CRIMINOLOGIE Neculai Spirea Zamfirescu

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Syllabus sub redacţia

Comf.univ.dr. Neculai Spirea Zamfirescu

C R I M I N O L O G I E

TEORII FUNDAMENTALE ŞI CERCETARE APLICATIVĂ

2012

CCUUPPRRIINNSS

PARTEA I

DOCTRINA FUNDAMENTALA CAP I CE ESTE CRIMINOLOGIA Obiectul de studiu al criminologiei

CRIMINOLOGIA FILOZOFICĂ Filozofii antichităţii în faţa crimei FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ Apariţia şi evoluţia criminologiei Evoluţia criminologiei ştiinţifice

EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI ŞTIINŢIFICE Orientarea biologica Teoria bio-tipologică Teoria inadaptării Teoria genetică

Perspectiva sociologica Teoria asociaţiilor diferenţiate Teoria conflictelor de culturi

Orientarea psihologică Istoricul psihanalizei Principiile psihanalizei

CAP II REPERE ALE SCOLII ROMANE DE CRIMINOLOGIE

Școala clasica Ionel Tanoviceanu, factorii crimei

Factorul biologic Factorul sociologic Factorul psihologic

Influenţa doctrinei psihanalitice in Romania Dostoievski, descrierea preludiului crizei I. Tanoviceanu , tipul criminalului profesionist C.I. Pargon, dialog criminologic Constantin Gorgos, tulburări de personalitate Constantin Turai

Criminalul şi Criminalitatea Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale

PARTEA II

CRIMINOLOGIA DINAMICĂ CAP. III Definiţia criminologiei dinamice Cunoașterea mecanismelor şi proceselor trecerii la act Modele doctrinare de trecere la act

Modelul H. Becker Modelul H. Becker Un model general (modelul “arborelui”)

Teoriile dinamice Teoria reţinerii Teoria strategica

Procese psihice şi etape ale desfăşurării infracţiunii de omor

Note cercetare științifică privind trecerea la act Mihaela Brooks, profiling comportamental Dr. Mircea V. Homescu, psihologia viitorului criminal Oancea Alexandru, psihologia hackerilor N. Zamfirescu, trecerea la act prelungire a explicațiilor etiologice

Caracteristica fundamentală a acţiunii, omucideri instantanee ce nu exclud un iter criminis Mobilul legendei Cazul Deva Cazul Galați Cazul Moinești

PARTEA III VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

CAP. IV Noţiunea şi obiectul victimologiei Istoricul victimologiei Metode şi tehnici de cercetare în victimologie Conceptul de „victimă” Clasificarea victimelor CAP. V Perspectiva criminologică asupra victimelor sistemului judiciar Teoria alterării adevărului juridic Adunarea probelor de vinovăție, drept si responsabilitate Mijloace de investigaţiune, ținte ale alterării

Instrumentum sceleris / uneltele alterării adevărului Denegarea de dreptate Abuzul de drept

Frauda la lege Argumente privind victimizarea justiţiabilului

OBIECTIVELE CURSULUI

Înțelegerea sintagmei “juristul a uitat criminologia”

Criminologia înseamnă elaborarea condițiilor de posibilitate preventiva proprii oricărei cercetări juridice. Juristul a uitat ființa, criminologia face efortul de a-l redefini pe jurist ca pe un cercetător privilegiat, prin revelarea înțelegerii ființei si determinare acesteia.

Sarcina criminologiei este deci de a-si asigura explicitarea ființei care are valoare constitutiva pentru jurist, pentru prezenta sa, si de a arata proeminenta sensului cercetării.

Criminologia e menita sa surprindă posibilitatea de acces la ființa , diversele determinații care sunt proprii semnificației acțiunii criminale. In această privință, nu eliminăm ceea ce a așezat tradiția, ci demonstrăm că înțelegerea tradițională are semnificația continuității.

S-a redefinit criminologia, s-a realizat diferențe între științele spiritului si cele ale naturii omului. Adevărul din științele spiritului este ceea ce poate fi numit adevărul criminologic, adevăr juridic ce nu trebuie definit in mod explicit, ci demonstrat.

Aceasta metoda nu are de-a face cu vreo intuiție ci mai degrabă cu subiectivitatea trăirii ce presupune obiectivarea vieții. Nu poți trăi, retrăi sau înțelege decât viața care s-a expus.

În această expunere, viața ia forma înțelegerii. Înțelegerea vieții se face intr-o multitudine de forme, de la simpla diferențiere a oamenilor in rase si pana la diversitatea sistemelor criminale. Fenomenul înțelegerii si al interpretării se manifesta mai întâi in sfera intereselor practice ale vieții (necesitatea comunicării şi a înţelegerii reciproce între două persoane). Aceste forme elementare ale înțelegerii si interpretării au luat naștere odată cu necesitatea de a ști ce vrea sa spună sau ce vrea sa facă celalalt.

Ele, formele, sunt ca niște litere din combinarea cărora rezulta o forma complexa de înțelegere a criminalității. Însă așa cum literele nu dispar dintr-un demers care transmite un sens spiritual, elementele interpretării si înțelegerii nu sunt doar etape istorice ale procesului criminologic, ci prezente constante in viața juristului, care nu trebuie sa uite criminologia.

COMPETENTELE CONFERITE

După parcurgerea cursului studentul trebuie sa explice, distincţia dintre criminologie şi alte ştiinţe juridice sau nejuridice, ce importanţă are studiul criminologiei, sa cunoască sfera conceptului de criminologie si obiectul de cercetare criminologică, sa dezvolte cunoaşterea acţiunii umane, a mijloacelor de luptă împotriva crimei şi a criminalităţii, sa rezume si sa știe sa aplice tehnici de cercetare criminologică.

RESURSE SI MIJLOACE DE LUCRU

Metode pedagogice pentru parcurgerea cursului Metodologia cercetării juridice, instrument de înțelegere a aspectelor teoretice si a rezolvării elementelor de test ( autoevaluare, referat, eseu1) 1 Eséu - studiu de proporţii reduse, în care autorul atacă probleme de ordin filozofic, literar, ştiinţific etc., expunând un punct de vedere personal, fără a epuiza subiectul. / Dialóg - convorbire între două persoane, convorbire cu caracter didactic care are loc între studenti si profesor / Referát - prezentare scurtă (orală sau scrisă) didactica care prezintă o expunere desfăşurată a unei teme / Expúne -/ a prezenta, a reda prin cuvinte, a face cunoscut; a relata; a explica.

STRUCRURA CURSULUI

14 (paisprezece) unitatea de învățare, fiecare unitate fiind parcursa in 2-3 ore. Teme de control, forme de evaluare pe parcurs se regăsesc la sfârșitul fiecărei unități de învățare si centralizate la sfârșitul cursului

CERINTE PRELIMINARE

Cunoștințe in domeniul științelor aplicative si de cultura profesionala ( filosofia dreptului, filosofia științei, etica ...) Discipline anterioare : dreptul roman; psihologie judiciara, teoria generală a dreptului; Discipline deservite: dreptul penal in ansamblul sau, criminalistica, medicina legala....

POLITICA DE EVALUARE ŞI NOTARE:

Evaluarea se va realiza pe bază de examen scris, la care se adaugă rezultatul la sarcina primită pe parcursul semestrului. Nota finală se compune din nota la examen în proporţie de 80% (8 puncte) şi nota la sarcina primită pe parcursul semestrului 20% (2 puncte).

Sarcina 1 Întocmiţi în scris (2-3 pagini) profilul criminologic al unui infractor (asasin, criminal în serie, tâlhar, violator, pedofil, cerşetor, hoţ, escroc etc. (unul, la alegere) pe baza cunoştinţelor dobândite (nivel descriptiv şi explicativ), din perspectiva criminologiei judiciare.

Referatul se va preda în sesiune, la data când este planificat examenul scris.

ELEMENTE DE DEONTOLOGIE ACADEMICĂ:

Prezenţa studenţilor la curs sau la seminar nu este obligatorie.

Activităţile solicitate studenţilor intră obligatoriu în nota finală. Sarcinile de lucru pe parcursul semestrului trebuie predate la termenele fixate de către cadrul didactic şi comunicate din timp. Lucrările (proiectele, referatele, reaction paper, etc.) predate după termenul fixat nu se iau în considerare.

Studenţii care susţin examene de mărire de notă sau restante trebuie să prezinte toate sarcinile aferente cursului.

Fraudarea examenului sau a sarcinilor de lucru (plagiatul) se penalizează prin exmatriculare.

Proiectele copiate, discuţiile sau colaborările în timpul examenelor, nepredarea lucrării scrise de către un student care se prezintă la examen se sancţionează cu nota 1.

Contestarea notei primită la un examen, se face în scris, la secretariatul facultăţii, în termen de 48 ore de la afişarea rezultatelor. Nota finală la disciplina respectivă este cea obţinută în urma contestaţiei.

CCUUPPRRIINNSS

PARTEA I

DOCTRINA FUNDAMENTALA CAP I CE ESTE CRIMINOLOGIA Obiectul de studiu al criminologiei

CRIMINOLOGIA FILOZOFICĂ Filozofii antichităţii în faţa crimei FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA Apariţia şi evoluţia criminologiei Evoluţia criminologiei ştiinţifice

EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI ŞTIINŢIFICE Orientarea biologica Teoria bio-tipologică Teoria inadaptării Teoria genetică

Perspectiva sociologica Teoria asociaţiilor diferenţiate Teoria conflictelor de culturi

Orientarea psihologică Istoricul psihanalizei Principiile psihanalizei

CAP II REPERE ALE SCOLI ROMANE DE CRIMINOLOGIE

Școala clasica Ionel Tanoviceanu, factorii crimei


Influenţa doctrinei psihanalitice in Romania Dostoievski, descrierea preludiului crizei I. Tanoviceanu , tipul criminalului profesionist C.I. Pargon, dialog criminologic Constantin Gorgos, tulburări de personalitate Constantin Turai

Criminalul şi Criminalitatea Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale

PARTEA II CRIMINOLOGIA DINAMICĂ

CAP. III Definiţia criminologiei dinamice Cunoașterea mecanismelor şi proceselor trecerii la act Modele doctrinare de trecere la act


Teoriile dinamice Teoria reţinerii Teoria strategica


Note cercetare științifică privind trecerea la act Mihaela Brooks, profiling comportamental Dr. Mircea V. Homescu, psihologia viitorului criminal Oancea Alexandru, psihologia hackerilor N. Zamfirescu, trecerea la act prelungire a explicațiilor etiologice Cazul Deva Cazul Galați Cazul Moinești


CAP. IV Noţiunea şi obiectul victimologiei Istoricul victimologiei Metode şi tehnici de cercetare în victimologie Conceptul de „victimă” Clasificarea victimelor CAP. V Perspectiva criminologică asupra victimelor sistemului judiciar Teoria alterării adevărului juridic Adunarea probelor de vinovăție , drept si responsabilitate Mijloace de investigaţiune, ținte ale alterării

Instrumentum sceleris / uneltele alterării adevărului Denegarea de dreptate Abuzul de drept


PARTEA I DOCTRINA FUNDAMENTALA

UNITATEA DE INVATARE 1. Ce este criminologia

obiectul de studiu al criminologiei Criminologia filozofică

filozofii antichităţii în faţa crimei

CCEE EESSTTEE CCRRIIMMIINNOOLLOOGGIIAA

Vom defini criminologia ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia. H. Mannheim susţine că, prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalităţii, de tratament şi reso-cializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalităţii, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen. Ca şi obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o dată cu evoluţia cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu. Confruntată cu realitatea infracţională, criminologia a trebuit să-şi reconsidere şi să-şi reorienteze şi problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalităţii. Referindu-se la prevenirea şi controlul criminalităţii, J.Pinatel susţine că "definirea unei politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie, ştiinţă complexă care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie şi ştiinţele juridice. Rezultă că scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Obiectul de studiu al criminologiei Criminologul francez J. Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri: cel al crimei - care se ocupă de studiul actului criminal; cel al criminalului - care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora; cel al criminalităţii2 - care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.

2Criminalitatea ca fenomen social Criminalitatea ca fenomen social Criminalitatea ca fenomen social Criminalitatea ca fenomen social Îmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noţiune într-un concept operaţional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiză. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. Prin aceasta, modelul nostru de analiză evită considerarea criminalităţii ca o totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp

CRIMINOLOGIA FILOZOFICĂ

Filozofii antichităţii în faţa crimei3

Să încercăm mai întâi să precizăm ce este filozofia şi de ce este ea importantă pentru criminolog. Pentru Pitagora, filozofie, - cuvânt compus din două părţi -, înseamnă iubirea de înţelepciune. În limba greacă, „philo” este cel care iubeşte, iar „sophia” este înţelepciune. Aşadar este iubirea de... şi nu deţinerea. Este căutare permanentă, calea spre Adevăr, nicidecum o certitudine în care încremenim. Potrivit textelor pe care le putem citi în scrierile filozofilor, este vorba de o artă de a trăi, de o morală, de un fel de a ne comporta raţional şi de a primi cu seninătate încercările vieţii. Este, deci, ştiinţa de a fi, ansamblul de cunoştinţe în permanentă mişcare, contrar fanatismelor de orice fel. Despre ce înţelepciune este vorba? Despre aceea în care pasiunea partizană este exclusă şi în care domină spiritul de curiozitate, spiritul critic şi toleranţa. Despre aceea în care nu mai există prejudecăţi. Fiecare filozof îşi susţine părerea personală cu argumente proprii. El poate polemiza uneori, dar nu îşi permite să respingă într-o manieră intolerantă sau agresivă părerea altuia. Este un efort de reflexie. „Re-flexie”, mişcarea de întoarcere spre sine a spiritului. Este un lanţ neîntrerupt de întrebări. A reflecta înseamnă, în accepţia noastră, a medita asupra experienţelor noastre şi asupra cunoştinţele despre noi-înşine şi despre ceilalţi, cât şi asupra lucrurilor vieţii, a valorilor, obiectivelor şi mijloacelor puse în acţiune pentru atingerea acestora. Să dăm exemplul lui Socrate, care îi cere lui Menon să spună ce este virtutea. Menon răspunde: capacitatea de a conduce oameni. Dar, întreabă Socrate, ce zici de copii şi sclavi? Ei nu conduc oameni. Crezi că ei nu pot fi virtuoşi? Bineînţeles, Menon, reflectând, a găsit un alt răspuns. Socrate nu i-a impus o opinie, el doar l-a chestionat pentru a-l determina să reflecteze. Criminologul care se apleacă asupra reflexiei filozofice îşi îmbogăţeşte înţelegerea despre lume şi îşi sporeşte posibilităţile de explicare a fenomenului criminalităţii. Într-un articol precedent, am evocat mai multe creaţii imaginare, total inventate sau brodate pe crâmpeie de realitate (mituri, legende, povestiri). În acest articol, vom studia ce gândesc

dată, poziţie care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat. Analiza noastră operează, de asemenea, o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală. Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare. Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive. Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiţiei penale. Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen. 3 Revista de criminologie, criminalistică şi penologie / Nr. 1/2010

filozofii antici în legătură cu violenţele criminale. În textele ce vor urma, vom aborda modul în care este văzut acest subiect în Evul Mediu şi în lumea modernă. Criminologia de nuanţă filozofică pe care o propunem împrumută de la filozofie metoda de analiză care este pe de o parte ontologică, iar pe de altă parte axiologică. Ontologia conduce spre „ceea ce este” şi nu spre ceea ce ar trebui sau ceea ce ar putea fi. Deci fapta în realitatea sa şi persoana care a înfăptuit-o sau a omis-o, în realitatea sa înconjurată de împrejurări concrete, stabilite ştiinţific. De unde şi tendinţa noastră către studiul tridisciplinar. Termenul de ontologie vine din grecescul „to on” care înseamnă a fi, cunoaşterea fiinţei în esenţa ei. Deci ceea ce este. Cercetarea pleacă aşadar de la ideea conform căreia infractorul este un participant activ al societăţii, o „persoană” din lume, care a comis o faptă de încălcare a legilor statului (deci contra societăţii). Dar prin fapta sa, el a încălcat totodată legile etice ale societăţii al cărei membru este, ceea ce ne conduce la analiza axiologică (studierea valorilor spirituale).

Criminologia actului ontologic-axiologic pe care o propunem îl studiază pe infractor

plecând de la fapta acestuia, aşa cum a fost comisă sau omisă, în legătură cu autorul acesteia, aşa cum este acesta, cu propria sa vocaţie privind libertatea sa de a alege, cât şi aceea privind demnitatea răspunderilor sale ca persoană. (Se exclud cazurile patologice). (1).

Mulţi dintre foştii noştri studenţi şi stagiari post-universitari îşi însuşesc această viziune criminologică, citată şi de către creatorii Criminologiei Empirice. (2).

Noi avem în vedere o criminologie bazată în primul rând pe relaţiile dintre individul „existent” (ontologie) şi propria sa „fiinţă”, persoană din societate, aşa cum acesta s-a făcut cunoscut prin fapta sa şi, apoi, pe relaţiile dintre această persoană şi lume.

Considerându-l pe Socrate ca primul gânditor „anchetator”, folosim chestionarea socratică ca metodă de lucru pentru stabilirea adevărului. Potrivit lui PLATON, întrebările subliniază erorile de raţionare şi de formulare, dar şi dialectica dialogului care conduce la cunoaştere.

Aristotel menţionează „energia care acţionează” şi face ca un lucru să se transforme „din ce el nu era în ceea ce el este”. Ori, crima este o energie care acţionează, care produce această consecinţă.

Mai mulţi gânditori vechi şi noi reflectează în aceeaşi direcţie, însă concluziile lor aparţin unei alte lucrări, tratată separat, în cadrul subiectului referitor la izvoarele criminologiei. Subiectul nostru actual se ocupă în principal de opiniile directe sau indirecte privind faptele de violenţă criminală.

Grecii / presocraticii.

Thales din Milet (secolul 7 î.e.n.) contestă existenţa divinităţilor mitologice şi dă

miturilor despre crearea lumii o explicaţie bazată pe apă. Crimele povestite în mituri nu ar fi decât opera creatoare a apei care este, după el, la originea lumii şi, deci, la originea catastrofelor prezentate drept crime comise de către divinităţi. Deci, cauze naturale, violenţă a elementului apă.

Anaximandru studiază infinitul şi neagă povestirile mitice şi consideră că evoluţia lumii are cauze naturale, favorabile sau nefavorabile fiinţelor umane. „Crimele” atribuite zeilor nu sunt decât catastrofe naturale. Anaximene se apleacă asupra studierii aerului şi a ceţii ca elemente primordiale. Pentru el, personajele mitice nu erau decât imagini suprapuse pe fenomenele naturale.

Pitagora (sec. 6 î.e.n.) emigrat din Insulele Samos din Marea Grecie (Italia de Sud), studiază cosmologia aritmetică, numărul ca element constitutiv universal al lucrurilor. După el,

sufletul omului este compus din două părţi: spiritul care raţionează (ca să determine lumea exterioară prin simţurile sale) şi „Logos”, raţiunea pură, spiritul intelectual, „ochiul

spiritului”. Aceasta ar avea patru niveluri: neconştientul, inconştientul, conştientul şi superconştientul. Psihiatrii şi psihologii actuali îi datorează mult! Potrivit lui Pitagora, criminalul este un suflet în necunoaştere, lipsit de metoda educaţieI care aduce cu sine stăpânirea pasiunilor şi a înclinaţiilor materiale şi lipsit de perfecta cunoaştere de sine. Criminologii de toate formările profesionale, jurişti, psihologi, psihiatri, sociologi etc., ar avea de câştigat dacă ar reciti cu atenţie „Versurile de Aur” ale lui Pitagora, actuale şi acum.

Eleaţii din Italia de Sud (sec. 6 şi 5 î.e.n.) aduc, prin Parmenide, raţionalismul. Simţurile ne trădează. raţiunea este cea care ne permite să trăim în lume. El contestă existenţa personajelor mitice spunând că „fiinţa este dar nefiinţa nu este”. În consecinţă, fiinţele umane, dotate cu raţiune, au capacitatea de a reflecta şi de a-şi alege faptele. De unde, evident, derivă responsabilitatea lor pentru fărădelegile pe care le comit.

Chilon Lacedemonianul lansează faimosul dicton „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, reluat de Parmenide, Heraclit şi Socrate şi înscris pe zidul templului lui Apollo de la Delfi. Ca mule alte „sloganuri” din lume, el a fost adeseori deturnat de la sensul lui iniţial care este sensul păstrat până în zilele noastre de către psihologii şi psihiatrii care se ocupă de persoanele fragile sau de criminali. Munca cu criminalii, pentru a-i determina să conştientizeze nocivitatea faptelor lor, să le înţeleagă, pentru a se cunoaşte mai bine pe ei-înşişi, este chiar şi în zilele noastre începutul reconstituirii personalităţii lor, în vederea reinserţiei sociale. Heraclit din Efes crede că totul este în mişcare. Nici un „zeu” nu poate opri sau răsturna desfăşurarea lucrurilor în lume. Nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu, căci a doua oară râul s-a schimbat (nu mai e aceeaşi apă) şi o dată cu el ne-am schimbat şi noi. Pentru el, Binele şi Răul fac parte din ordinea lucrurilor şi nu dintr-o voinţă mitică. Raţiunea lui îl determină să afirme că cel care n-a fost bolnav niciodată nu poate şti ce este sănătatea. Deci, crima face parte din viaţă, ca şi boala sau alt Rău. El recomandă oamenilor să practice Virtuţile civice, nu doar pe cele religioase, ceea ce reprezintă un pas înainte în viaţa socială şi conduce la responsabilizarea fiinţei umane pentru faptele sale. Empedocle din Sicilia crede că omul trebuie să-şi folosească simţurile pentru a constata că natura este în permanentă transformare. Pentru el, există patru elemente fundamentale: pământul, aerul, focul şi apa. Tot ceea ce se întâmplă în lume este urmarea amestecului sau separării acestor elemente, dar elementele înşişi nu se schimbă: apa nu se transformă în peşte. Forţele care adună la un loc şi separă, deci acelea care acţionează, sunt dragostea şi ura. Crima ar deriva, deci, din unirea sau separarea acestor două forţe. Anaxagora din Atena (originar din Asia Mică) consideră că lumea este formată din părticele foarte mici, invizibile cu ochiul liber, (teorie interesantă pentru anumiţi cercetători actuali) şi că ea este ţinută la un loc de către o forţă care este intelectul, INTELIGENŢA. (Cuvântul grec „nous”). Ori, inteligenţa presupune capacitatea de alegere a faptelor, deci responsabilitatea pentru faptele comise. Reflexie importantă pentru criminolog.

Democrit (din nordul Mării Egee, sfârşitul sec. 5, începutul sec. 4 î.e.n.) este interesat de Atomii din care e compusă Natura. (Ce punct bun de plecare pentru cercetătorii ştiinţifici de după el!). Moartea ar fi dezintegrarea atomilor corpului care se dispersează apoi se reunesc cu alţi atomi pentru a forma o altă fiinţă umană. Fericirea ar trebui căutată în Moderarea dorinţelor. Crima ar fi, în consecinţă, o nefericire izvorâtă din lipsa de moderaţie.

Hipocrate, de pe Insula Cos, ne-a lăsat faimosul „Mens sana in corpore sano” (Minte sănătoasă în corp sănătos). Boala este, pentru el, un dezechilibru şi nu o nenorocire trimisă de zei. Chiar şi în zilele noastre medicii depun jurământul lui Hipocrate atunci când intră în profesie. Pentru criminolog, aceasta este o pistă importantă de cercetare, în ceea ce priveşte diversele forme de dezechilibre constatate la criminal (social, civic, etic, psihic, biologic etc.).

Tucidide (sec. 5 î.e.n.) explică istoria lumii prin natura umană. Deci, omul este responsabil de actele sale şi nu personajele mitice. Crimele sunt evenimente umane.

Herodot, în aceeaşi perioadă, este un fel de „reporter de război”. El este permanent în căutarea cauzualităţii evenimentelor, care este legată de alegerea făcută de fiinţele umane, determinată de gradul de civilizaţie şi de obiceiurile acestora.

Sofiştii atenieni sunt mai degrabă sceptici în privinţa posibilităţii ca fiinţele umane să cunoască enigmele Naturii şi ale Universului. Ei se apleacă mai degrabă spre preocupări care vizează locul omului în Societate. Sociologii le datorează mult.

Protagoras, în acelaşi secol, afirmă că omul este măsura tuturor lucrurilor. El face distincţie între ceea ce ţine de Natură şi ceea ce este creaţie umană. De pildă, noţiunea de pudoare. Anumiţi oameni sunt pudici, dar Natura nu are pudoare, prin urmare acesta este un fapt determinat de societatea umană. Pentru el, nu există regulă pentru adevăr şi fals, acestea depind de diferenţele dintre epoci. Este, desigur, permanent valabil, dovada se regăseşte în Schimbările de mentalitate, de obiceiuri de viaţă, de mode, de legi etc. Crima este totuşi mereu prezentă ca fapt social ce depinde de alegerea oamenilor.

Socrate (470-399 î.e.n.), tatăl maieuticii (arta de a face pe cineva să „ciripească”) ni se pare că este strămoşul anchetatorilor. El pune întrebări şi îl lasă pe interlocutor să vorbească. Apoi, el sublinieză slăbiciunile raţionamentului şi îl conduce prin ÎNTREBĂRILE sale spre diferenţierea adevărului de fals. Nu este aceasta o metodă bună de ascultare şi de anchetă? Filozoful şi anchetatorul nu creează Adevărul. Ei doar se străduie ca adevărul să iasă la iveală. Este ca şi munca moaşei care nu aduce ea însăşi copilul pe lume, ci doar îl ajută să ajungă în această lume. Dintre cugetările lui Socrate, criminologul reţine mai ales pasajele asupra noţiunii de „rău”. Omul rău, deci criminalul, ignoră faptul că nu cunoaşte anumite lucruri despre sine însuşi, căci, dacă le-ar şti, el s-ar strădui să dobândească cunoştinţele care i-ar permite să cultive partea de virtute ascunsă în el, ca oricare altă fiinţă umană. Nu este aceasta o ideea extrem de actuală? Criminologii din timpurile noastre, în special anchetatorii, psihologii şi psihiatrii nu lucrează în acest sens? Nu este aceasta o condiţie primordială a reconstrucţiei personalităţii şi a reinserţiei sociale? Metoda lui Socrate este orală. El a lăsat grija scrierii ei pe hârtie discipolului său, Platon. Platon (427-347 î.e.n.) a întemeiat Academia şi s-a aplecat asupra Adevărului, binelui şi frumosului. El a stabilit că dacă lucrurile din natură pot să se schimbe, lumea din care ele derivă este eternă şi imuabilă căci nu este de natură materială, fizică, ci este un principiu spiritual. El recunoaşte că particulele se unesc, se separă şi se regrupează, dar la baza a tot ceea ce există, în spatele lumii simţurilor, se găsesc IDEILE. Pentru Platon, sufletul este nemuritor şi lumea este compusă din două părţi: lumea simţurilor, care oferă o cunoaştere imperfectă, şi lumea ideilor care oferă, prin intermediul raţiunii, calea adevăratei cunoaşteri. (Viziune dualistă). Etica platoniciană cuprinde omul liber şi responsabil, idee majoră pentru criminolog. (Exceptând cazurile patologice). Pentru Platon, violenţa n-ar trebui să constituie o cale de

rezolvare a problemelor oamenilor. Dialogul este calea valabilă pentru accederea la Adevăr, la Cunoaştere. Pentru el, chestiunile de justiţie sunt elemente de filozofie. Termenul însuşi de „justiţie” este un echivalent al ordinei, al raţionalităţii, al eficacităţii. Trebuie să existe o corespondenţă între organizarea cosmosului, a cetăţii şi organizarea ierarhiilor în sufletul omenesc. Cel care ucide „trebuie să accepte că se teme” (de pedeapsă, n.n.). Criminologul înţelege că represiunea crimei este indispensabilă. „Răutatea este necunoaşterea de sine şi a celorlalţi” mai spune el. Ce cred despre aceasta psihologii şi psihiatrii zilelor noastre? Pentru criminolog este un îndemn spre educaţie indispensabilă în spiritul valorilor pozitive. „Injustiţia este sminteală, mai mult decât greşeală: o prostie” spune Platon. Criminologul înţelege acest lucru atât ca injustiţie comisă de criminal împotriva altuia, cât şi ca injustiţie a erorilor judiciare. Orice nedreptate poate provoca drame, victimizare şi, adeseori, reacţii violente. Platon cere leguitorului să prevadă pedepse disuasive, pentru a împiedica recidiva şi pentru a-i deturna pe oameni de la intenţiile lor de a face rău. Este, de fapt, disuasiunea individuală şi generală din zilele noastre: „punitur quia peccatum est et punitur ut ne peccetur”. În ceea ce priveşte tipologia criminală, el face distincţie între „vinovat”, persoana periculoasă care trebuie îndepărtată din societate, şi „recuperabil” care trebuie pedepsit cu închisoarea pentru a fi reeducat. Nu este aceasta o definiţia a Administraţiei Penitenciarelor din zilele noastre? Aristotel, discipolul lui Platon, a trăit un timp în Macedonia, ca profesor al tânărului prinţ Alexandru, viitorul Alexandru Cel Mare. Este filozoful care exercită o mare influenţă asupra gândirii Evului Mediu şi, în mod deosebit, asupra Universităţii din Paris. Printre învăţămintele care privesc în mod deosebit criminologia: / Tipologia umană este de o mare diversitate. Nu nevoia este cea care provoacă cele mai mari crime, ci dorinţa de superflu. / Trebuie disociată virtutea pură de fericire. Influenţa climatului, mediul biologic şi meteorologic influenţează dezvoltarea animalelor. Anumite şcoli de criminologie au aplicat acest precept la oameni, adăugând şi mediul social. Cugetarea lui Aristotel asupra Corelaţiei dintre fond şi formă i-a inspirat pe anumiţi cercetători precum Della Porta, Gall, Spurtzheim, care s-au ocupat de studierea criminalului, cât şi pe fondatorul Antropologiei criminale, Cesare Lombroso. Chiar dacă, în prezent, aceste opinii nu mai sunt validate, rămâne totuşi preocuparea pentru persoana criminalului, studiat din mai multe puncte de vedere. Aristotel a fondat şcoala numită Liceul.

Euripide din Salamina, autor dramatic, (sec. 5 î.e.n.) prezintă în piesele sale de teatru omul ca pe o fiinţă capabilă de a-şi manifesta propria VOINŢĂ în decursul vieţii şi de a decide pentru sine. Aceasta este o uriaşă revoluţie în raport cu credinţele mitice cu zei care pun totul la cale. La Euripide, oamenii nu mai sunt trataţi ca obiecte supuse autorităţii totalitare a divinităţilor, ci ca persoane responsabile de acţiunile lor. Deci şi de crimele lor.

Stoicii, fondaţi de Zenon din Cipru (sec. 3 î.e.n.) aduc la Atena Rigoarea morală şi logica. Ei au o viziune mai pesimistă asupra lumii şi cred că criminalii sunt sclavii propriilor pasiuni. Pentru ei, viaţa morală a fiinţei umane trebuie să fie subordonată noţiunii de ordine. Greşelile, în ochii lor, sunt atingeri aduse ORDINII LOGICE a universului. Pasiunile sunt eşecuri ale raţiunii. Nu este aceasta interesant pentru cercetătorii actuali din domeniul psihologiei şi psihiatriei?

Zenodot, acelaşi secol, întreprinde studii zoologice şi constată că „un tufiş nu adăposteşte

niciodată două prigorii”. Ceea ce conduce la ideea de instinct de Teritorialitate al fiinţelor.

Oamenii comit uneori crime pentru a intra în posesia unor teritorii. În anumite localităţi, în zilele noastre, unele bande se comportă cu violenţă criminală invocând exclusivitatea lor teritorială, până acolo încât interzic accesul altcuiva cât şi prezenţa forţelor de ordine.

Epicur (341-270 î.e.n.) îşi consacră studiile fericirii. După el, omul are posibilitatea de a-şi programa plăcerile şi de a alege între cele pe termen scurt şi cele pe termen lung, mai durabile. Plăcerile simţurilor trebuie să fie domesticite şi supuse unor VALORI precum prietenia, moderaţia personală, calmul interior şi estetica. El pledează pentru o disciplină a corpului şi a sufletului printr-o cultură elevată a spiritului, cât şi prin practicarea virtuţii. Aşadar, tot ceea ce este contrar crimei. Plăcerea de scurtă durată evocată de Epicur ca fiind mai puţin bună decât cea pe termen lung, mai durabilă, corespunde „prezentismului” delincvenţilor tineri şi mai puţin tineri din zilele noastre, care sunt în căutare de plăceri imediate, fără să se gândească la viitor. Criminologul din Quebec, Naurice Cusson, i-a analizat în mod magistral. Seneca, emigrat din Cordoba (sec. 1 e.n.) crede că omul este sacru pentru om. Deci el condamnă crima între persoane. (Păcat că n-a avut o influenţă mai mare asupra elevului său, împăratul Nero)! Boala şi moartea sunt evenimente naturale, dar omul trebuie să ŢINĂ ÎN FRÂU mînia, dorinţele, pasiunile, egoismul. Pedagogia lui se sprijină pe raţiune şi cultură care pregătesc omul pentru înţelepciune. El propune să se unească legalitatea judiciară cu spiritualitatea morală. CHINA Confucius (Kongfuzi, maestrul Kong, omul de bine, născut în anul 551 î.e.n.) se preocupă, în mod special, de patru mari teme: perfecţionarea de sine; sensul practicilor şi ritualurilor; virtutea umanităţii şi guvernarea prin răspândirea virtuţii. Legea trebuie să fie rezultatul unei armonii şi a unui calcul între oameni şi natură. Natura omului este perfectibilă (nu aceasta este activitatea psihologilor şi psihiatrilor din zilele noastre?). Ducerea perfecţiunii până la punctul său de excelenţă, munca cu tine însuţi care nu se termină niciodată, iată ce este definitoriu pentru „omul de bine”, „omul de calitate”, „omul cinstit”. Criminalul este contrariul a ceea ce trebuie să fie un om. Han Fei Zi propune un „Manual al legistului” care recomandă forţa împotriva criminalilor. Nu putem să nu menţionăm în acest context admirabila idee de disuasiune a crimei în China antică, ideea PIETREI FRUMOASE. O piatră foarte frumoasă, găsită în natură, este aşezată în faţa sălii de judecată. Criminalul, adus pentru a fi judecat, este lăsat câtva timp la intrarea în sală, cu faţa spre această piatră. Privindu-i frumuseţea naturală, criminalul ar putea încerca un sentiment de ruşine pentru urâţenia faptei sale, în comparaţie cu frumuseţea naturii şi, deci, s-ar putea căi pentru greşeala făptuită. Poate că pentru anumiţi cititori această idee este prea naivă. Cu siguranţă, faţă de criminali înrăiţi. Dar pentru cei care au comis delicte din cauza fragilităţii, a vulnerabilităţii lor sau doar ca „să facă ca şi alţii” din anturajul lor? Desigur, obiectul de admirat şi metoda pot fi modernizate, dar esenţialul?... ROMA ANTICĂ are gândirea axată în principal pe drept, retorică şi religia politeistă. Ea a dat mari jurişti pe care orice student la Drept îi cunoaşte. Legile şi sentinţele lor juridice sunt încă la baza multor legislaţii din lume. Crima este şi ea privită ca un Rău care trebuie pedepsit.

Specialiştii în retorică predau elocinţa, „arta de a vorbi frumos” care era importantă în acele timpuri şi care rămâne şi în zilele noastre o armă juridică şi politică eficace. N-avem încă, în societăţile actuale, aşa-numiţi „coaches” (antrenori), care ne învaţă cum să vorbim în public, cum să ne adaptăm gesturile şi îmbrăcămintea în funcţie de evenimentele la care participăm? Filozofia Romei se inspira adânc din gânditorii greci, tot la fel cum făcea şi sfera mitologiei în care zeii şi zeiţele aveau, în general, acelaşi rol, doar numele se schimbau (Zeus în Jupiter, Afrodita în Venus, Artemis în Diana etc.). Dintre filozofii greci, romanii îi preferau pe cei care exaltau virtuţile, morala. Deci cei care condamnau crima. Enius (55 î.e.n.), era discipol al lui Pitagora,

Lucreţiu, poet, îi comentează pe Platon, Aristotel, Democrit şi, în mai mică măsură, pe Epicur.

Horaţiu, şi el poet, exaltă morala superioară şi propune sisteme juridice.

Ovidiu, tot poet, reia ideea Binelui şi Răului, deci contrari urâţeniei crimei. Potrivit unei dintre lucrările sale, Metamorfozele, el crede că oamenii şi vegetalele ar avea caracteristici asemănătoare. El a fost exilat de către împăratul August pe malurile Pontului Euxin, Marea Neagră, în oraşul care acum se numeşte Constanţa, din România, pentru că îndrăznise să-şi ridice ochii de poet îndrăgostit spre o nepoată imperială. Marele jurist Cicero (sec. 1 e.n.) a lăsat o vastă operă de comentare a unor autori greci. Exprimându-şi admiraţia faţă de aceştia, el subliniază superioritatea Romei în materie de înţelepciune practică. Distincţia pe care el o operează între cultură şi civilizaţie ni se pare încă actuală. Cicero analizează solidaritatea dintre Legea ideală şi Etică şi afirmă că înţelepciunea este mama tuturor activităţilor nobile. El este îndrăgostit de înţelepciune, acea philo-sophia lui Pitagora. Platon îi inspiră imaginea unui stat ideal care ar trebui să fie rezultatul unui pozitivism bazat pe geografie şi psihologie, căci statul urmează legea biologică a creşterii şi declinului (Presimţea el oare declinul Imperiului Roman?) După Cicero, salvarea cetăşenilor depinde de o putere care ar ţine cont de justiţie şi înţelepciune. Deci, luptă împotriva crimei. Pentru el, omul tinde spre infinit prin aspiraţiile sale, dar el este responsabil de actele sale concrete. El asociază filozofia cu virtutea inteligenţei umane. Pentru un cercetător jurist, lectura lui Cicero este întotdeauna folositoare. Împăratul Marc Aureliu, discipol al Stoicilor, este autorul a numeroase cugetări morale, sub formă de maxime (sentencia), în care el încurajează oamenii să cultive înţelepciunea şi stăpânirea pasiunilor. Citatul cel mai des folosit din operele sale este aceea de a dori să ai „forţa de a schimba ceea ce pot schimba, seninătatea de a accepta ceea ce nu pot schimba şi

înţelepciunea de a face diferenţa între cele două”.

APARIŢIA CREŞTINISMULUI In jurul bazinului mediteranean introduce în gândirea oficială creştină elemente de interpretare moştenite de la filozofii antici. Astfel, interpretarea gândirii lui Aristotel merge, la Universitatea din Paris, în sensul unei posibile convergenţe între Ştiinţă şi Credinţa creştină bazată pe revelaţie.

Literatura patristică (a părinţilor Bisericii) se ocupă de definirea omului în lume şi se apropie, uneori, de ceea ce mai târziu va deveni „ştiinţele umane”. Printre numele cele mai cunoscute: Grigore de Nyssa, Tertulian din Cartagina şi mai ales Sf. Augustin, născut la Thagaste în 354, episcopul Hiponei în 399. El vorbeşte despre ordine. Singura scuză pentru criminalii care tulbură ordinea este ignoranţa lor. (Socrate şi Platon). După el, există trei funcţii de excelenţă, în ordine crescătoare: a fi, a trăi şi a înţelege. Aceste funcţii conduc la liberul arbitru al omului. Ordinea este, de asemenea, după Sf. Augustin, un factor de pace, o bază de moralitate. Pedeapsa aplicată delincvenţilor ar trebui să aibă un caracter în primul rând educativ (din nou Platon), care nu trebuie să ducă la distrugerea celui vinovat, ci la îndreptarea lui. (Idee încă de actualitate).

TTeemmee ddee ccoonnttrrooll,, ffoorrmmee ddee aauuttooeevvaalluuaarree

1. Definirea si obiectul de studiu al criminologiei (prezentare in cadrul orelor de seminar) 2. Discurs retoric asupra filozofii antichităţii în faţa crimei (prezentare, referat in cadrul sesiunii de comunicari stiintifice) UNITATEA DE INVATARE 2.

Formarea criminologiei ca stiinta

Apariţia şi evoluţia criminologiei

FFOORRMMAARREEAA CCRRIIMMIINNOOLLOOGGIIEEII CCAA SSTTIIIINNTTAA44

Aparitia si evolutia criminologiei

Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ştiinţifice nu poate fi pre-cizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi. Îndeosebi se accentuează importanţa lucrării lui Cesare Beccaria (1738-1794) "Dei delliti e delle pene" (Despre infracţiuni şi pedepse), apărută în anul 1764, în care sunt exprimate idei novatoare care, “punând pe primul plan umanismul şi subliniind importanţa prevenirii delictelor, anticipează cuceririle dreptului penal modern” Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478-1535) insistase, în "Utopia" sa, asupra necesi-tăţii prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale, iar Montesquieu, în lucrarea "L'esprit de lois" (Despre spiritul legilor), afirma: "un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult să îmbunătăţească moravurile decât să aplice pedepse". Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J. J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin" (inchizitorial) şi în favoarea

4 R.M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1981

dreptului "natural", în virtutea căruia toţi oamenii ar fi trebuit să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii. Preocupările sale privind interesul general al societăţii ca bază a dreptului de a pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie atât idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare pentru criminologie. Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham (1748-1833) a dezvoltat problematica penologiei, făcând o serie de propuneri de reformare a sistemului de legi şi pedepse, propu-neri care au avut un impact social şi politic real, fiind însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere. Abordarea filosofico-umanistă a problematicii criminalităţii a fost completată cu încercările de a include delincvenţii într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, frenologi, medici de penitenciare. Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă problemele psihiatriei judiciare, au fost cunoscute de Lombroso. Într-un efort integrator, îmbogăţit cu propriile sale cercetări, acesta a publicat în anul 1876 lucrarea "L'uomo delinquente" (Omul delincvent). Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, Lombroso l-a descris ca pe o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Deşi criticată aspru de adversari, opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul sec. al XIX-lea, încât Lombroso a fost supranumit părintele criminologiei antropologice. Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), profesor în drept şi sociologie care, în lucrarea sa "Sociologia criminale" (1881), a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat drept întemeietorul criminologiei sociologice. Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de magis-tratul Raffaele Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare fundamentală este intitulată "Criminologia" (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confrunta criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a "criminalităţii naturale", independentă în spaţiu şi timp, fapt care l-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi. Se cuvine menţionat că, deşi denumirea de criminologie este asociată numelui lui Garofalo datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că ar aparţine, conform unor opinii, antropologului francez Paul Topinard.


1.Studiu individual, eseu privind departajarea preceptelor criminologic 1. Sub ce aspect se manifestă legătura dintre filosofia antichitatii si criminologia stiintifica?

UNITATEA DE INVATARE 3 Evoluţia criminologiei ştiinţifice Orientarea biologica

Teoria bio-tipologică Teoria inadaptării Teoria genetică

EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, studiile criminologice au fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului infracţional a fost studiată mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul infractorului a fost realizat de antropologie, psihologie şi psihiatrie. Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia "Archives d'Anthro-pologie criminelle et de sciences pénales", înfiinţată în 1886 la Lyon, a concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioadă de timp numele de antropologie criminologică. Sub acest nume s-au desfăşurat şi congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Köln (1911). De asemenea, este demn de menţionat rolul important pe care l-a jucat apariţia revistei belgiene "Revue de droit pénal et de criminologie" (1907) în dezvoltarea acestei discipline. Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut o dată cu structurarea primelor comunităţi umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esenţial nu se poate afirma existenţa criminalităţii, deoarece "acolo unde nu există morală şi norme, nu există crime".

Orientarea Biologica

Evoluţia criminologiilor specializate către criminologia generală s-a desfăşurat, cel mai adesea, sub semnul unor acerbe lupte de idei. Confruntările de opinii au avut un rol pozitiv, propulsând teoriile care s-au impus din punct de vedere ştiinţific pentru momentul concret istoric în care au fost lansate, creând curente noi de gândire ştiinţifică, dar generând uneori şi controverse din care criminologia a avut de câştigat. Problema tratării marilor curente în criminologie este deosebit de sensibilă deoarece se întâmplă frecvent ca oamenii de ştiinţă care au o orientare comună în problemele esenţiale ale domeniului cercetat să aibă opinii diferite în privinţa altor aspecte ale aceluiaşi domeniu. S-a constatat că marea majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra cauzalităţii fenomenului infracţional, istoria criminologiei fiind una a modelelor etiologice. Acest criteriu a fost considerat relevant, fiind utilizat de mulţi istorici ai criminologiei în includerea teoriilor criminologice în diverse orientări care s-au conturat în decursul timpului. În cadrul orientării biologice, sau antropologic - biologice cum mai este ea denumită, sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului, încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-infractor, trăsături care determină comportamentul antisocial al individului. Acestea continuă tradiţia lombrosiană, apreciind că, crima ca fenomen individual are o bază biologică, factorii exteriori individuali au doar un rol indirect, secundar. Dintre aceste teorii amintim: Teoria bio-tipologică Susţine ideea potrivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi structura corpului. Psihiatrul german ERNEST KRETSCHNER (1888 – 1964) a creat un sistem caracteologie – publicat în lucrarea „Structura corpului şi caracterului”. În această lucrare se dezvoltă considerentul că, în funcţie de construcţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare având o înclinaţie mai puternică spre comiterea unor infracţiuni specifice: a) Tipul pignic:corpolenţi, scunzi, extremităţi scurte, faţa rotundă, cădere a părului, inteligenţi şi expansivi. Se caracterizează printr-o criminalitate târzie şi vicleană (înşelăciune, fraudă). b) Tipul astenic: înalţi, slabi, chipul prelung, interiorizaţi, dotaţi divers intelectual, adaptare socială precară, Se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă, infracţiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale: furt, abuz de încredere. c) Tipul atletic: sistem osteomuscular puternic, oscilează între sentimentalism şi brutalitate . Se caracterizează printr-o criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă spre recidivă indiferent de vârstă. d)Tipul displastic: înapoiaţi în plan psihic, foarte slab, deficienţe ale caracterelor sexuale, malformaţii corporale, debili mintali şi schizofrenie. Se caracterizează printr-o criminalitate constând în delicte sexuale (dar nu numai) aproape într-un mod neaşteptat, uneori stupid, alteori sălbatic. Încep infracţionalitatea de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei. Teoria inadaptării A fost formulată de criminologul suedez Olef Kinberg – care a fost unul din continuatorii şcolii lombrosiene.Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci şi psihologică şi socială, caracterizată prin „plasticitate” adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă „plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare, între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse. Manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă deci o reacţie a individului la diverşi stimuli ai mediului. În opinia lui Kinberg – pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a se realiza structura bio-psihică a individului sau personalitatea acestuia.

Teoria genetică Cariotipul uman presupune 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 reprezintă „soma” (partea neproductivă) iar o pereche reprezintă germenul (partea care asigură reproducerea) alcătuită din cromozomi sexuali. Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera y. Astfel formula feminină este 46 xx iar formula masculină este 46 xy. Anomaliile cromozomiale frecvente la delincvenţi sunt în legătură cu cromozomii sexuali.Prima anomalie relevantă este reprezentată de formula 47xxy, respectiv existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul x. Subiecţii ce prezintă această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse, dar se poate observa o tendinţă spre o „tematică” sexuală: fie homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism, fie furt din raţiuni fetişiste, voyeurism, etc. Din punct de vedere psihic, aceşti subiecţi se evidenţiază prin caracter pasiv, timiditate, tendinţa spre ipocondrie şi depresie, deseori prezintă tulburări mentale. O a doua anomalie este reprezentată de sindromul xyy, unde apare deci un cromozom y în exces. Subiecţii din această categorie prezintă, în plan morfologic, destul de puţine particularităţi: sunt indivizi cu aparenţă masculină, deseori înalţi (depăşesc 1,80 m); se observă uneori o anomalie în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante. Acest sindrom a interesat foarte mult cercetarea criminologică, deoarece antrenează frecvent violenţă şi omucideri, iar predispoziţia generală spre crimă este mai netă decât în primul cadrul primului sindrom (Klinefelter). Anomaliile de mai sus constituie o predispoziţie, deznodământul crimei nu este obligatoriu.


1.Studiu individual, eseu privind departajarea teoriilor biologice 1. Dialog / Sub ce aspect se manifestă legătura dintre teoriilor biologice ?

UNITATEA DE INVATARE 4 Perspectiva sociologica

Teoria asociaţiilor diferenţiate Teoria conflictelor de culturi

PERSPECTIVA SOCIOLOGICA

Atât reprezentanţii orientării biologice, cât şi cei ai orientării psihologice au abordat cu prioritate etiologia de ordin endogen a criminalităţii. Teoriile elaborate în acest plan al cercetării ştiinţifice au fost considerate nesatisfăcătoare de către adepţii orientării sociologice, care au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordând o deosebită importanţă determinărilor de ordin social, absolutizând, uneori, procesul de socializare a omului. Orientarea sociologică în criminologie a furnizat o consistentă literatură de specialitate, structurată într-o mare diversitate de curente, teorii şi opinii inspirate de sociologia şi psihologia socială. Primele explicaţii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generică de şcoala franco-belgiană a mediului social, din cuprinsul căreia se detaşează unele aspecte interesante care impun o prezentare detaliată. Aceste teorii acordă o importanţă sporită factorilor sociali ai fenomenului criminal. Din multitudinea acestora reţinem ca semnificative din punct de vedere psihocriminalistic: teoria asociaţiilor diferenţiate şi teoria conflictelor de culturi.

Teoria asociaţiilor diferenţiate. Criminologul american EDWIN SUTHERLAND – profesor la Universitatea din Indiana – pleacă de la ipoteza că un act criminal se produce atunci când există o situaţie propice pentru un individ determinat. Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate5:

a. comportamentul criminal este învăţat; el nu este ereditar, iar cel care nu a primit o „pregătire” criminală nu inventează crima;

b. învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex de comunicare;

c. învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane; d. procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor,

a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor e. orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea

favorabilă a dispoziţiilor legale f. un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii

domină interpretările favorabile; „aceasta constituie principiul asociaţiilor diferenţiate…”; cei care devin criminali o fac pentru că sunt în contact cu modele criminale şi nu au sub ochi modele anti-criminale.

g. Asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc. h. Formaţia criminală prin asociaţie nu se deosebeşte doar prin imitaţie; i. Comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar nu

se explică prin aceasta (hoţul fură pentru a avea bani, dar tot pentru a avea bani muncesc şi oamenii cinstiţi).

Teoria conflictelor de culturi6Teoria aparţine criminologului american Thorsten Sellin. Acesta prin conflict cultural desemnează lupta între valori morale şi norme de conduită opuse sau aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli, exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa. Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a căpătat, în urma experienţelor pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită, care se impun a fi respectate: „Din acest punct de vedere, codul

de conduită al gangsterilor este un cod moral în aceeaşi măsură ca decalogul şi legea

penală”.7 Pentru a ilustra teoria sa, Sellin dă următorul exemplu real: Un bărbat de origine siciliană care locuia în New Jersey îl ucide pe seducătorul fiicei sale în vârstă de 16 ani. Sicilianul îşi exprimă surprinderea în momentul în care este arestat atâta timp cât nu făcuse altceva decât să apere de o manieră tradiţională onoarea familiei sale. Autorul constată că în acest caz nu a existat un conflict mintal „Conflictul a fost extern şi s-a produs între coduri şi nu norme culturale”.


1.Studiu individual, eseu privind departajarea teoriilor sociologice 1. Dialog / Sub ce aspect se manifestă legătura dintre teoriilor sociologice?

5 Valerian Cioclei “ Manual de criminologie “Ed.ALL – Bucureşti,2007. 6 Valerian Cioclei – op. cit. 7 T. Sellin – “Conflictul cultural şi crima” în RDPC (belge) nr.9/1960.

UNITATEA DE INVATARE 5 Orientarea psihologică

Istoricul psihanalizei Principiile psihanalizei

ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ

Orientarea psihologică grupează principalele teorii criminologice care au în comun conceptul de personalitate criminală ca bază teoretică a explicării cauzalităţii fenomenului infracţio-nal. Atât prin modalităţile de abordare a acestui concept, cât şi prin caracterul mai mult sau mai puţin accentuat al determinismului psihologic în etiologia criminalităţii, aceste teorii sunt extrem de diverse, în unele situaţii apropiindu-se fie de orientarea biologică, fie de cea sociologică Abordarea teoretică a psihologiei infractorului a fost neglijată o lungă perioadă de timp datorită influenţei şcolii lombroziene. De asemenea, ea a fost adesea în concurenţă cu studiul patologiei criminale a infractorului bolnav psihic. Studiul psihologic asupra infractorului "normal" a luat avânt în primele decenii ale secolului XX, o dată cu trecerea treptată în planul secund a şcolii antropologic-criminologice. Printre primii care au lansat cercetări ştiinţifice în acest domeniu a fost avocatul francez F.G.Pitaval care a publicat lucrarea "Causes célebres et intéressantes" (Cauze celebre şi interesante), una

din ediţiile acesteia fiind prefaţată de scriitorul Friedrich Schiller, cunoscut pentru preocupările sale în planul psihologiei. Aceste cazuri aveau în comun senzaţionalul, făcând referire la criminali şi la crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun. O importanţă deosebită pentru studiul psihologiei criminale au avut operele maeştrilor clasici ai literaturii universale, între care amintim pe Shakespeare, Schiller, Dostoevsky, Balzac, Hugo, Dickens, Stendhal, Gorki, Thomas Mann şi mulţi alţii.

Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică, Intra în aceasta subcategorie a teoriilor psiho-morale de natură psihanalitică acele explicaţii ale fenomenului criminal care poartă amprenta psihanalizei freudiene.Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Istoricul psihanalizei8

Dintre precursorii şcolii psihanalitice îi vom menţiona pe cei mai de seamă. Jean-Martin Charcot de la spitalul salpêtrière din Paris şi Paul Julius Möbius (Moebius) (Leipzig, 1888) au emis ideea psihogenezei unor nevroze ca isteria, în a cărei etiologie au insistat asupra importanţei trecutului psihosexual al bolnavului, spunând, că ,,unele accidente corporale isterice sunt modificări corporale în raport cu idei şi amintiri’’. (Charcot). Théodule Ribot a pus bazele psihologiei afective, Pierre Janet prin concepţia ,,automatismului psihologic’’, apoi prin introducerea noţiunilor de ,,energie psihică’’ şi ,,tensiune psihologică’’ în studiul psiho-fiziologiei, Henri Bergson prin filosofia lui, Gustave le Bon prin contribuţiile ce le-a adus în domeniul psihologiei colective, în sfârşit Havelock Ellis prin bazele ce le-a pus psihologiei sexuale pot fi consideraţi ca precursori ai concepţiei psihanalitice.

Ca elev (1885 – 1886) al marelui Charcot, Freud a fost atras de experienţele şi ideile neuropsihiatrului francez, mai ales în ceea ce priveşte problema atât de complicată a isteriei. În 1883 Charcot, emisese ideea psihogenezei isteriei A reuşit să producă simptome isterice (ca: paralizia unui braţ, contractură, anestezie cutanată, etc.), în felul următor: după ce aşeza bolnava isterică în stare de hipnoză, îi sugera idea, de exemplu: că braţul îi este ,,paralizat’’. La trezire braţul prezenta simptomul ,,pseudoparalitic’’, simptom care persista un timp oarecare. Aşadar prin hipnoză reuşise să transforme un element pur psihic (reprezentarea, idea sugerată) în echivalentul său somantic (simptomul organic: pseudo-paralizia braţului). S-a relevant astfel influenţa stărilor psihice asupra manifestărilor organice.

Astfel, în faţa acestor transformări, Freud a trecut de la fenomenul hipnozei la cel al isteriei, bănuind o analogie între mecanismele celor două procese psihice. Într-adevăr, hipnotismul şi isteria au desigur multe afinităţi. Este de asemenea sigur, că o persoană hipnotizată şi care execută actele sugerate în hipnoză, are cea mai mare asemănare cu o isterică sau isteric, care execută acte, trăieşte scene autosugerate, etc. ( C.I Parhon – Rev Med. Nr. 5-6/1901)

Freud a început astfel să dezvolte în mod logic şi sistematic ideile maestrului său Charcot. În acelaşi timp un bătrân medic vienez, Dr. Joseph Breuer, încerca să trateze isteria în felul următor: aşeza bolnava în stare de hipnoză, în cursul căreia însemna tot ceea ce aceasta răspundea la diferitele întrebări puse. Breuer a observat astfel, că bolnava mărturisea lucruri ca fiind spusele ei, ...totuşi aflându-şi destăinuirile ce le-a făcut în timpul somnului hipnotic, simţea ameliorări în simptomele organo-psihice. Breuer observă atunci, că simptomele n-ar fi decât expresia unor stări psihice anterioare, din viaţa bolnavei, stări de dată veche pe care bolnava le-a uitata: aduse însă din nou în sfera cunoştinţei ei (făcând-o să le retrăiască), simptomele se ameliorau şi chiar dispăreau temporar. Proceda deci cu un fel de ,,purgaţie mintală’’, ,,dezinfecţie mentală’’ – de unde şi numele de metodă ,,cathartică’’ (de la cuvântul

8 Oana Maria Zamfirescu Sinteză după dr. I. Popescu Sibiu şi Dr. C.I. Parhon

grecesc catharsis care înseamnă curăţare, purificare) cum au denumit-o Breuer şi Freud, în cursul ei efectuându-se o ,,evacuare binefăcătoare a energiei afective’’.

Însă faptul că simptomele isterice recidivau de la un timp după tratament, l-a determinat pe Freud să studieze mai amănunţit procesele hipnozei. Pentru aceasta pleacă (în 1899) la universitatea din Nancy, la Bernheim şi Liébault, cei mai însemnaţi reprezentanţi ai hipnotismului; a rămas totuşi nemulţumit de rezultatele terapeutice ale hipnozei… ceea ce l-a făcut s-o înlocuiască prin cura de conversaţie, nucleul metodei psihanalitice ca procedeu terapeutic.

Precum am văzut, Breuer şi Freud au verificat şi completat experienţa lui Charcot, arătând că simptomele isterice pot fi expresia concretă şi a unor factori psihici (reprezentări, emoţii, etc.) ai bolnavului însuşi, din acel domeniu al psihicului care nu cade sub lumina conştiinţei lui clare, şi-anume din acel al inconştientului. Astfel s-au consolidat din ce în ce mai mult bazele concepţiei psihologice a genezei psihonevrozelor şi mai ales ale isteriei, concepţie bănuită de Charcot.

În 1894 Freud începe să lucreze singur continuând drumul vederilor sale geniale, reuşind în scurt timp să înceapă formarea şcolii de psihanaliză.

Concepţiile acestei şcoli au început de altfel să iasă din cadrul medical în care s-au născut sub forma unei psihoterapii. Rezultatele unor cercetări minuţioase şi verificate pe terenul clinicii psihiatrice au deschis noi orizonturi şi au pus noi probleme în domeniul psihologiei normale, abordând astfel studiul tuturor manifestărilor psihice şi îndepărtând în mare parte misterul ce înconjura mecanismele esenţiale ale activităţii psihomotorii sub toate aspectele ei.

Nu este câtuşi de puţin surprinzător faptul, că psihanaliza îşi găseşte materialul de lucru şi aplicaţiile ei în domenii atât de variate (în medicină, psihologie, literatură, pedagogie, politică, criminologie, filozofie, artă, teologie, etc.).Varietatea acestor domenii este numai aparentă, deoarece analizându-le nu sunt decât elaborări diverse ale aceleiaşi energii: ale psihismului individual şi colectiv, atât în manifestările lui normale cât şi în cele morbide.

Astfel psihanaliza, se ridică de la o simplă metodă psihoterapeutică la nivelul unei concepţii a ,,panpsihismului’’(Concepţie idealistă potrivit căreia toate elementele din natură ar fi însufleţite şi înzestrate cu psihic; fr. panpsychisme, cf. gr. pas – tot, psyche – suflet), la nivelul unei doctrine psihologice vaste expusă în numeroase lucrări ale noii şcoli vieneze (mai târziu şi ale şcolilor disidente). Majoritatea lucrărilor psihanalitice apar în periodicele editate de Freud şi elevii lui: ,,Internationaler Psychoanalytischer Verlag’’(Viena). În mai toate ţările au apărut numeroase reviste psihanalitice, numeroase cercetări sunt publicate fie în broşuri, volume, fie în majoritatea celorlalte reviste literare, medicale, psihologice, etc. Literatura psihanalitică devine atât de vastă încât în 1921, sub îngrijirea D- rului Theodor Reik s-a înfiinţat la Viena un oficiu special pentru centralizarea ei.

Din 1926, în fiecare an a apărut Almanahul Psihoanalizei (la Viena), prezentând numeroase lucrări, cercetări, eseuri, psihanalitice ale adepţilor din Europa şi America în deosebi.

Principiile psihanalizei 9

După ce-am conturat amploarea curentului psihanalitic, vom face o scurtă expunere a principiilor fundamentale ale doctrinei freudiene. Principiul psihodinamismului. Viaţa psihică exprimă un complex de tendinţe ce se găsesc într-o mişcare continuă, orice proces psihic reprezentând forţa unei cantităţi de energii

9 Oana Maria Zamfirescu, op. cit.

psihice pe cale de elaborare. Din acest punct de vedere, psihologia freudiană ia aspectul unei psihologii dinamice (mulţi termeni tehnici ai psihologiei freudiene sunt împrumutaţi din fizică şi mecanică, domenii eminamente dinamice) ce contrastează cu psihologia clasică asociaţionistă, statică. Concepţia panenergetismului universal ,,orientează psihanaliza într-o direcţie psihomotorie’’.

Principiul determinismului intrapsihic. Sentimentul liberului-arbitru, scăpând oricărei explicaţii raţionale, psihanaliza susţine că fenomenele psihice sunt supuse unui determinism

riguros. Nici un alt act psihic nu este elaborat la întâmplare; nu facem nimic din obişnuinţă, distracţie sau din capriciu. Nici o manifestare psihomotorie nu este deci ininteligibilă, inexplicabilă; geneza ei recunoscând condiţii şi determinări bine stabilite, exclude noţiunile de hazard, distracţie, obişnuinţă, capriciu, nărav, etc. Principiul afectivităţii. Factorii afectivi sunt generatorii vieţii psihice. Psihologia lui Freud din acest punct de vedere este prin exelenţă o psihologie afectivă întrucât afectivitatea deţine primatul, locul cel mai important, în mecanismul elaborărilor psihomotorii în general, din punct de vedere atât filogenetic, cât şi ontogenetic. ,,Energia psihică derivă din afectivitatea ce-o posedă întregul organism’’.(Regis şi Hasnard - 1922)

Principiul inconştientului. Factorii psihosexuali reprezintă elementele determinante principale ale vieţii psihice individuale şi colective. În urma numeroaselor cercetări psihanalitice efectuate în clinică şi în afara ei, Freud a fost surprins de frecvenţa cu care descoperea factori,,de natură psihosexuală’’ ca germeni etiologici ai psihonevrozelor. Studiind serios problema psihosexualităţii, Freud şi adepţii şcolii sale au dezlegat numeroase probleme ducând astfel la concepţia cunoscută sub numele de teoria lui libido.

Principiul psihologiei infantile. Procesele mentale şi afective infantile condiţionează întreaga dezvoltare ulterioară a vieţii psihice. Copilul se naşte cu o sinteză de tendinţe unele primare, ca instinctul sexual, de agresivitate şi de conservare individuală (proprii materiei vii), iar altele derivate (căpătate) sub influenţa ambianţei sociale (educaţia sub toate formele ei). Calitatea acestui capitol psihic va nuanţa întreaga activitate psihică ulterioară a individului.


1. Ce legătură poate fi identificată între orientarile criminologice? 3. De ce nu este corectă afirmaţia: „criminologia este un simplu instrument de cunoastere a criminalitatii”?

REPERE ALE SCOLI ROMANE DE CRIMINOLOGIE UNITATEA DE INVATARE 5

Scoala clasica Ionel Tanoviceanu, factorii crimei


SCOALA CLASICA În primăvara anului 1912 – Ionel Tanoviceanu, profesor de drept şi procedură penală la Facultatea Juridică Bucureşti semna prefaţa la cursul său de Drept şi Procedură Penală.

Această operă a marcat momentul cel mai important în istoria începuturilor ştiinţei dreptului penal în ţara noastră. În afară de importanţa ei pur ştiinţifică pe terenul strictei doctrine penale, remarcăm în opera lui Ionel Tanoviceanu demersul ştiinţific asupra criminalităţii – care îmbrăţişează vastul domeniu al cunoştinţelor auxiliare dreptului penal.

Constituită dintr-un material nepieritor de muncă şi erudiţie, lucrarea lui I. Tanoviceanu a avut de la început o înrâurire indiscutabilă.

Ea a călăuzit şi călăuzeşte, alături de cele mai de seamă opere similare, întreaga aplicaţie practică a legilor noastre penale, realizând astfel dorinţa de a vedea jurisprudenţa cât mai mult înfrăţită cu doctrina.

Ştiinţa propriu-zisă are un caracter complex, ea cere lucrări de ordin diferit, în care aspectele să se găsească tratate fie în mod dialectic sau critic, fie în mod exegetic sau analitic. Din acest punct de vedere, ştiinţa dreptului penal şi ştiinţa criminologiei în România nu cunoaşte altă lucrare formatoare de doctrină.

Sistemul naţional al apărării sociale este conceput de I.Tanoviceanu prin abordarea preceptelor şcolii clasice penale şi a şcolii pozitiviste penale – într-o manieră elegantă.

Analiza, interpretarea, remarca unor contraziceri şi în mai mică măsură a greşelilor, realizează o prudentă trecere în revistă a vechilor precepte, astfel că au o puternică manifestare concluzională în planul gândirii psihocriminalistice10. Ionel Tanoviceanu, factorii crimei11 Factorul biologic Copilul se naşte bolnăvicios sau sănătos, frumos ori urât, înalt sau scund, bun ori rău, fiindcă astfel au fost ascendenţii din care se trage el.

10 Vechile idei ale apărării sociale au fost reluate de şcoala pozitivistă penală. În anul 1876 apare la Milano un mic volum de 252 pagini de Dr. Cesare Lombroso, fost profesor de medicină legală la Universitatea din Torino. Volumul se intitula „Omul criminal” – „L’uomo delinquente”. În 1881, Evrico Ferri – profesor la Universitatea din Bolonia a publicat sub titlul „I nuovi orizonti di dirita e della procedura penale” lucrarea care în 1900 ajunge la a patra ediţie sub titlul de „Sociologia Criminale”. Rafaelo Garofalo, profesor la Universitatea din Napoli, a publicat în 1885, opera sa intitulată „Criminologia”. În 1887, dr. Antonio Maro publică lucrarea „I caratteri dei delinquenti”. Acestea sunt operele principale ale şcolii pozitiviste italiene. Ele au început să fie cunoscute şi discutate în Europa, prin anii 1885 şi 1886 în urma studiilor publicate de G. Tarde în „Revue psilosophique” şi în cunoscuta sa operă „Criminalite comparee”. În 1887 s-a tradus primul volum al „Omului criminal” în limba franceză, în 1890 „Criminologia” lui Garofalo, iar în 1893, „Sociologia criminală” a lui Ferri. Serviciul pe care l-a adus celebrul învăţat Cesare Lombroso ştiinţei penale, ar fi foarte mare, pentru că a provocat o serie de studii foarte interesante asupra criminalităţii. Cesare Lombroso supune pe infractor la un examen amănunţit şi conştiincios din punct de vedere anatomic, biologic şi psihologic, creând astfel antropologia penală, adică studiul intim al infractorului. După Lombroso, criminalitatea este o copilărie prelungită sau o sălbăticie rămasă în mijlocul civilizaţiei. Rezultatele şi concluziile lombrosiene se pot rezuma în următoarele puncte: Există un infractor născut (delinquente natto) care are şters simţul moral. Acesta este un nebun moral, el este incorigibil. Infractorul se distinge de omul normal, din punct de vedere fizic, psihic şi biologic. Infractorul are caractere neobişnuite, pe care le-a avut un strămoş îndepărtat. Atavismul rămâne unul din cele mai constante caractere ale infractorilor născuţi. Într-o conferinţă ţinută în 1885 la Universitatea din Napoli, E. Ferri a exprimat foarte bine ideea atavismului: „O continuă evoluţie schimbă necontenit omenirea fără să se oprească vreodată, dar nu toate rasele omeneşti şi nu toţi indivizii unei rase urmează paşii acestei evoluţii în mod egal. Sunt unii care merg înainte, alţii care rămân în urmă, infractorul rămâne în urmă şi reproduce formele barbariei primitive”. 11 Ionel Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură

Dacă nebunia este ereditară, pentru ce n-ar fi şi calităţile sufleteşti, precum şi defectele caracterului. E normal ca viciile şi calităţile sufletului să fie ereditare ca şi ale corpului, căci după Darwin, ereditatea este lege. Ideea eredităţii psihologice e foarte veche. În antichitate o găsim în scrierile lui Platon. „Bolile sufletului – spunea Platon – se nasc din starea corpului … nimeni nu este rău

voluntar, ci din pricina unui viciu în construcţia corpului său, prin o rea educaţie, omul rău

devine ceea ce este”. Înţelepciunea populară, care are baze ştiinţifice rezultând din experienţă, crede şi ea în ereditatea psihologică; ce iese din pisică şoareci mănâncă; unde a sărit capra, mai sus are să sară iada etc. Ereditatea poate face salturi şi copilul să nu semene părinţilor ci unui bunic sau străbunic al său. Diferenţa moralului poate să provină din misterioasa combinare a sângelui celor doi părinţi şi din educaţia sau împrejurările diferite ale vieţii. Există dar o ereditate psihologică, după cum există şi o ereditate fiziologică şi patologică; raţiunea, înţelepciunea populară şi cercetările ştiinţifice sunt de acord asupra acestui adevăr. Alcoolismul, sifilisul, tuberculoza, ca şi orice alte boli ale părinţilor, asigură un loc de frunte eredităţii morbide, printre factorii criminalităţii.12 Factorul sociologic Mediul ambiant, împrejurările în care trăieşte omul, au de asemenea o mare înrâurire asupra voinţei sale. Mediul ambiant cuprinde în sine educaţia şi atunci se poate pretinde că el lucrează în trei moduri asupra infractorului:

• mediul ambiant a format generaţiile trecute, ale ascendenţilor infractorului • mediul ambiant i-a dat educaţia • mediul ambiant a contribuit la săvârşirea actului criminal prin împrejurările

din momentul comiterii. Influenţa mediului este rezumată de Seneca, astfel „Se iau obiceiurile de la aceea cu care

cineva se adună; şi după cum boala se ia prin contactul corpului, tot astfel şi sufletul

transmite relele sale celor din apropiere”. I.Tanoviceanu, rezumă la rândul său „Acestea sunt forţele care lucrează asupra voinţei

omului: natura omului, educaţia şi mediul ambiant, sau, ţinând seama că educaţia este şi ea

o circumstanţă externă, din forţe interne şi externe. Omul nu poate avea o voinţă decât ceea

a naturii, a educaţiei şi a împrejurărilor în care trăieşte”. Iată deci mai sus notificate câteva idei din amplul demers criminologic al profesorului I.Tanoviceanu, notificare care nu face altceva decât să îndemne la studiu, aprofundare şi reflecţie în plan psihocriminalistic. Factorul psihologic13

12 Conceptul modern al genomului include toate specificităţile ca fiind preluate prin gene. 13 Este cunoscut faptul că L’uomo delinquente e cel mai bun studiu de psihologie a infractorului care s-a publicat până în 1912. Studiul asupra psihologiei infractorului este superior celorlalte – Lombroso nefiind un anatomist ci un psihiatru.

Educaţia, asupra puterii educaţiei faţă cu natura omului provenită din ereditate, opiniile sunt foarte divergente.

În acest sens vom notifica câteva argumente semnificative:

- Lombroso crede că răspândirea culturii şi a educaţiei nu are nici un raport, nici de analogie, nici de opoziţie cu tendinţa la crimă şi că educaţia, pe care noi o credem modificatorul suprem al naturii omeneşti, nu are nici o influenţă, nici în bine, nici în rău. - Mandsley „Puneţi de la naştere în condiţii identice două persoane, supunându-le la

aceeaşi educaţie şi, la fine, ele nu vor avea spiritul exact făcut pe acelaşi tipar, sau aceeaşi

capacitate, după cum nu vor avea nici aceleaşi trăsături şi acelaşi obraz…”

„Este pentru om o soartă pe care strămoşii lui au făcut-o şi nimeni, fie chiar capabil de a

încerca lucrul, ni poate să scape de tirania organizaţiei sale”.

„De adevăratul hoţ, parodiind ce se zice de adevăratul poet, se poate repeta că el se naşte

iar nu devine hoţ”.

Alte păreri dau o mare importanţă educaţiei: Hobbes – „nouă din zece părţi ale oamenilor sunt buni sau răi, folositori sau vătămători,

prin efectul educaţiei lor”.

După Horaţiu: „inegalitatea spiritelor provine din diferenţa educaţiei”.

Adevărul nu este în nici una din cele două extreme. O.Greard, spune: „Este tot atâta exagerare de a pretinde că educaţia nu poate nimic şi ar putea totul. Ea poate totul sau mai puţin, după fondul pe care se aplică”.


1.Studiu individual, eseu privind factorii crimei 2. Dialog / Sub ce aspect se manifestă legătura dintrefactorii crimei?

UNITATEA DE INVATARE 7 Influenţa doctrinei psihanalitice in Romania

Dostoievski, descrierea preludiului crizei I. Tanoviceanu , tipul criminalului profesionist C.I. Pargon, dialog criminologic Constantin Gorgos, tulburări de personalitate

Constantin Turai Criminalul şi Criminalitatea Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale

INFLUENŢA DOCTRINEI PSIHANALITICE IN ROMANIA

În România, Prof. Dr. G. Marinescu a expus trăsăturile generale ale doctrine, criticând-

o imparţial. Rezultatele practice însă obţinute în clinică şi clientelă, de către Dr. C. Vlad, se impun prin succesul lor, evidenţiind valoarea utilă, reală a noii psihoterapii, atunci când este condusă de îndemânarea şi răbdarea necesară aplicării acestei metode ,,cu două tăişuri’’.

Prima teză de doctorat (în medicină), ocupându-se de problema psihanalitică este a Dr.

C. Vlad - ,,Contribuţiuni la studiul tratamentului psihanalitic’’ în 1923. Cu aceste începuturi lumea medicală românească este în largă măsură preocupată de

valoarea ştiinţifică a vederilor psihanalitice. Prin forţa faptului, că psihanaliza – mai ales aplicată – impune o cultură generală serioasă, psihiatrul este nevoit să se familiarizeze cu toate problemele psihologiei individuale şi sociale, normale şi morbide în legătură cu problemele psihanalitice.

Pentru o cunoaştere temeinică a psihanalizei, pentru obţinere de rezultate practice de

valoare medicală, socială pe care le oferă această investigaţie subtilă de psihoterapie, se cer astfel sacrificii materiale şi morale, dar mai ales de timp.

În ramura medicinei legale, primele eseuri de psihanaliză judiciară sunt cele ale lui

Petre Pandrea (,,Psihanaliza juridică’’- Ed. Cultura Rom., Bucureşti 1934) şi Petre Marcu-Balş (,,În jurul interogatoriului Psihanalitic’’- Revista Penală, iulie – august 1927), conturând valoarea interogatoriului psihanalitic şi posibilităţile practice oferite de datele psihanalitice oferite expertizelor judiciare. În lucrarea ,,Criminologia dialectică’’ din 1945, Petre Pandea datele psihanalizei – privind diversele probleme în legătură cu psihologia criminalului, cu penologia, cu biologia şi sociologia criminală – sunt utilizate cu multă judiciozitate.

Prof. Dr. Mina Minovici în colaborare cu Dr. J. Westfried (studiul ,,La médecine légale devant la psychanalyse’’, Paris 1926) iar mai târziu cu Dr. C. Vlad (studiul ,,La responsabilité du déliquant’’, 1932) publică în revistele franceze două studii în acelaşi sens evidenţiind serviciile ce le poate aduce examenul psihanalitic expertizei medico-legale, lărgind în acelaşi timp şi concepţia psihologică a delictelor, a responsabilităţii şi a sancţiunilor penale.

În 1935 Dr. Maxim Pop, în lucrarea ,,Psihanaliza şi ştiinţele criminale’’, publică unele consideraţiuni cu mult simţ critic, privind aceeaşi problemă a psihanalizei judiciare. Acesta întrevede multiplele aplicaţiuni ce le prezintă psihanaliza criminalistică având perspective, ce ar duce la inaugurarea unei ,,noi ştiinţe şi şcoli criminale, care desigur va influenţa în multe direcţii, doctrine şi legislaţia penală a viitorului’’.

Un eveniment demn de remarcat îl constituie apariţia în 1935 a ,,Revistei Române de Psihanaliză’’ ca organ oficial al Cercului român de studii psihanalitice. Revista trimestrială a publicat câteva lucrări interesante de psihanaliză literară (Dr. C. Vlad - ,,Mâinile Lady-i Macbeth’’; Dr. Neuman - ,,Întoarcerea di raiu’’ de Mircea Eliade), socială şi clinică.

Dacă pe tărâmul medical au apărut lucrări restrânse în raport cu activitatea centrelor străine, literaţii români au fost influenţaţi pe o scară mai largă în creaţiile lor literare. Cităm astfel ,,Somnul’’ de Cezar Petrescu (publicată în ,,Viaţa Românească’’ Nr. 7 din 1927), o nuvelă, ce oglindeşte complexitatea cu care este infiltrat sufletul femeii de eternele preocupări erotice, cât şi mecanismul psihologic al visului în sensul concepţiei freudiene.

În domeniul psihologiei, Conf. M. Moldovan în lucrarea ,,Doctorul Freud şi psihologia inconştientului’’ din 1924, face prima expunere psihanalitică a inconştientului, ca un convins şi adânc cunoscător al concepţiei freudiene.

Din punct de vedere pedagogic, Prof. G.G. Antonescu în lucrarea ,,Psihanaliza şi educaţia’’1928, expune contribuţiile practice de mare însemnătate în ,,cunoaşterea şi influenţarea integrală a sufletelor copiilor (elevilor) noştri’’, Prof. C. Narly îl consideră pe Freud un ,,mare educator’’ iar ,,sublimaţia un minunat mijloc educativ’’ în lucrarea ,,Patru mari educatori: J. Locke, V. Conta, S. Freud şi G. Kerchensteiner’’ publicată în 1933.

În domeniul esteticii, atât prof. T. Vianu cât şi Liviu Rusu utilizează cu multă competenţă şi într-o largă măsură datele psihanalitice în investigaţiile ce le fac privind problemele cardinale ale esteticii. Aceasta mai ales în lămurirea procesului psihologic atât de subtil al inspiraţiei, al creaţiei, proces în a cărui geneză şi semnificaţie elementele dinamice ale inconştientului, conflictele intrapsihice au un rol hotărâtor.

Subtilul nostru gânditor Lucian Blaga considera problema psihanalitică ca având o importanţă deosebită, prin faptul că ,,oferă un imens material cu extraordinare efecte dramatice şi de fecunditate rară’’. Oprindu-se asupra structurii inconştientului (,,Orizont şi stil’’ – 1936), L. Blaga îl descrie ca ,,o realitate psihică de mare complexitate, cu funcţii suverane şi de o ordine şi de un echilibru lăuntric, graţie cărora el devine un factor în mai mare măsură sieşi suficient decât e conştiinţa’’.

Doctrina psihanalitică a şcolii lui Freud a exercitat o influenţă deosebită asupra centrelor intelectuale ale omenirii. La nivelul unei asemenea poziţii doctrina se conturează astfel ca o vastă concepţie şi se afirmă ca valoare de cultură ce trebuie cunoscută de cei ce poartă răspunderea orientării energiilor psihologice ale realităţilor sociale. Cunoaşterea acestora este condiţionată de o cât mai adâncă cunoaştere a psihologiei individuale. Ori, tocmai această cunoaştere constituie obiectivul întregii concepţii psihanalitice.

Ideea criminalului incurabil Literatura a premers ştiinţei, geniile literare au întrezărit cu mult înainte anumite porniri în

sufletul omului, anumite stări de dezordine în mecanismul vieţii lăuntrice, care-i împing în mod fatal la crimă . Ideea că există criminali incurabili o găsim chiar în antichitate. Iată ce spunea Seneca: „La

tine sufletul e incurabil şi crima se leagă de crimă, deja tu pentru a face răul, nu ai trebuinţă

de prilejuri care nu lipsesc niciodată răufăcătorului, ci prilejul de a face răul este la tine

răul însuşi. Tu ai absorbit răul însuşi”. Analiza operelor literare, a condus la constatarea că atât ipoteza criminalului născut, cât şi existenţa criminalului din obişnuinţă, a criminalului de ocazie, a celui pasional, se întâlnesc în opere celebre din trecut. Shakespeare ne-a dat în Lady Mackbeth – tipul criminalului născut, în Hamlet – tipul criminalului nebun şi în Othello – tipul criminalului pasional. Ideea infractorului născut şi incorigibil este luată de Lombroso din scrierile marelui romancier rus Dostoievski, care a fost un profund cunoscător al infractorilor. Dostoievski a excelat în descrierea psiho-tipului epileptoid şi schizo-paranoid, pe baza suferinţei proprii (epilepsie). A deschis magnific aura epileptică14 Dostoievski, descrierea preludiului crizei

14 Paulin Lecca – “Frumosul divin în opera lui Dostoevski, Ed.Discipol, Bucureşti, 1998.

„Astfel, obosit şi chinuit de gânduri, în ajunul crimei, Rascolnicov intră în nişte tufişuri, cade pe iarba moale şi adoarme imediat.

În somn, visează că „împreună cu tata merge pe drumul ce duce spre cimitir, trecând pe-alături de cârciumă. El se ţine de mâna tatei şi se uită cu frică spre cârciumă. O împrejurare ieşită din comun îi atrage luarea aminte. De data aceasta se pare că aici are loc o petrecere. Este un grup de mahalagioaice gătite, de neveste cu bărbaţii lor şi o adunătură de lume pestriţă. Toţi erau beţi. Toată lumea cânta, iar lângă aripa cârciumei se afla o căruţă ţărănească, însă o căruţă ciudată. Era una din acele căruţe mari la care se înhamă cai puternici de tracţiune şi cu care se transportă mărfuri şi butoaie cu vin. Copilului întotdeauna îi plăcea să admire aceşti cai uriaşi de tracţiune, cu coama lungă şi cu picioare groase, care merg liniştit, cu pas măsurat şi care trag un munte întreg după ei, fără să se opintească deloc, ca şi cum le-ar fi mai uşor cu căruţa decât fără căruţă. Acum însă, lucru ciudat, la o căruţă atât de mare era înhămată o mârţoagă ţărănească, jigărită şi roaibă. Era dintre căluţii care, copilul văzuse de multe ori, se spetesc trăgând un car mare de lemne sau de fân, mai ales când carul se împotmoleşte în noroi sau în vreun făgaş şi când, cu acest prilej, ţăranii îi bat întotdeauna în mod nespus de dureros cu biciurile, uneori chiar peste bot şi peste ochi, iar el se uită cu atâta milă încât abia îşi stăpâneşte plânsul. În asemenea cazuri, mămica îl lua întotdeauna de la fereastră. „Dar iată că, la un moment dat, lumea devine foarte zgomotoasă. Din cârciumă apar nişte mujici zdraveni, îmbrăcaţi în cămăşi roşii şi albastre, cu sumanele pe umeri; ţăranii ies buluc strigând, cântând, cu balalaicele în mâini, beţi turtă. - Urcaţi-vă! Suiţi-vă cu toţii! striga unul care era încă tânăr, cu o ceafă groasă, cu faţa roşie ca morcovul. Vă duc pe toţi, urcaţi-vă! Îndată izbucnesc râsetele şi exclamaţiile: - O să care o mârţoagă ca asta? - Măi, Micolca, tu nu eşti sănătos la cap! Ai înhămat o iepuşoară aşa de slabă la o teleagă aşa de mare! - Fraţilor, după cum se vede, roaiba trebuie să aibă neapărat vreo douăzeci de ani! - Suiţi-vă! Vă duc pe toţi!, strigă din nou Micolca, sărind cel dintâi în teleagă, luând hăţurile în mâini şi oprindu-se în picioare în partea dinainte. Murgul său a plecat nu demult cu Maftei, strigă el din căruţă, iar iepuşoara asta, fraţilor, nu face decât să-mi sfâşie inima. Îmi vine s-o omor. Mănâncă pâinea degeaba. Vă spun, urcaţi-vă. Îi dau drumul în galop! Mujicul luă cnutul în mână, pregătindu-se s-o bată pe roaibă cu o plăcere sadică. - Urcaţi-vă odată! Se aud râsete în gloată, şi voci care zic: „Auzi, să pornească în galop!” - Cum se vede treaba, mârţoaga n-a mai mers în galop de vreo zece ani. - Va merge! - N-o cruţaţi, fraţilor! Luaţi-vă fiecare câte un bici! Pregătiţi-vă! - Aşa! Daţi în ea! Toţi mujicii se urcară în căruţa lui Micolca, hohotind şi făcând glume. Se urcară vreo şase oameni şi tot mai era loc. Cei şase mai luară câte o muiere, grasă şi rumenă… Doi vlăjgani din căruţă puseră mâna pe câte un bici, ca să-i ajute lui Micolca. Se auzi: „Ei!” Mica mârţoagă trage din răsputeri, dar departe de a sări în galop, ea nu izbuti nici să facă un pas înainte. Nu făcea decât să bată în loc cu picioarele, să geamă şi să se lase pe vine din cauza loviturilor care cădeau din cele trei cnuturi pe spinarea ei, aşa cum cade grindina. Râsetele în căruţă şi în gloată se dublară, şi Micolca se înfuria din ce în ce mai tare, şi, în mânia lui nebună, lovea mai năvalnic iepuşoara, ca şi cum ar fi crezut că va porni într-adevăr la galop. - Lăsaţi-mă, fraţilor , să mă urc şi eu! strigă un flăcău din gloată, venindu-i gustul de bătaie. - Urcă-te! Suiţi-vă toţi! striga Micolca. Pe toţi o să ne ducă! Am s-o bat până va pieri. Şi iarăşi o biciuieşte, o biciuieşte mereu şi, de atâta furie, nu mai ştie cu ce s-o lovească . - Tăticule, tăticule, striga copilul către tata, tăticule, ce fac ei? Tăticule, îl bat pe bietul căluţ! - Să mergem, să mergem! spune tatăl. Sunt beţi, sunt nişte proşti! Să mergem, nu te uita, şi vrea să-l ducă în calea lui, dar copilul se smulge din mâinile lui, şi, fără să-şi dea seama,

aleargă spre căluţ. Dar căluţul ajunse într-o stare de plâns. Se înăbuşă. Se opreşte, iarăşi smuceşte, e gata să cadă. - S-o baţi pân-o pieri! striga Micolca. Fie ce-o fi. O omor în bătaie! - Măi, muma pădurii, tu n-ai cruce pe tine? strigă un bătrân din mulţime. - Unde s-a văzut ca un căluţ aşa de slab să tragă o încărcătură aşa de mare? adaugă altul. - Îl sleieşti cu totul de puteri! strigă al treilea . - Nu te atinge! E bunul meu! Fac ce vreau! Mai urcaţi-vă! Suiţi-vă toţi! Vreau să pornească negreşit în galop!… La un moment dat izbucni o salvă de râsete, care a acoperit toată gâlceava. Sărmana iepuşoara n-a mai putut suporta ploaia de lovituri şi, în neputinţa ei, a început să zvârle din picioare. Nici bătrânul nu s-a putut stăpâni şi râse. Chiar aşa: o iepuşoară aşa de prăpădită se încumeta să mai dea din picioare. Doi flăcăi din mulţime fac rost de alte două bice şi aleargă spre căluţ ca să-l bată peste coaste. Fiecare aleargă din direcţia lui. - Dă-i peste bot! Trage-i peste ochi! striga Micolca. - Un cântec, fraţilor, strigă cineva din teleagă, şi mujicii din căruţă începură să cânte. Răsună un cântec desfrânat, însoţit de zurgălăi şi de fluierături. Muieruşca spărgea nuci şi râdea. Copilul alerga în jurul căluţului. Fuge înainte. Vede cum îl lovesc peste ochi. Chiar peste ochi! Plânge. Inima i se zbate tare. Îi curg lacrimile. Unul din cei ce-l bat îl atinge peste obraz. El nu simte. Îşi frânge mâinile. Strigă. Se aruncă spre bătrânul cărunt, cu barba albă, care dă din cap şi osândeşte toate acestea. O babă îl apucă de mână şi vrea să-l dea la o parte. El scapă şi aleargă din nou spre căluţ. Căluţul ajunsese la limita puterilor sale, dar mai aruncă o dată din picioare. - Fir-ai…, muma pădurii! strigă înfuriat Micolca. Apoi aruncă cnutul, se apleacă şi scoase din fundul căruţei o hulubă lungă şi groasă. O apucă de un capăt cu amândouă mâinile şi o trânteşte cu putere pe spinarea roaibei. - O face praf! strigară cei din jur. - O omoară! - E bunul meu! răcneşte Micolca şi repede huluba cu tot avântul.- Bate-o! Bate-o! De ce staţi? strigară mai multe voci din mulţime. Micolca se mai avântă o dată şi o altă lovitură cade cu toată forţa pe spinarea nenorocitei gloabe. Biata mârţoagă cade jos cu partea dinapoi, dar îndată se ridică şi zmuceşte, zmuceşte din toate puterile care i-au mai rămas. Trage în toate direcţiile ca să mişte căruţa. Dar, din toate părţile, o iau în primire cele şase cnuturi, iar huluba se ridică din nou şi cade pentru a treia oară, la acelaşi interval de timp şi cu acelaşi avânt. Micolca turba de mânie, pentru că n-o poate omorî dintr-o singură lovitură. - E plină de viaţă, striga lumea din jur - Acum va cădea negreşit, fraţilor! Aici va fi sfârşitul! strigă un amator din mulţime. - De ce nu-i daţi cu toporul? Să terminăm dintr-o dată cu ea! strigă al treilea. - Eh, mâncate-ar ţânţarii! Faceţi loc! strigă furios Micolca. Apoi aruncă huluba, se aplecă din nou în căruţă şi scoase o rangă de fier. - Feriţi-vă, răcni el, începând să-şi snopească cu lovituri, din toate puterile, bietul său căluţ. Loviturile au prăbuşit-o! Iepuşoara s-a clătinat, s-a lăsat jos, a mai încercat să tragă, dar ranga căzu din nou fără milă pe spinarea ei. La un moment dat, se prăbuşi la pământ de parcă i-ar fi secerat cineva toate cele patru picioare. - Omorâţi-o de tot, strigă Micolca şi sări, fără să-şi dea seama din teleagă. Câţiva flăcăi, tot aşa de roşii şi de beţi, puseră mâna pe ce au nimerit, cnuturi, bâte, hulubă, şi alergară spre iepuşoara care murea. Micolca se opri lângă mârţoagă şi începu s-o bată cu ranga, fără nici un rost, pe spinare. Gloaba îşi întinse botul, oftă din greu şi muri. - Ai dat-o gata! strigă mulţimea. - Dar de ce n-a pornit în galop?! - E bunul meu! striga Micolca, cu ranga în mâini şi cu ochii injectaţi de sânge. Stătea de parcă i-ar fi părut rău că nu mai are pe cine bate. - Să ştii, cu adevărat, că nu ai suflet de creştin! strigară mai multe voci din mulţime. Dar bietul băiat nu-şi mai dădea seama ce face. Scoţând strigăte de durere, îşi făcu loc prin

mulţime spre roaibă. Cuprinse cu mânuţele lui botul plin de sânge şi îl sărută. Îi sărută apoi ochii, buzele… Pe urmă, scos din fire, sări deodată în sus şi se năpusti cu pumnişorii asupra lui Micolca. În acest moment, tata, care alergase după el, îl apucă, în sfârşit, şi-l scoase din gloată. - Tăticule! Pentru ce ei… au omorât… pe bietul căluţ!” „ Rascolnicov se trezi lac de sudoare, cu părul ud, gâfâind, şi se ridică îngrozit. - Slavă Domnului! N-a fost decât un vis! zise el… răsuflând din adâncul pieptului.”

I. Tanoviceanu , tipul criminalului profesionist Dacă tipul – criminal bazat pe stigmatele externe (anatomo-morfologice) a fost contestat, numeroşi fiind însă criminologii care admit existenţa unui tip fizionomic, dobândit din cauza felului de viaţă, a mediului, a obişnuinţei, iar nu înnăscut pe care autorii l-au denumit tipul profesionalistului infractor. De altfel, cu date abundente şi riguros verificate s-a constatat că în toate îndeletnicirile există un tip profesionist, cu o anumită fizionomie, datorită tocmai influenţelor exercitate de condiţiile de viaţă create de profesiunea pe care o are un individ. Toţi acei care au studiat infractorii, în special pe cei de obicei (recidivişti), despre acre se ştie că sunt adevăraţi profesionişti ai crimei, nu au putut să nu recunoască existenţa tipului profesionist la acei infractori. Detenţia îndelungată sau frecventă, contactul cu indivizii animaţi de aceleaşi porniri, fac pe aceşti infractori să se imite, să se apropie în toate manifestările lor. În special între deţinuţi când stau la un loc, există întotdeauna unul dintre ei care joacă un rol şi o influenţă fascinatoare asupra celorlalţi. Ţinuta sa, gesturile sale, privirea, mimica, limbajul, preferinţele şi apucăturile sale, toate sunt imitate şi adoptate de ceilalţi, care la rândul lor vor fi obiect de atracţie mai târziu pentru cei novici. La toate acestea se mai adaugă necesităţile vieţii atât în închisoare cât şi în afară, care fac ca aceşti infractori să se asemene tot mai mult. Chiar şi anumite stigmate psihice, lipsa de emoţii, de remuşcări, aroganţa, etc. – se datorează tot obişnuinţei.15 Problema tipului profesional merită deci toată atenţia. C.I. Pargon, dialog criminologic De ce furi Tata-Mosule ? il intrebam in nenumarate randuri; ,,-fur ca sa traiesc, Domnule doctor”, raspunde el convins si cu revoltator cinism16.

- Cum poti trai, furand ,,mitra episcopului?” Nu crezi ca te fura si te tradeaza bijutierii,

carora incerci sa le vinzi pietrele scumpe? Din castigul lor n-ai putea trai mai bine decat atunci, cand ti-ai castiga painea prin munca cinstita”. Rade sfidator delicventul nostru, cand aude toate acestea; conceptiile lui despre lupta pentru existenta sunt cu totul opuse conceptiilor noastre.

- Am vazut eu odata, furnici iasi furau una de la alta, “ –continua Tata-Mosu, plin de convingere, ca furtul este o realitate naturala si ca atare trebuie sa fie considerat ca ceva normal in societate.

Daca furtul exista in natura, trebuie sa constituie una din conditiile sale sine-quanon ale vietii sociale. De ce mii de oameni sa aiba prea multe si sa se desfete in placeri, iar altii sa nu aiba nici o bucatica de paine, si sa moara rabdand de foame? In aceste vremuri, cand munca nu mai constituie o garantie in lupta pentru existenta, cand somajul incruciseaza bralele chiar celora, care ar vrea sa munceasca de placere, ca adepti ai religiei muncii nu exista alta solutie

15 Există multă similitudine între obişnuinţă şi adaptare. Ambele au o bază biologică comună şi pot fi şi benefice şi dăunătoare. 16 O. Gorescu, Dr. I. Stanescu- Furtul profesional- prebleme de patologie sociala cu prefata de Prof. Dr. C.I. Parhon, Bucuresti, 1935, Tipografia Penitenciarului Vacaresti,

,, sa lucrezi” decat sa furi de la cei care au prea mult si care, probabil, si-au constituit munti de avutie, de rezerva, tot din furt.

- Fur ca sa mananc, ca sa am cu ce sa traiesc, eu cu mama, cu sora, si sotia (concubina) mea”, sustine Tata-Mosu, cu aceeasi convingere, cu care ar trebui sa spuna ca ,, munceste cinstit ca sa traiasca”.

Cum insa furatul acesta constituie o necesitate vitala, Tata-Mosu, la inceput un delicvent de ocazie, apoi un delicvent de convingere, mai tarziu din obisnuinta, devine in cele din urma delicvent de profesie: acum, furtul este specialitatea lui cea mai rentabila (desi zugrav si chiar, zugrav bun de meserie!), specialitatea ce o practica utilizand toate mijloacele, pe care i le pune la dispozitie o inteligenta destul de vie si aptitudini fizice mult superioare delicventilor de rand sau chiar tovarasilor lui de furt.

Astfel se explica faptul ca in multe randuri, a evadat din inchisoare, de sub paza gardienilor, a inselat vigilenta agentilor si a comisrilor. Toate conlucreaza la el in vederea perfectionarii acestei prefesiuni delictuale, asupra furtului de meserie.

Ca oricare profesionist, el isi exercita ,, meseria”, fie in cursul zilei fie in cursul noptii . Intotdeauna i-au reusit ,, loviturile”, daca insa a fost prins aceasta se datoreaza tradarii, fie din partea tovarasilor lui, fie din aceea a prietenilor, fie a concubinelor.

Ca un om contiincios, lucra in timpul pe care il socotea mai favorabil de castig. Inarmat cu un ,,passe-partout”, cu un ciocan sau o dalta, el descuia ziua in amiaza mare, usile pravaliilor, intra ,,ca la el acasa” lua, furand, banii sau obiecte de valoare si in vazul tuturor incuia si pleca... cu prada, strecurabdu-se prin multime. In felul acesta isi castiga painea... cea de toate zilele.

Numai incapea nici o indoiala ca Tata-Mosu era un revoltat contra organizatiei si special a mentalitatii colective. ,,In multe randuri, spunea el, m-am dus sa cer o paine de la cei care intetionam ,,sa-i fur”, sa le dau ,,o lovitura”! ,, nu numai ca m-au refuzat, dar au anuntat politia sa vina sa ma aresteze... trebuia sa constat cu durere, ca nu numai ca pot sa gasesc de lucru, ca sa castig o paine, dar chiar atunci cand indraznesc s-o cersesc, ma trezesc arestat si trimis la inchisoare.

-Cel putin atuinci cand sunt prins asupra faptului, am constiinta impacata sa stau la racoare, dar cand... cersesc?!” Cu o ura grozava, cu pumnii inclestati de rabdare, Tata-Mosu ameninta societatea. ,,Cum mai pot sa muncesc cand sunt stampilat ? cand am pe frunte fierul rosu, cand cazierul de la politie ma urmareste ca o fatalitate? Cine ma mai angajeaza? Cine mai are incredere sa ma lase sa-i zugravesc acasa? In mod necesar eu trebuie ,,sa fur” ca sa traiesc sau sa stau in inchisoare, nu este alta solutie pentru mine in lupta pentru existenta”. Constantin Gorgos, tulburări de personalitate 17. Personalitatea normală. Cu toate că se pot inventaria aproape tot atâtea definiţii asupra personalităţii, câte teorii psihologice, există totuşi un oarecare consens asupra unui număr de noţiuni, care sunt, în genere, cuprinse în orice definire şi descriere şi pe care vom încerca să le trecem în revistă:

• personalitatea este: un concept global, o structură; • ea are: un anumit grad de permanenţă / o dinamică şi o economie proprie; • corespunde mai mult unei organizări affective; • are o parte conştientă şi una inconştientă; • este compusă din elemente de origine diferită.

Tulburări de personalitate. Din considerente practice, am ales în delimitarea tulburărilor de personalitate, criteriul evolutiv la care l-am adăugat pe cel etiologic, desprinzând următoarele trei moduri în care pot fi afectate integritatea şi echilibrul personalităţii:

1. Tulburări tranzitorii în dezvoltarea personalităţii (tulburări de comportament). 2. Tulburări în modul de structurare a personalităţii (psihopatii – dizarmonii).

17 Constantin Gorgos – “Vademecum în psihiatrie”

3. Tulburări în evoluţia personalităţii cu etiologie precizată (stări psiho-patoide – stări dizarmonice).

Tulburări tranzitorii în dezvoltarea personalităţii (tulburări de comportament ). Multe din trăsăturile personalităţilor cu defecte de structurare apar şi sunt recunoscute încă de timpuriu, din copilărie şi din adolescenţă. Limita maximă de vârstă de 18 ani, labilitatea manifestărilor, caracterul episodic, limitat în timp al acestor tulburări de etiologie necunoscută, survenite chiar în timpul etapei de cristalizare a trăsăturilor de personalitate, impun diagnosticul de tulburări de comportament Tulburări în modul de structurare a personalităţii (psihopatii). Definiţie: - sunt un grup polimorf de structuri particulare ale personalităţii care include deviaţii calitative sau cantitative ale sferei afectiv-voliţionale şi instinctive, care se cristalizează în adolescenţă şi persistă toată viaţa, se manifestă pe plan comportamental, fără a fi recunoscute ca atare de subiect, provocându-i acestuia o incapacitate de integrare armonioasă la condiţiile mediului social cu care realizează un impact permanent, dar cu răsunet existenţial variabil. Elemente definitorii:

- controlul incomplet al sferelor afectiv-voliţionale şi instinctive; - nerecunoaşterea defectului structural; - incapacitatea de integrare armonioasă în mediul social.

Forme clinice: vom prezenta principalele forme de manifestare ale personalităţilor

structurate dizarmonic în conformitate cu clasificarea propusă: Personalitatea structurată dizarmonic, de tip paranoic Elemente definitorii:orgoliu excesiv (supraautoestimare); neâncredere în oameni; psihorigiditate; interpretativitate; reducerea modulării afective. Personalitatea structurată dizarmonic de tip afectiv Personalitate caracterizată prin existenţa în decursul întregii vieţi a unei predispoziţii în general inadecvate, care poate fi orientată fie spre polul depresiv, fie spre polul euforic, sau o alternanţă între aceştia. Vom descrie din acest motiv trei tipuri de personalităţi affective: afectivul euforic; afectivul depresiv; afectivul ciclotimic.

Afectivul euforic Elemente definitorii: dispoziţie bazală veselă; superficialitate relaţională; hiperactivitate; lipsă de convenţionalism.

Afectivul depresiv Elemente definitorii: dispoziţie bazală depresivă; izolare socială; sintonie faţă de evenimentele cu un conţinut afectiv negativ; exacerbarea simţului etic. Afectivul ciclotimic Elemente definitorii: oscilaţii timice importante între euforie şi depresie; lipsa unui raport cauzal cu factori externi. Personalitatea structurată dizarmonic de tip schizoid Acest tip de personalitate se caracterizează, în principal, prin incapacitatea subiecţilor de a forma relaţii sociale, evidenţiate prin absenţa căldurii sentimentelor, indiferenţă la aprecieri positive, la critică sau la sentimentele celorlalţi. Elemente definitorii: incapacitatea de a forma relaţii sociale; izolare; activitate redusă şi răceală afectivă; insuficienţă pulsională.

Personalitate structurată dizarmonic de tip exploziv Se caracterizează prin înclinarea deosebit de pronunţată către descărcarea brutală şi primitivă a afectelor în mod zgomotos, la incitaţii de mică intensitate, prin mecanisme de scurtcircuitare. Elemente definitorii: descărcări bruşte afective; comportament inegal; reacţii disproporţionate; fond dispoziţional disforic. Personalitatea structurată dizarmonic de tip obsesiv Se caracterizează prin pierderea simţului realului (Pierre Janet), constând în diminuarea capacităţii de a cuprinde realitatea în totalitatea ei, printr-un mecanism deficitar în sinteza datelor perceptive cu gândirea, sentimentele şi atitudinea. Elemente definitorii: limitarea resurselor de exprimare a sentimentelor; indecizie; imposibilitatea cuprinderii realităţii; neîncredere în propriile resurse; perfecţionism. Personalitatea structurată dizarmonic de tip isteric Trăsătura esenţială a acestei personalităţi o constituie excesiva dramatizare, “vrând să pară mai mult decât este în realitate” (Jaspers), cu aspect inautentic şi imatur al gândirii, al afectivităţii şi, implicit, al activităţii. Elemente definitorii: teatralism; imaturitate şi labilitate emoţională; egocentrism; dependenţă afectivă; erotizarea raporturilor sociale. Personalitatea structurată dizarmonic de tip astenic Caracteristica acestui tip de dizarmonie a personalităţii constă în astenia cronică, fizică şi psihică însoţită de o creştere a gradului de excitabilitate (“slăbiciune iritabilă”). Kurt Schneider definea astfel aceşti subiecţi: “ sunt oameni, care din motive caracteriale, ajung repede în impas, din cauza celui mai mic efort”. Elemente definitorii: astenie cronică; vulnerabilitate psihologică; randament nesatisfăcător; suport timic deficitar; pierderea ingenuităţii faţă de propriul corp. Personalitatea structurată dizarmonic de tip antisocial Acest tip de personalitate se caracterizează, în principal, prin lipsa de adaptare constantă la normele socio- morale ale societăţii în care trăieşte, subiectul venind deseori, prin comportamentul său, în conflict direct cu aceasta. Aeastă categorie este relativ mai eterogenă decât cele descries anterior, putându-i-se atribui trei subgrupe: antisocialul propriu-zis, perversul sexual şi impulsivul, cărora considerăm că le putem atribui un numitor comun care să ne permită prezentarea lor împreună. Elemente definitorii: lipsa de adaptare cronică la normele socio-morale; incapacitatea de menţinere a relaţiilor sociale; afectivitatea primitivă, cu tulburări instinctuale. Personalitatea structurată dizarmonic de tip border-line Termenul a fost inrodus în 1883 de Hugues şi a intrat în nozologie în 1938 (Stern). Noţiunea a cunoscut un mare şi unanim succes, provenit din necesitatea de încadrare a tablourilor clinice nespecifice, imposibil de introdus în tiparele nozologice clasice. Din aceste motive conţinutul nozologic al noţiunii border-line s-a modificat foarte mult în timp; în ultimul deceniu el a fost clarificat, îndeosebi de către psihiatria americană (DSM III) ca desemnând tulburările de personalitate reprezentate de instabilitatea într-o mare varietate de sectoare ale vieţii psihice, privind mai ales relaţiile interpersonale, dispoziţia bazală şi imaginea de sine, precum şi o variabilitate extremă, nici o singură trăsătură nefiind constant prezentă.

Elemente definitorii:relaţii interpersonale modificate; dispoziţia bazală instabilă; identitate de sine tulburată. Personalitatea structurată dizarmonic de tip mixt şi polimorf Eforturile psihiatrilor de a face clasificări exhaustive se lovesc însă de realităţi clinice reprezentate de combinaţii infinite de trăsături şi alcătuind tablouri de diversitate extremă. De aceea, recomandăm folosirea în practică a următorilor termeni: - personalitatea dizarmonică polimorfă, atunci când există elemente definitorii ale mai multor tipuri de personalităţi (ex.:schizotipal, pasiv – agresiv, antisocial); - personalitate dizarmonică mixtă, în cazul în care individul prezintă tulburări de personalitate, incluzând trăsături aparţinând mai multor tipuri, dar neîntrunind în totalitate criteriile pentru nici unul dintre ele. Tulburări în evoluţia personalităţii cu etiologie precizată (stările psihopatoide) Definiţie: - sunt tulburări ale personalităţii apărute ca urmare a unei agresiuni precizabile, cu acţiune lezională cerebrală, care modifică personalitatea anterioară a subiectului. Elemente definitorii: etiologie cunoscută cu efect lezional cerebral; modificarea evidentă a personalităţii după momentul agresiunii; controlul incomplet al sferelor afectiv-voliţionale şi instinctuale; prezenţa sindromului axial al slăbirii performanţelor psihice de tip organic cerebral.” Conceptul Turai18 Criminalul şi Criminalitatea

Incadrata in criminologie, stiinta criminalisticii studiaza fenomenologic crima. Criminalul şi Criminalitatea în general, înglobând întreaga gamă a activităţilor criminale, de la cele mai grave, începând cu asasinatul, şi terminând cu micile înşelăciuni, pot fi studiaţi din patru puncte de vedere. 1. Din punct de vedere Antropologic-Biologic. 2. Din punct de vedere Sociologic. 3. Din punct de vedere Fenomenologic. 4. Din punct de vedere Juridic. Fiecăreia dintre aceste patru diviziuni îi corespunde o ştiinţă aparte.

18 C. Ţurai – “Elemente de Criminalistică şi tehnică criminală“, Bucuresti, 1947 / Dr. Constantin Turai, Şeful Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice din Prefectura Poliţiei – Expert al Tribunalului Ilfov pentru probleme de Criminalistică şi Tehnică Criminală – 1947. Născut la 20 septembrie 1908 în Bucureşti, dr. Constantin Ţurai a absolvit facultatea de Drept din Bucureşti, obţinând în anul 1938 titlul de doctor în ştiinţe juridice. Consecutiv unui stagiu de specializare efectuat la Institutul de tehnică riminalistică din Berlin, organizat şi condus, în intervalul 1931-1954, laboratorul de identificare criminalistică din cadrul Poliţiei Capitalei, perioadă în care a format numeroase cadre în această specialitate.Din anul 1954, în Institutul de Medicină Legală din Bucureşti s-a înfiinţat un laborator de biocriminalistică a cărei coordonare a fost încredinţată dr. C. Ţurai.Întreaga sa activitate s-a caracterizat printr-un înalt profesionalism, fapt ilustrat de numeroasele lucrări în planul identificării criminalistice, traseologiei şi, îndeosebi, din domeniul dermatoglifologiei, în care deţine priorităţi mondiale, fiind fondatorul şcolii româneşti cu acest profil.Rezultatele cercetărilor sale le-a făcut cunoscute prin intermediul unor tratate (Curs de criminalistică – 1947, Dermatoglifologia – 1971, Amprentele Papilare – 1978) ca şi prin numeroase articole şi comunicări ştiinţifice apărute în publicaţii de specialitate sau prezentate la reuniuni ştiinţifice organizate în ţară sau peste hotare.Dr. Constantin Ţurai a elaborat metoda constituţional-globală de examinare a dermatoglifelor, ce-i poartă numele şi care stă la baza expertizei dermatoglifice a filiaţiei.

1. Studiul criminalului şi al crimei, din punct de vedere antropologic constituie ştiinţa antropologiei criminale, ştiinţa care studiază biologic criminalul. 2. Studiul criminalului şi al crimei, din punct de vedere sociologic, constituie ştiinţa

sociologiei criminale. 3. Studiul criminalului şi al crimei, din punct de vedere fenomenologic, constituie ştiinţa

criminalisticii. 4. Studiul criminalului şi al crimei, din punct de vedere juridic, constituie ştiinţa dreptului

penal. Încadrată în criminologie, ştiinţa criminalisticii studiază fenomenologic crima. Pe criminalist îl interesează în mod secundar cauzele care au determinat la un moment dat, un subiect să comită un asasinat sau un furt. Aceste cauze pot fi biologice sau sociologice, ele pot face obiectul unor vaste studii de antropologie criminală, sau de sociologie criminală, dar studiul crimei din acest punct de vedere interesează în principal pe medici şi pe sociologi. Criminalistul nu trebuie să fie un învăţat în ştiinţa dreptului penal. Studiul crimei din punct de vedere juridic este rezervat magistraţilor, avocaţilor şi legiuitorilor. Criminalistul este un om al faptelor şi al observaţiunii acestora. Pe biolog şi pe sociolog îi interesează determinarea cauzelor care generează crima. Pe jurist îl interesează, în principal, responsabilitatea criminalului, încadrarea faptelor şi a circumstanţelor de agravare sau de uşurare a lor. Criminalistul nu are nici una din aceste preocupări. Făcând abstracţie de cauzele biologice şi sociologice care au determinat crima sau furtul, făcând abstracţie de responsabilitatea şi de circumstanţele juridice de agravare sau de uşurare a faptei, criminalistul caută să cunoască fenomenologic viaţa criminalului şi modul în care el a operat, mijloacele de care a uzat, instrumentele de care s-a folosit, toate acestea în vederea descoperirii lui. În lumina celor mai sus spuse, noi socotim că trebuie dată Criminalisticii o definiţie mai cuprinzătoare decât aceea pe care a dat-o Hans Gross. Criminalistica este ştiinţa care studiază fenomenologic viaţa criminalului şi crima, aşa cum se petrece în realitatea faptelor, cu scopul de a contribui la descoperirea făptaşilor şi la definirea şi identificarea faptelor criminale. În mod fatal, studiind crima şi criminalul, prin observarea realităţilor faptelor, Criminalistica a trebuit să se oprească în special, asupra unei mase de indivizi, pe care i-a întâlnit mereu, repetând activităţile lor criminale, şi anume asupra masei infractorilor din obicei sau de profesie. Infractorul de ocazie, care, datorită pasiunii, comite o crimă şi după aceea se predă autorităţilor, depune corpurile delicte şi mărturiseşte fapta, nu poate constitui obiectul de studiu al criminalisticii, căci crima, astfel comisă, constituie un accident în viaţa acestui criminal, accident care niciodată nu se va mai repeta şi care va rămâne un episod trist pentru tot restul vieţii lui. Obiectul de studiu al Criminalisticii îl constituie, deci, infractorii din obicei sau profesioniştii, precum şi candidaţii la profesionism. Studiind aceşti infractori, Criminalistica a ajuns la concluzia că ei se specializează în comiterea unui anumit gen de criminalitate şi în cadrul acestui gen repetă modul particular şi

caracteristic în care operează. Astfel, Criminalistica va studia : Asasinii. Viaţa, obiceiurile, psihologia lor, modul de a opera ; Tâlharii. Viaţa, obiceiurile, psihologia lor, modul de a opera ; Spărgătorii. Viaţa, obiceiurile, modul de a opera ; Hoţii. Viaţa, obiceiurile, modul de a opera ; Excrocii. Viaţa, obiceiurile, psihologia lor, modul de a opera ; Pungaşii de

buzunare. Viaţa, obiceiurile, psihologia lor, modul de a opera ; Traficanţii de femei. Traficanţii de stupefiante şi Contrabandiştii. Viaţa, obiceiurile, psihologia lor, modul de a opera ; Falsificatorii de bani. Viaţa, obiceiurile, psihologia lor, modul de a opera ; Sistemele

criminale, geneza lor, substratul lor psihologic. Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale Am redat câteva din activităţile criminale ce se petrec în cadrul unor sisteme, desvăluind în special psihologia dinamică a subiecţilor cere le pun în practică. Cunoaşterea psihologiei dinamice a diverselor categorii de infractori şi în principal la infractorii de profesie, are o deosebită importanţă, mai ales în ceace priveşte descoperirea autorilor necunoscuţi prin identificarea modului caracteristic în care au acţionat. Psihologia crimei şi a criminalului, dă naştere unor probleme de o extremă complexitate, vizând natura psihică, mentală, emoţională, morală şi socială a subiectului sau a grupului social din care face parte. Studiul bazei psihologice a concepţiei sociale, poate desvălui în mod cert drumul care duce la crimă. Numeroase cercetări şi în special acelea ale şcoalei psihanalitice au demonstart că în definitiv crima este expresia unei stări bolnăvicioase, care-şi are originea, în conflictele mintale ale inconştientului. Iată de ce studiul personalităţii subiectului este de o deosebită importanţă şi aprofundarea acestui studiu a dat la iveală nemeroase şi importante lucrări de Psihologice Criminală. Din consultarea acestor lucrări, reese că substratul patologic, personalitatea psihopatică, moralul imbecil şi constituţia psihopatică inferioară, au o oarecare valoare, dar ele nu sunt suficiente pentru a explica fenomenul crimă, fiindcă în realitate crima nu-şi găseşte explicaţia decât în refulările conştientului, ea nefiind decât rezultatul diferenţei dintre trebuinţa interioară şi realitatea socială. Deacea se recomandă în general, acelor care voiesc să studieze crima, să aibă ca prim obiectiv individul şi viaţa lui emoţională, uzând în afară de tehnica psihanalitică şi de observaţiunile absolut necesare într-o clinică de psihiatrie. Asemenea studii au fost puse în practică pe lângă Curţile Generale Penale Americane, unde s-au înfiinţat Clinici de psihiatrie, pentru cercetările psihiatrice asupra diverselor categorii de infractori. Astfel studiile făcute într-o asemenea clinică, între anii 1933-1937, asupra unui număr de 50 excroci implicaţi în abuzuri de încredere, falşuri, întrebuinţarea de diplome false, înşelătorii prin promisiuni de căsătorie, practicarea de profesiuni libere fără drept, sau uzând de alte sisteme de înşelăciune, au putut duce la întocmirea unui portret psihocriminalistic al acestei categorii de infractori. Excrocii adoptă adeseori atitudini şi aere de nobleţă, alţii sunt mai delicaţi, iubind îmbrăcămintea elegantă şi având o tendinţă de feminitate în toaletă şi manierele lor, în sfârşit aproape toţi atrag atenţia lumii sportive.

Toţi par inteligenţi, suavi, bine îngrijiţi, foarte buni prieteni şi tovarăşi de petrecere, vorbăreţi şi buni companioni. Studii mai profunde psihiatrice au dus la concluzia că excrocul este un individ isteric, şi fără niciun sentiment interior pentru etică. Ei suferă de o activitate exagerantă a fanteziei, combinată cu supresiuni de voinţă dezorganizată, sunt vanitoşi, egoişti şi se cred atotştiutori, găsind plăceri în rolurile cari contrazic realitatea. Din punct de vedere psihologic, trebue să deosebim grupul excrocilor isterici, cari uzează de titluri la cari nu au dreptul, sau se dau drept personalităţi superioare în rang acelea care în realitate fac parte; de grupul excrocilor cari în fapt nu se interesează decât partea materială de însuşirea banilor sau averii altuia. Pentru primii, poziţia socială, uniformele strălucitoare titlurile sonore, reprezintă idealul existenţei lor. Aceşti indivizi mint în mod obişnuit, falsificându-şi trecutul, educaţia şi legăturile familiare, în scopul de a se convinge pe sine însăşi şi pe alţii de realitzatea fanteziilor lor. Excrocii vizaţi sunt extrem de bănuitori, devenind chiar paranoici în cazul unei anchete sau cercetări, pentru a-şi proteja cu ultima energie fanteziile lor. Pentru ei a fi un cunoscut ofiţer, medic, un inginer este suprema recompensă a existenţei, idealul lor fiind acela de a trăi personalitatea pe care ei încearcă să şi-o însuşească. În ceace priveşte excrocii cari urmăresc numai partea materială, aceştia se caracterizează printr-o încredere fantastică în capacitatea lor şi siguranţa reuşitei operaţiunilor pe cari le exercită. Ei simt că nici o victimă, că nimeni nu poate întrevedea maşinaţiunile lor, ei au o încredere desăvârşită în abilitatea lor de a influenţa psihologic victima. Aceasta se aduce la îndeplinire prin diminuarea raţionamentului şi funcţiunilor reflexive cu privire la realitate, ale victimei. Manoperile excrocului sunt atât de atrăgătoare, încât conştiinţa, logica şi judecata victimei, sunt anihilate. Raportul emoţional între victimă şi deliquent, este utilizat pentru a servi acestui scop


1. I.Tanoviceanu, factorii crimei / eseu 2. I. Tanoviceanu , tipul criminalului profesionist / desbatere 3. Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale / eseu

4. Tipul personalitatii personajului „Micolca” / dialog 5. Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale / dialog

PARTEA II

CRIMINOLOGIA DINAMICĂ CAP. III UNITATEA DE INVATARE 8 Definiţia criminologiei dinamice Cunoasterea mecanismelor şi proceselor trecerii la act Modele doctrinare de trecere la act


CRIMINOLOGIA DINAMICA19

Definitie Criminologia dinamicaeste acea subramură a criminologiei teoretice care se ocupă cu cercetarea fenomenului criminal, din punctul de vedere al mecanismelor şi proceselor care însoţesc trecerea la act.

Cunoasterea mecanismelor şi proceselor trecerii la act, se poate face dupa caz prin:

cercetare criminologică directă, are ca obiect cunoaşterea mecanismelor şi proceselor care însoţesc trecerea la act si aprecierea indiciilor in vederea creerii convingerii iniţiale. Argumentul celerităţii supune cercetarea directă efectului erorilor, necunoscutelor şi subiectivismului;

cercetare criminologică aprofundată, are ca obiect lămurirea unor fapte sau împrejurări care exced cercetării directe, pe care o completază. Se realizază punctual sub o autoritatea decizională capatand astfel caracter restrictiv şi deopotrivă caracter limitativ întrucât raspunde unor întrebări prestabilite;

cercetare criminologică stiintifică, are ca obiect stabilirea, mecanismelor şi proceselor care însoţesc trecerea la act în generalitatea şi particularitatea acestora, asimiland cunoaşterii adevărurile ştiinţifice logic necesare. Explică fenomenul supus cercetarii prin sucesiunea a două momente importante, formularea ipotezei sau momentul constructiv - creativ şi verificarea ipotezei sau momentul critic – valorizator. Cercetatorul se pronunţă independent de voinţa vreunei autoritati.

Modele doctrinare de trecere la act

Modelul Etienne de Greeff . / Autorul consideră că sunt parcurse, în principal, de către delincvent, trei etape :

1. etapa « asentimentului ineficace » ; în această etapă, la un moment dat, trairile subterane ce tind spre crimă, pătrund spontan în zona conştientului : apare ideea « dispariţiei » eventualei victime.

19 Valerian Cioclei op.cit.

2. etapa « asentimentului formulat » ; în această fază lucrurile se petrec în mare parte de o maniera conştientă ; este o etapă contradictorie, de ezitări ; individul oscilează între dorinţa ca o anumită persoană să dispară fară contribuţia sa şi ideea că ar putea ajuta la aceasta dispariţie

3. a treia etapa, « criza », presupune ca dispariţia sa fie decisă şi implicit implicarea

subiectului ; rămân de stabilit doar detaliile . Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cele trei etape, prin acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurari externe. In acelaşi timp E. de Greeff admite că există acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea vreuneia din etapele descrise. Modelul de trecere la act conceput de Jean Pinatel este considerat a fi obiectiv, in sensul că el descrie actul criminal aşa cum acesta este perceput din exterior de către un observator care analizeaza « dinamica personalităţii agentului ». Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin actiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esenţiale care alcătuiesc « nucleul personalităţii criminale » : egocentrismul asigură ignorarea oprobriului social ; labilitatea permite ignorarea riscului pedepsei ; agresivitatea asigură depăşirea obstacolelor materiale ; indiferenţa afectivă împiedică apariţia sentimentului că se produce un rău victimei. În modelul de trecere la act conceput de Pinatel factorul afectiv joaca un rol esenţial. Modelul H. Becker Becker pleacă de la ideea că explicaţiile anterioare privind trecerea la act comit greşeala esenţială de a considera că « toţi factorii care contribuie la producerea fenomenului acţioneaza simultan ». Becker apreciază că în realitate nu toate cauzele actionează în acelaşi moment, şi, de aceea, este nevoie de un model care să ia in considerare faptul că modurile de comportament se dezvoltă potrivit unei secvenţe ordonate. Becker analizează diferitele faze pe care le parcurge un individ pentru a deveni consumator de droguri. El constată că fiecare faza necesită o explicaţie şi că reunirea tuturor acestor explicaţii contribuie la explicarea comportamentului în ansamblu. Un model general (modelul “arborelui”) Printre modelele cu caracter general, cel mai cunoscut pare a fi cel elaborat de sociologul american Albert Cohen. Lucrarea acestuia “ Deviance and Control ” îşi propune parcurgerea unei etape spre o teorie generală a comportamentului deviant. Cohen pune accentul pe influenţa factorilor sociali asupra devianţei. El formulează o teorie a « subculturilor » delincvente. Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de etape, în interiorul cărora “actorul” are oricând posibilitatea de a alege direcţia (criminală sau noncriminală) în funcţie de situaţia exterioară ţi de propria stare. Transpunând ideile lui Cohen intr-o schema grafică rezultă un traseu principal, cel spre deviantă, din care se desprind, ca ramurile unui arbore, celelalte trasee, nondeviante, spre care la orice moment, din considerente diverse, individul poate să schimbe direcţia. Datorită acestei reprezentări grafice modelul de trecere la act conceput de Cohen este cunoscut în doctrină sub denumirea de « arbore ».


1. Definiţi criminologia dinamica, explica-ti ratiunea departajarii de criminologia etiologica 2. Metode privind cunoasterea mecanismelor şi proceselor trecerii la act / eseu UNITATEA DE INVATARE 9 Teoriile dinamice

Teoria reţinerii Teoria strategica


TEORIILE DINAMICE Explică actul criminal în sine, în afara oricarei referinţe la trecutul infractorului. Aceste teorii au fost considerate a fi teorii principale ale actului criminal.

Teoria reţinerii Autorul teoriei este Walter C. Reckless, care declară din start că teoria sa reprezintă o explicaţie « non-cauzală ». Acesta propune ca, în general, ipotezele şi explicaţiile criminologilor să nu mai recurgă la conceptul de cauză ori combinaţie de cauze, şi apreciază că propria sa teorie reprezintă un substitut pentru o teorie cauzală. Explicaţiile lui Reckless se construiesc în jurul ipotezei potrivit căreia există o structură socială externă de reţinere, precum şi un tampon interior. Ambele au aceeaşi menire, de a asigura o apărare împotriva devierii indivizilor de la norma legală ori socială. Reckless enumeră componentele reţinerilor externe şi pe cele ale reţinerilor interne. Atrage atenţia că aceste componente nu sunt cauze, ci tampoane sau izolaţii cu rolul de a opri presiunile, atragerile şi puseurile spre crimă . În finalul explicaţiilor Reckless menţionează că din punct de vedere al cercetării ştiinţifice teoria sa acoperă doar o zonă medie a fenomenului ea neputând fi aplicată extremelor delincvenţei. Considerăm că între aserţiunile autorului şi argumentele care le însoţesc există un decalaj important. Astfel, convingerea pe care autorul reuşeşte să o inducă cititorului că teoria sa este o teorie noncauzală este foarte slabă. De asemenea, limitele între care este fixată aplicabilitatea teoriei sale reduc în mod considerabil ipotetica ei valabilitate. În doctrina criminologică s-a insistat asupra faptului că terminologia utilizată este vagă şi slab definită şi că « testarea empirică este dificilă ». În afară de ideea renunţării la demersul etiologic, teoria retinerii nu aduce o modificare esenţială în peisajul general al gândirii criminologice. In sfera mai restransă a explicaţiilor dinamice, teoria lui Reckless nu este însa lipsită de semnificaţie.

Teoria strategica Autorul acestei teorii este Maurice Cusson. Acesta declara că s-a inspirat din două surse :

- autobiografiile criminale ; - gândirea unor sociologi ;

Pe baza acestor surse autorul efectuează o analiză strategică a delincventei. Autorul ia în calcul patru elemente esenţiale şi anume: comportamentul;rezultatele; rationalitatea; conflictele. În esenţă Cusson apreciază că infractorul este un tip raţional care calculează cu luciditate , pune în balanţă , avantajele şi riscurile pe care le presupune actul criminal . Dacă avantajele ( câştigurie ) sunt considerate mari în raport cu riscurile asumate , are loc trecerea la actul criminal Analiza strategica refuză orice explicaţie de tip cauzal si afirmă a nu fi interesată de trecutul şi personalitatea infractorului ci doar de actul criminal în sine. Un element important în analiza strategică îl reprezintă noţiunea de scop, utilizată în sensul de rezultat propus de actor.


Infracţiunea de omor fiind întotdeauna o activitate umană conştientă presupune o desfăşurare în timp, o dezvoltare progresivă până la producerea rezultatului scontat. La fel ca la orice infracţiune intenţionată infracţiunea de omor este precedată, întotdeauna, de o perioada de formare a laturii subiective în care se naşte gândul de a săvârşi-o şi hotărârea de a o comite. Acest proces psihic - formarea atitudinii psihice cu privire la faptă şi urmări - se petrece exclusiv în conştiinţa făptuitorului şi reprezintă prima etapă, denumită, în general, perioada internă, pe care o comportă omorul. Odată cu luarea hotărârii infracţionale, perioada internă se încheie iar latura subiectivă a infracţiunii apare pe deplin realizată în toate componentele sale, urmând a rămâne neschimbată pană în momentul desăvârşirii acţiunii proiectate. Perioadei interne îi urmează, în mod firesc, activitatea prin care se produce omorul, care se desfăşoară în timp, din momentul efectuării primelor acte materiale în vederea realizării rezoluţiei, până în momentul producerii rezultatului urmărit, este ceea ce se numeşte perioada externă a săvârşirii infracţiunii, perioadă în care autorul infracţiunii de omor parcurge aşa-numitul “iter criminis” (drumul infracţiunii). Pe acest parcurs pot fi identificate mai multe faze - cu semnificaţii juridice proprii - care reprezintă stadii distincte, de apropiere progresiva de momentul final, acela în care, toate elementele conţinutului infracţiunii, inclusiv rezultatul, fiind realizate, infracţiunea poate fi socotită consumată. Vom avea aşadar, o fază a actelor de pregătire, în care făptuitorul, mai înainte de a păşi la efectuarea acţiunii incriminate, ia diferite măsuri să facă posibilă şi să uşureze săvârşirea acesteia, o faza a executării propriu-zise, în care este înfăptuită, în materialitatea sa, însăşi acţiunea încriminată şi, în fine, o fază a urmărilor care se plasează între momentul terminării activităţii fizice ce constituie elementul material şi momentul în care survine rezultatul specific infracţiunii săvârşite. Etapele de desfăşurare a infracţiunii de omor sunt, deci, acele faze pe care le poate parcurge activitatea infracţională din momentul celei dintâi materializări a hotărârii de a săvârşi infracţiunea până în momentul producerii integrale a rezultatului acesteia.20 Perioada internă – este perioada în cadrul căreia se disting trei momente. Primul moment este cel al conceperii infracţiunii. La început subiectul, determinat de un mobil oarecare, voieşte să realizeze un anumit scop şi, în vederea atingerii acestei finalităţi, concepe şi mijloacele de înfăptuire a scopului; dacă mijloacele concepute de el pentru atingerea scopului propus aparţin unei activităţi infracţionale, înseamnă implicit că în mintea lui s-a născut ideea de a săvârşi infracţiunea. 20 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal – partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 176-177.

Momentul următor este cel al deliberării. După ce în mintea sa a prins contur gândul de a duce la realizarea scopului urmărit, asupra riscurilor ce ar putea decurge din săvârşirea ei şi, în general, asupra tuturor motivelor de natura să-l determine a trece la acţiune ori a se abţine. Ultimul moment este cel al luării hotărârii. După ce a deliberat cu privire la oportunitatea săvârşirii faptei, subiectul se decide, ia hotărârea de a comite infracţiunea. Fiecare din aceste momente poate dura mai mult sau mai puţin-uneori ele pot fi reduse la durata unei singure clipe - după cum ele pot fi mai depărtate sau mai apropiate în timp, succesiunea lor producându-se adesea fulgerător, încât pot fi departajate numai ideal, ele există însă toate întotdeauna, chiar dacă infracţiunea este spontană. Odată cu luarea deciziei infracţionale, latura subiectivă a infracţiunii se consideră realizată şi – exceptând cazurile în care subiectul şi-a modificat hotărârea – rămâne neschimbată până la terminarea acţiunii încriminate. Toate procesele psihice ce au loc pe parcursul perioadei interne nu sunt sesizabile de către simţurile noastre, ele putând fi cunoscute numai ulterior după ce s-a intrat în perioada externă. Nimic din ceea ce se petrece în perioada internă nu cade sub incidenţa legii penale şi nu se sancţionează. Răspunderea penală intervine numai pentru săvârşirea unor fapte concrete. Perioada externă – este perioada care începe din momentul în care persoana care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea de omor trece la prima manifestare externă prin care se tinde la înfăptuirea rezoluţiei şi sfârşeşte în momentul când activitatea fizica voită, în baza hotărârii luate, a ajuns în punctul său final şi, de asemenea, s-a produs rezultatul în dimensiunile sale definitive.

In timpul perioadei externe, procesul de înfăptuire a hotărârii infracţionale parcurge mai multe faze:

- faza actelor preparatorii care cuprinde toate acele acte care pregătesc săvârşirea acţiunii tipice;

- faza executării propriu-zise, în care se efectuează acţiunea tipică, în materialitatea ei, cu toate actele care o compun;

- faza urmărilor care începe din momentul în care acţiunea tipică a fost efectuată integral şi durează până când s-a produs rezultatul ce constă în suprimarea vieţii victimei.

De remarcat este şi faptul că faza actelor preparatorii poate lipsi, deoarece este posibil ca făptuitorul să treacă direct la săvârşirea infracţiunii, fără a efectua acte de pregătire. Importantă este şi situaţia în care nu întotdeauna executarea propriu-zisă este dusă până la capăt (în acest caz rămâne la faza de tentativă).

Pentru o cât mai corectă apreciere a importanţei cu care trebuie analizat şi studiat tot ce se petrece în mintea unui om care ajunge să săvârşească un omor, se impun şi câteva precizări în ceea ce priveşte mecanismul trecerii la act.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, situaţia concretă de viată creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la act. În funcţie de intensitatea orientării antisociale, a personalităţii infractorului, pentru a se trece la săvârşirea infracţiunii, situaţia concreta de viaţă poate îmbrăca atât forma condiţiei necesare, cât şi pe cea a condiţiei necesare şi suficiente.

Odată întrunite aceste criterii, subiectul este pus în situaţia de a delibera şi a opta între mai multe variante de comportament. In procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivaţionale (mobil si scop), valorice (semnificaţia socială şi juridică a faptei), morale, afective şi materiale (condiţii concrete de realizare a faptei).

Considerând situaţia concreta de viată ca fiind propice pentru săvârşirea faptei, rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventa a acestei diferenţe de grad. Pentru infractorul de profesie, care are o orientare antisocială a personalităţii deosebit de marcată, rezultatul deliberării este uşor de anticipat. Sistemul propriu de norme şi valori îi justifică conduita şi îi dă un caracter legitim. Numai când

factorii de risc rezultaţi din analiza situaţiei concrete sunt foarte mari, opţiunea va fi alta, operând cu criteriile probabilităţii.

Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracţiunii. Confruntarea de argumente în favoarea sau împotriva unei anumite decizii devine acută, are aspect conflictual. Trecând prin fazele teoretice ale asentimentului temperat, asentimentului formulat şi a crizei21, opţiunea în favoarea săvârşirii faptei infracţionale are semnificaţia unei eliberări psihice pentru infractor şi a unui eşec social, care se vor consuma odată cu procesul de transformare a posibilităţii în realitate.


1.Tema de control scrisa privind diferentierea celor doua teorii 2. Dialog privind procese psihice şi etape ale desfăşurării infracţiunii de omor UNITATEA DE INVATARE 10 Note cercetare stiintifica privind trecerea la act

Mihaela Brooks, profiling comportamental Dr. Mircea V. Homescu, psihologia viitorului criminal Oancea Alexandru, psihologia hackerilor

NOTE CERCETARE STIINTIFICA PRIVIND TRECEREA LA ACT

Mihaela Brooks, profiling comportamental 22

Cuvântul englez „profiling” va fi unul din neologismele limbajului juridic şi este echivalentul termenului dezvoltat de Dr. Nicolae Zamfirescu – prihocriminalistica.

Profiling – Profilul Infractorului ca nouă tehnică investigativă a diferitelor crime mai este cunoscut şi sub numele de Profiling Criminal, Psihologie Investigativă, Evaluarea sau

Analiza Scenei crimei, Profilul Criminologic, Profiling Comportamental sau Psihocriminalistica în România. Aceste denumiri au fost adoptate de pionerii acestei noi tehnici în descoperirea autorului unei crime. Fiecare agenţie de investigaţii – departamente de poliţie, FBI şi alte agenţii ale justiţiei penale – academicienii, folosesc una din denumirile de mai sus, dar cu toţii se referă la aceeaşi ştiinţă – ştiinţa de a indentifica făptaşul unei crime bazându-se pe analiza naturii crimei şi modul în care aceasta a fost comisă. Definiţii

• Holmes & Holmes descriu profiling ca o „tentativă academică de a furniza agenţiilor de investigaţii informaţii specifice despre tipul de infractor care comite o anumită crimă.” (Holmes & Holmes, 3)

• Brent Turvey: „procesul de a deduce caracteristicile de personalitate distinctive ale indivizilor responsabili de comiterea actelor criminale.”(Turvey, 1)

• Palermo & Kocsis numesc această ştiinţă profiling criminal şi

sociopsihologic şi definiţia ei conţine „combinaţia de cunoştinţe din disciplinele sociologiei, psihiatriei, psihologiei şi criminologiei în analiza comportamentului criminal.” (Palermo & Kocsis, 5) Se observă similaritatea cu termenul dezvoltat de Dr. Zamfirescu, Psihocriminalistica, deoarece ei, ca

21 E. de Greef, introduction a la criminologie, citat de J. Pinatel, op.cit., p.332 22 Mihaela Brooks, M.A. Criminal Justice student,American Military University, USA.

şi Dr. Zamfirescu, au încercat să coreleze definiţia cu ştiinţele componente ale acestei tehnici de investigare.

• Prinsloo & Pistorius folosesc termenii Profiling Psihologic sau Analiza

Scenei Crimei, termeni care se suprapun cu abordarea criminalistică a modului de operare (M.O.). Obiectul acestei ştiinţe este de a identifica infractorii prin estimarea caracteristicilor lor psihologice din analiza urmelor şi a altor informaţii detectabile la scena crimei. „Informaţiile de această natură, implică printre altele, scena crimei în general şi în particular prezenţa sau absenţa obiectelor semnificative, elucidarea la ceea ce s-a făcut victimei, ordinarea evenimentelor şi comportamentul infractorului înainte, în timpul şi după comiterei crimei.” (Van der Westhuizen, 52)

Scurt istoric al profiling si profiling actual Thomas Bond Primul caz consemnat în tratatele de investigare a crimei, a fost al

doctorului Thomas Bond prin anii 1880. Dr. Bond, medicul poliţiei londoneze, a fost primul specialist care a menţionat în raportul de autopsie al ultimei victime a lui Jack the Ripper – natura sexuală a crimei.

Walter C. Langer În 1943 la cererea Biroului de Servicii Strategice, psihoanalistul New-Yorkez a dezvoltat profilul lui Adolf Hitler. Raportul profiling despre Hitler a fost foarte precis şi a inclus şi ce metodă de interogare să fie abordată atunci când dictatorul va fi prins.

James A. Brussel În 1956 la cererea poliţiei New-Yorkeze, psihiatrul din Greenwich Village a studiat fotografiile de la scena crimei ale „Nebunului cu bombe” care a terorizat orasul New-York între anii 1940 – 1956. Descrierea detailată a infractorului dată de Dr. Brussel a ajutat la prinderea criminalului.

Howard Teten Un veteran al poliţiei californiene, Teten a fost angajat de F.B.I. în 1962 şi a devenit instructor de criminologie aplicată la Academia Naţională de Poliţie. A fost foarte interesat de Profilul Infractorului şi a colaborat cu Dr. James Brussel la dezvoltarea acestei ştiinţe. Împreună cu instructorul F.B.I. Patrick Mullany a format Departamentul de Ştiinţe Comportamentale ale F.B.I., departament din care pe parcurs au făcut parte şi cunoscuţii agenţi profileri John Douglas, Robert Ressler, Ronald Holmes.

Richard Walter & Bob Keppel Bob Keppel un detectiv american cu doctorat în criminologie a combinat cunoştinţele sale de criminologie şi experienţa de detectiv cu noile metode de profiling psihologic ale lui Richard Walter – un psihologist de la un penitenciar din Michigan– în prinderea faimoşilor criminali în serie Ted Bundy şi Criminalul de la Râul Verde (Green River).

David Canter Psihologist şi criminologist de la Universtitea din Surrey, Marea

Britanie, în 1986 la cererea poliţiei britanice a compus profilul „Violurilor de la căile ferate”. Raportul lui precis a asistat poliţia în identificarea şi prinderea violatorului, şi prin aceasta, profiling ca tehnică de investigare a fost abordat de poliţia britanică.

În România, Dr. Nicolae Zamfirescu este pionerul aplicării acestei ştiinţe la

investigarea crimelor cu autori necunoscuţi. Profiling, ca ştiinţă se dezvoltă rapid şi îşi extinde ramurile prin contribuţia diferiţilor

profesionişti în psihologie, psihiatrie, criminologie şi ofiţeri de poliţie cu educaţie universitară şi experienţă de lucru în prinderea infractorilor. Un exemplu concludent este Profiling Geografic care a fost computerizat şi dezvoltat de Dr. Kim Rossmo, un ofiţer de poliţie de la Poliţia Roială Canadiană. De asemenea, elemente ale Profiling Geografic şi

psihologia de mediu al lui David Canter şi alte metode de investigare dezvoltate de Dr. Maurice Godwin au fost aplicate în prinderea criminalilor în serie. (Mai mult despre Profiling Geografic şi metodele Dr. Maurice Godwin într-un capitol viitor.)

Iniţial, multe departamente de poliţie au refuzat să fie asistate de „profileri” în soluţionarea unei crime, pe motiv că rapoartele „profiling” sunt vagi şi nu oferă un ajutor concludent în prinderea infractorului. Un alt motiv invocat de profilers în refuzul detectivilor de a lucra cu ei este percepţia detectivilor că ei şi numai ei ca ofiţeri de poliţie pot rezolva o crimă, profiler-ii sunt „detectivi de fotoliu” care nu au habar de munca de poliţie şi care caută să îşi facă publicitate prin cazurile faimoase. Într-adevăr, în unele cazuri de renume, au fost şi profileri care nu au reuşit să ajute la identificarea infractorului, dar care şi-au făcut un nume prin apariţiile în media, dar în cele mai multe cazuri ajutorul acestor „noi detectivi” a ajutat cu adevărat la prinderea unor criminali periculoşi. Recent, această tehnica care era numită o „artă şi nu o ştiinţă”, a fost acceptată ca o ştiinţă, şi doar unele universităţi din lume acum oferă cursuri şi diplome în criminal profiling şi de aceea este de salutat iniţiativa Centrului de Cercetări Ştiinţifice, Studii şi Practică Universitară Rm-Sărat să facă parte din pioneratul aplicării şi educării în această disciplină. Dihotomia artă – ştiinţă a profiling-ului este încă în dezbatere, cu adepţi acerbi de fiecare parte, dar recent, balanţa se înclină mai mult către ştiinţă. Profiling este considerat o artă, deoarece în întocmirea raportului de profiling mulţi autori au inclus şi flerul lor de detectivi, intuiţia înnăscută sau dezvoltată pe parcursul investigării diferitelor crime. Iniţial nu a fost acceptată ca ştiinţă deoarece nu există aplicabilitate în toate tipurile de crime şi nu îndeplineşte toate condiţiile unei ştiinţe, dar după întocmirea multor statistici şi rapoarte de studiu şi cercetare, caracterul ştiinţific al profiling a fost în sfârşit acceptat.

Chiar dacă universal vorbind, agenţiile de investigaţii urmează acelaşi procedeu în investigarea unei crime, din punct de vedere al profiling încă nu există un sistem universal acceptat de pionerii acestei ştiinţe şi de agenţiile din care fac parte. Din păcate, există un „război” între pionierii diferitelor stiluri de profiling, (exceptând Dr. Zamfirescu), fiecare dintre ei revedincându-şi superioritatea stilului lui, şi mulţi critică stilul celor care nu fac parte din agenţia lor sau nu aplică stilul lor. Există un prim stil de profiling american – care are la bază stilul dezvoltat de F.B.I. cu faimoasa dihotomie „infractor organizat / dezorganizat”, apoi un alt stil american din care fac parte Brent Turvey, Robert Holmes, Maurice Goldvin şi alţii, care într-o mare măsură critică stilul F.B.I. şi care şi-au dezvoltat fiecare în parte un alt stil de profiling. În partea opusă, avem stilul britanic, care are la bază metodologia de profiling dezvoltată de David Canter şi pe care americanul Maurice Godwin o acceptă (Dr. Godwin este influenţat de stilul britanic deoarece şi-a luat doctoratul în Psihologia Investigaţiei Criminale în Marea Britanie). Alte stiluri, care nu au renumele internaţional al celor de mai sus menţionate este stilul profiling sud-african şi psihocriminalistica românească. Punctul de asemănare între aceste ultime doua stiluri, şi prin care diferă de stilul american şi cel britanic constă în includerea iter criminis (România) şi Planning Phase (Faza de planificare) a modului de operare. (Aceste două faze vor fi detailate în paginile care urmează.) Din punctul de vedere al autoarei acestui ghid de studiu, fiecare metodă de profiling ale diferitelor stiluri are avantajele şi dezavantajele ei. Pentru un raport profiler care să fie concludent, elemente din fiecare stil pot fi aplicate în soluţionarea crimelor cu autori necunoscuţi. Profiler ca profesie şi avantajele cursului de phisocriminalistică

Cerinţele educaţionale ale unui profiler trebuie să cuprindă cel puţin 15 cursuri de criminologie (inclusiv victimologie), 10 cursuri de psihologie, plus alte cursuri de specialitate în criminalistică, modus operandi, analiza petelor de sânge la locul faptei, cunoştinţe de medicină legală. În ultimii ani, această profesie este cunoscută şi sub numele de analist al scenei crimei şi este integrată ca funcţie distinctă în multe agenţii de investigaţii. Pentru a dezvolta un raport de profiling, profiler-ul trebuie să lucreze în echipă cu tehnicienii criminalişti şi ofiţerii de poliţie care investighează crima.

Profesia de profiler este din ce în ce mai cerută în justiţia penală – poliţie, procuratură, magistratură, penitenciare – dar din păcate, nu există atâţia profesionişti care să

facă faţă tuturor cerinţelor de piaţă. Deoarece este dovedită contribuţia cunoştinţelor de profiling, multe agenţii şi şcoli (inclusiv Centrul Rm-Sărat mai sus menţionat) oferă cursuri de pregătire în bazele profiling-ului criminal studenţilor şi ofiţerilor de poliţie. Aceste cunoştinţe sunt de mare folos celor care investighează o crimă, procurorilor, avocaţilor de apărare, psihologilor, ofiţerilor de penitenciar şi lucrătorilor sociali – care lucrează cu delicvenţi. Alăturat de analiza scenei crimei, un profiler determină stilul de interveviere al unei victime sau martor la crimă, şi stilul de interogare al unui suspect sau făptaş. Tipurile de crimă la care se aplică profiling

Din istoricul profiling, reiese că această „ştiinţă” a fost dezvoltată ca tehnică de investigare a crimelor în serie, dar pe parcursul anilor şi-a găsit aplicabilitate în mai multe tipuri de crime, şi continuă să îşi găsească aplicabilitate şi în alte domenii cum ar fi:

- Intervevierea victimei, familiei victimei, martorilor şi a juraţilor. - Interogarea suspectului sau a autorului crimei - Elemente de profiling sunt combinate şi cu ştiinţele care stau la baza domeniului de

antiterorism, cu un domeniu aparte de Intelligence Profiling – care determină profilul personalităţilor politice.

Următoarele tipuri de crime sunt recunoscute pentru utilizarea profiling-ului

• Omoruri în serie • Violuri în serie • Omoruri sadice • Omorurile sexuale • Omoruri cu autori necunoscuţi • Violuri • Molestarea sexuală a copiilor inclusiv pedofilia • Asasinări, inclusiv asasinările politice • Crime oculte • Incendierea intenţională • Răpirea de persoane, inclusiv copii • Luarea de ostateci, inclusiv negocierea cu deţinătorii de ostateci • Spargerile de bănci • Analiza scrisorilor cu caracter obscen sau terorist • Tâlhărie

Exemplu de analiză şi raport profiling

Înainte de a dezvolta metodele de profiling, din multitudinea de rapoarte de profiling,

autoarea o să prezinte un exemplu de analiză profiling având la bază primul raport prezentat într-un caz sud-african de omucideri sexuale în serie din care reiese importanţa acestei tehnici de investigaţii. Pe parcursul cursului, alte rapoarte ale diferitelor stiluri vor fi prezentate. Sugrumatorul din gară (Van der Westhuizen, 58 - 64)

Cazul „De-a lungul anilor1 986 până în martie 1994, 22 de cadavre ale unor băieţi mulatri cu vârste între 10 – 15 ani – printre care şi cadavrul unui adult bărbat – au fost găsite împrăştiate în dunele de nisip de linga Mitchell’s Plain în Africa de Sud. Cadavrele tuturor victemelor au fost găsite cu faţa în nisip, mâinile legate la spate şi cu pantalonii în jurul gâtului. Criminalul sodomizase toate victimele. Lângă unele cadavre s-au găsit bilete în care era scris „Încă unul, multe altele urmează.” Deoarece poliţia avea în baza de investigare peste 2.000 de suspecţi şi nu mai putea face faţă presiunii comunităţii de a găsi făptaşul, s-a făcut apel la doi psihologi cu cunoştinţe de criminologie.

Raportul prezentat de poliţie presei şi care a fost formulat de cei 2 psihologi este următorul:

„Sugrumătorul – aşa cum a fost poreclit acest criminal în serie – este probabil un om de culoare (mulatru) cu vârsta cuprinsă între 25 – 35 de ani şi care este bilingv. Bănuim că este necăsătorit, cu toate că s-ar putea să fie şi divortat. Trăieşte cu alte persoane în casă. Dacă trăieşte singur, vecinii au posibilitatea să îl observe. Este un om inteligent, îngrijit şi care se îmbracă cu bun gust – este tipul de bărbat căruia îi place să poarte cravată. Dacă lucrează undeva, bănuim că face parte din clasa de mijloc şi ocupatia lui poate fi una din profesiile de poliţist, profesor, preot sau un membru al unei organizaţii de binefacere. Este liber de a se deplasa după-amiezele sşi vizitează săli de video-jocuri şi gări, locuri de unde îşi selectează şi victimele. Noi suspectăm că se foloseşte ori de maşina proprie sau de o maşină împrumutată. Poate avea condamnări pentru sodomie băieţi şi în perioada în care nu ucide este instituţionalizat în clinici de boli mintale sau deţinut în închisoare. Este un singuratic care preferă propria lui companie şi preferă să discute cu copiii decât cu adulţii. Manifestă o agresiune împotriva celor cu autoritate, dar această agresiune nu şi-o manifestă direct. Dacă are un complice, acesta nu ştie că el este violatorul şi criminalul în serie, sau dacă stie, nu anunţă autorităţile de frică să nu fie condamnat ca complice la crime. Sugrumatorul îşi controlează emoţiile şi are abilitatea să se distanţeze de crime, nu arată nici un fel de remuşcări. Îi face plăcere să fie în centrul atenţiei în presă şi televiziune şi îşi înregistrează programele TV în care se vorbeste despre crimele lui şi colecţionează articolele din ziare care se referă la crime. Are o relaţie sexuală neadecvată cu un adult bărbat sau femeie şi de aceea preferă masturbarea şi materialele pornografice. Copil fiind, a fost sodomizat de un adult – figura paternă şi de aceea victimele lui îi amintesc de această experienţă traumatică. El pedepseşte comunitatea deoarece şi el s-a simţit fără ajutor atunci când un adult l-a sodomizat şi nimeni nu i-a sărit în ajutor. Sugrumatorul nu se va opri din comiterea altor crime până când nu este identificat şi prins de poliţie sau se predă. Cu poliţia se joacă de-a şoarecele şi pisica.“

Analiza raţională a câtorva elemente ale raportului de profiling: „Virsta 20 – 35 Cercetările ştiinţifice arată că majoritatea criminalilor în serie sunt din

grupa de vârstă 20 – 25. Sugrumatorul operează din 1986 şi de aceea s-au adăugat câţiva ani peste aceast grup de vârstă.

Rasa: Mulatru Cercetările de asemenea indică ca majoritatea criminalilor în serie îşi aleg victime care fac parte din aceeaşi categorie de rasă ca a lui. (Notă: autoarea va discuta în capitolele care urmează despre alegerea victimelor şi din alte rase decât cele din rasa criminalului). Activitatea unui om alb în zona în care s-au găsit cadavrele atrăgea atenţia multora, cu excepţia unor albi care locuiesc în acea zonă de mulatri. (Nota autoarei: Africa de Sud a fost şi încă mai este dominată de zone pentru albi, mulatri şi negri). Copiii mai uşor însoţesc pe cineva din aceeaşi rasă cu ei.

Bilingv: Afrikaans şi Engleza. (Nota autoarei: acestea sunt primele două din cele 11 limbi oficiale ale Africii de Sud. Majoritatea populaţiei vorbeşte doar una din cele 11 limbi). Notele găsite lângă cadavre au fost scrise în Afrikaans, dar una a fost scrisă în Engleză. (Nota autoarei: majoritatea mulatrilor în Africa de Sud vorbesc Afrikaans).

Domiciulul: Locuieşte cu alte persoane în aceeaşi casă, în Mitchell’s Plain (Nota

autoarei: numele unui oras în apropierea căruia sunt şi dunele). Criminalul nu a riscat să ducă victimele acasă să le sodomizeze, deoarece putea fi foarte uşor observat în compania copiilor de cei din casă sau de vecini. De asemenea cineva putea să audă strigătele copiilor.

Ocupatia: Poliţist, profesor/învăţător, preot, lucrător social. Ocupaţia criminalului este de aşa natură că îi permite să fie liber după-amiezile (Nota autoarei: poliţiştii au şi schimb de noapte, deci după amiezi libere). De asemenea cunostea vecinatatea dunelor unde comitea crimele. Câştiga un salariu mediu pe economie, deoarece îşi permitea să amăgească cu bani copii şi ca prin natura meseriei lui poate câştiga uşor încrederea unor copii.

Starea civilă: Necăsătorit. Natura pedofilică a crimelor indică că sugrumatorul nu poate avea o relaţie cu o femeie adult. S-a angajat în relaţii homosexuale cu adulţi, dar acestea nu au fost de lungă durată.

Înfăţişare exterioară: Îngrijit. Tendinţele de perfecţionism sunt evidente din modul de operare. Scenele crimelor nu erau haotice şi cadravele nu prezentau urme de mutilări. O persoană bine pusă la punct, îngrijită mai uşor convinge copiii să îl urmeze. De asemenea, stilul lui de a se îmbrăca nu a atras atenţia nimănui în zonele în care acosta victimele. Un alt element caracteristic, victimele alese erau din rândul elevilor, şi nu din categoria copiilor de stradă, cerşetori. Tendinţa lui de perfecţiune se poate observa că nu lasă urme directe la locul crimei.

Inteligenţă: Foarte inteligent. Crimele erau organizate şi bine planificate înainte de a fi comise. De asemenea, se percepea mult mai inteligent decât poliţiştii, de aici şi jocul de-a soarecele şi pisica, care consta în notele lăsate lângă unele cadavre.

Vehicol: Maşină personală, dar nu model nou şi nu foarte nouă. Aceasta s-a determinat prin faptul că o maşină nouă în zona dunelor de nisip putea atrage foarte uşor atenţia celor din zonă. (Nota autoarei: Mitchell’s Plain este un oraş de oameni cu câştiguri sub-medie şi media pe economie.)

Cazier şi alte detenţii: Pe perioadele cât nu a ucis este posibil să fi fost în închisoare pentru furt sau alte acte de sodomie, sau internat la o instituţie mentală.

Social: Singuratic, preferă compania copiilor. Agresiune: Agresiunea împotriva unei figuri paternale.(Nota autoarei: Figura

paternală – în această categorie intră următoarele persoane: tată, unchi, bunic, frate mai mare) Un adult din această categorie l-a sodomizat când era copil, şi de aceea prezintă un resentiment împotriva acestei figuri de autoritate, inclusiv poliţia.

Emoţional: Controlat, dar plin de furie. Controlul de sine se deduce din faptul că nici după 11 crime comise, criminalul şi-a putut stăpâni atât de bine emoţiile că nu a făcut o greşeală (adică să lase o altă urmă care să îl identifice). Furia lui este manifestată în comportamentul sadistic. Strangularea este sadică deoarece criminalul poate lăsa din strangulare, urmăreşte cum victimele se sufocă şi sugrumarea este un act conştient.

Sexual: Nu are relaţii cu adulţi-femei. Un bărbat care are o viaţă sexuală satisfacută cu femei nu sodomizează atâţia băieţi. Faptul că îşi sodomiza şi omora victemele indica că un alt barbat nu îi putea satisface cerinţele sexuale.

� Masturbare şi pornografie. Toţi criminalii în serie au fantezii despre crimele lor şi se masturbează în timpul acestor fantezii. Aceste fantezii sunt de obicei alimentate de pornografie.

� Înregistrări video şi colecţia de articole din ziare. Majoritatea criminalilor în serie organizaţi colectează video, fotografiile cu crimele lor. De foarte multe ori, ei chiar se masturbează când se uită la ele, este ca şi cum ar „trăi crima din nou.”

Cu acest raport profiling, poliţia l-a putut identifica pe criminal în persoana mulatrului Norman Afzal Simons. În momentul în care a fost prins, avea 27 de ani. Era profesor de şcoală primară, vorbea 7 limbi, printre care engleza, afrikaans, franceza. Locuia în Mitchell’s Plain cu mama şi sora lui. În momentul arestării era pacientul unei clinici de boli mentale, dar avea voie sa iasă din clinică după-amiezile şi serile. Era o persoană religioasă şi de multe ori făcea voluntariat la organizaţiile de binefacere. Era un rezervist în poliţie. Dădea foarte mare atenţie la felul cum se îmbăaca, şi de multe ori îşi schimba frizura. Era necăsătorit, avea un cerc de prieteni, şi doi dintre prieteni ştiau că el este criminalul în serie, dar numai după arestarea lui au admis că de frica unei condamnări ca

complici, nu au anunţat autorităţile. Criminalul este foarte inteligent, îi plăcea muzica clasică şi literatura. Avea maşina lui, un model vechi căruia îi schimba culoarea foarte des prin vopsire. Nu a mai fost niciodată condamnat pentru altă crima, dar de multe ori era internat în clinicile de boli mentale. În copilarie, fratele lui mai mare îl sodomizase de foarte multe ori. S-au găsit pagini cu articole din ziar care scriau despre crimele lui, dar la momentul percheziţiei casei nu s-a găsit nici un material pornografic. A admis că lucrul care l-a împins la comiterea primei crime a fost despărţirea de iubitul lui (bărbat, adult). În acest caz, importanţa raportului profiling se poate determina din următoarele concluzii:

- Din cei peste 2.000 de suspecţi, poliţia l-a putut identifica mai repede pe făptaş, şi prin asta criminalul nu a mai făcut o altă victimă, datorită celor doi psihologi mulţi baieti sunt în viaţă pentru că nu au căzut victime criminalului.

- Munca politiei s-a uşurat semnificativ. În loc să investigheze sutele de suspecţi şi alibiurile lor, prin acest raport poliţia şi-a micşorat cercul de suspecţi. Un număr mare de suspecţi implică un mai mare număr de ofiţeri de poliţie care să verifice alibiurile suspecţilor, să intervevieze martori, şi aceasta afectează negativ investigarea altor crime. De asemenea, dacă numărul de ofiţeri rămâne acelaşi, investigarea tuturor suspecţilor implică o muncă titanică care la rândul ei cere ore suplimentare pentru aceşti poliţişti. Orele suplimentare se pot echivala cu o cheltuială financiară suportată de comunitate şi mai mult stres pentru ofiţeri.

Obiectivele următoarelor capitole vor aborda: - Modul de operare şi semnătura fiecărui criminal, diferenţa dintre aceste elemente ale crimei. - Introducere sumară în analiza scenei crimei – în relaţie cu diferitele tipuri de crimă - Diferitele stiluri de profiling – american, britanic, românesc - Analizarea unor tipuri de crimă în care profiling aplicabil. Aceasta va include în detaliu diferite tipuri de criminali şi stil de investigare.

Dr. Mircea V. Homescu, psihologia viitorului criminal23

Nu doar pentru aflarea în treabă, ci pentru a-mi duce până la capăt „năpasta”

gândurilor m-am decis să încropesc o seamă de paradigme pseudo-apocaliptice… în pragul acestui sfârşit de secol şi mileniu. Se pot număra câteva bune decenii de când se depun eforturi, cu nemiluita, pentru a se formula exprimări tot mai confuze, tot mai duplicitare, care la nevoie să poată fi „întoarse”… nu doar în parte, ci exact la180 de grade. Această plimbare a vorbelor, prin gură şi prin minte, dintr- un loc înr- altul a dus la obişnuirea omului cu năravul penibil de a vorbi un ceas… ca să nu supună nimic, sau conform talleyranicei şmecherii, la obişnuirea omului de a grăi… ca să-şi ascundă gândurile, nu pentru a şi le exprima. În acest amalgam, de o dubioasă moralitate, a apărut şi conceptul politicesc de… extremism.

Tot ce nu-i confuz, ambiguu şi cu intenţionalitate îndoielnică, se numeşte extremism,

sau mai savant fundamentalism. Probă elocventă a derapării semantice, spre diversiune, a graiului, dar şi a ideilor, este tocmai obstinanţia refuznică de a mai folosi vorbele în plinătatea conţinutului lor idealic. Ori, în cele pe care veţi avea – sper – răbdarea să le citiţi în continuare, nu veţi găsi decât cuvinte cu sens ferm, direct… fie ele chiar extremiste; dacă sărăcia şi perversiunea conceptuală, inoculată de politologia dar şi de politicianismul nostru contemporan, v-au obişnuit să vedeţi extremism în tot ce nu vă minte sau nu vă trezeşte îndoieli ezitante, debusolante. Iar ca dovadă a celor spuse, a dramei de a ne aliena, pe zi ce trece, în raport cu sensul semantic concret şi primar al lexicului pe care-l mânuim, pentru a

23 Dr. Mircea V. Homescu, medic, filosof... ramnicean

comunica între noi, să aruncăm o privire asupra clarităţii expozeurilor din operele unor clasici ai antichităţii - Cicero, Seneca, Tacitus, Marcus Aurelius. Sf. Augustin, etc., sau din operele unor „Clasici” mai apropiaţi de noi - Descartes, Spinoza, Leibnitz, etc., şi să constatăm că dacă ar fi după mintea noastră - cei de azi i-am eticheta şi pe aceştia şi încă pe mulţi alţii drept extremişti; de dreapta, fireşte, fiindcă faţă de cei de stânga ne-am pierdut repulsia ne-a şi plăcut, chiar, o bună vreme, pe când „gustam” la propriu din multele beneficii ce rezultau, pentru mulţi, din înregementarea… în ideologia gauche- istă. Nu credeţi că se poate face şi o astfel de istoric a devenirii? spiritului uman? Nu de la bine la mai bine, cum s-ar cuveni, ci de la bine la … mai rău; exact drumul nostru din ultimele secole. Iar alături de cele de mai înainte, să nu pierdem nici o clipă din vedere, că orice dezminţire de azi este un adevăr care… încă nu trebuie divulgat/cunoscut, şi orice se etichetează azi drept zvon, mâine dimineaţă a devenit deja, realitate validă. Este… o tristă experienţă de viaţă. Deprinsă în comunism şi consolidată vârtos în post-comunismul (iertaţi, neo-comunismul) contemporan. Nici măcar doi ani nu au mai rămas până când se va încheia secolul şi mileniul în care ne desfăşurăm existenţa, noi cei ce am trăit mai mult, sau doar o mică parte, din ultima sută de ani, centenar, care de fapt „croieşte”, în mare măsură ce se va petrece în viitor. Care viitor? Şi cât din el? Că tot în „viitor” intră şi o sută sau două sute de ani… şi o mie, sau mai mult chiar.

Ne place sau nu, istorie - aşa cum o idealizăm noi că ar fi , sau că ne-ar plăcea nouă să

fie - nu există; Adică exact în „contabilizarea” evenimentelor, şi cinstită / obiectivă în aprecierea / evaluarea lor. Ştim mai de mult, şi trăim chiar noi, tragedia clivajului pe care îl reprezintă… Ce este şi ce am vrea să fie, istoria. Ce am vrea să fie nu este; aşa că ne mulţumim cu ea aşa cum se prezintă. Şi este istorie, doar ceea ce vrem noi să rămână (şi aşa cum vrem noi să rămână) posterităţii. Ceea ce ne convine nouă, în lumină, dar şi în „culoarea” care ne convine nouă; Adică totalul întâmplărilor pe care vrem să le lăsăm urmaşilor ca aducere aminte. Cine suntem noi cei ce decidem ce, cât şi cum să ajungă la urmaşi, prezentul „măsluit” de noi? Cine oare, decât noi puterea momentului. Aşa a fost mereu şi va fi în continuare, fiindcă viciile structurale ale omului, cu care s- a ales atât din faza de proiectare cât şi din faza de construire, şi care s-au relevat de a lungul câtorva mii bune de ani, de „expolatare/funcţionare”, mii de ani pentru care există istorie „dovedită/scrisă”, aceste vicii ziceam au fost şi vor fi mereu.. la temelia comportamentului uman. Deşi lucrurile stau astfel, adică istoria nu trebuie mitizată şi nici divinizată, în comparaţie cu adevărul… adevărul adevărat, ci se cuvine să- i acordăm doar creditul de care ne- am convins noi, recent, că merită, neavând altă temă de referinţă decât… tot trecutul oficial, se pot totuşi prezice nişte linii de evoluţie, pentru unele procese politice, economice, etc.

Să ţinem însă socoteală de faptul că omul - mai exact zis omenirea, care-i cu totul

altceva decât omul, individualitate are şi va avea şi în viitor anumite tipicuri comportamentale, ţinând de credinţă, de înţelepciune, de morală, şi de instincte versus raţiune, care vor decide multe dintre „întâmplările” viitorului. Plecând de la cele petrecute în sec. 20 - şi cu deosebire în ultimele două deceni se pot contura nişte scenarii… previzibile, pentru următoarele două sau trei secole. Este cam îndrăzneaţă pretenţia mea… dar dacă nici unii se joacă cu prezentul nostru, fie şi mie permis a mă juca cu..visele de viitor. Iar dacă o fi să se petreacă precum mi se pare că va fi, nu voi avea ce să fac.. decât să mă bucur; dacă şi acolo unde mă voi afla „atunci”, va fi precum este acum, pe lumea aceasta, adică… să te bucuri de răul şi de necazul altuia, şi să te întristezi de bucuriile lui. Unul dintre înţelepţii dintr-a cărui minte luminată m-am înfruptat şi eu adesea, zicea cândva că – azi în lume - dacă vrei să râdă cineva de tine - pune în discuţie probleme de credinţă şi de religie. Dacă vrei să-ţi sporeşti numărul duşmanilor (pe lângă cei pe care-i au deja), pune în discuţie probleme de politică. Iar dacă vrei neapărat să ţi se întâmple ceva şi mai rău decât să te râdă şi să te urască semenii, încearcă şi „atacă” probleme de relaţii obiective dintre religie şi politică. Fiecare gen de politică are - sau crede că are religia ei, recte extrage perfid şi insinuant din religie ceea ce-i convine pentru un anumit moment. Nici istoria profană şi nici istoria biblică nu sunt lipsite de astfel de exemple; respectiv niciodată politica şi religia

adevărată (adică întreagă nu decupată în citate şi în invocată după nevoile.. oricui) nu au făcut casă bună.

Într-un număr viitor voi încerca să extrag din gândirea a trei giganţi ai istoriei

civilizaţiei actuale părerile lor despre calitatea.. contemporaneităţii. Respectiv să aflăm cum evaluează Toynbee calitatea istoriei, cum concepe Jaspers sensul istoriei care devine tot mai duplicitară şi Berdiadev care confruntă cultura şi civilizaţia, deşi una este… creaţia celeilalte. Până atunci vreau să luăm de pildă „o fărâmă” din Amos- proorocul cu cele mai „democratice” predicţii cu caracter social- economic, din întreaga pleiadă de prooroci biblici, întrucât nu concepe să consacre „puterii” vremii sale… chemările/învăţăturile formulate, i se strigă lui Amos - „Pleacă prezicătorule… de unde ai venit; mănâncă-ţi pâinea acolo şi profeţeşte acolo; aici să nu mai profeţeşti, căci este sanctuarul regelui şi o casă a regatului. „întru multe alte modernisme profeţite de Amos, se cuvine citat eternul binom, bogăţie şi sărăcie, aşezat alături de ideea de dreptate ( socială, i- am zice noi astăzi), care după cum se vede, nu exista nici pe vremea când profeţea Amos (cu cca. … mii de ani în urmă), precum nici astăzi nu există.

Ideea morală nodală din opera lui Amos, nu este obsesia faţă de sărăcie, şi nici

agresivitatea contra bogăţiei, ci faptul că preţul bogăţiei îl plătesc, îl vor plăti şi l- au plătit dintotdeauna săracii lumii. Ceea ce nu e drept şi nici de natură să stabilizeze ordinea între oameni şi dintre ţări; iar în viitor sigur - nici ordinea dintre continente. Fiindcă în perioada următoarelor secole din mileniul al treilea, amploarea combinaţiilor de asociere, dar şi de disociere conflictuală, va depăşi graniţile statale convenţionale şi va tinde să contrapună interesele continentelor; dacă nu chiar ale calotei nordice a planetei- care tinde să adune cea mai mare patre a bogăţiei lumii contra calotei sudice a planetei- care tinde să adune cea mai mare parte a sărăciei lumii. Am zăbovit oarecât în atmosfera trecutului biblic fiindcă, încă de pe atunci, economicul, singurul adevăr „filosofic” şi argumentativ cu care a operat socialismul - marxist a fost şi va fi şi în viitor, motivaţia cea mai constantă dar şi cea mai „grosieră”, după cum s-au reglat evenimentele şi recte mersul istoriei. Că pe alocuri economicul s-a ridicat - nu rareori prin subtilitate - până la rafinate modalităţi de „formulare”, cu aparenţă spirituală şi morală… este vina omului că nu a sesizat „capcana”, şi meritul lui, al economicului şi al celor care-l foloseau ideologic, că le- a reuşit manevra de diversiune/ păcăleală. Şi.. precum a mai fost, tot aşa va mai fi şi în viitor, fiindcă din nefericire, paleta repertorială a disponibilităţilor umane, imaginative şi de creativitate- în materie de existenţă a fost, este şu va fi mereu, redusă. Vom mai gândi precum am mai gândit şi vom mai greşi, precum am mai greşit.

Chiar dacă conţinutul faptic al greşelilor va fi altul, modul formal/ stilistic/ de conduită,

în materie de eroare, va fi acelaşi. Nu renunţă omul aşa de uşor la stereotipul comportamental, care se află deja pe „cartela” sa genetică, de câteva mii de ani; pentru ca noi să putem spera ca în următoarele două, trei sute de ani să facem altceva decât „ce” şi „cum” am mai procedat şi altădată. Din aceste motive ultima jumătate de secol 20 este de natură să ne permită a anticipa ce vom face, pe această planetă, în secolele de început ale mileniului al treilea.

Măcar în ultimele două secole ale mileniului care va apune în curând, se cuvine să

recunoaştem că s-a consumat timp şi s-a epuizat energie spirituală din belşug pentru a se convinge omenirea că raţiunea sau sentimentele, ne-ar fi dirijat acţiunile. A fost o vreme când raţiunea părea că domină şi în numele ei omenirea a experimentat două revoluţii - cea franceză din 1789, şi cea bolşevică din 1917 - care s-au dovedit a fi fost fiasco absolut, ambele eşuând în dictaturi mai inumane decât motivele pentru care se stârniseră; revoluţii care, deşi evocau demagogic „drepturile omului”, au îngustat şi mai mult câmpul de acţiune pe care se desfăşurau aceste „drepturi”, ulterior o dată mai mult, în istoria culturii şi civilizaţiei lumii, în numele raţiunii s- au mai comis enormităţi criminale şi iraţionale. Se dovedeşte astfel că, atât la începutul disputei între raţiune şi sentimente, cât şi acum, la final

de mileniu, după trei secole de competiţie, mintea şi instinctele, raţiunea şi sentimentele, se află pe aceleaşi indecise poziţii.

După renaştere şi reformă, după Capitalism şi socialism pe alocuri s-a numit

comunism, deşi nici n-a apucat să fie…. Fiindcă nu există aşa ceva, comunismul este o abjectă speculaţie înşelătoare, omenirea s-a ales cu o dureroasă amprentă care-i va dicta multe… erori, în viitor, multe necazuri; între ele una deosebit de feroce, naţionalismul („fundamentalizat” în ultimele decenii), manifestare mult mai „criminală” decât şovinismul pe care-l blamăm… mai mult din obişnuinţă, decât pentru motive valabile; şovinism pe care - cu toate „căznelile”, nu vom reuşi să-l excludem din modul nostru de organizare social- statală şi nici măcar… din morala şi codex-urile etice pe care le redactăm pentru a le ignora apoi.

Oancea Alexandru, psihologia hackerilor24

Apariţia, acum mai bine de 50 de ani, a primelor calculatoare electronice a declanşat o adevărată revoluţie în societatea umană. Unealtă tehnologică în continuă perfecţionare, calculatorul electronic a devenit în ultimii ani o componentă normală a vieţii noastre economice, sociale şi culturale. Dezvoltarea tehnologică şi utilizarea pe scară largă a sistemelor informatice a adus după sine şi o serie de riscuri. Dependenţa din ce în ce mai accentuată a agenţilor economici, a instituţiilor publice şi chiar a utilizatorilor individuali de sistemele informatice ce le gestionează în mare măsură resursele, face ca aceştia să fie tot mai vulnerabili la impactul pe care îl poate avea criminalitatea informatică.

Calculatoarele electronice nu au constituit o atracţie numai pentru cei interesaţi de dezvoltare, ci şi pentru cei care au văzut în exploatarea tehnologiei moderne un mod de a dobândi foloase necuvenite. El oferă un repertoriu deosebit de întins de tehnici şi strategii de înfăptuire a infracţiunilor, dar în acelaşi timp îmbogăţeşte sfera criminalităţii cu noi infracţiuni. Criminalitatea informatică prezintă numeroase elemente de diferenţiere faţă de fenomenul criminal tradiţional, ridicând o serie de probleme în faţa autorităţilor responsabile pentru eradicarea acesteia.

În lumea reală există persoane care pătrund în case şi pot fura tot ce găsesc valoros. În lumea virtuală există indivizi care pătrund în sistemele informatice şi „fură” toate datele valoroase. La fel cum în lumea reală există oaspeţi nepoftiţi şi persoane care simt plăcere atunci când îşi însuşesc sau distrug proprietatea altcuiva, lumea calculatoarelor nu putea fi lipsită de acest fenomen. În marea lor majoritate acţiunile hackerilor au un caracter distractiv limitîndu-se la preluarea controlului asupra calculatorului victimei, lansarea diferitor aplicaţii, schimbarea background-ului de pe desktop. Deseori, hackerii încearcă să învingă sistemele de protecţie şi testează „competenţa” administratorilor de sistem, supunîndu-i pe aceştia la diferite încercări pentru a vedea aptitudinile lor profesionale de menţinere a infrastructurii informaţională la un nivel adecvat de protecţie.

Sistemele de calcul sunt în general protejate la accesul persoanelor neautorizate. Există mai multe mecanisme de autentificare şi apoi autorizare a utilizatorilor autorizaţi, însă cel mai răspândit este cel bazat pe nume de utilizator şi parolă (username şi password). Un utilizator primeşte un nume şi o parolă pe care le foloseşte atunci când vrea să acceseze un serviciu sau un calculator. Perechea nume de utilizator / parolă are pentru sistemele informatice rolul pe încuietoarea uşii îl are în ceea ce priveşte protejarea unei camere la intrarea străinilor. Încuietoarea este considerată drept un mijloc sigur de protecţie, însă în realitate, există persoane capabile, pentru care aceasta nu constituie o problemă atunci când doresc accesul în încăpere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru lumea calculatoarelor.

O primă clasificare a hackerilor poate avea drept criteriu de bază intenţiile şi rezultatele acţiunilor acestora. Astfel, întâlnim acţiuni ce urmăresc producerea de pagube, fie un folos necuvenit, şi acţiuni justificate de curiozitate, sau explicate de motive pedagogice.

24 Oancea Alexandru, student si asistent de cercetare la Centrul Universitar Rm.Sarat

Dar rezultatele acţiunilor unui hacker nu sunt suficiente pentru a înţelege tipologia acestuia. Motivaţiile hackerilor pot fi diverse şi în funcţie de mai multe criterii însă, în general, se conturează următoarele categorii: motivaţie socială, motivaţie tehnică, motivaţie politică şi motivaţie financiară.

Motivaţia socială se poate explica prin faptul că penetrarea unui sistem informatic crează impresia de superioritate faţă de ceilalţi oameni, criminalitatea informatică fiind o infracţiune „la modă” în rândul tinerilor ce privesc calculatorul şi internetul în general ca pe o societate aparte, deosebită de lumea reală, în care există marea masă de utilizatori şi o clasă aflată la un nivel superior, hackerii. Acest tip de motivaţie apare în general în faza primelor încercări şi reuşite de a penetra un sistem informatic, iar cei cu asemenea motivaţie sunt în general începători ce nu posedă cunoştinţe cu adevărat serioase în domeniul informaticii. Rezultatele acţiunilor lor, în general nu periclitează securitatea reţelelor sau informaţiilor stocate în sistemele informatice. Pe măsură ce „tânărul” hacker evoluează şi acumulează mai multe cunoştinţe, motivaţia socială se împleteşte de obicei cu cea tehnică şi cea financiară.

Motivaţia financiară a acţiunilor unui hacker duce la infracţiuni asemănătoare cu cele din viaţa de zi cu zi. Furtul de carduri sau furtul de bijuterii are aceeaşi motivaţie şi rezultat, doar metodele aplicate diferă. Din acest punct de vedere, fie că vorbim de furt de carduri, spionaj economic, sau orice altă infracţiune prin intermediul calculatorului, aspectul financiar determină în mare măsură atacurile hackerilor asupra serverelor băncilor, site-urilor magazinelor de licitaţii on-line sau a diferitelor companii. Această etapă în evoluţia unui hacker nu este neapărat obligatorie, din contră, sunt categorii de „cyber-infractori” ce blamează acest tip de infracţiuni şi chiar susţin un cod etic ce prevede ca motive pentru acţiunile lor: curiozitatea, dorinţa de a descoperi noi vulnerabilităţi ale sistemelor pentru a le putea repara, caracterul pedagogic al acestor acţiuni, cunoştinţele lor dezvoltându-se cu fiecare nou atac.

Astfel, ajungem la categoria hackerilor cu motivaţie tehnică, aceştia fiind în general persoane ce posedă cunoştinţe cel puţin medii în domeniul informaticii şi doresc să şi le testeze în cadrul unor încercări de a descoperi vulnerabilităţile unui sistem electronic. Este de remarcat dorinţa acestora de a-şi perfecţiona capacitatea şi cunoştinţele de securizare a unui calculator. În mare parte, aceştia nu îşi consideră acţiunile ca infracţiuni, deoarece scopul lor nu este distructiv, ci educativ. Însă, în cazul accesării unor informaţii strict secrete şi de o importanţă deosebită, latura financiară devine foarte tentantă, iar rezultatele pot fi extrem de dăunătoare.

O categorie aparte o reprezintă hackerii cu motivaţie politică. Un bun exemplu din categoria acestora pot fi consideraţi teroriştii. Lumea virtuală este un mediu aproape nerestricţionat, unde aceştia pot face uşor propagandă în vederea obţinerii rezultatelor dorite. Nu trebuie neglijat rolul mass-media al internetului, care pe zi ce trece tinde să înlocuiască sau cel puţin să înglobeze televiziunea şi presa scrisă. Însă, dacă un ziar are o echipă redacţională ce controlează tot ce apare în ziar, un proprietar ce poate cenzura manifestările teroriste, toate acestea pe lângă diversele instituţii ale statului ce veghează la respectarea reglementărilor în vigoare, în cazul internetului, toate aceste restricţii nu există sau aproape nu există. De asemenea, un alt scenariu privind rezultatele acţiunilor unui hacker cu motivaţie politică poate fi acela în care o singură persoană, în faţa calculatorului personal, poate accesa sistemele militare ale unui stat, informaţiile strict clasificate de ordin militar, poate declanşa un atac nuclear, poate întrerupe comunicaţiile prin satelit ale unei întregi armate! Rezultatul? Crearea unei confuzii, a unei stări de panică, dezorganizarea unităţilor militare, toate acestea cu consecinţe inimaginabile şi cu nişte costuri umane şi materiale nesemnificative în raport cu pagubele produse.

O altă clasificare identifică patru categorii de intruşi, fiecare cu diferite aptitudini, niveluri de cunoştinţe, dar mai ales cu obiective diferite.

1. Novicele este de obicei un începător singuratic. Nu are experienţă în calculatoare şi nici cum să pătrundă în sisteme din afară. Novicele lucrează singur şi nu are ajutor din afară, fiind în cele mai multe ori un experimentator care nu comite ilegalităţi. Este destul de uşor de depistat deoarece nu este capabil să îşi şteargă urmele; ceea ce este greu este ca el să fie considerat o ameninţare. Rezultatele „muncii” acestuia pot fi găsite de regulă în câteva locaţii precum fişierele cu parole, fişierele de configurare pentru utilizatori, fişierele de configurare ale sistemului etc.

Cea mai bună metodă de a combate novicii este educarea utilizatorilor, deoarece novicii profită de lipsurile în administrarea parolelor. Oricât de surprinzător ar părea, marea majoritate a novicilor, au noţiuni extreme de reduse asupra vulnerabilităţilor unui sistem de calcul, în schimb profită de comoditatea multor utilizatori de a nu îşi proteja conturile cu parole, sau a folosi unele parole standard sau des întâlnite precum „test”, „password”, „123456”, parole ce pot fi compilate şi însumate într-un set de fişiere, asemeni unui dicţionar, motiv pentru care acest tip de atacuri se numesc chiar „atacuri de dicţionar”

2. Ucenicul este acel novice care progresează dincolo de fazele iniţiale, în general cu ajutorul IRC (programe de chat prin care interacţionează cu diverşi alţi utilizatori dispuşi să îşi împărtăşească cunoştinţele), schimbând mesaje cu cei care i se aseamănă. Nu numai că îşi îmbunătăţeşte foarte mult cunoştinţele, dar devine parte a unei reţele. Membri mai avansaţi sunt bucuroşi să îşi împărtăşească experienţa, iar novicii devin ucenici. Ei învaţă să îşi acopere mai bine urmele şi să intre sau să iasă din sisteme fără să atragă atenţia. Şi, deşi nu cunosc încă modalităţile de funcţionare ale sistemelor de securitate, au învăţat însă cum să procedeze astfel încât să nu lase urme. „Ucenicii” de cele mai multe ori reuşesc să treacă de protecţia prin parolă a sistemelor şi ştiu câte ceva şi despre alte sisteme de securitate, ceea ce îi face ceva mai greu de prins. De regulă, ucenicul utilizează programe gata făcute şi aflate la dispoziţia oricui prin intermediul internetului. Deşi nu le înţelege foarte bine algoritmul de funcţionare, este perfect capabil să urmărească un anume rezultat prin intermediul acestora. Mai este denumit şi „script kiddie”.

3. Semi-profesionistul, este greu de detectat şi multe ori cu o dorinţă specială de a face rău. Pentru mulţi din această categorie scopul principal este să vadă cât de mult pot ocoli mecanismele de securitate ale unui sistem. În general ei folosesc greşeli de programare a sistemului de operare pentru a ocoli mecanismele de autentificare şi a primi acces neautorizat la sistem.

4. Profesionistul este diferit de toate celelalte categorii de intruşi: o persoană bine antrenată, un spion profesionist al calculatoarelor. Aceste persoane se pricep foarte bine să intre într-un sistem de calcul (server, PC, router, etc.) şi să îl părăsească fără să fie observaţi în vreun fel. Ei alterează sau ocolesc aplicaţiile de jurnalizare a activităţilor la fel de uşor cum pot compromite orice parte a sistemului.

Cea mai bună apărare faţă de aceşti atacatori este evitarea legării în reţea a sistemelor care conţin informaţii importante şi controlul strict al accesului fizic la acestea.

Principalele tipuri de infracţiuni digitale din punct de vedere informatic sunt: 1. Furtul de parole – metode de a obţine parolele altor utilizatori. Acest tip de

infracţiune este uşor accesibil chiar şi neiniţiaţilor, prin programe ce se pot găsi pe internet şi de regulă necesită cunoştinţe minime în domeniul utilizării calculatoarelor;

2. Inginerie socială – convingerea persoanelor să divulge informaţii confidenţiale. Acest tip de infracţiune se bazează, de regulă, pe tentativa hackerilor de a se substitui unor instituţii ale statului sau unor companii în încercarea de a determina utilizatorii să îşi divulge diverse informaţii precum datele cardului, ale actelor de identitate, adresa, etc.

Un exemplu clar în acest sens poate fi furtul de carduri prin intermediul spam-ului (mesaje publicitare sau cu caracter confidenţial nesolicitate). Astfel, o strategie clasică este aceea în care un hacker clonează pagina web a unei bănci şi apoi trimite mii de e-mail-uri către clienţii băncii prin care aceştia sunt notificaţi de existenţa unor probleme de securitate, motiv pentru care este necesară confirmarea datelor de contact şi a celor bancare. Pentru „îndrumarea” utilizatorilor, este prezentă şi o legătură către pagina de actualizare a datelor. Pagina falsă creată de hacker, este găzduită de obicei pe un domeniu sau subdomeniu asemănător ca nume cu cel al instituţiei căreia doreşte să i se substituie, spre exemplu, dacă adresa web a băncii este www.banca.ro, el va încerca ceva asemănător, precum www.banca.cc, toate acestea pentru a crea falsa impresie clientului că îşi rezolvă o problemă urgentă. După ce utilizatorul îşi introduce datele pe pagina falsă, de obicei primeşte un mesaj cu o eroare, iar apoi este redirecţionat către adevăratul site al instituţiei.

Un alt exemplu de inginerie socială dezvoltată recent este acela în care un grup de hackeri cumpără acţiuni ale unei companii listate la Bursa de Valori. Apoi, prin intermediul mesajelor publicitare de tip spam, zeci si sute de mii de persoane sunt înştiinţate de „performanţele financiare” ale companiei în care au investit, totul cu scopul de a creşte artificial preţul acţiunilor la Bursă.

De obicei e-mail-urile conţin date financiare modificate ale companiei, cu scopul de a crea o puternică imagine de companie sigură, în care merită să investeşti şi cu o rată a profitului cu mult peste medie.

3. Greşeli de programare şi portiţe lăsate special în programe – obţinerea de avantaje de la sistemele care nu respectă specificaţiile sau înlocuire de software cu versiuni compromise. Pentru utilizarea acestor vulnerabilităţi, sunt necesare cunoştinţe extrem de avansate în domeniul informaticii, deşi există şi o mică proporţie de hackeri ce folosesc programe create de alţi utilizatori mai avansaţi;

4. Defecte ale autentificării – înfrângerea mecanismelor utilizate pentru autentificare. De obicei de datorează tot greşelilor de programare sau neatenţiei administratorilor de sistem;

5. Defecte ale protocoalelor – protocoalele sunt impropriu proiectate sau implementate. Aceste vulnerabilităţi au la bază lipsa de cunoştinţe sau comoditatea celor ce administrează şi se ocupă de securitatea sistemelor de calcul.;

6. Scurgere de informaţii – utilizarea de sisteme ca DNS pentru a obţine informaţii care sunt necesare administratorilor şi bunei funcţionări a reţelei, dar care pot fi folosite şi de atacatori. Acest tip de acţiune, poate fi considerat mai degrabă o acţiune premergătoare atacului, în care atacatorul caută să se informeze asupra serviciilor şi programelor folosite de sistemul de calcul, cu scopul de a exploata eventualele vulnerabilităţi ale sistemului. Hackerii profesionişti, care atacă un sistem anume determinat, parcurg de fiecare dată această etapă de colectare a datelor necesare declanşării atacului;

7. Refuzul serviciului – încercarea de a opri utilizatorii de a utiliza sistemele lor. Este cea mai spectaculoasă metodă de atac şi are drept rezultat blocarea diferitelor servicii, precum e-mail-ul sau internetul în general, în unele cazuri chiar supraîncărcarea sistemului de calcul până ce acesta nu mai are suficiente resurse pentru a face faţă şi se blochează. Are la bază încercarea hackerului de a supraîncărca serverul cu date până ce resursele hardware ale acestuia devin insuficiente pentru gestionarea afluxului imens de date într-o perioadă foarte scurtă de timp. Acest tip de atac este similar cazului unei intersecţii în care maşinile circulă haotic fără nici o regulă, şi cu cât intră mai multe într-o intersecţie, cu atât traficul devine mai greu, până la un moment dat când se blochează total. Aşa cum în viaţa reală, un criminal lasă urme în momentul înfăptuirii unei crime, prin alterarea mediului înconjurător, tot aşa şi un hacker de cele mai multe ori lasă urme în sistemul de calcul atacat. Însă, de cele mai multe ori, comoditatea administratorilor de sisteme care nu citesc log-urile diverselor servicii de pe server, precum şi lipsa prevenţiei în cazul atacurilor are drept rezultat „o infracţiune perfectă”. La aceasta se adaugă şi faptul că majoritatea atacurilor asupra unui server nu sunt raportate din motive ce ţin de publicitate, de dorinţa de a nu crea panică şi nesifuranţă în rândul clienţilor. Ca şi concluzii, putem menţiona că în funcţie de tipul de infracţiuni avute în vedere şi pe baza modului în care a fost săvârşit atacul, precum şi a urmelor lăsate se poate stabili un oarecare tipar fizic şi psihic al hackerului care a săvârşit atacul. Astfel, se pot relativ determina, vârsta, sexul, motivaţia acţiunii, uneori şi ocupaţia sau posibila zonă a lumii în care locuieşte, etc.


1. Profiling comportamental, eseu 2. Psihologia viitorului criminal / dialog 3. Psihologia hackerilor. Com obtii performante in acest domeniu / comentarii

UNITATEA DE INVATARE 11 N. Zamfirescu, trecerea la act prelungire a explicatiilor etiologice Cazul Deva Cazul Galati Cazul Moinesti

N. Zamfirescu, trecerea la act, prelungire a explicatiilor etiologice

FUNDAMENTAL CHARACTERISTIC OF MAFIA CLANS ACTION HOMICIDE DOES NOT EXCLUDE AN ITER CRIMINIS

Criminal intent is searched mainly in the content of transition to act, and strategically in the

external acts and circumstances.

Mafia clans generates external circumstances and acts of criminal action that emerge from fundamental laws, essential concepts such as fraternity, as a form unions and collectively shared responsibility, respect, honesty, reconciliation, reconciliation, trust, honor, faith in the protection leader, as a form of intra reconciliation and building positive self-image, cleanliness, purity as a form of control and rule of sanction. The person who respects the fundamental principles of clan culture becomes a member of honor, trust, wisdom, faith, that is, true member of the clan, a real brother. Who does not respect these principles may be declared traitor and expelled from the clan. The whole philosophy of life based on clan culture opposition members, representing purity ritual observance of the order and harmony in compliance with the model and ritual impurity, invisible but spiritually stronger, the deviation from the model, thus breaking the balance through a series of default laws of behavior and conduct, whose validity has been thoroughly verified by experience. Compliance is the responsibility of individual and collective sense of shame is manifested. Most disputes are resolved internally (between brothers), by adding the court. Trial make wise, independent in terms of kinship to those concerned, the decision is taken by consensus and is distributive justice. The role of the trial is to extinguish conflicts within the community, but, if the justice of the peace fails, the conflict may escalate and murder. Criminal action finds equation solving the dualization essential concepts, namely: fraternity / unfraternity, respect / lack of respect, honesty / dishonesty, trust / mistrust, honor / dishonor. Faith in protection leader disappears with certainty the impossibility of reconciliation. The study of crime moments presents a fundamental feature of mafia clans action, namely that by their nature are preceded by homicide instant mediated acts, specifically an iter criminis.

CARACTERISTICA FUNDAMENTALĂ A ACŢIUNII CLANURILOR DE TIP MAFIOT

OMUCIDERI INSTANTANEE CE NU EXCLUD UN ITER CRIMINIS

Intenţia criminală se caută în mod principal în conţinutul trecerii la act, şi în mod strategic

în actele şi împrejurările exterioare25

I.Tanoviceanu, “literatura a premers ştiinţei, geniile literare au întrezărit cu mult înainte anumite porniri în sufletul omului, anumite stări de dezordine în mecanismul vieţii lăuntrice, care-l împing în mod fatal la crimă”.

Analiza operelor literare a condus la constatarea că atât ipoteza criminalului născut, cât şi existenţa criminalului din obişnuinţă, a criminalului de ocazie, a celui pasional, se întâlnesc în opere celebre din trecut. Astfel Shakespeare ne-a dat în Lady Mackbeth, tipul criminalului născut, în Hamlet, tipul criminalului nebun şi în Othello, tipul criminalului pasional.

În lucrarea profesorului Tanoviceanu sunt notificaţi următorii factori ai crimei: natura sau caracterul omului, educaţia şi mediul ambiant. Împrejurările în care trăieşte omul, au o mare înrâurire asupra voinţei sale.

Mediul ambiant cuprinde în sine educaţia şi atunci se poate pretinde că el lucrează în trei moduri asupra infractorului: mediul ambiant a format generaţiile trecute, ale ascendenţilor infractorului; mediul ambiant i-a dat educaţia; mediul ambiant a contribuit la săvârşirea actului criminal prin împrejurările din momentul comiterii.

În cazul clanurilor de tip mafiot, împrejurările şi actele exterioare acţiunii criminale propriuzise se desprind din legi fundamentale, concepte esenţiale cum sunt: fraternitatea, ca formă de ajutor reciproc şi responsabilitatea colectiv împărtăşită; respectul, cinstea, împăcarea, reconcilierea, încrederea, onoarea, credinţa în protecţia liderului, ca formă de reconciliere intracomunitară şi construcţie a imaginii de sine pozitive; curăţenie, puritate, ca normă de control şi sancţiune.

Acela care respectă aceste principii fundamentale ale culturii clanului devine membru de onoare, de încredere, înţelept, cu credinţă, ceea ce înseamnă, membru adevărat al clanului, altfel spus frate. Acela care nu respectă aceste principii poate fi declarat trădător şi exclus din clan. Întreaga filosofie de viaţă a culturii membrilor clanului se bazează pe opoziţie, puritatea rituală reprezentând respectarea ordinii şi armoniei prin conformarea la model, iar impuritatea rituală, invizibilă, dar pregnantă spiritual, fiind devierea de la model, deci ruperea echilibrului prestabilit printr-o serie de legi de comportament şi conduită, a căror valabilitate a fost îndelung verificată prin experienţă.

Respectarea normelor ţine de responsabilitatea individuală şi colectivă şi se manifestă prin simţul ruşinii. Majoritatea conflictelor se rezolvă în interior (între fraţi), prin adunarea de judecată.

Judecata o fac înţelepţii, independenţi din punct de vedere al rudeniei faţă de cei în cauză, hotărârea se ia prin consens şi justiţia este distributivă. Rolul judecăţii este de a stinge 25Modele doctrinare de trecere la act / Modelul H. Becker,Modelul H. Becker,Modelul H. Becker,Modelul H. Becker, Becker pleacă de la ideea că explicaţiile privind trecerea la act comit greşeala esenţială de a considera că « toţi factorii care contribuie la producerea fenomenului acţioneaza simultan ». Becker apreciază că în realitate nu toate cauzele acţionează în acelaşi moment, şi de aceea, este nevoie de un model care să ia în considerare faptul că modurile de comportament se dezvoltă potrivit unei secvenţe ordonate. Becker analizează diferitele faze pe care le parcurge un individ pentru a deveni consumator de droguri. El constată că fiecare faza necesită o explicaţie şi că reunirea tuturor acestor explicaţii contribuie la explicarea comportamentului în ansamblu.

conflictele din interiorul comunităţii, dar, când nu se reuşeşte judecata de pace, conflictul poate degenera şi în crimă. Ecuaţia acţiunii criminale îşi găseşte rezolvarea prin dualizarea conceptelor esenţiale, respectiv: fraternitate / nefraternitate, respect / lipsă de respect, cinste / necinste, încredere / neîncredere, onoare / dezonoare.

Credinţa în protecţia liderului dispare odata cu certitudinea imposibilităţii împăcării, a reconcilierii.

Am folosit noţiunile: fraternitate; respect; cinste; împăcare; reconciliere; încredere;

onoare; credinţă; curăţenie şi puritate, noţiuni aparent desprinse din disciplina filosofică care studiază principiile morale, originea, dezvoltarea şi conţinutul lor. În cazul de faţă m-am referit la forma conştiinţei clanului care reflectă şi fixează idei, concepţii, convingeri privind fraternitatea; respectul; cinstea; împăcarea; reconcilierea; încrederea; onoarea; credinţa;

curăţeniea şi puritatea.

Parafrazând eseistul francez H.de Montherlot, putem notifica: „marea noastră eroare este de a crede că membrii clanurilor de tip mafiot nu sunt oameni ca şi ceilalţi”.

Procesul de percepere al activităţii criminale, trebuie desprins chiar din preceptele generale prin selecţionarea, organizarea şi interpretarea informaţiei pe care am selectat-o în aşa măsură încât să-i putem acorda un sens.

Sensul momentelor comiterii faptelor aduce în lumină o caracteristică fundamentală a acţiunii clanurilor, şi anume că prin natura lor, omuciderile instantanee, sunt precedate de acte mediate, mai precis de un iter criminis al acţiunilor psihice interioare,26 legat de credinţa ignorării valorilor statuate ca fiind morale, instituite tradiţional în conştiinţa membrilor clanului, un iter criminis ideal27, a cărei existenţă este percepută de subiect în chiar momentul trecerii la act.

Conceptul strategiei probei favorabile sau strategia verificării temeiniciei probei de

vinovăţie, este in masură să imprime cercetărilor aplicative posibilitatea apropierii ideilor generale care reflectă realitatea privind rolul actelor şi împrejurărilor exterioare, mai precis al conţinutului circumstanţelor precedente ca motivare a trecerii la act.

Dorind ca prezentul eseu să capete lumina strădaniei ştiinţifice, am apelat la refectivitatea teoriei generale a comportamentului deviant, alaturând astfel concluziile noastre, modele doctrinare de trecere la act.

26 Sunt autori, în literatura de specialitate, care atribuie noţiunii de obiect al identificării criminalistice un sens larg ce include obiecte, fenomene ,calităţi, intervale de timp sau de spaţiu, inclusiv însuşirile fizice sau acţiunile psihice interioare ale omului. 27 IIIIddddeeeeaaaallll,,,, care ţine de domeniul ideilor, privitor la gândire; care există numai în mintea, în închipuirea omului.

MOBILUL LEGENDEI28 Apărarea legendei clanului merită toată atenţia, toţi acei care studiază acţiunea menbrilor clanurilor, fie acţiuni individuale sau acţiuni în sistem, despre care se ştie sau se crede că sunt acţiuni ale profesioniştilor crimei, nu pot să nu recunoască existenţa imaginii tipului legendar în dorinţa şi memoria menbrilor clanuului, în special a celor tineri.

Detenţia îndelungată sau frecventă, contactul cu indivizii animaţi de aceleaşi porniri, fac pe aceşti infractori să se imite, să se apropie în toate manifestările lor. În special între deţinuţi când stau la un loc, există întotdeauna unul dintre ei care joacă un rol şi o influenţă fascinatoare asupra celorlalţi.

Ţinuta sa, gesturile sale, privirea, mimica, limbajul, preferinţele şi apucăturile sale, toate sunt imitate şi adoptate de ceilalţi, care la rândul lor vor fi obiect de atracţie mai târziu pentru cei novici29.

Legenda, povestirea orala sau în versuri care conţine elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică caracterul aparte al unui erou, imprimă stigmate psihice, lipsa de emoţii, de remuşcări, aroganţa, etc.30

Pentru apararea legendei, apare mobilul legendei, fenomen sau complex de fenomene ideale care precede şi, în condiţii determinate, provoacă trecerea la act, căruia îi serveşte ca puct de plecare, cauză spontană a trecerii la act.

28 Proiect cercetare stiintifica, planul de cercetare pentru anii 2012 -2014. 29 I. Tanoviceanu “ Tratat de drept si procesura penala” 1936 30 Există multă similitudine între obişnuinţă şi adaptare. Ambele au o bază biologică comună şi pot fi şi benefice şi dăunătoare.

CRECETĂRI APICATIVE PRIVIND MODELE DE TRECERE LA ACT MODELUL MOINEŞTI 31 Iter criminis ideal, constituit din acumulări educaţioanale de

tip mafiot al autorului omorului şi tipurile de norme preferate de victimă. Victima ignoră

oferta reconcilierii, trecera la act are loc concomitent cu momentul în care autorul vede

arma (cuţitul) aşezat pe mobilier. Momentele de debut al acţiunii infracţionale:

M 1. Ora 02.06 patronul localului Coman Daniel se interpune între Cernat Remus, Ungureanu Damian Ion, Avramescu Remus şi Pimicheru Vasile Dan, reuşeşte să-l reţină pe Cernat Remus şi Avramescu Remus.

M 2. Ungureanu Damian Ion trece de Coman Daniel şi intră în conflict deschis cu Pimicheru Vasile Dan. Acesta din urma îl loveşte puternic pe Ungureanu, propulsându-l în grupul sanitar.

M 3. Revenirea lui Ungureanu Damian Ion din grupul sanitar, atacul asupra lui Pimicheru Vasile Dan şi apărarea acestuia cu o coadă de mop.( posibil iniţial cu cuţitul tip briceag

gasit pe hol după epuizarea acţiunii infracţionale. Conform procesului verbal de cercetare

la faţa locului vârful briceagului era îndoit şi prezenta urme de var. Acest fapt coroborat cu

lovitura de pe zid ( proces verbal „pe perete .... se observă un orificiu .....”) duce la

concluzia căderii briceagului din mâna atacatorului în momentul lovirii zidului) Momentele nu sunt reflectate de nici o relatare testimonială întrucât cei doi combatanţi se aflau pe hol în afara razei vizuale a martorilor şi a inculpatului Cernat Remus. M 4. Coman Daniel, care îl ţinea în braţe pe Cernat Remus, cade împins de Avramescu Remus. Cernat Remus eliberat de opoziţia patronului discotecii trece de Ungureanu Damian Ion (intimidat de modalitatea apărării iprovizate de Pimicheru Vasile Dan) şi îl urmareşte pe Pimicheru Vasile Dan în incinta magazinului alimentar. Nu sesizează faptul că Ungureanu a remarcat şi a luat un cuţit de pe tejgheaua magazinului.

Momentele elementului material tanatogenerator:

M 5. Ungureanu Damian Ion vine din urmă şi se implică în schimbul de lovituri libere dintre Cernat Remus şi Pimicheru Vasile Dan. Dinamica acţiunii infracţionale face ca Cernat Remus să perceapă o lovitură cu cuţitul care are ca efect plaga superficială la degetul 2 mâna dreaptă.

31 Clanul Cernat / Modelul Etienne de Greeff . /Modelul Etienne de Greeff . /Modelul Etienne de Greeff . /Modelul Etienne de Greeff . / Autorul consideră că sunt parcurse, în principal, de către delincvent, trei etape : etapa « asentimentului ineficace » ; în această etapă, la un moment dat, trairile subterane ce tind spre crimă, pătrund spontan în zona conştientului : apare ideea « dispariţiei » eventualei victime ; etapa « asentimentului formulat » ; în această fază lucrurile se petrec în mare parte de o manieră conştientă ; este o etapă contradictorie, de ezitări ; individul oscilează între dorinţa ca o anumită persoană să dispară fară contribuţia sa şi ideea că ar putea ajuta la această dispariţie ; a treia etapa, « criza », presupune ca dispariţia sa fie decisă şi implicit implicarea subiectului ; rămân de stabilit doar detaliile . Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cele trei etape, prin acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurari externe. In acelaşi timp E. de Greeff admite că există acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea vreunei etape descrise.

M 6. Ungureanu Damian Ion aplică cu cuţitul lovitura tanatogeneratoare victimei Pimicheru Vasile. Alegerea imaginii privind elementul material tanatogenerator are ca suport poziţionarea în această imagine a victimei şi autorului, faţa în faţa, poziţionare coroborată cu descrierea leziunii în cuprinsul raportului medico legal de necropsie: „plagă tăiată fusiformă,

32 oblică

de sus în jos şi de la dreapta la stânga”. Relatările testimoniale nu reflectă acest moment.

M 7. Momentul depistării inculpatulului Cernat Remus şi acţiunea imediată pentru înlaturarea amplificării acţiunii inculpatului Ungureanu Damian.

Cernat Remus sensibilizat de plaga ce i s-a produs cu cuţitul, şi sesizând intenţia de înjunghiere a victimei Pimicheru Vasile Dan de către Ungureanu Damian Ion, îşi schimbă atitudinea agresivă şi încearcă să stopeze atacul promovat de Ungureanu Damian Ion.

Dacă în secvenţele anterioare aplicării loviturii tanatogeneratoare, Cernat Remus este reflectat printr-o gesticulaţie indicând atacul, momentul acestuia îl detaşează de această atitudine motiv pentru care imaginile urmatoare reflectă acte de împiedicare activă a acţiunii inculpatului Ungureanu Damian Ion, acte promovate de Cernat Remus care încearcă prin acestea să se interpună între Pimicheru Vasile Dan şi Ungureanu Damian Ion în scopul îndepărtării celor doi. În finalul acţiuni din spaţiul cumpărătorilor, Cernat Remus, aflat înte Ungureanu Damian Ion şi Pimicheru Vasile Dan, este împins cu putere de acţiunea celor doi circa doi metri spre dreapta.

Întrucât ancheta a indicat autorii pe baza unor depoziţii sumare, iar copia imaginilor captate de camerele de supraveghere nu au calitatea necesară obiectivizării conţinutului probator, s-a impus reconstrucţia scenei acţiunii infracţionale şi redarea reflectivităţii acesteia în strânsă concordanţă cu actul medico legal, mobilul şi scopul acţiunilor infracţionale.

Reconstrucţia scenei acţiunii infracţionale şi redarea reflectivităţii acesteia în strânsă concordanţă cu actul medico legal, mobilul şi scopul acţiunilor infracţionale se constituie într-un nou procedeu probatoriu, care reflectă:

- Corespondenţa declaraţiilor celor doi inculpaţi cu realitatea a fost strâns legată de o serie de factori specifici momentului audierii, respectiv: Emotivitatea mărită care a dus la erori în ceea ce priveşte redarea evenimentului/ Apariţia confuziilor în ceea ce priveşte desfăşurarea succesiunii acţiunii infracţionale / Temerea de a face anumite declaraţii în prezenţa altora / Sub imperiul promisiunilor facute pentru prezentarea de buna voie a inculpaţilor în faţa organelor de urmarire penală au aparut întreruperi care au facut să se piardă firul desfăşurării evenimentelor, să se faca relatări sumare si să se omită unele amănunte. Inculpaţii au fost sugestionaţi de gesturile aprobative sau dezaprobative ale anchetatorului, aceste aspecte fiind reflectate de declaraţiile lor.

- Cernat Remus a deliberat şi rezoluţionat în urma unei duble provocari, respectiv o provocare morală, ce a constat în ofensa adusă tinerei pe care o însoţea şi provocarea materială îndreptată împotriva integritaţii sale corporale (lovirea acestuia de către Pimicheru

Vasile Dan chiar in faţa prietenei sale).

- Cernat Remus reacţionază sub impulsul tânărului care îşi apară onoarea într-o manieră bărbătească, respectiv prin folosirea forţei sale fizice, opusă forţei fizice ofensatoare, opune prin proporţionalitate forţa demnităţii, o legitimă aparare în faţa nedemnităţii.

32 Plagă fusiformă – plagă pe distanţă mica;

- Reacţia sa NU este legată de precepte tradiţionale ale etniei din care face parte, întrucât este sensibilizat de mediul social în care a păşit cu succes, respectiv cel universitar33. - Deliberarea inculpatului Ungureanu Damian Ion, ca proces complex de apreciere, evaluare şi comparare între diverse opţiuni posibile cu privire la luarea unei hotărâri anume – de a comite fapta ori de a nu o comite, în caz pozitiv de a o săvârşi în anumite modalitaţi, s-a realizat în circa două ore, respectiv din momentul în care a fost sensibilizat de lovirea lui Avramescu Remus de către Pimicheru Vasile Dan, urmat de momentul perceperii ameninţării “ în seara aceasta am să omor toţi ţiganii”.

- Deliberarea inculpatului Ungureanu Damian Ion a precedat rezoluţia printr-un proces de acumulari negative amplificate de o nouă provocare, lovirea sa de către Pimicheru Vasile Dan.

- Din aceste perspective, activitatea infracţională se autostructurează în două acţiuni distincte întrucât între cei doi inculpaţi nu a preexistat şi nu s-a omogenizat pe parcursul execuţiei o unitate rezoluţională şi execuţională.

Întrucât nu a preexistat şi nu s-a omogenizat pe parcursul execuţiei o unitate rezoluţională şi execuţională, aprecierea faptelor trebie să corespundă prevederilor art. 28 C.pen. prevederi relative la circumstanţele personale şi reale, respectiv „Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi. / Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.” - Dacă diferenţierea privind circumstanţele personale este notorie, diferenţierea circumstanţelor reale trebuie constatată din însăşi derularea situaţiei de fapt. Cernat Remus poziţionat în timp şi spaţiu NU putea cunoaşte sau intui rezoluţia inculpatului Ungureanu Damian Ion. NU a conceput şi NU putea prevedea o asemenea acţiune. - Întrucât acţiunea tanatogeneratoare a inculpatului Ungureanu Damian Ion nu avea corespondenţă în rezoluţia inculpatului Cernat Remus, acesta realizează că peste acţiunea sa concepută în limetele lovirii şi vătămării corporale se suprapune o acţiune ce trebuie îndepărtată.

33 Cunoaşterea personalităţii inculpatului Cernat Remus prezintă importanţă tactică, pentru că în funcţie de trăsăturile psihice precum şi de factorii care au influenţat sau condiţionat evoluţia somato-psihică şi sociala, se poate stabili cu certitudine împrejurările cauzei si condiţiile în care a fost săvârşita fapta, precum şi dacă se face vinovată sau nu de coautorat în cauza privind omorul cercetat. Astfel, dintre principalele elemente de natură să conducă la definirea personalitaţii învinuitului Cernat Remus şi care să influenţeze acţiunile sale în mediul extern, menţionăm: CaracterulCaracterulCaracterulCaracterul, trasătura psihică ce defineşte manifestările de conduită cu semnificaţie morală pozitivă, demnitate, sociabilitate, etc. pot fi reţinute în detrimentul celor cu semnificaţie negativă (egoism, susceptibilitate, îngâmfare, etc.). Cernat Remus, deşi era de etnie romă, era component al unui cerc de prieteni mixt a caror părere era unanimă în sensul „este un baiat bun, nu fumează, nu consumă alcool, impune respect, corect, rezervat.” / Temperamentul,Temperamentul,Temperamentul,Temperamentul, îl plasează în tipul sanguinic (puternic, echilibrat, mobil), AptitudinileAptitudinileAptitudinileAptitudinile, unele având un sens mai special, ajungând până la talent pentru sport. În privinţa factorilor externi care au o oarecare influenţă asupra manifestărilor inculpatului se cuvin a fi mentionaţi : Cernat Remus este un membru al unei familii respectate în cadrul etniei şi societaţii băcăoane, familie capabilă să restabilească echilibrul psihic al acestuia. Cernat Remus a urmat liceul teoretic “Spiru Haret” şi este în prezent student al Facultaţii de Ştinţe ale Mişcarii, Sportului şi Sănătaţii din Bacău, Comportamentul în familie îi asigură susţinerea pentru derularea studiilor licenţiale, iar în societate a fost detaşat de imputarea unor atitudini negative.

- Din această perspectivă Cernat Remus se desistează din acel moment de acţiunea rezoluţiei sale, (lovirii cu consecinţa vătămării corporale) şi încearcă stoparea acţiunii inculpatului Ungureanu Damian Ion prin acte unilaterale de împiedicare activă.

- Aceste acte coroborate cu argumentele rezoluţiei instantanee a inculpatului Cernat Remus conduc la constatarea lipsei laturei subiective relative la infracţiunea de omor.

De menţionat că în cazul de faţă, desistarea devine operantă pentru faptele de lovire săvârşite de Cernat Remus din momentul imediat anterior sesizării atacului tanatogeneratoar al inculpatului Ungureanu Damian Ion. Faptele de lovire anterioară acestui moment rămân sub incidenţa legii penale.

Cernat Remus şi Ungureanu Damian Ion au început acţiunea infracţională sub rezoluţii de execuţie imediată cu conţinut diferit, rezoluţii care NU s-au realizat printr-o legătură subiectivă anterioară începutului actului de executare sau pe parcursul desfăşurării actului de executare. Deci NU există coautorat / de asemenea , NU a existat o intenţie de înlesnire sau ajutare din partea lui Cernat Remus pentru suprimarea veţii victimei, acesta NU a procurat mijloacelor de săvârşire a infracţiunilor, NU a înlăturat unele piedici pe care le-ar fi putut întâmpina autorul şi nici NU a ajutat pe acesta, întrucât în plan subiectiv nu-i cunoştea intenţiile. Analiza situaţiei de fapt duce la concluzia certă că nu a existat nici o complicitate intelectuală, respectiv Cernat Remus NU putea întări o rezoluţie necunoscută. Deci NU există complicitate. Învinuirea adusă inculpatului Cernat Remus pentru infracţiunea de omor calificat, prevazută de art. 174 -175 ali.1 lit. i) C. pen. NU este susţinută de elementele situaţiei de fapt, elemente relative la rezoluţia infracţională, elementele acţionale şi circumstanţele intervenite pe parcursul desfăşurării acţiunii infracţionale. Raportul dintre actele inculpaţilor indică faptul că aceste acte în raţiunea lor de a exista şi de a se produce nu sunt condiţionate în mod reciproc, adică între ele nu există un raport ca de la cauză la efect, astfel că faptele inculpaţilor pot fi examinate separat şi independente unele de altele. Acţiunea infracţională se declanşează, generatoare fiind două rezoluţii diferite, una luată de un tânăr care îşi apără onoarea neinfluenţat de grupul de prieteni, iar a doua rezoluţie luată de un matur care în concepţia sa trebuia sa raspundă afrontului adus grupului în cadrul căruia se considera lider.

DECI rezoluţia lui Cernat Remus este spontană, determinată direct de atitudinea lui Pimicheru Vasile Dan faţă de Enachioie Andreea Marina precum şi de lovirea sa. Ungureanu Damian Ion parcurge etapa deliberării acumulând timp de două ore afronturile aduse grupului prin lovirea lui Avramescu Remus de către Pimicheru Vasile Dan şi ameninţarea adresată grupului etnic “ în seara asta am să omor toţi ţiganii”. Momentul lovirii lui Cernat Remus de către Pimicheru Vasile Dan încheie procesul psihic al inculpatului Ungureanu Damian Ion în ansamblul său prin luarea hotărârii, a rezoluţiei infracţionale a cărei conţinut nu putea fi cunoscut sau intuit de Cernat Remus. Cei doi au început acţiunea infracţională sub rezoluţii de execuţie imediată cu conţinut diferit, rezoluţii constitutive a unor laturi subiective diferite. Cernat Remus NU îşi propusese ca scop eliminarea fizică a lui Pimicheru Vasile Dan, şi NU întrevedea în momentul începerii execuţiei o asemenea eventualitate.

MODELUL GALATI 1.34 / Iter criminis ideal, constituit ca urmare a neînţelegerii

împarţirii zonelor de influenţă între doua clanuri. Un mediator aduce liderii celor două

clanuri faţă în faţă. Pe fondul labilităţii, un locotenent al unuia din lideri, trece la act. Conţinutul declaraţiilor permite structurarea momentelor acţiunii infracţionale, indicarea raportului reciproc dintre actele inculpaţilor precum şi raportarea acestora la formele participaţiei penale, astfel: M 1. Venirea lui Marian Ivan şi salutul acestuia cu Mocanelu Ion, realizarea întâlnirii prestabilite. M 2. – Inceputul discuţiilor pentru o împăcare expectantă între Marian Ivan şi Mocănelu Ion ( aceştia discută fară prezenţa inculpatului Zăuşilă Ionuţ sau a altei persoane.) M 3. Marian Ivan deplasează propriul autoturism până în capătul străzii pentru a debloca traficul, revine, coboară din autoturism şi continuă discuţia cu Mocănelu Ion . Acest moment indică faptul că Mocănelu Ion NU a realizat nici o înţelegere cu prietenii săi privind victimizarea lui Marian Ivan – existenta unui scenariu excludea posibilitatea ca Marian Ivan să plece singur cu propriul autoturism. M 4. – finalul discuţiei, intervenţia fazei oratorice a elementului material respectiv, exteriorizarea verbală a ultimului cuvânt, într-un ton liniştit, eşecul împăcării

M 5. - faza tentativei de lovire a lui Ivan Marian, fuga, urmărirea acestuia de către Mocănelu Ion, schimb reciproc de lovituri cu mâinile neînarmate.

M 6. - acţiunea instantanee a inculpatului Zăuşilă Ionuţ („la cateva secunde”) urmare a unei rezoluţii proprii fară a cunoaşte finalul discuţiei celor doi şi rezoluţia inculpatului Mocănelu.

In mod logic căteva secunde înseamnă 3 / 4. Dacă media alergării este (şapte) 7 m pe secundă, atunci Zăuşilă Ionuţ s-a aflat la circa 21 / 28 m în spatele inculpatului Mocănelu Ion în momentul în care acesta şi Marian Ivan încep trecerea la act.(schimbul de lovituri).

Din această perspectivă poziţionarea în timp a momentelor execuţiei indică faptul că leziunile fară rol tanatogenerator au fost produse la circa 21 / 28 secunde înaintea producerii plăgilor toracice posterioare ce au fost sigur şi direct mortale.

Probatoriul testimonial răspunde cerinţelor de raportare la conţinutul constitutiv al acţiunii infractionale secvenţial, respectiv în măsura în care persoanele audiate au urmărit static sau dinamic evenimentul. 34 Clanul Marian Ivan şi clanul Mocanelu Ion / Modelul de trecere la act conceput de Jean Modelul de trecere la act conceput de Jean Modelul de trecere la act conceput de Jean Modelul de trecere la act conceput de Jean PinatelPinatelPinatelPinatel este considerat a fi obiectiv, în sensul că el descrie actul criminal aşa cum acesta este perceput din exterior de către un observator care analizează « dinamica personalităţii agentului ». Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin acţiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esenţiale care alcătuiesc « nucleul personalităţii criminale » : egocentrismul asigură ignorarea oprobriului social ; labilitatea permite ignorarea riscului pedepsei ; agresivitatea asigură depăşirea obstacolelor materiale ; indiferenţa afectivă împiedică apariţia sentimentului că se produce un rău victimei. În modelul de trecere la act conceput de Pinatel factorul afectiv joaca un rol esenţial. CAUZA GALATICAUZA GALATICAUZA GALATICAUZA GALATI 2 / Clanurile Grafian si Chiaburu / / / / Iter criminis ideal, constituit pe parcursul unei perioade (un an) în care membrii clanului doresc să cunoască autorul incendierii unei maşini. Informaţia, care este primită în mod nuanţat (instigare), determină trecerea la act.

Pentru a aprecia în ce măsură slujeşte adevarului depoziţiile martorilor Iftenie Claudiu, Lepadatu Andrei Cosmin şi Donici Andrei Gheorghe aceste depoziţii au fost analizate din punctul de vedere al fidelităţii, al extinderii şi al gradului de certitudine subiectivă. În urma analizei, se poate concluziona că mărturiile redă cu fidelitate evenimentul recepţionat, prezentând un grad ridicat de certitudine subiectivă, Există concordanţă între percepţia vizuală şi percepţia auditivă.

Nu intervin aspecte deosebite care să deterioreze esenţa mărturiilor, „unghiul de deviere” a realităţii fiind minim. Marturiile amintite furnizează date directe privind elementele materiale ale acţiuniii infracţionale şi autorii acestora, respectiv, elemente matriale specifice infracţiunii de vătămatre corporală săvârşite de Mocănelu Ion şi elemente materiale specifice infracţiunilor de vătămare corprorală şi omor săvârşite de Zăuşilă Ionuţ.

Întâlnirea dintre Mocănelu Ion şi Marin Ivan a fost prestabilită şi urmărea o împăcare bazată pe anumite drepturi şi promisiuni relative la neintervenţia în anumite situaţii ce priveau “afacerile interlope.” Dovada preexistenţei acstei intenţii precum şi inexistenţa unui scenariu privind victimizarea lui Marian Ivan, lipseşte conţinutul actelor desfăşurate de Măcănelu Ion de elemente ale laturei subiective ale unei infracţiuni .

Probatoriul testimonial supus cercetării structurează activitatea infracţională în două acţiuni disticte. Între cei doi agresori nu a existat o unitate rezoluţională şi execuţională.

a. Inculpatul Mocănelu Ion iniţiază o acţiune infracţională determinată de eşecul negocierilor cu Marian Ivan si care a constat în acte, mişcari succesive ale corpului, braţelor neînarmate realizând victimei leziunile de la nivelul feţei, umărului şi gâtului, „leziuni fara

rol tanatogenerator” acestea nefiind acte materiale esenţiale de consumare a infracţiunii de omor. Voinţa inculpatului în momentul rezoluţiei si momentele execuţiei era cunoscuta numai de el si urmărea răzbunarea prin cauzarea de suferinţe fizice victimei Marin Ivan. In aceste condiţii participarea inculpatului Mocănelu Ioan NU ţine de esenţa coautoratului la infracţiunea de omor.

b. Acţiunea inculpatului Zăuşilă Ionuţ se suprapune acţiunei inculpatului

Mocănelu Ion fără a fi solicitată sau în posibilitate de a fi respinsă de acesta. Rezoluţia inculpatului Zăuşilă Ionuţ a avut în vedere folosirea unui obiect tăietor înţepător cu care a realizat plăgile toracice posterioare „ce au fost sigur şi direct mortale”. Întrucât rezoluţia acţiunii infracţionale i-a aparţinut şi nu a fost comunicată celuilalt participant, inculpatul Zăuşila Ionuţ este autor al infracţiunii de omor.

Voinţa inculpatului din momentul rezoluţiei şi momentele execuţiei era cunoscută numai de el şi urmărea cauzarea unei vătămări corporale grave care să determine eliminarea influenţei lui Ivan Marian asupra lumii interlope. Extrapolând rezultatele structurării momentelor acţiunii infracţionale în scopul indicării raportului reciproc dintre actele inculpaţilor constatăm că aceste fapte în raţiunea lor de a exista şi de a se produce nu sunt condiţionate în mod reciproc, adică între ele nu există un raport ca de la cauză la efect, astfel că faptele inculpaţilor pot fi examinate separat şi independent unele de altele.35 CAUZA DEVA 36 / Iter criminis ideal, determinat de un conflict interpersonal cu motivaţie sentimentală transformat spontan într-un conflict intergrupal. Trecerea la act se face sub argumentul autoapărării.

35Circumstanţele reale art.28(2)C.pen. / “Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în masura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.”

36 Popa Paul, grupul PASSARIS / Modelul “arborelui”/ Modelul “arborelui”/ Modelul “arborelui”/ Modelul “arborelui” Printre modelele cu caracter general,

cel mai cunoscut pare a fi cel elaborat de sociologul american AAAAllllbbbbeeeerrrrtttt CCCCoooohhhheeeennnn.... Lucrarea acestuia “ Deviance and Control ” îşi propune parcurgerea unei etape spre o teorie generală

M 1. Declanşarea acţiunii infracţionale / are loc în faţa barului Onix unde se afla grupul tinerilor din caretier format din 5 / 6 persoane. Apariţia lui Popa Paul şi a prietenului său declanşează un schimb de replici verbale şi agresiuni fizice ce determină retragerea lui Popa Paul şi a prietenului acestuia pe distanţa dintre barul Onix şi stâlpul unde au fost gasite primele două tuburi de cartuş. (un iter criminis ce poate fi apreciat în spaţiu la cca 25 / 30 m şi în timp la cca 5 minute.

M 2. Momentul hotărârii luate de Popa Paul de a intimida grupul de tineri prin două trageri relativ succesive cu pistoletul. Momentul este coincident cu începerea urmaririi propriu zise şi secundat de tragera din alergare, fară întoarcere, a celui de-al treilea cartuş. Momentul durază circa 30 secunde.

M 3. Momentul ultimului cartuş, moment coincident lovirii şi căderii victimei. Este de reţinut explicaţia victimei, respectiv ” Vijelie s-a aruncat dupa un ..... de la intersectia str.

M. Kogalniceanu cu aleea Pacii, eu am vrut să mă feresc însă am simţit......” . Reţinem deci că în virtutea reacţiei de autoapărare la auzul împuşcăturilor urmăritorii nu se aflau în ortostatism.

Datele cauzei ne indică un conflict interpersonal cu motivaţie sentimentală transformat într-un conflict intergrupal. Grupul de cartier are propriile norme de conduită şi determină iniţial, prin gesturi fizice, o retragere a celor doi intruşi. Atacul tinerilor din cartier determină o ripostă de descurajare a acţiunii din partea lui Paul Popa care foloseşte în acest scop pistolul tragând două cartuşe de avertisment, timp în care se afla faţă in faţă cu tinerii din cartier şi un al treilea în retragere.

Presiunea grupului face ca Popa Paul să continuie retragerea şi să tragă cel de-al patrulea foc din fugă şi întoarcere, foc tras în plan oblic, de sus în jos, spre picioarele celor ce îl urmăreau, necunoscând în acel moment împrejurarea că Duţ Gabriel în fugă aplecată se apropiase mult de el. Aceste condiţii, respectiv planul oblic de tragere şi distanţa mică dintre trăgător şi victimă (circa 1,5 m) justifică aspectul şi topografia leziunilor produse prin împuşcare.

Repetabilitatea focurilor de armă în plan oblic de sus în jos, spre picioarele celor ce îl urmăreau indică elementul prevedere relativ la rezultatul unei eventuale vătămări corporale produsă la nivelul picioarelor unuia din urmăritori, motivat de intenţia lui Paul Popa de a descuraja prin focurile de armă continuarea urmăririi, prinderii şi vătămării sale corporale de către grupul de tineri.

a comportamentului deviant. Cohen pune accentul pe influenţa factorilor sociali asupra devianţei. El formulează o teorie a « subculturilor » delicvente. Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de etape, în interiorul cărora “actorul” are oricând posibilitatea de a alege direcţia (criminală sau noncriminală) în funcţie de situaţia exterioară şi de propria stare. Transpunând ideile lui Cohen într-o schema grafică rezultă un traseu principal, cel spre deviantă, din care se desprind, ca ramurile unui arbore, celelalte trasee, nondeviante, spre care la orice moment, din considerente diverse, individul poate să schimbe direcţia. Datorită acestei reprezentări grafice modelul de trecere la act conceput de Cohen este cunoscut în doctrină sub denumirea de « arbore ».

Condiţiile de mod reflectate pe parcursul întregului iter criminis al faptei indică lipsa intenţiei sau a prevederii producerii unei vătămări corporale cu caracter grav sau tanatogenerator.


1. Diferentiati modalitatile de cunoastere a mecanismelor şi proceselor trecerii la act 2. Logica formularii « Trecerea la act, prelungire a explicatiilor etiologice « (eseu) 3. Desprindeti din cazurile prezentate, factorii etiologici esentiali (eseuri)


CAP. IV

UNITATEA DE INVATARE 12 Noţiunea şi obiectul victimologiei Istoricul victimologiei Metode şi tehnici de cercetare în victimologie Conceptul de „victimă” Clasificarea victimelor

VICTIMOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

Noţiunea şi obiectul victimologiei37

Noţiune. Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi logos

(ştiinţă), adică ştiinţa care studiază victima. În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea

reprezintă ştiinţa comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea şi consecinţele directe ale actului agresional asupra victimei.38 J. A. R. Calderon defineşte victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi realiza o politică a victimei.

Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de victimă, actele de voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile de adaptare, sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice precum şi conflictul acestora.

Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei.

Obiectul de studiu. Potrivit lui G. Gulotta victimologia asigură studiul victimei unui delict, al personalităţii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al rolului pe care l-a jucat în geneza delictului. Ea relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale şi limita reducerii acestora, respectiv actele agresionale cu un conţinut clar: lezarea intereselor unei victime identificate sau care se va individualiza în perioada producerii actului agresional prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal. E. A. Fattah consideră că victimologia are ca obiect elaborarea printr-un studiu aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, a personalităţii şi caracterului periculos al delincventului. Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic (biologic şi psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situaţiile când agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în sensul că este conştient şi responsabil de actul agresiv produs, dovedeşte o corectă auto-percepţie, o capacitate bună de relaţionare socială, de rezolvare a conflictelor, de a trăi vinovăţia. Dincolo de această situaţie interesează psihopatologia sau psihiatria.

37 I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69-71.

Istoricul victimologiei39 Studiul sistematic al victimei a fost propus, pentru prima oară, de către avocatul român Beniamin Mendelshon în anul 1940 care, în lucrarea sa „The Victimology” propune constituirea unei noi discipline ştiinţifice numite victimologie. Mendelshon îşi începe cercetările în acest nou domeniu pornind de la studiul victimelor infracţiunii de viol, adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene. El pleacă de la constatarea că toate disciplinele care au legătură cu delincvenţa studiază numai parţial realitatea pentru că au în vedere doar agresorul, nu şi victima. Or, victima există, de multe ori independent de infractor. Autorul introduce noţiunea de „complex criminogen” care se compune din studiul criminalului în corelaţie cu studiul victimei, şi cea de „cuplu penal”, format din cuplul antagonist criminal-victimă în permanent conflict şi adversitate. Cea mai interesantă teză introdusă de Mendelshon este „receptivitatea victimală” a unor persoane, adică predispoziţia înnăscută a unora de a deveni victime. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig în volumul „The Criminal and His

Victim”, apărut în anul 1948, şi în lucrările sale ulterioare40 s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi cum ar fi cei foarte tineri, cei foarte bătrâni, imigranţi recenţi, membrii unor grupuri minoritare, cei cu tulburări mentale. El a analizat fenomenul concret al victimei, stabilind prenoţiuni şi concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Din aceste cosiderente unii autori îl consideră pe H. von Hentig iniţiatorul victimologiei ca ştiinţă distinctă41. Între 1947-1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile victimale, conţinutul specific al individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di difesa sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii noi stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah, în studiul „Quelques problemes posés à la justice pénale par la

victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe, în orice mod, la actul agresional. Cercetările în domeniu au continuat şi s-au diversificat, victimologia devenind, cu adevărat, o şiinţă individuală. În 1973 are loc, în Israel, primul Colocviu Internaţional de Victimologie, după care au urmat şi altele, punându-se bazele acestei ştiinţe noi. Cercetările continuă şi individual, remarcându-se nume importante ca: T. Sellin şi M. Wolfgang – „The Resurement of Delinquency” (1970), S. Schafer – „Victimology. The Victim and His Criminal” (1977), W. Middendorf – „Die Opfer des Betruges” (1988) etc. Şcoala românească de victimologie continuă drumul început de Mendelshon. Astfel, în 1985 criminologul Vasile Stanciu publică la Paris volumele „Les droits de la victime” şi „Criminalitatea Parisului”.

39 I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan, Probleme de psihologie

judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92. 40 „Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”. 41 Este vorba despre psihologul român Tiberiu Bogdan (în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 148) şi despre N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi (în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 73).

El consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare şi propune o strategie de prevenire a crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor deoarece indivizii sunt victime ale mediului social. În anul 1988, psihologul Tiberiu Bogdan editează, în colaborare, volumul „Analiza psihologică

a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”. Aici analizează pe larg conceptele de victimă, victimizare şi riscuri victimale, şi elaborează o concepţie structurală despre identificarea agresorilor. Cercetările de specialitate sunt continuate de alte nume importante din domeniu, criminologi, psihologi, medici legişti, profesori universitari în ştiinţe juridice, magistraţi etc.: Aurel Dincu, Ion Gheorghiu-Brădet, Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Constantin Păunescu, Iancu Tănăsescu, Rodica Mihaela Stănoiu, Gheorghe Nistorescu, Costică Păun şi alţii, dovedind că victimologia este o ştiinţă aflată în permanentă evoluţie.

Metode şi tehnici de cercetare în victimologie42 Victimologia este o ştiinţă care foloseşte procedeele de investigare comune celorlalte ştiinţe sociale, pentru o cercetare juridică interdisciplinară. Metodele de cercetare vor prezenta complexele interindividuale dintre victimă şi agresor, acţiunea grupurilor sociale asupra fiecăruia dintre aceştia şi chiar relaţiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri. Consecinţele metodologice constau în explicarea fenomenelor globale, corelaţia acestora şi perceperea evoluţiei stării agreso-victimale, creându-se posibilităţi de previziune care definesc această stare.

Metoda logică. Metoda logică este reprezentată de procedeele şi operaţiile specifice utilizate pentru stabilirea genezei şi a structurii raporturilor interindividuale sau sociale apărute în sistemul de fenomene agreso-victimale ca realităţi obiective. Orice acţiune-inacţiune agresională se referă la un principiu de identitate, de apărare a unor interese care vor califica acţiunea ca fiind pozitivă sau negativă, a cărui finalitate o individualizează. Rezultă că la conflicte de valori şi atitudini asemănătoare vor apărea efecte victimale asemănătoare. Când acţiunile-inacţiunile agresive se degradează sau se amplifică, pentru a permite apariţia altor atitudini din partea agresorului, acest fenomen se va repercuta şi la nivelul efectelor victimale, păstrând conţinutul agresiunii. Metoda tipologică. Această metodă stabileşte o mulţime de trăsături constante existente permanent în cadrul fenomenului agreso-victimal, analizând diferenţierea calitativă şi cantitativă a acestora şi eliminând trăsăturile neesenţiale. Metoda stabileşte prototipuri de victimă în funcţie de diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic, moral, religios, politic), modul de viaţă şi tipul de civilizaţie frecventat, calculul coeficientului de intensitate al participării victimei la agresivitate, volumul şi dinamica victimizărilor (global şi pe sectoare de victimizare). Procesele de interacţiune agresor-victimă şi comportamentele de grup ale victimelor vor fi apreciate şi delimitate în categorii de victime dependente de: acţiunile-inacţiunile victimelor, particularităţile actelor şi mijloacelor utilizate, consecinţele actelor victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal. Metoda clinică. Metoda explică fenomenul victimal ca fiind expresia generalizată a cazurilor individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic şi a se prescrie tratamentul corespunzător fiecărei victime. Această formulă se aplică pornind de la anamneza cazului de victimizare pentru a se înţelege diversitatea cauzelor şi condiţiilor concrete pornind de la trăsăturile de personalitate ale victimei. În baza diagnosticului se va stabili un tratament de natură psiho-socială pentru reducerea efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea antagonismelor dintre agresori şi victime urmând ca, într-o fază ulterioară, să se identifice şi aplice măsuri de integrare a victimei în raporturi normale, de natură familială, socială, juridică şi religioasă.

42 I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 173-179.

Metoda comparativă. Această metodă propune ca după observarea, înţelegerea şi discutarea elementelor şi factorilor incluşi în două fenomene, acte, evenimente, să se procedeze la evidenţierea asemănărilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazează pe ipoteza că esenţa elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezidă în asemănarea sau deosebirea relativă sau radicală de un alt fenomen, în cadrul mai larg al relaţiilor umane. Pentru explicarea fenomenului victimal potrivit acestei metode se recurge la următoarele procedee: • procedeul concordanţei presupune depistarea acelor elemente care se regăsesc în două

sau mai multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau condiţia lor favorizantă;

• procedeul diferenţelor identifică acele elemente specifice ale unui anumit act sau fenomen, care nu se regăsesc în celelalte, constituind cauza generatoare sau condiţia favorizantă unică;

• procedeul variaţiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare producerii unui rezultat după criteriul că, ori de câte ori fenomenul anterior se modifică în acelaşi mod cu rezultatul său, înseamnă că primul este cauza secundului.

Metoda statistică. Metoda statistică apreciază fenomenul victimal în funcţie de repetabilitatea cantitativă şi numerică a anumitor categorii determinate de cauze, condiţii, evenimente etc. Studiind cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se ajunge la o cauzalitate singulară. Scopul metodei este de a culege informaţii pentru compararea lor. Prin identificarea acestora se determină o anumită concluzie statistică privind coeficienţii de dependenţă a fenomenului victimal de actele agresionale. În acest mod se vor cunoaşte dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea şi structura efectelor victimale, periodizarea sau mutaţiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial. Conceptul de „victimă” Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificaţii: persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe.

Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează – consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite –, victimologia are propria ei definiţie prin care explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel, prin victimă se înţelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele

fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale43

. Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că

victimă poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. Însă nu orice fiinţă umană care suferă o consecinţă a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar să mai fie îndeplinită o condiţie: persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi

asumat conştient riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate victime poliţiştii, care sunt răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militari, pompieri, iniţiatorul actului criminal sau infractorul care îşi pierd viaţa în urma derulării lui, etc.

Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea fenomenului victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe lângă consecinţele fizice sau materiale şi pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi ca urmare a unei inactivităţi de tip criminal.

43 T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69; şi de I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 134-135.

Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista un sistem de compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine echilibrul între situaţia înfractorului şi a victimei. Ulterior justiţia va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura perfecţionării ei, figura centrală devenind infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare parte depistarea şi pedepsirea infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de a se constitui ca parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima nu se constituie ca parte vătămată. Clasificarea victimelor44 Încercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc uşoară. Principalele dificultăţi care stau în calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel: 1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor; 2. victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: vârstă,

sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic etc.;

3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi rolul jucat de acestea în comiterea infracţiunii.

Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de numeroase criterii. Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din acest punct de vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii de vătămare corporală, victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte, victime ale infracţiunii de viol, victime ale infracţiunii de furt etc. Nu are importanţă natura infracţiunii, dacă este prevăzută într-o lege generală sau specială etc. Folosind relativ aceleaşi criterii A. Karmen identifică următoarele categorii de victime: 1. copii dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă – victime ale crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare de ebrietate. Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de

responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelshon diferenţiază următoarele categorii: 1. victima total nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin vinovată decât infractorul (ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul (provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care poartă responsabilitatea totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară. Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1. victimă participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spirit de aventură; 2. victimă latentă, lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona oricând pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă predispusă, cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile atitudini; 4. victimă provocatoare, fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice; 5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea, acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute. Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de întâlnire victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, săvârşire; 5. cooperare; 6. instigare. 44 N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 71-78; I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 143-148; I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de

psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006, p. 67.

O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1. infractor activ –victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3. infractor activ – victimă activă; 4. infractor semipasiv – victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă. Această clasificare scoate în evidenţă foarte clar care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracţiunii. În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul „Victimology. The Victime and His Criminal”, clasifică victimele astfel: 1. victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci fără a-l cunoaşte, fapta fiind imputabilă doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar provoacă, cu intensităţi deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, când victima iniţiază şi participă la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executării acţiunii agresionale este rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect social; 6. alte victime; 7. victime politice. Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente

situaţionale specifice victimelor în comportamentul lor: 1. victime nevârstnice, psihologia acestora fiind afectată de lipsa de experienţă socială şi de lipsa forţei fizico-morale care să le permită opunerea de rezistenţă agresorului; 2. victime femei, care devin cu precădere subiectul pasiv al infracţiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracţiunilor motivate material dacă sunt mai în vârstă; 3. victime vârstnice, care depind de sănătatea mentală, de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul de adecvare a relaţiilor individuale psiho-voliţionale; 4. dependenţii de alcool şi stupefiante, cei din urmă fiind expuşi în primul rând autovictimizării; 5. imigranţii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicaţional, de lipsa mijloacelor materiale şi de ostilitatea băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema integrării sociale din partea lor, şi a discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii normali dar cu inteligenţă redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor lor în raport cu influenţele mediului; 8. indivizii temporar deprimaţi la care prezenţa scopului în plan mental este redusă datorită lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii achizitivi, starea de relaţionare a acestora cu mediul fiind determinată de voinţa de a realiza profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10. desfrânaţii şi destrăbălaţii care devin vulnerabili faţă de manevrele infractorilor datorită indiferenţei şi dispreţului relativ faţă de legi; 11. singuraticii, care ajung să îşi modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu singurătatea sunt foarte vulnerabili; 12. chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile de familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi până când aceştia ajung la o stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi. Primii sunt cei datornici, care nu îşi mai pot achita datoriile pe căi legale, acceptând cu uşurinţă soluţiile ilicite ale unor infractori. Nesupuşii sunt acei indivizi care nu se lasă uşor victimizaţi atunci când sunt atacaţi. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu „victimele uşoare”. În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang, clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră că există următoarele tipuri de victimizare: 1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni; 2. victimizare secundară, vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale; 3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau administraţia publică; 4. participarea mutuală, când infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului dar victima adoptă fie o manieră relativ pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort; 5. victimizarea juvenilă, priveşte minorii. Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înşelăciunilor”, publicată în anul 1988, prezintă tipologia victimelor în funcţie de gradul de implicare a victimei în

activitatea economică şi afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei; 2. victima „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivităţii şi devoţiunii presupune tendinţa primei categorii de a crede că psihicul său se află în relaţie cu

divinitatea astfel încât procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime; 4. victima lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale. Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii cu cel al reacţiei societăţii în raport cu victimele, A. Karmen stabileşte două categorii de victime: acuzate şi apărate. În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de vinovăţie împărţită cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare şi provocare. În cealaltă categorie se află victimele împotriva cărora nu există dovezi de vinovăţie comună cu agresorul. În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia următoarele tipuri de victime: 1. victime dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind făcută de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt dispărute, acestea furnizează informaţii despre autor în funcţie de modul în care a fost comisă fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul actului agresional şi urmările vizibile ale acesteia etc.; 3. victime ce supravieţuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea lui, precipitarea etc.; 4. victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu îl denunţă din teama de răzbunare a acestuia; 5. victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu agresorul e concubinul victimei căsătorite); 6. victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar refuză să îl denunţe, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se; 7. victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc pe infractorul adevărat dar denunţă o altă persoană pe care vor să se răzbune; 8. victime care supravieţuiesc infracţiunii, cunosc infractorul şi, profitând de situaţie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui viol reclamă că făptuitorul i-a furat şi nişte bunuri, deşi el nu a făcut-o); 9. victime care, profitând de o anumită situaţie, reclamă o infracţiune care nu a avut loc, din dorinţa de răzbunare faţă de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia. Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de ce eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund întrutotul.


1. Istoricul victimologiei (expunere) 2. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie (expunere) 3. Conceptul de „victimă” (eseu)

CAP. V

PERSPECTIVA CRIMINOLOGICĂ

ASUPRA VICTIMELOR SISTEMULUI JUDICIAR 45

45 N. Zamfirescu, note cercetare stiintifica 2012

UNITATEA DE INVATARE 13 Perspectiva criminologică asupra victimelor sistemului judiciar Teoria alterarii adevarului juridic Adunaea probelor de vinovatie , drept si responsabilitate Mijloace de investigaţiune, tinte ale alterarii Teoria alterarii adevarului Prezentul eseu expune un puct de vedere personal cristalizat pe parcursul cecetărilor aplicative pe această temă în care tema privind denegarea de dreptate, abuzul de drept şi frauda la lege, a devenit problematică. Acest puct de vedere este exprimat fără a epuiza subiectul referitor la sensul pe care-l are vocabula “cunoaştere” (cunoaştere juridica) atunci cand litera şi spiritul legii ordonă echilibru, prin prezenţa în cadrul dezbaterii judiciare a celor doi poli probatorii, proba favorabilă şi proba defavorabilă. Pornind de la întrebarile profesionale din viaţa omului de justiţie alături de întrebările de nedumerire din viaţa omului supus actului de justiţie, construim ca raspuns un întreg demers ce reflectă o viziune asupra actelor de injustitie. Pentru justiţiar cunoaşterea adevărului înseamnă un eroism intelectual specific profesiei, pentru justiţiabil cunoaştere adevărului înseamnă un eroism eliberator specific activităţi spiritului, sau un dramatism particular, o asumare a destinului. Justitiabilul trăieşte într-un univers al intimităţii, mai degrabă ascunde decât enunţă ceea ce poate fi dovedit, ceeace nu poate fi dovedit. Fară a cunoaşte cu anticipaţie întinderea şi atibutele esenţiale ale obiectului cunoaşterii juridice, începe de fapt cu ceeace doreşte a fi ştiut, cu adevarul care îl va absolvi sau îi va circumstanţia vinovăţia. Justiţiarul traieşte în universul unui sistem de adevaruri constituit sau ipus fară a admite dereglarea acestui sistem. Conjuctural presiunea existenţei profesionale îl determină să creadă că prezumţia este adevăr şi implicit denegarea de dreptate este dreptatea profesiei. Atunci pentru el are primat soluţia care trebuie sa o dea la un moment dat, nu conştiinţa problemei. Faptul psihologic, un moment al vetii constiente pe care atentia noastra il izoleaza, este iportant pentru noi in anumite imprejurari date. Ca momente ale vietii constiente, faptele psihologice alcatuiesc constiinta omului. In centrul elaborarii constiente intra indeosebi acele fapte care constituie obiective sau focare ale activitatii noastre, iplicand o contributie a persoanei ce se realizeaza prin selectarea fenomenelor46. Buna credinta a fost definita de Cicero ca sinceritate in cuvinte (veritas) si fidelitate ( constantia) in angajamente. Pornind de la aceasta definitie, se poate spune ca faptele psihologice generaza dupa caz buna credinta sau reaua credinta, creeaza stari de conformitate sau de neconformitate intre ceeace omul gandeste si ceeace el afirma ( sinceritate in cuvinte ) iar pe de alta parte, intere cuvinte si actele sale ( fidelitate in angajamente)

46 Rustan, Lecons de philosophie, 1934

Dacă vom analiza conformitatea în gandire şi expresiile ce o traduc, se poate afirma că aceasta este o conformitate logică, considerand că “logica este o anumită manieră de a pune o problemă psihologică”. Aceasta conformitate nu este însă suficientă pentru caracterizarea bunei credinte, findacă este posibil ca o astfel de conformitate logică între gândire şi expresie să existe, dar buna credinţă să lipsească; la fel poate exista buna credinţă fară să se identifice existenţa conformităţii amintite. De aceea este necesară şi a doua conformitate, adică faptul psihologic exprimat prin cuvimte şi scopul urmărit. Aceasta se întâmplă din momentul din care manifestările externe sunt raportate la un scop.

Adunaea probelor de vinovatie , drept si responsabilitate Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului.47 Aceasta e misiunea de căpetenie a judecătorului de instrucţiune48, care este mai înainte de toate instructor, adică adunător de probe ale vinovăţiei, în caz când ele există. Anchetatorul are, după lege, o mare putere: sunt – după cum observă D. Degois – trei principii de drept public pe care judecătorul de instrucţiune are drept să le violeze49, în interesul instrucţiunei: 1) Inviolabilitatea domiciliului în timpul zilei; 2) Dreptul de proprietate prin confiscarea unor lucruri; 3) Libertatea individuală prin închisoarea preventivă. În adevăr, spre a aduna probele care servesc la constatarea unei infracţiuni, anchetatorul are drept să facă cercetări la faţa locului, percheziţiuni la domiciliu, confiscări, expertize, ascultare de martori şi interogarea prevenitului. Legea dă aceste mari drepturi anchetatorului în vederea marelui interes de a descoperi infractorii: ar fi de dorit ca dovezile cum cereau cei vechi printr-o fază devenită de stil: să fie întregi şi luminoase ca soarele la amiazi50, fiindcă nu e lucru mic ori neînsemnat de a osândi pe un nevinovat oricât de mică ar fi pedeapsa care i s-ar da. Dar decât o posibilitate, în fapt proba penală este totdeauna, mai mult sau mai puţin nesigură, fiindcă infractorul în general nu lasă probe autentice ori scrise de infracţiunea pe care o comise. Să examinăm în parte fiecare din aceste mijloace de cercetări. În vederea aflării şi adunărei probelor legea statorniceşte căile pe cari se poate ajunge la un atare rezultat. Nu trebuie însă să confundăm aceste căi de investigaţiune cu însăşi probele ce au să servească la dovedirea vinovăţiei. În cele ce urmează ne vom ocupa de mijloacele de investigaţiune ce stau la dispoziţiunea judecătorului de instrucţiune şi de care el se poate servi pentru aflarea şi adunarea probelor. Mijloace de investigaţiune, tinte ale alterarii

47 Centrul Universitar Rm.Sarat / Studiu dupa I. Tanoviceanu ,Tratat de drept si procedura penala 1936 48 A se citii “anchetatorul”. 49 Degois: Traité, Nr. 1559; Garraud: Traité théorique et pratique d’instruction criminale, Paris, 1912, T. III, Nr. 893 50 Gauret: Stile aniversel de toutes les cours et jurisdictions du Royaume pour l’instruction des matieres criminels

devant l’ordonance de Louis XIV, 1670, Paris, Tom. II, Avertisment

1) cercetarea la faţa locului; 2) percheziţiunele corporale şi domiciliare; 3) confiscările şi ridicările de obiecte; 4) ordonarea de expertize şi verificări; 5) audierea de martori şi informatori; luarea de interogatorii 7) efectuarea de confruntări. În îndeplinirea şi realizarea acestor mijloace de investigaţiune anchetatorul are dreptul de la lege de a proceda prin constrângere, adică în contra unor libertăţi acordate şi garantate de legi. Constrângerile pot fi reale (ex.: violarea domiciliului, secretului corespondenţei, proprietăţii, etc.) sau personale (ex.: depunerea preventivă a inculpaţilor, aducerea sub mandat a martorilor). Rezultatul acestor mijloace de investigaţiune se va concretiza în ceeace trebue să numim probe penale.


1. Teoria alterarii adevarului juridic / dialog 2. Adunaea probelor de vinovatie , drept si responsabilitate / dialog 3. Mijloace de investigaţiune, tinte ale alterarii / dialog UNITATEA DE INVATARE 14 Instrumentum sceleris / uneltele alterarii adevarului

Denegarea de dreptate Abuzul de drept


INSTRUMENTUM SCELERIS / UNELTELE ALTERARII ADEVARULUI

Neminem laedit qui suo iure utitur Denegare a de dreptate Litera legii Codul Napoleon / art. 4 Lejuge qui refusara de juger, souspretexte du silance, du l obscurite ou de l insuffisance de la loi, pourra etre poursuivi comme coupable de deni de justice Codul Alxandru Ioan Cuza / art 3. - Judecătorulu care va refuza de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede, sau ca este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmăritu ca culpabile de denegare de dreptate. Spiritul Legii Codul civil 1865 conţine două regului generale, care constitue principii de aplicare a legii, NU de interpretare, NU de procedură. Primul principiu este înscris în art. 3 “Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt

că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca

culpabil de denegare de dreptate” se referă la obligaţia judecătorului de a nu denega dreptatea respectiv, de a nu tăgădui, a nega, a contesta, a dezminţi fapte, fenomene, afirmaţii sau de a pune la îndoială drepturile unei persoane. Norma juridică ce consacră ipoteza culpabilităţii judecătorului conţine singura dispoziţie sacţionatorie adresată judecătorului, respectiv, „....va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate...........”, Al doilea principiu, prevazut de art. 4 “Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în

hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt

supuse” consacră ipoteza acoperirii adevarului de catre judecător, apeland la dispoziţii generale şi de reglementare, nu de aplicare a legii.Norma juridică ce consacră ipoteza acoperirii adevarului conţine singura dispoziţie ce priveşte o interdicţie adresată

judecătorului„.....este oprit judecătorului de a se pronunţa...........”

Nemo ex suo delicto meliorem suam conditionem facere potest

Abuzul de drept

Litera legii Art.54 Constitutia Romaniei “ Drepturile si libertatile trebuie execcitare cu buna credinta astfel incat sa nu se incalce drepturile si libertatile altora” Spiritul Legii Abuzul de drept constă în exercitarea drepturilor conferite de lege cu rea credinţă, cu încălcarea scopului pentru care ele au fost instituite, de fapt în scopul de a produce consecinţe vătămătoare pentru altcineva. Litera legii este folosită în mod nelegitim. Mobilul acestui comportament nociv poate fi dorinţa de şicană, răzbunare etc. De exemplu: Introducerea unei acţiuni în justiţie cu scopul de a-l şicana pe cel reclamat, cel care reclamă ştiind foarte bine că nu are dreptate Un funcţionar care în exerciţiul atribuţiilor sale nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte defectuos pentru a cauza o vătămare drepturilor sau intereselor legale ale unei persoane.

Lex iniusta non est lex

Frauda la lege Litera legii C.civ. art 4 / Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri C. pen. art.2 / Legea prevede faptele, pedepsele si masurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte

Spiritul Legii Frauda la lege constă într-o manevră nelegitimă făcută cu scopul de a eluda aplicarea unor norme care sunt în mod normal aplicabile, pentru a promova ilegal unele interese sau a ocoli consecinţe legale care nu convin. Avem de a face cu utilizarea literei legii şi cu încălcarea spiritului

Argumente privind victimizarea justiţiabilului Cazul G.V. Precizari relative la gradul de sustinere stiintifica a concluziilor Raportului de expertiza criminalistica nr. 96 / 2003,

In fapt pentru a se stabili daca o persoana este autorul grapfic al unui scris se procedeaza la examinarea comparativa a acestuia si a celui model de comparative pus la dispozitie. Mai intai se procedeaza insa la o examinare separate a documentelor, in scopul stabilirii caracteristicilor identificatoare. Examinarea comparativa are ca scop stabilirea asemanarilor si deosebirilor dintre scrisul in litigiu si cel model de comparati, avand doua etape: examinarea caracteristicilor generale si apoi a celor individuale51.

In cazul de fata examinarea nu a avut in vedere primul demers stabilirea caracteristicilor identificatoare si ultima etapa a stabilirii caracteristicilor individuale, astfel ca exminarea sa rezumat la o simpla vizualizare a grafismelor, vizualizare consemnata intr-un preambul in care sunt prezentate patru caracteristici generale, respectiv: evolutia scrisului „se remarca

scrisul de nivel mediu”;dimensiune „de dimensiuni mici si depasante suprainaltate”; continuitate „ semilegat” ; forma „unghiular” iar demonstratia a fost facuta numai sub

51 Mircea Marin, Buzatu Nicolae Indrumar de expertiza grafica 1996

simpla apreciere a concordantei formei constructive a grafismelor dedusa din simpla vizualizare.

Lipsa de abilitate sau diligenta a dus la neobservarea caracteristicilor identificatoare si a celor individuale care indicau falsificarea scririi in litigiu, respectiv, incetinirea miscarilor,

nesiguranta traseelor, prezenta unor stationari ale instrumentului scriptural, a reluarilor.

In cazul observarii acestor caracteristivi concluzia raportului ar fi fost fara indoiala urmatoarea: testamentul olograf datat 15.07.1994 nu a fost scris, datat si semnat de Grigorescu A. Traian Vicentiu.

Demonstratia afirmatiei de mai sus, respectiv, falsificarea prin imitatie servila a grafismelor in litigiu o facem in cuprinsul anexelor 1; 2; 3; 4; 5.

In drept prezenta demonstratie justifica invocarea art. 105 C.proc.civ. par. 2 „Actele

indeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor

declara nule………” Interpretarea continutului juridic motivational al paragrafelor 5 si 6 / pag. 5 din Sentinta civila nr. 6257 / 17.06.2005 „Instanta nu va avea in vedere la solutionarea acestei cereri cele doua rapoarte de

expertiza criminalistica extrajudiciare intocmite, unul in dosarul nr. 306 / 2001, deschis la

biroul notarului public Mioara Velicu din Bucuresti si altul, la cererea paratului-reclamant

Grigorescu Aurel Vicentiu, avand in vedere ca ele pot fi valorificate in prezenta cauza doar

ca inscrisuri, iar in aceste conditii, valoarea lor stiintifica este inferioara expertizei

efectuate la solicitarea instantei”

1. Prin formularea „instanta nu va avea in vedere la solutionarea acestei cereri cele doua

rapoarte de expertiza criminalistica extrajudiciare52

...” a fost ignorat principiul fundamental al contradictorialitatii procesului civil53. Ne referim la contradictia dintre proba administrata si contraproba. Nerespectarea acestui principiu fundamental este sanctionata cu nulitatea hotararii. Se pune in discutie si principiul egalitatii în faţa justiţiei, care semnifică si faptul că toate persoanele au o vocaţie egală cu privire la regulile de procedură judiciara, fără nici o discriminare. A se vedea art.16 alin.1din Constituţie.

2. Prin formularea „in aceste conditii, valoarea lor stiintifica este inferioara expertizei

efectuate la solicitarea instantei” aducem in discutie principiul potrivit caruia „probele nu au valoare mai dinainte stabilita”

Solicitarea instantei de judecata sau a partilor relativa la o operatiune expertala apare pentru instanta de judecata ca obligatie iar pentru parti ca un drept. Sursa solicitarii nu este un criteriu de aprecirere a operatiunilor expertale.

Operatiunile cu caracter stiintific pot fi apreciate de judecator ca urmare a diligentei si

52 Adevarul prin esenta sa este extrajudiciar, iar probele care indica adevarul, sau neadevarul preexista declansarii dezbaterii judiciare. 53 In procesul civil, partile au posibilitatea legala de a participa in mod activ la desfasurarea judecatii, atat prin sustinerea si dovedirea drepturilor proprii, cat si prin dreptul de a combate sustinerile partii potrivnice si de a-si exprima pozitia fata de masurile pe care instanta le poate dispune. Aceste drepturi legale ale participantilor la judecata sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialitatii. Pentru asigurarea contradictorialitatii in procesul civil, instanta are obligatia de a pune in discutia partilor toate aspectele de fapt si de drept pe baza carora va solutiona litigiul. Nerespectarea acestui principiu, care asigura implicit si respectarea dreptului la aparare, este sanctionata cu nulitatea hotararii. Notiunea de proces echitabil presupune respectarea si aplicarea principiului contradictorialitatii, cat si a dreptului la aparare, iar potrivit art. 129 alin. 1 c.pr.civ., judecatorul are indatorirea sa faca respectate si sa respecte el insusi principiul contradictorialitatii si celelalte principii ale procesului civil.

abilitatii sale ori printr-o noua operatiune expertala atunci cand sunt necesare cunostinte de stricta specialitate. In consecinta instanta are obligatia aprecierii celor doua rapoarte de expertiza extrajudiciara, pronuntandu-se dupa apreciere, relativ la admiterea sau respingerea acestora.

Interpretarea logico juridica a notei datata 14.08.1998

Cursivitatea logica a primei parti a notei „ Subsemnatul Grigorescu A Traian Vicentiu, .......................................” este intrerupta de notificarile inventariale I; II; II si IV. Ideia initiala „ pentru a fi aceasta nota o explicatie pe care o dau pentru constiinta

mea.......” isi regaseste cursivitatea in finalul notei „ Ar fi bine, ca la decesul meu si dupa, sa

existe, ...........”.

Interpunerea cursivitatii logice a motivatiei explicativ / sentimentale se poate datora reformulari unui act initial, respectiv adevaratul testament, din a carui continut a fost extrasa si repozitionata motivatia explicativ / sentimentala

Reunirea parti initiale si a celei finale, respectiv realizarea continuitati motivatiei explicativ / sentimentale da posibilitatea urmatoarei interpretari desprinsa din continut si raportata la terminologia juridica:

„ ... o intelegere desavarsita pentru a stapani in liniste perfecta tot ce le-am lasat....”

Deci, adevaratul testament cuprindea prevederi testamentare pentru fii testatorului alaturi de legatara

„ … iar cea care are testament să dispună după bunul ei plac de ceea ce îi revine, alegând,

luând şi dând” - Aici, testatorul se refera exclusiv la bunurile mobile ce se vor afla la data decesului in posesia legatarei , intrucat numai bunurile mobile pot fi manuite.

Din punct de vedere juridic o nota dactilografiata si semnata olograf se defineste ca un siplu inscris a carui putere juridica poate fi data numai printr-o alta sustinere probanta. (marturie sau un alt inscris cu putere doveditoare) . Este de retinut si trebuie invocata discordanta dintre continutul comun al „testamentului” olograf si continutul literar si terminologia juridica a notei dactilografiate. Cazul M.M. Următoarele elemente de fapt indică lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie administrate în cauza privind pe Moldoveanu Mihai, Honciuc Georgică şi Rotariu Gabriela: 1. Datele existente în cauza Nagi Albert nu au fost supuse unor operaţiuni investigative logice în vederea determinării particularităţilor de comitere şi poziţionării în timp şi spaţiu a faptei. Ancheta a fost lipsită de temei informaţional în sensul că nu au fost cunoscute elementele de fapt care serveau la cunoaşterea împrejurărilor necesare identificării autorilor în relaţia logic necesară fapta îşi prezintă autorul. 2. Conţinutul declaraţiilor, proceselor verbale de confruntare şi reconstituire privind asumarea acţiunii infracţionale de catre Moldoveanu Mihai şi Rotariu Ecaterina Gabriela (relaţia investigativă de la autor la faptă) indică necunoaşterea de catre aceştia a particularităţilor de comitere a omorului asupra victimei Nagi Albert. 3. Conform declaraţiei martorului Olah Iuliu “la ora 22.15 am întors autoturismul

personal intrând pe straduţă si am vazut la celalalt capat al straduţei taximetrul cu

cupola aprinsă”, declaraţie coroborată cu datele reconstrucţiei scenei acţiunii infracţionale,

respectiv momentul 6 (f) “ revenirea la autoturism, aprindrea plafonierei în vederea

căutării cheilor” acţiunea infracţională era finalizată la orele 22.15 Conform declaraţiei martorei Zalai Edith “am început apelul al orele 22.00 – 22.10 / 03 a

confirmat prezenţa în limba maghiară ca de obicei”, declaraţie coroborată cu declaraţia martorului Olah Iuliu “la ora 22.15 am întors autoturismul personal intrând pe straduţă

si am vazut la celalalt capat al straduţei taximetrul cu cupola aprinsă” acţiunea infracţională sa desfăşurat între orele 22. 00 - 22.15, deci victima Nagi Albert la orele 22.00 se afla cu autoturismul în zona critică. Afirmaţiile celor trei inculpaţi relative la poziţionarea în spaţiu la orele 22.00 se coroborează între ele, respectiv: Inculpatul Honciuc Georgică / “Menţionez că Mihai nu a vrut să

meargă cu noi... după câte reţin era ora 22.00 ” / Inculpatul Moldoveanu Mihai / “George sa întors la maşina şi a luat cheile din contact după care au plecat amandoi ....

cred ca era orele 22.00” / Inculpata Rotariu Ecaterina Gabriela / “George sa întors şi ia

cerut lui Mihai cheile din contact.. era orele 22.00 “, deci cei trei inculpaţi la orele 22.00 se aflau lângă hotelul Dacia, la o distanţă de circa 3 Km faţă de zona critică.

4. Concluzile operaţiunilor medico legale, cele biocriminalistice54, examinarea urmelor papilare descoperite, relevate şi ridicate de pe autoturismul victimei Nagi Albert, precum si nedescoperirea unor urme de mănuşi55, nu se constitue în indicii de vinovăţie privind pe Moldoveanu Mihai, Hanciuc Georgica şi Rotariu Ecaterina Gabriela 5. Scena acţiunii infracţionale reflectă un mod de operare specific unui criminal sadic în opoziţie totală cu modul de operare din cazul Vajna Tibor si concluziile expertizelor medico legale psihiatrice privind pe Moldoveanu Mihai, Hanciuc Georgica şi Rotariu Ecaterina Gabriela. Cazul D.M. Primele acte de cercetare a situaţiei de fapt (actele premergatoare, cercetarea la faţa locului, planşa foto) indică faptul că altercaţia dintre Radu Marin, soţia acestuia şi Dulgheru Marin a avut loc în faţa şi cadrul porţii imobilului cu nr.18. Probatoriul testimonial prezintă ipoteze diferite privind obiectul vulnerant, locul şi condiţiile producerii elementului material, astfel: Martorii Radu Maria, Miroşanu Gheorghe şi Tudose Gabriel indică locuri diferite ale producerii evenimentului, evitand în acest fel implicarea lor în acţiunea de forţare a pătrunderii în locul împrejmuit ( curtea locuintei ) unde se retrăgea Dulgheru Marin. Urmărind afirmaţiile din cuprinsul declaraţiei numitei Radu (Dona) Maria ( 20.08.2006 / pag 46) se poate realiza, Reconstrucţia evenimentului din perspectiva laturei obiective(element material, urmare inediată, condiţii de loc, timp si mod: Radu Marin intervine în momentul ofensiv al soţiei sale asupra lui Dulgheru Marin, lovirea cu scaunul56, determinându-l pe acesta să se retragă în curte şi să folosească forţa braţelor 54 Transportul cadavrului a produs înbibarea cu sânge la nivelul pieptului şi scurgeri pe restul vestimentaţiei în ceeace priveşte persoana care a prins cadavrul pe sub braţe, şi urme de sânge formate prin atingere şi scurgere pe vestinentaţia persoanei care a ţinut cadavrul de picioare. Teansferul urmelor de sânge pe obictele cu care ulterior a intrat în contact cele doua persoane era iminent. 55 Substanţele folosite pentru relevarea urmelor papilare, relevă şi urme ale mănuşilor, atunci cănd acestea există. 56 Art.44 (2/1; 3) C.pen. ( A se vedea prezenţa urmelor biologice pe poartă, în faţa porţi pe trotoar şi mai departe pană în dreptul imobilului cu nr. 20.)

pentru amplificarea balansului de închidere a porţii57. Acest moment îl surprinde pe Radu Marin în cadrul porţii într-o poziţie a corpului care facilitază producerea fracturii, asa cum este descrisă în actele medicale. Declaraţiile martorilor Dulgheru Cristina, Dulgheru Viorica şi Oprea Nicolae se coroborează între ele şi cu poziţionarea reflectată de planşa foto a urmelor biologice de pe trotoar, urme cu continuitate începută de la imobilul cu nr. 18 spre imobilul cu nr. 20. Probatoriul stiintific reprezentat de expertiza medico legala în care se descrie fractura craniană “fractură craniană cu înfundare multiexchiloasă”

58 şi modelul matematic privind

verificarea afirmaţiilor legate de obiectul vulnerant indică o producere a fracturii prin obiect contondent (şipca gardului) şi exclude o producere prin obiect despicător (topor). Cazul T.A. Interpretarea fenomenologica a urmelor examinate in directie corelatie cu topografia locului evenimentului, a scos in evidenta urmatoarele: Forta bratului drept al agresorului, manifestata prin tragere si rotire din puct fix, spre dreapta inapoi, alaturi de forta orientata spre dreapta a corpului victinei (aflat in instabilitate) determina o forta centripeta stopata si inlocuita de o forta centrifuga in momentul eliberarii mânerului rucsacului de catre agresor, cu consecinta provocaii unei mişcari de înaintare a corpului victimei spre ferestra luminatorului, lovirea de zidul canatului orizontal al ferestrei, urmata de dezechiliprare si precipitare Concluzia medico legala prin continutul, liera si spiritul expresiei „a priorii” indica cunoasaterea care nu se bazata pe experienta, ci pe ratiune pura, independenta de raporturile cu exteriorul. Concluzia medico legala este confirmata „a fortiori” (cu atat mai mult) de finalitatea concluzionala a datelor anchetei . Avind in vedere interpretarea fenomenologica a urmelor si concluzia medico legala, excludem ipoteza gestului suicidar. CONCLUZII: Din punct de vedere juridic, ceea ce Convenţia îsi propune să apere sunt relaţiile care se află deja protejate, cel putin prin aparenţa unui titlu valabil asupra dreptului de încredintare în statul resedinţei obisnuite a copilului, adică prin dreptul statului unde aceste relaţii se derulează înaintea deplasării. In situatia de faţă autorităţile germane, judiciare sau administrative, nu au fost sesizate şi nu au emis pană la data de 07.08.2009 ( data deplasării în Romania) şi respectiv data de 19.08.2009 (data solicitării amiabile a înapoierii), o hotarâre privind încredinţarea minorului Onea Vlad în favoarea tatalui său Onea Alexandru Aurelian. Din această perspectivă acesta nu putea invoca iar autorităţile germane si române59 nu erau îndrituite să declanşeze procedurile prevăzute de Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980. Cererea de transferare a dreptului de determinare a locului de şedere şi înapoiere a minorului Onea Vlad, depusă la data de 04.09.2009 de Onea Alexandru Aurelian la judecatoria Karlsruhe, Germania, este tardivă în condiţia iniţerii actiunii de divorţ, revenire nume, încredinţare minor, pensie întreţinere, stabilire program vizitare pentru minorul Onea Vlad la 57Principiul suprapunerii fortelor -“dacă mai multe forţe acţionează în acelaşi timp asupra unui corp, fiecare

forţă produce propria sa acceleraţie în mod independent de prezenţa celorlalte forţe, acceleraţia rezultantă

fiind suma vectorială a acceleraţiilor individuale” Poziţionarea sistemului de balansare, dimensiunile şi greutatea porţii, precum şi forţa corporală a numitului Dulgheru Marin dau o conotaţie obiectivă producerii fracturii craniene descrise in continutul actului medico legal. 58 Raport de expertiză medico legală, pag. 3 59 Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 -/................Instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător......

data de 01.09.2009 de catre Onea Anda Cornelia. Daca ar fi fost depusa înainte de data 07.08.2009 cand soţii Onea şi copilul sau deplasat în România, ar fi fost motivată, precedată de procedura Medierii Parlamentului European şi ar fi primit o hotarare de admitere ar fi îndeplinit cerinţa art. 3 din Convenţia de la Haga. Inexistenţa unei astfel de hotărâri indică greşita aplicare a prevederilor Convenţiei în cazul minorului Onea Vlad atat de autorităţile germane cât şi de cele române. Avand în vedere faptul că minorul Onea Vlad se afla la data sesizării autorităţilor române, sub puterea parintească naturală, a ambilor părinţi, declanşarea procedurii Convenţiei a ignorat drepturile celuilalt părinte, de asemenea protejate de lege. Întrucât la data notificarii Sentintei civile 895 /22.06.2010 instanţa cunoştea situaţia despărţirii în fapt a celor doi soţi, puterea hotararii sub rezerva termenului de recurs ameninţă întreruperea exercitării drepturilor părinteşti ale mamei. Acţiunea judiciară intentată de Onea Anda Cornelia la Judecatoria sectorului 1 Bucureşti, acţiune având ca obiect divorţ, revenire nume, încredinţare minor, pensie întreţinere, stabilire program vizitare pentru minorul Onea Vlad alaturat faptului formulării unei recurs cu privire la această actiune de către Onea Alexandru Aurelian prezmă acordul celor doi soţi relativ la competenţa de soluţionare a pretenţiilor lor judiciare.


1. Ratiunea juridica a institutiilor, denegare de dreptate, abuz de drept, frauda la lege (eseu) 2. Litera si spiritul legii in cazul denegarii de dreptate. (expunere) 3. Litera si spiritul legii in cazul abuzului de drept (expunere) 4. Litera si spiritul legii in cazul fraudei la lege (expunere) 5. Indicarea elementelor de fapt si de drept privind victimizarea justiţiabilului (cazuri prezentate)

BIBIOGRAFIE

R.M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei,

1981

Valerian Cioclei “ Manual de criminologie “Ed.ALL – Bucureşti,2007.

Vintila Dongoroz – Explicatii teoretice ale codului penal - Bucuresti 1971

N. Zamfirescu , Logica cercetarii criminale Ed. Primt Euro 2002

N. Zamfirescu, Tratat practic de psihocriminalistica Ed. Universul Juridic 2011

N. Zamfirescu, Note cercetare stiintifica 2011

N. Zamfirescu, Model structural al codificării mijloacelor de proba 2012

N. Zamfirescu, Omucideri instantanee ce nu exclud un iter criminis 2012

Oana Maria Zamfirescu, Psihanaliza, sinteza dupa,dr. I. Popescu Sibiu şi Dr. C.I. Parhon

N.Zamfirescu “ Elemente de criminalistica si tehnica criminala” Ed. ERA 2007

T. Sellin – “Conflictul cultural şi crima” în RDPC (belge) nr.9/1960.

Ionel Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură 1936

Paulin Lecca – “Frumosul divin în opera lui Dostoevski, Ed.Discipol, Bucureşti, 1998.

O. Gorescu, Dr. I. Stanescu- Furtul profesional- 1935 Tipografia Penitenciarului Vacaresti,

C.I. Parhon, prebleme de patologie sociala cu prefata 1935, Tipografia Penitenciarului

Vacaresti,

Constantin Gorgos – “Vademecum în psihiatrie” 1985

I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura

Pinguin Book, Bucureşti, 2006,

I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie.

Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 137-142; N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T.

Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p.

69-71.

I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 142-154; N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 69-71; T. Bogdan,

Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 90-92.

„Zur Psychologie der Einzeldelikte” şi „Das Verbrechen”.

T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan,

V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L.,

Bucureşti, 1994, p. 69; şi de I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie

(Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 134-135.

I. T. Butoi, T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi practică, Editura

Pinguin Book, Bucureşti, 2006

Rustan, Lecons de philosophie, 1934

Platon, Dialoguri, Protagoras, Paris, Ed.Les Belles Lettres, 1966, 324, a, b.

Seneca, De ira (Despre mânie), Ed.Staempfli and Cie S.A., 1991

Aristotel, Politica, citat de H.Goppinger, Kriminologie, München, Ed.C.H.Beck, 1971,

Aristotel, Arta poetică şi arta retorică, cap.12, citat de M.Killias,

R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989

Al.Balaci, prefaţă la lucrării lui C.Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1965,

V.Papadopol, Studiu introductiv la ediţia în limba română a lucrării lui C.Beccaria,

E.Ferri, I nuovi orizzonti del diritto e della procedure penale, Torino, 1881;

E.H.Johnson, Crime, Correction and Society, Southern Illinois, Third Edition, 1974

G.Pisapia, Fondamento et oggetto della criminologia, Padova, Ed.Cedam, 1983

V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, 1991,

E.Stancu, Criminalistica, ştiinţa investigării infracţiunilor, Ed.Tempus ,Bucureşti, 1992,

M.A.Tremblay, Initiation ŕ la recherche dans les sciences humaines, citat de R.Gassin,

K.Popper, La logique de la découverte scientifique, Paris, Ed.Payot, 1978.

R.M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei,

1981,

G.Kelens, Personalitatea criminală şi tipologia delincvenţilor, Belgrad, 1973

Constantin Păunescu – “ Agresivitatea şi condiţia umană “, Editura Tehnică , Bucureşti ,

1994

Revista de criminologie, criminalistică şi penologie / Nr. 1/2010

Revista romana de psihocriminalistica, anuarele 2007, 2008, 2010

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ PRIVIND

PREOCUPARILE ACTUALE ALE CRIMINLOGIEI

Română

1. Antoniu George, Drept Penal, Partea Generală, Culegere de speţe, 1994. 2. Baciu Dan şi Rădulescu Sorin, Corupţia şi crima organizată în România, E.

Continent XXI, 1994. 3. Basarab Matei, Moldovan Lidia, Suian Valer, Drept penal, Partea specială, vol.

I, Cluj-Napoca, 1985. 4. Beleiu Gheorghe, Drept Civil Român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L.,

Bucureşti, 1992. 5. Bodunescu I., Flagelul terorismului internaţional, Bucureşti, Ed. Militară, 1978. 6. Braunstein Berthold, Drept Penal, Partea specială, Iaşi, 1959. 7. Bulai Constantin, Curs de Drept Penal, Partea specială, vol. I, Bucureşti, 1975 8. Bulai Constantin, Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură şi Presă

„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992. 9. Dincu Aurel, Bazele Criminologiei, vol. I, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993. 10. Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerica,

Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997. 11. Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerica,

Boroi Alexandru, Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997. 12. Dobrinoiu Vasile, Corupţia în Dreptul Penal, Editura Atlas Lex, Bucureşti,

1995. 13. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta,

Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea

generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1969. 14. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta,

Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roşca Victor, Explicaţii teoretice ale Codului Penal

Român, Partea Specială, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971. 15. Dongoroz Vintilă, Drept Penal, Bucureşti, 1939. 16. Drăgan Jenică, Drogurile în viaţa românilor, Editura Magicart Design, 1996. 17. Hanga Vladimir, Istoria Dreptului Românesc, vol. I, Editura Academiei,

Bucureşti, 1980. 18. Korten David C, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, 1998. 19. Longhin Octavian, Drept Penal Român, Partea Specială, Casa de Editură şi

Presă „Şansa” S.R.L., 1994. 20. Longhin Octavian, Filipaş Avram, Drept Penal, Partea Specială, Casa de

Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., 1992. 21. Mitrache Constantin, Drept Penal, Partea generală, Casa de Editură şi Presă

„Şansa” S.R.L., 1994. 22. Miclea Damian , Cunoasterea crimei organizate , Editura Pygmalion ,2001 23. Miclea Damian , Combaterea crimei organizate- curs , Editura MAI , 2005 24. Neagu Ion, Drept Procesual Penal, vol. I, II, III, Editura S. C. Euro Trading,

1993. 25. Negrea Radu, Spoliatorii, Editura Aurens, 1991.

26. Nistoreanu Gheorghe, Dobrinoiu Vasile, Molnar Ion, Pascu Ilie, Boroi Alexandru, Lazăr Valerica, Drept Penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999.

27. Nistoreanu Gheorghe, Apetrei Mihai, Laurenţiu Nae, Paraschiv Carmen Silva, Dumitru Anca Lelia, Drept Procesual Penal, vol. I şi II, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995.

28. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, Editura didactică şi pedagogică R.A. Bucureşti, 1995.

29. Nistoreanu Gheorghe, Prevenirea criminalităţii prin măsuri de siguranţă,

Editura M.I., Bucureşti, 1991. 30. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminalitatea financiar-bancară,

„spălarea” banilor, studiu prezentat cu prilejul simpozionului intitulat „Noi forme de

criminalitate”, organizat de Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică,

Bucureşti, 1993. 31. Oancea Ion, Drept Penal, Partea generală, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1971. 32. Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de

Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” anul I, Bucureşti, 1993. 33. Pitulescu Ioan, Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Naţional,

Bucureşti, 1996. 34. Râpeanu Grigore, Curs de Drept Penal, Partea specială, partea I, Centrul de

multiplicare al Universităţii, Bucureşti, 1969. 35. Stătescu Constantin, Bârsan Corneliu, Tratat de Drept Civil, Editura Academiei,

Bucureşti, 1981. 36. Stănoiu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa şi Dianu Tiberiu, Tranziţia şi

criminalitatea, Editura Oscar, 1994. 37. Stoica A. Oliviu, Drept Penal, Partea specială, Editura Didactică, Bucureşti,

1976. 38. Suceavă Ion, Flagelul stupefiantelor, Editura M.I., 1986. 39. Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneş Ştefan, Daranga Gheorghe, Lucinescu

Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Dumitru Popescu, Rămureanu Virgil, Codul

penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1972.

40. Vasiliu Teodor, Antoniu George, Daneş Ştefan, Daranga Gheorghe, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Pavel Doru, Dumitru Popescu, Rămureanu Virgil, Codul

penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977.

41. Voicu Costică, Banii murdari şi crima organizată. 42. Voicu Costică, Criminalitatea afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997. 43. Voicu Costică, Banii murdari şi crima organizată, Editura Artprint, Bucureşti,

1995. 44. Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-

bancar şi al pieţei de capital, Editura Trei, Bucureşti, 1998. 45. Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I, II, Editura „Paideia”,

Bucureşti, 1994.

Străină

1. Adamoli S., Dinicola A., Savona E. U., Zoffi P., Organized, Crime Around the World,

Hecmi pub., Italia, 1998. 2. Arlacchi Pino, Corupţia, crima organizată şi spălarea mondială a banilor, studiu,

Conferinţa internaţională anti-corupţie, Amsterdam, 1992.

3. Barlow D. Hugh, Introduction to Criminology ed. a II-a, Southern Illinois University, Edwardsville, 1984.

4. Bell D., Crime as an American Way of Life: A Queer Ladder of Social Mobility, New York, Editura Free Press, 1965.

5. Bessioni Ch., Draft Statue International Criminal Tribunal, A.I.D.P., 1992. 6. Blakesley L. Cristopher, Les systems de justice criminelle face au defi du crime

organise, Raport general A.I.D.P., Alexandria, 1996 Revue Internationale de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

7. Blombecker B., Spectacular Computer Crimes, Homewood, Bow Jones, Irwin, 1980. 8. Borovicka V. P., Mafia, Ed. Opus-Arena, 1994. 9. Bouzat Pierre et Pinatel Lean, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Paris,

Dalloz, 1963. 10. Bruth B. M., An Assessement of Narcotics Related Money Landering, Fincen-S.U.A.,

1992. 11. Bruth B. M., Hovak David, Le Fincen-Reseau Americain de lutte contre les delits

financiers, „Revue Internationale de Police Criminelle”, nr. 447/1994. 12. Cajani Giorgio, Filiera Falcone, Ed. Nemira, 1993. 13. Camacho Losa L., El delito informatico, Madrid, 1987. 14. Cedras Jean, Les systemes penaux a l’epreuve du crime organise au France, Revue

International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 15. Chiesa Nado Dala, Crima imperfectă: generalul, mafia şi societatea italiană, Ed.

Mandadari, 1986. 16. Cinelli Carlo, Dollorosa Paolo şi Sensini Mario, La lotta al reciclaggio, l’experienta

italiana, 1994. 17. Clutterbuck Richard, Terrorism, Drugs and Crime, in Europe After 1992, Eddited by

Routledge, London, 1993. 18. Corklin J., The Crime Estabilishment: Organized Crime and American Society, New

York, Ed. Practice-Hall, 1973. 19. Courakis Nestor, Organized Crime in Greece, Revue Internationale de Droit Penal, Ed.

Eres, Paris, 1998. 20. Cressey R. Donald, Theft of the Nation: The Structure and Operations of Organized

Crime in America, New York, Harper and Row. 21. Datta S. K., Le Crime Organise in Inde, Revue Internationale de Police Criminelle, nr.

443/1993. 22. Davies R. G. And Saltwarch G., Money Landering – A Practical Guide to the New

Legislation, Champman and Hall, London, 1994. 23. De Greef E., Introduction a la criminologie, Bruxelles, Ed. Van den Plank, 1946. 24. De Nauw Alain et Deruyck Filip, Le droit penal Special Belge a l’epreuve du crime

organise, Revue International de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 25. De Vabres Donneddieu, Traite de droir criminel et de legislation penale comparee,

troisieme edition, Sirey, Paris, 1974, L. Negrier Dormsat. 26. Dix E. George, Sharlot Michael, Criminal Law – Cases and Materials, West

Publishing Co., New York, 1988. 27. Ellen Eric, La criminalite maritime, Revue International de Police Criminelle, nr.

429/1991. 28. Evaas E., Miller H., Calling a trace to terror. The American Response to International

Terrorism, Wespare, London, Greenwood Press, 1979. 29. Ezeldia A. G., Terrorism and Political Violence: An Egyptian Perspective? Office of

International Criminal Justice, The University of Illinois of Chicago, Chicago, 1987. 30. Falcone G., La criminalite organise: une probleme mondiale. La mafia italienne en

fond que modele pour la criminalite organise operant a niveau international, in Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr. 4/1992.

31. Falcone Giorgio şi Padovani Marcelo, Mafia – Judecătorul şi oamenii de onoare, Ed. Danubius, 1993.

32. Goldstein B., La fraude informatique delit du future, in Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 391/1985.

33. Gonzales G. A. P. şi Amml de Los Mazos, Blanques de fondas de origine ilegal,

publicat în 1991 de Direcţia Generală a Poliţiei din Spania. 34. Havel Vaclav, Meditaţii de Vară, traducere şi publicare în ziarul „Liberation” din

7.10.1992. 35. Heikinheimo Sanna, Organized Crime and Responses to It in Finland, Revue

International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 36. Hosseini Ali Asghar Ghorban, Le role de le Republique Islamique d’Iran dans la lutte

mondiale contre la trafic des stupefiantes, Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 429/1991.

37. Iakovlen Alexander, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică?, Ed. Humanitas, 1991. 38. Ianni F. A. J., The New Mafia, Ed. St. Martin’s Press, 1980. 39. Inciardi A. James, Carees in Crime, University of Miami, Chicago, 1975. 40. Jakulin Vid, Organized crime in the crimninal legislation of the Republic of Slovenia,

Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 41. Jeandidier W., Droit penal des affaires, Precis Dalloz, Fraude, 1998. 42. Jescheck Hans Heinrich, Lehrbuhh des Strafrechts, Allgemainer Teil, Vierte Auflage,

Duncker und Humblot, Berlin, 1988. 43. Jozsef Geller Balazs and Feher Lenke, The use of the special part of penal law in the

fight against organized crime in Hungary, Revue International de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

44. Kiliams M., Precis de droit penal general, Ed. Staempfli, 1998, Berne. 45. Koening Dorean Marguerite, The Criminal Justice, Facing the Organized Crime in the

United States Today. 46. Kunicka-Michalaka Barbara, Les Systems de justice penale a l’epreuve du crime

organise dans Pologne. 47. La Mere J. M., La securite informatique – approche methodologique, Paris, Bordas,

1985. 48. Landesco J., Organized Crime in Chicago, Chicago, 1929. 49. Largnier J., Largnier A. M., Droit penal special, Dalloz, 1933. 50. Le Roux Renee, O femeie înfruntă Mafia, Ed. Valdo şi Savas Press, 1994. 51. Lilie Hans, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, Revue

International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 52. Manzini Vincenzo, Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937. 53. Maurach Reinhardt, Deutsches Strafrecht, Allgemainer Tel, 3, Auflage C.F. Muller,

Karlsruhe, 1965. 54. Mayerhofer Cristoph, The Criminal Justice System Facing the Challenge of Organized

Crime in Autriche… 55. Meetarbhan J. N., Poursuite contre les auteurs d’informations liees a l’ordinateur,

Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 369/1983. 56. Merle Roger, Vitu Andre, Traite de droit criminel, Droit Penal special, II, Edition

Cujas, 1982. 57. Messienne J., Bultot F., Les instruments juridiques belges de lutte contre la fraude aux

interets des comunites europeennes, Ed. Bruylant, Maklu, 1998. 58. Musil Yan, Le systeme penal a l’epreuve du crime organise dans Republique Tcheque,

Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 59. Mu-Ying Ding and Chang-Zong Shan, The Punishment and Prevention of the

Organized Crime, Smugging Crime and Money Laudering Crime in China. 60. Negrier Dormont Lygia, Criminologie, Libraire de la Cour de Cassation 27, Place

Dauphine, Paris. 61. Nese Marco, La piovra (Caracatiţa, vol. 15), Ed. Lucky, 1993. 62. Nistoreanu Gh., Vintileanu I., L’economie de marche et la criminalite: aspectd,

nouveau de la criminalite financiare dans le contexte des regions politiques en

transition, Studiu din Revue International de Criminologie et de Police Technique, nr. 3/1992.

63. Nove P., Les systemes bancaires clandestins – Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 431/1991.

64. Ocqueteav Frederic, Les defis de la securite privee. Protection et surveillance dans la

France d’aujourd’hui, Ed. L’Hartman, 1997. 65. Olger Pinar, The Criminal Justice Systems Facing the Challange of Organized Crime

in Pays Bas, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 66. Padovani Tullio, Diritto penale, Giuffre editore, Milano, 1990. 67. Palmieri Luigi, Le crime organise au Italia, Revue International de Police Criminelle,

nr. 435/1992. 68. Parent D., Feminismes et criminologies. Les presses de l’Universite de Ottawa. 69. Parlour R. And Chance C., Spălarea banilor, Directivele C.E.E. şi alte reglementări

internaţionale, 1992. 70. Pedleton Don, Război contra Mafiei, Ed. Ulise, 1994. 71. Plywaczewski Emil, Spălarea banilor murdari, Torna, Polonia, 1993. 72. Rein Edwards, The Grim Reapers: The Anatomy of Organized Crime in America,

Chicago, Ed. Regnery, 1969. 73. Rizvi Iqbql Hussain, Le trafic de droque au Moyen-Orient, Revue Internationale de

Police Criminelle, nr. 443/1993. 74. Robert Ph., Subiran F., Paillet-M. Van de Kerchove, Normes juridiques, mormes

penale, puor un sociologic de frontieres, Ed. L’Hartmattar, Gern, 1997. 75. Sabourin Serga, L’argent de la drogue, Revue Internationale de Police Criminelle, nr.

431/1991. 76. Sadeghi Hossein Mir Mohammad, The Approach of the Iranian Legal System to the

Approach of Organized Crime, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998.

77. Saeki Hitoshi, The Criminal Justice System Facing the Challange Organized Crime in

Japan, Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 78. Salerno R., Tompkins J., The Crime Confrderation Cosa Nostra and Allied Operations

in Organized Crime, New York, Ed. Garden City, 1969. 79. Savona Ernest Ujo, Social Change Organisation of Crime and Criminal Justice

Systems, UNICRI, Roma, 36/1990. 80. Savona Ernest Ujo, La reglementation du marche de la criminalite, Revue

International de Criminologie et de Police Technique, nr, 4/1992. 81. Schmitt-Bonafe J.P., Travail d’interes general et mediation penale, Ed. Bruylant,

Bruxelles, 1997. 82. Seck Ismaila, Le trafic de substance psycho-actives en Afrique, Revue Internationale

de Police Criminelle, nr. 429/1991. 83. Serrano-Piedecassas Jese Ramon, Reponse penale du crime organise en Espagne,

Revue International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 84. Siegel L., Criminology, University of Nebraska, Omaha, 1983. 85. Stuart Donald, Politically Expedient but Potentially Criminal Legislation Against

Gangs, Revue Internationale de Droite Penale, Ed. Eres, Paris, 1997. 86. Sutherland E., White Collar Crime, New York, Ed. Dryden Press, 1949. 87. Tofler Elvin and Heidi, Război şi antirăzboi. 88. Tyler Gus, Organized Crime in America, Ann-Arbar, Univ. of Michigan, 1962. 89. Tzitzis S., Criminologie de L’acte et philosophie penale (litec).Libraire de la Cour de

cassation 27, Place Dauphine. 90. Von Liszt Franz, Traite de droit penal allemand, Tome premier, Paris, 1911. 91. Zaid Mohamed, Specific incrimination of organized crime, Revue International de

Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998. 92. Widacki Jan, Spots on the Rising Sun, Ed. Rw-Kul, Lublin, 1998. 93. Drugs Arena (N.C.I.S. – Londra), Issue 15 summer 1993.

UUNNIITTAATTII DDEE IINNVVAATTAARREE

TTEEMMEE DDEE CCOONNTTRROOLL,, FFOORRMMEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

UU..II.. 11..

1. Definirea si obiectul de studiu al criminologiei (prezentare in cadrul orelor de seminar) 2. Discurs retoric asupra filozofii antichităţii în faţa crimei (prezentare referat in cadrul sesiunii de comunicari stiintifice)

UU..II.. 22..

1.Studiu individual, eseu privind departajarea preceptelor criminologic 2. Sub ce aspect se manifestă legătura dintre filosofia antichitatii si criminologia stiintifica?

UU..II.. 33..

1.Studiu individual, eseu privind departajarea teoriilor biologice 2. Dialog / Sub ce aspect se manifestă legătura dintre teoriilor biologice ?

UU..II.. 44..

1.Studiu individual, eseu privind departajarea teoriilor sociologice 1. Dialog / Sub ce aspect se manifestă legătura dintre teoriilor sociologice?

UU..II.. 55..

1. Ce legătură poate fi identificată între orientarile criminologice? 2. De ce nu este corectă afirmaţia: „criminologia este un simplu instrument de cunoastere a criminalitatii”?

UU..II.. 66..

1.Studiu individual, eseu privind factorii crimei 2. Dialog / Sub ce aspect se manifestă legătura dintrefactorii crimei?

UU..II.. 77..

1. I.Tanoviceanu, factorii crimei / eseu 2. I. Tanoviceanu , tipul criminalului profesionist / desbatere 3. Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale / eseu

4. Tipul personalitatii personajului „Micolca” / dialog 5. Consideraţiuni psihologice asupra sistemelor criminale / dialog

UU..II.. 88..

1. Definiţi criminologia dinamica, explica-ti ratiunea departajarii de criminologia etiologica 2. Metode privind cunoasterea mecanismelor şi proceselor trecerii la act / eseu

UU..II.. 99..

1.Tema de control scrisa privind diferentierea celor doua teorii 2. Dialog privind procese psihice şi etape ale desfăşurării infracţiunii de omor

UU..II.. 1100..

1. Profiling comportamental, eseu 2. Psihologia viitorului criminal / dialog

3. Psihologia hackerilor. Com obtii performante in acest domeniu / comentarii

UU..II.. 1111..

1. Diferentiati modalitatile de cunoastere a mecanismelor şi proceselor trecerii la act 2. Logica formularii « Trecerea la act, prelungire a explicatiilor etiologice (eseu) 3. Desprindeti din cazurile prezentate, factorii etiologici esentiali (eseuri)

UU..II.. 1122..

1. Istoricul victimologiei (expunere) 2. Metode şi tehnici de cercetare în victimologie (expunere) 3. Conceptul de „victimă” (eseu) U.I. 13. 1. Teoria alterarii adevarului juridic / dialog 2. Adunaea probelor de vinovatie , drept si responsabilitate / dialog 3. Mijloace de investigaţiune, tinte ale alterarii / dialog U.I. 14. 1. Ratiunea juridica a institutiilor, denegare de dreptate, abuz de drept, frauda la lege (eseu) 2. Litera si spiritul legii in cazul denegarii de dreptate. (expunere) 3. Litera si spiritul legii in cazul abuzului de drept (expunere) 4. Litera si spiritul legii in cazul fraudei la lege (expunere) 5. Indicarea elementelor de fapt si de drept privind victimizarea justiţiabilului (cazuri prezentate)

CRIMINOLOGIE Neculai Spirea Zamfirescu

Documents

Transcript of CRIMINOLOGIE Neculai Spirea Zamfirescu