătea în cale, doar bomba atomică a americanilor ne-a împiedicat atunci să ajungem cu tancurile la Atlantic… Nu crâcnea nimeni şi toţi ne ridicau osanale… Stalin a greşit cu crimele lui odioase… Peste ani focul din vine s-a mai domolit, spiritul revoluţionar s-a transformat în liberalism… Am uitat să mai luptăm, să fim duri, combativi şi necruţători… Am uitat mirosul tranşeelor şi febra marilor confruntări.

- Cu propaganda stăm bine. - Dar nu faci nimic numai cu propaganda… Ţările din estul Europei au devenit o

povară, ne trag în jos… Conducerile partidelor comuniste sunt acum contestate de popor, unele chiar urâte… România ne face de ruşine… E Ceuşescu un comunist intransigent, fanatic? Unii îl compară cu Stalin… Ah, Stalin!... Atâtea atrocităţi şi crime fără nici un temei... Ceauşescu e numit Stalin din Carpaţi. Îmi vine să râd… Stalin, cât a fost el de dictator şi de tiran, a distrus maşina de război germană… La început acest lucru părea imposibil… Ceauşescu îşi distruge ţara... Economia naţională… Oraşele… Moralul şi sănătatea cetăţenilor… S-a înconjurat de lingăi care îi ridică osanale… Lui şi soţiei, eminentul cercetător, savantul de renume mondial.

Altă dată, tot în compania directorului uzinei atomonucleare. - Dar sunt multe capitole la care suntem în frunte… Avioanele de vânătoare,

sateliţi militari, avem o staţie orbitală permanentă şi cele mai performante submarine nucleare. Savanţii noştri sovietici nu se lasă aşa uşor…

- Da, da, da…, i-am răspuns. E adevărat… Dar ce mă doare cel mai tare este faptul că noi ne-am pierdut spiritul revoluţionar. Acesta ne-a adus în frunte. Credeam că vom ieşi învingători din confruntarea cu imperialismul şi capitalismul... Ce s-ar întâmpla dacă s-ar produce pe neaşteptate o catastrofă atomică?... Dacă Centrala noastră atomică de la Cernobâl ar suferi o avarie?

- Doamne fereşte!... Pentru aceste cuvinte am putea fi acuzaţi de defetism… Doamne fereşte!

- Şi eu zic, Doamne fereşte… Vorbesc doar în sens ipotetic. - Da… O pură ipoteză… Tehnica sovietică nu are nevoie de rateuri. - Să zicem că un reactor nuclear explodează… Ar fi o catastrofă! - Poporul sovietic s-ar mobiliza! - Desigur că s-ar mobiliza… Dar poporul sovietic, aşa cum îţi spuneam şi-a

pierdut mult din entuziasmul revoluţionar din trecut. La o asemenea catastrofă şi-ar pierde încrederea în sine. Nimeni nu ar mai fi convins de supremaţia ştiinţei şi tehnicii sovietice. În superioritatea orînduirii socialiste şi ireversibilitatea acesteia… Adevărul e că nici cu tehnologia ultramodernă nu stăm prea bine…

- 45 -

- Cred că mergem prea departe cu speculaţiile… Nu mai avem foarte mulţi ani până la aniversarea centenarului de la Marea Revoluţie Bolşevică din Octombrie. O sută de ani de la Marea Revoluţie. Un reper… Un nou avânt… Un parfum tare, soldăţesc, pe care îl credeam uitat.

- Mai avem totuşi câţiva ani până atunci… Mai bine gândeşte-te la scenariul pe care ţi l-am expus… Gândeşte-te la grupuri de manifestanţi demonstrând cu steaguri şi pancarde în Piaţa Roşie… Anticomunişti… Strigând lozinci antisovietice şi antistatale, căţărându-se pe tancuri… Crezi că soldaţii vor trage în mulţime? Crezi că tancurile îi vor zdrobi pe manifestanţi sub şenile? Nicidecum! Poţi fi sigur de asta!

- Mai există loc în istorie pentru martiri anticomunişti? - Dacă acum nu există, se pot naşte din confuzie, indoială şi teamă.

14. După ceaiul de dimineaţă servit în compania directorului centralei atomice, programul meu zilnic urma acelaşi stereotip, vizite în secţii, întâlniri cu muncitorii şi cercetătorii, dădeam teste angajaţilor, apoi luam o masă copioasă la cantina uzinei… Urma o cafea tare, fierbinte şi foarte dulce pe care o sorbeam tacticos în biroul meu analizând teste, cuantificându-le, scriind rapoarte.

Analize, prognoze… Munca în uzina termonucleară se desfăşoară în condiţii optime… Pe hârtie totul arată foarte bine: gradul de comepetenţă, gradul de stres, starea de spirit al lucrătorilor, încrederea în tehnică şi aparatură, profesionalismul, spiritul de colegialitate etc, etc… La orele 20 fix trimit prin fax un raport la Moscova… Seara o petrec în faţa televizorului sau citind o carte. Când e vreme frumoasă, duminica, mă plimb prin oraş. Cernobîlul e un oraş frumos… Dimineaţa o iau de la capăt. Munca la uzină îmi umple cea mai parte a timpului. La centrala atomică, media de vârstă a angajaţilor e scăzută… Nişte mucoşi! îmi spun câte-odată… Eu, un bătrânel… În faţa lor sunt un moş… Pe front, soldaţii de 24-25 de ani erau deja bătrâni…

Dacă e să caracterizez în trei cuvinte atmosfera de la Cernobîl acestea sunt: optimism, seriozitate şi încredere.

Muncitorii se plimbă cu paşi siguri şi dezinvolţi pe coridoare. Cercetătorii manipulează aparatura din sala de comandă cu pricepere şi competenţă, savanţii împart indicaţii precise… Iar numai la câteva zeci de metri de noi, barele de uraniu închise în reactoare etanşe freamătă eliberând pârâiaşe repezi şi ameninţătoare de energie electrică…

Fiind psihologul şef al Centralei nucleare de la Cernobîl am posibilitatea să cunosc o mulţime de oameni şi cu aproape toţi angajaţii am avut mai mult sau mai puţin de-a face… De departe cel mai interesant dintre tehnicieni e inginerul Solomonovici, un savant evreu-rus aproape de pensionare, singurul din toată uzina care se născuse chiar în micul orăşel Cernobîl…

Cu ani în urmă, în târguşor exista o importantă comunitate evreiască… Aceasta fusese cu totul nimicită de armatele germane între anii de ocupaţie 1941 şi 1944.

- 46 -

Solomonovici a scăpat pentru că fusese înrolat în armata sovietică înainte de invazie. Când s-a întors acasă nu şi-a mai găsit pe nimeni din familie. Toţi fuseseră omorâţi.

Lui Solomonovici îi plăcea să povestească şi nu de puţine ori m-a luat în plimbările lui, pe străzile Cernobîlului. Era un om hâtru, omenos şi foarte inteligent.

- Ce ţi-e şi cu noua generaţie de savanţi şi tehnicieni! ofta din adâncul sufletului… Aproape că nimic nu-i mai încântă, nimic nu le unge sufletele, îmi spunea el… Mulţi profesionişti din ţara aceasta şi-ar dori să lucreze la Centrala atomică de la Cernobîl!… Cum e posibil ca apropierea de miezul atomic să nu te frământe, să nu te fascineze... Îl simţi cum pulsează la un pas de tine… Îi simţi forţa încarcerată în spatele pereţilor groşi şi etanşi de plumb şi beton.

- … Cândva, pe aici, trecea o uliţă evreiască. Casele erau modeste, făcute din chirpici… Acum se înalţă un şir de blocuri înalte din beton!… O nouă stradă… Aici am copilărit, îmi spunea Solomonovici... S-au schimbat atâtea… Seara începea să se lase încet deasupra oraşul Cernobîl. Norii, de un roşu aprins, se îngrămădeau spre apus.

- Aici trăia un înţelept evreu, pe nume Rabi Nahum. Era un învăţător, un înţelept. Unii îl considerau chiar sfânt… Cine ar fi crezut că peste secole, alături de vatra unui mic târguşor evreiesc prăfuit, se va ridica o centrală nucleară? Dar aşa merg lucrurile… Se spune că într-o zi, Rabi Hahum s-a oprit într-un orăşel, nu departe de Cernobîl. A vrut să se ducă la mikva… La noi, la evrei, mikva este baia rituală… mi-a spus inginerul Somonovici... Evreii, foarte jenaţi i-au zis înţeleptului că la ei în oraş nu există aşa ceva… Erau săraci şi i-ar fi costat mult prea mult pentru a construi o mikva conform ritualului. “Cam cât ar costa?” a întrebat înţeleptul. “Trei sute de ruble”, i s-a răspuns. Pe atunci era o sumă importantă.

Toţi evreii erau adunaţi în jurul lui. El i-a întrebat din nou: “Se găseşte cineva dintre voi care vrea să-mi cumpere partea mea din rai? O dau

cu numai trei sute de ruble!…” Oamenii s-au uitat unii la alţii şi până la urmă s-a găsit un negustor înstărit care s-

a declarat gata să facă târgul. I-a dat rabinului trei sute de ruble iar acesta i-a semnat o chitanţă pe care a scris:

Eu, Rabi Nahum din Cernobîl, în faţa Domnului Nostru Dumnezeu şi a cinstiţilor martori vând pentru suma de trei sute de ruble locul meu în rai negustorului Şlomo Şlomovici.

Au semnat înţeleptul, negustorul şi martorii… Aşa, credincioşii s-au ales cu suma de trei sute de ruble pentru mikva… Rabi Nahum era un ţadik.

- Ce este un ţadik? l-am întrebat. - Un mare înţelept.

Tata îmi trimite prin fax pagini de jurnal. Nu m-a întrebat niciodată de mersul

cărţii la care lucrez… De fapt nu e o carte în adevăratul sens al cuvântului, e o selecţie de întâmplări şi experienţe interesante, lucruri pe care încerc să le leg, decupaje din jurnalele bunicului şi tatălui meu, gânduri, amintiri…

- 47 -

Tata îmi scrie despre plimbările lui lungi prin Cernobîl… De specialiştii care controlează forţa atomului, de puterea formidabilă care freamătă dincolo de pereţii groşi de plumb.

- Ţadicii erau nişte oameni sfinţi, foarte credincioşi… Despre ei se credea că fac

minuni. Înţelepciunea iudaică spune că în lume există în permanenţă 36 de înţelepţi. Aceştia, cu credinţa şi rugăciunile lor, sprijină bolta cerească să nu se prăbuşească pe pământ. Ei protejează omenirea de mari nenorociri… Rabi Nahum din Cernobîl era unul dintre ei…

De cele mai multe ori mă culcam cu sufletul liniştit, încrezător în siguranţa şi profesionalismul tehnicienilor care veghează centrala nucleară de la Cernobîl… Adorm cu imaginea staţiei spaţiale sovietice gravitând în spaţiu pe fundalul albastru al Terrei… Italia ca o cizmă uriaşă… Puţini nori deasupra Alpilor… Peninsula Iberică, Scandinavia… Albastrul sclipitor şi pur al atmosferei terestre… Câmpia Rusă, stepa, nesfârşita Asie… Toata omenirea dedesubt… Un sentiment de eliberare… Dar şi dorul de cei dragi, care trăiesc, care nu mai sunt…

Alteori adorm chinuit de îndoieli şi incertitudini… O şansă la un milion… Un lanţ de erori umane, o zi neagră, un adevărat belstem… Începutul calvarului… Realizarea masei critice, fisiunea nucleară, o putere colosală dezlanţuită, scăpată de sub control, forţa dezlănţuită a atomului… O explozie formidabilă… Radiaţii ucigătoare, particule radioactive purtate de vânt peste ţări, oceane şi continente… Doamne! Oameni morţi şi oameni în suferinţă, deznădejde, amărăciune, eşec.

Inginerului Solomonovici îi plăcea să depene amintiri. Într-o zi plăcută de

primăvară ne-am întâlnit pe terasa unei cofetării din oraş… El povestea… Mie îmi plăcea să-l ascult.

- Cândva, mai demult, într-un oraş nu departe de Cernobîl, evreii credincioşi stând la masă discutau despre Dumnezeu… Era seara de Şabat… Vorbeau despre faptele lor bune şi rele. Datoria fiecăruia era de a-şi analiza faptele pentru a nu mai păcătui în viitor… Şi-au dat seama că în sufletele lor există multe locuri întunecate. Unul dintre ei a strigat:

“Pentru sufletele noastre nu mai există speranţă!” “Doar rabi Nahum ne-ar putea alina sufletele pline de păcate!” Şi dintr-o dată, la toţi li s-a făcut dor de rabi Nahum. “De vreme ce am simţit nevoia să fim alături de rabi Nahum, înseamnă că nu

suntem pierduţi definitiv!” Atunci i-a cuprins pe toţi, deodată, dorinţa arzătoare să-l vadă pe Rabi Nahum…

Au pornit de îndată toţi spre Cernobîl. În acelaşi timp, rabi Nahum medita singur în odaia lui… Îşi cerceta şi el conştiinţa

şi faptele… Îşi analiza propriile defecte… Ofta şi gândea că totuşi lucrurile nu pot sta chiat atât de rău dacă atâţia oameni cu credinţa în Dumnezeu îi stau alături… Şi atunci a simţit un tremur în corp… S-a apropiat de fereastră şi i-a văzut pe evreii credincioşi venind spre el.

“Inelul e închis!, a strigat el… Suntem o unitate!… Simţim la fel”.

- 48 -

15. Jurnalul bunicului Mă fascinează visurile bunicului. Cele mai multe sunt legate de orăşelul nostru,

situat nu departe de Moscova. Acolo m-am născut şi am copilărit, tot acolo sunt îngropate multe dintre rudele mele. Am pus laolaltă paginile de jurnal în care el îşi povesteşte visele… Am încercat să reconstruiesc arhitectura oraşului după visele bunicului, să redesenez în minte cartierul nostru… Cele mai multe vise erau legate de biserica din centrul oraşului, aşezată pe un deal. Alături e casa noastră, despărţită de o fâşie îngustă de grădină cu trei brazi bătrâni.

Iaşa, bunicul meu nu se despărţea niciodată de fragmentul vechi şi uscat smuls de soldaţi din trupul unui sfânt… Scos din biserică şi aruncat din sicriul de argint… Erau de fapt două falange lungi şi fine prinse în tendoane de sidef, osificate… Le-a salvat de sub cizmele camarazilor.

În visele mele, în spatele şi în stânga bisericii, îmi apare adesea un cimitir. E

aşezat pe un deal şi e legat de piaţa mare a oraşului printr-o cărare veche de piatră… De fapt sunt trei cimitire. În partea dreaptă un cimitir evreiesc, în stânga unul

ordodox şi în faţă, chiar în vârful dealului, un cimitir catolic cu pietre funerare sofisticate, stele, cripte, îngeri şi fecioare din marmură. Acesta din urmă e unul mai mic, doar câteva rânduri de morminte înghesuite…

În cimitirul evreiesc are loc o procesiune funerară. În faţă merg câţiva oameni, urmează patru bărbaţi cărând pe umeri un sicriu mare. În urmă, familia şi cunoscuţii, douăzeci, douăzeci şi cinci de oameni, toţi cu feţe posomorâte… E noapte… Încep să cobor pe cărare. Cortegiul o ia la stânga pierzându-se printre mormintele cimitirului evreiesc. Când ajung în dreptul lor nu mai văd pe nimeni... Simt ceva tare sub talpa piciorului, mă aplec şi ridic de jos o mandibulă omenescă. Are culoare roz şi o constituţie de gumă. O strâng în mână şi dintr-o dată simt că mi se face rău. Prin somn îmi înghit voma amară, dar nu mă trezesc.

O iau apoi la stânga şi intru în cimitirul ortodox. Începe să se lumineze de zi şi mormintele se răresc. Mă aşez lângă crucile albe, pe iarba înaltă şi grasă. Simt dintr-o dată o prezenţă puternică şi ameninţătoare deasupra mea. Mă întorc. E turla bisericii… Se înalţă sus, foarte sus şi mi se face frică… Am sentimentul că se va răsturna peste mine… Începe să se mişte încet… Se clatină în aer… Dacă s-ar prabuşi, clopotniţa m-ar strivi… O văd cum se înclină tot mai mult spre mine, dar nu reuşesc să mă ridic din iarbă.

- 49 -

CAPITOLUL II

“E TIMPUL SĂ VĂ CURĂŢAŢI MORMINTELE”

1. Jurnalul meu, Bucureşti La ambasada noastră s-a aflat din primul moment ce s-a întâmplat la Cernobîl…

Am auzit de avarie, de explozie. De la Moscova ni s-a transmis că trebuie să ne păstram calmul, să mimăm siguranţa în toate contactele cu exteriorul ambasadei şi să dezminţim orice zvon… “E o chestiune de siguranţă naţională!… Americanii, NATO, ţările capitaliste abia aşteaptă un moment de slăbiciune din partea noastră ca să ne lovească… Putem să ne aşteptăm la orice!”… Şi n-am spus la nimeni… Abia după câteva zile au aflat suedezii, care au reperat un nor radioactiv deasupra ţării lor. Kremlinul a trebuit să recunoască faptul că la Cernobîl s-a produs o avarie...

Dintre toţi membrii personalului diplomatic ai ambasadei U.R.S.S. la Bucureşti, eu eram cel mai neliniştit… Tatăl meu lucra la centrala atomică… Am încercat să mă

- 50 -

informez prin canalele noastre oficiale despre numărul victimelor, despre dimensiunea accidentului… Este o catastrofă sau o avarie?... În fiecare zi primeam invariabil acelaşi răspuns: “Nu vă putem furniza deocamdată informaţiile solicitate. Situaţia este gravă, dar se află sub control. Din postul pe care îl ocupaţi slujiţi-vă patria cu demnitate şi profesionalism… Credeţi în forţa invincibilă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.” De la tata nu primean nici un semn. Nu exista o listă a morţilor, a răniţilor… Pe căi ocolite am aflat că reactorul numărul patru al centralei atomoelectrice de la Cernobîl a explodat aruncând în atmosferă o cantitate uriaşă de reziduuri radioactive… Dar adevărata dimensiune a catastrofei atomice s-a aflat abia mai târziu. În 26 aprilie 1986 două explozii puternice au zguduit reactorul numărul 4. Incendiul a durat zece zile şi în jur de douăzeci şi cinci de mii de oameni au murit doar încercând să stingă incendiul… Era o cifră uriaşă… Avaria s-a produs în timpul desfăşurării unui test de siguranţă. Pentru ca acesta să poată avea loc, echipa de specialişti a deconectat sistemele de siguranţă. Lucrurile au scăpat de sub control, au urmat exploziile, scutul superior al clădirii, care cântărea 1000 de tone a fost pulverizat. Învelişul de grafit a luat foc, iar produsele fisiunii radioactive au fost aruncate în atmosferă… 31 de oameni au murit pe loc. În aer au fost răspândite cantităţi de substanţe radioactive de 400 de ori mai mari decât la Hiroşima. Pentru anihilarea efectelor exploziei au fost mobilizaţi 800.000 de oameni… Aceştia erau lichidatorii: soldaţi, muncitori şi pompieri. Au intervenit cu aparatură rudimentară şi lipsiţi de protecţie. Din rândul lor au fost afectaţi grav 250.000 şi 25.000 au murit ca urmare a expunerii la radiaţii care au depăşit de 50 de ori valoarea anuală maximă admisă. Pentru a opri emisiile radioactive a fost acoperită zona activă a reactorului cu un sarcofag de beton. În urma accidentului au fost evacuate 135.000 de persoane şi a fost creată o zonă de interdicţie de 4000 de kilometri pătraţi, cu un nivel de radiaţii periculos… O zonă bine păzită în care timpul a rămas parcă încremenit… O pădure de pin puternic radiată, pădurea brună a fost îngropată. Animalele sălbatice s-au înmulţit şi au năpădit zona… Nimeni nu poate şti cu siguranţă care este efectul radiaţiilor asupra acestora… Au existat zvonuri că au apărut mutaţii groteşti, dar acestea au fost repede dezminţite de către surse oficiale. În Pripiat, oraşul satelit al Cernobîlului, locuiau mii de lucrători ai centralei nucleare… Astăzi acolo nu mai trăieşte nimeni. Este unul dintre cele mai periculoase locuri de pe pământ. Aici staţionarea în incinte, în apartamentele blocurilor sau alte clădiri este interzisă… Totul a rămas ca înainte de accidentul nuclear: cinematografe, hoteluri, magazine, jucării aruncate pe jos, fotografii, măşti de gaze. Pe o rază de 30 de kilometri pătraţi nu se poate păşi, acolo radiaţia este letală. Pădurea şi cimitirul oraşului se află aici. Rudele celor îngropaţi acolo nu-şi pot vizita morţii… O parte din miezul radioactiv al reactorului a fost îngropat. Savanţii cred că cel puţin 150 de ani Pripiatul nu va putea fi locuit. După 36 de ore de la dezastrul de la Cernobîl, oraşul Pripiat a rămas pustiu. Familiile celor care lucrau la centrala nucleară, expuse la radiaţii letale, au fost evacuate de armată în numai trei ore.

- 51 -

Atenţie tovarăşi! O situaţie neobişnuită a survenit la centrala electrică de la Cernobîl. Ca măsură temporară am decis evacuarea cetăţenilor de la Pripiat. 2. Aşteptam în continuare, cu sufletul la gură, veşti de la Moscova… Catastrofa de la Cernobîl… Căutam numele tatălui meu pe listele cu morţi… Nimic… Totul rămânea învăluit în mister. La solicitările mele disperate primeam răspunsuri vagi care se încheiau cu slogane patriotice de genul: Să ne păstrăm încrederea în partid şi popor în aceste clipe de maximă încercare… Să nu dăm prilej propagandei duşmane să ne discrediteze… Să stăm strânşi uniţi în jurul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Nimic clar, nimic concret… Şi totuşi, de ce nu primeam nici o veste de la tata?... Murise în accident? … Era grav rănit, se număra printre refugiaţi?... Era în stare de şoc, era internat într-un azil psihiatric? Mă aşteptam la oricare dintre variantele acestea… Între timp aflam tot mai multe veşti cutremurătoare despre teribilul accident nuclear. Am primit un semn abia după câteva luni. Era vorba de o pagină primită prin fax pe adresa prietenului meu român... Acesta m-a sunat şi din vocea lui mi-am dat seama că avea să-mi comunice un lucru important. M-am dus ca de obicei la locul nostru de întâlnire, într-o cofetărie foarte populară din centrul Bucureştiului. Când am ajuns, el era deja instalat la o masă retrasă… Mîna pe care mi-a întins-o îi tremura, era la curent cu ce se întâmplase la Cernobîl. Ştia că tatăl meu lucra acolo. Mi-a întins o foaie de hârtie. În josul acesteia se vedea clar semnătura tatălui meu… Îl crezusem mort. 3. Boris, jurnal Sunt viu… Sunt viu, dar în urechi aud mereu explozia. Văd flama albă, orbitoare care a izbucnit din reactorul IV al centralei atomice… Un fulger, o ţăşnire, o pasăre de foc eliberată din pântecul de plumb… O zguduire a universului. În faţă parcă aveam chipul schimonisit de durere al lui Solomonovici… În urechi continuam să-i aud cuvintele: - Ai văzut Zidul plângerii?... Locul cel mai sacru al nostru, al evreilor… E tot ce a mai rămas din vestitul templu al lui Solomon… La Zidul plângerii se adună evrei din toate colţurile lumii şi se roagă… Rabinii spun că în spatele pietrelor se află chiar Dumnezeu. Înţelepţii şi adevăraţii credincioşi spun că îi simt prezenţa… Evreii îndeasă în crăpăturile din zid bileţele cu dorinţe şi rugăminţi… Da, Dumnezeu e în spatele zidului… L-am simţit şi eu chiar dacă nu sunt un credincios. O bubuitură formidabilă… Reactorul nuclear a explodat pulverizând în atmosferă o imensă cantitate de praf radioactiv… Mă găseam în biroul meu, aplecat deasupra unor hârtii de pe birou, când toate geamurile s-au spart transformându-se instantaneu în cioburi. Uşa a fost smulsă din ţâţâni… M-am simţit proiectat într-un colţ al camerei, lovit de aşchii de lemn şi cioburi de sticlă… Am fost orbit pe moment de lumina puternică,

- 52 -

asurzit… Am stat aşa minute, zeci de minue sau ore… Pierdusem noţiunea timpului. M-am ridicat plin de sânge, bâjbâind după ochelari. Mi-am zdrelit vârfurile degetelor până ce i-am găsit în moloz… M-am ridicat cu greutate şi am ieşit din clădirea distrusă. În faţa mea simţeam reactorul pulsând ca o inimă gigantică… Ţineam ochii strânşi şi capul în piept. Paşii mă purtau mai aproape, tot mai aproape de reactorul avariat... Am coborât în adăpostul antiatomic amplasat la picioarele centralei atomice... Am închis în urma mea uşile grele din plumb şi fier, le-am blocat cu un gest mecanic… Aici eram în siguranţă, pereţii ecranau radiaţiile letale. Am găsit întrerupătorul care declanşa pornirea energiei auxiliare. O lumină albăstruie s-a revărsat din tavan deasupra unei mese lungi cu scaune perfect aliniate…Am văzut într-un colţ bustul lui Lenin încadrat de două drapele roşii cu seceră şi ciocan. Sala de şedinţe era fost folosită doar în ocazii speciale… Vizite ale secretarului general al partidului comunist. Tot aici se ofereau distincţii şi medalii savanţilor sovietici pentru merite deosebite...

Eram atât de obosit încât m-am decis să mă întind lângă bustului din bronz al lui Lenin. M-am înfăşurat în faţa lungă de masă din brocard roşu pe care am tras-o peste mine… Toată noaptea am visat Zidul plângerii în spatele căruia pulsa o forţă colosală. Prin crăpăturile zidului strălucea o lumină roşie, sângerie.

4. Am fost trezit de strigătele megafoanelor:

- Atenţiune!… Atenţiune!… - Pericol de radiaţie!… Pericol grav de radiaţie!… - Toţi suprevieţuitorii să iasă din clădirile afectate sau să ne dea un semn…

Echipele noastre speciale vă vor prelua imediat. - Atenţiune!.. Atenţiune!… - Pericol de radiaţie!… - Echipele noastre speciale vă vor prelua imediat! Am ieşit cu greutate din faţa de masă în care eram înfăşurat. Simţeam cum o

imensă greutate îmi apăsa trupul. O ceaţă îmi plutea în creier, iar în gură aveam gust de plumb.

- Atenţiune!... Atenţiune!... Ştiam că trebuie să ies cât mai repede din adăpost. În suflet simţem dureros

explozia reactorului centralei atomice… Trebuia să ies din sala de şedinţe, apoi să fiu preluat de echipele de medici.

- Atenţiune!… Atenţiune!… - Pericol de radiaţie! - Atenţiune! Atenţiune! Reactorul avariat va fi izolat şi acoperit cu beton…

Atenţiune!… Pericol de radiaţie… - Toţi suprevieţuitorii să iasă dintre dărâmături sau să ne dea un semn… Echipele

noastre speciale vă vor prelua imediat… - Atenţiune!… Atenţiune!… - Reactorul va fi izolat… Reactorul va începe să fie acoperit de beton…

- 53 -

Ştiam că trebuie să mă salvez… Ştiam că în scurtă vreme din elicoptere mari vor începe să se prăbuşească peste reactorul avariat mii de tone de beton… Va fi ridicat un imens sarcofag pentru a opri ratiaţiile… Trebuia să fac un efort să ies din sala subterană, să ridic mâinile deasupra capului şi să strig… Fraţilor, fraţilor!… şi să mă prăbuşesc în braţele medicilor, ale infirmierilor îmbrăcaţi în costume de protecţie antiradiaţie, cu măşti de gaze.

Dar picioarele nu mă ascultau. O mare suferinţă îmi ardea sufletul… Centrala atomică de la Cernobîl a fost avariată… Sunt convins că vestea a înconjurat deja întreaga lume… Duşmanii noştri se bucură, râd… Deschid sticlele de şampanie… Dansează, s-au îmbătat, a venit poliţia şi în loc să-i aresteze, poliţiştii s-au prins în horă cu ei… A explodat centrala atomică de la Cernobîl!… În scurtă vreme va exploda şi URSS-ul… Se bucură cu toţii… Americanii… Chinezii… Britanicii… Germanii… Am privit chipul turnat în bronz al lui Lenin… Parcă un zâmbet trist îi înflorise în colţul gurii… Am decis să rămân… Da… Să rămân… În adăpostul subpământeam aveam alimente şi hrană pentru o sută de ani… Pentru asta a fost conceput… Pentru caz de război… Împotriva loviturilor nucleare ale americanilor… Aveam aici energie electrică şi aer condiţionat… În plus sala de şedinţe avea câteva dependinţe, un dormitor, un depozitul de alimente, o mică bucătărie, o bibliotecă, o baie, un salon medical pentru urgenţe, cu două paturi de spital şi etajere pline cu medicamente… Un birou cu o măsuţă din lemn pe care era aşezat un aparat fax, singura legătură cu exteriorul…

Biblioteca era plină cu rafturi de cărţi, birouri pentru lectură prevăzute cu lămpi şi o canapea… Nu, nu mai vroiam să ies… Afară m-ar fi aşteptat o lume complet schimbată faţă de cea de până acum.

5.

Betonul se prăbuşea în valuri peste reactorul avariat şi peste buncărul meu. Elicoptere veneau unul după altul… Îşi lăsau încărcătura şi apoi plecau pentru a fi umplute din nou… Ştiam că deja nu mai am nici o şansă de a ieşi la lumina zilei…Chiar dacă reuşeam să dau un semn de viaţă, în mod sigur că nu s-ar fi ordonat oprirea lucrărilor… Mi-am ales singur soarta.

Betonul se prăvălea din înalt cu un foşnet lugubru… Au trecut ore întregi, poate zile şi nopţi… Zgomotul devenea tot mai înfundat, mai adânc… Oare cât de gros e stratul de beton de deasupra mea?… Cinci metri?... Zece?... Douăzeci?... Cum arată de afară? Seamănă cu o imensă carapace de broască ţestoasă?... Câte zile vor mai lucra, câte saptămâni sau luni?

Am început investigaţiile în interiorul adăpostului… Alimente aveam din belşug, la fel apă plată şi apă minerală. În plus erau aici sute de sticle de vin, zeci de sticle de coniac din cel mai fin, whisky şi vodcă… Cafea, ceai, cacao, ciocolată şi multe alte bunătăţi… Depozitul semăna cu peştera plină de comori a lui Ali Baba din O mie şi una de nopţi… M-am uitat la termenele de valabilitate ale alimetelor 20-30 de ani, unele chiar mai mult, conservate după reţete speciale… Eram deci pregătit ca pentru un asediu cu arme nucleare şi pentru o lungă iarnă atomică… Am ieşit lini ştit din depozitul buncărului… Aerul condiţionat funcţiona normal, aveam căldură şi energie electrică, după cum îmi spunea contorul generatorului… pentru o sută de ani!

- 54 -

Am intrat în micul birou în care descoperisem aparatul de fax… M-am apropiat cu emoţie, am ridicat şi am dus receptorul la ureche… S-a auzit tonul… Funcţiona… Aveam deci un mic canal de comunicare cu lumea exterioară… Dar nu intenţionam să adresez nici un fel de S.O.S. preşedintelui Gorbaciov… Nici vreunui ziar sovietic sau american…

Am decis, fiul meu, ca singurele pagini să ţi le trimit ţie… Igor, îţi voi expedia regulat mesaje pe numărul care mi l-ai dat, cel al pritenul tău din Bucureşti… Mi-ai scris că e o adresă sigură… Când nu vei mai primi prin fax pagini de la mine să ştii că eu nu mai sunt… Dar nu-ţi fă griji, mai e mult până atunci!

Primeam regulat, cam o dată pe lună pagini din jurnalul tatălui meu… Câte-odată erau trei-patru pagini, alte dăţi doar scurte însemnări de căteva rânduri… Uneori scria citeţ şi îngrijit, alteori scria în fugă, mâzgâlit… Erau şi cuvinte pe care nu le înţelegeam... Situaţia era dramatică… Tatăl meu trăia, dar în acelaşi timp îl puteam considera mort… Era îngropat pentru vecie sub sarcofagul de beton care acoperea reactorul numărul IV de la Cernobîl… Chiar am primit în cele din urmă prin intermediul ambasadei noastre de la Bucureşti un anunţ oficial că tatăl meu murise la datorie în timpul avariei centralei atomice… Scrisoarea era semnată de preşedintele republicii. În ea se mai spunea că trupul lui a fost identificat şi incinerat imediat din cauză că era puternic contaminat cu radiaţii. Alături de necrologul oficial am primit şi o medalie acordată pentru meritele de o viaţă ale tatălui meu în slujba puterii sovietice. Scrisoarea se încheia cu fraza:

Îl vom avea mereu în memorie!... Statul noastru sovietic îi este recunoscător!… Chiar şi acum aud undeva în străfundul meu ecoul formdabil al exploziei… Ştiam

că acesta este începutul sfârşitului… O lume începe să se prăbuşească… Atunci am ales… Eram prea obosit, prea bătrân. Nu mai puteam privi oamenii în faţă… Colegi mai tineri… Prieteni… Foşti camarazi… Le-am vorbit atâţia ani despre supremaţia orânduirii noastre comuniste, despre infailibilitatea şi puterea partidului comunist al Uniunii Sovietice, despre ireversibilitatea istoriei şi despre iminenta prăbuşirea a sistemului capitalist… Eram obosit, mai aveam foarte puţin până la pensie… Şi atunci m-am decis… Nu vroiam să ajung într-un azil de bătrâni. N-aş fi suportat înfrângerea, umilinţa, decadenţa, poveştile despre front şi privirile triste lipite de pereţi, ochii înlăcrimaţi, feţele pergamentoase, minţile senile, mirosul de urină şi dezinfectant, halatele albe, moartea vecinului de pat care fusese general de armată şi combatant pe frontul antihitlerist… Nu… Mi-am ales soarta… Departe de oameni. De frica lor… De suferinţa, de spaimele şi neputinţa lor… Departe de un sistem care se prăbuşeşte… în care am crezut cu tot sufletul…

Zgomotul betonului prăvălindu-se peste buncăr se auzea tot mai înfundat. Semăna

cu loviturile unor aripi fantastice… Zumzetul elicopterelor începea să se stingă... Mă simţeam în siguranţă aici, despărţit de restul lumii printr-un scut gros de

beton… Şi totuşi sunt atât aproape de miezul fierbinte de uraniu… Am la dispoziţie un munte de alimente, căldură, o bibliotecă întreagă cu cărţi, atlase şi albume, un pat comod şi multă, foarte multă linişte. Gândurile mele aşternute pe hârtie şi expediate prin fax ajung la destinaţie. Aceasta îmi oferă o oarecare linişte sufletească.

- 55 -

Nu mă simt un om mort şi îngropat… Sunt o fiinţă la fel de vie ca şi tine, ca şi restul oamenilor de pe pământ… În acelaşi timp să ştii că e atât de bine să fii rupt de realitate… Nu afli nimic despre atentate teroriste, lupte între rebeli şi forţe de ordine, masacre în rândul triburilor africane… Nici de alegerile prezidenţiale din Statele Unite, nici de droguri, nici de boli care lovesc omenirea… În bibliotecă găsesc tot ce-mi doresc… Marii scriitori ruşi sau universali, marii poeţi… Enciclopedii... Sunt împăcat. Pe de altă parte cred că omenirea a dat până acum tot ce era mai bun şi sunt puţine şanse să se nască un alt Dostoievschi, Gogol, Lermontov, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Puşkin, Picasso, Bethoven… Cel puţin aşa cred.

Acum nu mă interesează cum şi când se va prăbuşi comunismul în URSS şi în Europa de Est… De aici nu voi afla niciodată, dar sunt sigur că aşa va fi … Explozia de la centrala atomoelectrică va afecta profund imaginea Rusiei revoluţionare mereu tinere şi victorioase… Cavaleria roşie plină de avânt, care şarjează liniile defensive ale imperialismului… Rusia mereu înnoitoare, cu savanţi şi tehnicieni care lucrează în domeniile de vârf ale tehnologiei mondiale.

Muncitorii viguroşi cu feţele bărbăteşti şi senine pe fundalul cerului albastru… Această imagine va fi înlcuită de tristeţe şi melancolie, de spaimă şi nesiguranţă. 6. Aici am redescoperit cărţile copilăriei şi tinereţii mele. Cu un ceai aburind în faţă… Aveam o rezervă de sute de cutii de ceai gruzin şi de ceai indian… M-am trezit dintr-o dată în focul Marii Revoluţii din Octombrie… Toată puterea în mâinile Sovietelor… Demonstraţia de la Petrograd… Sosirea ilegală a lui Lenin din Finlanda… Asaltul Palatului de iarnă… Declaraţia drepturilor poporului muncitor exploatat… Lupta împotriva intervenţioniştilor imperialişti… Atentatul teroristei Fanny Kaplan… Execuţia ţarului şi a întregii familiei imperiale… Victorii şi sânge, eroi şi duşmani ai revoluţiei… Kolgeag şi Denikin… Cavaleria lui Budionîi eliberând Kievul… Zdrobirea armatei lui Vranghel… Sarcinile uniunilor de tineret, cuvântarea lui Lenin la Congresul II al Comsomolului… … Şi un strop din coniacul cel mai fin… Mă vedeam călare în fruntrea unui batalion al Armatei Roşii, cu sabia în mână urmărind armatele alb gardiste… Înainte… Înainte… În buzunarul de la piept am fotografia lui Lenin… Mă ridic în scări, flutur sabia deasupra capului încurajându-mi soldaţii… Privesc în urmă… Cu toţii mă urmează… La luptă!… La luptă!… Simt în piept arsura unui glonţ… Mă prăbuşesc de pe cal, soldaţii mă înconjoară… Moartea e aproape… O simt cum se apropie… Pe câmpul de luptă moartea e o femeie frumoasă şi gravă… O văd… Nu se grăbeşte… Cu un ultim efort adresez soldaţilor câteva cuvinte… Victoria este aproape!... Moarte duşmanilor clasei muncitoare!… Trăiască Lenin!...

… Şi încă un strop de coniac… Îmi place să cercetez biblioteca adăpostului antiatomic. Mă simt în postura unui naufragiat pe o insulă necunoscută… Chiar lângă uşă sunt şase mese pentru lectură, fiecare prevăzută cu câte-o veioză. Alături este o canapea comodă pe care mă culc când îmi este lene să mă duc până în dormitorul mic şi înghesuit, prevăzut cu paturi suprapuse.

- 56 -

Biblioteca are forma unui dreptunghi de aproximativ patru metri pe douăzeci. Este înţesată de rafturi înalte de trei metri, pline cu cărţi. Pe pereţi sunt atârnate hărţi… Harta fizică a lumii… Harta politică… Harta URSS, a Europei, a Asiei… Hărţi istorice… Hărţi militare… Bătălia de la Stalingrad… Eliberarea Uniunii Sovietice… Bătălia Berlinului… Campania lui Napoleon în Rusia… Harta Imperiului Roman de Răsărit… Tot răscolind printre cărţi am găsit sus, pe un raft din bibliotecă, ascuns printre cărţi de fizică şi chimie, un volum prins în coperţi negre de piele… M-am mirat… Era Biblia… Cine se gândise să includă Biblia în inventarul cărţilor din bibliotecă?... Nu era o biblie distractivă, ci una adevărată… De fapt era… cartea cărţilor. Şi atunci era normal să existe într-o bibliotecă.

M-am aşezat la masa de lectură şi am început să o răsfoiesc. …Vechiul Testament, Geneza (Facerea) sau Întâia carte a lui Moise… Vremurile străvechi de la Facerea lumii până la Avraam… La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol… Peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor… Dumnezeu a zis: Să fie lumină! …Şi a fost lumină. Am deschis la cuprinsul cărţii… Exodul… Leviticul… Iosua… Judecătorii… Cartea întâi a lui Samuel… Ezra… Iov… Psalmii… Ecleziastul… Cântarea cântărilor… Ar fi interesant să citesc din ea… Am acum la dispoziţie tot timpul din lume… Amos… Obadia… Iona… Da… Iona, cel care a fost înghiţit de balenă… Îmi aduc aminte de legendă… Un om în burta unei balene… Am răsfoit Biblia până la capitolul despre Iona. … Dumnezeu a trimis un peşte mare să înghită pe Iona,

şi Iona a stat în pântecul peştelui trei zile şi trei nopţi… Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeul său, Şi a zis: În strâmtoarea mea am chemat pe Domnul, Şi m-a ascultat; Din mijlocul locuinţei morţilor am strigat, şi mi-a auzit glasul. Şi totuşi mă aruncase în adânc, În inima mării Şi râurile de apă mă înconjuraseră; Toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine. Ziceam: Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăşi voi vedea Templul Tău cel sfânt. Apele m-au acoperit până să-mi ia viata, Adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am pogorât până la temeliile munţilor, Zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie; Dar Tu m-ai scos viu din groapă Doamne, Dumnezeu meu! Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns la Tine,

- 57 -

în Templul Tău cel sfânt. Cei ce se lipesc de idoli deşerţi Îndepărtează îndurarea de la ei.

Mi-am sprijinit fruntea obosită de carte… Am închis ochii şi mi-am lăsat mintea să zboare. Mă simţeam şi eu închis în pântecul unei balene… Închis pentru vecie… Iar inima monstrului pulsează foarte aproape de mine… Inima fierbinte, care se zbuciumă şi care îşi trimite razele letale în toate direcţiile… E atât de aproape încât îi simt forţa nemăsurată, nervozitatea, turbarea… Sunt închis în pântecul monstrului… 7. Liniştea a fost întreruptă de sunetul prelung al telefonului… Un apel… Al doilea apel… Al treilea… Apoi linişte… M-am ridicat din pat, nu ştiam dacă e zi sau noapte, pentru mine orele nu mai contau… Neoanele de veghe luminau discret întregul subsol… M-am apropiat de masa pe care era aşezat telefonul ataşat la aparatul fax. Credeam că poate am visat când telefonul a sunat din nou… Am întins mâna tremurătoare. Am ridicat receptorul şi l-am dus la ureche… La început n-am auzit nimic… Era o linişte mormântală… Şi totuşi nu vroiam să pun receptorul înapoi în furcă. Îl ţineam lipit de ureche… După un timp, care mi s-a părut o eternitate, am început să disting sunete îndepărtate şi confuze… Apoi ciripitul păsărilor, şuierul vântului prin iarbă şi prin ramurile arborilor… Mi s-a părut că aud paşi călcând uşor, cu atenţie, oprindu-se… Şi iarăşi ciripit de păsărele, crengi rupte… Ţineam receptorul lipit de ureche. O sapă lovea ritmic pământul. Auzeam cum cineva smulge buruieni din rădăcină. Vântul sufla mişcând florile cu tulpini elastice şi lungi. Auzeam paşii fini ai gândacilor păşind iute pe lespezile şlefuite şi dintr-o dată mi-am dat seama că aparatul telefonic care mă sunase era aşezat pe o piatră de mormânt, într-un cimitir care se putea afla oriunde în lume. Receptorul era deschis şi eu auzeam zgomotul paşilor trecătorilor… Vântul bătea uşor … Un vânt încă rece de primăvară timpurie… Un gând, o dorinţă m-a străbătut în acel moment: E timpul să vă curăţaţi mormintele!… Se auzeau sapele care loveau rar şi ritmic pământul… Într-un muşuroi erau adunate la un loc crengi rupte, flori de hârtie, crenguţe uscate de brad, mucuri de lumânări, păhărele de plastic... Cineva a scăpărat un chibrit… În câteva clipe am auzit vâlvătaia focului, trosnetul vreascurilor uscate cuprinse de flăcări.

E primăvară… E timpul să vă curăţaţi mormintele părinţilor, bunicilor, prietenilor, profesorilor,

vecinilor, cunoscuţilor… Din înalt se auzea ciripitul păsărelelor. Vântul foşnea în frunzişul încă crud al

arborilor. Am aşezat receptorul în furca telefonului. Când l-am ridicat nu se mai auzea nimic. 8. Jurnalul meu

- 58 -

Bucureşti, după accident Soţia mea, Tatiana, nu ştia nimic despre situaţia dramatică a tatălui meu… Singurul care era în temă era părintele Serafim… Dar şi lui i-am spus mai târziu… Mi-am luat inima în dinţi şi într-o zi i-am povestit despre paginile din jurnalul tatălui meu, pe care le primeam cu regularitate prin fax. Ştiam că în el pot avea încredere. Preotul e un om onest şi cu multă credinţă în Dumnezeu. M-a privit adânc, dar nu părea surprins: - Ştiam că Rusia continuă să fie un tărâm fantastic… Acolo Dumnezeu îşi face încă simţită prezenţa în tot misterul Lui.

- Dar tatăl meu nu este credincios… A luptat pe front, iar toată viaţa a fost un adept al valorilor comuniste… S-a considerat şi se consideră un revoluţionar bolşevic. Părintele Serafim a zâmbit enigmatic făcându-şi cruce:

- Necunoscute sunt căile Domnului… Aşa spunem noi, preoţii... La doar câteva zile de acest episod am luat un tren spre nordul ţării. În Cluj, un oraş transilvănean, părintele Serafim avea un bun prieten, preot şi el… Era călugăr şi slujea la o biserică din inima oraşului. - E bine să ieşi puţin din Bucureşti… E bine să te spovedeşti… Părintele la care te trimit e unul dintre cei mai buni duhovnici din câţi cunosc, mi-a spus Serafim… Şi lui poţi să-i spui fără frică tot ce îţi apasă şi frământă sufletul… Se va ruga pentru tatăl tău şi pentru tine… Îţi faci atâtea griji şi pe bună dreptate… În preotul la care te duci am încredere la fel ca în fratele meu. În plus, Clujul este un oraş încărcat de istorie şi cultură pe care merită să îl cunoşti… Şi aşa am luat trenul spre Cluj… Am plecat din Bucureşti dis de dimineaţă, într-un rapid, la clasa I-a… Îmi place să călătoresc ziua, să văd oraşele, peisajele. Iau întotdeauna cu mine Mersul trenurilor… Doresc să ştiu în fiecare clipă unde sunt, ce gară urmează, câte minute stăm… Prefer întotdeauna un loc la geam.

Azi e o zi splendită şi însorită de primăvară. Soarele de aur se revarsă din abundenţă peste câmpii, oraşe, păduri… Trecem prin defilee sălbatice… Munţi falnici se ridică de-o parte şi de alta. La clasa I nu circulă prea mulţi călători. După câteva staţii rămân singur în compartiment. Văd oraşe frumoase şi oraşe urâte. Clădiri medievale, biserici gotice alături de blocuri din beton fără personalitate şi fără gust. În gări, lumea se înghesuie pe peroane... Bagaje de toate felurile şi toate mărimile... Trenul aleargă, deschid geamul. Vântul îmi bate în faţă şi îmi închid ochii de plăcere. Miroase a iarbă proaspăt cosită, a flori de măr. Mă uit la ceas, e ora cinci după amiaza. Trenul traversează o câmpie… Nu văd pe nimeni, apoi în depărtare apare o siluetă înaltă, dreaptă… Încep să disting… E un bărbat care merge pe o cărare, alături de şosea… E îmbrăcat într-o haină lungă, albă, pe care soarele o colorează uşor în roz. Păşeşte încet, maiestuos… E singur pe cărarea care seamănă cu un şarpe cenuşiu, nesfârşit... Trenul aleargă prin dreptul lui, mă aplec dincolo de geam geam… Are faţa senină, păr lung şi barbă… Discul de aur al soarelui coboară încet spre apus… Pentru o clipă îi văd ochii limpezi şi trişti.

- 59 -

La Cluj am ajuns spre seară… Am luat un taxi care m-a lăsat în faţa hotelului Continental unde aveam rezervată o cameră… Am urcat, m-am schimbat şi am coborât în oraş. Clujul e un oraş frumos… Clădiri vechi, aristocratice, o piaţă largă şi plină de porumbei, peste care coboară o seară liniştită. În centru, o statuie ecvestră cu un rege încoronat, înconjurat de cavaleri. În spate, în fundal, o somptuoasă catedrală în stil gotic.

Am inspirat cu nesaţ aerul încărcat cu miros de zidărie, tencuială veche… Băncile din piaţă erau ocupate de studenţi şi pensionari. Am înconjurat catedrala admirându-i liniile zvelte, arcurile şi sculpturile… M-am oprit la o terasă cochetă şi m-am instalat sub o umbrelă portocalie. Am băut o cafea. De aici puteam privi în voie trecătorii, maşinile, umbrele înserării. Mi-am ridicat privirea spre cerul care căpătase o culoare violet… Am admirat acoperişurile încadrate de turnuleţe ascuţite şi cupole masive din plumb.

Clujul e o aşezare veche, conştientă de măreţia sa… Am închis ochii… Cu mirosul, cu auzul şi cu mintea am încercat să simt oraşul… Pulsul acestuia, personalitatea, dorinţele, amintirile, visele, poate chiar tainele… Aşa procedam de fiecare dacă când mă aflam pentru prima dată într-un oraş… Am ajuns la convingerea că o cetate, un târg nu e doar o simplă alăturare a clădirilor, parcurilor, muzeelor, spitalelor, cafenelelor, locurilor de distracţie… Nu e doar o însumare a valorilor materiale şi umane. Un oraş are o personalitate complexă.

Clujul mă fascina… Îi auzeam zumzetul, urmăream trecătorii. Simţeam pe străzi emoţie şi în acelaşi timp plictiseală… Eleganţă, spiritualitate, efervenscenţă universitară… Dar şi o atmosferă de ev mediu târziu… Puţină extravaganţă şi îngâmfare, dar şi tristeţe… Amintirea unor zile de aur stinse demult, în care profesori universitari distinşi, îmbrăcaţi impecabil şi sobru, cu bastoane lungi se plimbă prin piaţă… Emfatici, pedanţi şi sunt înconjuraţi de studenţi şi discipoli… Îşi însoţesc explicaţiile cu gesturi ample şi bine studiate, explică… Se opresc, ascultă, argumentează… Se opresc din nou… Când doi profesori de acelaşi rang se întâlnesc, se salută unul pe altul adânc şi cu mult respect… Îşi scot jobenele elegante… Schimbă câteva amabilităţi… Studenţii îi privesc cu respect şi însufleţire.

Clujul îmi pare a fi un student întârziat, care nu se grăbeşte să termine

facultatea… Iubeşte dezbaterile şi polemicile de cafenea… Îi place să stea pe o bancă în parc şi sub privirile celor din jur compune o poezie… Contemplă clădirile vechi… Se ascunde în catedrale pentru a asculta repetiţiile la orgă… Se gândeşte că aici, în piaţa mare a oraşului, acum câteva sute de ani au fost arse pe rug vrăjitoare… Au fost executaţi condamnaţii la moarte spre deliciul şi spaima mulţimilor. Clujul are spiritul unui oraş central european.

Într-un târziu m-am întors la hotel. Era deja noapte. Am luat cina la restaurantul de la parterul clădirii şi am urcat în camera mea.

A doua zi l-am căutat pe călugărul la care m-a trimis părintele Serafim. Biserica

în care acesta slujea era încadrată de două clădiri masive şi înalte… Era micuţă, întunecată şi chiar dacă era o biserică ortodoxă era construită în stil romanic. Era veche şi se vedea că nu fusese renovată de mult. Totuşi, sub stratul cenuşiu depus de-a lungul anilor în urma poluării cu gaze de eşapament, se ascundea o fumuseţe misterioasă, ezoterică… Uşa grea din lemn era deschisă. Am intrat. Câteva lumânări clipeau în

- 60 -

penumbra bisericii. Am făcut câţiva paşi… O femeie bătrână îngenuncheată se ruga în tăcere. Pe altcineva nu mai vedeam… M-am aşezat pe o bancă. Am închis ochii. Îmi simţeam mintea plină de gânduri. Mi-am sprijinit fruntea de lemnul rece. Am stat aşa multă vreme. De la o vreme chiar am aţipit. M-am trezit brusc, tresărind atunci când am simţit o atingere uşoară pe umăr. M-am întors.

- Mi-a spus părintele Serafim că vei veni!… Lângă mine stătea un preot. Am văzut că mă priveşte cu multă atenţie… M-am

ridicat şi l-am urmat fără nici un cuvânt. Mergea foarte uşor, avea o siluetă prelungă, ascetică… Haina lungă preoţească îi flutura răspândind un parfum de tămâie. Pe pereţi erau icoane vechi şi înnegrite de timp... Preotul a deschis o uşă micuţă şi neînsemnată, ascunsă în perete şi a intrat… Mi s-a părut foarte interesant… Nu aş fi bănuit că în acel loc e o uşă… Părea un basorelief sculptat în lemn reprezentând răstignirea lui Isus Cristos pe muntele Golgota… N-am avut timp să admir lucrarea, părintele mi-a făcut semn să intru… Am păşit într-o chilie mică de formă semicirculară şi foarte înaltă… Mi-am dat seama că eram într-o aripă a bisericii… În faţă era un altar aurit luminat de câteva candele… Lumina de-afară pătrundea filtrată prin vitralii în culori dominante de roşu şi albastru… Părintele şi-a făcut cruce şi a îngenunchiat în faţa altarului. Am îngenunchiat alături de el. A început să se roage cu voce joasă. Îl ascultam în tăcere. După un timp şi-a întors faţa încet către mine:

- Lăudat să fie Domnul nostru Isus Cristos!... - În veci amin! - Eşti străin? - Rus, i-am răspuns. - Părintele Serafim mi-a spus că ai să vii… Mi-a mai spus că ai o mare durere în

suflet… O durere pentru cineva drag. - E vorba de tatăl meu… Suferă. - E bolnav? - E închis. - E la închisoare? - Nu, a vrut să să izoleze de ceilalţi oameni. - E călugăr? - Nu… De fapt, tatăl meu nu este credincios… E comunist. - A ales să se rupă de lume?... - Şi nu va reveni niciodată printre oameni. - Şi de ce s-a refugiat din faţa semenilor săi? - Era comunist… Simţea că lumea în care credea el se prăbuşeşte… - Spui că nu se mai poate întoarce printre noi? - Niciodată. - Dumnezeu are grijă de fiii lui oriunde s-ar afla ei… În singurătate va descoperi o

altă lume… O lume misterioasă… Lumea lui Dumnezeu… Nu trebuie să suferi pentru el…

- Îmi este foarte dor de el. - Şi lui îi e foarte dor de tine… Roagă-te pentru el… Şi el se va ruga pentru tine. - Tatăl meu e îngropat adânc într-un adăpost de beton… Singur într-un adăpost..

Şi-a ales singur soarta. Acolo are de toate. Nu suferă de frig, de foame... Dar e într-o groapă… Singur.

- 61 -

- Şi lumea este pentru om tot o groapă, dacă nu ai în suflet Lumina şi Dragostea lui Dumnezeu… Tatăl tău e un pustnic… Dumnezeu îl iubeşte.

- Ajută-mă părinte! - Mă voi ruga pentru el… Rugăciunea ajută de fiecare dată… Este cel mai sigur

remediu, cel mai sfânt… Nu te teme!, mi-a şoptit el. Un timp părintele s-a rugat în şoaptă. Apoi mi s-a adresat din nou: - Cel mai mare sfetnic în viaţă nu este nici filosoful, nici îngerul, ci moartea…

Acestea sunt cuvintele unui mare duhovnic ortodox român. Ia-ţi sfetnic omule, pe moarte, şi atâta înţelepciune are să te înveţe, încât, nici

filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea… Moartea te sfătuieşte: Omule, nu gândi rău, că ai să mori!… Nu fura, Nu vorbi rău, că ai să mori!… … Cuvintele lui foşneau întocmai unor frunze uscate... Nu urî pe fratele tău, Nu fi desfrânat, că ai să mori!… … Zgomotul străzii se auzea de afară ca un zumzet înfundat. Nu înjura, Nu fuma, Nu fi beţiv, Nu te judeca cu alţii, nu fă rău nimănui, ia seama de sufletul tău, că ai să mori!… - Nu te teme! Preotul a început din nou să se roage… Au trecut minute, zeci de minute, poate

ore. Pierdusem demult noţiunea timpului… Se ruga cu voce stinsă… Am făcut semnul crucii, m-am ridicat… Preotul părea căzut în transă, continua să se roage. Nu mă mai băga în seamă. Nu-mi mai simţea prezenţa… Am făcut căţiva paşi în întuneric. Am dat de o uşă, i-am găsit clanţa mare şi grea din fier şi am apăsat pe ea. Uşa s-a deschis. Am ieşit din capelă cu respiraţia tăiată… În mod sigur greşisem uşa pentru că m-am trezit în afara biserică. Eram într-un părculeţ din spatele bisericii, între pini şi arbuşti care străjuiau pereţii de piatră. Uşa s-a închis cu un pocnet surd în urma mea… Era deja seară. Am ridicat privirea. Pinii se ridicau până la mijlocul zidurilor bisericii. Mirosea puternic a răşină. Am urmat o cărăruie, mi-am făcut loc printre arbuşti şi m-am trezit pe trotuarul larg de lângă biserică…

M-am plimbat multă vreme prin oraş… Cuvintele preotului continuau să-mi

răsune în minte: - Nu te teme!… Am intrat într-o altă biserică… De data asta era o mare catedrală ordoxă. Am

păşit uşor spre altar. M-am închinat, am sărutat icoanele, apoi m-am retras uşor spre partea dreaptă a naosului… Într-o nişă luminată de o candelă era o masă joasă, solidă, din lemn de stejar şi două scaune. În biserică erau mai mulţi credincioşi care se rugau… Masa emana atâta linişte sacră şi atâta putere binefăcătoare încât mi-a venit să mă apropii de ea şi pe furiş să mă aşez de unul din scaune… Să-mi scot de la piept caietul în care-mi ţineam jurnalul zilnic şi să mă apuc de scris.

- 62 -

Doream atât de mult să mă aşez, dar n-am îndrăznit. În piept simţeam o apăsare… Am îngenuncheat chiar sub turla mare a bisericii de unde atârna un candelabru foarte mare din aramă şi cristal… Am început să mă rog…

A doua zi am intrat într-o cafenea din centrul oraşului. Era la doar doi paşi de

hotelul în care stăteam... Miros de cafea, fum de ţigară, studenţi veseli, studente drăguţe, atmosferă relaxată, parfum, prăjituri, o coadă la cafea expresso de cinci-şase persoane… Am aşteptat răbdător, mi-am luat ceaşca de cafea şi m-am instalat la o masă liberă într-unul din colţurile cafenelei… Lambriuri de lemn, o scară în spirală care urca la etaj. De sus se auzeau râsete, glume, dialoguri însufleţite.

M-am uitat în jurul meu. Privirea mi-a fost atrasă o masă la care stătea un bărbat înconjurat de mai mulţi studenţi… Părea un profesor universitar, ba nu, mai degrabă un asistent universitar sau şef de lucrări… Avea în jur de 40 de ani… Tinerii erau destul de timizi, probabil boboci, şi ascultau plini de respect explicaţiile maestrului lor.

Unul dintre studenţi, slăbuţ şi palid, părea mai curajos: - Se poate spune despre tineretul din ziua de azi că este debusolat? Îşi stăpânea cu greu tremurul vocii… Am văzut că maestrul abia se putea abţine

să nu zâmbească… A luat o înghiţitură de cafea, s-a uitat peste capetele tuturor privind prin fumul gros de ţigară, şi-a dres vocea:

- Da… Se poate spune şi aşa… În orice caz e o bună întrebare, iar răspunsul nu e simplu deloc… Înlăturarea regimului capitalist din România a produs o răsturnare a valorilor… O răsturnare dramatică. Au trecut de-atunci zeci de ani, dar nu se poate spune că societatea noastră s-a aşezat, s-a sedimentat… Dimpotrivă… Situaţia de la noi seamănă cu interiorul globurilor de sticlă pe care le poţi cumpăra din parfumerii… Acele globuri care închid în ele peisaje de iarnă… Dacă le scuturi puţin ninsoarea începe să se aşeze peste o căsuţă sau un castel, într-un peisaj hibernal… Fulgii cad încet, foarte încet… La fel ideile, mentalităţile şi dorinţele oamenilor… Iar tinerii resimt cel mai tare vârtejurile societăţii, neliniştea acesteia, fragilitatea ei.

Am stat şi l-am ascultat multă vreme… Ore în şir… Tinerii veneau şi plecau de la masa lui… Alergau la cursuri, la film, la căminele studenţeşti unde locuiau… Erau mereu în întârziere.

Am aflat că îl cheamă Bădică… Toţi îl strigau Bădică. - Bădică, mă întorc după cursuri… Mai eşti aici? - Bădică, avem un bon la cantină… Vii diseară la masă cu noi? - Bădică, mâine dimineaţă eşti la bibliotecă? Pe la ce oră să te caut? Avem ceva

de discutat în legătură cu un referat. La masa lui Bădică se vorbea despre Kant, Hegel, Schopenhauer, despre scriitorii

clasici şi contemporani… Români şi străini… Despre Kafka, Freud, Eugene O’Neil şi Ernesto Sabato… Despre artă plastică, Brâncuşi, Henry Moore, Dali, Picasso… La masă apărea şi câte-un scriitor clujean.

- Ţi-am citit romanul… Excelent! Când e lansarea? Mâine? Voi veni negreşit… Da… Desigur că voi lua cuvântul… Doar eşti prietenul meu şi un scriitor de excepţie… Am băut mii de cafele împreună… Vin şi la masă… Negreşit.

De la un timp a început să-şi dea seama că îl urmăresc. Într-un moment de respiro, când era singur, m-a poftit la masa lui. M-am apropiat.

- Vă rog, poftiţi…

- 63 -

Mi-a întins mâna: - Bădică, s-a prezentat el simplu. M-am prezentat la rândul meu. - Sunteţi rus? s-a mirat el… Recunosc accentul... Foarte rar intră în cafeneaua

aceasta cetăţeni sovietici… O cafea? s-a oferit el. Nu am apucat să-i răspund pentru că la masă şi-a făcut apariţia un tânăr cu două

cafele aburinde. Una a aşezat-o cu grijă în faţa lui Bădică. M-a văzut şi pe mine. A stat o clipă pe gânduri şi a plecat după încă o cafea. Bădică i-a mulţumit cu o uşoară înclinare a capului.

- E un student foarte de treabă. Când acesta s-a întors, Bădică ne-a făcut prezentările. - Sunteţi rus?... Formidabil! Tânarul mi-a strâns mâna cu emoţie. Masa noastră a fost asaltată şi de alţi tineri. - Bădică, o cafea? - Mai merge încă o cafea? - O prăjitură?... Nu?... Atunci o cafea? Bădică şi-a pus mânile în cap: - Atâta cafea!… Ce să fac cu atâta cafea?... Sunteţi incorigibili! - Am fugit de la cursul de marxism… Destul cu atâta marxism… Dialectica nu te

ajută cu nimic… După ce au aflat cu toţii că sunt rus masa s-a însufleţit şi mai tare… Dostoievschi,

Turgheniev, Tolstoi, Berdiaev, Puşkin, Maiakovski, Pasternak, Evgheni Evtuşenko, Anna Ahmatova… Discuţii savante, polemici… Nu m-am putut abţine să nu-i felicit.

- Să ştiţi că mă bucur de cunoştinţă… Sunteţi buni cunoscători ai culturii ruse… Nu mi-aş fi închipuit…

Am fost invitat să particip la un cenaclu literar: - În seara aceasta va citi un coleg de-al nostru. Un poet foarte ambiţios. E student

la medicină. Vă rugăm să veniţi!… Le-am promis că voi fi prezent. Era ora prânzului şi l-am invitat pe Bădică la masă. Am intrat în restaurantul

“Pescarul” situat în apropierea cofetăriei în care ne-am savurat îndelung cafelele şi la care am aflat că toată lumea îi spune “Arizona” deşi numele ei adevărat era cofetăria “Tineretului”.

Am băut câte un coniac mare, apoi am servit felul întâi ciorbă şi felul doi peşte cu cartofi prăji ţi. Am comandat o butelie de vin alb… “Pescarul” e un restaurant al artiştilor: prozatori, pictori, poeţi, ziarişti, studenţi, profesori universitari… Veselie mare, glume… Bădică era cunoscut de toată lumea şi cunoaştea, după cum mi-am dat seama pe foarte multă lume din Cluj… Mă refer la lumea artiştilor şi universitarilor… E un personaj foarte popular şi fascinant… Toată lumea îi cere părerea, un sfat avizat, o sugestie… El are timp pentru toţi şi reuşeşte să mulţumească pe toată lumea.

Am aflat mai târziu că de fapt Bădică nu e profesor universitar, nici lector sau asistent, nici măcar profesor de şcoală… Bădică nu avea loc de muncă. Îşi petrecea întreaga zi studiind în sala de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare… Când nu era la bibliotecă era în cafenea… Dormea într-un cămin studenţesc şi mânca la cantină… Povestea lui e fascinantă. A fost student la facultatea de filosofie. Era cel mai bun student din anul său. Trebuia să fie şef de promoţie. S-a îndrăgostit nebuneşte de soţia unui

- 64 -

profesor universitar. A vrut să renunţe la facultate. Ea şi-a părăsit soţul. Au fugit din Cluj şi nimeni n-a mai auzit nimic despre ei aproape un an de zile. Nu se ştia unde se află… Lipsiţi de bani, fără servici, dragostea lor s-a mistuit fulgerător. S-au întors la Cluj cu trenuri diferite… Bădică a pierdut anul universitar. Colegii l-au convins să repete anul. El a facut-o fără tragere de inimă. A terminat facultatea, dar nu mai era şef de promoţe… A fost repartizat într-un orăşel la 85 de kilometri de Cluj. A stat câţiva ani, dar n-a rezistat şi s-a întors la Cluj. Avea promisiuni vagi pentru un post la universitate sau la biblioteca universitară. Până la urmă s-au dovedit speranţe deşarte… S-a obişnuit cu aşteptarea… A început să-i placă postura de “stâlp de cafenea” şi boem. Bădică a devenit kilometrul 0 al Clujului cultural… Toată lumea întreabă de el… Se raportează la el… Părerea lui contează, la fel laudele lui… Bădică.

Seară de cenaclu literar… Sala plină, mulţi tineri, dar şi profesori, poeţi

consacraţi, prozatori, artişti plastici… Lume bună, preşedintele cenaclului literar e un asistent universitar… Bădică este desigur eminenţa cenuşie, persoana cea mai avizată din întregul cenaclu… Poetul care va citi din ultimele sale creaţii e un student slăbuţ, îmbrăcat modest… Emoţii, hârtii foşnite, priviri pline de emoţie… În sală se face linişte. Preşedintele cenaclului îl prezintă pe creator… Îi dă cuvântul… Acesta îşi drege vocea şi începe să recite… La început e puţin nesigur, toată lumea ascultă cu atenţie… Prinde curaj… Poetul se aprinde, gesticulează, ridică vocea… Poezia lui umple sala.

După lectură urmează comentariile. Intervenţiile din sală sunt elaborate, tehnice, unele laudative, altele mai reci… Emoţia lecturii începe să se risipească… Poetul e din ce în ce mai agitat. Pare nervos şi nemulţumit… Atunci când versurile lui sunt asemănate cu cele ale unui mare poet român în viaţă, izbucneşte… Tremură, se zbârleşte la toţi, mulţi cenaclişti îl privesc totuşi cu simpatie.

Se ridică şi părăseşte sala teatral. Înainte de a trânti uşa se întoarce: - O să vedeţi voi!… O să vă arăt eu!… Voi scoate un volum de poezie

adevărată!… De referinţă pentru Cluj!… Pentru generaţia noastră… O să vedeţi voi!… Arată cu degetul spre sală… Îl fixează pe Bădică… - O să vă arat eu!… A doua zi sunt din nou în cofetăria Arizona. Bădică lipseşte. - E la BCU, biblioteca centrală universitară, m-a informat repede cineva… Nu

cred că va ieşi astăzi din bibliotecă… Ăstă e stilul lui… Zice că şi-a pierdut şi-aşa prea mult timp, ieri, la cenaclu.

N-am apucat să termin cafeaua că am fost înconjurat de un grup de studenţi. Între ei erau şi membri ai cenaclului literar la care participasem şi eu. Cu toţii erau curioşi ce părere am despre poezia citită ieri.

- Aseară aţi fost foarte rezervat… Ne aşteptam la comparaţii şi paralelisme cu poezia contemporană rusă.

Le-am spus că, spre ruşinea mea, nu am prea frecventat cenaclurile literare moscovite sau leningrădene, dar sunt în general la curent cu tendinţele poeziei ruse contemporane… Am lăudat efervescenţa literară clujeană, comentariile elevate, polemicile şi nu în ultimul rând valoarea poeziei citite şi prestaţia autorului.

- O să vă arăt eu!…, am glumit în final şi toţi au început să râdă.

- 65 -

În cafenea domnea o atmosferă plăcută, destinsă şi optimistă. Nimeni nu vorbea de politică, de greutăţile economice prin care trecea ţara… Aceste lucruri erau pur şi simplu ignorate… Politica? O mare tâmpenie… Oare aceasta era expresia rezistenţei studenţeşti la tiranie?

- Vă invităm la un vin!… E cel mai bun moment pentru o gură de vin bun. Am acceptat. Am ieşit în stradă înconjurat de tineri, era o zi caldă de primăvară. M-am lăsat

condus de ei. - Un moment! a strigat unul din tovarăţii mei şi a dispărut într-un magazin

alimentar. Am vrut să intru şi eu, mi-am dus mâna la portofel, dar ceilalţi m-au oprit: - Astăzi sunteţi invitatul nostru!… A ieşit bucuros. Dintr-o sacoşă de plastic se auzea clinchetul vesel al sticlelor. - E cel mai bun vin!… - Dar unde îl vom bea? m-am interesat eu… După ştiinţa mea în cofetărie e

interzis. Studenţii şi-au zâmbit conspirativ: - Veţi vedea… Aveţi încredere în noi… Vechii cenaclişti. Ne-am continuat drumul… Eram eu, însoţit de cinci tineri… Îmi pare rău că le-am

uitat numele… Pe stradă alţi studenţi, probabil colegi de facultate, îi opreau aproape la fiecare pas.

- Aţi terminat cursurile pe ziua de azi? - Unde mergeţi? Aha, la un vin?... Excelent! Poftă bună! - După masă avem seminar! - Nu!… Nici noi nu servim!… Mergem la un bridge. Soarele strălucea, păsările ciripeau, copacii erau înfloriţi, Clujul e un oraş plin de

verdeaţă. Nu se simte nimic din tristeţea capitalei. Umbra dictatorului Ceauşescu nu afecta starea de spirit a tinerilor.

Am intrat în cimitirul central din Cluj. Simţind uşoara mea reţinere, unul dintre studenţi s-a simţit dator să-mi dea o explicaţie:

- E un loc ferit de ochii poliţistilor şi poţi bea în linişte un vin… Aici vin studenţii când au ore libere sau chiulesc de la cursurile plictisitoare.

Intrarea era străjuită de cripte monumentale, de coloane grandioase, statui din marmoră albă şi roşie. Adevărate opere de artă.

- Aici a fost îngropată o prinţesă!... Dincolo baroni, conţi… Clujul a fost cândva un oraş aristocratic.

Oameni în vârstă, înarmaţi cu sape mari sau mici şi cu greble, se strecurau pe aleile înguste ale cimitirului… Ne priveau, unii ne zâmbeau complice… Erau deja obişnuiţi cu studenţii care se refugiau aici… Prin frunzişul arborilor înaţi şi viguroşi soarele de primăvară arunca o lumină verzuie, chiar veselă, deasupra pietrelor funerare. Am păşit cu grijă pe lângă grămezi de gunoaie care ardeau mocnit. În ele se mistuiau încet frunze veştede, coroane mortuare descărnate, flori de hârtie, mucuri de lumânări.

- În stânga e cimitirul maghiar, în dreapta cel românesc, şi undeva, spre stradă, cimitirul evreiesc.

- 66 -

Studenţii au ales un loc liniştit, la marginea cimitirului.. Departe de cei care îşi curăţau mormintele şi de groparii care îşi făceau treaba… Am văzut în treacăt mai multe echipe.

În stânga era o băncuţă din lemn… Pe partea opusă, o bordură de ciment pe care se putea sta comod. În centru, două morminte acoperite cu gresie... Aproape lipită de gardul cimitirului era o statuie înaltă, cam de doi metri, înfăţisând un înger care ţine în braţe o fecioară moartă, învelită într-un giulgiu. Era o lucrare de excepţie… Am privit de jur împrejur. Statui superbe, coloane suple, stele egiptene, chiar o piramidă din piatră, înconjurată de o mare de cruci din marmoră alba, neagră, roşie.

Atmosfera era plăcută… În depărtare se auzeau voci ca un murmur… Vântul călduţ aducea miros de fum. Unul dintre studenţi a deschis prima sticlă de vin.

- Noroc!.. - Salut!… - Na zdarovie!... - Na zdarovie!... Sticla trecea din mână în mână… Tinerii mă considerau de-acum unul de-al lor…

Vinul era bun, uşor amărui… Am trecut repede la a doua sticlă. - Mai avem o sticlă… Ultima… Nu-i nimic, dacă o terminăm mergem să

cumpărăm alta! M-am oferit să plătesc eu. Am văzut bucuria sticlindu-le în ochi… Nu pentru

băutură, erau bucuroşi că m-au câştigat de partea lor… În scurtă vreme veselia a pus stăpânire pe noi toţi. Unul dintre studenţi a scos de la piept un caiet îndoit pe lung în două.

- Vă voi citi ultimele mele poezii… Le-am scris astăzi la cursul de logică… Profesoara mă inspiră de fiecare dată. Mă uit la ea şi în minte îmi vine un vers… Niciodată nu-i aud explicaţiile!

- Nici eu n-o aud, scriu mecanic tot ce dictează… În rest, cred că pe jumătate dorm.

- Poezie!… Să auzim poezie, strigă altul după o duşcă serioasă de vin… Şi-a şters buzele cu mâneca hainei… Astăzi voi fi cel mai înverşunat critic de poezie!...

Poetul l-a străpuns cu privirea: - Fără titlu… Adică nu le-am pus titlu… Încă… Versurile umple distanţele dintre noi… Bem vin… Un student se apleacă, îşi face

de lucru într-un tufiş… Scotoceşte metodic şi cu două degete extrage o calotă craniană… E cenuşie, ovală… Şi-o aşează cu grijă în podul palmei:

- … Sărmane Yorik!… - Dă-mi-o mie!… O duc după-masă la cursuri… Să vedeţi ce distracţie va ieşi…

Avem multe fetele în grupă!… - Ba nu ţi-o dau, eu am găsit-o… O duc la cofetăria Arizona!… Mai terminăm o sticlă de vin. Un student a găsit câţiva melci cu cochilii mari, se

joacă cu ei, îi aşează pe statuia din faţa noastră… Aceştia se lipesc de piatră, îşi scot capetele, corniţele… Încep să urce încet pe marmora nedetă.

- Priviţi! Îngerul are epoleţi! E general!… Priviţi, îngerul are sex!… Pe lăngă noi trece un grup de oameni cu sape, cu greble… Caută mormintele

părinţilor, fraţilor… Ne privesc pe sub sprâncene. - E timpul să vă curăţaţi mormintele .

- 67 -

E primăvară. 9. Trenul aleargă spre Bucureşti. Înainte de plecare l-am căutat pe Bădică la

biblioteca universitară… Am întrebat la poartă şi l-am găsit în sala de lectură destinată cercetătorilor şi profesorilor universitari. Era adâncit în studierea unor tomuri vechi de filosofie… Îşi lua notiţe pe spatele fişelor de împrumut ale bibliotecii, avea un scris mic şi caligrafic… L-am invitat la o cafea. Mi-a mulţumit, dar m-a refuzat politicos, mi-a spus că are mult de lucru la un studiu filosofic… Am aflat că are în lucru zece cărţi, dar nu a terminat până în prezent nici una… Poate că îi este teamă să debuteze. Mi-am coborât privirea pe masa lui de lucru. Mi-a făcut semn că pot să cercetez în voie în timp ce el lucrează… M-am aşezat… După un timp ochii mi-au căzut pe un articol semnat de el, publicat într-o revistă studenţească… Era despre Veneţia… Alături, un manuscris. M-am apucat să-l citesc…

Tigri de hârtie. Momentul când triunfăm asupra duşmanilor e şi ziua cea mai

amară, căci vedem acum ce mici erau în realitate. Aceşti potrivnici ne inspirau groaza dintr-o superstiţie.

Gramatica rezistenţei. Oricât de avansaţi am ajunge din punct de vedere al evoluţiei intelectuale, prudenţi ori sceptici, vârsta afectivă tot ne trădează din când în când: ne împotrivim, prin urmare existăm şi viceversa: existăm doar atâta timp cât ne împotrivim…

Trenul înghiţea depărtările. La plecarea din cimitir am lăsat sticlele goale la

vedere. - Vin dimineaţa cerşetorii şi le adună… Câştigă şi ei câte un ban. Coboram uşor ameţiţi dar plini de idei... Un fum albăstrui învăluia cimitirul…

Ace de brad, frunze uscate, hârtii, coroane scuturate, flori de hârtie, capete de lumânare… Focul trosnea… Coboram pe aleile înguste…

10. Jurnalul bunicului meu, Boris Am pornit spre casă… Războiul civil se încheiase cu victoria noastră. Armata

Roşie a învins pe toate fronturile. Armate intervenţioniste străine şi bandele alb-gardiste fuseseră definitiv zdrobite.

Drumul meu trecea printr-o pădure… Era toamnă târzie şi s-a întunecat repede. Îmi era foame şi frig. Chiar dacă eram la capătul puterilor mi-am impus să merg toată noaptea pe cărăruia care strălucea fosforescent înaintea mea. Codrul era întunecos, în depărtare se auzeau urletele lupilor… Am iuţit pasul. Pădurea devenea tot mai deasă, mai sălbatică.

La un moment dat am văzut o luminiţă care clipea nu departe, în desişul pădurii. M-am apropiat cu grijă. Era o colibă micuţă. Am bătut cu pumnul în uşă. A ieşit un

- 68 -

pustnic bătrân care locuia acolo şi care s-a grăbit să mă poftească înăuntru. A făcut asupra mea semnul crucii. Abia atunci l-am privit în faţă şi am văzut că avea ochii foarte blânzi… M-a invitat la masă împărţind cu mine din puţinul lui de bucate… Nu m-a întrebat nimic şi în faţa unui ceai aburind a început să-mi povestească molcom cum că în coliba în care locuia el acum, a trăit cu mulţi ani înainte, un sfânt… Spunea că faţa sfântului era minunat de luminoasă şi veselă, având o strălucire îngerească… La coliba lui veneau animale sălbatice, urşi, iepuri, lupi, vulpi… Oamenii au văzut cum sfântul a hrănit un urs chiar din mâna lui… În semn de penitenţă în faţa lui Dumnezeu a petrecut o mie de zile cocoţat pe o piatră, cu mâinile ridicate şi aproape nemişcat… Era un adevărat sfânt.

După ce şi-a terminat povestea călugărul m-a privit atent: - Ştiu că vii de pe front, mi-a spus el… Ştiu că ai ucis… Asta ţi se poate citi în

priviri. Oftă adânc, apoi continuă. - Îmi vei spune că aşa e la război… Oamenii se omoară unii pe alţii… Stă în legea

firii… Domnul să fie cu tine!… Să nu mai ucizi!… Să nu mai păcătuieşti!… Mi-am coborât ochii în pământ. - Of, dacă ai şti, continuă el cu ochii pironiţi pe icoana din perete, ce bucurie şi

dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe cel drept!... Ai îndura în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm... Să nu pierdem bucuria cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc...

- 69 -

CAPITOLUL III

NU COBORÂŢI DIN CORABIA MÂNTUIRII

1. Bucureşti, Din jurnalul meu

Soţia mea, Tatiana, e profesor universitar la facultatea de limbi străine în cadrul Universităţii din Moscova… Când eu am fost numit consilier al ataşatului cultural la Bucureşti, la ambasada U.R.S.S., ea nu m-a însoţit, nu vroia să renunţe la cariera universitară… Nu ne-am certat, nu ne-am despărţit... O dată la două luni eu zbor cu avionul la Moscova pentru câteva zile şi ne simţim la fel de bine împreună, ca în studenţie… Ne plimbăm prin parcuri, mergem la film, ne ţinem de mână, ne vorbim despre succese, despre micile supărări... De fiecare dată despărţirile sunt grele, dar ne scriem des şi vorbim la telefon aproape în fiecare zi… Uneori ne spunea doar câteva cuvinte… Ce mai faci?… Cum e vremea la tine?… Ce mai e nou la facultate?... Câte zile mai sunt până ne întâlnim? Ce mai face mătuşa Liuba?... Ce face unchiul Ivan, nepoţii?

Am vorbit mult despre tragicul accident de la Centrala nucleară de la Cernobîl… În zilele acelea tulburi am fost deopotrivă îngrijoraţi unul pentru celălalt… Să stai cât mai mult în casă!… Să nu bei lapte, iaurt… Pot fi contaminate… Să nu mănânci smântână, brânză!… Să bei doar apă minerală!… Ce e cu tatăl tău?... Nu se ştie nimic?... Chiar nimic?... E mort? E internat în spital?... Se spune că foarte mulţi oameni au murit din cauza radiaţiilor.

… Îmi va fi foarte greu să-i spun adevărul despre tatăl meu, Boris… Îmi amân plecarea la Moscova… Sunt multe probleme aici… Ştii, cu avaria de la centrala atomică de la Cernobîl… E vorba de imaginea ţării… Trebuie să îndreptăm lucrurile… Deocamdată nu pot să vin la Moscova… Vorbim la telefon… Îţi scriu… Te iubesc…

Continui să-i trimit spre lectură Tatianei pagini din jurnalul de front al tatălui

meu… Lucruri interesante… O dată i-am scris: Poate mă ajuţi să editez o carte cu amintiri de pe front… Tatăl meu a luptat la Stalingrad, la Berlin… Bunicul a fost

- 70 -

combatant în Armata Roşie… L-a cunoscut pe Troţki… L-a văzut pe Lenin… Tu eşti profesoară de literatură la universitate, cunoşti editori… Mi-a trimis un răspuns laconic… Vom vedea! Trimite-mi textele.

2. Boris, jurnal Războiul nu l-am câştigat numai noi, soldaţii… L-au câştigat şi muncitorii,

comisarii politici, planificatorii economiei şi indistriei noastre de război… Ei ne ridicau pe front moralul, în modul cel mai simplu şi cel mai convingător… Mereu şi mereu arme… Arme noi… Tot mai multe, mai performante. Avioane, tancuri, tunuri, puşti mitralieră, pistoale, aruncătoare de flăcări… Atunci când jumătate din ţară era ocupată de hitlerişti şi armatele de invazie strângeau ca într-un cleşte oraşele noastre, noi arme ajungeau pe front ieşind parcă dintr-un corn al abundenţei. Nemţii erau descumpăniţi… De atâtea ori colosul sovietic părea prăbuşit… Moartea iminentă îi era anunţată la Berlin, ofiţerii germani ciocneau pahare de şampanie şi râdeau… Gata cu bolşevicii!… S-a terminat!… Ne întoarcem victorioşi acasă… Dar ca din neant apăreau mereu noi şi noi trupe înarmate… Avioane, tancuri nenumărate care îi loveau atunci când se aşteptau cel mai puţin.

Atrocităţile şi bestialităţile comise împotriva civililor noştri în zonele ocupate de germani i-au călit şi îndîrjit deopotrivă pe soldaţi, muncitori, pe comisari… Învingem sau murim!

Ce cauţi, soldat german, în Rusia?… 1942... În plin război se forează noi sonde, în plin război se deschid mine de

cărbuni, se construiesc noi linii de cale ferată, intră în funcţiune uzine… În timp ce soldaţii noştri, luaţi prizonieri, urmează drumul lagărelor de concentrare naziste, o cale fără întoarcere, iar populaţia civilă e măcelărită în spatele frontului, în Urali intră în funcţiune noi uzine metalurgice, chimice… Centrale de armament şi muniţie…

În timp ce rafinaţii propagandişti nazişti trâmbiţează victoria iminentă împotriva sub-rasei umane slave din Uniunea Sovietică, în Asia centrală, în Siberia, în Ural şi în Kazakstan apar noi mari centre industriale… Există mai mult de 10.000 de şantiere industriale…

Soldaţii noştri nu mor degeaba. Fiecare palmă de pământ e stropită cu sânge… La Magnitogorsk s-a construit şi dat în funcţiune unul dintre cele mai mari furnale din Europa. Anul viitor va urma unul asemănător.

Republica e împărţită în două… Jumătate e un dramatic teatru de război, iar cealaltă jumătate, un imens şantier… La Celiabinsk se deschid uzinele metalurgice… Uzbekistanul a devenit un important centru industrial… Tancuri, avioane, tunuri, cartuşe, combustibili… R.S.S. Gruzină, Armenia Sovietică, Kuzneţk, Karaganda, Kotlas, Vorkuta… Râuri de motorină şi benzină, fier, muniţie, explozibili, echipamente… Un şuvoi care creşte mereu şi se transformă într-un fluviu care se revarsă spre front… Tot mai mare, mai învolburat, tumultos, ameninţător… Gata să se reverse peste hoardele invadatoare… Armatele noastre prind curaj… Sunt tot mai puternice… Neîndurătoare cu inamicul.

- 71 -

Unul din visele tatălui meu Strada care s-a numit I.V. Stalin, apoi strada Republicii, e o stradă lungă, străjuită

de case cu un etaj, curţi curate, în spate grădini de zarzavat… E o stradă pe care m-am plimbat când eram mic, când eram elev, când am devenit adolescent, când am început să îmbătrânesc…

Strada începe la intrarea în oraş cu o fântână arteziană, lângă care a fost îngropat un soldat german ucis timpul ofensivei noastre… Mai târziu, după ani de zile, i-am găsit casca de oţel aruncată în curtea unei case din apropiere… Era mâncată de rugină şi spartă.

În vis îmi apare strada… Merg singur sau însoţit de cineva la care nu-i văd faţa… Merg încet spre centrul oraşului… Unele case sunt pe jumătate dărâmate, altele prăfuite… Nu circulă nici un vehicul pe strada acoperită cu nisip, ghetele îmi scârţâie.

În locul fântânii arteziene se ridică un monument din beton şi fier. E neterminat şi nu înţeleg prea bine ce reprezintă. Mă apropii, îi dau ocol… E înalt cam de doi metri şi e aşezat pe un piedestal cubic de beton, cu latura de jumătate de metru… Braţe butucănoase şi îndoite, se ridică spre cer… Alături e un munte de balastru şi dale de ciment suprapuse.

Pe stradă trec puţini oameni… Mă ocolesc de departe. Un aer călduţ se ridică din zidurile vechi de pe fosta stradă Stalin… Pe partea stângă, între două case, se iveşte o biserică ce seamănă de departe cu o moară. Traversez strada. În jurul meu toate casele sunt în curs de demolare… Privesc în jur… Sunt din nou singur… Nici oameni, nici câini, nici pisici, nici păsări… O linişte mormântală. Am ajuns în dreptul bisericii. E foarte îngustă şi înaltă. Îi dau ocol şi îmi dau seama că nu are uşă… Undeva foarte sus se văd câteva ferestre decupate în lemn. Nu se poate ajunge la ele decât cu o scară foarte lungă… Baza bisericii e un pătrat cu latura de trei-patru metri. Nu are fundaţie şi se sprijină direct pe pământ… Îmi apropii urechea de peretele bisericii… Nu aud nimic… Ciocănesc cu degetul… Ciudat, biserica nu e făcută din lemn, ci din placaj… Şi ce placaj!… Vechi şi umed... Miroase a urină.

În josul ei, strada începe să se largească. În stânga curge un mic râuleţ, lat de doi-trei metri… Apa e puţin verzuie… Dincolo, case înşirate de-a lungul văii…

Aproape de centrul oraşului, strada şi râul se întâlnesc. Ca să poţi trece de partea cealaltă trebuie să treci prin apă… Îmi dau jos pantofii, îmi suflec pantalonii şi intru în undele verzui… Apa e plăcută, călduţă şi nu-mi trece peste genuchi. În partea stângă, copacii desfrunziţi îşi apleacă crengile… Sunt răchite gablen-roşcate. În spatele lor se ridică plopi înalţi şi cenuşii.

Mă opresc şi mă întorc… De data aceasta o iau în susul străzii. La întoarcere aceasta arată altfel. Paşii îmi răsună pe pavajul cubic. La un moment dat, pe partea stângă, între două case, îmi apare o intrare străjuită de arbori bătrâni… E intrarea într-un cimitir… Ştiu că în realitate nu există nici un cimitir pe strada Stalin… Intru… În cimitir sunt puţine morminte… O iau pe o cărare năpădită de iarbă… În dreapta e un zid din piatră, înalt de doi metri. Dincolo de el e strada… Zidul e vechi şi e prins din loc în loc cu drugi ruginiţi de fier forjat. În partea stângă văd cinci-şase rânduri de morminte… Merg înainte pe cărare, mormintele se răresc… Iarbă e mai înaltă… În faţă îmi apar două monumente. Unul e mai mic, alături e altul mai mare… Mă apropii… Cel mic e de fapt un mormânt din piatră, ce-i drept mai înalt ca unul obişnuit… Cel mare e un paralelipiped

- 72 -

înalt de trei metri, pe care urcă o scară de piatră… Pe latura din faţă e săpat un basorelief care reprezentă o scenă de luptă… Am puternicul sentiment că monumentul din faţa mea e mormântul unui unchi îndepărtat… Colonel în armata ţaristă, a luptat în multe bătălii. A fost capturat şi trimis într-un lagăr de muncă în Siberia de unde s-a întors după şapte ani cu sănătatea distrusă… A murit în scurtă vreme.

Monumentul e incomplet. Din el lipsesc câteva lespezi de piatră… Ceva îmi spune că sunt pe aproape. Mă uit în jur şi le văd sprijinite de gardul cimitirului, la mai bine de cincisprezece metri de mine. Se vede că stau de multă vreme acolo pentru că sunt acoperite cu muşchi… Încep să plâng. Simt în somn cum lacrimi fierbinţi îmi alunecă pe obraji… Mă apropii de bucăţile rupte din monument… Încerc să le scot din locul în care au fost aşezate… Sunt bine înfipte în pământ şi în pofida opintelilor mele nu se clintesc din loc… Mă întorc spre monument… E solitar, impunător şi plin de demnitate…

3. Eram în tranşee, aşteptând atacul germanilor sau atacul nostru… Stăteam într-un

şanţ, în mijlocul stepei… Cot la cot, soldat lângă soldat… Soarele puternic ne sfredelea căştile de oţel, craniile… De câteva zile nici un avion de recunoaştere n-a trecut peste capetele noastre… Nici un foc de armă, nici o bubuitură îndepărtată… Doar liniştea, tulburată din când în când de ciripitul păsărilor şi ţîrîitul greierilor.

Stau cu bărbia sprijinită de patul armei care miroase a metal şi vaselină. În depărtare văd dealuri, pâlcuri de pomi, un drum bătătorit… Mirosul câmpului e puternic, ameţitor… Se înserează… Soarele apune dincolo de stepă şi căldura se domoleşte… Răsar pe rând stelele, apare luna şi ţănţarii încep să roiască în jurul nostru… Soldaţii înjură, îşi aprind ţigări pe care le ascund în podul palmei de teamă să nu fie văzuţi de inamic.

- Maica noastră Rusia este capul întregii lumi, începe să îngâne cineva un cântecel.

- Linişte! strigă locotenentul… Vreţi să ne trezim cu nemţii peste noi?… Cântecul s-a stins lăsând locul unui oftat adânc! - Linişte!… Dormiţi!… E foarte greu să adormi chircit în tranşee. Închizi ochii, încerci să dormi

iepureşte… - Mi-e frică de moarte, şopteşte Vova, soldatul din dreapta mea… Mi-e frică…

Oare cum e să nu mai fii, să nu mai exişti? Se apropie de mine înfrigurat. Îi simt respiraţia grea, întretăiată. Miroase a

transpiraţie. Eu încerc să mormăi ceva… Că mi-e somn… Să mă lase să dorm… Ar fi bine dacă s-ar culca şi el şi nu s-ar gândi la prostii.

- Mi-e frică… Spune-mi ceva! Mă prefac că dorm ghemuit, cu arma între genunchi. El continuă: - Ce va fi după moartea mea? Nu va fi nimic? Nu-i aşa că e dureros?… E foarte

dureros!… Lumea va merge înainte… De parcă nici n-aş fi existat. Oftează.

- 73 -

- Gândul acesta mă doare şi mă cuprinde frica… Îmi vine din burtă şi mi se caţără pe şira spinării… Simt cum transpiraţia îmi curge pe tâmple, pe gât, pe spate… Îmi vine să mă dau cu capul de pământ… Nu, nu e drept!… Nu e drept să mori!…

Un timp tace, apoi continuă: - Poate că mâine nu voi mai fi… Mă vor împuşca nemţii sau un proiectil va cădea

în tranşeele noastre şi vom muri cu toţii… Poate că noaptea aceasta e ultima dată cînd vedem stelele strălucind pe cer.

Contiuam să mă prefac adormit. - Moartea… Nefiinţa… Poate că Dumnezeu, sau un prieten bun din copilărie mă

va trezi din somn, îmi va da un ghiont, mă va bate pe umăr şi-mi va zice râzând: Ha, Ha, Ha… Totul e o glumă!… Nu te teme!… Nu vei muri! Bucură-te frate, eşti nemuritor!… Hai, râzi!… Hai, sări într-un picior!… Eu îl voi privi neîncrezător, dar el mă va prinde de piept şi mă va scutura… Bucură-te!

Vova uitase de mine şi vorbea de unul singur. - Nu există moarte!… Nu vei muri!… Te-ai speriat degeaba!… Ca un copil

prostuţ!… A fost doar un vis urât… Bine că te-ai trezit!… Ce bine e să nu mori!… Ce bine e să trăieşti veşnic!

L-am auzit cum plânge încetişor. - Doamne!… Doamne!… De ce trebuie să murim?! Doamne! Mai dă-mi o zi…

Mai vreau să mai văd încă o dată stelele, să simt parfumul nopţii în stepă… Mi-e frică, Doamne… Mi-e frică!…

S-a aşezat în genunchi - De ce, Doamne a trebuit să ne naştem?... Ajută-mă, Doamne! Cum voi arăta

după moarte?... Un cadavru… Un schelet… Un craniu cenuşiu, cu orbitele pline de pământ… Cu trăsături lungi purtând umbra chipului meu de-acum… Mi-e frică!... Ajută-mă Doamne!… Dumnezeul meu, ajută-mă!...

Într-un târziu a adormit. A continuat multă vreme să geamă prin somn până când, cu greu, s-a liniştit… O geană luminoasă începea să se întindă treptat deasupra orizontului. Dimineaţa venea cu o răsuflare de aer rece. Am inspirat cu sete. Mirosul puternic de câmp, de flori, de pământ reavăn mă ameţea. Priveam cum se luminează orizontul.

Copacii foşneau în vântul dimineţii. Aveam impresia că toţi soldaţii dorm… Îmi venea să ies din tranşee şi să o iau agale pe dumeagul care şerpuia printre coline… În curând va fi zi… În depărtare, undeva în partea stângă apa strălucea albăstrui într-o mlaştină fâcându-mi parcă cu ochiul printre tijele de papură… Era linişte… Ce-ar fi să mă ridic, să-mi las puşca mitralieră, masca de gaze, baioneta, mantaua şi să sar peste gardul de sârmă ghimpată din faţa tranşeelor? Să o iau pe drumeagul galben…

Doream să redevin un adolescent lipsit de griji… Să arunc de pe umeri uniforma de soldat, frica de moarte şi să mă pierd în nemărginirea stepei… Să fug şi să mă ascund de ceilalţi… Aşa cum am făcut-o acum câţiva ani, pe când eram încă elev… Şi am simţit în suflet bucuria evadării, mirajul depărtărilor, parfumul sălbăticiei…

Nimeni nu se gândea atunci la război… Nu auzisem de Hitler, de SS, de Blitzkrieg, de Stuka… Clasa noastră făcea practică agricolă la o fermă din apropierea oraşului. Eram elevi de liceu şi ne făcea plăcere să ieşim în fiecare dimineaţă la câmp, să culegem floarea soarelui… Ne distram, cântam… Îmi aduc aminte că aveam degetele

- 74 -

încleiate de o substanţă uleioasă şi dulceagă care impregna tulpinile plantelor… Avea un miros plăcut, înţepător… Toată ziua mâncam seminţe şi scuipam cojile în toate părţile… Fiind elevi, toată lumea se purta bine cu noi, şeful de fermă, brigadierii… La amiază mâncam pe câmp.

Era o zi călduroasă de toamnă… Nu ştiu ce mi-a venit, dar m-am hotărât să o pornesc singur, pe jos, înapoi spre casă… Cerul era albastru, vântul adia plăcut… M-am uitat hoţeşte în stânga şi-n dreapta şi, într-un moment de neatenţie al colegilor şi al profesorilor aflaţi în pauza de masă, m-am pierdut în lanul de floarea soarelui… Am mers şi am mers. Într-un târziu am ieşit undeva la capătul şirurilor. Nu am stat mult pe gânduri şi am pornit-o înainte, pe o cărare ce se pierdea printre dealurile verzi din faţă… Am continuat să merg întins până când m-am depărtat bine de grupul colegilor mei. Apoi m-am oprit pentru a mă orienta… Da… Desigur… Pe acolo trece drumul principal… Pe acolo trec autobuzele care ne aduc aici în fiecare zi.

Sunt liber… Cu cerul de un albastru intens deasupra capului… Nimeni în jurul meu cât vedeam cu ochii… Am strâns pumnii, an ridicat mâinile la cer şi am strigat de bucurie… Am tras cu putere aerulul în piept… Departe de profesori, de colegi, de muncitori… Liber… Am început să alerg fericit… Aerul era parfumat, se auzea ciripitul păsărilor…

De la un timp am remarcat că drumeagul meu trecea alături de un pârâu cu apă verzuie. Ca să ajung la apă a trebuit să cobor într-o vale adâncă făcându-mi loc printre buruienile înalte… Mirosea a mâl şi a plante de apă. Libelule albăstrui se roteau în jurul capului meu… Apa nu părea adâncă, aşa că m-am descălţat, mi-am aruncat ghetele pe partea cealaltă, mi-am suflecat pantalonii şi am păşit în mijlocul gârlei, lată de doi metri… Brusc m-am scufundat până aproape de brâu… M-am speriat şi de frică am tras aerul cu putere în plămâni… Apa era rece… Am reuşit să trec de partea cealaltă ud şi zgribulit… Aşa se îneacă oamenii, mi-am zis înfrigurat… Când se văd sub apă, de frică inspiră lichidul direct în plămâni. E un act reflex… Dacă apa era mai adâncă puteam să mor… Foarte simplu.

Soarele frigea, aşa că pantalonii mi s-au uscat în mers… Spaima mi-a trecut… Am obosit, dar nu foarte tare, doar aşa, ca să-mi permit un scurt popas. Am lăsat cărarea în dreapta şi am început să urc pieptiş un deal… Nu m-am căţărat până în vârf, ci m-am aşezat sub un tufan rotund şi mare de măcieş… Ramurile lungi şi pline cu ţepi coborau deasupra mea acoperindu-mă. Fructele mici, de un roşu aprins, tremurau în faţa mea… Am ridicat ochii. Printre frunzuliţele mici şi verzi se vedea cerul albastru. M-am lăsat pe spate şi am închis ochii. Parfumul sălbatic şi crud al stepei mă adormea…

Mă trezesc. Mădularele îmi sunt înţepenite de frig… Mă uit în jurul meu… Câţiva

soldaţii fac exerciţii de gimnastică pentru a se dezmorţi… Unii oftează, alţii înjură, se aude zdrăngănit de arme… Cineva şi-a aprins o ţigară… Vova mi-a turnat în palme apă rece din bidonul de aluminiu… Mi-am stropit faţa… L-am privit în ochi, iar el şi-a coborât privirea. Nu i-am spus nimic.

Am simţit în nări mirosul de ceai fiert… Deasupra, pe cer, se îngrămădeau nori negri. Simţeam cum vântul rece îmi pătrunde prin mantaua soldăţească subţiată de atâta purtat.

- 75 -

O linişte ireală plutea deasupra tranşeelor… Deodată au început să bâzâie telefoanele. Curierii aleargau. Instinctiv am luat arma în mâini, mi-am agăţat la centură două grenade.

Tunurile au început să bubuie. E un vacarm de nedescris… Departe, în faţă văd cum proiectilele muşcă din pământ proiectând spre cer trâmbe murdare şi cenuşii.

- Atenţiune!… Comanda la mine!... am auzit vocea puternică şi sigură a ofiţerul nostru.

Parcă inimile ne-au revenit la loc. Un uruit surd creştea în spatele nostru. Am întors capul: din adâncul stepei au răsărit tancuri sovietice. Erau sute de monştri de oţel. Motoarele urlau… Tancurile începeau să se răsfire ocolindu-ne poziţiile. În urma lor alergau infanteriştii. La orizont, în faţa noastră, cerul se întuneca… Erau avioane germane având pe burţi cruci negre. Au început să se repeadă cu furie spre liniile noastre… Iadul se revărsa pe pământ, bombele explodau pretutindeni aruncând spre cer pâmânt amestecat cu resturi umane… Capete, mâini, picioare, trupuri sfârtecate. Urletele soldaţilor răniţi de moarte erau acoperite de loviturile artileriei duşmane. Cerul era înegrit de fum gros.

- Pregătirea pentru atac!… Pregătirea pentru atac!… ne striga la urechi comandantul, iar noi abia îl auzeam… Ne izbea cu cizmele în coaste, ne ameninţa cu revolverul:

- La atac!… La ataaac!... Înainte!.... Cu armele strânse la piept am ieşit afară din tranşee… Nu am făcut decât câţiva

paşi când în faţa noastră, o grupă întreagă de soldaţi a fost secerată de o rafală de mitralieră… Avioanele germane Meserschmitt urlau deasupra capetelor noastre… Fumul ne orbea… Loviturile de tun şi exploziile bombelor ne asurzeau…

- Uraaaa!… strigam din adâncul plămânilor… - Uraaaa!… strigătul meu se împletea cu strigătul celorlalţi soldaţi. - Uraaaaaaa!… Alergam… Pământul era desfundat şi acoperit de cratere mari de bombe…

Camaradul meu din dreapta s-a prăbuşit străpuns de gloanţe… În stânga, un coleg se împiedică şi îngenunchează… Un val de sânge îi izbucneşte din nas şi din gură… Din spate se reped tancurile noastre. Trebuie să ne ferim ca să nu fim striviţi de şenile. O bombă explodează, nu departe, în faţa mea, împroşcându-mă cu noroi… Nu mai aud nimic. Mă prăbuşesc… Mă ridic… Alerg… Explozia m-a asurzit.

- Uraaaa!… Uraaaa!… Sângele îmi curgea pe faţă orbindu-mă. Strângeam puşca în mâini. Aripile avioanelor întunecau cerul, şenilele tancurilor scrâşneau, muşcau sârma ghimpată strivind cadavrele… Trasoarele brăzdau cerul… Am simţit o arsură în piept, în partea dreaptă… Am scăpat puşca mitralieră, m-am aplecat după ea… Brusc, trupul mi-a devenit foarte greu, am căzut în genunchi… M-am târât cu mare greutate până lângă scheletul în flăcări al unui tanc T 34… În jurul meu era un adevărat iad… Îmi simţeam creierii arzând.

Am privit înainte, deasupra tranşeelor. Fumul negru şi înecăcios se rostogolea în valuri peste cîmp… Se răsucea, se împletea prin scaieţii carbonizaţi, apoi negura zdrenţuită a început să prindă o formă fantomatică… Avea înfăţişarea unei fete neîngrijite… Foarte urâtă, slabă şi rea… Am închis ochii, i-am strâns, aveam halucinaţii… Pipăind am început să caut în raniţă bidonul cu apă… Am ridicat privirea şi mâna mi-a rămas încleştată pe aluminiul rece… Era tot acolo, plutind deasupra cîmpului

- 76 -

de bătălie… Avea un aspect bolnăvicios… Părea obosită şi fl ămândă. Era chioară şi ciungă… Singurul ei ochi era roşu murdar şi se rotea în toate direcţiile… Aveam febră… Cu mâna dreaptă îmi apăsam rana din piept încercând să opresc sângerarea… M-am uitat mai atent şi am văzut că nu era singură. O însoţeau creaturi mărunte, înaripate, cu ochii lipi ţi, cu gheare şi copite… Ca un fulger, un Meserschmitt a brăzdat cerul chiar deasupra mea prinzând în vârtejul ridicat în urmă-i arătările neputincioase şi diforme… Doar Lihodeika, vrăjitoarea, necheza fericită… Se ridica în văzduh călărind parcă un val. Ochiul roşu îi sclipea diabolic. Un obuz a lovit în plin un tanc ce rula în viteză şi o ploaie de foc s-a revărsat peste mine. Am luat puşca mitralieră de jos, am strâns-o la piept… Cu multă greutate m-am săltat în genunchi… Tremuram… Am încercat să fac câţiva paşi… - Uraaaa!… Strigam din adâncul plămânilor… din tot sufletul, dar nu auzeam nimic.. Mi-am dus mâna dreaptă la o ureche, apoi la cealaltă… Am simţit-o umedă, era sânge… O bombă mi-a explodat chiar sub picioare şi m-am simţit proiectat cu putere în aer. Am căzut pe spate într-o pâlnie de obuz… Nu mă puteam mişca… Am privit cerul adânc… Norii se transformaseră în şiruri lungi de creste muntoase. Vântul rece şi tăios ridica în văzduh cârpe putrezite, hârtii… Negura se închega pe boltă… Avioanele se dizolvau într-o mare de plumb… În adâncul ei a început să se contureze spectrul unui bărbat înalt cât un munte, cu capul de argint şi mustaţă de aur… Era încruntat şi privea mânios în jurul său… Era un zeu… Un războinic… Spada şi suliţa îi erau fulgerele, arcul curcubeul, veşmintele sale erau norii, respiraţia vântul şi furtunile… Se deplasa într-un car de foc… Barba îi atârna peste umăr, părul îi era răvăşit… O grindină de foc lovea pământul dincolo de liniile noastre… deasupra tranşeelor şi şanţurilor inamice… Am privit cu atenţie… Grindinile erau katiuşele care răscoleau pământul. … Era purtat de un car de foc care trecea printre norii împietriţi, preschimbaţi în stânci. Se apropia. Acoperea întreg cerul… Apoi carul de foc s-a transformt într-un tanc gigantic… Şenilele lui sfarmă pietrele cereşti, se căţără pe crestele munţilor. Vedeam cu coada ochilor soldaţii noştri trecând ca nişte umbre pe lîngă mine, cu armele în mâini, spre liniile inamice… Cizme pline de noroi călcau lângă faţa mea… Apoi am simţit pământul cutremurându-se sub şenilele tancurilor Stalin şi T 34.

Veneau în goană… Vedeam gurile căscate ale soldaţilor, piepturile umflate şi gâtlejurile încordate, dar nu auzeam nimic… Ca din pământ au răsărit doi brancardieri cu câte-o cruce roşie prinsă de braţ… S-au apropiat de mine. Unul m-a întrebat ceva. I-am facut semne, i-am dat de înţeles că nu îl aud… Trasoarele zburau peste capetele noastre ca nişte raze. M-au culcat pe brancardă şi atunci parcă timpul s-a oprit în loc… Speranţa că voi trăi mi s-a aprins în suflet… Am ridicat ochii spre cer.

… Cai albi ca spuma laptelui… Caii vilovani, de o neînchipuită frumuseţe aleargă pe cer… Scot flăcări pe nări… Zboară prin văzduh cu iuţeala săgeţii… Înfruntă furtuna, izbesc cu copitele lor fermecate chipurile hâde şi întunecate… Feţele pământii de copii morţi care se iţesc din norii negri de ploaie şi grindină… Targa mă scutură… Unii cu limbile atârnându-le afară din gură, alţii cu ochii ieşiţi din orbite şi burţile umflate… Încearcă să muşte picioarele lungi şi albe ale cailor fermecaţi… Aceştia se feresc şi izbesc cu copitele. Câte un monstru lovit se rostogoleşte din înalt. Când loveşte pământul se sparge în bucăţi de carne puturoasă, sânge şi schije de fier… Copiii morţi… Copiii

- 77 -

blestemaţi de părinţii lor… Unii parcă poartă pe cap căşti de oţel germane… Alţii măşti de gaze… Cu pumnul îi ameninţă din înalt pe soldaţi. Cratere de bombă se cască la fieca pas. Frontul se întoarce. La orizont apar primele tancuri germane urmate de infanterişti… Nici unul dintre soldaţii noştri din primul val nu a supravieţuit… Nemţii de întorc… O ploaie de oţel şi foc se abate peste liniile noastre. Brancardierii se opresc şi se culcă la pământ. - Imediat!… Imediat!… Curaj! îmi spun ei… Nu te teme, nu te lăsăm aici în mâinile lor blestemate. Norii de pe cer erau sfâşiaţi de Bicul zeilor… Era cea mai mare furtună. De ea se temeau până şi zeii… Pământul se transformase într-un crater de vulcan… Gazele albăstrui, verzui umpleau tranşeele… Îmi simţeam fruntea cuprinsă de febră, începeam să delirez şi dintr-o dată am văzut-o… Îmi rânjea… Era ea, zeiţa nopţii şi a morţii… Avea dinţi şi gheare ascuţite… Era îmbrăcată în negru şi zbura ca vântul deasupra câmpului de bătălie. M-a privit adânc în ochi şi atunci am fost sigur că voi muri… Deodată şi-a schimbat direcţia… A zburat în altă parte… Şi-a desfăcut aripile… Îşi înfigea ghearele în trupul ostaşilor căzuţi şi le sugea sângele. M-am înfiorat şi am închis ochii. Am început să mă rog. Bubuiturile şi exploziile le auzeam de undeva, dinlăuntrul meu, de parcă toate organele mele interne se transformaseră în tobe mari… Am simţit cum targa se ridică din nou şi cu paşi şovăitori brancardierii pornesc la drum. Am deschis ochii. Furtuna de foc se mai domolise, dar tancurile germane continuau să se apropie. Printre ele alerga o arătare. Era pe jumătate cal, pe jumătate om. Cu copitele-i ascuţite lovea soldaţii căzuţi. Sărea peste tancurile în flăcări… Fumul negru se ridica din sutele de blindate distruse şi întuneca cerul. Unul dintre sanitari s-a împiedicat şi s-a prăbuşit. Eu m-am rostogolit pe jos. Mi s-a făcut rău şi am leşinat. Cănd m-am trezit eram din nou pe targă. Mi-am ridicat puţin capul să văd în jur şi inima mi-a îngheţat. Întreg orizontul dinspre linia frontului era acoperit de trupele inamice care se apropiau. Am început să le disting siluetele în lumina gălbuie… Erau giganţi, oameni sălbatici… Unii dintre ei aveau un singur ochi, alţii doar o mână, un picior… Câte doi se prindeau strâns unul de altul ca să se poată deplasa şi aşa alergau ca vântul… Uniformele germane îi prindeau foarte prost, pe drum le cădea o cască sau câte-o cizmă, vestoanele le fluturau în bătaia vântului, dar continuau să se apropie… Tot mai mult... Am vrut să le strig sanitarilor, să-i atenţionez, dar aveam gura încleştată şi plină de sânge. Sălbaticii se apropiau tot mai mult. Le vedeam ochii, dinţii rânjiţi spre noi. Îşi agitau armele şi hohoteau… Le citeam cruzimea în priviri.

Am ridicat privirea la cerul înroşit de flăcări şi brăzdat de Meserchmitt-uri turbate… În urma lor un balaur uriaş cu mai multe capete se ridica ameninţător… Creştea, creştea, acoperea întreg orizontul… Era flămând şi mânat de o forţă colosală. În spatele lui zburau nori negri de grindină, aripile lui membranoase loveau sălbatic aerul… Se apropia furtuna, uraganul… Gloanţe de gheaţă loveau pământul şi treptat chipul balaurului capăta trăsături umane, ascuţite şi rele… O faţă schimonosită de ură se umfla în vânt ca o pânză uriaşă… Avea mâini cu şase degete şi înota prin fumul negru şi înecăcios. Trupuri sfârtecate şi lipsite de viaţă acoperă pământul… O umbră neagră, o bocitoare, alunecă deasupra câmpului de bătaie pentru a-i plânge pe cei morţi… Nu departe, un spectru vrea să ne taie calea… Sanitarii se opresc şi încearcă să-şi schimbe direcţia… Un schelet omenesc cu o mantie de culoarea sângelui pe umărul stâng şi o

- 78 -

făclie în mâna dreaptă rânjeşte la noi… Ne face semne obscene… Apoi dispare după un morman de cadavre… Din fumul bătăliei apare un om descărnat cu chipul alb, cu pielea lipsită de sânge şi ochii adânciţi în orbite… Păşeşte greu, împiedicat… Văd că e urmărit de un leu cu botul şi părul de pe piept pline de sânge. Deasupra lui zboară o pasăre neagră… E Sirin, pasărea morţii venită din ţinutul întunericului veşnic… E pe jumătate femeie, pe jumătate pasăre şi se roteşte ţipând ascuţit deasupra tranşeelor în care gem muribunzii. Timpul se opreşte în loc. Cerul îngheaţă ca sub o răsuflare vrăjită şi se transformă într-un imens vitraliu… Acesta tremură, apoi se sparge. Cioburile se rostogolesc pe câmpul de luptă… Katiuşele lovesc pământul căutându-şi victimele şi frontul se întoarce încă o dată… Tancurile noastre dau peste cap liniile germane care se retrag în dezordine înfundăndu-se în mlaştinile din partea dreaptă, pe linia noastră de atac… Deopotrivă soldaţi germani şi tancuri hitleriste intră în smârcurile înşelătoare care îşi trimit în aer miasmele otrăvite… Apa e tulbure, clorotică… Avioanele se avântă în picaj deasupra peisajului verzui, îşi aruncă bombele… Acestea se înfig în noroiul gros. Explodează în surdină, în adânc. Pământul se zguduie.

Cred că am halucinaţii, visez… Din respiraţia otrăvită a mlaştinii, din gazul verde-albăstrui se ridică, creşte văzând cu ochii o arătare... Are aripi fragile, un călcăi îi lipseşte, dar zboară în spatele tacurilor germane, care se împotmolesc, se învârt în cerc, îşi ambalează motoarele la maximum, se scufundă… Mâini uriaşe, scheletice, murdare, răsar din mlaştină înşfăcându-i pe soldaţii împotmoliţi în noroi şi trăgându-i în adânc… Un cap uriaş se iveşte dintr-o baltă peste care plutesc aburi murdari... E un bătrân cu o barbă stufoasă şi mustăţi verzi. Nori de ţânţari îl înconjoară… Pe o insulă de turbă o zână, o rusalcă înaltă cât un arbore şi cu trupul nefiresc de alb îşi aşteaptă victimele… Le zâmbeşte straniu soldaţilor germani fără vlagă… Le face semne, îi cheamă în împărăţia ei… Veniţi!... Veniţi!...

4. Jurnalul meu

Tatăl meu a fost rănit de câteva ori în marele război de eliberare a patriei de sub

jugul fascist. A fost medaliat… După ce se vindeca se întorcea pe front… O lua mereu de la capăt.

Soţia mea, Tatiana, m-a anunţat că în vacanţa de vară a studenţilor vine la

Bucureşti şi că se aşteaptă să petrecem de minune. Ea a mai vizitat o dată capitala României, asta la începutul misiunii mele diplomatice. A stat atunci câteva zile. Vremea a fost mohorâtă şi friguroasă aşa că nu am avut prilejul să-i arăt prea multe în Bucureşti. Am fost la filarmonică şi la teatrul naţional, ne-am plimbat puţin prin parcul Cişmigiu şi cam atât.

O aştept la aeroport… Cursa de avion Moscova – Bucureşti. E o zi senină şi călduroasă de vară. Cerul e albastru. Avionul străluceşte. E o cruce mişcătoare şi albă pe cer, roţile scrâşnesc pe asfaltul aeroportului. Aparatul de zbor Aeroflot rulează pe pistă încet, până dispare din raza mea vizuală undeva, în partea dreaptă a aeroportului

- 79 -

internaţional… O văd într-un grup de oameni, poartă un costum albastru. O pălărioară uşoară îi acoperă sprânceana dreaptă. Ne îmbrăţişăm, e bucuroasă:

- A fost o călătorie minunată, m-am uitat tot timpul pe geam… E o mare bucurie să călătoreşti, să te bucuri de viaţă…

Nu vrea să se odihnească. Lăsăm doar bagajele în apartamentul meu şi comandăm prin telefon un taxi:

- Da!… Vreau să văd oraşul… Mi-ai scris atâtea despre el… La fel ca mine, Tatiana era şi ea mânată mereu de dorinţa de a descoperi ceva

nou… Un oraş încă necunoscut însemna pentru ea o adevărată aventură: - În primul rând parcurile… E o vreme minunată pentru plimbări… Apoi

bisericile vechi, mănăstirile… Clădirile vechi, monumentele, statuile, locurile istorice… - Uşor!… Nu avem timp pentru toate din prima zi, am temperat-o eu… Să

mergem mai întâi la un restaurant. - Am mâncat în avion! mi-a răspuns… Mai bine să facem o plimbare prin centrul

oraşului. Ne-am plimbat mult. Am admirat clădirile din centrul Bucureştiului, bisericile…

Tatiana s-a mirat de chipurile întunecate, triste şi muncite de gânduri ale oamenilor. M-a privit întrebător, iar eu i-am spus să se uite mai atent la vitrinele librăriilor şi magazinelor de unde ne priveşte sfidător portretul lui Ceauşescu… Alături, lozinci scrise cu litere roşii de-o şchioapă. Tatiana a oftat:

- Ca în vremurile lui Stalin! I-am promis că o să-i arăt a doua zi Bucureştiul demolat şi construcţia grandioasă

care se ridică şi la care trudesc în fiecare zi mii de muncitori aduşi din toate colţurile ţării. Tatiana s-a posomorât. Am luat masa la un restaurant din centrul Bucureştiului

unde am ascultat romanţe şi am băut vin roşu. Când am ajuns acasă era deja noapte. Aerul cald şi parfumat oferea Bucureştiului o linişte aparte, dincolo de toate relele din jur…

A doua zi ne-am trezit devreme. Era puţin răcoare, dar plăcut. Am urcat la braţ

dealul Patriarhiei. Biserica e mărginită de un parc cu arbori, cu flori şi multă verdeaţă. Păsărele ciripeau vesele… Am pătruns prin poarta larg deschisă. Înâuntru erau deja câteva persoane îngenuncheate în faţa icoanelor. Ne-am închinat. Am spus câte o rugăciune… Tatiana privea cu admiraţie icoanele de argint, vitraliile măiestrit lucrate, catapeteasma, picturile murale… Privirea îi strălucea, ştiam că e încântată. În biserică au mai intrat câţiva oameni, au venit şi câţiva soldaţi în uniforme verzi. A început slujba… Vocea gravă a preotului a inundat întreaga biserică… Nu am rămas la slujbă. Ne-am făcut cruce şi am ieşit. Dimineaţa, mulţi bucureşteni în drum spre serviciu, intră pentru câteva minute în catedrală pentru a se închina şi a rosti o rugăciune. E un obicei.

- Să mergem la mănăstirea Antim, i-am zis Tatianei… Ar fi frumos să prindem slujba de dimineaţă de acolo… Măcar o parte…

Trebuia să ne grăbim. Credeam că ştiu bine drumul, dar ne-am rătăcit printre blocurile în construcţie şi mormane înalte de moloz… Muncitorii roiau în jurul utilajelor care făceau un zgomot de nedescris. Mirosea puternic a gaz de eşapament, fum şi bitum topit… La un moment dat am văzut în depărtare un colos din beton, cam la un kilometru în faţa noastră… Era Casa poporului, viitoarea reşedinţă a preşedintelui Nicolae Ceauşescu… Visul faraonic al dictatorului...

- 80 -

Am ajuns cu greu la mănăstirea Antim. Aceasta era înconjurată de blocuri de locuinţe aflate în construcţie care se înălţau mult deasupra zidurilor ce înconjurau lăcaşul de cult… De sus, muncitorii priveau în curtea mănăstirii ca la spectacol… Tatiana era revoltată:

- Cum e posibil? Nici un pic de intimitate? Doamne, dar e vorba de o mănăstire!…

Un călugăr care trecea prin apropiere a auzit-o. S-a oprit şi ne-a salutat: - Lăudat fie Isus!… - În veci amin!… i-am răspuns. Ne-a tras deoparte: - E greu!… E dureros!, ne-a zis în şoaptă. Dar trebuie să ne ducem crucea! - Dar nu e drept! i-am spus. Călugărul a zâmbit abia perceptibil… - Tot ce s-a întâmplat aici e de la Dumnezeu! Ne-am mirat. Eram contrariaţi, dar el ne-a explicat:

- Atâţia ochi ne urmăresc în fiecare clipă. Atâţia ochi pândesc. Asta ne face să ne aducem mereu aminte că Dumnezeu ne priveşte… Nu ne putem ascunde de privirea Lui… Muncitorii şi şefii lor ne fac cel mai mare serviciu… Sunt lucrarea lui Dumnezeu… A făcut asupra noastră cruce şi a plecat: - Dumnezeu să fie cu voi! Pe alee am văzut un motan mare, alb cu negru. Ne-am apropiat de el şi am văzut că era orb. Cineva i-a scos ochii. Probabil că unui călugăr din mănăstire i s-a făcut milă şi l-a luat cu el.

5. Târg de carte la Cluj… Cartea Sovietică la Librăria Universităţii, chiar în centrul

oraşului de pe râul Someş. Eu şi Tatiana… Fiind în criză de timp am luat avionul Bucureşti – Cluj. Ne-am cazat la hotelul Continental, chiar în faţa librăriei.

A doua zi ne-am plimbat prin parcul central al oraşului şi pe străduţele medievale. La librărie am ajuns cu jumătate de oră înainte de deschiderea oficială a târgului… Nu ne-a venit să credem, dar librăria era plină ochi… În faţă, o mulţime de oameni vroia cu tot dinadinsul să intre. Doi portari blocau uşile şi strigau:

- Înăuntru nu mai e loc!… Nu mai este loc! Lumea se îmbrăncea… Erau mulţi elevi şi studenţi, dar şi profesori universitari,

pensionari. Unul dintre portari se răstea la ei: - Nu mai împingeţi, o să spargeţi uşa!… Ajungem repede la concluzia că nici noi nu vom putea intra, cu toate că eu urma

să rostesc câteva cuvinte la deschiderea târgului de carte… Am simţit cum cineva îmi atinge uşor braţul. Era un tânar. Am văzut că e însoţit de alţii doi tovarăşi.

- Doriţi să intraţi?... Veniţi după mine!… Pe aici!, mi-a şoptit el. L-am văzut cum se strecoară într-un gang întunecat, în spatele librăriei. L-am

urmat. Gangul ducea într-unul din depozitele bibliotecii… O uşă cu gratii de metal, încă o uşă şi ne trezim într-o sală plină de stive înalte cu cărţi.

- 81 -

- Pe aici!… Pe aici!… Cunosc bine locurile! Îl urmăm şi în sfârşit ne trezim în sala mare a bibliotecii… Aici nu mai poţi

arunca un ac… Se vede că târgul nostru de carte a trezit un mare interes în oraş... Eram uimiţi… Nici nu visam aşa ceva… Simt că cineva mă trage de mânecă. Mă întorc şi recunosc un un coleg de la ambasada sovietică. Mă prezintă organizatorilor.

- Suntem înnebuniţi după literatura rusă… Afară, curioşii îşi lipesc feţele de geam. Fac semne disperate unor cunoscuţi

dinăuntru să le reţină şi lor câteva cărţi până se deschid uşile… Privesc standurile frumos aranjate… Cărţi de beletristică, scriitori clasici ruşi, scriitori moderni… Poezie, roman, teatru… Mă uit la preţuiri… Cărţile nu sunt ieftine.

Câteva broşuri cu Perestroika, discursurile lui Gorbaciov… Organizatorii deschid târgul de carte… Aplauze… Vine şi rândul meu… Rostesc câteva cuvinte de mulţumire… Adresez salutul meu iubitorilor de literatură din Cluj… Termin… Aplauze generoase… Un moment de linişte, apoi ca la un semn, cumpărătorii se năpustesc asupra cărţilor… Cei de afară se agită… Eu abia reuşesc să mă ascund din calea mulţimii, într-un colţ mai retras… O trag pe Tatiana după mine… Nici ei nu-i vine să creadă:

- Extraordinar!… N-am mai văzut aşa ceva… Dacă povestesc la noi, la Moscova, nu mă va crede nimeni… Vor crede că fabulez… Bătaie pentru cartea rusă!… Şi tocmai în România… Nemaipomenit!…

Zâmbind, mă trage mai aproape de ea şi îmi şopteşte la ureche: - Aici şi cartea cu amintiri de pe front ar ajunge un best seller!...

Ne facem cu greu loc spre ieşire. Afară suntem acostaţi de un bărbat între două vârste care se recomandă simplu: un pictor clujean. Ne invită la o cafea. Sub braţ are mai multe cărţi proaspăt cumpărate: Dostoievschi, Paustovski, Cehov şi mai multe broşuri verzi pe care scrie cu litere de-o şchioapă… Perestroika.

- Mă bucur mult pentru faptul că mi-aţi acceptat invitaţia. În câteva minute vine şi soţia mea. Şi ea e pictoriţă şi poetesă… Vine imediat...

Ne-am întâlnit cu soţia lui şi am petrecut toţi patru o seară plăcută. Am discutat despre literarura rusă şi universală, despre pictură, am glumit. Am comandat mâncăruri tradiţionale româneşti. După mai multe pahare de vin bun am început să ne cunoaştem mai bine. Interlocutorii noştri erau doi rafinaţi oameni de cultură clujeni. Ne-au condus şi la despărţire, în faţa hotelului nostru, ne-au invitat a doua zi să le vizităm atelierul. Acesta era amplasat într-o casă veche, într-un cartier de tradiţie al Clujului… Vom servi câte o cafea mare la nisip.

Ne-am întors în cameră foarte bine dispuşi… A doua zi, la ora stabilită eram la atelier. Era o casă cu un singur etaj, cu o grădiniţă în faţă din care nu lipseau florile, dar nici buruienile înalte:

- Sutem prea ocupaţi… Nu prea ne găsim timp şi pentru grădinărit. Cu mult ceremonial am fost conduşi înăuntru. Întreaga casă era destinată picturii

şi pretutindeni mirosea puternic a vopsele şi uleiuri… Parcă eram într-un muzeu… Tablouri atârnate pe pereţi, sprijine de scaune, de fotolii… Tablouri înrămate, tablouri neterminate, unele dintre ele întoarse cu spatele, altele acoperite cu pânză albă… Peste tot cutii cu vopsele şi pensule de toate felurile şi mărimile…

- Cred că se vede că aţi intrat în casa unor pictori!... Am admirat pânzele, am discutat şi glumit. Apoi ne-am retras în sufragerie pentru

a servi cafeaua promisă.

- 82 -

- Acum am o surpriză pentru voi, ne-a spus el… Aşteptaţi un moment. A ieşit din încăpere. A apărut la scurt timp, cu un tablou de mari dimensiuni. Era

întors şi nu puteam vedea ce ascunde… Faţa îi radia. - Priviţi!… a întors pictura spre noi…. Se numeşte… În vizită… Şi e realizat la

noi în atelier. Sunt eu, soţia, fiica noastră şi, sunt convins că îl recunoaşteţi foarte bine… În tablou i-am recunoscut pe interlocutorii noştri care stăteau pe canapea, alături

de fata lor. În spatele lor, în picioare, într-o poziţie foarte familiară, cu palmele sprijite de umerii lor, Vladimir Ilici Lenin… În vizită la atelierul lor de pictură... Chipurile senine, visătoare, iar pe peretele, în spatele lor, o mică acuarelă ce reprezenta o goeletă… Am privit-o cu atenţie… Era albastră, plutea pe o mare de fum, iar pânzele membranoase aveau culoarea roz-aurie… Deasupra ei câţiva pescăruşi.

- Şi tabloul acesta?... Nu l-am văzut în atelier. Pictorul a zâmbit. - Reprezintă… Corabia nemuririi! 6. Boris, jurnal

Nu ştiu prin ce miracol am ajuns la infirmerie. Lovituri grele şi surde, ca de baros continuau să-mi izbească ritmic creierii. Îmi simţeam ochii înecaţi în sânge. Mă ardeau, vroiam să-i şterg dar mâinile nu mă ascultau… Peste stepa răvăşită de explozii se revărsa o cascadă roşie… Mi-am pierdut din nou cunoştinţa… Mă prăbuşeam într-o fântână adâncă, fără fund… Mă rostogoleam în gol, mă dădeam peste cap… Am reuşit să deschid din nou ochii… Nu ştiam dacă sunt viu sau mort… Am văzut cerul înalt şi alb… Pe el alergau trei viteji, pe trei cai iuţi ca vântul… Trei viteji… Trei bogatyri ridicaţi din mormintele lor de aur, la luptă împotriva balaurului care ameninţa să înghită stepa. Trasoarele brăzdează cerul roşu, avioane se rostogolesc în flăcări, paraşute ard în aer… Spectrele celor trei viteji se apropie… Poartă cămăşi de zale, la spate au prinse scuturi rotunde şi tolbe cu săgeţi… La brâu săbii, la oblâncul şeilor arcuri puternice, iar în mâini strâng suliţele lungi. Pe cap poartă coifuri ascuţite din fier. Caii lor sălbatici brăzdează bolta în galop rostogolind cranii de om şi oseminte care sunt împrăştiate peste tot în cer… În spatele războinicilor sălbatici zboară vulturi… Deodată cerul îşi schimbă culoarea, devine albastru şi se transformă într-un ocean de gheaţă pe care se târăsc soldaţii răniţi. Deasupra lor zboară năluci şi nimfe negre… Toţi se dau repede de-o parte din faţa unei haite imense de lupi. În fruntea acesteia, călare pe un lup uriaş, aleargă ca vântul Păstorul lupilor… E un bătrân cu faţă lupească, cu ochi de foc. În mână agită un toiag… Îi văd chipul… E zbârcit şi aprig… Poartă uniforma militară germană… Strigă din cer ca un leu în turbare… Mă înfior… E Adolf Hitler… Apoi brusc cerul se crapă şi se prăbuşeşte peste stepă în bucăţi mari, opace şi tăioase de gheaţă alături de bombele aruncate de avioane Stuka germane, care fluieră asurzitor.

Îmi pierd din nou cunoştinţa. O linişte nefirească mă înconjoară. În mijlocul oceanului ceresc se ridică un munte, în vârful muntelui stă un stejar falnic. În vârful lui strălucesc soarele şi luna, ca doi buni tovarăşi… Aud ciripitul păsărilor… În tulpina

- 83 -

arborelui auriu, în scorburi, locuiesc albinele… La rădăcinile acestuia trăiesc şerpi şi castori. Alături de stejar e o piatră mare, mai e şi un râu de culoarea laptelui curgând în meandre… Deodată, apa lui se transformă în sânge şi întreg râul se preschimbă într-o venă groasă, bolnavă, care pulseasă spasmodic… Pieptul îmi e prins ca într-o menghină… Îmi simt trupul scuturat de friguri.

- 84 -

CAITOLUL IV

DAMAVOI

1. Boris, jurnal

Încă simţeam şocul marii explozii în fiercare fibră din trupul meu…. În gură aveam un gust greu, de plumb. Începeam să mă trezesc, dar în faţa ochilor continuam să văd, ca în vis, lanţul de oameni care se apropia de casa rabinului din Cernobîl… La început unul lângă altul, umăr la umăr, apoi se depărtează… Cei din margine încep să o iau înainte, şirul se transformă într-un semicerc… Ca un început de îmbrăţişare… De partea cealaltă e rabinul. Inelul se strânge… Îmbrăţişarea… Contopirea… Masa critică… Apoi explozia albă, colosală, orbitoare… Mingea de foc… Zgomotul asurzitor care îţi loveşte creierul, flama care îţi arde retina… La urmă, paralizia, întunericul, somnul adânc. Mă trezesc… Simt cum scutul de plumb şi beton al buncărului îmi apasă pieptul… Simt pulsaţia fierbinte care vine din pântecul rănit al reactorului nuclear. Îngropat într-un sarcofag… Nici un sunet. Liniştea are adâncime de cavou… Mă gândesc că în buncăr nu există un aparat de radio… Undele radio sunt puternic ecranate de suprastructura groasă antiatomică. Sunt treaz de-a binelea… Mă ridic în capul oaselor, îmi frec ochii, apoi mă culc din nou în pat… Casc, mă întind apoi mă duc la baie… Apa rece îmi limpezeşte gândurile… E timpul să fac o investigaţie completă a temniţei mele… Aici aveam să-mi petrec tot restul vieţii… Închis, singur… Totuşi nu simţeam nici un fel de regret pentru lumea de afară… Mi-am şters îndelung faţa cu prosopul alb şi aspru… M-am uitat în oglindă… Fantastic!... Cearcănele mari şi vinete se sub ochi cu care eram atât de obişnuit dispăruseră aproape cu totul, tenul pământiu şi bolnăvicios pe care-al aveam în ajun se schimbase căpătând o nuanţă mai sănătoasă… M-am odihnit bine… Probabil că am dormit neîntors zile întregi… Am zâmbit… Aici, în adânc, în mod cert că nu voi mai fi supus nici unui fel de stres… Nici funcţionarea uzinei nucleare, nici problemele de personal… Aici nu voi mai avea colegi, vecini, nu voi mai trimite la Moscova rapoarte zilnice. Doar linişte şi pace… Singur într-un palat de beton şi plumb.

- 85 -

În primul rând e sala de şedinţă, lungă de douăzeci, douăzeci şi cinci de metri, lată de nouă, zece metri… În mijlocul încăperii e aşezată o masă foarte lungă, acoperită cu o faţă de masă roşie… La căpătul sălii, înălţat pe un solclu solid de lemn de stejar, stă un bust mare de bronz, al lui Lenin… Alături se află un pupitru înalt. De acolo se adresau în cadrul şedinţelor festive înalţi oficiali sovietici… Pe partea stânga sunt înşirate unul lângă altul zeci de dulăpioare, tot din lemn de stejar. M-am apropiat şi am deschis unul la întâmplare. Acum aveam tot timpul la dispoziţie pentru a scotoci… Am găsit topuri de hârtie albă, hârtie milimetrică, rigle, compasuri şi echere, sute de creioane negre şi creioane colorate, acuarele, tuburi de aluminiu cu vopsele în ulei, pensule de toate mărimile, hârtie pentru desen, pentru pictură, radiere, pioneze, ascuţitoare, cerneală, sticluţe cu tuş… O adevărata peşteră a comorilor... Mirosul lor îmi amintea de primii ani de şcoală… Într-un alt dulap am găsit frumos împăturite sute de salopete de culoare albastră. Alături erau înşiraţi pâslari de toate mărimile. M-am bucurat ca un copil şi m-am grăbit să scap de costumul meu şifonat, de cămaşa albă, murdară la guler, cravata, pantalonii şi pantofii scâlciaţi… Mi-am ales o salopetă şi pâslari pe măsura mea… Salopeta era moale şi comodă, am făcut câţiva paşi, m-am răsucit pe călcâie, apoi m-am aşezat pe un scaun pe care l-am întors spre bustul lui Lenin… În lumina lămpilor albăstrui, fluorescente, bronzul din care era turnat avea o strălucire enigmatică. Mi-am sprijinit bărbia în pumn.

- Vladimir Ilici Lenin… Fruntea şi tâmplele parcă îi erau acoperite de dâre lungi de sânge uscat, de culoare

vineţie… Desigur că era un efect optic, dar nu-mi puteam dezlipi ochii de chipul marelui conducător… Mi-am adus aminte că ieri am răsfoit în mica bibliotcă o carte care descria atentatul Anei Kaplan împotriva lui Lenin, pe când acesta se afla la uzinele Michelson din Moscova… Raionul Zamoskvorecie… Îi priveam chipul împietrit de bronz şi începeam să visez.

Era 30 august 1918… Războiul se încheiase… Cel mai crud război de până atunci… Războiul modern cu arme sofisticate, cu noi strategii de luptă… Triumful morţii…

Am alergat în bibliotecă de unde m-am întors cu o carte prinsă în coperţi simple, de carton. Era un volum editat în anii războiului civil. M-am aşezat la locul meu ferindu-mă să privesc în direcţia bustului de bronz care domina întreaga încăpere… Am început să răsfoiesc cu grijă paginile îngălbenite de vreme…

… Rănile lui Vladimir Ilici sunt rănile noastre. Suferinţa lui fizică ne arde inimile ca focul, ea ne arde mai tare decât glonţul duşmanului… Din această clipă am devenit şi mai neînduplecaţi şi mai necruţători faţă de duşmanul insolent… aşa suna mesajul Consiliul militar-revoluţionar al Frontului de Est.

Trupele Frontului de sud trimiteau următorul apel: Armata este zguduită de crima comisă împotriva scumpului nostru conducător al

republicii, armata ţine cu străşnicie puşca în mâini, ea s-a apropiat şi mai mult de mitraliere şi tunuri, s-a strâns în cerc compact în jurul conducătorului său Lenin… Sângele din rănile conducătorului va răscumpăra toate durerile şi privaţiunile noastre, va sfinţi steagurile ca să fâlfâie victorios în faţa Republicii socialiste atunci când le vom duce la Moscova, prinse în vârful baionetelor victorioase.

Mă simţeam slăbit. Ochii mă dureau. Lumina albastră părea că izvorăşte direct din pereţi sălii de şedinţă.

- 86 -

Sângele lui Lenin va răcumpăra toate durerile şi privaţiunile noastre… Va sfinţi steagurile să fâlfâie victorios…

Comitetul Executiv al Rusiei a decretat: Împotriva terorii albe, dezlănţuite de duşmanii puterii muncitoreşti-ţărăneşti,

muncitorii şi ţăranii vor răspunde prin teroarea roşie a maselor, îndreptată împotriva burgheziei şi agenţilor ei.

Mă întreb cum s-a resimţit explozia reactorului atomic aici în interiorul adăpostului de beton?... Ca explozia unei mine? A unui obuz?... Sunt convins că bustul de bronz a sunat ca un clopot, doar e gol pe dinăuntru!... Un dangăt greu a umplut întregul subsol… Am privit din nou chipul statuii. L-am fixat multă vreme… Vladimir Ilici… Simbolul puterii sovietice… Ordinul Lenin… Mi s-a părut că citesc pe chipul de metal tristeţe... Multă tristeţe, adunată în colţul ochilor… În colţurile gurii… Poate că am halucinaţii, poate radiaţiile sunt de vină… Îmi afectează celulele nervoase din creier, neuronii… Un zîmbet trist pe faţa de bronz…

Explozia reactorului patru al Centralei atomice de la Cernobâl a zguduit întreaga lume. Sunt sigur că propaganda din ţările capitaliste a jubilat… În presă au curs tone de cereneală pe acest subiect… S-au difuzat mii de filme documentare la televizor… A fost pusă sub semnul întrebării măsura tehnologiei URSS… Ţara în care muncitorii şi-au luat soarta în mâni. Viitorul omenirii… Un model pentru restul ţărilor lumii… Tehnologia sovietică… Miezul puterii şi provocarea viitorului… Speranţa proletariatului sărac din ţările avansate… Speranţa ţărilor înrobite din continentele sărace… Tehnologia sovietică a clacat!… Comunismul nu aduce progres, aduce catastrofe, frică şi victime!… Comunismul nu e infailibil!

… Noi am trimis în spaţiul cosmic primul satelit artificial al pământului, Sputnik… Primul om în spaţiu a fost unul de-ai noştri, Iuri Gagarin, fiul unui agricultor şi a unei mulgătoare de vaci din Kluşino… Doi colhoznici dintr-un mic sat de lângă Smolensk… La fel, prima femeie cosmonaut, Valentina Tereşkova şi ea provenea dintr-o familie modestă de ţărani… Era din Maslennikovo… Valentina Tereşkova, muncitoarea textilistă.

Lipite de perete, din marea sală de şedinţă urcau cinsprezece trepte până în faţa

unei uşi solide de aluminiu, care dădea într-un hol mic. Din acesta, o scară în spirală te conducea spre exterior. Sus, la ieşire, o uşă masivă din oţel îţi bara calea. Ştiam că nu se poate deschide şi că deasupra ei se ridică un munte de beton… Chiar dacă era un gest inutil, am încercat uşa apăsând clanţa de fier… Am simţit-o fierbinte în podul palmei… Nu s-a mişcat. Mi-am lipit urechea de uşă… De dincolo nu se auzea nimic. Am coborât înapoi în sala de şedinţe. Acum aveam confirmarea… Sunt prizonier în buncărul antiatomic… Zidit… Închis pe viaţă…

2.

O uşă din sala de şedinţă dădea în bibliotecă, altă în bucătărie. Din bucătărie puteam ajunge în baie şi în depozitul de alimente. Din baie, în mica infirmerie. Tot din bibliotecă, printr-o uşă, ajungeai în dormitorul cu paturi suprapuse… Adăpostul antiatomic în care mă refugiasem putea fi comparat cu un apartament confortabil în care ar fi trăit foarte bine, zece-douăzeci de persoane timp de mulţi ani… Într-unul din

- 87 -

colţurile infirmeriei am descoperit o trapă din fier. O remarcasem de la început, dar mi-au trebuit câteva zile ca să-mi fac curaj să o deschid şi să văd ce ascunde sub ea.

Totuşi, curiozitatea nu-mi dădea pace… Până la urmă am îngenunchiat şi cu puţin efort am dechis trapa grea. O scară de fier cobora în adâncul luminat de aceeaşi lumină albastră, omniprezentă în întregul apăpost… Am coborât mai bine de zece metri până am ajuns într-o hală subterană, lungă de cincizeci de metri şi lată cam de douăzeci. Era plină de ţevi, conducte, cabluri groase şi aparate, care mi-am dat seama că au rolul de a regla microclimatul adăpostului. O mică centrală electrică era amplasată la unul din capetele încăperii. La celălalt capăt erau aşezate cisterne cu apă şi combustibil… Aici, jos, aerul era greu, impregnat cu miros puternic de vopsea, de uleiuri şi gudroane… Mi se tăia respiraţia. Am început să mă plimb. La fiecare pas descopeream contoare de toate felurile şi mărimile, cadrane şi ecrane luminoase… Lumină… Temperatură… Apă… Ventilaţie… Umiditate… Concentraţia gazelor.

În marea hală mă simţeam stingher şi neajutorat. Îmi dădeam seama că supravieţuirea mea depindea de funcţionarea acestor aparate. În partea superioară a buncărului totul părea sigur şi imuabil… Temperatura era constantă, luminozitatea putea fi reglată. Aveam apă caldă şi rece la discreţie. De aici de jos lucrurile se vedeau altfel… Un buton apăsat greşit, o manetă lovită din greşeală puteau să întrerupă fluxul de oxigen, puteau să coboare sau să ridice temperatura din adăpost... Eram atent să nu ating nimic. Păşeam cu atenţie peste cablurile groase răsucite… Am simţit o adiere uşoară şi călduţă, abia perceptibilă. Am mai făcut câţiva paşi… Doar câţiva metri mă despărţeau de capătul subsolului. Auzeam un bâzâit înfundat care se transforma încet într-un zumzet ascuţit şi ameninţător. Parcă aş fi fost înconjurat de un roi de viespi. Peretele alb din faţa mea strălucea într-o lumină fosforescentă… O inimă fierbine pulsa de dincolo de zidul de beton… O ameninţare… Era miezul de uraniu topit al reactorului nuclear… Am ameţit… Genunchii mi se înmuiau… Simţeam tot mai acut o prezenţă agresivă… Ştiam că nu e departe… Mă atrăgea ca un magnet… O forţă colosală, hipnotică, misterioasă... M-am desprins cu greu… Gâfâind, tremurând, cu paşii împleticiţi m-am îndreptat spre scara de fier. M-am căţărat cu multă trudă, atent la fiecare pas. Am trântit trapa în urma mea. 3.

Jurnalul meu, Bucureşti

Tatiana s-a întors la Moscova. Am condus-o la aeroport şi am rămas cu ochii lipiţi de silueta avionului până când aceasta s-a micşorat atât de mult încât a dispărut. Nu am îndrăznit să-i spun nimic de soarta tatălui meu. De la aeroport m-am dus la biserica părintelui Serafim. Am nimerit la slujba de vecernie. M-am rugat îndelung. După slujbă, părintele Serafim m-a chemat la el, în altar, ca să putem discuta netulburaţi. Stateam amândoi în faţa unei ceşti aburinde de ceai negru cu lămâie. - O înaltă faţă bisericească de la noi a spus odată: … Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic… Deci Cristos este omul sovietic!… Ce părere ai?, m-a întrebat Serafim cu un zâmbet reţinut. - E o glumă?

- 88 -

- Nu… E obedienţă… Slugărnicie… Ce fel de glumă ar fi asta?… Românii credincioşi au avut mult de suferit în anii comunismului. - Rusia a suferit mult mai mult… Mii de biserici au fost distruse, cele care au mai rămas au fost transformate în grajduri, în depozite de tot felul… Doar cele mai norocoase au ajuns muzee… Clopotele au fost desprinse şi prăvălite din clopotniţe… Sparte şi topite… Cărţile noastre de rugăciuni au încălzit sobele din şcoli, din raioane de partid, din sediile de miliţie ale satelor sovietice. Mi-am amintit gluma lui Serafim şi nu m-am putut abţine să nu pufnesc în râs: - Te rog să repeţi!… Cum ai spus?… Cristos este omul nou… Omul nou este… - Omul sovietic!… Deci Isus Cristos… - Este omul sovietic!… Pur şi simplu… genial! Am izbucnit amândoi în râs.

- Şi spui că era un înalt preot? În seara aceea am mai discutat despre dictatura comunistă, despre Nicolae

Ceaşescu, preşedintele care părea că-şi pierduse minţile… Continua cu demenţă să distrugă biserici pentru punerea în practică a viselor sale faraonice… Despre soţia lui, Elena, care părea că îl depăşeşte în încăpăţânare şi grandomanie… Înrotcându-mă la apartamentul meu mi-am dat seama că Bucureştiul seamăna cu un oraş sub asediu. Era învăluit în întuneric, se făcea economie… De la geamurile blocurilor se vedeau cum pâlpâie lumânări şi lămpi cu petrol. Pe străzi patrulau poliţişti care te urmăreau cu atenţie... Toate restaurantele şi barurile se închideau la ora 10 seara… De la ora 9 începea să se facă curăţenie, iar clienţii erau nevoiţi să-şi termine cât mai repede consumaţiile… Ochi şi urechi stăteau mereu la pândă… Cineva vorbeşte de rău statul comunist?... Glumeşte cineva pe seama conducătorilor iubiţi?... Ascultă cineva posturi străine de radio?… Cine se enervează? Cine loveşte cu pumnul în masă? Cine visează să fugă din ţară şi să ceară azil politic într-una din ţările capitaliste din vestul Europei? Am salutat paznicul de la poarta reşedinţei noastre cu o scurtă înclinare a capului. Am urcat în apartamentul meu… Mă gândeam la tata… Eram îngrijorat. Continuam să primesc de la el, în mod regulat, mesaje prin fax… Erau de fapt pagini de jurnal în care încerca să mă convingă de faptul că se simte bine şi e în siguranţă. Că în sfârşit are timp să se odihnească după o viaţă zbuciumată, dar dincolo de cuvintele liniştitoare îi simţeam tulburarea… Singurătatea începea să-i apese sufletul... Avea alimente pentru cincizeci sau chiar o sută de ani medicamente… Avea aer condiţionat, căldură, apă la discreţie: “O să muriţi cu toţii şi veţi fi îngropaţi… Eu voi continua să trăiesc liniştit, uitat şi lăsat în pace de toată lumea”… Glumea… Îmi era teamă că singurătatea îi poate afecta în timp moralul şi starea psihică… Îşi va pierde minţile şi îşi va lua singur viaţa în catacombele în care era îngropat de viu… Dar cum ar trebui să-l consider pe tatăl meu Boris, viu sau mort?... Trăind într-o lume paralelă?... Condamnat la închisoare pe viaţă?... Uniunea Sovietică se va destrăma, drapelul roşu va fi coborât de pe Kremlin, chipul lui Lenin va fi uitat… scria el. Dar în universul meu totul va fi ca înainte… Bustul de bronz al lui Lenin, drapelul roşu cu seceră şi ciocan… Voi continua să fredonez imnul sovietic… Peste câţiva ani, nu peste foarte mulţi, voi sărbători în singurătate aniversarea a o sută de ani de la declanşarea Marii Revoluţii Sovietice din Octombrie!

- 89 -

Am oftat. Mă durea sufletul imaginându-mi-l singur, închis în celula lui de beton, visând… M-am aşezat în genunchi la fereastră şi am rostit o rugăciune pentru sufletul lui. Prin perdeaua de un albastru închis se vedeau luminile geamurilor din blocul vecin. Pauza de curent electric din cartier se încheiase, iar oamenii se bucurau din nou de binefacerile lumii moderne.

4. Iaşa, jurnal Eram cu toţii îmbrăcaţi în zdrenţe. Marşurile lungi de-a lungul litoralului Mării

Negre, apoi drumurile prin munţi, ne-au sleit de puteri. Mulţi dintre soldaţi erau bolnavi, alţii răniţi… În urma coloanelor lungi se târau căruţele şubrede, trase de cai costelivi. Acestea duceau bruma noastră de alimente şi puţinul de muniţie… Uniformele noastre ajunseseră nişte cârpe putrezite pe care le legam de trup cu curele subţiri şi sfoară… Dar steaua roşie ne strălucea la căciuli.

Fără provizii suficiene, fără gloanţe şi grenade, încercam cu greu să ne tăiem drum spre armatele noastre… Bandele alb-gardiste ne întindeau curse, ne provocau, încercau să ne atragă în ambuscade. Nu de puţine ori ne-am confruntat cu ele în teren deschis, în munţi, în trecători… Au fost mulţi morţi de o parte şi de cealaltă, dar noi am mers înainte… Arma noastra favorită era baioneta, economiseam gloanţele cu straşnicie. Făceam zilnic zeci de kilometri, cu pauze scurte şi mereu cu frica de a nu fi atacaţi.

Era noapte. Întreaga noastră armată era desfăşurată de-a lungul malului unui râu nu prea lat, dar cu ape repezi. Dincolo ne aşteptau alb-gardiştii… Trebuia să trecem cu orice preţ. Acesta era singurul drum care ne ducea mai aproape de fraţii noştri roşii. Vom ataca în zori, acesta era ordinul… Duşmanii ne credeau sleiţi de puteri şi paralizaţi de frică după demonstraţia lor de forţă, canonada pe care o îndurasem în ajun. Albii erau bine înarmaţi, aveau muniţie la discreţie şi îşi permiteau chiar să facă risipă, trăgând după pofta inimii… Trebuia să atacăm. Era ultima noastră şansă. Urma să trecem ori să murim.

Apa era rece, păşeam cu toţii umăr la umăr, încercând să nu facem nici un zgomot… Apa ne ajungea până la genunchi, la coapse, la brâu, la gât. Ne mişcam încet, foarte încet… Cu armele ridicate deasupra capetelor… Curentul era puternic… Încerca să ne smulgă şi să ne înece în undele întunecate, dar noi ne ţineam bine pe picioare… Apoi apa a început să scadă… Până la umeri, la piept… Am ieşit la mal… Ne-am culcat la pământ şi ne-am continuat drumul târăş. Duşmanul nu ne dibuise. Vedeam tranşeele săpate, mitralierele dormind în cuiburile lor, nici o mişcare… Apoi strigătul nostru… - Uraaaaaa!… Din toate puterile:

- Uraaaaaaaaaa!… A fost o luptă la baionetă… Inamicii, luaţi prin surprindere, au fost măcelăriţi

până la unul… Aveam mâinile încleiate de sânge. Am ucis cinci, şapte, zece oameni… Ne-am aruncat asupra lor ca o haită flămândă, nici n-au apucat să pună mâna pe arme… În noapte se auzea doar câte-un foc răzleţ… Pe duşmani i-am prins la mijloc, iar ei cădeau unul după altul, străpunşi de baionetele noastre, se prăbuşeau cu capetele zdrobite… Când s-a luminat de zi am văzut că din armata lor nu mai rămăsese nimic. Întregul câmp de luptă era acoperit cu cadavre mutilate şi însângerate… Am capturat

- 90 -

patru înalţi ofiţeri cu uniforme călcate, parfumate şi epoleţi de aur, care n-au reuşit să fugă… Acum erau închişi într-o baracă şi păziţi cu străşnicie. Îşi aşteptau soarta cu demnitate.

- Iaşa! m-a strigat comandantul. Am răspuns prezent… A mai strigat încă trei nume. Erau alţi camarazi de-ai

mei… I-am scos pe ofiţerii albi din baracă. Aveau mânile legate. I-am dus în spatele barăcii şi i-am pus să îngenuncheze. S-au supus… Aliniaţi… Patru condamnaţi la moarte… Am ridicat săbiile… Toţi în acelaşi timp… Acum!... Săbiile au căzut şi capetele lor s-au rostogolit… N-am simţit nimic, nici bucurie, nici tristeţe… Eram un simplu soldat şi îndeplinisem ordinul unui superior… Trupurile decapitate se zvârcoleau la picioarele noastre… Am oftat… La fel procedează şi alb-gardişii cu toţi prizonierii…

5. Boris, jurnal Cernobîl

La început am respins cu putere acest gând, chiar am râs… Hohotele mele au răsunat ciudat în adăpostul îngropat în beton. Mi-am dat seama că este pentru prima dată când râd aici şi sufletul mi s-a umplut de veselie… Am izbucnit din nou în râs… Nu!… E imposibil să mai fie cineva închis în buncărul antiatomic, îngropat împreună cu mine, lângă reactorul numărul patru al centralei nucleare… Apoi, prin somn, am auzit foşnete. Eram convins că visez… Altă dată, tot ca prin vis, am auzut paşi mărunţi şi uşori care se plimbă prin încăpere, îmi dau târcoale… Cineva mă adulmecă. Cu greu m-am smuls din somn. M-am ridicat brusc în capul oaselor, ameţit şi confuz şi am privit în jurul meu buimăcit. Nu era nimeni. Extraordinar! Totul părea atât de real… Am adormit imediat şi nimic nu mi-a mai deranjat somnul… După ce m-am sculat, m-am spălat şi mi-am băut tacticos cafeaua în bucătărie. Aproape că uitasem ce mi se întâmplase în somn.

Apoi, într-o altă zi, care începuse foarte banal, mi s-a părut că văd pentru o secundă, într-un ungher al bibliotecii, un chip cenuşiu… Părea un bătrânel mititel, cu privirea isteaţă… Era uşor încruntat şi avea trupul acoperit de păr… Când m-am apropiat am văzut că era doar o simplă umbră într-un cotlon… Şi totuşi, ceva îmi spunea că nu mai sunt singur în buncărul antiatomic.

Uitasem de ciudata prezenţă când somnul mi-a fost tulburat din nou… Prima dată mi s-a părut că aud trândindu-se chepengul care dădea spre subsol, apoi am simţit pe faţă adierea unui vânticel răcoros… Camera s-a umplut de foşnete… Încercam să mă trezesc, dar nu reuşeam. Simţeam din nou acea prezenţă vie, de animal micuţ, care îmi dă târcoale, mă adulmecă, chiţăie bucuros şi dansează pe lăbuţele-i păroase.

M-am trezit cuprins de sudori reci… Poate că un mic animal s-a rătăcit totuşi în adăpostul aniatomic… Un câine, o pisică, poate un dihor… Stă ascuns în subsol… Trebuie să verific.

Am răscolit fiecare încăpere, am cercetat cu minuţiozitate fiecare colţişor, dar nu am găsit nimic. Am coborât în subsol şi am verificat şi aici toate ungherele… Nimic… În afară de mine nu mai era nici o fiinţă vie aici. M-am întors cu sufletul tulburat… Era posibil să mă fi înşelat?... Cine era acela care încerca să se joace cu mine?...Un spiriduş?... Nu… Ce prostie!… Totul trebuie să fie rodul viselor şi închipuirilor mele. Era singura explicaţie.

- 91 -

6. E ciudat, dar am început să mă obişnuiesc cu prezenţa lui. Nu l-am văzut

niciodată clar… Simţeam doar o privire isteaţă care mă pândeşte de sub un scaun, îl auzeam câteodată mormăind satisfăcut, auzeam uneori paşii mărunţi alergând prin încăperi, dar de fiecare dată când îmi aţinteam privirea în direcţia lui se făcea nevăzut.

Când auzeam chepengul de la subsol ştiam că vine… Simţeam o uşoară adiere, apoi auzeam foşnete, duşumeaua zgâriată de gheruţe fine. Mă ridicam brusc şi o porneam hotărât înainte, dar o umbră cenuşie mi se strecura cu repeziciune printre picioare… Am încercat să-l urmăresc, să dau de bârlogul lui… Am coborât şi în subsol. Multă vreme am rătăcit printre rezervoare mari, aparate de control, conducte, ţevi, cabluri şi corpuri metalice… Nici urmă de spiriduş. Am făcut câţiva paşi spre peretele de plumb care mă despărţea de rezidurile nucleare, de zgura fierbinte, radioactivă. N-am îndrăznit să mă apropii prea mult pentru că ameţeala m-a cuprins din nou… Am început să mă clatin, capul mă durea capul îngrozitor… M-am oprit şi înainte de a mă întoarce pentru a ieşi cât mai repede din zona periculoasă i-am distins pentru o fracţiune de secundă silueta…. Stătea ghemuit, sprijinit de zid… Părea că moţăie toropit de căldură… Sunt sigur că nu m-a văzut, dar eu i-am recunoscut chipul de moşuleţ, trupul acoperit în întregime de păr, barba şi mustăţile… Era el, spiriduşul… Damavoi. Radiaţiile păreau că nu-l afectează deloc, dimpotrivă, cred că îi ofereau un bârlog călduţ.

Am păşit cu greu spre ieşire. Cu mare efort am întors capul şi am privit în urmă… Locul creaturii micuţe fusese luat de un vârtej roşiatic, tremurător, care părea că izvorăşte din peretele de la capătul subsolului… Mi s-a făcut greaţă, totul se rotea în jurul meu şi m-am grăbit să părăsesc subsolul trântind în urma mea chepengul greu din fier.

Încă din prima zi m-am ocupat de ceasurile din apăpost. Le-am oprit, le-am

răsucit arătătoarele, le-am dat de pământ. N-a mai rămas nici unul… Asta s-a petrecut demult… Au trecut de-atunci saptămâni, luni, poate ani. Am pierdut noţiunea timpului.

Ce s-a întâplat afară?… URSS-ul mai există?… Pământul mai trăieşte?… A izbucnit un război atomic devastator?... Aici sunt în siguranţă, nici o explozie nucleară nu mă poate afecta… Sunt omul care îşi permite să trăiască cel mai aproape de reactorul avariat de la Centrala atomică de la Cernobîl… E drept că sunt protejat de un zid gros de beton, de un scut masiv de plumb. Cu toate acestea, de fiecare dată când cobor în subsolul adăpostului şi mă apropii de zidul care mă desparte de rezidurile nucleare mă cuprinde ameţeala, încep să am halucinaţii şi abia mă pot elibera de tentaculele puternice şi nevăzute care mă înlănţuie.

De aici nu pot auzi dacă a venit potopul sau dacă un meteorit a lovit pământul provocând incendii devastatoare sau valuri uriaşe. De lumea exterioară sunt legat unidirecţional, prin faxurile pe care ţi le trimit, deşi nu am certitudinea că ajung la destinaţie… Poate că Bucureştiul a fost lovit de un cutremur devastator la fel ca în anul 1977 şi nu a mai rămas din el piatră pe piatră. Poate că şi tu eşti mort demult, îngropat în dărâmaturi, dar eu continui să-ţi trimit faxuri cu însemnarile şi gândurile mele… Faxurile mele seamănă cu rugăciunile… Nici acestea nu ştiu dacă ajung la destinaţie, la urechile lui Dumnezeu…

- 92 -

Şi totuşi sunt curios… Au fost dărâmate statuile lui Lenin? Au fost trimise la topit?... S-a prăbuşit sistemul comunist în ţările din estul Europei?… S-au întors la sistemul capitalist?… În ce an suntem? Pentru mine timpul s-a oprit demult în loc… În somn văd adăpostul antiatomic transformându-se într-o bulă de aer. Se roteşte… Se dă peste cap, se ridică… Se răsuceşte croindu-şi drum printr-un lichid vâscos şi uşor opalescent… Deasupra se vede o peliculă alb-albăstruie… Bula de aer se ridică, se ridică… Dedesubt un abis de culoare neagră, deasupra o imensitate albastră… Adăpostul de beton e o sămânţă prinsă de un vârtej şi dusă de curent într-o direcţie necunoscută… Nu ştiu dacă deasupra mea e o mare, o mlaştină, sau mă aflu în pântecul de piatră al unui munte.

De câtăva vreme Damavoi, spiriduşul casei, nu mi-a mai dat nici un semn. Nu

ştiam ce s-a întâmplat, dar nici nu pot spune că-i duceam lipsa. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam în bibliotecă. Cu un pahar de ceai gruzin în faţă am avut prilejul să recitesc cele mai dragi cărţi ale copilăriei mele: Tânăra gardă a lui Alexendr Fadeev, Comandantul cetăţii de zăpadă a lui Arkadi Gaidar, Nikolai Alekseevici Ostrovski, Aşa s-a călit oţelul, Valentin Kataev, Brianţiev, alţii şi alţii… Când simţeam că mă dor ochii şi doream să mă destind, mă duceam în capătul bibliotecii, păşind uşor printre rafturile înalte înţesate de cărţi şi mă opream în faţa hărţii mari a URSS.

Aşezat pe podea, mă sprijineam de un raft care scârţâia sub apăsarea mea. În faţă mi se deschidea o întindere uriaşă… Cel mai întins stat de pe întregul glob. Podişul Podolic, podişul Volânic, podişul Valdai, podişul Doneţ, podişul Rusiei Centrale… Apoi spre răsărit, Câmpia Europei de Est până la munţii Urali… Câmpia Siberiei de Vest, podişul Siberiei Centrale… În sud Marea Caspică, câmpia Turanului, deşerturile Kara Kum, Kîzîl Kum… Munţii Pamir, Tian Şan, Altai, Saian… Apoi, spre Extremul Orient munţii Verhoiarsk, Cerski, Kolîma, Iablonovîi, Stanovoi, Bureinski, Sihote Alin… Peninsula Kamceatka, insula Sahalin… Îmbrăţişam cu privirea marea întindere… Fluviile brăzdează ţara de la un capăt la altul ca nişte artere mari: Volga, Don, Obi, Lena, Enisei… Şi oraşele depărtate Murmansk, Arhanghelsk, Petropavlovsk, Komsomolsk pe Amur, Vladivostok… Mările nordului: Barents, Kara, Laptev, Marea Siberiei de Est, Marea Ohotsk, Bering… Insulele Nordului: Novaia Zemlia, Franz Josef, Severnaia Zemlea, Vranghel… Baikal, Balhaş, Aral…

Ştiam că singurătatea îl poate copleşi... Continuam să primesc mesaje de la tata,

dar eu nu aveam cum să aflu numărul lui de fax… Ce puteam face? Să anunţ autorităţile? La ce ar folosi? Reactorul patru al Centralei atomice de la Cernobâl era acoperit de un strat gros de beton şi plumb. În plus, imensul sarcofag se găsea în mijlocul unui deşert radioactiv… Oare cât timp va rezista tata înainte să-şi piardă minţile?... Am mai citit despre prizonieri care au stat închişi zeci de ani singuri în celulă… În Bastilia, în Turnul Londrei, în castelele medievale germane… Au existat şi excepţii… După ce au fost eliberaţi unii erau perfect normali. Dar tata nu are nici o şansă de a mai ieşi vreodată la lumina soarelui.

Uneori mă plictisesc şi atunci îmi place să inventez diferite jocuri… Cel mai

popular este fotbalul, de fapt un anumit gen de fotbal… Nu am o minge adevărată dar am improvizat una dintr-o pereche de ciorapi groşi, făcuţi ghem… Erau din bumbac, una din

- 93 -

multele perechi pe care le găsisem alături de combinezoanele de protecţie… Terenul meu de joc e lunga sală de şedinţe, două porţi, una într-un capăt, alta în partea opusă… Eu mi-am ales o poartă, iar pe cealaltă am desenat-o pe peretele din spatele bustului lui Lenin, cocoţat pe piedestalul său.

Pot să spun că la început am avut unele mustrări de conştiinţă… Bustul de bronz al marelui Lenin… Un sacrilegiu… Marele conducător într-o poartă de fotbal… Apoi mi-am zis că şi aşa nu mă vede nimeni. În plus, eram convins că însuşi marele conducător ar avea simţul umorului. Pe unul din pereţii apartamentului meu din Cernobîl îi păstram fotografia, Lenin ţinând în braţe motanul său preferat… Da, sunt sigur că ar fi zâmbit cu toate că nu a jucat fotbal în viaţa lui.

… Noi doi, faţă în faţă… Mai întâi am măsurat porţile cu rigla, apoi le-am trasat cu negru folosind o carioca groasă… Erau înalte de doi metri şi jumătare şi late de trei.

Regulile erau simple. Eu jucam pe rând şi pentru unul şi pentru celălalt. Lenin apăra porţile Uniunii Sovietice, iar eu eram… ceilalţi. O dată eram China, altă dată Germania, altă dată Statele Unite ale Americii… Începeam din faţa porţii lui Lenin şi atunci eram eu marele conducător… Făceam câţiva paşi înapoi, priveam la minge, apoi la poarta adversă… Unu, doi, trei… Şut… Mingea zboară departe, descrie în aer un arc de cerc şi loveşte podeaua la cinci-şase metri de poarta mea… Mai face câteva salturi mici… Se opreşte la un metru de linia porţii… O lovitură bună… Mă întorc spre chipul marelui conducător, parcă zâmbeşte… Aceasta a fost lovitura lui. Urmează lovitura mea şi trebuie să-mi intru repede în celălalt rol… Sunt Denikin, comandantul alb-gardiştilor… Iau mingea de jos, o scutur de praf, o arunc uşor în sus, şut… A fost o lovitură defectuasă şi balonul s-a rostogolit doar la câţiva metri de mine, mult în partea dreaptă… Lenin are o mare şansă. Zâmbesc… Trupele alb-gardiste sunt în mare dificultate. Poarta e în faţa mea, la cinci metri, într-un unghi de treizeci de grade, goală… Şut.. Gooooool!… Sar în sus de bucurie… A înscris Armata Roşie… 1 – 0 pentru Rusia Sovietică.

Nu ştiu în ce lună, în ce an suntem… Nu ştiu dacă afară s-a consumat sau nu un

război nuclear devastator… Declanşat din greşeală sau cu intenţie… Sau lovituri de stat, asasinate politice, dezechilibre pe plan mondial, acţiuni teroriste îngrozitoare…

Din nou în arenă… Francezii în Rusia… Napoleon, cel mai valoros dintre

adversari, marele împărat al Franţei…în fruntea soldaţilor săi… Lovitura de deschidere îi aparţine. Îşi aranjează ţinuta, e elegant, pe cap un tricorn negru, tunica impecabilă, albastră cu epoleţi şi nasturi sclipitori, o stea de aur şi platină încrustată cu rubine şi diamante prinsă în piept, o diagonală roşie… Vestă şi pantaloni albi… Cizme negre până la genunchi… Are mişcări sigure, gesturi imperiale. Îşi duce mâna stânga streaşină la ochi şi priveşte cu luare aminte poarta adversarilor. Cântăreşte mingea în mâini, zâmbeşte superior, face doi paşi înapoi… Şut puternic. O lovitură excepţională, balonul se rostogoleşte foarte departe, până la picioarele bustului de bronz.

E o misiune grea, francezii sunt foarte hotărâţi şi conduşi de cel mai mare strateg militar… Îi simt prezenţa, personalitatea formidabilă… Şutul meu este anemic, mingea se duce undeva mult spre dreapta şi se strecoară sub masa de şedinţă… O şansă unică pentru Napoleon, Moscova se află în pericol… Şut de la şapte-opt metri de poartă… O formalitate… 1 – 0 pentru francezi… Moscova e părăsită şi incendiată, trupele noastre se retrag. Oftez…Trebuie să o luăm de la capăt… Un şut bun. Mingea se duce departe.

- 94 -

Răspunsul împăratului nu e pe măsura primului său şut… Lovim din nou, câştigăm teren… Iar şi iar… Avem şansa să înscriem… Gooooool! 1 – 1… Francezii nu mai au puterea să se redrezeze… Nu mai reuşesc să iasă din terenul lor şi e 2 – 1, 3 – 1, 4 – 1 pentru noi… O catastrofă pentru francezi… 5 – 1, 6 – 1!… Nu le mai reuşeşte nimic… Sunt obosiţi, demoralizaţi… Se retrag în debandadă, mereu încolţiţi de ai noştri… Spatele corsicanului e încovoiat, nu mai îndrăzneşte să ridice privirea din pământ… S-a terminat! Francezii au părăsit terenul.

Îmi trag sufletul aşezat pe un scaun la masa de şedinţă. Rememorez scenele

bătăliei… Când mă mai liniştesc mă duc în mica bucătărie de unde îmi aduc un pahar plin ochi cu coniac fin… Am descoperit o rezervă suficientă de sticle într-un dulăpior. Mai am vin, vodcă şi şampanie… Mă aşez din nou la masă şi sorb o mică înghiţitură din licoarea de culoarea chihlimbarului. O plimb mult timp prin gură înainte s-o înghit. Aroma şi tăria plăcută a coniacului mă încântă... Simt căldura cum îmi coboară încet în stomac.

Mai iau o înghiţitură… Privesc terenul confruntărilor din ajun, porţile desenate cu negru… Bustul lui Lenin, fruntea lui mare de bronz ce în ajun a parat o minge care se ducea direct spre poartă… Spre marea dezamăgire a adversarilor… S-a dus cu puterea unei ghiulele izbindu-se cu forţă de capul lui din care a ricoşat aproape doi metri în sus, până aproape de tavan… Am mai luat o gură de coniac…Vladimir Ilici Lenin… Alături de alte cărţi, pe masă se odihneşte un volum cu scoarţe roşii… Maiakovski… Cât de mult îmi plăcea în tinereţe, dar nu mai citisem o poezie de el de mai bine de douăzeci de ani… Oare de ce?... Serviciul?... Rutina?... Birocraţia?... Acum am prilejul să-l redescopăr… Vladimir Vladimirovici Maiakovski… Am deschis cartea după ce am mai luat o gură de coniac…

Am mintea uşoară… Mă simt eliberat de orice obligaţie… Nu depind de nimeni şi nimeni nu depinde de mine… Sunt înconjurat de cărţi… În două cuvinte, sunt fericit!... Liber… Dărâmă,

clădesc, sfărâmă,

croiesc, şi fierb

neastâmpăr, în vine,

fac larmă şi tac,

vorbesc şi vuiesc

leniniştii, armatele tinere.

Sânge proaspăt

noi suntem pentru vinele-oraşelor,

- 95 -

trupul ogoarelor, firul ideii,

firul urzelii de fiece zi. Lenin

e viu. Lenin

trăieşte. Lenin

mereu va trăi.

E un cântec comsomolist… Să vedem acum marea înfruntare… Cu numele lui Lenin pe buze, pentru memoria lui au murit milioane de soldaţi sovietici în cel de-al doilea război mondial… Planul Barbarossa… Milioane de soldaţi germani concentraţi la graniţa cu U.R.S.S.-ul… Mi-am potrivit mingea, am măsurat distanţa până la poarta adversă străjuită de bustul lui Lenin… Atacul surpriză, atacul viguros al lui Hitler… Blitzkrieg… Barbarossa… M-am întrebat mereu de unde vine asociaţia acestui nume de cod, operaţiunea de invazie a Uniunii Sovietice de către armatele hitleriste… De la barbă - ţarii noştri purtau bărbi groase, la fel preoţimea noastră, marii moşieri şi de la rossa – roşie?... De la faptul că suntem un stat communist?... Roşu?... Greu de spus. Primul şut înseamnă primul gol, printr-o lovitură de senzaţie. Blitzkrieg… Lenin priveşte resemnat de pe soclul său… Al doilea gol… Al treilea… Suntem aproape de catastrofă, nu reuşim să soatem mingea din careul nostru… Suntem prinşi ca într-un cleşte de foc… 4 – 0… Picioarele parcă nu mă ascultă, jocul de desfăşoară într-o singură direcţie… Frontul e la porţile Moscovei… Leningradul e încercuit de armatele germane.

Mă aşez pentru o clipă pe scaunul meu… Sunt epuizat. Privesc lung statuia de bronz şi în ochi văd o licărire de speranţă… Mă ridic, iau mingea, am emoţii… Şut!… Mingea descrie în aer un arc de cerc şi se rostololeşte departe… Răsuflu uşurat, Moscova a fost salvată. Înscriem şi noi. 4 - 1… 4 - 2… Meciul pare că se echilibrează, dar germanii atacă din nou… Gol pentru noi!... Duşmanii deschid un nou front… 5 - 2, 6 - 2… Se apropie de zonele noastre petrolifere… Deţin o forţă uriaşă… Au toate şansele să ne spulbere şi totuşi rezistăm… Degajăm mingile departe, iar ei nu mai reuşesc să înscrie… Lupta e tot mai crâncenă… Se luptă pe viaţă şi pe moarte… Pentru fiecare palmă de pământ... Apoi se produce lovitura puternică a armatei noastre şi armata generalului von Paulus e prinsă în încercuire… Înscriem o dată şi încă o dată… 6 - 4… Armatele lor sunt date peste cap… 6 – 5, dar sunt încă în ţara noastră.

Mă întorc la masă şi mă aşez pe scaun ca să-mi trag sufletul… Broboane fierbinţi de sudoare îmi curg pe frunte, îmi intră în ochi… Deschid volumul de poezii al lui Maiakovski. Ne-a durut

când am dus în mausoleu

trupul lui Lenin. Dar lut

sau cenuşă,

- 96 -

să se-atingă e greu de cauza sfântă-a lui Lenin. Zvârle, moarte,

coasa de-oparte. Sentinţa ta minte. Cu unul ca el,

şi cerul o simte: nu-i de joacă aici!

Lenin e viu.

Lenin trăieşte.

Lenin mereu va trăi… Încă de la primele dispute fotbalistice simţeam că am un mic spectator ascuns prin

unghere. La început auzeam doar foşnete sub faţa de masă care cobora până la pământ şi prin colţuri… Apoi, pe măsură ce meciurile deveneau mai interesante l-am auzit cum mormăie, cum îşi freacă bucuros palmele păroase… Când o fază îi plăcea mult sau când mingea intra în poartă îl auzeam cum aplaudă şi sare într-un picior… Era Damavoi, spiriduşul casei. O dată, pe când într-o scurtă pauză, mă odihneam în scaunul meu sorbind tacticos din coniac, l-am simţit cum s-a strecurat lângă mine adulmecând pofticios licoarea vrăjită.

Când m-am ridicat, a tresărit şi a dispărut imediat într-unul dintre cotloanele încăperii.

Cu timpul mi-am dat seama că a devenit un microbist înflăcărat şi trăia fiecare fază mai interesantă… Ofta când o echipă rata, se bucura când cealaltă înscria, aplauda şuturile cele mai frumoase… Când nu-i convenea o decizie a arbitrului fluiera, huiduia şi bătea din picioare.

M-am ridicat de la masă… De data aceasta situaţia era grea. Eram conduşi,

adversarii ne depăşeau ca tehnică şi condiţie fizică... Fluierul de început de joc… Şut puternic, mingea s-a dus nu foarte departe. Germanii aveau din nou şansa să înscrie şi să reintre în joc… Hitleriştii aveau poarta în faţa, Lenin singur în faţa mingii… Motoarele tancurilor germane se ambalează la maxim… Tiger, Königstiger, Panther… Monştri de oţel care aruncă din ţevile de eşapament nori negri de fum ce întunecă cerul la Kursk… Se opintesc gata să ne strivească sub şenilele lor grele de oţel… Mingea e aruncată în sus… Şut! Balonul e lovit defectuos… Ratare… Armata germană nu şi-a atins obiectivul… Mingea a sărit foarte ciudat… Ca o iluzie, am văzut o mânuţă subţire şi păroasă care m-a împiedicat să lovesc corect mingea… M-am oprit şi am privit cu atenţie. O umbră s-a strecurat rapid sub masă… Am urmat noi la rând… Şut… Mingea se ridică… şi, nefiresc, zboară prin aer condusă parcă de o mână invizibilă… Se înalţă, se înalţă, pluteşte… E o lovitură record… Goooool!... Am înscris!... Armata Sovietică a învins!… O umbră aluneca repede pe pardosea. Chiar am auzit un chicot… Era spiriduşul

- 97 -

casei… Sunt sigur că a prins gustul confruntărilor şi a început să se implice în desfăşurarea jocului… Încă un şut splendid, încă o lovitură formidabilă, parcă teleghidată. Meciul s-a terminat prin zdrobirea definitivă a armatelor germane… Dintr-un cotlon am auzit Damavoiul jubilând, parcă ar fi fost uşor ameţit de băutură… De unde băutură?... A început să facă atâta gălăgie încât se zguduia întreg adăpostul… Cânta… Aceasta este Ziua Victoriei!… E Ziua Vicroriei… Am golit paharul cu coniac dintr-o singură înghiţitură.

… Poate visam. 7.

Dimineaţă m-am trezit cu dureri de cap, ameţeli şi febră. Boala m-a ţinut câteva zile la pat… A venit ca din senin, poate bătrâneţea, poate un virus ascuns într-unul din cotloanele adăpostului subteran.

Abia mă puteam ridica din pat să beau puţină apă şi să mă servesc din plin cu tablete de aspirină, medicamentul meu favorit. Somnul îmi era chinuit şi bântuit de imagini în culori alb negru, dar albul nu era alb, ci un gălbui strălucitor care îmi rănea ochii, cu toate că îi ţineam închişi… Negrul era puternic decolorat şi avea o tentă murdară, nămoloasă.

Tremuram, dinţii îmi clănţăneau în gură, aveam frisoane şi brusc am început să mă tem. Îmi era frică de singurătate. Îmi era frică de cuşca de beton în care eram prizonier, de zgura fierbinte, radioactivă, care pulsa dincolo de zidul de beton şi plumb… Mi-am ascuns capul sub pătură şi am început să plâng. Lacrimile fierbinţi mă ardeau… Nu mai aveam nici o speranţă… Şi atunci… buf!, am auzit un zgomot depărtat. Am tresărit… Parcă o carte ar fi căzut pe jos… Într-o altă cameră… M-am gândit că spiriduşul casei, damavoiul, a vrut să-mi răsfoiască volumul de poezii din care citisem ultima dată… Să-şi bage nasul în carte, să silabisească… Am zâmbit şi am simţit cum trupul mi se relaxează, cum febra mi se scurge uşor din creier şi am adormit ca un copil.

Prin somn am auzit foi răsfoite, mormăieli şi pufăituri. Apoi am început să visez… Eram din nou în oraşul meu natal, recunoşteam destul de bine o cărare din piatră albicioasă pe care păşisem de mii de ori şi care se strecura printre clădiri vechi şi arborii deşiraţi dintr-un cartier central.

În vis cărarea începea să se înalţe şi să se transforme în punte de piatră. Aceasta despărţea în două terenul cenuşiu care mi se deschidea în faţă… În realitate, în acest loc erau aruncate câteva pietroaie, pe jumătate îngropate în pământ şi acoperite, pe ici şi colo, de muşchi verzui. Bolovanii erau ciudaţi şi mă fascinau de fiecare dată când treceam pe-acolo… Când eram elev în clasele primare erau tot acolo. Îmi aduc aminte că atunci se vorbea că aici urma să se ridice un monument sau o fântână, dar până la urmă nu ştiu din ce motiv se renunţase la idee.

Prin vis păşeam pe puntea din piatră care urca… Pietroaiele murdare începeau să dispară… În locul lor se iveau pe rând, ca din ceaţă, sculpturi ciudate, lucrări minunate… Bustul lui Zeus, capul maiestuos cu ochii mari, orbi şi barba încreţită, alături patru coloane albe, înalte şi zvelte… Capiteluri ionice şi deasupra arcuri de marmură… Toată curtea interioară era plină de sculpturi… Unele erau pe jumătate îngropate în pământ, altele erau înclinate şi toate păreau lucrate de aceeaşi mână măiestrită… Bustul Afroditei, mai mulţi lei din marmoră, un jilţ înalt din piatră.

- 98 -

Eram hipnotizat, nu-mi puteam dezlipi ochii de minunăţiile albe… Se făcea seară şi o lumină lăptoasă mă înconjura… La marginea parcului, chiar în faţa ieşirii erau aşezate pe jos două scoici mari, şi ele cioplite în piatră. Stăteau cu faţa în jos. Am îngenunchiat lângă ele şi le-am întors… Mai întâi una, apoi cealaltă… Brusc, cerul s-a întunecat.

Prin somn simţeam cum trupul începe uşor să-mi amorţească… Era ca şi cum

cineva sau ceva îmi ţintuia spatele lipit de patul tare. O gheară subţire, rece şi lungă îmi intra încet în creier… Încercam cu disperare să mă smulg din îmbrăţişarea rece şi să mă întorc pe o parte. Încercam să urlu, dar muşchii gurii îmi erau paralizaţi… Încercam să-mi deschid ochii, dar nu puteam…

Ajută-mă Doamne!… Ajută-mă Doamne!… Încet, apăsarea puternică a început să cedeze, am reuşit cu greu să-mi mişc

muşchii, cu un efort disperat am putut să mă răsucesc în partea dreaptă. Broboane reci îmi strângeau fruntea…

Am adormit din nou. Nu departe am văzut spitalul de boli infecţioase din oraşul nostru. Îmi aduc

aminte că am fost internat aici, pe când eram în clasa a treia primară… Am avut hepatită. Tot aici, acum treizeci de ani a murit un prieten… Era poet şi i se spunea Contele…

Spitalul e o clădire masivă, pare un palat vechi… E aşezat pe coama unui deal. În visul meu acesta e pustiu, geamurile sunt întunecate… Nici o mişcare, nici un zgomot… Pare părăsit. O cărare din dale de piatră duce până la uşa principală… Aceasta e închisă. Privesc prin geamul murdar ţinându-mi palmele căuş la ochi… Înăuntru văd un hol cenuşiu, lipit de un perete un dulap de spital cu oglindă, flori uscate în ghivece…

Cărarea din faţa spitalului se continuă de-a lungul clădirii, în partea dreaptă. Păşesc de-a lungul ei, pe sub zidurile înalte, maronii, cu ferestre în care se reflectă o lumină ruginie… În partea stânga dealul coboară brusc într-o limbă lungă de pădure tânără de fag. Printre trunchiurile triste şi crengile desfrunzite se vede în fundal un gard din plasă de sârmă. Cărăruia începe să se îngusteze, apoi se înfundă. E blocată de un zid… Nu pot să cobor în pădurice, e foarte deasă şi liziera ei e năpădită de spini. Mă uit în partea dreaptă. Văd o scară de piatră tăiată în peretele clădirii. Mă caţăr, ajung cu greu până pe acoperiş. Acolo, sus, dau de un trotuar suspendat. E din beton şi merge de-a lungul clădirii… Privesc pentru o clipă în urmă, spitalul e foarte lung. Are aproape un kilometru.

Păşesc uşor, ţinându-mi cu greu echilibrul. Aerul tare al înălţimii mă îmbată, privesc cerul, mă simt uşor… Sunt la înalţimea crengilor arborilor care au căpătat culoarea verde închis. Trotuarul se sfârşeşte brusc. Privesc în spate… Nici nu mi-am dat seama când am lăsat în urmă spitalul … Sunt în mijlocul unei râpe, jos în stânga mea curge râul care străbate oraşul. În partea dreaptă se ridică pieptiş o costişă abruptă de pământ, înaltă de patru-cinci metri… O punte subţire traversează râul. Simt un gol în stomac, genunchii îmi tremură… Înaintez greu, pas cu pas… Când ajung în mijlocul punţii mă opresc şi arunc o privire peste zări… E oraşul meu natal, îl simt cu fiecare fibră a mea, îi recunosc parfumul deşi în realitate e mult schimbat faţă de cel din vis… Spitalul e acoperit aproape în întregime de fâşia de pădure. Din el se vede bine doar cupola globuloasă care se ridică deasupra intrării principale. Râul e verzui şi se pierde în vadul

- 99 -

ce se deschide la picioarele clădirilor din aval. În stânga, departe, pe un deal, se vede un cartier nou de blocuri…

Sunt de partea cealaltă a podului. Şi aici e tot o cărare îngustă… O urmez… În partea stângă e râul, în dreapta un parapet de piatră. În faţă îmi apar trepte săpate în piatră, în formă de melc. Cobor şi ajung într-un fel de cuşcă cu zăbrele groase din fier. Caut ieşirea. Pe unul dintre pereţi văd efigii sculptate în piatră. Sunt atât de minunate încât încep să lăcrimez… Linii fine şi expresii grave pe aceeaşi placă de marmură roz, care a prins pe ici şi colo o tentă uşor castanie… Vulturul bicefal… Hipnotic… Aproape că nu-mi puteam desprinde privirea de el. Coroane mici, deasupra coroana mai mare, stemele opace, capetele vulturilor, ciocurile, limbile încovoiate, aripile deschise, penele ascuţite, sceptrul de aur şi spada..

Mi-am trecut palmele peste piatra fină. Era caldă. Toată ziua a stat în bătaia soarelui.

Într-un târziu am găsit calea de ieşire, o scară îngustă de piatră pe care am urcat-o până am ieşit la lumină. Stau pe un fel de balustradă lată de mai puţin de o jumătate de metru. În dreapta e un grilaj solid din fier forjat vopsit în verde închis. Dincolo de grilaj e un mal înalt şi abrupt de pământ acoperit cu tufişuri dese de alun şi urzică. În stânga, jos, la zece metri curge râul…

Încep să mă trezesc. Imaginile mi se şterg repede din minte. Sunt din nou în

adăpostul subteran… Încă nu… Îmi întorc privirea spre albia râului. Ceafa mă doare foarte tare din cauza efortului… Văd un corp alb-incandescent ridicându-se din apă… E orbitor şi îşi schimbă mereu forma… Pare o fiinţă vie. Apa din jurul său bolboroseşte... Am început să aud plănsete de copii… Mai întâi căteva voci, apoi mai multe şi mai multe… Pretutindenea, înconjurându-mă… Plânsetele încep să se transforme în puncte luminoase care se mişcă, dansează, desenează hărţi în întuneric…

Mă trezesc… În minte îmi revine explozia centralei nucleare… Puternica emisie radioactivă spre cer, formidabila energie dezlănţuită… Steaua care se formează şi începe să-şi întindă razele morţii… Oare unde s-a greşit?... Când au pierdut savanţii noştri competiţia?... Explozia centralei atomice ne va costa scump… Poate prăbuşirea sistemului comunist, dezintegrarea Uniunii Sovietice… Vom pierde aura de infailibilitate a ştiinţei şi tehnicii sovietice.

M-am smuls cu greutate din pat şi clătinându-mă m-am târât până în sala de şedinţe. Pe masă mă aştepta volumul lui Maiakovski… Îl deschid… Îl răsfoiesc… Silabisesc titlurile poeziilor… 150 000 000… Poezia pe care o îndrăgisem atât de mult în tinereţe… Poezia care-mi rămăsese în minte.

… E-un an cu mulţi zero, şirag nesfârşit. E-o sărbătoare,

n-o-ncap calendare! Drapelul roşu –

oameni, clădiri a-mpodobit! Poate serbează revoluţia,

a suta aniversare. poate-i al lumii-avânt

neţărmurit: Peste tot, şiruri lungi, oameni noi

- 100 -

străbat cerul, fulgerând cu-avioane, sau în trenuri,

sau pe punţi de vapoare-n convoi, sau păşind, şerpuind, în coloane. Marţienii căpoşi se ridică în roi, şi-ntr-o aură roşie strălucind de departe, către noi

vin zburând, de-acolo din Marte. Colindă-aerostaţii

planetarele cete… Pun soarele-n umbră. Vin şi alţii, alai, adunându-se-n zbor - de pe alte planete – din spatele soarelui, în evantai. De pe faţa pământului, pustiul dispare, plantaţii feerice, pretutindeni, noian. Azi

nemărginirile verzi ale fostei Sahare sunt decorul serbării

din fiece an. Văzurăm, pe drum,

coborând zi de zi şi nopţile cum

peste tot se-ncovoaie. Şi-un strigăt, din rânduri, clocotind se-auzi:

- Începem! Dă-i bătaie!

Mi-am dat seamă că în minte îmi răsună cuvinte învăţate în liceu… Cuvinte pe care le repetasem în universitate… În care crezusem cu atâta tărie:

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste este măreţul bastion al progresului, democraţiei şi păcii. Oamenii sovietici sunt mândri de patria lor, care deschide omenirii, cu paşi siguri, drumul spre culmile strălucite ale Comunismului. Sunt bătrân… Foarte bătrân şi obosit… Sunt bolnav şi singur… Uitat… Simt cum moartea îmi dă târcoale…

- 101 -

CAPITOLUL V

CENACLUL LITERAR

Părintele Serafim mi-a zâmbit întinzându-mi filele pătate cu cerneală neagră de xerox:

- Fă-te nebun ca să fii înţelept!… Aşa zice Biblia… În nici într-un caz nu mi se pare că tatăl tău a luat-o razna… E prizonier… În acelaşi timp e liber şi nu ştie ce să facă cu libertatea lui.

Şi-a făcut semnul crucii şi s-a închinat. - Vechile lui credinţe şi convingeri se prăbuşesc şi ridică un nor de moloz şi praf

care îi întunecă cerul. Mi-am adus aminte de anii studenţiei. Tatăl meu era omul care îmi încuraja toate

iniţiativele, îmi trecea cu vederea ezitările, poticnirile şi chiar îmi sprijinea evadările, întoarcerile… Viaţa e ca frontul, spunea el…

1. Jurnalul meu, anii studenţiei Îmi aduc aminte că aproape întreaga seară am privit covorul. Pătrăţele şi

dreptunghiuri cărămizii, roşii, galbene, pe fondul galben-portocaliu… Acestea se atingeau, se înghionteau şi în câteva locuri se suprapuneau.

Participam pentru prima dată la o întâlnire cu scriitorii într-unul din vestitele centre culturale moscovite. Erau prezente douăzeci, douăzeci şi cinci de persoane distinse, profesori universitari, prozatori, poeţi, pictori, ziarişti şi câţiva studenţi. Atmosfera era apăsătoare. Un poet urma să citească un grupaj de versuri din creaţia proprie… Emoţii, agitaţie, poetul se ridică, va recita stând în picioare… Îşi mângăie foile… Cuvintele lui îmi trec pe la urechi… Abia reţin câteva versuri dintr-o poezie. Simt multe priviri aţintite asupra mea… Poetul încheie într-un ropot de aplauze… Urmează comentariile asupra poeziei citite în această seară… Cuvinte alese, citate, idei savante, filosofie… Mai doreşte să intevină cineva?... Mai doreşte să intevină cineva?... Nu?… Poate dintre cei veniţi la noi pentru prima dată… Poate data viitoare?… Aproape că nu îndrăzneam să respir, doream ca seara literară să se termine cât mai repede… Oare nu mă puteam face nevăzut?… Simţeam din nou că toate privirile sunt aţintite asupra mea, dar eram sigur că nu aş fi putut lega în acel moment nici două cuvinte. Dacă aş avea curajul nebunesc de a deschide gura, în mod cert m-aş face de râs… Nu, niciodată nu voi putea vorbi ca ei!… Dar câteva idei aş avea şi eu… Interesante, inovatoare, unele chiar revoluţionare…

Sunt sigur că în acest moment toţi mă consideră un prostuţ timid de provincie, rătăcit în Moscova… Aveam privirea ţintuită în covor… Cuvintele… Adevărate

- 102 -

construcţii… Palate… Cuvintele mă rănesc… Urăsc cuvintele frumoase!… Am uitat şi puţinul pe care îl ştiam… Şabloane literare din liceu…

Ei simt că mă tem… De aceea mă privesc pe sub sprâncene… Au gesturi de scamatori, ochii lor strălucesc sub forţa ideilor pe care le lansează. Zâmbesc detaşaţi, îşi dau capul pe spate, se încruntă, bat cu pumnul în masă, râd în hohote, aduc între noi figuri palide de sfinţi ruşi, de scriitori… Lomonosov, Derjavin, Jukovski, Batiuskov, Puşkin, Gogol, Lermontov… Dar eu privesc covorul mare… Dreptunghiuri cărămizii, roşii pe fond galben-portocaliu.

Sunt un boboc, un proaspăt student în capitala Uniunii Sovietice, locuiesc într-un cămin studenţesc cu patru nivele, îmi împart camera cu alţi trei colegi. Şi totuşi m-am pucat să scriu. Versuri… La început nu puteam închega o poezie întreagă. Era peste puterile mele. În minte îmi veneau versuri. Şi totuşi vroiam că compun o poezie adevărată… Întreagă… Am început să notez versurile, unul sub altul pe o foaie de hârtie… Răzleţe… Aşa cum îmi veneau în minte… Fără legătură între ele. Apoi le-am decupat. Întreaga masă era plină cu fâşii de hârtie… Ce muncă!... Am început să le aranjez una după alta… Variante şi variante… Combinaţii… Poezia a început să capete formă. În total aveam cam treizeci de versuri… Poezia suna… şi nu suna bine… Schimbam hârtiuţele între ele… Ieşeam pe balcon să fumez o ţigară, mă plimbam prin oraş, mă întorceam la masa de lucru… În sfârşit am reuşit să termin prima mea poezie… Am transcris textul pe o foaie de hârtie şi am recitat-o. Suna bine! Da, îmi plăcea cum sună. Desigur nu aş fi îndrăznit să o citesc în cenaclu, dar era un început… Din păcate, peste ani, am pierdut poezia. A stat multă vreme aruncată în fundul unui sertar, iar în timpul unei curăţenii generale, din nebăgare de seamă am mototolit-o şi aruncat-o în coşul de gunoi odată cu alte hârtii. Îmi amintesc doar câteva versuri: dansul tibiilor zdrobite, zâmbetul craniului calcinat, blestemul cărnii arse… Era o poezie simbolică, iar tema era desigur, războiul… Un sat ucrainiean incendiat de armatele hitleriste… Masacrul populaţiei civile… După cenaclu, se mergea invariabil la bere… O bere, maximum două, după care gaşca noastră se spărgea. Aşa am ajuns să-i cunosc în scurtă vreme pe toţi. B., sufletul cenaclului, era profesor de filosofie, amabil şi atent cu toată lumea. După ce îşi termina cursurile îl găseai în două, trei locuri preferate ale boemei oraşului: două cafenele şi un restaurant. Nu servea niciodată mai mult de un pahar de coniac sau de vin, o bere, în schimb nu putea ţine minte câte cafele consuma într-o zi… Îi plăcea să se înconjoare de tineri creatori pe care îi asculta cu multă atenţie. Nu-i lua niciodată peste picior oricâte enormităţi sau infantilităţi ar fi spus. Nu-mi aminesc să fi lipsit de la vreo şedinţă de cenaclu… Mi-am descoperit repede în el un apropiat şi nu peste mult timp chiar un prieten… B. nu publicase până atunci nici o lucrare, dar avea în pregătire nu mai mult de o duzină de “texte fundamentale”, cum spunea el. P. era student la filosofie şi toţi îl vedeam discipolul lui B. Se spunea că în câţiva ani el va lua în mâni hăţurile cenaclului nostru literar... Nu era sclipitor, dar cunoştea perfect germana şi franceza. Câteodată era înfumurat şi arogant. Atunci lua pe toată lumea de sus… În momentele sale de relaxare îi plăcea să fie lăudat… Nu prea îţi făcea plăcere să te aşezi cu el la masă, chiar dacă atunci când te vedea de departe îţi făcea semne largi şi te poftea în modul cel mai politicos.

- 103 -

Îmi aduc aminte că o dată i-am dat spre lectură manuscrisul unei proze scurte la care lucram. Era a patra variantă… Stăteam amândoi pe o terasă însorită, în faţa unei cafele. Mi-a luat foile cu multă delicateţe… A început să citească atent. După primele rânduri i-a apărut un zâmbet amuzat în colţul gurii. Apoi a pufnit pe nas o dată… Încă o dată. După ce a parcurs întregul text mi-a întins manuscrisul:

- Da… Felicitări! mi-a spus P. Textul e bun… Din păcate întreaga construcţie e asemenea unui tun de calibru mare, a unui obuzier instalat pe un afet impresionant, dar care trage cu un glonţ!… Totuşi, felicitări, sunt multe lucruri care mi-au plăcut… E ceva valoare acolo… L. a început prin a scrie poezie, dar acum era cel mai în vogă prozator din cenaclul literar. În viaţa de zi cu zi era geolog, dar apariţiile lui erau întotdeauna fulminante. Făcea cinste tuturor colegilor de cenaclu, ne citea ultimele sale creaţii chiar şi cele care erau încă în lucru… După o după-amiază întreagă petrecută într-un restaurant moscovit, seara se termina cu cântece patriotice, cu proiecte îndrăzneţe şi cu discuţii aprinse despre menirea civilizatoare a Rusiei în lume prin proza şi poezia noastră contemporană: - Suntem o forţă formidabilă, colosală… Scrieţi şi voi… Am văzut că aveţi talent cu carul… Dar nu scrieţi cât trebuie… Nu aveţi îndeajuns curaj… De ce sunteţi aşa de timizi?… Proza înseamnă multă forţă, înseamnă voinţă… Bravo!… Şi tu eşti un talent… Şi tu eşti un tânăr de viitor.

Apoi L. revenea întotdeauna la propriile-i creaţii: - Pregătesc o proză nouă… Încă nu are titlu… Trei steluţe…

- Povesteşte-ne!… - Bine, vă povestesc… Dar înainte mai luăm o tură de vodcă. Chelner!

Închinăm toţi în cinstea literaturii sovietice contemporane. 2. D. e cel mai rafinat poet, dar rafinamentul său poetic îl duce încet, dar sigur, pe un

drum înfundat. D. scrie foarte greu. Pentru un poem are nevoie de săptămâni întregi de muncă, de închideri în sine şi însingurare, de stări bizare în care vorbeşte singur pe stradă şi nu vede pe nimeni… Urmează luni întregi pentru distilări succesive ale textelor… Atunci îl vezi tot timpul mahmur şi cu capul în nori… În final, dintr-un munte de zgură se nasc patru-şase versuri pe care le pune bine pentru mai târziu… D. citeşte în cenaclu un grupaj cam la doi ani. Atunci e mare eveniment şi mulţi se înghesuie să-i savureze versurile.

În viaţa de zi cu zi D. e contabil la Facultatea de construcţii din Moscova… E un economist conştiincios care nu s-a plâns niciodată de vreunul dintre şefi. Îi place să bea vodcă şi bere, dar nu se dă în lături de la coniac şi vin… E şi el generos… Face cinste colegilor de cenaclu. Are o delicateţe aristocratică şi o fragilitate deja proverbială. Nu-i pot uita versurile:

Dincolo de steaua roşie de pe Kremlin, Iată, se iveşte luna galbenă…

- 104 -

sau, O viespe se roteşte în jurul capului meu, Acum eu port aureolă. N. e argentinian şi are un profil de condor. S-a născut în Buenos Aires şi tatăl lui a

fost un membru important al partidului comunist din Argentina. Familia lui a emigrat în U.R.S.S. pe când el avea şapte ani. În Argentina tocmai începuse prigoana împotriva comuniştilor.

N. e abonat la reviste de cultură din Argentina şi e un apreciat traducător din literatura sud-americană… Scrie recenzii de carte la o importantă revistă de cultură moscovită şi din când în când citeşte în cenaclu câte-o proză scrisă de el… Desigur, o proză mult influenţată de scriitorii sud-americani.

Figura lui imperială, de vultur andin, aduce un exotism aparte cenaclului nostru. Evident că a făcut multe cuceriri în rândul scriitoarelor noastre tinere şi mai puţin tinere. Lui N. îi place mult vinul, cu vodca nu s-a înţeles niciodată, iar bere bea ocazional…

Z. e marxist şi vine cu multă plăcere la cenaclu pentru a se delecta cu… ultimele

creaţii literare ale contemporanilor… E un critic obiectiv şi erudit. Câteodată Z. e în toane proaste şi atunci nu e prea generos cu laudele. Uneori amestecă teze marxiste în comentariile sale foarte elaborate… Într-un moment de exaltare furioasă, un coleg de cenaclu jignit l-a făcut… flegmă intelectuală. Z. s-a supărat pe toată lumea prezentă şi n-a mai venit la cenaclu aproape un an.

H. e un poet tragic. E reîncarnarea lui Don Quijote… Faţă prelungă, osoasă, ochii

adânci, voce gravă, cuvinte bine cumpănite, mişcări nesigure, ochii scăpărători… Idealist… H. e de departe cel mai bun poet din cenaclu. Nu are prieteni. Când bea prea mult, dar asta se întâmplă foarte rar, devine încrezut, arogant, uneori chiar jignitor. În acele momente toţi colegii de cenaclu devin pentru el nişte diletanţi. Când se trezeşte îi pare rău, face cinste cu bere…, H. bea multă bere, apoi se închide în sine, e posomorât şi cade pe gânduri… Îşi dă capul pe spate, priveşte deasupra tuturor şi murmură încet versuri. H. devine din nou Don Quijite, neînţelesul nostru coleg.

3. Cu timpul am prins şi eu gustul boemei literare moscovite. Obişnuiam să merg

regulat la cenaclu, o dată pe săptămână, miercurea. În celelalte zile mă întâlneam cu colegii literaţi pe terase şi în cafenele. La început mai mult ascultam, apoi am prins curaj şi interveneam şi eu în discuţii, ce-i drept cu mare timiditate.

Am început cu poezia. De la poezie am trecut la proză ştiinţifico-fantastică. Apoi am început să scriu nuvele, dar de citit nu îndrăzneam să citesc în cenaclu… Primul text pe care l-am considerat bine închegat i l-am dat spre lectură lui L. În proza mea era vorba despre un segment de zid vechi din în inima oraşului… Un zid care îmi venea mereu în minte şi uneori îmi apărea şi în vise… Peste ani am regăsit textul respectiv acasă, într-un dulap cu cărţi prăfuite. M-am mirat când l-am văzut şi i-am zâmbit ca unui vechi prieten...

- 105 -

La capătul străzii stă zidul ca moartea… În timpul vieţii îl ai mereu în faţă. Te

apropii de el pas cu pas. Când ajungi în faţa lui vrei să te opreşti, crezi că acesta e sfârşitul… Aşa de repede!?… Cât de clar se văd pietrele din zid şi mortarul care le leagă, care le îmbrăţişează... Zidul e moartea!

Când eşti la câteva palme de zid tresari… Vezi că de-a lungul acestuia se deschide o firidă îngustă, e mai mult o crăpătură tainică… Şi nu te striveşti de zidul pe care l-ai avut toată viaţa înaintea ochilor… O cărare secretă, bătătorită de paşi te salvează.

Mergi de-a lungul zidului vechi pe un drum care nu se mai sfârşeşte. Nu vezi în faţa ta pe nimeni, degeaba te întorci, nimeni nu te urmează. Eşti atât de singur!...

Moartea nu e sfârşitul, ci începutul unui drum pe care eşti nevoit să-l străbaţi singur. Făpturile pe care le simţi aproape sunt doar cele din amintirile tale… Vei regreta că nu ţi-ai făcut destui prieteni, că nu ai cunoscut mai mulţi oameni… Dacă în timpul vieţii ai fost un însingurat, acest drum nu îţi poate aduce altceva decât însingurare… Şi când se sfârşeşte drumul?… Niciodată!...

L. s-a uitat la mine cu o privire uşor ironică şi a strâmbat din nas: - Tema… nu e nouă, mi-a zis el… Da… E o încercare… bună… Bravo!… Dar

textul tău… nu e proză. Mai degrabă e un eseu… Da, un eseu! O proză adevărată trebuie să conţină o povestire, aceasta trebuie să o străbată de la un capăt la altul ca un fir roşu… Unde este povestirea?

- Nicăieri!… i-am răspuns eu resemnat. L. m-a bătut prieteneşte pe umăr. - Nu-i nimic! Capul sus!… Toate lucrurile au un început. S-a ridicat brusc de pe scaun ca împins de un arc: - Chelner, încă două pahare cu vodcă!… Trebuie să ciocnesc cu domnul scriitor! M-am făcut mic în scaun.

… Nu prea mai mergeam pe la cursuri la facultate. Citeam mult, scriam. Uneori

lucram până noaptea târziu. Când mă trezeam, iar asta era în jurul orei zece, mă spălam, mă îmbrăcam la repezeală cu ce apucam şi ieşeam în oraş să-mi caut prietenii. Soarele strălucea pe cer şi viaţa boemă era minunată… Îi găseam prin cafenele sau baruri savurându-şi cafelele de dimineaţa, uneori înnobilate de un strop de coniac…

Ziua de azi începe greu… Mahmureală, pesimism, reticenţă, fatalism, cu alte cuvinte, o atmosferă de sfârşit de lume… O cafea neagră, încă una, mai multe ţigări. După un timp vin emisarii plini de viaţă. Vin veştile:

- Pictorul K. tocmai a venit de la Veneţia. Toţi cunoscuţii sunt invitaţi la atelierul său… E în mare chef, face cinste… Ne arată ultimele lui pânze şi schiţe.

- Formidabil!… toată lumea în cor. - Şi face cinste?… - Da, scriitorul I.C. şi actorul M. au plecat deja într-acolo. - Mergem şi noi? - Mergem! - Mergem!…

- 106 -

Eu nu mă duc, nu-l cunosc prea bine pe pictorul K. şi mai ştiu că la beţie, când e în ultimul hal, face scandal… Aş vrea să mă duc la facultate, ştiu că azi avem cursuri. Pe la mijlocul drumului mă răzgândesc, în minte îmi vine ideea unei noi proze. Intru într-o cofetărie frecventată de scriitori. Pustiu. Intru în barul de vis-à-vis. Nimeni… Ies… Nu am ce face, mă îndrept resemnat spre căminul studenţesc. Colegii tocmai s-au întors de la cursuri. Mă iau peste picior:

- Ce ai făcut astăzi? - Ai mai scris?... - A întrebat asistentul Z. de tine… E supărat rău de tot!… Spune că nu te-a văzut

la faţă anul acesta… Şi suntem în luna mai. - Ha… ha… ha!… Nu-i adevărat, am glumit doar… Nu a întrebat!... - Cum stai cu materia pentru colocviu?… Cum, nu ştii?… Luni avem colocviu.

Eu am tras din greu două săptămâni şi parcă nu s-a prins nimic de mine… Cum?… Nu vii?… Treaba ta, precis că o să supere decanul de an din nou pe tine!

E seară, frig şi ies în oraş. Străzile sunt pustii, luminate de felinare singuratice.

Grăbesc pasul deşi nu am o ţintă precisă… Mă simt slab. Dacă stau şi mă gândesc, am atâtea defecte!… Sufletul meu e bolnav, sunt ca o frunză purtată de vânt… Colegii glumesc pe seama mea… Iar eu nu am nici o replică, înghit totul şi ei îmi rânjesc în faţă… Slab, slab… Replicile îmi vin în minte pe urmă … Mult prea târziu… Ridicol…

Paşii mă duc departe, în cartiere mărginaşe. În fiecare seară fac zeci de kilometri înainte de a mă întoarce la cămin.

… Voinţă, voinţă, voinţă… repet în timp ce păşesc apăsat… Voinţă, voinţă, voinţă… Trec dintr-un cartier în altul. Deasupra strălucesc stelele… Atât de reci şi distante.

Voinţă, voinţă, voinţă, voinţă!… Sunt departe de cămin, undeva la periferia Moscovei. Aerul răcoros îmi face bine.

Păşesc şi număr în gând: unu, doi, trei!… Voinţă, voinţă, voinţă!… E târziu, cred că e trecut de miezul nopţii, ar fi timpul să mă întorc. Întăreşte-Doamne-trupul meu-slab!… Unu, doi, trei, patru… Întăreşte-Doamne-

trupul meu-slab!… Întăreşte-Doamne-trupul meu-slab… Pe la ora 10 am fugit din nou de la cursuri… Primele două ore mi-au fost de

ajuns… M-am plictisit… Aşezat strategic în ultimul rând al amfiteatrului, am început o proză, curând însă m-am blocat, din lipsă de inspiraţie. Sala noastră de curs nu e cel mai bun loc unde să-ţi vină idei, mai ales dacă profesorul se agită, scrie câte-un cuvânt pe tablă şi îi fixează pe cei care nu participă din tot sufletul la cursul lui.

Pe strada principală se târăsc maşini mari, autoturisme… Fum greu de eşapament şi mult zgomot… Simt că această trepidaţie îmi prinde bine… Ce eliberare!… Poţi să te descătuşezi de toate poverile cotidiene când un camion trece greoi pe lângă tine… Zgomotul te asurzeşte, totul se zguduie, tremură… În timp ce praful se ridică în nori murdari şi zgomotul atinge cote maxime poţi râde, poţi striga, necheza… Poţi gândi cu voce tare, cu vorbe apăsate… Poţi repeta un cuvânt care nu-ţi dă pace de câteva zile bune… O expresie care te obsedează…

- 107 -

În timp ce următorul camion trece uruind îţi ridici ochii spre cer, tragi aer în piept, ce contează că e plin de praf, de gaze şi de vapori de benzină… Şi pe când trâmba de praf începe să te înghită, strigi:

- Sunt liber!… Sunt liber!… Am mai scris o proză scurtă, inspirat de imaginea unuia dintre noile cartiere ale

Moscovei, pe care l-am străbătut de mai multe ori, în lungilele mele peregrinări nocturne şi diurne… Nu i-am pus nici un titlu, doream să las acest lucru, care mie mi s-a părut întotdeauna greu, în grija mai vechilor mei colegi de cenaclu.

- E încă o bună încercare, mi-a spus L. sorbind îndelung din ceaşca de cafea… Da, da… Se vede un progres… O evoluţie… Acesta e cuvântul… Evoluţie… Dar, domnule… Nu e proză!… Fără supărare… Nu, nu… Aduce mai mult cu un articol, un reportaj… Nu e proză!… Până la proză mai e!… Era o seară rece de toamnă târzie. Am ieşit în oraş. La facultate era o perioadă grea de colocvii şi examene parţiale, iar ultimele săptămâni le-am petrecut mai mult în biblioteca universităţii noastre… După o nesperată notă de nouă luată la materia unui profesor foarte exigent şi autorul mai multor cărţi de specialitate, mi-am spus că merit şi eu o recompensă… O mică evadare şi poate chiar un pahar mare de vodcă. Am bântuit mult timp prin cafenele şi baruri… Fără succes… Era târziu… Nimeni, nici un cunoscut, nici un prieten… Străzi pustii, o ploaie măruntă şi rece. Am intrat într-o bombă care nu prea era frecventată de cenaclişti… Fum gros de ţigară, miros de alcool ieftin şi prost amestecat cu duhoarea care venea de la toaleta care avea uşa stricată… Multă gălăgie, discuţii aprinse. La o masă, într-un colţ, îi recunosc ca prin ceaţă pe L. şi H. Fiecare are în faţă câte un pahar plin cu vodcă. - Eheei!... Domnul student… Veniţi la noi la masă!… Ce surpriză!… Amândoi erau bine atinşi. - N-ai apărut la lansarea ultimului meu volum de poezie! s-a îmbufnat H… Noi venim direct de-acolo. - Daaa!?… Felicitări, felicitări!… Ai lansat un volum?… N-am ştiut, nu m-a anunţat nimeni… Ştii, nu prea am ieşit în ultima vreme… Colocviile astea… Aş fi venit bucuros… În orice caz, felicitările mele! H. m-a privit tulbure cu un zâmbet pe buze. - Dacă veneai tu, aş fi avut şi eu un susţinător sincer la lansare şi nu doar lăudători de doi bani! L. s-a foit nemulţumit pe scaun. - Stai cu noi la masă. Ce bei? - Încă un rând! Strigă L. în direcţia barului. - Unde a avut loc lansarea? întreb. - La librăria universităţii. - Frumos. Cine a fost la lansare? - Păi… mulţi! A fost multă lume. - Au fost colegii de cenaclu? - Da, au fost aproape toţi.

- 108 -

- A fost profesorul A.? - Da. - Dar profesorul R. ? - Desigur. A fost însoţit de câţiva dintre studenţii lui. Au fost şi C. şi M.M. şi poetul V. şi speologul X. - Fantastic! A fost un eveniment de excepţie. - Desigur. - Dar poetul V.?… E prietenul nostru.

- Da. - Prozatorul F.? - Nu. - Hm… Nici o pagubă! - Aşa zic şi eu… N-au venit nici poeţii S.M şi S.P. Ciocnim. - Felicitări! - Felicitări! La mai mare! - Mulţumesc.

Un moment de tăcere. - Cine a mai fost? - Au mai fost şi ziariştii M. şi A. de la M.K. A fost şi pictorul B. şi sculptorul R… Mulţi, mulţi… Lume bună. - Minunat. Aş fi vrut să vin şi eu, dar cu examenele astea… L. oftează: - Da… Examenele… Trebuie luate toate. H. se apleacă şi de la piciorul mesei, dintr-o plasă mare de plastic extrage cu două degete o cărticică. E un exemplar din ultimul lui volum de poezie. - Să-ţi scriu o dedicaţie… Deschide cartea la prima pagină şi scoate un pix din buzunarul de la piept. Scrie două-trei cuvinte, se opreşte, se uită lung la mine, se apleacă deasupra volumului, mai scrie câteva cuvinte, îşi mijeşte ochii, priveşte în tavan… În sfârşit, trage aer în piept şi semnează apăsat… Cât de bine seamănă cu Don Quijote!… Îmi întinde ceremonios cartea. O iau şi citesc dedicaţia. Simt că îmi urmăreşte privirea. Colegului meu mai tânăr I., o certă speranţă a prozei ruse de mâine. H. Îi strâng mâna, îi mulţumesc. Cu toţii dăm paharele de vodcă peste cap şi le izbim de masă deodată. Pocnetul sec se pierde în gălăgia generală din bar. - Încă un rând!… Pentru literatura rusă! - Pentru literatura rusă!... L. cade pe gânduri. - H., tu ştii că mie nu mi-ai dat volumul tău?!... H. se loveşte cu palma peste frunte. - Tocmai ţie?... Prietenul meu… Tu care ai rămas cu mine până la capăt?… Da… Da… Iertare… O secundă. Mai extrage un volum. Scrie cu înfrigurare, semnează şi îi întinde lui L. cartea. Acesta o ia zâmbind, citeşte dedicaţia… Zâmbetul i se şterge de pe faţă, priveşte năuc, apoi se încruntă: - Prietenului meu L. aflat în căutarea Muntelui cunoaşterii, mormăie el.

- 109 -

H. îl aprobă mecanic. - Cum?… Eu n-am ajuns la Muntele cunoaşterii? se supără L… Eu am ajuns la Muntele cunoaşterii!... Amândoi îl privim consternaţi… L. continuă: - Am ajuns la Muntele cunoaşterii!… Poate că încă nu l-am urcat până în vârf… L. se ridică, răstoarnă un scaun, se uită urât la H. Acesta încearcă să-l îmblânzească: - Am vrut să scriu că eşti pe drumul consacrării. - Atunci de ce nu ai scris aşa?… Se întoarce spre clienţii din bar care îl privesc curioşi… Auziţi domnilor!… Eu încă nu am ajuns la Muntele cunoaşterii!… H. se precipită, sângele îi năvăleşte în obraji. Soarbe dintr-o înghiţitură vodca din paharul aproape plin, înhaţă volumul de versuri din faţa lui L., rupe dintr-o mişcare pagina cu dedicaţie, o mototoleşte şi o aruncă departe, peste capetele mai multor cheflii… Se întoarce spre mine, are ochii injectaţi: - Poate că nici ţie nu-ţi place dedicaţia mea?!… Îl asigur că sunt pe deplin mulţimit. Pacea şi armonia se aşează din nou la masa noastră după încă o tură de vodcă… Apoi limbile ni se dezleagă… Vorbim despre teatru, film şi literatură clasică… Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic… La un moment dat, printre mese, legănându-se, îşi face apariţia un tânăr cam de treizeci de ani, albinos, slab, cu ochii albaştri, mari şi trişti. Se apropie de noi şi foarte politicos cere o ţigară. H. îl priveşte atent şi îl invită la masă. Necunoscutul se aşează, apoi îşi aprinde tacticos ţigara. Aruncă un zâmbet fin deasupra capetelor tuturor celor din bar… L. îi comandă şi lui o vodcă mare. Ciocnim. Străinul ne priveşte absent. L. mă provoacă la o discuţie despre cei mai în vogă pictori moscoviţi ai momentului. Discuţia se aprinde. Gesticulăm, ne argumentăm cu mult patos punctele de vedere până când H., care până atunci nu rostise nici un cuvânt, izbeşte cu pumnul în masă: - Nu-l recunoaşteţi?… Privim miraţi în jur. Noul nostru tovarăş de pahar continuă să fumeze absent. - Cum?… Nu-l recunoaşteţi? Privim la străin. Acestuia pare să nu-i pese deloc că se vorbeşte despre el. H. ne aruncă mie şi lui L. priviri pline de reproş. E profund dezamăgit. - Este… El! - El?

- Da, EL!… Eu şi L. îl privim sideraţi. Glumeşte?... Nu pare… Nu glumeşte! H. vorbeşte

serios… Ochii îi strălucesc… - A venit!… Pentru a doua oară!… Nu râdem, nici măcar nu zâmbim. Îl privim pe străin cu mai multă atenţie. H. se

agită pe scaun… Tremură din tot corpul… - E… Mesia! Şi H. s-a aplecat şi i-a sărutat mâna tânărului cu ochii albaştri. - Da… Este El… Mi-am întos privirea spre… Mesia. Acesta continua să fumeze liniştit şi nu dădea

atenţie discuţiei noastre… Avea ochii adânci şi pe chip i se citea o veche suferinţă. Am

- 110 -

observat că pe frunte are o cicatrice. A mai stat puţin la masa noastră după care s-a ridicat şi a plecat dispărând în fumul gros de ţigară. Nici măcar nu şi-a întoars privirea.

Lui H. i-au dat lacrimile: - Era El!… Voi nici măcar nu v-aţi dat seama… A venit pentru a doua oară…

Merge prin Rusia şi nimeni nu-L recunoaşte… Era Mesia… L. şi-a căutat pe masă paharul cu vodcă, pierdut printre multe altele goale… - Ei, şi dacă tu l-ai recunoscut, la ce ţi-a folosit?… Nu ai rămas şi tu ca noi?... Cu

ochii în soare?... - E o mare diferenţă, a spus S. Voi nu l-aţi recunoscut. Eu în schimb l-am

recunoscut, dar am fost atât de laş încât n-am îndrăznit să mă apropii de el. - Cum? a izbucnit în râs L… Doar i-ai sărutat mâna! - Eu i-am sărutat mâna?… Nu-i adevărat!... Chiar i-am sărutat mâna? Am mai comandat o tură de vodcă. 4. Cofetăria era plină. Erau aproape toţi acolo… Poeţi, prozatori, pictori, profesori

universitari, critici literari, mulţi gură-cască nelipsiţi de la mesele unde se discutau de obicei subiecte cu teme literare şi filosofice, unde se făceau proiecte îndrăzneţe, unde se dezbăteau aprig probleme ale întregii umanităţi. Prieteni şi cunoscuţi. Nici o dată până atunci nu văzusem aici atâta animaţie şi efervescenţă. Forfota se revărsa în stradă… În acel moment cofetăria semăna cu un stup de albine şi în acelaşi timp aducea cu o aulă universitară. Am intrat cu emoţie şi am fost luat repede în primire:

- Hei!… Vino la masa noastră!… - Ba nu! Lasă-i pe ei… Vino la noi! - Hei, prozatorule!… Avem o cafea pentru tine. E încă aburindă. I-am salutat pe toţi, dar m-am aşezat la o masă mai liniştită, la care poetul D. şi

profesorul E.C. îşi beau tacticos cafelele. - Ce se întâmplă? întreb eu. E.C. e profesor de filosofie, sfătos şi binevoitor cu toată lumea… Vorbeşte rar,

apăsat, e mereu îmbrăcat cu mult gust. El este acela care îmi răspunde: - Toţi parcă au luat-o razna… Nu ştiu cum se face, dar aproape toţi greii culturii

din oraşul nostru se află azi aici… Eu am venit acum două ore şi cofetăria era deja plină… Nu m-am îndurat să plec, cu toate că studenţii mei mă aşteaptă, am cursuri.

- Da, astăzi e o zi excepţională, intervine şi D. Mă uit în jur, întreaga cofetărie fierbe, câteva mese par a fi în centrul atenţiei. - Au început prin a discuta despre nevoia urgentă de primenire a culturii ruse,

contiuă E.C. - S-au format două tabere, au început să ce certe. - Apoi s-au împăcat… Iarăşi s-au certat, s-au împăcat şi cu toţii au hotărât să

formeze un guvern!… - Un guvern?… am întrebat eu consternat. Mi-am dat seama că amândoi vorbesc cât se poate de serios. Mesele erau pline de cafele aburinde, fumul de ţigară plutea în nori grei. - Priveşte la masa din colţ, îmi şopteşte D… B. este ministrul culturii. Acum discută cu secretarii săi de stat, poeţii F. şi A.G.

- 111 -

E.C. îmi arată o masă aflată la etajul superior: - E.H. e primul ministru, lucrează de zor… Pregăteşte o platformă-program de guvernare. E asistat de secretarul general al guvernului, sculptorul T. şi de ministrul telecomunicaţiilor, pictorul S.V. La mai multe mese e agitaţie mare. Unii scriu, alţii dictează. O voce puternică şi piţigăiată acoperă dintr-o dată zumzetul din cofetărie. - Atenţiune, atenţiune!… Îl recunosc pe ziaristul I.C. - Doamnelor şi domnilor, din acest moment vă rog să mă consideraţi purtătorul de cuvânt al guvernului… Am fost ales prin vot deschis, cu majoritate simplă… Doamnelor şi domnilor... În curând voi citi o declaraţie importantă pentru republică!… Toată lumea îl priveşte cu atenţie: - Atenţiune, atenţiune!… În curând voi citi o declaraţie importantă pentru republică!… D. se întoarce spre mine: - Devine interesant.

- Foarte interesant. E.C. îmi face cu ochiul: - Mie mi s-a propus portofoliul de secretar de stat la Ministerul Învăţământului…

Le-am spus că mă mai gândesc. - Mie mi s-a propus funcţia de ambasador plenipotenţiar în America Latină… Am

de ales între Argentina, Bolivia şi Venezuela, spune D. Minunat… Ah, literatura sud-americană e tare de tot, e fascinantă… Prefigurez o dezvoltare fulminantă a colaborării în domeniul literar între Rusia şi America de Sud… Spiritualitatea şi cultura vor reprezenta fundamentul unei noi relaţii între cele trei continente: Europa, Asia şi America de Sud… Aceasta este platforma mea program.

- Felicitările mele, Excelenţa voastră, i-am sus şi am ciocnit ceştile de cafea. Într-un colţ, la o masă acoperită de hârtii şi ceşti de cafea, scriitorul T.D.S. şi

ziaristul J. se privesc conspirativ şi aruncă în stânga şi-n dreapta priviri scurte pe sub sprâncene.

- … Ministrul de interne şi ministrul apărării naţionale, şopteşte D. Purtătorul de cuvânt al guvernului îşi face din nou apariţia printre mese. În mâna

dreaptă agită o foaie de hârtie. Zgomotul din cafenea scade în intensitate. Rând pe rând toţi se întorc spre ziaristul I.C..

- Linişte!… Vă voi citi proclamaţia guvernului provizoriu. S-a făcut linişte mormântală. I.C. îşi drege vocea. - Noi toţi suntem îmbarcaţi pe un crucişător gigantic şi grandios, care se numeşte

Patria… Puntea lui e atât de încăpătoare încât poate cuprinde câmpii, podişuri, fluvii, păduri şi stepe. Prova lui e înaltă şi puternică întocmai unui munte cu pieptul de granit. Babordul şi tribordul sunt ca doi umeri de oţel turnaţi în uzinele noastre siderurgice din Urali, iar pupa e o coadă de balaur. Catargele sunt munţii noştri înalţi… De jos, din cală, din adâncurile întunecate, bubuie asurzitor motorul crucişătorului. Are o forţă colosală. Este forţa poporului nostru invincibil… Noi toţi suntem îmbarcaţi pe acest crucişător, cu toţii contribuim la dezlănţuirea acestei forţe uriaşe care se transmite în elice şi împinge crucişătorul în mări şi oceane, tăind valurile potrivnice.

- 112 -

Purtătorul de cuvânt a făcut o scurtă pauză pentru a-şi sterge transpiraţia de pe frunte, de pe tâmple şi ceafă, cu o batistă mare şi albă. Toţi îl ascultau cu atenţie.

- Crucişătorul nostru e semeţ, e vopsit în alb şi auriu. Hornurile uriaşe aruncă spre cer coloane de fum şi foc, iar marea e albastră… Noi suntem sufletul acestui crucişător care nu se opreşte, ci străbate veşnic mările şi oceanele, neobosit, demn şi semeţ.

Dar drumul pe care a pornit acest crucişător invincibil nu mai este cel bun… Ne-am abătut de la drumul nostru sfânt şi de aceea, noi cei de-aici, ne-am asumat formarea guvernului provizoriu… Acum corabia noastră sfântă şi albă se îndreaptă spre mări înşelătoare, spre arhipelaguri ale plăcerilor deşarte… Plaje de vis, tărâmuri ale desfătărilor… De pe punte se văd munţi de bunătăţi de toate felurile şi cadâne care ne fac semne ademenitoare… Veniţi!… Veniţi!… Lăsaţi drumul vostru!… Opriţi-vă la noi… În porturile noastre… Gustaţi din nectarul din care-l avem din belşug!… Părăsiţi vaporul vostru care seamănă cu o închisoare… Uitaţi-vă idealurile… Veniţi!…

Crucişătorul nostru se apropie de aceste meleaguri ale plăcerilor… Comandanţii noştri nu văd recifurile tăioase care le înconjoară, nu văd stâncile ascuţite care se iţesc ameninţătoare din valuri.

Dar noi ne-am dat seama de poleiala ieftină a acestei lumi a neantului şi abisului… Am decis că acest drum trebuie schimbat… Până nu e prea târziu… Pe plajele însorite cu nisip de aur am văzut hoteluri luxoase, vile superbe, cazinouri, baruri, discoteci, dar oricât ne-am uitat prin ocheane şi binocluri nu am văzut nici o biserică… Nici măcar una… Prin fumul artificiilor chinezeşti nu am văzut iţindu-se nici măcar o cruce… Multă muzică, multă distracţie şi voie bună… O lume a plăcerilor, dar ne-am dat seama că totul este doar o iluzie… Crucişătorul nostru gigantic trebuie întors din drum. Trebuie să purcedem spre alte meleaguri… Să căutăm împreună ţinutul alb al credinţei şi purităţii… Nu poate fi departe… Întoarceţi nava! Ghidaţi-vă după soare şi după stele, dacă busolele vă sunt stricate… Spre ţinutul alb!… Dacă spectre întunecate ne stau în faţă, dacă munţi ameninţători ne barează drumul, nu vom ezita să folosim armele noastre invincibile… Armele sfinte ale credinţei şi adevărului.

Sus, în vârful celui mai înalt catarg, flutură un steag alb cusut cu fir de aur… Pe el e chipul lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru… Chipul lui străluceşte în toată măreţia Lui… El veghează drumul crucişătorul nostru pe oceanul nesfârşit şi plin de primejdii.

Înainte!… Spre ţinutul alb care ne va mântui neamul!… Înainte!… - Spre ţinutul alb, au strigat cu toţii, ridicându-şi ceştile de cafea şi închinând. Între timp, mai mulţi îşi turnaseră peste cafea vodcă sau lichior, aşa că salutul

general era adresat din toată inima. - Trăiască primul ministru şi guvernul provizoriu!… Bucuria din cafenea era de nedescris. Cu toţii râdeau, ţopăiau, se băteau pe umeri

şi se îmbrăţişau: - Spre ţinutul alb!… Spre ţinutul alb!… Mi-am întors privirea spre masa la care stăteau Ministrul de Interne şi Ministru

Apărării Naţionale şi i-am văzut foarte agitaţi. Încercau să-şi îndese hârtiile de pe masă în buzunarele de la haină, în cele de la pantalon, în sân… Chiar în acelaşi timp, în stradă s-a auzit o bubuitură, apoi tropăit cadenţat de cizme şi zăngănit de arme… Un grup de soldaţi cu pistoale mitralieră în mâini a năvălit în cafenea. Unul dintre ofiţeri văzându-se în mijlocul sălii mari şi-a ridicat pistoletul, a tras un glonţ în tavan şi a răcnit din adâncul pieptului:

- 113 -

- Guvernul provizoriu este desfiinţat!… Toată lumea este arestată!… Pregătiţi documentele… Toată lumea… Executarea!…

Momentul de uluială a durat doar câteva secunde. Profesorul E.C. mi-a tras un cot discret şi mi-a făcut cu ochiul:

- E o piesă de teatru!… E piesa lui F, dramaturgul… Îl cunoşti… Cum, nu ţi-ai dat seama?!… Ai crezut că e adevărat?…

Profesorul E.C. a început să râdă… Eu încă aveam inima strânsă de emoţie. Am mai stat puţin şi în distracţia generală m-am strecurat afară… Mulţi au încercat să mă oprească la un pahar de bere, la un pahar de vodcă, dar eu am găsit la repezeală un motiv legat de şcoală şi m-am făcut nevăzut. În drum spre cămin a început să-mi pară rău că nu primisem şi eu o funcţie în guvern, măcar secretar de stat sau consilier.

5. A doua zi, cofetăria A.Z. din centrul Moscovei era aproape pustie. Doar câţiva

cunoscuţi, cei mai fideli stâlpi de cafenea, mohorâţi, retraşi la mesele din colţuri… Cafeneaua era tristă. Nimic nu trăda faptul că acum o zi, aici, într-o larmă de nedescris a fost constituit guvernul de la A.Z. Mi-am luat o cafea şi m-am aşezat la o masă goală. În scurtă vreme în cafenea a apărut studentul şi poetul O.P. Era însoţit de doi colegi pe care-i cunoşteam mai puţin, dar care scriau şi ei proză şi poezie. I-am văzut că se uită în stânga şi-n dreapta, apoi se îndreaptă spre masa mea.

- E voie? Le-am făcut semn să se aşeze… Fumam în tăcere. Dialogul, după ce s-a înfiripat

cu multă greutate, a început să alunece pe un drum pesimist şi sumbru: - E foarte greu să te afirmi între atâţia artişti bătrâni!… - Se susţin unii pe alţii. - N-ai loc de ei, nu promovează nici un tânăr. - Ba da, condiţia e să fie fata, fiul, nepotul lui… - Sau amanta, preferata… - Nu e loc pentru tinerii artişti în lumea literară. - Nu, nu… Am încercat să spun şi eu ceva mai optimist, dar nu m-au băgat în seamă. După

un timp tovarăşii mei au început să vorbească despre ultimele lor creaţii: - Da, filosofie… E multă filosofie în ultima mea proză… Încerc să dezvolt un nou

sistem filosofic. - Extraordinar! În ultimele mele poezii, încă nu le-am arătat la nimeni, am inserat

multe simboluri… E filosofie adevărată… La mine e şi geneză şi apocalipsă şi căutări şi certitudini…

- Bravo! Mi-e mie frică să-mi prezint textele… Nu mă refer la cercul nostru… Mă refer la ceilalţi… Se fură idei şi după ce se publică sub un alt nume, adio!

- Zilele trecute am început un eseu… Mi-am dat seama că sunt în plus la masă, dar nu doream să plec… Nu-mi

convenea să-mi fie aruncate în spate zâmbete ironice: … Ce ignorant!... Bine că l-am făcut să plece de la noi de la masă!… Am rămas între noi…

- 114 -

Mi-am scos carneţelul din buzunar şi un pix şi am început să mâzgălesc câteva cuvinte. Încă nu ştiam prea bine ce vreau să scriu… Versuri, câteva gânduri… Oare ce subiect să-mi aleg? Mă uit în jur, prieteni mahmuri şi trişti, mult fum de ţigară… În mijlocul mesei e plantată o scrumieră grea din sticlă. În ea, turtite câteva mucuri de ţigară… Şase, şapte, opt şi multe beţe de chibrituri… Multe, prea multe… Notez în carneţel… Ţigări… Beţe de chibrituri… Aşezate unele peste altele, sprijine de pereţii scrumierei, de mucurile de ţigară… Întocmai unor scăriţe de lemn… Întocmai unor picioroange… Notez… La un moment dat O.P. mă observă şi se opreşte din explicaţiile savante… Mă priveşte superior, zâmbeşte şi încearcă să mi se uite peste umăr în carneţel:

- Ce scrii acolo? - Am început să scriu… un poem. - Un poem?… Interesant… Te rog să ni-l citeşti. - Oooo, dar am scris doar câteva cuvinte, mă apăr eu… E doar o primă variantă…

Voi citi poemul când va fi gata. Şi ceilalţi doi tovarăţi devin dintr-o dată curioşi: - Citeşte-ne ce ai scris… Nu facem aici critică literară… N-are-a face că e o primă

variantă… Te rugăm să ne citeşti… Refuz cu greutate şi mă simt rău… Privesc din nou în scrumieră… Notez… Ce

interesant… Beţele de chibrituri stau încrucişate unele peste altele… Seamănă cu nişte cruci… Multe cruci… Un imens cimitir… Îmi mijesc ochii. Aş vrea să devin mic, mic de tot, să mă ascund în adâncul scrumierei… Cruci din lemn înghesuite... Unele drepte, altele strâmbe… Privesc în jurul meu prin cafeneaua friguroasă şi îmi văd prietenii stingheri, obosiţi, resemnaţi, aşezaţi la mese prin colţuri, cu câte-o cafea în faţă… Atâtea cruci pentru atâţia amici filosofi, poeţi boemi, prozatori, colegi de cenaclu, stâlpi de cafenea… Notez… Îmi dau seama că am rămas singur la masă.

Peste ani, în Veneţia, cu Tatiana. Într-un vaporetto. Cu mult noroc am ocupat

locuri pe băncuţe, chiar în faţă, pe partea stângă. Vântul sărat ne bate în faţă… Canaregio… Canal Grande… Clădiri superbe, statui şi basoreliefuri, gondole şi bărci cu motor… Motorul vaporaşului toarce vesel… Parfumuri exotice se amestecă în aerul umed cu mirosul sărat al lagunei. Mă aplec peste bord, apa canalului e verde, valurile strălucitoare se sparg în cristale mărunte de treptele de marmoră.

Brusc, apa încremeneşte şi se transformă într-o imensă şosea de safir pe care vaporetto alunecă lin. Până la malul din partea stângă sunt cinci-şase metri… Parcă visez… Sunt convins că dacă în acel moment aş face un salt peste bord, nu ar fi fost greu, înălţimea e abia de un metru, aş putea păşi pe suprafaţa nemişcată… Privesc mai adânc în apă şi văd acolo cum se rotesc, cum înoată încet, aidoma unor calcani, măşti veneţiene albaste şi verzui, împodobite cu perle, cusute cu fir de aur… Cu ochii decupaţi… Şi buzele lipite… Am avut o tresărire când am distins un chip cunoscut tremurând în apă, apoi altul şi altul… Măşti veneţiene… Dansează, se rotsc una în jurul alteia… Măşti… Sunt feţele foştilor colegi de cenaclu, cei dispăruţi mult prea devreme… Morţi… Şterşi pentru vecie din peisajul oraşului nostru şi al cafenelelor… I-am recunoscut pe toţi… Chipurile lor erau acolo, în apa de culoarea safirului, pe Canal Grande.

- 115 -

CAPITOLUL VI

ULTIMELE SCRISORI

Părintele Serafim mi-a spus că singurătatea şi izolarea sunt mari încercări ale trupului şi ale spiritului… Eu continuam să primesc prin fax mesaje de la tatăl meu care pierduse demult noţiunea timpului, gândurile îi erau tot mai tulburi… Şi scrisul i se modificase. În scrisorile lui cuvintele deveniseră diforme şi se înclinaseră mult spre dreapta… Literele erau mari şi urâte, cu marginile colţuroase.

Îmi amintesc că atunci când am luat decizia de a renunţa la facultatea tehnică pe care o urmam şi de a mă înscrie la litere, tata m-a susţinut şi nu mi-a reproşat niciodată banii risipiţi în anii de repetenţie… Acum îl simt departe şi în acelaşi timp atât de aproape de sufletul meu… E viu, dar ştiu că nu-l voi mai vedea niciodată… Şi cel mai rău, încep să-i uit chipul…

1. Boris, jurnal Am păstrat cu multă grijă şi în mare taină moaştele sfântului pe care bunicul tău

Iaşa le-a salvat din mâinile soldaţilor roşii dezlănţuiţi… O mică părticică din sfântul uscat, târât din biserică şi smuls din racla de argint… Un deget al sfântului, de fapt două falange, acoperite de piele uscată… L-am păstrat învelit într-o cârpă din piele de căprioară şi l-am purtat cu mine peste tot pe unde am umblat. Nu pentru că eram un credincios… Mă consider mai degrabă un cetăţean sovietic. Dar am descoperit cu timpul că relicva sfântă îmi poartă noroc.

De obicei îl purtam în buzunarul interior al hainei… Îl aveam la mine şi în momentul producerii catastrofei la centrala noastră atomică, iar acum se odihneşte pe masa lungă din sala de şedinţe într-o cutie de carton, alături de volumul de poezie al lui Maiakovski… Cred că acestea sunt obiectele la care ţin cel mai mult. În fiecare seară desfăşor, aproape cu teamă, cârpa din piele de căprioară. Chiar dacă le ştiu foarte bine, de fiecare dată când văd falangele lungi şi prinse în pielea mumificată, inima îmi tresare, parfumul fin de răşină şi tămâie mă vrăjeşte întocmai ca la început… Şi atunci, din instinct, fără să vreau, îmi fac cruce…

Am fost bolnav… Trei zile scuturat de friguri am stat la pat cu gâtul umflat, cu

febră şi respirând cu greutate… Am luat antibiotice, mi-am dat singur injecţii intravenoase cu vitamina C… Noaptea deliram şi visele păreau atât de reale încât îmi provocau dureri surde în creier.

- 116 -

… L-am simţit din nou dându-mi târcoale… S-a apropiat de mine, m-a mirosit a strănutat de câteva ori apoi, a început să mormăie nemulţumit. Era el, Damavoi, spiriduşul casei. Probabil că se plictisise singur în sala de şedinţe, în bibliotecă sau bucătărie şi a început să mă caute… L-am auzit şi prezenţa lui mi-a dat puţină putere. Cu greutate m-am dat jos din pat şi am făcut câţiva paşi spre uşă. Am ameţit şi a trebuit să mă întorc din nou în pat, împleticindu-mă. M-am culcat şi am adormit pe loc.

Acum mă simt vindecat, dar sunt foarte slăbit. Consum doar alimente uşoare şi beau mult ceai fierbinte.

Am revăzut într-un album din bibliotecă mai multe fotografii făcute la marea

parada militară din Piaţa Roşie, în 24 iunie 1945… Germania capitulase, soldaţii sovietici mărşăluind în şiruri largi, mareşalul Gheorghi Konstantinovici Jukov deschizând parada călare pe un cal nărăvaş… Am privit fascinat feţele soldaţilor şi feţele marinarilor cu armele strânse la piept. Baionetele împungeau cerul umed… Feţele moscoviţilor… Ce se putea citi pe ele?… Nici satisfacţie, nici bucurie, nici triumf… Feţe împietrite care ar trebui să se bucure că războiul s-a sfârşit… Ar trebui să triumfe pentru că fiara nazistă a fost învinsă şi totuşi ei nu se pot bucura pe deplin… În ochi li se citeşte tristeţe, hotărâre, forţă nemăsurată. Oboseala e întipărită pe chipurile lor. Dacă ar trebui ar lua-o de la capăt cu aceeaşi tărie… Marinarii bat pasul de paradă, la piept strâng puştile mitralieră. În Piaţa Roşie plouă… Căştile de oţel ale soldaţilor par lăcuite. În marea de oameni se văd doar câteva umbrele.

Stalingrad, Berlin… Încleştări colosale, care au împins până la limită fiin ţa umană, încercări gigantice care au scos la lumină substanţa ei fundamentală, intimă, sfântă… Soldaţii sovietici poartă drapelele naziste învinse, simbolurile şi zvasticile, capturi de război… Le aruncă grămadă unele peste altele, sute şi sute… Privesc din nou chipurile soldaţilor şi mă cutremur. Câtă voinţă, suferinţă şi transfigurare!

2. A trecut o săptămână fără să mai simt prezenţa morocănosului. M-am refăcut greu

în urma virozei… Amintiri vechi au început să mă bântuie. Am căutat biblia pe care o lăsasem pe unul dintre rafturile bibliotecii şi m-am bucurat ca un copil când am găsit-o… Am şters-o de praf şi am început să o răsfoiesc… Noul Testament… Luca… 11… Talăl nostru… Rugăciunea tuturor credincioşilor… Rugăciunea spusă în caz de primejdie… Tatăl nostru… Rugăciunea pe care dar am auzit-o în situaţii dramatice… La Stalingrad, la Berlin, îngropaţi în tranşee, sub o ploaie de bombe inamice… Tatăl nostru, pe buzele muribunzilor sfârtecaţi de gloanţe şi schije… Am văzut soldaţi şi ofiţeri, am văzut chiar ofiţeri politici rugându-se în ultimele lor clipe de viaţă…

Tatăl nostru care eşti în ceruri!… În timp ce avioanele Meserschmitt mitraliau tranşeele, în timp ce minele îşi revărsau peste noi schijele fierbinţi, ucigătoare… Trupuri sfârtecate, mâini încleştate pe arme, cizmele care ni se încleiau în noroiul amestecat cu sângele scurs din rănile camarazilor prăbuşiţi… Moartea care venea din cer, norii de fum, gloanţele care îţi şuierau pe la urechi şi se înfigeau în trupul soldatului din dreapta, din stânga ta… Tatăl nostru care eşti în ceruri… Atâta moarte, atâta suferinţă… Încleştare şi voinţă… Sufletul îţi devine oţel şi ucizi… Îi ucizi… Pe cei care ţi-au măcelărit familia,

- 117 -

camarazii… Îi ucizi pe cei care se predau… Sfinţească-se numele Tău… Îi mitraliezi pe cei care îşi ridică mânile… Îi împuşti direct în faţă… Vie împărăţia Ta…

Noul Testament, evanghelistul Matei, capitolul 11. Într-o zi Isus se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul dintre

ucenicii Lui I-a zis: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan Botezătorul pe ucenicii

lui”. El le-a zis: Când vă rugaţi să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-

se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele de-ne-o nouă astăzi. Şi ne iarnă nouă păcatele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Şi nu ne

duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău. Mi-am făcut cruce. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea. Şi acum şi pururea şi în vecii

vecilor, Amin. Dintr-o dată m-am simţit mult mai bine. O pace sufletească începea să-mi umple

pieptul alinându-mi rănile şi amintirile dureroase… Mi-am coborât din nou ochii în carte… Doream să citesc mai departe… Chiar înaintea rugăciunii Tatăl nostru… Marta şi Maria.

Pe când era pe drum cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei.

Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului şi asculta vorbele Lui.

Marta era cu multă slujire, a venit repede la El şi I-a zis: “Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i să mă

ajute!…” Drept răspuns, Isus I-a zis: “Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu… Dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va

lua.” Coboram tot mai rar în subsolul adăpostului antiatomic… Simţeam că radiaţiile

sunt mai puternice ca la început şi îmi fac rău. Peretele gros care ecrana reactorul avariat era înconjurat de un halo auriu… Am ajuns la concluzia că zgura fierbinte şi radioactivă sapă încet în peretele de beton şi plumb şi în fiecare zi câştigă câteva zecimi de milimetru… Îi simţeam puterea uriaşă… Eram obosit, foarte obosit şi abia aşteptam să mă aşez în patul meu şi să pun capul pe pernă. De fiecare dată adormeam instantaneu.

Visul tatălui meu

- 118 -

Undeva la marginea oraşului e un teren de sport. Când eram copil, acolo îmi plăcea să bat mingea împreună cu colegii mei de şcoală. Cunoşteam împrejurimile ca-n palmă.

În vis terenul era schimbat. Părea mai mare şi era înconjurat de tribune înalte din lemn. Lemnul era vechi, putred şi în anumite locuri, dacă nu erai atent puteai să te prăbuşeşti în gol, printre scândurile crăpate… Am visat că un meci era în plină desfăşurare, întârziasem şi am urcat în tribună. Era multă lume, nu găseam nici un loc liber aşa că am început să urc mai sus, tot mai sus… Treptele păreau că nu se sfârşesc şi tribunele din lemn se suprapuneau unele peste altele. Când în sfârşit am găsit un loc liber, eram atât de sus şi de departe de teren, încăt ca să pot vedea jucătorii aveam nevoie de binoclu… Nu-mi dădeam seama ce se desfăşoară pe gazonul verde… Se joacă fotbal, handbal sau e vorba de mai mulţi atleţi care aleargă în jurul terenului?... Cineva din dreapta mea mi-a întins un ochean şi după ce i-am mulţumit l-am dus la ochi îndreptându-l spre arenă. Nu vedeam nimic…

- Nu e bine aşa! mi-a spus vecinul care îmi împrumutase ocheanul… Trebuie reglat.

Am încercat să-l reglez, dar obiectivul era înţepenit. - Nu e bine aşa! a început să se enerveze vecinul meu. Am încercat din nou să răsucesc obiectivul spre dreapta, spre stânga. Imposibil!…

Parcă ar fi fost sudat. Am privit din nou prin ochean… Nimic. - Nu e bine! Nu e bine! îmi striga vecinul în ureche… Mă gândeam că poate nu îmi concentrez eu privirea aşa cum trebuie şi de aceea

nu vedeam dincolo de marea tulbure care mi se deschidea în faţă. Nu mai ştiu sigur, ori el mi-a smuls ocheanul ori eu i l-am dat ca să scap de urlete

şi gesticulările lui. Mai mulţi spectatori mă priveau furioşi. Eram undeva foarte sus, de jos se auzea murmurul tribunelor şi strigătele de triumf sau de durere ale jucătorilor… Am început să urc din nou pe scările înguste de lemn. Aici, treptele nu erau bine bătute în cuie, scârţâiau şi păreau că se desprind la fiecare pas. Genunchii îmi tremurau. Am ajuns undeva în partea dreapta, unde tribuna era aşa de înaltă încât n-a trebuit decât să fac un pas pentru a mă cocoţa în vârful unei coline verzi din apropierea arenei… Văzduhul miorosea puternic a pământ proaspăt săpat… Mi-am luat avânt şi fără nici un efort m-am trezit chiar în vârful dealului.

În realitate nu există coline alături de terenul nostru de sport. Mă zvârcoleam în somn. Broboane reci mi se prelingeau pe tâmple şi gât, dar eu

continuam să visez. Alături de terenul de sport, în mijlocul unui câmp am văzut ceva strălucind. M-am

apropiat călcând tufele de lucernă pline de rouă ce răspândeau un miros pătrunzător. La picioarele mele erau două morminte dreptunghiulare de sticlă. În ele se vedeau două sicrie lungi din lemn lustruit de stejar... Nu era nici o cruce la capătâiul lor… Sicriele erau foarte vechi… Mi se părea foarte interesant că nici un cimitir nu se afla în preajmă… Dintr-o dată s-a făcut foarte frig… Era iarnă şi am văzut petice mari de zăpadă… Mormintele de sticlă străluceau vineţiu în lumina apusului.

Părintele Serafim:

- 119 -

Au fost călugări care se izolau de restul lumii. Unii se urcau pe stâlpi înalţi, alţii coborau în gropi adânci… Cu toţii căutau credinţa adevărată. Singurătatea te apropie de Dumnezeu. Singurătatea îţi vindecă sufletul… În ţara lui Israel, în deşert, pe valea Hozevei, călugării se izolau în grote strâmte pentru tot restul vieţii. Li se aducea regulat mâncare şi apă. Când mureau, trupul lor era îngropat în cimitir după datina creştinească…

3. De câtva timp am început să simt în adâncul adăpostului meu antiatomic o altă

prezenţă… Nu e spiriduşul casei, Damavoiul cu paşii lui uşori ca de pisică, cu mormăitul lui veşnic nemulţimit şi sforăitul uşor de prin cotloane… Cu el mă obişnuisem şi chiar mă distra când îl simţeam cum mă urmăreşte curios… Acum simt o prezenţă foarte puternică şi greu de definit… E ca o mângâiere, ca o respiraţie diafană… O simt ca pe o forţă superioară, plină de bunătate.

Am început să mă rog… De fiecare dată când mă trezesc rostesc Tatăl nostru… Cu timpul am început să mă rog şi înainte de masă şi la culcare… Îngenunchez cu faţa la peretele care ştiu că dă spre răsărit, îmi fac cruce şi încep: Tatăl nostrum care eşti în ceruri… M-am gândit că n-ar fi o idee rea să ridic un mic altar în închisoarea mea de beton şi plumb.

Am găsit în bibliotecă atlase voluminoase cu picturi vechi bisericeşti şi am început să le studiez cu multă atenţie… Şcoala de la Suzdal… Icoana Rusă… Icoana venerată cu teamă şi cutremurare… Teofan Grecul… Andrei Rubliov, cel mai ilustru dintre artiştii moscoviţi… Sfânta Treime… Chipul lui Isus Cristos… Am început să-mi fac schiţe… Chipul lui Isus mă fascina, ochii lui mă urmăreau în somn… Dimineaţa, când mă trezeam, primul lucru era să mă aşez în genunchi şi să mă rog.

Doamne Isuse Cristoase îndură-te de neamul nostru… Doamne, îndură-te de noi… Isuse, Dumnezeul nostru ascultă-ne şi ne miluieşte… Doamne… Ajută-ne… Luminează-ne calea… Călăuzeşte-ne pe drumurile înserării… Apără-ne de cel rău… Isuse, ai milă de noi… Dumnezeule, păzeşte-ne pe noi… Doamne Isuse Cristoase, mântuirea şi speranţa noastră…

Într-o noapte, Isus mi-a apărut în vis… Era întuneric şi eram la malul mării. O briză călduţă îmi bătea în faţă. Marea era neagră şi luna plină strălucea fără putere… Pe ţărm erau câteva construcţii neterminate şi părăsite din beton care se prelungeau în mare… Erau un fel de hangare cu toate geamurile sparte, fără o parte din pereţi… Sârme groase şi răsucite ieşeau din zidărie… Câte-un val spăla din când în când treptele construcţiei fantomatice… Aş fi vrut să înot… Simţeam o dorinţă foarte puternică să-mi arunc hainele şi să mă cufund în valuri… Mirosul mării mă îmbăta. Am privit în larg. În faţa mea se deschidea un golf. Eu stăteam pe partea stângă a acestuia, de partea cealaltă se distingea în depărtare un hotel cu mai multe etaje, alături câteva vile cocoţate pe o faleză nu prea înaltă.

De-a lungul plajei trecea un trotuar îngust, străjuit de felinare din fier forjat, măiestrit lucrate… Simţeam dorinţa să mă arunc în mare, apoi să înot cu hotărâre şi să traversez golful… Deşi era târziu, în noapte am văzut de partea cealaltă o fereastră luminată la primul etaj al hotelului. Un val mi-a trecut peste picioare.

- 120 -

Apoi am simţit un miros ciudat… Petrol… În dreptul halelor părăsite marea era poluată… Un strat gros de petrol se ridica şi cobora uşor, mişcat de valuri. Sârme ascuţite şi strâmbe ieşeau din mare. M-am decis să străbat plaja până de partea cealaltă a golfului. Am făcut câţiva paşi, iar în faţă mi-a apărut un gard de sârmă. Nu era prea înalt aşa că l-am escaladat fără efort. La mică distanţă de primul a răsărit altul, dincolo de el am văzut un altul… Iar dincolo altul şi altul… Nu puteau fi ocolite. Ieşeau din mare şi dispăreau departe în vârful unei coline… M-am gândit că ar fi mai bine să mă întorc. Mi-am întors privirea spre construcţiile de beton şi atunci L-am văzut… Avea chipul palid, ochii negri, adânci şi plini de umbre… Purta o haină lungă, albă şi stătea în dreptul unui stâlp înalt de fier ruginit… Mi-am dat seama că mă priveşte şi atunci am ştiut că trebuie să mă întorc să îl privesc de aproape… Să îl ating, să îi vorbesc… Gardurile de sârmă erau tot mai înalte. Eram foarte obosit şi am început să plâng prin somn… El continua să mă privească de departe şi brusc am simţit o bucurie imensă izvorându-mi din piept… Ştiam că voi reuşi să sar gardurile şi să mă întorc în halele părăsite, pline de moloz, spălate de valurile murdare ale mării. Ştiam că El mă aşteaptă.

Dimineaţă am renunţat la albumele de pictură, le-am aşezat pe raftul lor din

bibliotecă şi am aruncat la gunoi toate schiţele pe le făcusem până atunci. Doream să redau chipul lui Isus aşa cum îmi apăruse în vis noaptea trecută… Faţa prelungă şi palidă, ochii negri şi trişti, dar atât de vii şi plini de bunătate.

Am încercat variante şi variante, am rupt multe foi, am desenat, şi iarăşi am desenat… Mă duceam în bucătărie să-mi pregătesc în grabă ceva de mâncare, mă duceam la culcare, mă rugam şi reveneam de fiecare dată la masa de lucru atras de aceaşi chemare tainică… Până la urmă, după multe dezamăgiri şi renunţări, după reveniri, speranţe, lacrimi de neputinţă şi multă nelinişte, chipul de pe coala mea de hârtie a început să semene cu cel din vis… Expresia feţei, ochii adânci, puterea lor divină, tristeţea… Apoi trupul Său, veşmintele albe şi lungi… Nu ştiu cât timp am lucrat… Săptămâni, luni, poate chiar ani de zile, aici în pântecul buncărului antiatomic.

Mi-a fost greu să reproduc schiţele desenate iniţial pe bucăţi de hârtie pe coli mari. Din fericire aveam o rezervă suficientă de produse de papetărie: coli albe şi colorate de toate mărimile, foarfece, cutere, ace, creioane, rigle, echere, compasuri, hârtie milimetrică şi lucrul de care mă bucuram cel mai tare, multe tuburi de vopsele de toate felurile, sintetice, acuarele şi în ulei.

Am desenat mai întâi chipul lui Cristos, apoi gâtul, umerii, trupul subţire, haina lungă… Mâinile, picioarele! Am încercat să surprind toate detaliile pe care le văzusem în visul meu. Ştiu că am făcut multă risipă de material, dar la sfârşit am fost mulţumit.

Cunoşteam din filme documentare tehnica prin care imaginile desenate pe coli de hârtie se pot amprenta pe pereţi. Nu mi se părea o procedură foarte grea aşa că m-am apucat imediat de lucru. Mai întâi am aşezat o pătură groasă pe masa mea de lucru din bibliotecă şi am netezit-o bine. Peste aceasta am aşezat coala de hârtie pe care desenasem chipul lui Cristos şi cu un ac gros la care i-am rupt vârful am început s-o perforez cu spor, urmărind liniile feţei, sprâncenele, ochii, nasul, buzele… Cu multă acurateţe, împunsătură lângă împunsătură. Mii şi mii de împunsături… Era o muncă plăcută şi relaxantă cu toate că mi se strângea inima văzând cum cu bună ştiinţă desfiguram un portret la care muncisem atât. Am trecut apoi la umeri, la veşminte, la mâini şi picioare.

- 121 -

Unde voi amplasa altarul? Va fi aşezat neapărat spre Răsărit, ştiu că aceasta este tradiţia Bisericii Ordodoxe… Trebuie să fie într-o o sală mare… Sala de şedinţe e cea mai potrivită. Voi picta altarul pe peretele care dă spre est… Pe partea opusă e aşezat bustul de bronz al lui Lenin.

La lucru… Am aşezat coala de hârtie de peretele alb ţinând-o bine lipită de acesta şi cu o cârpă îmbibată în vopsea roşie am început să tamponez cu fermitate şi multă răbdare chipul lui Isus… Când am terminat am îndepărtat coala de hârtie, iar pe perete a rămas imprimat chipul Mântuirorului… Am oftat, era doar o figură schematică, fără expresie. Va trebui să fiu foarte atent atunci când voi picta, pentru a-i reda cât mai exact faţa… Noroc că am destule schiţe de dimensiuni mai mici pe care le consider reuşite şi după care voi încerca să mă inspir. Sub chipul lui Isus am potrivit cu atenţie coala care reprezenta gâtul şi umerii. Am folosit acelaşi procedeu, iar viitoarea mea pictură murală a început să capete formă… Au urmat pieptul, mânile, picioarele… Gata… M-am depărtat câţiva paşi de perete ca să pot vedea mai bine… Silueta dreaptă, poziţia mâinilor, a picioarelor, umerii, gâtul… Da, aducea cu imaginea care îmi apăruse în vis… Am oftat. Eram mulţumit, dar ştiam bine că greul abia acum începe. Mi-am adus din bibliotecă o măsuţă scundă pe care mi-am aşezat vopsele şi pensule, un şevalet improvizat dintr-o bucată de carton, cârpe. Alături am pus teancul de schiţe.

Un alt vis E noapte, mă plimb pe una din străzile unui oraş, nu ştiu prea bine care, parcă

totuşi seamănă cu Moscova… Clădiri vechi, înalte de trei-patru etaje, strălucind mat, în lumina felinarelor. Pe strada îngustă nu e nici o maşină, pe trotuare nici un trecător. E foarte târziu, liniştea e deplină… Sunt singur şi merg încet pe trotuarul îngust. Dintr-o dată, inexplicabil, în faţa mea se iveşte un gard care taie strada în două. Nu văd nici un loc de trecere, gardul e înalt, ochiurile lui de sârmă sunt atât de mari încât pot cu uşurinţă să-mi introduc braţul… Privesc în sus, gardul e prea înalt şi totuşi doresc să trec dincolo pentru a-mi putea continua drumul. O iau în stânga gardului. Văd că acesta e bine fixat în zidul clădirii, nu e nici un loc de trecere. Încep să mă caţăr pe clădire. Pun un picior pe pervazul unei ferestre, mă prind cu mâinile de o ieşitură din perete şi mă împing în sus. Escaladarea nu e grea şi mereu găsesc câte-un punct de sprijin, un grilaj de fier forjat, umărul unei cariatide, genunchiul sau capul unui atlant, un gurgui din bronz… Pe nesimţite mă trezesc sus, la şapte-opt metri deasupra trotuarului şi la trei-patru metri sub acoperiş. Acum trebuie să o iau la dreapta, de-a lungul peretelui şi să trec dincolo de gardul care jos îmi barează calea. Apoi să cobor în spatele lui… De ce să mă agăţ?

Deasupra capului văd un suport de bronz înfipt în perete. E un port-drapel… Alături, în dreapta acestuia altul, apoi altul… Sunt multe, înşirate unul lângă altul, la o distanţă de aproape un metru. În zilele de sărbătoare în ele sunt fixate drapele de sărbătoare roşii, cu seceră şi ciocan. Acum toate sunt goale… Ţinându-mă în mâini trec cu uşurinţă de la unul la altul, cu picioarele mă sprijin de un şanţ lung, de fapt o decoraţiune sinuoasă din zid… Nu mai am mult de înaintat. La un moment dat simt că

- 122 -

suportul de drapel de care tocmai m-am agăţat nu e bine fixat în perete şi se mişcă… Va rezista totuşi, îmi spun, aşa că mă sprijin de el… Pun mâna pe următorul… Şi acesta se mişca, iese uşor din perete… Va rezista şi acesta, îmi spun… Toate se mişcă, dar cu inima strânsă îmi continui înaintarea pe deasupra străzii… Mai am doar câţiva metri. Pun mâna pe următorul suport de bronz. Acesta cedează. Îl împing înapoi până la capăt şi îi încerc rezistenţa… Nu mă poate ţine, nu reuşesc să merg mai departe. Mă întreb cum de pot susţine aceste suporturi drapelele umflate de vânt în zilele de sărbătoare... Când aniversăm Revoluţia Socialistă din Octombrie suntem în pragul iernii şi aproape întotdeauna e vânt şi frig.

Trebuie să mă întorc pe acelaşi drum, în sens invers… Suporturile de drapele se mişcă ameninţător, vor să iasă din perete. Sub mine văd strada albă, luminată de felinare, deasupra cerul e negru ca smoala… Nici o stea pe boltă… Încă puţin efort… Încă puţin…

4. Mă trezesc şi îmi fac rugăciunea de dimineaţa, mă spăl pe ochi şi mă grăbesc să

mă apuc de lucru… Îmi place să amestec vopselele, iubesc mirosul lor pătrunzător… Câte-odată chiar uit că sunt prizonier în adâncul adăpostului şi mă cred într-un atelier… Singur cu viziunile mele, cu pictura care se naşte şi creşte sub ochii mei.

Totuşi simt că nu sunt singur. O prezenţă luminoasă, diafană alunecă prin încăperi… Din freamătul atomilor, din lumină astrală se încheagă un spectru… Are faţa prelungă, ochii adânci şi blânzi... Pe frunte poartă o cunună cu spini, în mâna dreaptă poartă o trestie şi pe umeri îi atârnă o haină stacojie.

5. Jurnalul meu Bucureşti În mica bibliotecă a ambasadei noastre parcurg presa primită de la Moscova…

Răsfoiesc reviste şi ziare… Citesc un reportaj despre prima femeie în cosmos, Valentina Tereşkova… La 15 iunie 1963 de pe cosmodromul nostru din Baikonur o rachetă a plasat pe orbită nava spaţială Vostok 6 cu cosmonautul Valentina Tereşkova la bord… Astăzi ea este general maior de aviaţie. A sărit de 163 de ori cu paraşuta, a pilotat mai multe tipuri de avioane… Am o singură dorinţă declară ea ziariştilor… Planeta Roşie, unde aş fi în stare să mă duc şi să nu mă mai întorc niciodată…

Seara mă voi duce la prietenul şi fostul meu coleg de facultate care locuieşte într-un cartier de la marginea Bucureştiului şi care m-a anunţat că am primit prin fax câteva file de la tatăl meu… Era şi timpul, nu mai ştiam nimic de el de mai bine de o lună. Apoi mă întâlnesc cu părintele Serafim.

Înot prin noroaiele Bucureştiului, sar peste bălţi, ocolesc mormane de moloz…

Ceauşescu îşi continuă proiectele grandioase distrugând fără cruţare biserici, sinagogi, clădiri istorice. La intrarea în biserică mă curăţ cum pot de noroi, de un prici din lemn. La slujba de seară sunt doisprezece-paisprezece persoane… Simt o adâncă armonie şi solidaritate între oameni faţă de realitatea lugubră de afară.

- 123 -

- Oamenii se simt bine aici, îmi spune părintele Serafim după slujbă… Se roagă la Dumnezeu, iar Dumnezeu îi ajută.

Văd cum chipul părintelui se întunecă: - Afară se adună nori negri… Vine furtuna… Sunt multe semne rele… Va fi

multă suferinţă şi sânge… Sunt atâtea semne… Îmi spun preoţi din toate colţurile ţării… Ţara se va cutremura din rădăcini…

Îngenunchem şi ne rugăm, afară e deja noapte… În depărtare se aude o sirenă. E maşina miliţiei, e salvarea?...

În drum spre ambasadă sunt legitimat de un miliţian în civil… Îmi priveşte

încruntat documentele pe care scrie Ambasada U.R.S.S. - Unde aţi fost la ora aceasta? - Mi-am făcut plimbarea de seară!… Nu am voie?... A fost decretată legea

marţială şi nu am aflat?... Tuşeşte încurcat şi îmi restituie legitimaţia. - Bună seara… O plimbare plăcută în continuare… Îi întorc spatele şi îi simt privirea rece şi rea fixându-mi ceafa. La Bucureşti

atmosfera începe să devină irespirabilă… În întreaga Europă de Est se simte valul schimbării… E urmarea Perestroikăi… Ungaria, Cehia, Polonia… Nicolae Ceauşescu se agaţă cu ghearele de putere… E turbat… Elena Ceauşescu, omul doi în ierarhia partidului comunist român, se amestecă în toate deciziile politice… Nu-i scapă nimic. Cultul personalităţii a atins aici culmi inimaginabile în Europa de azi…

Singur în camera mea, pregătindu-mă de culcare. Citesc ultimele scrisori primite

prin fax de la tatăl meu… E bântuit de amintiri, se roagă mult, iar în vise îi apare mereu imaginea unei ape albăstrui, nesfârşite… Un fluviu care se varsă în Oceanul Îngheţat. E imens, iar curgerea lui e extrem de lentă. Între stâncile ascuţite, scufundate pe jumătate sau înfipte în mal, sunt înşirate sute şi sute de epave… Vase de toate felurile, ruginite, dezmembrate… Crucişătoare, cuirasate, canoniere, submarine eşuate, torpiloare… Prin pereţii lor sparţi suflă vântul îngheţat al nordului… Peste tot sunt împrăştiate bucăţi mari de tablă ruginite şi sârme de oţel.

Cu fiecare val care loveşte ţărmul, un scrâşnet ascuţit şi lugubru izvorăşte din pântecul navelor eşuate… Totul pare un mare cimitir din fiare vechi contorsionate ce ruginesc în apa şi aerul sărat.

Departe, în susul fluviului, se distinge un punct întunecat care alunecă uşor, se face tot mai mare… Se apropie… E o plută lungă din lemn, seamănă cu un ostrov plutitor. E cenuşie şi are o uşoară tentă roşiatică întocmai ramurilor desfrunzite de răchită în pragul iernii.

E încă departe, se apropie încet purtată de fluviu. În mijlocul ei începe să se distingă o siluetă prelungă… O bisericuţă. Printre norii grei o rază de soare îşi face loc, iar crucea din vârful clopotniţei aruncă un fulger de aur biciuind întinsul apei… Pluta se apropie, se aude clipocitul valurilor spărgându-se de buştenii groşi, legaţi unii de alţii cu funii şi prinşi cu scoabe de fier.

Bisericuţa nu e mai înaltă de doi metri, clopotniţa are cam trei metri şi e în întregime făcută din lemn… Pereţii sunt din bârne, acoperişul din şindrilă. Liniile suple şi unghiurile ascuţite sunt fascinante, îmbinările din lemn desăvârşite, iar crucile mari

- 124 -

cioplite în pereţii de lemn sunt lucrate cu măiestrie… Nu e nimeni pe plută şi nici nu pare să fie cineva în interiorul bisericii. Geamurile mici strălucesc într-o lumină sângerie… O rafală puternică de vânt mătură apa şi pluta trece mai departe. Fluviul parcă îşi deschide braţele şi o împinge în apa oceanului… Se îndepărtează… Pe fundalul albăstrui, nesfârşit, se disting turnuleţele mici şi rotunjite, în formă de bulbi de ceapă.

De-o parte şi de alta, pe jumătate scufundate şi prinse între colţii ascuţiţi de stâncă, trupurile ruginite ale atâtor epave scârţâie prelung… Ca un bocet, ca o tânguire… Începe să se lase noaptea, iar pluta e împinsă de apă înainte, din fluviu în ocean, tot mai departe… spre gheţurile polare… Abia se mai vede… O pată prelungă, în mijlocul ei o siluetă cenuşie, pierzându-se într-o geană de lumină vineţie…

6. Boris, jurnal Mai întâi i-am desenat faţa. Conturul roşu, alcătuit din mii de punctuleţe de

vopsea e bine evideţiat pe albul imaculat al peretelui. Am lucrat cu multă atenţie, iar după o muncă extrem de migăloasă şi obositoare am reuşit să redau chipul din schiţele mele… Am amestecat apoi culorile şi m-am apucat de pictat… Mai întâi faţa palidă, pe urmă strălucirea ochilor adânci, părul, buzele, sprâncenele, coroana de spini… Cred că am lucrat mai mult de o săptămână la chipul lui Isus.

A urmat gâtul, apoi veşmântul stacojiu… Mâna Lui dreaptă care strângea o trestie, mâna stângă care îi atârnă de-a lungul trupului, picioarele goale… Alte câteva săptămâni de lucru… Urma să pictez aureola din jurul capului, dar nu eram mulţumit de nici o nuanţă de galben de care dispuneam… Nu mi-a reuşit nici un amestec… Descurajat, mi-am rotit privirea prin sala mare de şedinţe. De partea cealaltă a încăperii am văzut bustul de bronz al lui Lenin… Pe soclul său strălucea stema aurită a Uniunii Sovietice. Atunci mi-a venit o idee. Cu o şurubelnită am demontat fără prea mult efort stema. Mi-am adus aminte că văzusem în subsol, într-o ladă de scule, o perie de sârmă, aşa că m-am dus şi am adus-o… Pe masă am despăturit un număr vechi din Pravda şi m-am apucat de lucru. În scurt timp am obţinut o cantitate suficientă de praf de aur pe care l-am adunat cu grijă într-o cutiuţă de carton.

Mai întâi am vopsit aureola lui Cristos în nuanţa cea mai intensă de galben. Am aşteptat câteva ore să se usuce, apoi am amestecat praful de aur cu clei de oase până când substanţa rezultată s-a transformat într-o pastă lipicioasă de aur… Cu o pensulă curată am început să întind cu grijă compoziţia strălucitoare, în cercul galben, din jurul capului lui Isus Cristos… Am terminat… M-am dat înapoi câţiva paşi. Aureola sclipea puternic aruncând în toate direcţiile raze de aur.

Imaginea Mântuitorului de pe perete era aidoma celei din visul meu… Câteva zile n-am mai putut să lucrez nimic. Stăteam şi admiram chipul lui Isus. În

partea opusă a sălii era bustul lui Lenin. Am zâmbit… Vladimir Ilici Lenin şi Isus, faţă în faţă, îngropaţi sub un munte de beton ce acoperea deopotrivă reactorul avariat al centralei nucleare de la Cernobîl şi buncărul antiatomic în care mă refugiasem…

Stăteam la masa lungă, acoperită cu faţa de masă roşie şi desenam. Din când în

când aruncam o privire spre dreapta, la chipul lui Isus Cristos… O privire spre stânga,

- 125 -

Vladimir Ilici Lenin… Da… Aveam nevoie de un fundal pentru pictura mea. M-am gândit că un peisaj marin ar fi cel mai potrivit… Un fluviu albastru care se varsă în apele Oceanului Îngheţat. Spre răsărit un cer portocaliu, spre apus tentaculele întunecate ale nopţii… Isus Cristos stă pe mal, în spatele lui, departe, în mijlocul fluviului, se vede o plută din lemn alunecând încet la vale… Pe plută e o bisericuţă din lemn, cu turnuleţe în formă de bulbi de ceapă, cu geamurile mici strălucind într-o lumină sângerie.

Desenez… Nu-mi place, rup hârtiile, desenez din nou… Schiţele pe care le consider reuşite le pun deoparte… Mă răzgândesc.

Sute de nave de toate felurile şi mărimile mâncate de rugină, eşuate la mal sau scufundate pe jumătate în apele oceanului… Alături submarine militare sovietice, îngropate în nisip şi gheaţă, aliniate, scoase de mult timp din uz… Unele au carenele sparte, altele par intacte, dar toate sunt năpădite de un strat gros de alge verzi şi brune aflate în putrefacţie.

Desenez… Aşez schiţele unele peste altele. Privesc din nou la Isus şi la Vladimir Ilici… Oftez… Îmi fac cruce… Desenez…

E gata… Am consumat aproape toată rezerva de vopsele în ulei… Dar lucrarea e

gata… Întreg peretele dinspre răsărit stăluceşte în culori vii. De cealaltă parte tronează bustul de bronz al lui Lenin.

În faţa picturii care îmbracă întregul perete vreau să fac un altar în faţa căruia să îngenunchez atunci când mă rog.

Am început mai întâi să sap în perete o firidă micuţă, deptunghiulară, chiar la

picioarele lui Isus Cristos… Munca era grea, din zid săreau schije de beton şi scântei care îmi ardeau şi îmi răneau mâinile. Întreg adăpostul răsuna de loviturile puternice… Am obosit… Nişa nu era mai mare decât un pumn, dar pentru mine era mai mult decât suficient.

Am luat cu multă grijă degetul uscat al sfântului, cele două falange pe care tatăl meu le salvase de sub cizmele soldaţilor roşii… L-am învelit într-o cârpă albă şi moale şi l-am introdus cu multă grijă în crăpătura din zid. M-am aşezat în genunchi, mi-am făcut cruce şi am rostit de şapte ori la rând Tatăl nostru… Apoi am zidit oasele sfinte în perete, cu cimentul alb pe care îl pregătisem în ajun. Am netezit bine locul cu un şpaclu îngust şi cu vârful acestuia am imprimat adânc în materialul încă moale o cruce.

Jos am aşezat un covoraş luat din bibliotecă… Acesta e altarul meu. Aici îngenunchez de câteva ori pe zi şi mă rog. Noaptea sunt bântuit de vise tulburătoare, iar dimineaţa mă trezesc obosit. Simt tot mai tare puterea miezului atomic care fierbe mocnit dincolo de zidul de plumb şi beton… Simt cum firava barieră devine pe zi ce trece tot mai slabă, simt cum zgura atomică îşi trimite tentacule lungi, subţiri şi fierbinţi spre inima mea… Parcă şi aerul din interiorul adăpostului e altfel decât cel de la început, dar nu este de vină staţia de aclimatizare a adăpostului… Pereţii şi toate lucrurile care mă înconjoară emit o rezonanţă aparte, subtilă… Un sunet metalic şi tăios umple încăperile, ca un tremur de aripi de libelulă.

Şi urechea mea internă percepe o schimbare dureroasă… Eterul dintre lucruri nu mai e umplut de tonul grav al notei do, cu care care eram obişnuit şi care îmi dădea o stare de siguranţă, de confort… O vibraţie mai înaltă străbate acum pereţii… E şoapta ameninţătoare a notei re, freamătul unui cor de voci reci, parcă venite dintr-o altă lume…

- 126 -

Inima îmi pulsează… Mă tem… Simt forţa colosală gata să se reverse peste mine de dincolo de zidurile de plumb.

Mă ridic şi mă duc în faţa altarului, îngenunchez şi mă rog… Privesc chipul lui Cristos… Ochii adânci, negri şi trişti.

7. Sunt obosit, mă simt foarte bătrân. Îmi e imposibil să spun de cât timp sunt

prizonier în adăpostul antiatomic… Când mă trezesc sunt ameţit, am mintea tulbure… Cu mult efort mă ridic din pat şi îmi târăsc picioarele până în sala mare de şedinţă unde îngenunchez în faţa altarului. Pun capul în piept, închid ochii, îmi împreunez mâinile şi mă rog… Tatăl nostru care eşti în ceruri… Sfinţească-se numele Tău… Vie împărăţia Ta… Facă-se voia Ta… Precum în cer aşa şi pe pământ…

Sunt bătrân şi bolnav… Oare câţi ani am împlinit?... Nouăzeci? Poate o sută?... De la explozia reactorului şi autoizolarea mea nu m-a interesat trecerea timpului… Pentru mine istoria se terminase, un mare ideal s-a destrămat… Un vis… Puterea poporului… Cucerirea cosmosului de către cosmonauţii sovietici… Primul om în spaţiu… Sputnikul… Prima femeie cosmonaut… Maiakovski… Marea Revoluţie din Octombrie… Stalingrad… Blocada Leningradului… Kursk, Berlin… Katiuşele, tancul T-34… Kalaşnikov… Ziua Victoriei… Doamne, apără poporul nostru!… Doamne…

Îmi şterg cu mâneca hainei lacrimile care mi se rostogolesc pe faţă… O lume la care visam în tinereţe… O lume a viitorului… Ca o stemă brodată cu fir de aur… Un lan nesfârşit de grâu, tractoare, combine, soarele la răsărit… Cerul de un albastru intens… Un paradis terestru al oamenilor mulţi cu chipuri luminoase, cu priviri senine… În depărtare sonde şi uzine semeţe ca nişte catedrale din fier… La lumea aceasta visam în tranşeele Stalingradului, în ruinele fumegânde ale Berlinului. Doar imaginea aceasta mă îmbărbăta şi îmi dădea putere atuncia când cerul patriei se întuneca de atâtea avioane inamice… Bombardamentul era ca o ploaie de foc… Camarazii mei sfârtecaţi de schije… Zeci, sute, mii de morţi.

O stemă uriaşă din aur pe care erau gravate oraşe cu oameni fericiţi… Fabrici, furnale de argint… Pe cer sclipeşte ca o cruce un avion… Apoi fulgerul… Explozia reactorului patru al centralei nucleare… Cutremurul care a zguduit întregul glob pământesc… Dezastrul… Un ideal care se sfărâmă… Un vis care se spulberă întocmai unui castel din cărţi de joc… În urmă rămâne zgura, cenuşa, neantul, reziduurile radioactive… Uniunea Sovietică se prăbuşeşte. Cel mai mare bastion al comunismului se destramă… Gigantica cetate a oamenilor muncii se dezmembrează…

Mă târăsc cu greu în dormitor şi adorm fără să-mi fac rugăciunea. În vis îmi pare Isus. E atât de real. Are trupul incandescent, ochii ca două stele, pe umeri poartă o mantie de foc. Cununa de spini străluceşte de parcă ar fi bătură în diamante… Nu pot să-i privesc faţa, ochii mă dor. Păşeşte încet, gânditor, prin adăpostul antiatomic. Se opreşte… Parcă ar căuta ceva anume. Este El… Isus Cristos… Mântuitorul nostru… Mântuitorul omenirii… Se opreşte pentru o clipă în bibliotecă, mângâie cărţile rămase deschise pe masa mea de lucru…

Merge mai departe, de parcă şi-ar fi pus în gând să cutreiere toate încăperile. Îl urmăresc de departe. Are trupul din lumină… Coboară în subsol, iar eu îl urmez, deşi ştiu

- 127 -

că în acel loc mi se face rău… Ameţesc… Mă clatin. Piciorul îmi alunecă pe scara de fier. Îmi revin cu greu. Cobor. Ajung jos. Îl văd printr-un halou de ceaţă radioactivă. Păşeşte fără să privească în urmă… Simt că nu pot să merg mai departe, nu mai am putere şi încep să plâng… Tatăl nostru care eşti în ceruri… Tatăl nostru care eşti în ceruri… Sfinţească-se numele Tău…

Trupul lui e mai strălucitor ca soarele. Ochii mă ustură. Mă opresc. Îl văd cum se îndreaptă uşor spre peretele care ne desparte de miezul radioactiv, de zgura atomică pe care o simt cum freamătă, cum pulsează…

8. Jurnalul meu, Bucureşti Am încercat să fac puţină ordine în hârtiile mele vechi. În fundul sertarului am dat

peste un teanc subţire de scrisori îngălbenite, legate cu aţă… Îmi aduc aminte că l-am mai avut în mâini de câteva ori, însă de fiecare dată am ezitat să-l deschid… Inexplicabil… Ştiam că sunt scrisori ale bunicului meu, Iaşa.

De data asta mi-am făcut curaj şi l-am deschis, sfoara era aproape putrezită şi am rupt-o între degete, fără nici un efort. Din mâini mi-au căzut pe masa de lucru câteva scrisori, fotografii şi o hârtie bătută la maşină. Era o hârtie oficială.

Înştiinţarea nr 1006 Fiul dumneavoastră, maiorul Oleg Dimitrievici, născut la Moscova, luptând

pentru patria socialistă şi îndeplinindu-şi jurământul militar a murit ca un erou, îndeplinindu-şi o misiune militară în ianuarie 1943.

Colonelul Zaiţev Şeful Comandametului Districtual Nu l-am cunoscut pe unchiul Oleg, fratele mai mic al tatălui meu. Ştiam doar că a

fost militar de carieră, tânăr locotenent în armata sovietică şi că eu “îi semăn leit”, după cum mi se spunea adesea.

Dintr-o fotografie mă privea un chip de băieţandru… Trup subţirel, suplu, ochi sclipitori, mândri de uniforma sa de cadet, strânsă pe corp. Era momentul absolvirii şcolii militare. În altă fotografie unchiul Oleg era înconjurat de tovarăşii săi de arme… Erau pe front… Începuse războiul… Toţi aveau feţele grave, mature, cu toate că erau foarte tineri… Fotografia era făcută după 22 iunie 1941, data declanşării agresiunii hitleriste înpotriva Uniunii Sovietice.

Ştiam de la părinţi că înainte de a pleca la şcoala militară, Oleg era mereu vesel şi pus pe şotii. Era inteligent şi foarte prietenos cu toată lumea. Îi plăcea să cânte. Avea o voce minunată, de tenor. Ştia să cânte şi la chitară şi la balalaică. În plus, era cel mai talentat recitator de poezii. Întreaga mea familie îi purta un adevărat cult.

Am mai găsit o fotografie veche şi îngălbenită de timp… Tot cu unchiul Oleg… Mi-am dat seama că în aceasta îi semănam foarte bine… Era o fotografie bust, în uniformă militară… În piept îi străluceau trei decoraţii… I-am privit ochii căprui, adânci… Da, într-adevăr îi semănam… Parcă m-aş privi în oglindă… Cu un zâmbet în colţul gurii.

- 128 -

Ochii lui mă fascinează… Îi ei i se citeşte dorinţa de viaţă, plăcerea de a trăi din plin… În ochii lui se reflectă imensitatea stepei… Luminile nordului… Strălucirea mată a pădurii de mesteacăn…

Nu mă pot dezlipi de fotografia îngălbenită de timp… În priviri îi străluceşte optimismul, încrederea… Chiar dacă ţara fusese năpădită de armatele germane… Va supravieţui, va învinge, se va întoarce acasă, va avea mulţi prieteni, copii, nepoţi…

Am întors fotografia… Octombrie 1942, scris cu creionul chimic… Peste câteva săptămâni unchiul meu, Oleg, murea încercând să apere alături de camarazii săi un sat pierdut în stepă… Căzut la datorie...

Unul dintre atâtea milioane de soldaţi ucişi pe front.

9. Mi-am fiert un ceai negru, m-am aşezat comod în fotoliul de la biroul meu şi m-

am apucat să răsfoiesc jurnalul îngălbenit de timp al bunicului meu Iaşa… Jurnalul conţinea însemnări din timpul războiului civil care a urmat Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie… Pe atunci, bunicul meu era soldat în Armata Roşie.

Iaşa, jurnal Tabăra batalionului nostru se afla într-o pădure de mesteceni. Păzeam un pod de

piatră aşezat pe un drum important care lega Marea Albă de inima Rusiei. Era acolo şi o mică aşezare omenească împărţită în două, de-o parte şi de cealaltă a podului. Aceasta număra în jur de trei sute de suflete.

Eram în apropierea paralelei 60, o zonă unde iarna venea foarte repede. Era frig şi zăpadă, cu toate că eram abia la începutul lunii octombrie

Au început să se răspândească zvonuri legate de execuţia ţarului Nicolae al II-lea şi a întregii sale familii, în oraşul Ecaterinburg, unde erau ţinuţi ostatici… Comandanţii noştri erau nervoşi, camarazii mei erau înfriguraţi, neliniştiţi… Ne temeam de răzbunarea armatelor alb-gardiste despre care ştiam că se află undeva în faţa noastră. Presupuneam că inamicii dispun de forţe importante în zonă, gata să se repeadă asupra noastră pentru a cuceri podul de care ne agăţam.

Soldaţii şopteau: …Întreaga familie imperială!… Au fost împuşcaţi toţi de către un pluton de execuţie… În beciul unei case din Ekaterinburg… În timp ce armatele cehilor albi se apropiau de oraş în dorinţa de a-l cuceri şi a-i elibera… Au fost împuşcaţi cu toţii… Sfâşiaţi cu baionetele… Ţarul Nicolae, împărăteasa, marile ducese… Ţareviciul Alexei… Toţi… Nu a scăpat cu viaţă nici unul… Romanovii înecaţi în sânge…

Sătenii au început să ne privească cu ură şi dezgust… Se uitau la noi ca la o haită de lupi turbaţi. Doar teama îi făcea să continue să ne aprovizioneze regulat cu alimente, conform unei înţelegeri mai vechi.

În ochi le citeam setea de răzbunare… Noaptea le auzeam strigătele şi blestemele… Sângele martirilor să cadă asupra voastră şi a familiilor voastre!… Dumnezeu nu vă va ierta faptul că aţi vărsat sângele ţarului!… Sângele copiilor nevinovaţi… Sângele ţareviciului nostru…

- 129 -

De la un timp patrulele noastre au început să nu se mai întoarcă din misiuni… În fiecare noapte doi soldaţi roşii străbăteau pădurea pe un traseu stabilit dinainte. Trebuiau să surprindă eventualele mişcări ale inamicului şi să anunţe dacă era cazul pericolul declanşării unui atac asupra batalionului nostru.

Într-o dimineaţă, în faţa comandamentului nostru, a ajuns târându-se un soldat… Era plin de sânge şi părea îngrozit… Vorbea gâtuit şi scuipa sânge:

- E un ofiţer alb în pădure… Un călăreţ singuratic… O fantomă ce nu atinge pământul… Zboară… Sabia îi flutură în mână, ochii îi sclipesc în beznă… Un ofiţer alb… Un spectru… Camaradului meu i-a retezat capul dintr-o lovitură… Eu abia am scăpat cu viaţă.

… O nălucă… Soldaţii la care le venea rândul să meargă în patrulare intrau în pădure cu inima strânsă. Mulţi nu se mai întorceau.

… E răzbunarea lui Dumnezeu… Sângele ţarului… Blestemul familiei imperiale… Trece ca vântul printre mesteceni. Nu auzi tropotul calului… Dintr-o dată e lângă tine… Cu sabia ridicată, mânjită de sânge… Are ochii tăioşi şi plini de ură, faţa împietrită… Sângele împăratului…

Comandanţii noştri primeau prin curieri veşti îngrijorătoare… Armatele inamice se regrupează şi înteţesc contrarevoluţia… Trupele alb-gardiste de pedepsire se luptă până la moarte, întocmai fierelor sălbatice, mânaţi de ură… Nu iau prizonieri… Mâinile ridicate în aer sunt retezate cu sabia.

Din adâncul pădurii se aud focuri de armă şi ca un semn prevestitor de rele, un nor uriaş de ciori apărut peste noapte a început să se rotească deasupra cătunului şi pădurii.

A venit şi rândul meu. Era o noapte rece luminată de lună şi stele. Păşeam pe

zăpada îngheţată. Camaradul meu mă urma la câţiva paşi, îi auzeam respiraţia grea, întretăiată. Am mers mult pe traseul nostru de patrulare, o oră, o oră şi ceva... Apoi ne-am despărţit, unul la stânga, celălalt la dreapta… Am rămas singur… Cărarea din faţa mea era albă ca trunchiurile mestecenilor.

Mereu înainte… Am mers mult până am obosit. Transpiraţia îmi curgea pe frunte. M-am oprit. Mi-am dat jos puşca de pe umăr şi am aprins o ţigară… O linişte profundă domnea deasupra pădurii, o linişte de mormânt. Nici o adiere de vânt… Încă o ţigară… Începea să se lase gerul, frigul îmi intra în oase… La drum…

Lumina albă a dimineţii începea să se strecoare printre trunchiurile arborilor. Mă apropiam de locul unde urma să mă întâlnesc cu tovarăşul meu când a început să sufle vântul… Mai întâi o pală rece care a făcut ca ramurile de deasupra capului meu să tremure. Apoi o alta, mult mai puternică şi întreaga pădure a vuit… Am grăbit pasul. Vântul îmi bătea în faţă… Am ajuns la locul de întâlnire. Sunt primul?… Da… Nu-i nimic, voi aştepta! Mi-am aprins o ţigară şi am început s-o fumez ţinând-o în căuşul palmei… Vântul sufla tot mai tare… Sufla în rafale spulberând zăpada de pe ramurile şi crengile copacilor. Mestecenii trosneau… Se rupeau… Mi s-a părut că aud undeva în spate tropote de copite. M-am întors brusc. Inima îmi bătea nebuneşte. Strângeam arma la piept… Nimeni, doar ceaţa care începea să se strecoare printre trunchiurile fantomatice… Lini şte… Nici o adiere de vânt… Apoi iarăşi tropote de cal. M-am lipt de trunchiul celui mai apropiat arbore. Îmi simţeam inima cât un purice… Din nou linişte… Apoi, ca din pământ, o fantasmă… Un ofiţer alb călare… Cu mâna stângă ţine hăţurile, în dreapta

- 130 -

roteşte o sabie deasupra capului… E mânjită cu sânge… Calul se cabrează, nechează sălbatic şi se răsuceşte pe picioarele din spate… Simt cum privirea scăpărătoare a ofiţerului alb-gardist mă caută… Are o manta lungă, albă, croită din mătase… Cizmele lui albe sunt din piele fină… Mânuşi albe, chipiul alb pe care sclipeşte o stemă de aur… Nasturii mari, diagonala, centura strânsă cusută cu fir de aur… Epoleţii laţi… Pe chipul foarte palid, de mort, o mustaţă subţire… Mă caută... Sunt sigur că tovarăşul meu zace pe undeva mort, dovada e sângele proaspăt de pe tăişul sabiei lui.

Mă lipesc şi mai mult de trunchiul mesteacănului. Calul se opreşte… Am impresia că ofiţerul alb vrea să descalece, să-mi caute urmele, să mă adulmece ca pe o fiară, dar se răzgândeşte… Copitele calului bat pe loc pământul îngheţat, mantia ofiţerului flutură în vânt… Ochii îi scapără, în ei citesc multă ură… Buzele îi sunt îngheţate într-un zâmbet rău… Dă pinteni calului care saltă înainte… Se pierde printre trunchiurile arborilor.

Am stat multă vreme una cu trunchiul rece. Frica aproape că îmi paralizase voinţa. Abia după multă vreme am îndrăznit să ies din ascunzătoare şi s-o pornesc înapoi spre comandamentul batalionului nostru… Tot drumul am strâns arma la piept, cu degetul pe trăgaci şi atent la fiecare zgomot. Aşa cum bănuiam, camaradul meu nu s-a întors. Eu am avut noroc… La câteva zile, un alt batalion al Armatei Roşii, întărit şi gata de luptă ne-a luat locul pentru a apăra podul care despărţea satul… Imediat ne-am început retragerea spre interiorul ţării, spre capitală…

10. Boris, jurnal

În Bucureşti e iarnă. M-am întâlnit cu fostul meu coleg de facultate într-o cofetărie discretă din centrul capitalei. Mi-a dat ultimele pagini primite prin fax.... Ştiam că nu avea obiceiul de a-mi citi corespondenţa şi îmi dădea un telefon de fiecare dată când primea ceva… Am servit fiecare dintre noi un ceai fierbinte. Părea abătut şi apăsat de griji… În ţară situaţia se degrada pe zi ce trece.

Ne-am luat rămas bun în faţa cofetăriei, printr-o strângere fugară de mâini. În buzunarul de la piept aveam împăturite în patru câteva coli cu scris mărunt, scrisul tatălui meu… Mergeam grăbit, mânat de o neagră presimţire… Sufletul îmi spunea că sunt printre ultimele, dacă nu chiar ultimele mesaje de la Boris. După cum mi-am dat seama din mesajele trecute, în ultima vreme starea sănătăţii lui se înrăutăţise considerabil… Îl bântuiau amintiri şi vedenii.

Vântul rece mătura străzile cenuşii ridicând trâmbe înalte care conţineau cristale minuscule de praf îngheţat… Mi-am scos batista şi mi-am apăsat-o peste nas şi gură... Ochii îmi lăcrimau. Îi aud paşii… În somn, pe sub pleoape, îi disting trupul de lumină… E fierbinte, incandescent… Păşeşte uşor prin adăpostul antiatomic… Pe obraz îi simt respiraţia blândă ca o binecuvântare, mâinile Lui diafane îmi mângâie părul… Simt prezenţa Lui ca pe o imensă bucurie… Dimineaţa mă trezesc ameţit. Cu paşi tremurători mă îndrept spre altarul făcut de mine în sala de şedinţe. Îngenunchez şi mă rog până îmi amorţesc genunchii, iar spatele şi umerii încep să mă doară.

- 131 -

De mâncare abia mă mai pot atinge… Sunt slăbit şi simt că moartea se apropie încet de mine… Dar nu mă tem… Nu departe de mine, dincolo de pereţii de beton şi plumb simt pulsând o forţă colosală… Când adorm ştiu că Isus Cristos coboară din pictura de pe perete şi mă mângâie… Nu ştiu de cât timp sunt închis aici… Nu ştiu ce este afară… Mă rog mult… Citesc din Biblia de care nu îndrăznesc să mă mai despart. Încerc să găsesc încifrate în slovele ei taine adânci. Deschid Cartea sfântă undeva la sfârşit: Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie... Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii… Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.

Nu ştiu cât timp a trecut de când sunt prizonier în pântecul adânc acoperit de beton şi plumb… Încă mai simt adânc în mine, ca o durere surdă, teribila explozie a reactorului.

Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea. Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele.

… O explozie care a spulberat o idee, a lovit mortal un ideal… Spiritul şi

memoria marii Revoluţii din Octombrie au fost mai întâi rănite în timpul terorii instaurate de Stalin… A urmat aventurismul lui Hrusciov, birocratismul şi îngheţul din timpul lui Brejnev… Apoi avaria… Marea explozie… Victimele… Radiaţiile mortale… S-a dovedit că tehnologia noastră care a trimis Sputnikul şi primul om în spaţiu nu e infailibil ă… Gândirea şi materializarea ideilor oamenilor muncii… Societatea proletarilor… Eşecul în faţa întregii lumi…

Oare ce se petrece în aceste momente afară?… Se mişcă istoria… Uniunea Sovietică îşi pierde coeziunea internă… Se destramă… Din marele trup se desprind sate, stătuleţe… Se încheie Războiul Rece… Se prăbuşeşte Cortina de fier care desparte lumea capitalistă de ţările comuniste din estul Europei… Delir… Pieţele sunt pline de tineri în extaz… Bătrâni… Copii… Şampania se revarsă în valuri… S-a prăbuşit comunismul!… S-a prăbuşit comunismul!… Nu mai există Uniunea Sovietică… Statuile lui Lenin sunt demontate din marile pieţe ale oraşelor… Cade în bucăţi şi aşchii zidul Berlinului…

Întreaga lume îşi pierde echilibrul… Încep conflictele… Confruntările între vecini… În faţa ochilor îmi apar imagini apocaliptice cu oameni ucişi, masacre, gropi comune… Dar poate nu va fi aşa…

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc... Iazul de foc era

moartea a doua. Totuşi, ce se întâmplă sus, la suprafaţă?... Încep războaiele sângeroase între ţări?...

Văd armate care se ciocnesc la marginea deşertului. Văd avioane înnegrind cerul… Văd ochi scrutători din văzduh urmărindu-şi ţintele de pe sol… Sateliţi sofisticaţi… O jumătate de lume atacă cealaltă jumătate de lume…

Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc…

- 132 -

Văd cărţi arse. Şi steaguri în flăcări. Văd explozii. Războaie în numele profeţilor... Oameni care se sinucid în atentate teroriste omorând sute şi mii de oameni nevinovaţi… Copii, tineri… Văd simboluri distruse… Avioane de pasageri transformate în adevărate bombe năpustindu-se fulgerător asupra oraşelor… Sânge, cadavre dezmembrate, foc, sonde de petrol arzând… O mare suferinţa a omenirii… Frica… Frica… Nesiguranţa… Neantul…

Îngenunchez şi mă rog… Îmi simt sufletul pârjolit… Mă rog… Lacrimile îmi curg pe obraji.

11. Nu-mi găsesc liniştea… Mă plimb fără ţintă dintr-o încăpere într-alta. Cărţile

mele, atât de dragi înainte nu mă mai atrag… Nici hărţile din bibliotecă… Nimic nu-mi mai bucură sufletul bătrân şi bolnav decât rugăciunile şi Biblia pe care aproape că mi-e teamă să o las din mână… Îi mângâi coperţile, o deschid şi o duc în dreptul buzelor… Mirosul de cerneală veche, de hârtie şi clei mă ameţeşte.

Mă gândesc la moarte… Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul

dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Nu mai ştiu ce să fac… Caut mingea micuţă şi o găsesc aruncată într-un colţ…

Mă duc în mijlocul sălii. Îmi iau avânt şi încerc un şut în direcţia lui Lenin… O boltă frântă şi mingea se rostogoleşte sub masă. Nu mă aplec s-o mai caut. Mă duc şi îngenunchez în faţa altarului…

El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici

tânguire, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.

În vis îmi apare o mănăstire pierdută în imensitatea iernii ruse. E dimineaţă devreme. Un soare portocaliu îşi aruncă primele raze peste întinderea de zăpadă. E foarte frig, nici o pală de vânt. Totul pare împietrit.

Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi e sete îi voi da să bea

fără plată din izvorul apei vieţii.

Văd o mănăstire cu zeci de turnuleţe în formă de bulbi de ceapă, ramuri dezgolite de arbori, chilii rotunde, nori înalţi, o pădure îndepărtată… Întocmai ca într-un tablou.

… Spre răsărit erau trei porţi, spre miazănoapte trei porţi, spre miazăzi trei porţi,

spre apus trei porţi… Fruntea mă arde, ochii mă dor, simt cum febra îmi cuprinde treptat întreg

corpul… Mă apropii de aparatul de fax. E plin de praf, seamănă cu o gânganie amorţită, mare şi grotească... Un mic beculeţ verde pâlpâie… Arată că funcţionează… Aparatul de fax… Singura mea legătură cu exteriorul… Dar cum arată astăzi exteriorul?... În ce an

- 133 -

suntem?... În ce zi, în ce lună?… Cine este deasupra, Dumnezeu sau Apocalipsa?… Sunt războaie devastatoare?... Munţi de cadavre?… Oraşe părăsite?… Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Mă gândesc să smulg aparatul din priza din perete… Să-l trântesc de zid şi să-l

calc în picioare… Să rup o dată pentru totdeauna singurul fir subţire care mă leagă de lumea de afară… Doamne… Cordonul ombilical care mă face să mă simt mic şi slab… Un făt în pântecul mamei… Da… Trebuie să-l zdrobesc… Să-l calc în picioare… Să-l transform într-un pumn de aşchii de plastic şi sârme încolăcite… Îl iau cu hotărâre în braţe, apoi mă răzgândesc… Îi simt răceala, marginile tăioase… Realizez că nu e altceva decât un obiect lipsit de viaţă… Nu am de ce să mă răzbun pe el… Mai bine mai trimit spre exterior un ultim mesaj… Apoi voi rupe pentru totdeauna legatura mea cu exteriorul.

Zidul era zidit de jasp şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. De câtva timp am observat că aparatele de aclimatizare nu mai funcţionează

bine… O dată e frig, altă dată e prea cald… Simt că aerul devine pe zi ce trece tot mai greu… Mai puţin respirabil… Mă dor plămânii… Filtrele nu mai curăţă bine aerul, iar dioxidul de carbon se acumulează în interior… E tot mai puţin oxigen aici…

Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi

temelie era de jasp, a doua din safir, a treia din halchedon, a patra de smaragd… M-am decis că trebuie să cobor în subsol… Am deschis chepengul greu de fier,

am coborât câteva trepte… În adânc o lumină verzuie, forforescentă strivea întregul peisaj… Aparatele care trebuiau să păstreze microclimatul din adăpost în condiţii optime bâzâiau ameninţător… Peretele gros din beton care dădea spre reactorul avariat strălucea puternic şi nefiresc. Dincolo de el mocnea vârtejul uriaş de zgură radioactivă… Picioarele mi s-au înmuiat, braţele au început să nu mă mai asculte.

O forţă colosală pulsa în inima subsolului şi simţeam cum începea încet să mă atragă ca pe o bucată de metal, să mă absoarbă… Îi simţeam ghearele fierbinţi cum îmi pătrund în trup. Cu greu am reuşit să mă desprind din fălcile cleştelui invizibil şi să trântesc în urma mea chepengul.

… A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a

noua de topaz a zecea de hrisopraz, a unsprezecea de iacind, a douăsprezecea de ametist.

Mi-am adunat tuburile cu vopsele în ulei, pensulele, creioanele risipite… Aveam

un întreg perete alb, între bustul de bronz al lui Lenin şi altarul pictat de mine… Lung de douăzeci-douăzeci şi cinci de metri, întrerupt doar de uşile înguste care dădeau una spre bibliotecă, alta spre dormitor şi celelalte spre bucătărie şi depozitul de alimente.

- 134 -

Doream să lucrez… Să umplu peretele gol cu noi picturi… Cu imagini care să-mi mângâie sufletul… Nerăbdător am început să desenez la masa mea de lucru. Schiţele se adunau unele peste alte… Unele erau mai reuşite, altele mai puţin reuşite…

Eram grăbit… M-am apucat să pictez direct pe perete când încă nu aveam nici măcar jumătate din schiţele necesare… Vroiam să improvizez… Să adaptez…

Ce temă să-mi aleg?... Desigur, Paradisul… Viaţa de apoi… Viaţa de pe urmă… Cea mai potrivită temă acum când condiţiile de viaţă încep să

se înrăutăţească… Aerul devine tot mai greu… Şi lumina se întrerupe din când în când… Câteodată e rece, peste zece minute e prea cald… Miezul radioactiv mocneşte dincolo de peretele de plumb.

Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uli ţa cetăţii era din aur curat, ca sticla străvezie.

Mă rog lui Dumnezeu… Pictez… Mă rog… Pictez cu patimă, cu furie, cu

disperare… Pictez în criză de timp…Vopselele din tuburile de aluminiu sunt apropape terminate… Amestec vopselele… Pictez… Paradisul… Viaţa de apoi… Viaţa fără de moarte…

Chipuri umane, chipuri de sfinţi, ţinuturi de vis… Pictez până când ochii mi se împăienjenesc, mâna dreptă mă doare, îmi tremură şi abia o pot ţine în aer… Pictez fără schiţe, pictez din imaginaţie…

În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeul… Cel

Atotputernicul, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o

luminează slava lui Dumnezeu… Făclia ei este Mielul… Am terminat… Cu fruntea acoperită de sudori reci, cu trupul cuprins de frisoane,

cu mintea tulburată fac câţiva paşi înapoi… Privesc cu teamă… Cerul e de un albastru strălucitor, nori albi şi puri… Un câmp cu flori roşii, galbene, violet… Copii care se joacă… Cu toţii au feţele zâmbitoare. Ochii luminoşi… Al ături de ei un lan imens de grâu copt de culoarea aurului…

Bărbaţi şi femei cu feţe frumoase… Cu priviri senine. Copaci plini cu mere coapte, mari şi strălucitoare… Un sfânt care se apropie de oamenii care se grăbesc să i se închine, să-l atingă. Se coboară dintr-un car de foc. Alături sunt aşezate mese pline cu toate bunătăţile paradisului şi imense buchete de flori… Animale şi oameni care trăiesc împreună în bună înţelegere.

Privirea mi se înceţoşează, simt că mă sufoc, imaginile colorate îmi aleargă prin faţa ochilor... Îmi scutur capul, nu-mi vine să cred… Visez… Ba nu… Sunt perfect treaz… Copiii poartă toţi la gât cravate roşii. În piept au insigne sclipitoare, unii salută cu mâna la chipiu… Sunt pionierii… Generaţia viitoare a patriei sovietice… Lanul de grâu e împânzit de combine. Alături e un colhoz… Muncitori agricoli, animale de expoziţie…

Mese întinse, pline cu bunătăţi… Dintr-o maşină de teren coboară un şef… Un tovarăş important de la raion… Poartă barbă, în piept îi străluceşte Ordinul Lenin… E întâmpinat cu pâine şi sare… Toţi colhozniciii se reped să-i strângă mâna… Cerul e traversat de avioane cu reacţie… Fundalul e un imens lan de grâu… Paradisul…

- 135 -

Am simţit cum sângele mi se urcă la cap şi îmi întunecă vederea… Mă împiedic şi

răstorn toate vopselele pe jos… Sunt slăbit… Bolnav… Trebuie să ajung neapărat în patul meu. Să mă ghemuiesc. Să răsucesc pătura în jurul meu… Să adorm cât de repede… Mâine voi trimite ultimul meu mesaj, apoi, dintr-o singură mişcare voi smulge din priză aparatul de fax, îi voi izbi de pământ, îl voi călca în picioare…

Doar câţiva paşi. Încă puţin. Mi-a atât de greu… Doar atât îmi mai amintesc… M-am prăbuşit chiar în faţa dormitorului. Frigul începea să mă pătrundă… Moartea era aproape… Eram pregătit… Tatăl nostru care eşti în ceruri… Tatăl nostru… Voi pleca liniştit… Fără regrete… Am trăit o viaţă frumoasă… Prin somn am simţit două braţe care mă cuprindeau… Puternice, blânde în acelaşi timp… Mă ridică uşor… Parcă zbor… În suflet simt o bucurie imensă … Tatăl nostru care eşti în ceruri… Tatăl nostru… Mă aşează uşor în pat. Degetele Lui fine mă mângâie uşor pe frunte… Tatăl nostru… Sunt salvat…

Visez că lovesc cu pumnii pereţi groşi de beton… Cu unghiile zgârii zidurile…

Vreau cu disperare să ies la suprafaţă, să înfrunt radiaţiile ucigătoare de afară, deşertul atomic. La tâmple simt un curent rece de aer… Uşa de la intrare se deschide cu zgomot… E dată la o parte. Din exterior pătrunde un aer răcoros şi curat… Mă strecor afară… Sunt liber… Calc pe o pajişte de un verde crud. Paşii mi se înfundă în iarba grasă… În depărtate văd dealuri verzi… Aer proaspăt… Merg tot mai repede… Alerg… Alerg şi nu simt nici un pic de oboseală. În faţa mea apare o pădure… Arborii ard cu flăcări verzi, înalte.

Traversez în lung pădurea, ies într-o vale largă, străbătută de un şir de stâlpi de telegraf… Mă apropii de primul stâlp, e acoperit cu licheni de culoare galben-verzuie. Îl ating şi am senzaţia că mângâi o piramidă egipteană.

Pe o colină din partea dreaptă, trei cruci vechi sunt legate de trei pruni viguroşi… Lemnul lor e vechi şi putred… Crucile sunt roase de carii… Probabil că un om milostiv le-a ridicat pe rând, de jos şi le-a legat de pomi… Două cruci mai mari, una mai mică…

Merg mai departe… Alerg… Picioarele abia îmi ating pământul… Mă ridic uşor de la sol… Mă înalţ… De sus văd stepa imensă şi sfântă… Văd troiţe înfipte în spatele dealurilor întocmai unor paloşe… Mă înalţ tot mai mult… Îmi cresc aripi… Trec în zbor deasupra mai multor sate… În zare se iveşte un mare oraş… Văd clădiri vechi, clădiri noi… Văd poarta de Brandemburg… Cvadriga de bronz… Plutesc deasupra munţilor şi podişurilor… Văd pământuri răscolite de bombe, câmpii acoperite cu zeci de mii cruci din lemn, tancuri şi tunuri ruginite… Recunosc oraşele Varşovia… Minsk… Harkov… Zbor mai departe… Traversez fluvii şi râuri… De departe văd steaua roşie de pe Kremlin… Turnurile în formă de bulbi de ceapă ale bisericilor…

Cobor într-o piaţă încă udă de ploaia care căzuse în ajun… Se înserează… Soarele se arată brusc pentru o clipă printre nori. Razele lui puternice şi oblice inundă strada şi trotuarele, cu o lumină incendiară… Totul străluceşte… Câteva siluete umane se topesc în aurul lichid.

Acum mă aflu pe un pod… Aud pescăruşii… Clopotele bisericilor din oraş încep dintr-o dată să răsune… E sărbătoare… Sunt Sfintele Sărbători de Paşte… E Învierea Domnului nostru Isus Cristos…

- 136 -

Doamne, Dacă mă iei cu Tine… Doamne, dacă mă ierţi şi mă duci în împărăţia Ta… Vindecă-mi Doamne rănile, dar lasă-mi cicatricile… Lasă-mi în minte chipurile dragi… Lasă-mi amintirile, locurile sfinte, mormintele camarazilor… Stalingrad… Leningrad... Kursk… Berlin… Lasă-mi, Doamne, inima să bată veşnic pentru patria mea.

12. O bisericuţă din piatră, Jurnalul tatălui meu, ultimul fax

Am fost primii… Am trimis în cosmos sateliţi şi oameni… Am construit o staţie orbitală permanentă cu echipaj uman, care se roteşte în jurul Pământului… În ea trăiesc, lucrează, fac experimente complexe savanţi, medici… Noi am fost deschizătorii drumului umanităţii spre stele… Speranţa întreagii omeniri… Torţa aprinsă… Visul... Oameni demni şi ambiţioşi… Muncitori… Apoi a urmat declinul… Pierderea speranţei… Suferinţa… Neputinţa… Tragedia, explozia reactorului patru al centralei atomonucleare de la Cernobîl. Dar mai avem Oraşul Stelelor… Baza secretă de antrenament pentru astronauţi, nu departe de Moscova… Oraşul Stelelor… Nucleul programului spaţial rusesc… Oraşul care nu figurează pe nicio hartă şi e departe de ochii şi urechile curioşilor. Tot ce am realizat a uimit întreaga omenire… Am folosit tehnica şi tehnologia anilor 50 şi 60… Acum ştiinţa a evoluat, maşinile şi aparatele au devenit mult mai sofisticate… Va trebui să reluam drumul spre cosmos… Cu mai multă voinţă… Cu mai mare dorinţă… Ne vom pregăti mai bine. Vom mai trimite rachete pe lună… Una după alta… Aerodromul spaţial de la Baikonur va extins, va fi dotat cu tehnică de vârf şi modernizat pentru a face faţă unui evantai întreg de lansări succesive… La diferenţă de o lună una de alta… Chiar de două săptămâni… Rachetele vor transporta pe lună materiale de construcţie, roboţi sofisticaţi, echipamente, tehnică de vârf… Vom trimite echipe de cosmonauţi care vor începe să construiască pe lună o staţie experimentală, asemănătoare celor din Antarctica, unde condiţiile sunt foarte vitrege. Baza noastră lunară va fi locuită de cercetători, medici, specialişti… Din prima noastră echipă selenară va face parte şi un preot… Un preot ortodox care a urmat în prealabil cursuri de pregătire şi antrenamente, alături de ceilalţi cosmonauţi… Primul preot pe lună… Un preot călugăr… Preotul îşi va urma vocaţia începută pe Pământ… Dimineaţa şi seara va oficia slujbe religioase la care vor participa şi ceilalţi membri ai echipajului… La fel, în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare.

Preotul va ieşi din baza lunară permanentă şi însoţit de specialişti va căuta un loc potrivit pentru construirea unei bisericuţe… O biserică pe Lună… O biserică ridicată pe satelitul natural al Pământului… Pentru început va sfinţi acel loc şi va fi aşezată provizoriu o cruce din lemn… Apoi vor începe lucrările. Biserica poate fi zidită din blocuri de rocă lunară, astfel şi costurile nu ar fi prea ridicate… Două echipe de lucrători se vor ocupa de tăierea rocilor în pietre paralelipipedice de diferite mărimi, de fasonarea acestora… Preotul va fi însoţit în permanenţă de un arhitect şi un şef de şantier care vor supraveghea lucrările.

- 137 -

Biserica va începe să se înalţe… Piatră cu piatră… Va fi o muncă grea şi obositoare. La temelia bisericii, după tradiţie vor fi aşezate sfinte moaşte din trupul unui sfânt martir rus al Bisericii Ordodoxe.

Fierăstraie sofisticate vor secţiona blocurile de rocă lunară… Bucăţile de piatră vor fi transportate pe benzi rulante… La ridicarea zidurilor va fi folosit ciment rapid. Acoperişul bisericii va fi acoperit cu ţigle din aluminiu… Apoi, muncitorii echipaţi în costume de cosmonauţi vor ridica turnurile şi turnuleţele în formă de bulbi de ceapă…

O biserică… O biserică pe lună… Vom trimite un pictor rus să picteze pereţii interiori… În biserică va fi montat un modern sistem de aclimatizare…

Costumele de cosmonaut vor fi lăsate în pronaos. Oamenii vor păşi în biserică… Se vor închina, vor îngenunchea în faţa altarului, vor săruta icoanele şi sfintele moaşte aşezate într-o raclă de argint... Preotul îi va binecuvânta… Clopotele de bronz…

Doamne… O biserică pe Lună… Din piatră… Acoperită cu ţigle de aluminiu… Cu turnuleţe colorate, în formă de bulbi de ceapă… Clopotele încep să răsune… Un miracol al tehnologiei… Ridicarea unei biserici de piatră pe Lună… Cu altarul spre răsărit… În liniştea mormântală de pe satelitul natural al Terrei… Stelele strălucind deasupra ei… Doamne… O bisericuţă!… În depărtare pământul… O sferă albastră răsărind deasupra orizontului selenar… Preotul va oficia slujbe religioase… Utrenia… Vecernia… Marile sărbători creştine… Naşterea Domnului… Învierea Mântuitorului nostru Isus Cristos… Toţi se vor ruga în genunchi… Vor aprinde lumânări… Preotul îi va spovedi… Îi va cumineca… Clopotele vor suna… Casa Domnului… O bisericuţă de piatră… Atât de departe de Pământ…

Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul meu, care pentru voi se frânge… Spre iertarea păcatelor…

Mă voi duce şi voi smulge cablul din perete… Voi trânti de pământ aparatul de ebonită… Faxul… Îl voi călca în picioare… Beţi dintru acesta toţi… Acesta este sângele meu, al Legii celei noi… Mă voi întoarce în dormitor… Mă voi întinde în pat… … Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă… Îmi voi încrucişa mâinile pe piept şi mă voi gândi la biserica de piatră. … Spre iertarea păcatelor… Aşezată cu altarul spre răsărit… O bisericuţă pe Lună… … Ale Tale, dintru ale Tale… Cu turnuleţe colorate, în formă de bulbi de ceapă… Îmi voi închide ochii, mă voi adânci în visare… În rugăciune… În sarcofagul meu de beton şi plumb… Doamne… … Ţie-ţi aducem de toate… Şi pentru toate…

Sfârşit