Crestinismul pana la inceputul persecutiilor si...

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Crestinismul pana la inceputul persecutiilor si dupa

INTRODUCERE

Din epoca persecuţiilor Bisericii de către Împăraţii romani în secolele I-IV, Biserica a

moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, pe

care martini creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj, şi s-au încoronat pentru chinurile

înăurate şi pentru moartea lor martirică cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice.

Martirii creştini au suferit cu un curaj neînfricat, care a uimit lumea greco-romană,

toate torturile şi pedepsele inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, care ura pe

creştini, dispreţuia credinţa lor într-un Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în deridere credinţa

lor în învierea morţilor şi în viaţa viitoare şi nu aveau nici o preţuire pentru viaţa lor morală,

curată şi sfântă.

La îngrozitoarele suferinţe fizice, se adăugau suferinţele morale ale martirilor creştini

provocate de grija pentru părinţii, fiii, fiicele, rudeniile şi prietenii lor. Martirii le-au suportat

pe toate cu un eroism fizic şi moral unic, care a forţat chiar admiraţia păgânilor. Curajul mar-

tirilor a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism : “Semen est sanguis christianorum» -

«Sângele creştinilor este o sămânţă», scria Tertulian .1

Atitudinea morală a martirilor creştini în faţa morţii este vrednică de toată lauda, căci

ei au renunţat la toate ale lumii acesteia, la părinţi, la fii şi fiice, la fraţi şi la surori, la rude şi

prieteni, din ăragoste nemărginită pentru Dumnezeu Cel nevăzut şi pentru Domnul Iisus

Hristos şi învăţătura Sa mântuitoare. Prin aceasta, ei au împlinit cu prisosinţă cuvintele

Mântuitorului, Care a spus : «Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu Voi

mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri», şi «Cel ce iubeşte pe tată şi pe

mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai

mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie

nu este vrednic de Mine» (Mt. 10, 32,37-38).

Martirii creştini au murit cu bucurie, senini şi răbdători în chinuri şi moarte, fără

1 Tertulian, Apologeticum, 50, 13, ed. J.P. Waltzing apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 5.

Pagina 1 din 78


revoltă şi orgoliu, modeşti, fără să se laude cu sacrificiul vieţii lor în faţa păgânilor, rugându-

se pentru prigonitorii lor, iertânău-i, aşa cum Domnul Hristos a iertat pe cei ce L-au răstignit

(Lc. 23, 34), încrezători în dreptatea cauzei sfinte pentru care mureau. Ei aveau credinţa

puternică, care i-a întărit în mijlocul celor mai grozave chinuri şi suferinţe, ca însuşi Domnul

Hristos va fi împreună cu ei şi va suferi împreună cu ei, bucurânău-se că în modul acesta ei

devin părtaşi la suferinţele şi moartea Domnului Hristos pe cruce.

«Scriu tuturor Bisericilor şi le spun tuturor», se adresează Sfântul Ignatie Teoforul

creştinilor din Roma, martirizat în 107, în circul Colossaeum, în timpul jocurilor publice

oferite de împăratul Traian (98-117) populaţiei Romei, în urma victoriei sale contra dacilor

din 105-106, «că mor de bună voie pentru Dumnezeu, numai dacă voi nu mă veţi împiedica.

Vă rog să nu-mi arătaţi o bunăvoinţă nepotrivită. Lasaţi-mă să fiu mâncarea fiarelor, prin care

pot ajunge la Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi voi fi măcinat de dinţii fiarelor ca să

fie gata pâine curată a lui Hristos...».2

Tăria credinţei sale, dragostea sa fierbinte pentru Hristos, Care a pătimit pentru

mântuirea neamului omenesc, rugăminţile şi mărturisirea sa înainte de a fi măcinat de dinţii

fiarelor, la Roma, a impresionat totdeauna pe creştini.

«O, de-aş avea parte de fiarele ce-mi sunt pregătite, scrie el în continuare romanilor,

să mă rog să le găsesc gata! Le voi şi momi ca să mă mănânce îndată, nu ca pe unii, de care,

temându-se, nu s-au atins, şi chiar dacă ele nu vor vrea, le voi sili».

«Iertaţi-mă ! Eu ştiu ce-mi foloseşte ! Acum încep să fiu ucenic. Nu mai râvnesc

nimic din cele văzute şi nevăzute, ca să ajung la Hristos. Focul, crucea, mulţimea fiarelor,

tăierile, împărţirile, risipirile oaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întregului trup,

pedepsele rele ale diavolului să vie asupra mea, numai să ajung la Hristos».

«Mai bine îmi este să mor pentru Hristos-Iisus, decât să împărăţesc până la marginile

pamântului. Caut pe Acela care a murit pentru noi; Îl vreau pe Acela care a înviat pentru noi;

iar vremea naşterii îmi este aproape. »

«Iertaţi-mă, fraţilor, nu mă împiedicaţi să trăiesc în Hristos, nevoind voi ca să mor ;

nu daţi lumii pe cel ce vrea să fie al lui Dumnezeu şi nu-l amagiţi prin materie. Lăsaţi-mă să

primesc lumina cea curată; ajuns acolo voi fi om. Îngăduiţi-mi să fiu imitator al suferinţei

Dumnezeului meu...»3.

Sfânta Felicitas, care a suferit mucenicia pentru Domnul Hristos la 7 martie 203, la

2 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Romani, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici, colecţiaPSB, traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 57.3 Ibidem, p. 68.

Pagina 2 din 78


Cartagina, în Africa, împreună cu stăpâna ei, Sfânta Perpetua, şi un grup de creştini, pe cână

se afla în închisoare, plângânău-se de greutatea firească a unei naşteri în luna a opta, a fost

tansferata astfel de unul dîntre solăaţii care păzeau închisoarea:

«Dacă acum tu suferi afât de mult, ce vei face atunci cână vei fi aruncată fiarelor, pe

care le-ai dispreţuit, fiinăcă n-ai voit să jertfeşti zeilor?».

Iar ea i-a răspuns:

«Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un, altul (Hristos) va fi în mine, care va

pătimi pentru mine, fiinăcă şi eu voi pătimi pentru El ».4

Astfel, martirii luptă şi suferă pentru Iisus Hristos, deoarece şi Hristos a suferit,

moartea pe cruce pentru mântuirea noastră.

Cât priveşte atitudinea martirilor faţă de păgânii care-i duşmăneau şi îi dispreţuiau,

iată ce se spune în Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, († 7 martie 203) : “pe când

Sfintele Perpetua şi Felicitas, şi martirii cei dimpreună cu ele se aflau în ajunul pătimirii şi

luau ultima cină, numită agapă - masa dragostei, s-a adunat o mare mulţime, care-i privea cu

dispreţ şi curiozitate. Iar ei, cu aceeaşi statornicie (în credinţă) au adresat mulţimii cuvinte,

ameninţând (pe cei de faţă) cu judecata lui Dumnezeu, mărtsurisind fericirea peniru pătimirea

lor şi luând în râs curiozitatea celor ce alergau să-i privească.

Saturus (unul dîntre mucenici) le-a zis : «Nu vă este de ajuns ziua de mâine ca să

priviţi în voie ceea ce urâţi astăzi ? Azi prieteni, mâine duşmani. Întipăriţi-vă bine în minte,

însă, feţele noastre, ca să ne recunoaşteţi în ziua aceea »(ziua judecăşii).

Astfel toţi au plecat de acolo înspăimântaţi. Mulţi dîntre ei au crezut (în Hristos) ».

Judecarea martirilor creştini de către autorităţile romane, istorisirea chinurilor lor

îngrozitoare, mai presus de fire, “au fost transmise şi în scris urmaşilor”5, cum exprimă

istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea(† 370).

Ele au, după Eusebiu, nu numai o valoare istorică ci şi una doctrinară şi morală, căci

cunoaşterea şi istorisirea pătimirii martirilor este ziditoare de suflet. Martirii ne arată modul

de a ne conduce în viaţă după poruncile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

De aceea el ne informează că va expune “luptele foarte pacifice pentru pacea

sufletului şi va arăta numele bărbaţilor şi femeilor creştine care au avut curajul să înăure lupta

pentru adevărurile credinţei creştine”.6

4 Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 113.

5 Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea I: Istoria bisericească, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, în col. PSB, vol. 13, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 31.

6 Ibidem, p. 33.

Pagina 3 din 78


De asemenea, el va descrie luptele atleţilor credinţei, eroismul lor victorios în atâtea

încercări, biruinţele pe care le-au avut împotriva demonilor, victoriile pe care le-au obţinut

asupra vrăjmaţilor nevăzuţi şi coroanele pe care le-au dobânăit în aceste lupte, spre o amintire

eternă.

Istorisirea chinurilor îndurate de martiri şi de mărturisitori şi felurile diferite ale morţii

lor în diferitele provincii şi oraşe ale vastului Imperiu Roman, adică torturile , pedepsele

inumane, închisoarea şi tot felul de chinuri născocite de furia unei milţimi fanatizate de ura

împotriva creţtinilor, se păstrează până astăzi, pentru o parte din ei în Actele martirice, care

sunt autentice.

Ele sunt de mai multe feluri:

Copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini cu greutate de la

tribunalele romane. Acestea se numesc propriu-zis Acta = “Acte” şi sunt de mare valoare

istorică. Actele matirice originale, adică opiile făcute de clerici sau de creştini după procesele

verbale de judecată ale autorităţilor romane, făcute la diferite tribunale din oraşele Imperiului

roman, au fost numeroase dar multe din ele au fost distruse în timpul persecuţiei împăraţilor

Diocleţian (284 – 305; † 316) şi Galeriu ( 293 – 311), care au orăonat distrugerea arhivelor

creştine între anii 303 – 305.

Altele sunt istorisiri scrise de clericii sau de creştinii contemponani, martori oculari ai

chinurilor martirior, sau pe baza mărturiilor unor contemporani, care au povestit suferinţele

acestora, din auzite.

Aceste istorisiri ale arestării, judecării, chinuirii şi morţii martirilor, fie că le-au scris

martirii înşişi, fie că le-au scris alţi creştini, după procesele verbale luate de la tribunalele

romane, sau după cele văzute sau auzite de ei de la creştinii care, au fost martori oculari se

numesc în genere «martirii» .

E de la sine înţeles că valoarea lor istorică este mare pentru că, ne arată credinţa şi

viaţa morală exemplară a creştinilor din epoca persecuţiilor împăraţilor romani, secolele I-IV.

Ele se citeau la cultul creştin, pentru îmbărbătarea şi edificarea credincioşilor şi se citesc până

azi.

Dîntre Actele martirice scrise de autori contemporani ai martirilor, Martiriul Sfântului

Policarp, episcopul Smirnei, care a suferit martiriul la 23 februarie 155 în timpul Împăratulul

Antonin Pius (138 – 161), este cel mai vechi «Martiriu» care ni s-a păstrat în întregime în

limba greacă. El este foarte important pentru că, prîntre altele, ne arată modul în care a

început cultul sfinţilor şi cinstirea moaştelor lor.

Având în vedere importanţa lor deosebită pentru vechimea creştinismului, mai ales

Pagina 4 din 78


pentru pătrunderea lui în lumea greco-romană, precum şi pentru istoricitatea persoanei lui

Iisus Hristos, am socotit că este bine să amintesc două dîntre cele mai vechi epitafe creştine şi

anume:

1. Epitaful lui Arbecius de Hierapolis (Frigia), care a trăit între anii 140 – 216.

2. Epitaful lui Pectorius de Autum ( Augustodunum), în Galia, la sfârşitul secolului al

II – lea sau începutul secolului al III – lea.

Aceste Acte martirice autentice, pe lângă valoarea lor istorică, deoarece ele ne arată

ce gândea societatea păgână greco – romană despre creştini şi măsurile de pedepsire pe care

le-au luat autoritaţile Imperiului roman contra lor, care au întrecut prin cruzime orice

închipuire omenească, dezlănţuind de la jumătatea secolului I până la publicarea edictului de

la Milan, din ianuarie 313, cele mai crude şi sălbatice persecuţii în Imperiul roman, au şi o

mare valoare morală şi educativă, fiind totdeauna ziditoare de suflet pentru creştini.

“Dacă vechile pilde de credinţă, se spune în introducerea Martiriului Sfintelor

Perpetua şi Felicitas, care mărturisesc harul lui Dumnezeu şi lucrează la zidirea sufletească a

omului , au fost păstrate în scris, iar prin citirea lor, ca printr-o reprezentare a faptelor, şi

Dumnezeu să fie cinstit şi omul întărit”..,“tot aşa şi mărturisirile şi faptele cele noi (ale

martirilor), deopotrivă făgăduite, să le socotim, ca şi pe celelalte, lucrări ale Duhului Sfânt,

alături de Scriptura Bisericii - instrumentum Ecclesiae -, căreia i sa transmis acelasi Duh, spre

a împărţi tuturor toate darurile, după cum a dat Domnul fiecăruia (Rom. 12, 3 ; I Cor. 7, 17)...

fiindcă Dumnezeu împlineşte totdeauna ceea ce a făgăduit, spre a fi mărturie necredincioşilor

şi spre folos credincioşilor”7.

Ele au în acelaşi timp şi o valoare doctrinară, deoarece ne arată ce credeau creştinii în

ultimele momente ale vieţii lor, când au mărturisit cu curaj înaintea persecutorilor credinţa lor

în Hristos. În mărturisirile lor, Sfinţii martiri arată scopul creării universului şi al omului,

scopul întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a răstignit pentru mântuirea lumii,

însemnătatea învierii lui Hristos, pentru creştini, credinţa în nemurirea sufletului şi speranţa

în viaţa viitoare fericită, unde creştinii vor trăi împreună cu Domnul Hristos în împărăţia

cerurilor, unde bucuria, desfătarea şi fericirea celor ce cred în Dumnezeu şi împlinesc pe

pământ poruncile Sale sfinte nu se va termina niciodată.

Iată cu câtă căldură şi credinţă s-a rugat Sfântul Policarp (†23 februarie 155), înainte

de a fi ars pe rugul ridicat de păgâni în piaţa publică din Smirna, în care vedem elementele

principale ale învăţăturii creştine:

“Doamne Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu,

7 Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit., p. 112.

Pagina 5 din 78


Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a

toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale, Te

binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să i-au parte cu ceata mucenicilor

Tăi la paharul Hristosului Tău, spre Învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în

nestricăciunea Duhului Sfânt, între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi

bineplacută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule Cel nemincinos

şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin

veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună, cu El şi cu

Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slava acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin».8

Aceasta este cea mai veche rugăciune, rostită cu câeva clipe înainte de moartea sa

martirică de un episcop ortodox, de Sfântul Policarp, pe care a consemnat-o istoria şi ni s-a

păstrat întocmai până astăzi.

Iată acum mărturisirea scurtă, dar substanţială, făcută de Sfântul Iustin martirul şi

filosoful în anul 165, înaintea prefectului Romei, Rusticus, în timpul domniei Împăratului

Marcu Aureliu (161-180), despre credinţa şi învăţătura creştină, înainte de a fi condamnat la

moarte şi executat imediat.

«Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care credem că este unul singur,

făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută, pe Domnul nostru Iisus

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeţi, că va veni pentru mântuirea

neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune”.

«Şi eu, om fiind socotesc cuvintele mele neînsemnate faţă de nemărginirea lui

Dumnezeu, mărturisind că este nevoie de acea putere profetică prin care a fost proorocit Cel

despre care am spus acum că este Fiul lui Dumnezeu. Să ştii, deci, că primind putere de sus

au prezis profeţii venirea viitoare a Acestuia (a lui Hristos), prîntre oameni».9

Actele martirice ne arată, de asemenea, cum a luat naştere cultul Sfinţilor şi al

sfintelor moaşte. El s-a practicat chiar de la începutul creştinismului, Sfântul Apostol Iacob

spune că «mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (Iacob 5, 16), prin care trebuie să

înţelegem, mai ales «rugăciunea sfântului», iar Sfântul evanghelist şi apostol Ioan ne spune

că «cei patruzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului (Domnului Hristos), având

fiecare alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile Sfinţilor» (Apoc. 5, 8).

Rugăciunile Sfinţilor s-au ridicat totdeauna în Biserică ca o tămâie bineplăcută şi plină de

mireasmă înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos.

8 Ibidem, p. 32.9 Ibidem, p. 49.

Pagina 6 din 78


Apocalipsa Sfântului Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce şi-au

vărsat sângele pentru Hristos. «Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru

cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o» (Apoc. 6, 9). De aceea moaştele

Sfinţilor au fost depuse chiar din secolul al II-lea pe Sfânta masă, în altarele bisericilor, pe

care se săvârşeşte până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Iisus Hristos

pe Cruce, jertfa martirilor şi jertfa nesângeroasă euharistică. În Apocalipsă, martiriul apare ca

o formă strălucită a sfinţeniei creştine. “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, se spune în

Apocalipsă, sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au

făcut albe în sângele Mielului (Hristos)”(Apocalipsă 7, 13 – 14).

După Clement Alexandrinul († 216), numele de “gnostic” ce caracterizează pe

creştinul desăvârşit, care a ajuns la cunoaşterea perfectă a lui Dumnezeu şi s-a unit cu El, se

recapitulează în numele de martir10. Martirul creştin reprezintă în esenţă perfecţiunea sau

plenitudinea iubirii faţă de atotputernicul Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. “Şi dacă

trecem la iubire, spune Clement Alexandrinul, martir fericit şi adevărat este într-adevăr cel ce

mărturiseşte desăvârşit poruncile (divine), pe Dumnezeu şi pe Hristos, pe Care iubindu-L L-a

recunoscut ca frate şi s-a dăruit Lui cu totul..”.11

«Apostolii, imitând pe Domnul, şi fiind cu adevărat gnostici şi desăvârşiţi au murit (ca

martiri) pentru Bisericile pe care le-au înfiinţat».

Martiriul mai înseamnă, după Clement Alexandrinul, şi «curăţirea de păcate în

slavă»12.

Creştinii au făcut totdeauna deosebire între cultul Sfinţilor şi cultul păgân al morţilor

şi eroilor. Ei nu cinsteau pe Sfinţi ca păgânii pe zei, căci rugăciunea lor se îndrepta, prin

mijlocirea Sfinţilor, către Dumnezeu. Sfântul este un intercesor, un mijlocitor bine plăcut lui

Dumnezeu, care, investit cu cinstea şi nimbul sfinţeniei, se roagă pentru creştini.

“Ne închinăm lui Hristos, se spune în Martiriul Sfântului Policarp (†23 februarie 155),

pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi

imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie ca şi

noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei”.

Martirii au fost îngropaţi cu deosebită cinste. Trupurile, resturile sau osemintele lor au

fost îngropate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate. Pe mormintele martirilor sau în

apropierea acestora, s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult, numite «martyria». La

10 Clement Alexandrinul, Scrieri, Cuvânt înainte, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol.4, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 23.

11 Ibidem, p. 26.12 Ibidem, p. 24.

Pagina 7 din 78


mormântul martirilor, creştinii se adunau şi savârşeau cultul, îndeosebi Sfânta Euharistie, în

ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau «ziua naşterii» căci au trecut din moarte la viaţă.

«Noi, am dobândit, mai în urmă, se spune în Martiriul Sfântului Policarp, osemintele

lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc

cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie, ca să

sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta,

cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă».

Tertulian aminteşte că creştinii făceau rugăciuni în fiecare an pentru cei morţi, cu

ocazia aniversării naşterii lor spirituale. «Facem pomeniri pentru cei morţi în ziua anuală a

naşterii lor (spirituale)». Din aceste însemnări, s-au format martirologiile şi calendarul

creştin.

În cinstea martirilor şi Sfinţilor s-au ridicat locaşuri de cult, iar numele lor a început să

se dea şi se dă până azi ca nume de botez.

În marea familie care este Biserica, ai cărei membri sunt deopotrivă creştini din viaţă,

care formează Biserica luptătoare de pe pământ, şi creştinii adormiţi întru Domnul, care

formează Biserica triumfătoare din ceruri, martirii şi sfinţii se roagă neîncetat lui Dumnezeu

pentru mântuirea tuturor creştinilor. Dacă în cultul sfinţilor şi al moaştelor lor, s-au putut

strecura uneori unele abuzuri, faptul acesta nu infirmă legitimitatea şi folosul cultului

martirilor şi Sfinţilor în una, Sfânta, universală şi apostolică Biserică a Domnului hristos, cel

ce o călăuzeşte până la sfârşitul veacurilor.

I. CREŞTINISMUL PÂNĂ LA ÎNCEPEREA PERSECUŢIILOR

1. Starea lumii la apariţia creştinismului

a) Starea lumii greco-romane la apariţia Creştinismului

Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul s-a născut la „plinirea vremii"

(Galateni 4,4), când lumea era pregătită pentru venirea Lui. Pentru a înţelege condiţiile în

care s-a întemeiat Biserica creştină şi s-a răspândit Evanghelia lui Hristos, trebuie să

cunoaştem stareă generală a lumii antice la naşterea lui Iisus Hristos.

Ţara Sfântă - Palestina - leagănul creştinismului, face parte din Imperiul roman. Acest

Pagina 8 din 78


Imperiu era un stat universal cuprinzând: toată lumea din jurul Mării Mediterane şi se

întindea pe trei continente, de la oceanul Atlantic şi Marea Nordului până la graniţa

Armeniei, Arabiei şi Marea Roşie, din Bretania de la Rin şi Dunăre până la marginea Saharei

şi a Etiopiei. Sub împăratul Traian (98-117), puterea romană s-a extins şi mai mutt, stăpânind

Dacia şi ajungând la Marea Caspică şi Golful Persic. Deci statul roman era la apogeu ca

întindere, putere, organizaţie şi cultură. Oraşele cele mai însemnate din Imperiul roman erau:

Roma, Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon). Statul

era condus de împărat, de Senat, fiind împărţit pe provincii13.

Căile de comunicare în Imperiu pe uscat şi pe mare era relativ uşor accesibile şi intens

folosite. Intinderea stăpânirii romane, desfiinţarea graniţelor inlăuntrul lui, uşurinţa

legăturilor facilitau amestecul populaţiei de diferite neamuri. Limba de circulaţie în Imperiu

era cea greacă în dialectul propriu-zis comun în care s-au scris şi cărţile Noului Testament.

Limba greacă era vorbită sau înţeleasă în aproape întreg Imperiul roman, dar mai ales în

Răsărit. De la oraşe se răspândeau elenizarea şi romanizarea şi în provincii. Unificarea

culturală era totuşi greu de realizat. Unele provincii păstrau încă specificul culturii lor.

Populaţiile barbare cuprinse între graniţele Imperiului sau cele care trăiau în contact cu

acestea, se adaptau cu greu la cultura greco-romană.

Starea religioasă - Popoarele vechi erau politeiste şi idolatre. Excepţie făcea poporul

evreu. Cultele erau numeroase, fiecare popor avându-şi religia sa proprie. Statul roman tolera

toate cultele, afară de unele socotite periculoase (intre care se număra şi creştinismul). Religia

romană care era cultul de stat sau oficial, se afla în decadenţă. Începând cu August, împăraţii

romani şi-au luat şi titlul de „pontifex maximus", adică şef religios suprem al statului. Religia

greacă era şi ea în decadenţă. Mai importante erau misterele, mai ales cele de la Eleusis.

Datorită cultelor orientale, începeau să pătrundă în Imperiul roman misterele, magia,

astrologia şi unele practici religioase noi. Cel mai însemnat dintre acestea era cultul zeului

soarelui -Mithra, care s-a răspândit în toate provinciile, în secolele III-IV d.Hr., mai ales prin

intermediul armatei. În Imperiul roman s-a produs un amestec de popoare şi culte, ceea ce a

dus la un adevărat sincretism religios, numit theocrasie, adică amestec de zei.

Religia era discreditată, în general, în Imperiul roman. Necredinţa clasei culte era

cunoscută. Superstiţia în popor, se înrădăcinase adânc. Singura unitate religioasă o asigura în

Imperiu cultul împăratului. Împăratul August era socotit salvatorul lumii şi divinizat după

moarte; iar împăraţii Caligula, Domiţian, Diocleţian, etc., au primit o cinstire divină încă fiind

13 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Începuturile vieţii creştine pe teritoriul României, în „Biserica Ortodoxă Română”, CVIII(1990), nr. 3-4, p. 48.

Pagina 9 din 78


în viaţă. Creştinii au refuzat să adopte cultul împăratului, ceea ce a atras asupra lor aspre şi

grele persecuţii.

Moralitatea lumii vechi era strâns legată de viaţa religioasă şi socială. Adeseori zeii

erau exemple de imoralitate iar în unele culte orientate desfrâul au un caracter religios, cultic.

Viaţa imorală se oglindea în spectacole, care adesea erau inumane şi sângeroase, în lux şi

risipă, în viaţă uşuratică a multora, în desfrâu şi în raporturile soclale. Munca era urâtă de cei

liberi. Familia era slab întemeiată. Legile date nu erau respectate.

Situaţia socială era şi ea dezastruoasă. Bogaţii formau clasa privilegiată, majoritatea

trăind în lux şi plăceri, stăpânind domenii intense şi având sute şi mii de sclavi. Sclavii erau

lipsiţi de orice drepturi şi de demnitate umană, fiind socotiţi asemenea animalelor şi uneltelor.

Ei puteau fi bătuţi, maltrataţi, vânduţi şi chiar ucişi. Criza socială era acută. Impozitele erau

grele, iar cei care le adunau săvârşeau multe abuzuri.

Filosofia timpului era reprezentată de trei mare curente sau sisteme: epicureismul,

scepticismul şi stoicismul. Ea începea să devină religios-morală; mai ales în neopitagorism şi

apoi în neoplatonism (în secolul al III-lea).

După cum religia era sincretistă şi filosofia era eclectică, adică culegea idei din mai

multe sisteme. Filosofia pregătea într-o mare masură calea pentru propovăduirea ideilor

creştine.

În felul în care se prezenta lumea antică; la apariţia creştinismului, situaţia era

favorabilă propovaduirii Evangheliei lui Hristos, întrucât există un stat universal, pace,

ordine, căi şi mijloace de comunicaţie, amestec şi apropiere de popoare şi idei, unificare

culturală şi o limbă înţeleasă mai peste tot. Răspândirea creştinismului era facilitată şi de

insuficienţa morală şi religioasă a politeismului din lumea greco-romană.14

b) Starea lumii iudaice la apariţia creştinismului

Reîntorşi din captivitatea babilonică, după ce regele Cyrus al perşilor le-a acordat

libertatea (536 î. Hr.), iudeii şi-au rezidit templul din Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel

şi au început să se reorganizeze. După ce Alexandru cel Mare (323 î. Hr.) a desfiinţat regatul

perşilor, a favorizat pe iudei, folosindu-i la colonizarea oraşelor întemeiate de el. Supuşi

elenizării, iudeii s-au apărat eroic, păstrându-şi asttel fiinţa naţională şi religia.

Sub conducerea fraţilor Macabei, Ierusalimul a fost readus în stăpânirea iudeilor.

14 Prof. Teodor M. Popescu, Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi psihologic, Atena, 1922, p. 66.

Pagina 10 din 78


Templul a fost reconstruit iar cultul mozaic a fost restabilit. După o mare revoltă, iudeii au

format un stat teocratic independent, condus de sinedriu, alcătuit din 70 de membri şi un

preşedinte.

Urmaşii regelui Ioan Hircan (135-105 î.d.Hr.) ajung la dezbinare şi fac apel la romani

pentru ocuparea tronului. În anul 63 î.d.Hr., generalul Pompei intervene în Palestina şi

cucereşte Ierusalimul iar în anul 30 d.Hr. romanii numesc ca rege al Iudeii pe idumeul Irod

cel Mare. La moartea lui Irod cel Mare (750 a.U.c.), romanii împart Palestina intre cei trei fii

ai săi: Arhelau, Irod Antipa şi Filip. Mai târziu, nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa devine

rege al întregii Palestine (41-44 d.Hr.). Ţara este condusă apoi numai de procurori romani.

Apăsarea stăpânirii romane creşte. Se produc revolte. Sub împăratul Nero (54-68) izbucneşte

războiul iudaic. Dar în anul 70 Ierusalimul a fost cucerit, iar templul distrus.

Partidele. Clasa conducătoare a poporului iudeu era reprezentată de două partide -

fariseii şi saducheii - care se deosebeau între ele prin atitudinea lor politică şi religioasă.

Fariseii erau apărătorii Legii mozaice şi păstrători ai tradiţiilorreligioase. Saducheii formau

grupul preoţiei aristocratăe - oameni bogaţi, liberali, indiferenţi, acomodaţi cu stăpânirea

romană şi cu ideile contemporane care vehiculau. Atât fariseii cât şi saducheii erau duşmani

de moarte ai Mântuitorului şi ai creştinismului.

Esenienii sau esenii(eseii) formau o sectă iudaică, influenţată de idei religioase

straine. Ei trăiau mai ales pe lângă Marea Moartă şi duceau o viaţă ascetică. Aveau preoţii

lor, un cult al soarelui şi îngerilor, admiţând totodată şi existenţa unui singur Dumnezeu.

Esenienii practicau comunitatea bunurilor.

Terapeuţii erau o sectă iudaică din jurul Alexandriei Egiptului. Duceau o viaţă

contemplativă, citind Vechiul Testament şi interpretându-l în mod alegoric.

Samarinenii formau o populaţie rezultată din amestecarea iudeilor cu neiudeii în

provincia Samaria. Ei respectau din Lege, Perrtateuhul lui Moise şi erau monoteişti. Centrul

lor cultic era pe Muntele Garizim şi păstrau ideea mesianică. Între samarineni şi iudei era

mare ură şi duşmănie. Dintre samarineni au apărut şi unii eretici ca: Dositei, Simon Magul,

Menandru etc.15

Diaspora iudaică. Datorită captivităţilor, deportărilor, colonismului şi emigrării sau

datorită unor interese comerciale şi privilegii de care se bucurau, iudeii s-au răspândit mult în

afara Palestinei, lăsând colonii importante în Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc

şi Corint. Împăratul Alexandru cel Mare le-a acordat înlesniri în oraşele înfiinţate de el, iar

15 V.N. Popescu, Cauzele conflictului politic între Biserica creştină şi statul roman sub împăraţii Severi, Bucureşti, 1929, p. 58.

Pagina 11 din 78


stăpânirea romană adesea i-a favorizat. Iudeii erau scutiţi, în Imperiul roman, de serviciul

militar, de război, de cultul oficial şi imperial sau de obligaţiile nepotrivite cu prescripţiile

Legii lor. Aceste favoruri au încurajat propaganda religioasă şi iudeii au făcut un puternic

prozelitism, atrăgând pe mulţi păgâni la mozaism. Prozeliţii erau de mai multe feluri. De

pildă, unii primeau tăierea împrejur şi luau parte la sacrificii, numindu-se prozeliţii dreptăţii;

alţii respectau doar cele 10 porunci, ţineau ca zi de odihnă sabatul, curăţirile rituale, şi făceau

deosebire între mâncărurile curate şi necurate, numindu-se temători de Dumnezeu. Diaspora

şi prozelitismul iudaic au avut, la început, un mare rol în răspândirea creştinismului.

Datorită stăpânirilor străine, necazurilor şi umilirilor îndurate de iudei, în sufletul lor

se cristaliza tot mai mutt ideea mesianică. Dar ei aşteptau pe Mesia nu ca un Mântuitor al

lumii, ci ca un erou naţional care urma să elibereze poporul iudeu din robia străină. Deci,

misiunea acestui Mesia devenea politică în loc sa fie religios-morală. Acest fapt a făcut ca

iudeii să nu-L înţeleagă pe Iisus Hristos şi să nu-L cinstească ca pe adevăratul Mesia, ci

dimpotrivă, să caute osândirea Lui ca blasfemiator.

În general, preceptele Vechiului Testament, statornicia poporului iudeu în monoteism,

păstrarea ideii mesianice, precum şi acţiunile iudaismului în lume, au pregătit calea pentru

răspândirea Creştinismului.

2. Mântuitorul lumii – Iisus Hristos

Opera de mântuire a lumii realizată de Iisus Hristos a fost precedată de apariţia lui

Ioan Botezătorul la pustia Iordanului, pentru a predica pocăinţa şi apropiata „împărăţie a

cerurilor". Ioan Botezătorul era ultimul profet al Legii vechi şi ducea o viaţă de ascet. El

boteza în Iordan, în aşteptarea Celui „mai mare" decât el. Predica sa a făcut o puternică

impresie, pregătind calea pentru venirea Mântuitorului. Ioan se considera vestitorul timpului

mesianic care era iminent. Odată cu vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, el anunţa şi judecata

divină.

Datorită predicii lui împotriva viciilor, Ioan Botezătorul a fost arestat de Irod Antipa

(4 î.Hr.-39 d.Hr.), fiul lui Irod cel Mare, închis apoi la Macherus şi decapitat. Ucenicii lui

Ioan Botezătorul s-au numit, mai târziu, „creştinii lui Ioan". Printre ei se numărau, la început

şi apostolii Andrei şi Ioan, care au urmat apoi pe Mântuitorul. Pe lângă ştirile

neotestamentare despre Sfântul Ioan, se mai cunosc şi alte menţiuni referitoare la el în

Antichităţile iudaice, unde istoricul iudeu Iosif Flaviu îl numea: „om bun, care îndemna pe

iudei la virtute, dreptate şi pietate" (Eusebiu al Cezareei, Istoria bisericeasca, I, II, 5.). Cel

Pagina 12 din 78


mai mare merit al Sfântului Ioan este însă acela de a fi înaintemergătorul şi botezătorul

Mântuitorului Iisus.

Nu numai creştinii, dar şi necreştinii sau chiar unii dintre adversarii Creştinismului

recunosc în Iisus Hristos o personalitate unică şi fără egal în istoria omenirii. O parte din

viaţa, activitatea şi învăţăturile Sale au fost consemnate de toate patru Evanghelii. Mulţi

dintre cei care au scris despre viaţa şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, L-au prezentat fie

ca gânditor sau filosof, fie ca moralist, idealist sau ca reformator religios.

Pentru creştinii de pretutindeni, Iisus Hristos este mai mult decât un om deosebit de

înzestrat sufleteşte. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Născându-se ca persoană divino-

umană în chip supranatural, din Fecioara Maria, Iisus Hristos a vieţuit ca persoană istorică pe

vremea marilor împăraţi romani August (31.î.Hr.-14.d.Hr.) şi Tiberiu (14-37 d. Hr.). Istoria

bisericească nu înfăţişează viaţa Sa dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi, ci se ocupă numai

cu prezentarea vieţii Sale omenesti.

Iisus Hristos s-a adresat iudeilor prin cuvânt (oral), fără a scrie ceva. Singurele

documente despre viaţa şi activitatea Sa sunt Evangheliile lăsate de sfinţii apostoli Matei,

Marcu, Luca şi Ioan, epistolele pauline, epistolele soborniceşti şi Faptele Apostolilor. Ele

sintetizează o adevărată mărturisire de credinţă a Sfinţilor Apostoli şi a primilor creştini.

Istoria evanghelică nu face altceva decât să transmită o învăţătură dogmatică şi morală.

Din viaţa şi învăţătura Mântuitorului vom înfăţişa aici numai datele şi faptele mai

însemnate pentru istoria creştinismului.

Făcând o scurtă prezentare cronologică a vieţii Mântuitorului, vom arăta că Iisus

Hristos s-a născut în zilele procurorului roman Ponţiu Pilat (Luca 1,5), în vremea stăpânirii

împăratului August, cu câţiva ani înainte de era creştină stabilită de Dionisie Exiguus (540) în

anul 753 a.U.c. la Roma. Cu toate ca naşterea lui Iisus Hristos este cel mai mare eveniment al

istoriei omenirii şi al mântuirii noastre, nu cunoaştem cu precizie data ei. Istoricii apreciază

că Iisus Hristos s-a născut cu un an sau doi înainte de 750 a.U.c., anul morţii lui Irod. În

Evanghelii se găsesc date şi indicaţii de timp referitoare la anul naşterii şi vârstei lui Iisus.

Tradiţia creştină a fixat naşterea lui Iisus Hristos la 25 decembrie al fiecărui an.16

Mântuitorul şi-a început misiunea la Iordan, la varsta de 30 de ani. Primii săi discipoli

au fost ucenicii Sfântului Ioan Botezatorul (Andrei şi Ioan). Văzându-L pe Iisus venind spre

el, Ioan Botezatorul a exclamat: „Iată mielul lul Dumnezeu Cel ce ridici păcatul lumii!” (Ioan

1, 29). Mântuitorul se retrage apoi în pustie. La reîntoarcere află de arestarea şi moartea 16 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I: de la

apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 224

Pagina 13 din 78

http://ro.wikipedia.org/wiki/2001

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C3%85%C2%9Fi


Sfântului Ioan Botezatorul din porunca regelui Irod Agripa (4,î.Hr. - 39 d.Hr.), după care se

retrage în Galileea, unde învaţă în oraşele din jurul Marii Tiberiade şi în ţinutul Decapolis.

Totodată El şi-a ales doisprezece Apostoli, adresându-se mai ales oamenilor simpli şi

nevoiaşi.

Activitatea publică a Mântuitorului variază - după unii istorici şi cercetători - între 1 şi

3 ani. De asemenea, anul morţ1i lui Iisus Hristos este stabilit diferit de istorici, unii

socotindu-I a fi anul 28, 29, 30, iar alţii chiar anul 32 al erei creştine. Cert este însă că El a

trăit pe pământ mai mult de 33 de ani.

Evenimentele mai însemnate din viaţa pământească a Mântuitorului sunt următoarele:

În afară de faptul istoric al naşterii Sale în Bethleem, cu prilejul unui recensământ,

ordonat de impăratul August, în timput proconsulului Quirinius şi în afară de fuga Lui în

Egipt şi întoarcerea în Galileea, nu mai cunoaştem alte evenimente din copildria lui Iisus,

până la vârsta de 12 ani, când El s-a rătăcit de părinţii săi în templul din Ierusalim (Luca 2,42-

51). Altă ştiri despre tinereţea lui Iisus nu sunt cunoscute, până la vârsta de 30 de ani, când

iese la propovăduire. Din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos Sfintele Evanghelii

consemnează: botezul Lui de către Ioan Botezătorul; chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa

însoţită de minuni în Galileea, ludeea şi Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim, prinderea,

judacarea, condamnarea, Răstignirea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Lui la cer.

În cursul activităţii Sale pământeşti, Iisus Hristos a vorbit şi a lucrat în numele, cu

autoritatea şi puterea lui Dumnezeu, mărturisind astfel dumnezeirea Sa. lnvăţăturile Sale sunt

sublime, exprimate în scurte sentiţe, parabole şi imagini de o simplitate, sinceritate,

adâncime, frumuseţe şi inţelepciune supraomenească. Ele nu pot fi depăşite de nici una dintre

religiile naturale ale lumii sau de vreun alt sistem de gândire filosofiic sau religios, întrucât

sunt de origine divină.

Evanghelia sau vestea cea bună, propovăduită de Mesia Hristos a fost un mesaj

religios şi moral iar nu unul social sau politic. Ideea centrală a propovăduirii Mântuitorului

este „Împărăţiă lul Dumnezeu", sau Împărăţia cerurilor". Misiunea Sa mântuitoare o începe

cu îndemnul: ,,Pocăiţi-vă că s-a apropiat Impărăţia cerurilor". În Împărăţia cerurilor vor intra

toţi cei care cred în El şi în misiunea Lui dumnezeiască, cei care ascultă şi împlinesc

învăţăturile Sale şi se renasc,,din apă şi din Duh" (Ioan 3,5), cei care se trasformă sufleteşte şi

trăiesc o viaţă religios-morală nouă şi curată.

Învăţătura lui Iisus Hristos era adresată nu numai iudeiior, ci lumii întregi.

Mântuitorul a pornit în propovăduirea Sa de la ideile religios-morale ale Vechiului

Testament, dar a „plinit Legea" (Matei 5,17), prin înnoirea ei.

Pagina 14 din 78


În noua religie, idea esenţială este existenţa unui singur Dumnezeu spiritual, nevăzut,

inefabil şi infinit. Există un singur Dumnezeu adevărat în trei ipostasuri (persoane): Tatăl,

Fiul şi Duhul Sfânt, care formează una, sfântă, deofiinţă şi nedespărţită Treime. Sfânta

Treime.este o singură Dumnezeire în trei ipostasuri.

Prin preceptele Evangheliei se schimbă radical raportul dintre Dumnezeu şi oameni

precum şi raportul dintre oameni întreolaltă.

Faţă de Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos se află într-un raport deosebit şi unic de filiaţie

directă: El este Fiul lui Dumnezeu, în înţeles real metafizic, născut din Tatăl rmai înainte de

toţi vecii (Ioan 10,38).

Prin Fiul Său întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos,care a îmbrăcat chip de om,

Dumnezeu-Tatăl s-a făcut cunoscut oamenilor, iar prin jertfa Sa, pe cruse, a dus mântuirea

lor. Iisus Hristos şi-a afirmat dumnezeirea Sa nu numai prin învăţătura Sa, ci mai ales prin

faptele Sale minunate şi prin proorocii.

Teologia creştină include implicit între alte învăţături şi antropologia. Doctrina

creştină învaţă că omul a fost creat după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu (Facerea

1;27).Chipul lui Dumnezeu din fiinţa omului îl orientează pe om spre îndumnezeire.

Evanghelia lui Iisus Hristos educe moralei o înnoire şi un progres mare. Ea ne descoperă pe

semenul nostru ca frate al nostru. Principiul şi temelia raporturilor dintre oameni este iubirea,

după pilda iubirii divine. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-

Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16).

Iisus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, a a dat şi pilda

dumnezeiască a unei vieţi de iubire, bunătate şi curăţenie sufletească. Astfel, El devine nu

numai înv ăţătorul dar şi modelul unei vieţi morale noi, superioare, necunoscută pană atunci

de nici o religie sau filosofie şi de nici o cultură.

Izvoarele istorice privitoare la viaţa lui Iisus Hristos sunt în primul rând scrierile vechi

creştine, în frunte cu scrierile Noului Testament.

Ştirile din curse necreştine despre Iisus Hristos sunt puţine. S-a păstrat o Epistolă a

sirianului Mara, către fiul său Serapion, în limba siriană, în care vorbeşte despre „înţeleptul

rege" al iudeilor, care deşi a murit, el continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o. Apoi

amintim Scrisoarea regelul Edesei Abgar V. Ukama (cel Negru 4 i.d.Hr. - 7 d.Hr.; 13-50

d.Hr.) către Iisus Hristos şi Răspunsul Mântuitorului către Abgar17, prin care acest monarh îl

chema pe Iisus Hristos ca să-I vindece de o boală grea dar Iisus îi răspunde că nu poate să

meargă Ia Edesa, îns ă îi va trimite un ucenic spre a-l vindeca. Epistolele sunt păstrate de

17 Pr. Lect. Univ. Nechita Runcan, op. cit., p. 49.

Pagina 15 din 78


istoricul Eusebiu, în Istoria bisericească I, 13,6-10.

Documentul numit Acta Pilati şi Epistola lui Lentulus, ambele adresate Senatului

roman, cunoscute din secolul al II I-lea, vorbesc în chip diferit despre Iisus Hristos, care a

fost condamnat, a pătimit, a murit şi înviat. epistola lul Lentulus face o frumoasă descriere a

chipului lui Iisus Hristos; descriere după care s-au orientat, la toate popoarele creştine,

pictorii, în reproducerea chipului Lui, socotit a fi cel real.

Mărturii iudaice despre Iisus Hristos

În lucrarea sa ,Antichităţile iudaice" (XX, 9,1), scriitorul iudeu Iosif Flaviu (37/38-

100/105) aminteşte despre uciderea lui Iacob „frate al lui Iisus Hristos"18, iar în alt loc

(XVIII, 3, 3) vorbeşte despre Iisus ca învăţător al adevărului şi făcator de minuni.

Filon şi Justus deTiberiada (secolul I) n-au scris despre Iisus Hristos, dar rabinul

Eliezer ben Hyrcan (secolul II) spunea că a cunoscut pe discipolul Iacob al Nazarineanului

Iisus. Epistola lui Benan, pe care ar fi scris-o, pe la anul 83. d.Hr., un pretins medic egiptean,

şi care vorbşte despre Iisus, este o psălmuire a pretinsului ei descoperitor.

Scriitorii romani, care amintesc despre Iisus Hristos sau despre începuturile

creştinismului, sunt: Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei (într-o scrisoare către împăratul

Traian: ep. X, 97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.) şi Suetoniu (69-1411 d.Hr.).

Menţiuni despre creştini se mai găsesc la medicul Gallenus şi la retorul Fronton, apoi

la Lucian de Samosta si Cels (secolul II).

Dacă scriitorii păgâni sau cei iudei nu vorbesc mai mutt sau mai bine despre Iisus,

aceasta se datoreaze faptului că ei socoteau Creştinismul o sectă iudaică dispreţuită sau o

superstiţie orientală, iar în Iisus Hristos vedeau un amăgitor, condamnat la moarte pe cruce de

stăpânirea romană.

3. Răspândirea creştinismului în Imperiul Roman

Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul împăratului

Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o “uriaşă mulţime” care a suferit pentru

credinţa creştină. La începutul secolului al ll-lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului

Traian (98-117) că mulţimea creştinilor a cuprins “oraşele şi satele, câmpiile”. La începutul

secolului al Ill-lea se aflau nenumărate biserici creştine înfloritoare în toate provinciile

imperiului.

Convertirea Neamurilor (popoarelor păgâne din Imperiul Roman) este opera

18 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca II, 23, 21-24, op. cit. , p. 75.

Pagina 16 din 78


Apostolilor, însă din lipsă de documente nu este uşor a determina partea care revine fiecăruia.

Sfântul Petru, căpetenia Colegiului Apostolilor, încă în ziua Rusaliilor înfiinţează prima

comunitate creştină în Ierusalim, după răspândirea Apostolilor în urma uciderii Sfântului

diacon Ştefan. El mai rămâne puţin timp în Ierusalim, de unde trece în Samaria şi-şi pune

mâinile peste noii convertiţi, vizitează creştinii din Iudeea, Galilea, Samaria, botează pe

centurionul roman Corneliu şi apoi pleacă în Antiochia, unde era deja o comunitate creştină

fondată de Barnaba, însoţitorul Sfântului apostol Paul, formată din păgâni şi evrei, ce-şi luară

numele de “creştin” spre a se deosebi de ceilalţi locuitori. De aici plecă la Roma, unde ajunse

între anii 41 şi 44 sub împăratul Claudiu, şi rămâne aici în mijlocul comunităţii creştine

închegată din convertiţii romani din prima predicare a Sfântului Petru din ziua Rusaliilor în

Ierusalim, din soldaţii “Cohortei italica civium romanorum voluntariorum” rezidentă în

Cezarea Palestinei, din care făcea parte şi sutaşul Corneliu botezat de Sfântul Petru, reîntorşi

la Roma19. Sfântul Petru activă în comunitatea creştină din Roma până în anul 51, când un

edict imperial expulză evreii din Roma, creştinii fiind consideraţi o sectă mozaică.

Comunitatea creştină din Roma primi în rândurile ei o persoană ilustră, Pomponia Gracecina,

căreia Sfântul Pavel îi trimise în anul 58 “Epistola către Romani”. În anul 63 Sfântul Petru

reveni la Roma propovăduind Evanghelia comunităţii formată dintr-o mare mulţime de

creştini, afirmă Tacit în anul 64. Atât Sfântul Petru cât şi Sfântul Pavel muriră ca martiri în

Roma în timpul incendierii oraşului de către împăratul Nero, în anul 67, primul răstignit pe

cruce cu capul în jos, la cererea sa, al doilea tăindu-i-se capul pe via Ostia, privilegiat la

această pedeapsă ca cetăţean roman. 20

Un rol important în răspândirea creştinismului l-a jucat Sfântul Apostol Pavel care,

din prigonitor al creştinilor, în drum de la Ierusalim spre Damasc, unde mergea să-i persecute

pe creştinii de acolo, se converteşte şi se botează. Era elevul învăţatului Gamaliel,

preşedintele Sine-driului. După încreştinare, trei ani îi petrece în Arabia, în post, rugăciune şi

studiu. Revine la Ierusalim, unde se întâlneşte cu Petru şi devine “vas ales” al neamurilor.

Face trei călătorii apostolice între anii 45-60 şi prevede aceste comunităţi cu preoţi şi

episcopi. Prima călătorie o face însoţit de Barnaba şi Ioan Marcu (anii 44-49). Vizitează

Ciprul, Pergea în Pamfilia, Antiochia Pisidei, Iconium, adică partea meridională a Asiei Mici

cunoscută atunci sub numele de Galatia romană. Revine şi participă la Ierusalim, la Conciliul

apostolic din anul 51, în care, împreună cu Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli, susţine că cei

convertiţi dintre păgâni nu trebuie să ţină ritualurile iudaice, ândeosebi circumciziunea,

19 *** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 84.20 Ibidem, p.96.

Pagina 17 din 78


pentru a se boteza şi a deveni creştini. A doua călătorie o săvârşi în anii 51-55 plecând din

Antiochia, cu Barnaba, de care se despărţi, căci acesta plecă în Cipru unde muri martirizat21;

îşi luă însoţitor pe Silas cu care vizită comunităţile înfiinţate în prima călătorie, luându-şi apoi

ca însoţitor şi pe Timotei din Lystra, apoi trecu prin Iconium, în Antiochia Pisidei, Frigia,

Galaţia, Misia şi ajunse la Troia unde i se asocie Luca, viitorul evanghelist. Încurajat de o

viziune, trecu în Europa la Macedonia şi Filipi, apoi la Tesalonic şi Bereea în care fondă

comunităţi creştine, lăsând în ele pe însoţitorii săi, şi plecă singur la Atena plină de filosofi,

păgânism, imoralitate şi le predică acestora, mai întâi în Agora (piaţa publică), apoi invitat în

Areopag (locul unde judecau magistraţii), propovădui Evanghelia cu “Dumnezeul Creatorul

cerului şi pământului, cu Iisus Răscumpărătorul lumii şi Judecătorul la a doua venire a

întregii omeniri”. Ascultătorii considerară doctrina învierii absurdă, îl ironizară şi îl părăsiră,

rămânându-i ataşaţi doar Dionisie Areopagitul, o femeie Damaris şi încă câţiva (Fapte, XVII,

22). De aici trecu în Corint unde rezidă un an şi jumătate, locuind la evreii Aquila şi Priscila

sosiţi din Roma, lăsând apoi o comunitate creştină înfloritoare, pentru a reveni în Asia Mică

la Efes şi de aici iar la Ierusalim. Deci întreaga Asie Mică, o parte din Europa (Macedonia şi

Grecia) fură evanghelizate în călătoria a doua. În a treia călătorie, anii 55-58, însoţit de

Timotei şi Tit, păgâni încreştinaţi, plecă din Antiochia la Efes doi ani, unde lăsă o comunitate

creştină înfloritoare, condusă mai târziu de Sfântul Ioan Evanghelistul. Din Efes trecu în

Macedonia, Grecia, Corint trei luni, se reîntoarce la Ierusalim la Rusaliile anului 58. În anul

61 Sfântul Pavel sosi arestat pentru credinţă la Roma, păzit de un soldat roman care-i

permitea să predice Evanghelia. Fu lăsat liber şi plecă în Spania, predicând şi acolo

Evanghelia. Reîntors la Roma, fu a doua oară arestat şi condamnat la moarte cu Sfântul Petru

în anul 67 d. Cr.

Ceilalţi apostoli au participat toţi la evanghelizarea neamurilor, dar nu avem date

multe despre activitatea lor. Ştim de Sfântul Iacob cel Mare, fratele Sfântul Ioan, că a

evanghelizat Iudeea şi a fost ucis cu sabia din ordinul lui Irod Agripa în anul 42. Trupul său a

fost ascuns profanării şi s-ar afla acum, după o legendă spaniolă, în biserica principală din

Compostela-Spania, vestită încă din Evul Mediu pentru pelerinajele la locul Sfântului Iacob.

Sfântul Iacob cel Mic, fiul lui Cleopa şi al Mariei, verişoara lui Iisus, fusese, după plecarea

Sfântului Petru, şeful bisericii din Ierusalim!22 El fu apostolul ideo-creştinilor care-l

21 Pr. Prof. Grigorie Marcu, Sfântul Barnaba Cipriotul – apostol al eleniştilor, în „Mitropolia Ardealului” (M.A.), VIII (1963), 1-3, p. 67

22 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (manual pentru Seminariile teologice), Galaţi, 1996, p. 276

Pagina 18 din 78


supranumiră cel Drept şi aveau pentru el o mare veneraţie. El le scrise o Epistolă, acum carte

canonică în Noul Testament, în care îi ândruma să îmbine credinţa cu faptele bune. Sfântul

Ioan Evanghelistul, fratele lui Iacob cel Mare, locui la început cu Sfânta Fecioară Maria în

Ierusalim, apoi trecu la Efes unde conduse biserica fondată de Sfântul Pavel şi avu străluciţi

ucenici, între care Policarp şi Papias, cei mai cunoscuţi. Despre ceilalţi Apostoli avem date

numai din tradiţiile Bisericilor: Matei a evanghelizat în Persia, Andrei în Scythia din nordul

Mării Negre şi probabil Dobrogea de azi, în Tracia, şi a fost răstignit la Patras în Ahaia-

Grecia, Sfântul Iuda Tadeul a evanghelizat în Siria, Mesopotamia şi Persia, Sfântul

Bartolomeu în Arabia meridională, Sfântul Simon în Mesopotamia şi Idumeea, Sfântul Toma

în Indiile orientale (Kerala), Sfântul Filip în Asia de Sus şi Frigia, Sfântul Matias în Etiopia.

Subliniem că toţi Apostolii au avut moarte de martiri. 23

În anul 51 d. Cr. se ţinu la Ierusalim primul Conciliu Apostolic în care s-au dezbătut

unele probleme privitoare la primirea păgânilor în sânul Bisericii creştine şi, ândeosebi, dacă

trebuie, sau nu, să fie tăiaţi împrejur şi alte obiceiuri iudaice. Prima adunare plenară a

Bisericii învăţătoare, sub conducerea Sfântului Petru, a hotărât că nu este necesară tăierea

împrejur a păgânilor care se încreştinează.

În anul 62 a fost ucis Sfântul Iacob cel Mic, din porunca arhiereului Ananas II Fiul

care, după ce l-a adus în faţa Sinedriului şi l-a învinuit că a călcat Legea, l-a silit să se urce pe

aripa templului din Ierusalim ca glasul lui să-l audă tot poporul. De acolo fu aruncat, dar nu

muri, numai după ce fu lovit cu un ciomag de piuar. Avea 96 de ani.

4. Organizarea bisericii primare

Biserica. Comunitatea creştină întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos şi organizată

de Sfinţii Apostoli, s-a numit, înca de la început -Έκκλήσιά- Biserica; sau mai exact

Έκκλήσιά τοΰ Θεοΰ, τοΰ Χριστοΰ - Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos (Fapte 2, 47;

5,11; 8,3). „Ecclesia” are un îndoit sens: acela de comunitate locală precum şi cel de totalul

comunităţilor.

Sub aspectul exterior, Biserica creşină are unele asemănări cu alte comunităţi

religioase, dar în esenţa şi spiritul ei, ea este un fenomen şi un organism cu totul nou.

Când Sfinţii Apostoli au trecut la organizarea şi dezvoltarea vieţii Bisericii creştine, ei

cunoşteau fără îndoială bine gândul Mântuitorului, care este „capul” acesteia. Prin misiunea

ce le-a fost încredinţată şi prin făgăduinţa că Hristos va fi permanent cu ei, (Matei 28,19),

23 Prof. Ioan Rămureanu, Istoria ..., op. cit., p. 302.

Pagina 19 din 78


Apostolii înfăptuiau ideea şi porunca Învăţătorului lor. Este de neconceput ca ei să pună

bazele organizării Bisericii fără ca acest fapt să fie voit de Iisus Hristos, întemeietorul

Bisericii.

În calitatea sa de comunitate creştină şi de aşezământ al mântuirii, Biserica trebuia să

fiinţeze, să aibă membrii, conducere, norme şi viaţă proprie. Pe acestea le-a primit Biserica de

la Sfinţii Apostoli, dintru început, urmând a se dezvolta odată cu însăşi dezvoltarea vieţii sale

în istorie.

Faptele Apostolilor şi epistolele pauline ne arată cum lua naştere o comunitate

creştină sau o Biserică. Pe lângă Apostoli, predicau şi colaboratorii lor preoţii, diaconii şi alţi

misionari, numiţi şi ei apostoli sau evanghelişti.

Uneori se asculta predica unui apostol de către mai multe grupuri de creştini, care la

rândul lor duceau cuvântul creştin în altă parte. Pe această cale s-au format comunităţile

creştine din Antiohia, Damasc, Roma şi altele. De pildă, comunitatea creştină sau Biserica

din Roma era destul de mare, atunci când Sfântul Apostol Pavel îi scrie, înainte de a fi mers

vreun apostol acolo24.

Organizarea Bisericii. Comunitatea creştină din Ierusalim era grupată în jurul

Apostolilor care o conduceau. Ea avea forma şi norma ei de viaţă nouă, conform învăţaturilor

lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos şi puse în aplicare de Apostoli şi ucenicii acestora.

După plecarea Apostolilor din Ierusalim, conducătorul Bisericii, creştine din

Ierusalim a fost Iacob „fratele Domnului", care se bucura de o mare autoritate spirituală.

Pe lângă Apostoli şi Iacob cel Mic, în Faptele Apostolilor sunt amintiţi şi

„presbiterii", care aveau un rol însemnat în viaţa comunităţii creştine primare. Presbiterii

formau, prin analogie cu „bătrânii" poporului iudeu, o categorie de creştini respectaţi pentru

vârsta, înţelepciunea şi credinţa lor. Diaconii ajutau la slujbele religioase, la mesele agapice şi

la propovăduire.

După modelul comunităţii creştine din Ierusalim erau organizate şi celelalte

comunităţi creştine. Conducătorii lor erau Apostolii fondatori. Ei nu aveau reşedinţa într-o

comunitate, ci vizitau toate comunităţile şi le supravegheau prin ucenici destoinici şi devotaţi

misiunii lor. Presbiterii-episcopi şi diaconii asigurau şi axercitau conducerea locală a

comunităţii creştine respective. Pe lângă slujirea la mese, diaconii aveau de îndeplinit slujba

cuvântului, predicând şi botezând. Caracterul sacerdotal al diaconiei este confirmat de textul

din Fapte 6,6, care spune că pe diaconi „i-au pus înaintea Apostolilor şi rugându-se şi-au pus

24 Andrew Louth, Originile tradiţiei mistice creştine. De la Platon la Dionisie Areopagitul, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 77.

Pagina 20 din 78


mâinile peste el". După exemplul comunităţii din Ierusalim, fiecare Biserică (comunitate)

creştină a avut diaconi pentru trebuinţele slujirii.25

Prin noţiunea de presbiteri erau desemnaţi ceilalţi slujitori ai comunităţilor creştine

primare, şi anume: preoţii şi episcopii. Presbiterii erau şi ei slujitori hirotoniţi de Apostoli, iar

după Apostoli de episcopi. Pe presbiterii-preoţi îi învăţa Sfântul Apostol Petru să păstorească

turma, făcându-se pildă pentru ea (I Petru 5,1-3).

Episcopul era presbiterul cel mai de seamă din fruntea comunităţii. Din epistolele

„pastorale" scrise de Sfântul Apostol Pavel, aflăm că episcopatul, numit anume aşa, este o

demnitate mai mare decât cea preoţească. Timotei şi Tit erau numiţi episcopi în acest sens.

Putem spune că încă înainte de sfârşitul perioadei apostolice, numele de preot şi de episcop

primesc sensul cunoscut mai tărziu.

Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, şi ucenic apostolic, arată, spre sfârşitul

secolului I că, cele trei categorii de slujitori erau bine diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca

cinste.26 De asemenea Sfântul Clement Romanul (91-100) în prima sa Epistolă către

Corinteni, (scrisă către anii 96-98), aminteşte cele trei trepte ale Ierarhiei creştine: episcopi,

preoţi şi diaconi, pe care îi compară cu arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament.

Din scrierile Noului Testament, precum şi din cele imediat următoare (cum este

Invăţătura celor 12 Apostoli (Διδαχη), aflăm că episcopii, preoţii şi diaconii aveau grijă de

săvârşirea cultului, predicarea cuvântului, administrarea bunurilor comunităţii, opera

caritativă, aplicarea moralei şi impunerea disciplinei creştine. Pe lângă cele trei trepte

ierarhice - episcop, preot şi diacon, - în Biserica primară exista şi o altă categorie de slujitori

ai cuvântului, - harismaticii - care aveau un însemnat rol în viaţa Bisericii apostolice.

Harismaticii (pnevmaticii) erau creştini înzestraţi de Dumnezeu cu diferite daruri şi

puteri numite harisme (χαρισματα). Deşi nu erau aleşi de comunitate şi nici rânduiţi prin

hirotonie, harismaticii aveau o mare cinste pentru harul lor, având dreptul la daruri din partea

creştinilor. Sfântul Apostol Pavel, numeşte o parte din numărul acestor harismatici (I

Corinteni 12, 28-30). Dintre aceştia mai însemnaţi erau Apostolii, apoi proorocii, după care

urmau învăţătorii (didascălii).

Harismele erau un dar supranatural special dat Bisericii creştine primare pentru

creşterea şi consolidarea ei. Ele făceau o puternică impresie asupra credincioşilor şi chiar a

necredincioşilor. Odată cu trecerea timpului, după perioada apostolică, harismele au început

să se stingă treptat. Didascălii au devenit mai târziu profesori creştini care învăţau pe alţii în 25 Pr. Prof. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică, în „Studii teologice”,

XLIII(1991), nr. 4, p. 326 Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola.....op. cit., p. 94.

Pagina 21 din 78


şcoli sau în particular învăţătura de credinţă creştină.

Raporturile Bisericii Primare cu iudaismul reprezintă una dintre problemele

fundamentale ale acesteia. Creştinismul, ca religie spiritual, liberă şi universală a fost pregătit

de Vechiul Testament. El a apărut în Iudeea şi era predicat mai întâi iudeilor. În comunitatea

creştină din Ierusalim, primii creştini mergeau şi se rugau la templu şi respectau totodată şi

Legea mozaică. Iudaizanţii cereau ca şi creştinii recrutaţi dintre păgâni să respecte Legea

mozaică, dar Sfântul Apostol Pavel a apărat cu hotărâre „libertatea" Evangheliei împotriva

„fraţilor mincinoşi" care puneau Legea mozaică mai presus de Evanghelie. Sinodul apostolic

din anul 50 a adus lumină şi mângâiere în conflictul dintre creştinii proveniţi dintre iudei şi

cei proveniţi dintre greco-romani.

Evenimentele istorice, în succesiunea lor au lămurit situaţia, separându-se astfel tot

mai mult creştinismul de iudaism. După căderea Ierusalimului şi dărâmarea templului (la anul

70), la Ierusalim se infiripă o nouă comunitate creştină în care elementul iudaizant nu mai

avea putere, întrucât majoritatea credincioşilor erau convertiţi dintre “neamuri".

Căderea Ierusalimului (în august 70 d.Hr.) marchează încheierea perioadei apostolice.

în timpul războiului iudaic (66-70) au murit aproape un milion de evrei, iar prizonieri au fost

luaţi vreo sută de mii. Odată cu distrugerea cetăţii Ierusalimului a fost distrus şi templul

iudaic.

Distrugerea templului iudaic de la Ierusalim, este considerat un eveniment religios şi

istoric important, întrucât din acest moment creşinismul se separă definitiv de iudaism.

Iudeo-creştinii se asimilează cu ceilalţi creştini. Odată cu distrugerea templului din

Ierusalim au incetat şi jertfele sângeroase. Conducerea spirituală a iudaismului a fost preluată

de şcolile rabinice din Babilon şi Tiberias.

Întrucât războiul iudaic a avut un caracter mesianic, creştinii evrei nu s-au solidarizat

cu conaţionalii lor, ci au părăsit Ierusalimul.

După războiul iudaic, la Ierusalim au început să se ridice temple păgâne, interzicându-

se stabilirea iudeilor acolo. În oraşul recontruit s-a format o comunitate creştină din păgânii

convertiţi.: Pentru câteva secole, Cezareea devine metropola creştină a Palestinei.

5. Cultul şi viaţa creştină în perioada apostolică

a) Cultul creştin.

1. La Ierusalim, comunitatea creştină, înfiinţată de Sfinţii Apostoli în ziua

Cincizecimii (Rusaliilor), a continuat să trăiască în sânul poporului iudeu, stabilindu-şi de la

Pagina 22 din 78


început un cult şi o viaţă proprie, prin care se deosebea de restul poporului.

Viaţa cea nouă creştină avea ca punct central „frângerea pâinii" (Fapte 2;42) sau

„Cina domnească" (I Cor. 11, 20), care avea caracter de taină sau de jertfă curată. Frângerea

pâinii era însoţită de învăţătura Apostolilor şi de rugăciuni.

La început creştinii se adunau pentru săvârşirea cultului în case particulare (cum era,

spre exemplu, casa Mariei, mama lui Ioan Marcu). Cu frângerea pâinii (Euharistia) era unită

şi masa comună, numită „agapă", care întreţinea sentimentul dragostei creştine. Cultul se

săvârşea, în general, seara, când credincioşii erau mai liberi şi când erau mai feriţi, prin

întunericul nopţii, de iscoadele prigonitorilor.27

2. În afara Ierusalimului, creştinii nu mai îndeplineau şi practicile cultului iudaic,

întrucât erau alungaţi din sinagogi şi nevoid să se organizeze în comunităţi aparte, care nu

mai aveau nici o legătură cu sinagogile.

Cultul creştin primar a păstrat şi unele forme din cultul sinagogii: citiri din Vechiul

Testament, cântarea unor psalmi, rostirea unor rugăciuni şi cuvântări. Comunităţile creştine

din afara Ierusalimului erau prezidate de către un apostol, dacă era prezent, sau de către

întâistătătorii comunităţii, care erau episcopi.

După „frângerea pâinii" şi „agapa frăţească, cuvântul sau predica se prelungea până

noaptea târziu (Fapte 20,7-12). Adunarea credincioşilor şi savârşirea cultului aveau loc „în

ziua întâi a săptămânii` (fapte 20,7), care este ziua Domnului, Duminica. Prin separarea de

sinagogă se părăsea şi sabatul iudaic. Rugăciunile rostite de primii creştini erau de regulă

improvizate şi potrivite cu momentul şi cu scopul lor. În general, rugăciunea prezenta o mare

importanţă pentru viaţa şi cultul creştinilor. Ea era caldă, stăruitoare, din adâncul sufletului şi

cu o profundă dragoste creştină. Rugăciunea dădea Bisericii creştine un caracter cretin şi

social.28

Cea mai obişnuită rugăciune comună era „Tatăl nostru" (Rugaciunea Domnească),

care se rostea de cel puţin trei ori pe zi.

Pentru o mai rodnică activitate misionară, cultul creştin era însoţit uneori şi de

manifestări cu caracter hariamatic.

Botezul este poarta de intrare în creştinism, după o pregătire, care la început se

reducea la ascultarea unei predici. Botezul creştin se deosebea de cel iudaic, întrucât el este

mai mutt decât un rit sau un simbol şi are caracterul de Taină, care aduce iertarea păcatebr şi

transmitea harul dumnezeiesc. Botezul creştin este baia naşterii din nou prin Înnoirea Duhului 27 Pr. Prof. Ion Ionescu, Problema organizării cultului creştin ortodox şi a ierarhiei bisericeşti pe teritoriul

României până în secolele IX-X, în „Studii teologice”, XLIII(1991), nr. 3, p. 11428 Ibidem, p. 115.

Pagina 23 din 78


Sfânt (Tit 3,5). El este „naşterea din apă şi Duh", cerută de Mântuitorul ca esenţială condiţie

pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3,5). Botezul se putea săvârşi şi de diaconi.

Nu avem o formulă de mărturisire a credinţei din vremea Apostolilor. Simbolul numit

apostolic, cunoscut în secolul al II-lea are la bază o mărturisire de credinţă obişnuită din

perioada apostolică. El era scurt.

Înainte de sfâşitul secolului I, Botezul începe să fie precedat de o pregătire mai

îndelungată a celor ce aveau să-I primească.

Învăţătura celor 12 Apostoli este socotită în prima ei parte un catehism, care cuprinde

învăţături morale, ce trebuie predicate de creştini. Din cuprinsul ei aflăm că, înainte de Botez,

catehumenul postea o zi sau două. De asemenea, postea şi cel care săvârşea Taina Botezului.

Botezul se făcea, de regulă în apă curgătoare, dar el se putea săvârşi în orice apă. Dacă nu era

suficientă apă pentru cufundare, botezarea se făcea şi prin turnare. Botezul se făcea în numele

Sfintei Treimi. După botezare urma „punerea mâinilor". Ea se săvârşeaea la început numai de

Apostoli. Punerea mâinilor, cu post şi cu rugăciune se săvârşea şi pentru alte acţiuni de

consacrare, nu numai pentru hirotonia clericilor. De pildă, la Antiohia, „profeţii şi dascălii"

şi-au pus mâinile pe Barnaba şi pe Saul, înainte de a pleca în prima călătorie misionară

(Fapte, 13, 2-3).29

Hirotonia slujitorilor Bisericii primare se făcea prin rugăciuni şi punerea mâinilor de

către Sfinţii Apostoli (Fapte 6,5; 14,23), precedate de post. După perioada apostolică,

hirotoniile au fost făcute de episcopii aşezaţi de apostoli în fruntea unor comunităţi nou

intemeiate, asigurându-se astfel succesiunea apostolică până astăzi.

Postul era legat de actele de cult încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Încă înainte de

sfârşitul secolului I se postea în zilele de miercuri şi vineri, deosebite de zilele de post ale

iudeilor (luni şi joi). În zilele de post, probabil creştinii se adunau şi pentru cult, obicei

întâlnit mai târziu (in secolul III) în unele Biserici (ex. Cartagina).

Sărbători. Ziua întâi a săptămânii iudaice, ca zi de adunare şi de cult creştin, numită şi

"ziua Domnului" (Fapte 20,7) era serbată de primii creştini prin săvârşirea Sfintei Euharistii.

Sfântul Ignatie al Antiohiei numea Duminica ziua în care a răsărit viaţa noastră, adică a înviat

Hristos. Iudeo-creştinii serbau la început şi sărbătorile iudaice. Astfel, ei prăznuiau Paştile şi

Cincizecimea iudaică, dar cu semnificaţia lor creştină: Învierea Domnului şi Pogorârea

Sfântulul Duh.

Se pare că începând din secolul al III-lea se serba în Răsărit, la 6 ianuarie Epifania,

numită şi Theofania pentru pomenirea naşterii şi botezului Mântuitorului şi a descoperirii

29 Ibidem, p. 118.

Pagina 24 din 78


Sale dumnezeieşti în apele Iordanului, sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica Romei.

Separarea sărbătoririi Naşterii Domnului de cea a Botezului s-a produs pentru prima dată la

Antiohia (în jurul anului 377), apoi la Constantinopol (în anul 379), când Sfântul Grigorie de

Nazians a ţinut celebra sa predică festivă: “Hristos se naşte, măriţi-L!" Naşterea Domnului

sau Crăciunul, sărbătorit la 25 decembrie în fiecare an, a înlocuit sărbătoarea păgâne a

solstiţiului de iarnă. Hristos, „Soarele dreptăţii", a adus lumii „răsăritul cel de sus", învingând

păgânismul greco-roman.

b) Viaţa creştină, care este strâns legată de credinţa şi cultul primilor creştini, era

centrul de manifestare al creştinismului. Creştinii realizau o viaţă nomală de o frumuseţe

necunoscută pâne atunci. Ei trăiau în dragoste, în pace, în cumpătare şi se ajutau la cele bune.

Biserica creştină era „trupul lui Hristos" iar creştinii erau "mădularele" Lui. (I Cor. 3,16).

Creştinismul aprecia şi recomanda tuturor cinstea, corectitudinea şi o continuă activitate.

Pentru dobândirea celor sufleteşti dar şi a celor necesare pentru întreţinerea vieţii. Ţinuta,

morală şi duhovnicească a primilor creştini erau excepţionale. Ei sunt pentru lume ceea ce

este sufletut pentru trup.

Uneori existau şi anumite umbre în noua comunitate creştină. Unii alunecau uneori în

păcate şi slăbiciuni, care ţineau de firea omenească. Biserica intervenea pentru cercetarea şi

îndreptarea păcătoşilor. O disciplină bisericească s-a impus dintru început şi ea a servit la

menţinerea nivelului moral al comunităţilor. Pentru supravegherea şi îndreptarea vieţii mo-

rale, Biserica primară evea la îndemână mărturisirea păcatelor. Prin pocăinţă şi îndreptare,

păcătoşii se reabilitau şi puteau se rămână în sânul Bisericii. Pentru marea majoritate a

credincioşilor, Creştinismul era o vrednicie şi o cinste, care trebuia păstrată şi meritată.

II. PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR

Răspândirea creştinismului a întâmpinat de la început unele piedici şi greutăţi. De

pildă, la Ierusalim, Apostolii au suferit arestări, ameninţări, închisoare şi bătăi din partea

Sinedriului, care le-a interzis să mai vorbească despre Iisus Hristos. În afara Palestinei,

creştinismul a fost combătut de iudeii care porneau cu prigoane asupra creştinilor (Fapte

13,45-50; 14;19,17,5-8,13). Chiar Sfântul Apostol Pavel a avut mult de suterit din partea lor,

fiind de câteva ori în primejdie de moarte (II Corinteni 11,23-27).

Cauzele principale ale prigonirii creştinilor de către iudei au fost: îndepărtarea

creştinilor de sinagogă, în diaspora; despărţirea lor de iudeii angajaţi în războiul iudaic,

Pagina 25 din 78


ferirea lor de agitaţia iudaizanţilor, neparticiparea creştinilor la cultul mozaic, etc. Ura

iudeilor faţă de creştini s-a concretizat fie prin persecuţii sângeroase (ca uciderea lui Iacob cel

Mic "fratele Domnului"), fie prin calomnii la adresa lui Iisus Hristos sau prin acuzaţii

împotriva creştinilor.30

Creştinii au fost persecutaţi şi de către păgâni (Fapte 16, 19-40), dar mai ales de catre

autoritatea romană. Persecuţiile îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a

autorităţilor romane au fost mult mai grele şi de lungă durată, punând în primejdie chiar

Biserica creştină. Cele mai grele persecuţii şi cele mai sângeroase au început sub împăratul

Nero (54-68) şi au durs până la începutul secolului al IV lea, când împăratul Constantin cel

Mare (306-337) le-a pus capăt prin edictul de la Mediolan (Milano) din ianuarie 313.

Persecuţiile s-au numit după numele împăraţilor persecutori. În tot timpul celor două secole şi

jumătate de persecuţii, Creştinismul a fost socotit religio illicita. Au fost şi unii împăraţi care

au tolerat creştinismul (ex. Gallienus, 260-268).

Cauzele generale ale persecuţiilor au fost de mai multe feluri:

1. Cauze religioase. Între creştinism (care era o religie nouă, monoteistă, morală şi

absolută) şi păgânism (care era o religie veche, politeistă, idolatră şi decăzută) era un contrast

evident şi esenţial. Păgânii nu înţelegeau noua religie (creştină) fără temple, fără idoli sau zei

şi fără jertfe sângeroase. Romanii vedeau în creştinism o „superstiţie nouă şi răufăcătoare".31

Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii, învierea morţilor şi a cultului, au

determinat unele răstălmăciri şi acuzaţii la adresa creştinilor. Orice calamitate ce se abătea

asupra Imperiului roman, (ea) era atribuită creştinilor, care prin modul lor de viaţă “mâniau

pe zei" (Tertulian, Apologeticum, XL, 2-3).

2. Cauze politice. Strânsa legătură, dintre religie, stat şi viaţă publică scotea mult în

evidenţă contrastul dintre creştinism şi păgânism. Obligaţiile religioase deveneau adevărate

datorii civice, mai ales pentru funcţionari şi militari.

Păgânii vedeau, adesea, în creştini nişte duşmani ai statului, pentru ca aceştia jigneau

pe zei şi atrăgeau astfel asupra statului tot felul de nenorociri.

Nu numai poporul de rând, dar şi conducătorii politici şi religioşi ai timpului, vedeau

în general, în Creştinism o religie funestă pentru stat, pentru societate şi cultură. Se admitea

ca noua religie (creştină) să fie practicată doar în particular, dar cu respectarea publică a

cultului păgân. Răspândirea creştinismului în lumea greco-latină îi neliniştea pe împăraţii

30 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. I, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 22.

31 P. F. Justin Moisescu, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1955, p. 11.

Pagina 26 din 78


romani, creştinii fiind socotiţi un pericol public. De asemenea, critica aspră pe care

creştinismul o făcea păgânismului, (socotind-o rătăcire, înşelăciune a demonilor, corupţie),

întărâtă şi mai mutt pe păgâni.

Cultul împăratului a fost una dintre cele mai de seamă cauze ale persecuţiilor

împotriva creştinilor. Refuzul creştinilor de a participa la cultul împăratului era socotit o mare

ofensă la adresa majestăţii imperiale.

3. Cauze moral-sociale. Prejudecăţile şi ura manifestate de păgâni în relaţiile lor cu

creştinii au luat forme curioase şi periculoase şi anume: zvonuri necontrolate, calomnii

absurde, care căutau să compromită pe creştini şi să-i facă odioşi în faţa societăţii.

Clasele dominante vedeau în creştini nişte indivizi vulgari pe care-i dispreţuiau,

pentru că se recrutau mai mult din clasele modeste. Creştinismul era, deci, socotit o religie a

sclavilor, ignoranţilor şi a oamenilor inferiori. Nu numai în societate, dar şi în familie,

raporturile dintre creştini şi păgâni s-au schimbat datorită unor nemulţumiri, imputări sau

discuţii jignitoare. Creştinii erau urâţi de păgâni şi erau socotiţi periculoşi, nebuni,

conspiratori şi chiar trădători. Prin urmare ei erau socotiţi duşmani publici foarte periculoşi.

Unii împăraţi sau guvernatori cedau în faţa presiunilor mulţimii păgâne şi îi persecutau pe

creştini.

4. Legislaţia şi procedura de judecată. Pentru a fi acceptate în Imperiul roman, cultele

straine trebuiau să fie îngăduite prin lege. Până la Constantin cel Mare (306-337),

creştinismul a fost ţinut în afara legii. El putea fi urmărit pe baza unor legi care interziceau

cultele straine (ex. Legea celor 12 table) şi pedepseau magia.

În afară de legile existente, în care putea fi încadrat delictul de a fi creştin, s-au dat şi

legi speciale privitoare la persecutarea creştinilor.

În judecarea creştinilor putea fi urmată procedura procesului de crimă, cu pedepse

capitale, fie procedura reprimării delictelor, mai ales cele referitoare la tulburarea ordinei

publice.

Potrivit mărturiilor unor apologeţi şi istorici (Tertulian, Supliciu Sever), se crede ca

încă din timpul lui Nero (anul 64), creştinii au fost puşi în afara legii, până în anul 313, când

Constantin cel Mare le-a acordat deplina libertate prin Edictul de la Mediolan32. La Roma,

creştinii erau judecaţi de prefectul cetăţii, iar în provincii, de către guvernatori.

5. Pedepsele erau diferite, aplicate conform stării sociale a creştinilor. Creştinii de viţă

nobilă erau deportaţi, iar cei de jos erau decapitaţi; în ambele cazuri, însă, li se confiscau şi

averile. Pedepsele capitale erau: pierderea libertăţii, a drepturilor civile sau chiar moartea.

32 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit. , p. 76.

Pagina 27 din 78


Moartea creştinilor putea surveni fie prin decapitare, fie prin ardere sau răstignire. Uneori

creştinii erau aruncaţi la fiare sau erau ucişi în luptele cu gladiatorii.

Înainte de judecată, creştinii erau închişi, iar uneori erau legaţi în lanţuri. Adeseori,

creştinii mureau în închisori fie de asfixiere, fie de foame sau de sete. Unii creştini erau prinşi

în butuci de lemn.

Pentru a fi siliţi să se lepede de credinţă, creştinii erau torturaţi în timpul judecării, fie

prin flagelare sau bătăi cu vergi, fie prin arderea cu fierul roşu sau cu torţe sau prin turnarea

de plumb topit pe spate, prin sugrumare, sfărâmarea picioarelor spânzurarea cu capul în jos,

înnecarea, tăierea limbii, a nasului, a urechilor, scoaterea ochilor, arderea pe cruce şi multe

altele. Sub împăratul Diocleţian (284/285-305) şi urmaşii lui, torturile la care erau supuşi

creştinii, erau şi mai grele.33

III. MARTIRI CREŞTINI ÎN SECOLUL AL II - LEA

1. SF. POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI( † 23 februarie 155)

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a suferit

martiriul pentru Hristos într-o sâmbătă, 23 februarie 155, în

timpul împăratului Antonin Pius (138-161). Actul său

martiric, păstrat sub formă de Scrisoare a Bisericii din

Smirna către Biserica lui Dumnezeu care se afla în

Philomaelium şi către toate comunităţile din tot locul ale

Bisericii universale, prezintă un interes istoric excepţional,

deoarece este primul act martiric care ni s-a păstrat în limba

greacă, în forma lui originală, care a creat genul literar

creştin al Actelor martirice. Philomaelium era un orăşel din

provincia Frigia, situat la frontiera cu provincia Licaonia.

Policarp era episcop la Smirna din anul 106, cum aflăm din Epistola către Efeseni a

Sfântului Ignatie, episcopul Antiohiei, care în drum spre Roma, unde a suferit martiriul în

107, a fost oaspetele său, iar după plecare, i-a trimis o scrisoare din oraşul Troia.

Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului (202), în Galia din 177, născut la Smirna în 115,

33 Pr. Prof. Ioan G. Coman, "De la Dunăre la mare", Editura Arhiepiscopiei Tomisului si a Dunării de Jos, Galaţi, 1979, p. 63

Pagina 28 din 78


a cunoscut pe episcopul Policarp din copilarie şi ne-a lăsat în Scrisoarea către Florinus,

trimisă acestuia în 186, informaţii dîntre cele mai preţioase, din care aflăm că Sfântul

Policarp a cunoscut şi s-a întreţinut cu Sfântul Ioan Evanghelistul la Efes şi cu alţii care vazu-

seră pe Domnul Hristos.

«Am auzit pe Policarp, îi scrie Sfântul Irineu lui Florinus, cum istorisea el despre

relaţiile sale cu Ioan (Evanghelistul) şi cu ceilalţi care văzuseră pe Domnul, cum îşi amintea

e1 cuvintele lor şi unele fapte pe care le auzise de la ei despre Domnul, despre minunile Sale

şi învăţătura Sa; cum Policarp, dupa ce a primit toate acestea de la martorii oculari ai vieţii

Cuvântului (I In. 1, 1-2) a învîţat acestea toate potrivit Scripturilor...»34.

Această relatare este confirmată de Sfântul Irineu al Lugdunului şi în lucrarea sa

Contra Haereses, în care se exprimă astfel : «Policarp nu numai că a fost instruit de Apostoli

şi s-a întreţinut cu mulţi din cei ce văzuseră pe Domnul, ci a fost pus de Apostoli episcop în

Asia, în Biserica din Smirna; noi înşine l-am văzut în copilaria noastra... ; el a propovăduit

totdeauna acele învăţături pe care le predă Biserica de la Apostoli şi numai acestea sunt

adevărate»35.

În anul 154, sau cel mai târziu la începutul anului 155, Sfântul Policarp a făcut o

vizită la Roma, pentru a ajunge cu papa Anicet (154-166) la o înţelegere cu privire la data

serbării Paştelui. Creştinii din Palestina, Siria, Mesopotamia, Cilicia şi din provinciile Asiei

Mici, urmând tradiţia Sfântului Ioan, sărbătoreau «Paştele Crucii» - la 14 nisan (aprilie),

odată cu iudeii, fapt pentru care erau numiţi «quartodecimani», tradiţie pe care o păstra şi

Sfântul Policarp, iar cei de la Roma, din Alexandria şi din provinciile apusene ale Imperiului

roman sărbătoreau Paştile în duminica imediată după Vinerea Patimilor, numit «Paştile

învierii». Înţelegerea nu s-a putut realiza, dar cei doi conducători ai Bisericii s-au despărţit în

pace.

La câtva timp după sosirea sa de la Roma, Sfântul Policarp a suferit martiriul, fiind

ars pe rug în circul din Smirna, în Sâmbăta cea mare, 23 februarie 155, cu ocazia sărbătorilor

organizate de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare.

Ecoul evenimentelor tragice din Filadelfia şi Smirna a început să se răspândească în

provinciile şi oraşele din jur, iar Biserica din Philomaelium, din Frigia, a cerut informaţii.

Creştinii din Philomaelium doreau o istorisire a martiriului Sfântului Policarp pe care

s-o citească în Biserica lor şi s-o facă cunoscută apoi şi altor Biserici din lume.

34 Tertulian, Scrisoarea către Florinus, traducere, introducere şi note de prof. Dr. Remus Rus, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 43.

35 Sfântul Irineu de Lugdunum, Contra Haereses, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 12.

Pagina 29 din 78


Din martiriul Sfântului Policarp, aflăm unele informaţii istorice interesante.

Au suferit martiriul în acest timp, în oraşele Filadelfia şi Smirna, din Asia

proconsulară 12 martiri, dar unul singur, un frigian numit Quintus, a avut slăbiciunea să

apostasieze de la credinţă, denunţându-se proconsulului de bună voie. Un altul, Germanicus,

a rezistat cu tărie, fiind dat fiarelor sălbatice.

Sentimentele mulţimii faţă de creştini erau împărţite. Unii spectatori simţeau

compătimire pentru creştini, socotindu-i oameni nevinovaţi, care nu făcuseră nimic rău contra

legilor romane, dar alţii, cei mai mulţi, înfuriaţi de curajul creştinilor, strigau : “La moarte cu

ateii (nelegiuiţii)! Să fie căutat Policarp!” Creştinii erau numiţi de păgâni “căţei”, pentru că ei

adorau un Dumnezeu nevăzut şi spiritual şi nu se închinau ca păgânii statuilor văzute ale

zeilor, în care cei de rând credeau că locuieşte puterea lor.

Sfătuit de creştinii din jurul său, Sfântul Policarp s-a retras într-o căsuţă de ţară din

apropierea oraşului Smirna, unde a fost arestat de soldaţi şi adus de irinarhul Irod, adică de

şeful poliţiei, şi de Nichita, tatăl acestuia, în piaţa din Smirna, în faţa proconsulului L. Statius

Quadratus, care a încercat să-l convingă să renege pe Hristos în faţa mulţimii.

Iar Sfântul Policarp a răspuns : «De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu

mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit ?».36

În faţa mulţimii adunate în stadionul din Smirna, Sfântul Policarp a mărturisit că este

creştin. Proconsulul a voit să-l condamne la fiare, dar, cum jocurile cu fiarele se terminaseră,

spectatorii înfuriaţi au început să strige ca Policarp să fie ars îndată de viu.

Mulţimea păgânilor şi iudeilor a pregătit îndată rugul din vreascuri, lemne şi scânduri,

aduse din prăvălii şi de la băi.

Sfântul Policarp a refuzat să fie legat sau pironit pe lemn şi, după o rugăciune

fierbinte către atotputernicul Dumnezeu, una dintre cele mai frumoase şi vechi rugăciuni care

ni s-a păstrat, s-a adus « jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu».

Un confector (lăncier) i-a străpuns trupul cu pumnalul. Creştinii au voit să scoată

trupul lui din foc, dar, la instigaţia iudeilor, păgânii au intervenit pe lângă Nichita, tatăl

irinarhului Irod, să roage pe proconsulul Statius Quadratus ca să nu-l dea «ca nu cumva,

creştinii părăsind pe cel răstignit (pe Hristos), să înceapă să se închine acestuia ...Ei nu înţeleg

ca noi nici pe Hristos nu-L vom putea părăsi vreodată ...şi nici să ne închinăm altuia. Căci lui

Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie

ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului»37. Este cel mai vechi text, din care putem cunoaşte cum

36 Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice..op. cit. , p. 24.37 Ibidem, p. 26.

Pagina 30 din 78


a luat naştere şi ce semnificaţie are cultul martirilor şi Sfinţilor, în Biserica creştină. Tot din

acest document, aflăm cum a luat naştere şi cultul moaştelor, deoarece, după ce creştinii au

adunat din foc osemintele Sfântului Policarp şi le-au aşezat la locul cuvenit, autorul textului

se exprimă astfel: «Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi

veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca ziua naşterii».

Martiriul Sfântului Policarp este important şi pentru faptul că textul foloseşte

termenul de Biserică universală de trei ori, după ce pentru prima oară l-a folosit Sfântul

Ignatie al Antiohiei († 107), în Epistola către Smirneni VIII, 1. Ca şi Sfântul Ignatie, autorul

textului Martiriului Sfântului Policarp, înţelege prin Biserică universală, Biserica cea

adevărată, răspândită peste tot pamântul locuit, singura care păstrează adevărata credinţă a

Domnului Hristos, opusă grupărilor eretice, care răstălmăcesc şi falsifică învăţătura Sa.

Scrisoarea creştinilor din Smirna către creştinii din Philomaelium aminteşte tuturor

Bisericilor şi creştinilor din lume că «Policarp, asemenea Domnului (Hristos), a aşteptat ca să

fie dat morţii, pentru ca şi noi să devenim imitatorii lui, nu căutând numai cele ale noastre, ci

şi cele ale aproapelui».

Ideea centrală a Martiriului Sfântului Policarp este o paralelă între martiriul său şi

suferinţele lui Hristos pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc.

Autorul şi timpul compunerii Martiriului Sfântului Policarp

Referitor la autor, H. Delehaye afirmă ca Biserica din Smirna, pentru a răspunde

dorinţei Bisericii din Philomaelium de a cunoaşte mai amănunţit cele întâmplate cu Sfântul

Policarp, a îndemnat pe creştinul Marcianus, să compună istorisirea sub forma unei Scrisori,

pe care a trimis-o Bisericii din Philomaelium, cu rugămintea de a trimite şi altor Biserici,

scrisoare copiată apoi de Evarestos38.

Din capitolul XXII al Scrisorii, aflăm că «acestea le-a copiat Gaius, după Irineu (†

202), un ucenic al lui Policarp, cel ce a petrecut împreună cu Irineu. Iar eu, Socrate din

Corint, le-am scris după copia lui Gaius. Eu, Pioniu, am scris din nou cele de mai înainte...».

S-a presupus ca acest Pioniu ar fi preotul Pioniu, care a suferit martiriul pentru Hristos

cu un grup de creştini, la 12 martie 250, în timpul împărătului Deciu (249-251), la Pergam, în

Asia Mica, dar distanţa prea mare de timp ne impune să avem rezervă faţă de identificarea lui

Pioniu, care a copiat, la sfârşitul secolului II, Martiriul Sfântului Policarp, cu preotul Pioniu,

martirizat în 250.

38 H. Delehaye, Les passions des martyrs et les genres litteraires, Bruxelles, 1921, p. 11 apud . Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice , op. cit. , p. 22.

Pagina 31 din 78


În ceea ce priveşte ziua şi anul martiriului Sfântului Policarp, am rămas împreună cu

majoritatea istoricilor, şi patrologilor la data de 23 februarie 155, care este calculată după cele

afirmate în capitolul XXI al Martiriului Sfântului Policarp, unde se spune : «A primit

mucenicia preafericitul Policarp a doua zi a lunii Xantic (februarie), cu şapte zile înainte de

calendele lui Martie, în Sâmbăta cea mare, pe la ceasul opt. A fost prins de Irod, fiind

arhiereu Filip Tralianul şi proconsul Statius Quadratus».

Data de 23 februarie 155 este atestată şi în Synaxarium Ecclesiae

Constantinopolitanae, Mrtirologiul Hieronimian, Bibliotheca Hagiographica Graeca şi

Bibliotheca hagiographica Latina.

Istoricul şi bizantinologul belgian Henri Gregoire, întemeindu-se pe ştirea dată de

Eusebiu de Cezareea, în Istoria sa, IV, 15, în care scrie că Sfântul Policarp a suferit martiriul

în timpul lui Marcu Aureliu (161180), a încercat să demonstreze că Sfântul Policarp a fost

martirizat în 23 februarie 177, în anul în care au suferit martiriul la Lugdunum (Lyon) în

Galia, 48 de martiri, dar opinia sa n-a fost acceptata. H. I. Marrou pune data martiriului

Sfântului Policarp în primii ani ai domniei împăratului Marcu Aureliu, între 161-16939.

Istorisirea Martiriului Sfântului Policarp, fiind alcătuită de un martor ocular, este reală

şi autentică, nu inventată, deşi s-a încercat de către unii să se arate părţile interpolate şi

adăugate. Acest Act martiric prezintă nu numai o mare valoare istorică şi dogmatică, fiind

primul şi cel mai vechi Act martiric care ni s-a păstrat în forma lui originală, din cea mai

adâncă antichitate creştină, jumătatea secolului II, ci, datorită frumuseţii stilului colorat şi viu,

are şi o valoare literară deosebită, fapt care a făcut pe eruditul cunoscător şi editor al Vieţilor

Sfinţilor, Hippolyte Delehaye, să se exprime despre el în modul următor: «Martiriul Sfântului

Policarp şi Actele Sfintelor Perpetua şi Felicitas... ar putea fi puse pe aceeaşi treaptă cu

Martirii lui Chateaubriand, în ceea ce priveşte valoarea literară...».

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Policarp la 23 februarie, data martiriului

său, iar Biserica Romano-Catolică îl sărbătoreşte la 26 ianuarie.

*

* *

MARTIRIUL SFÂNTULUI POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI40

39 H. Gregoire, La veritable date du martyre de S. Polycarpe, 23 fevrier, 177, în „Analecta Bollandiana”, 69(1951), p. 1-38 apud ibidem, p. 23.

40 Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 27 – 34.

Pagina 32 din 78


(† 23 februarie 155)

Biserica lui Dumnezeu, care se afla în Smirna, către Biserica lui Dumnezeu care se

afla în Filomelium şi tuturor comunitatilor din tot locul ale Bisericii universale : mila, pacea

şi dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos să se inmulţească.

I.

1. V-am scris, fraţilor, cele privitoare la martiri şi despre Fericitul Policarp, care a

făcut să înceteze persecuţia, pecetluind-o, ca să spunem astfel, prin mucenicia sa; căci toate

cele petrecute s-au făcut ca Domnul sa ne arate din cer ce înseamnă mucenicia cea după

Evanghelie.

2. Căci, asemenea Domnului, el a aşteptat să fie dat (morţii), pentru ca şi noi să

devenim imitatorii lui, nu cautând numai cele ale noastre, ci şi cele ale aproapelui . Căci

dragostea adevarată şi statornică urmăreşte ca cineva să se mântuiască nu numai pe sine, ci pe

toţi fraţii.

II.

1. Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui

Dumnezeu ; căci, devenind noi mai evlavioşi, trebuie să atiribuim lui Dumnezeu puterea Sa

peste toate.

2. Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor de Dumnezeu ?

Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la vinele şi arterele dinlăuntru,

-ei au răbăat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă şi să se

vaiete ; iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut şi n-a suspinat,

cei chinuiţi dovedindu-ne tuturor că în ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Hristos

sunt ca şi dezbrăcaţi de trup, sau, mai bine, că Domnul însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei.

3. Şi, luând aminte la harul lui Hristos, au dispreţuit chinurile lumii, câştigând printr-o

singură oră (de suferinţe) viaţa de veci. Iar focul sălbaticilor lor chinuitori era pentru ei

răcoritor, având înaintea ochilor să scape de focul cel veşnic, care nu se stinge niciodată, şi

priveau cu ochii inimii bunătăţile păstrate celor ce indelung rabăă, despre care urechea n-a

auzit, ochiul nu le-a văzut şi nici la inima omului nu s-au suit. Lor, însă, le-au fost arătate de

Domnul, deoarece nu mai erau oameni, ci îngeri.

4. De asemenea, şi cei aruncaţi fiarelor sălbatice au îndurat chinuri îngrozitoare, iar

alţii au fost pironiţi prin cuie şi pedepsiţi şi cu alte felurite chinruri, pentru că vrăjmaşul, de-i

era cu putinţă, să-i facă să tăgăduiască pe Hristos, printr-o indelungată chinuire.

III.

Pagina 33 din 78


Multe, într-adevar, a uneltit diavolul împotriva mucenicilor, dar, prin harul lui

Dumnezeu, n-a reuşit nimic contra nici unuia. Căci prea viteazul Germanicus a învins teama

lor prin răbăarea lui, ca unul care s-a luptat cu cel mai mare curaj cu fiarele. Voind, deci,

proconsulul să-l convingă să se lepede de Hristos, zicându-i că-i pare rău de tinereţea lui, el a

întărâtat singur fiara împotriva sa, lovind-o, voind a scapa mai repede de nedreapta şi

nelegiuita viaţă (ce-i oferea).

Pentru aceasta, toată mulţimea, uimită de marele curaj al iubitorului şi temătorului de

Dumnezeu neam al creştinilor, a strigat : «Piară nelegiuiţii ! Să fie căutat Policarp !»

IV.

Totuşi unul, cu numele de Quintus, frigian, venit de curind din Frigia, văzind fiarele,

s-a înfricoşat. Iar acesta s-a prezentat de la sine şi a indemnat şi pe alţii să vind de bună voie

(în faţa proconsulului). Proconsulul, rugându-1 şi făgăduindu-i multe, l-a convins să jure pe

zei şi să le jertfească. De aceea, fraţilor, sa nu lăudăm pe cei ce se predau ei înşişi, pentru că

nu aşa ne învaţă Evanghelia.

V.

1. Dar prea minunatul Policarp, auzind el mai întâi (mulţimea), nu s-a tulburat, ci voia

să rămână în cetate ; cei mai mulţi, însă, l-au înduplecat să plece. Şi s-a adăpostit într-o casă

de ţară, nu departe de cetate, şi petrecea cu câţiva, noaptea şi ziua, nefăcând nimic altceva,

decât rugându-se pentru toţi şi pentru toate Bisericile din lume, precum era obiceiul său. 2. Şi

rugându-se, cu trei zile mai înainte de a fi prins, a avut o vedenie, căci a văzut perna lui

cuprinsă de flăcări ; şi,întorcându-se, a spus către cei ce se aflau împreună cu el : «Trebuie să

fiu ars de viu».

VI.

Iar cei ce-l căutau, stăruind (să-l găsească), el s-a mutat într-o altă casă şi îndată s-au

înfăţişat urmăritorii. Dar, negăsindu-l, au arestat doi tineri sclavi, dîntre care unul, fiind

chinuit, a arătat locul unde se afla. Era şi cu neputinţă să rămână el ascuns, deoarece chiar

casnicii lui erau trădătorii. Iar şeful poliţiei (irinarhul = făcătorul de pace) care îndeplinea

această funcţie, numit Irod, s-a grăbit să-l ducă în stadion, pentru ca el, Policarp, să-şi

primească moştenirea sa, devenind părtaş cu Hristos, iar trădătorii lui să-şi ia pedeapsa lui

Iuda.

VII.

1. Având, deci, cu ei un sclav, într-o vineri, pe la ceasul prânzului, urmăritorii şi

călăreţii cu armele lor obişnuite, mergând ca la un tâlhar, şi sosind seara târziu, il aflară stând

într-o căsuţă, la etaj. Iar el ar fi putut fugi de acolo într-un alt loc, dar n-a voit, zicând : «Facă-

Pagina 34 din 78


se voia lui Dumnezeu». 2. Auzind, deci, ca aceştia au sosit, coborind, s-a întreţinut cu ei,

încât cei ce priveau vârsta şi înfăţişarea lui liniştită se mirau de ce a trebuit o aşa de mare

grabă pentru a prinde un bătrân atât de venerabil. Apoi el a poruncit îndată să le dea să

mănânce şi să bea, în acel ceas, cât vor vrea, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat o

ora. 3. Iar aceştia, îngăduindu-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape

două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dîntre care multora

le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân aşa de evlavios.

VIII.

1. Iar după ce şi-a terminat rugăciunea, pomenind pe toţi care s-au întâlnit vreodată cu

el, mici şi mari, străluciţi şi smeriţi, şi întreagă Biserica universală din lume, sosind ora

plecării, 1-au suit pe un asin şi 1-au adus în cetate, fiind Sâmbăta cea mare. 2. Şi l-a

întâmpinat conducătorul poliţiei (irinarhul) Irod şi tatăl lui, Nichita, care, urcându-l într-o

căruţă, s-au aşezat şi ei lângă el, încercând să-l convingă (să se lepede de Hristos), zicându-i :

«Ce rău este să zici «Domnul Împărat», să jertfeşti zeilor şi să faci şi cele asemenea acestora,

ca să-ţi scapi viaţa ?»

Iar el, la început, nu le-a răspuns ; dar ei, staruind, el le-a zis : « Nu voi face ceea ce

mă sfătuiţi». 3. Aceştia, nereusind să-l convingă, i-au spus cuvinte ameninţătoare şi-l

împinseră cu sila, încât, căzind din caruţă, şi-a scrântit piciorul. Dar el, neîntorcându-se, ca şi

cum n-ar fi suferit nimic, mergea cu voioşie, fiind adus în stadion. Era aşa de mare zgomot în

stadion, încât nimeni nu putea fi auzit.

IX.

1. Iar în timp ce Policarp intra în stadion, un glas din cer i-a zis : «Fii tare şi

îndrăzneşte, Policarp !» Pe cel ce vorbea nimeni nu l-a văzut, dar cei de faţă dîntre ai noştri

(creştinii) au auzit glasul. Când a fost adus el, s-a făcut mare zgomot, auzind ei că Polilcarp a

fost prins. 2. Fiind deci adus, l-a întrebat proconsulul dacă el este Policarp. Iar el, marturisind,

proconsulul căuta să-l convingă să se lepede (de Hristos), zicând : «Fie-ţi milă de vârsta ta !»

şi altele asemenea acestora, cum este obiceiul să li se spună (creştinilor), ca :«Jură pe soarta

împăratului», «Căieşte-te», zi : «Piară nelegiuiţii ! ». Iar Policarp, cu faţa serioasă, privind la

toată mulţimea nelegiuiţilor de păgâni din stadion, ridicând mâna către ei, suspinând şi

privind spre cer a zis : «Piară nelegiuiţii».

3. Cum, însă, proconsulul stăruia şi-i zicea : «Jură (pe zei) şi te voi elilbera, blesteamă

pe Hristos !», Policarp i-a răspuns: «De optzeci şi şase de ani îl servesc şi nici un rău nu mi-a

făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit ? »

X.

Pagina 35 din 78


1. Stăruind iarăşi acesta şi zicându-i : «Jură pe soarta împăratului», Policarp a

răspuns : «De socoteşti în zadar că voi jura pe soarta împăratului, cum zici tu, şi te prefaci ca

nu ştii cine sunt, având îndrăzneală, ascultă : sunt creştin. Iar dacă vrei să cunoşti învăţătura

creştinismului, da-mi o zi şi ascultă-mă». 2. A zis proconsulul : «Convinge poporul». Iar

Policarp a răspuns : «Pe tine te-am socotit vrednic de cunoaştere, căci am învăţat să dăm

autorităţilor şi stăpânirilor rânduite de Dumnezeu cinstea cuvenită, care nu ne aduce nici un

rău ; pe aceia, însă, nu-i socotesc vrednici, să mă apăr înaintea lor».

XI.

1. A zis proconsulul : «Am fiare ; te voi da acestora, de nu te căieşti». Iar el a zis :

«Porunceşte ; căci pentru noi rămâne neschimbată întoarcerea de la mai bine la mai rău ;

dimpotrivă, este bine să te întorci de la rele spre cele bune». 2. Iar acela îi zise din nou: «Dacă

dispreţuieşti fiarele, voi face să fii mistuit prin foc, de nu te îndrepţi». Iar Policarp a zis : «Tu

mă ameninţi cu un foc care arde un ceas şi după puţin se stinge, pentru că nu curnoşti focul

judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice, păstrat pentru cei nelegiuiţi. Dar, de ce întârzii ? Fă

ceea ce voieşti».

XII.

1. Acestea şi mai multe altele zicind, s-a umplut de curaj şi de bucurie, iar faţa lui

strălucea de har, încât nu numai ca nu s-a prăbuşit, fiind tulburat de cele spuse lui, ci

dimpotrivă a scos din fire pe proconsul, care a trimis crainicul sau sa strige de trei on în

mijlocul stadionului «Policarp a mărturisit ca este creştin». 2. Aceasta vestindu-se de crainic,

toată mulţimea păgânilor şi a iudeilor care locuiau în Smirna, cu nestaăpânită furie şi cu glas

mare striga : «Acesta este dascălul Asiei (Proconsulare), tatăl creştinilor, surpătorul zeilor

noştri, care a învăţat pe mulţi să nu jertfească şi să nu se închine (zeilor)». Acestea zicind,

strigau şi cereau asiarhului (prefectului) Filip, să dea drumul unui leu (asupra lui Policarp).

Acesta a spus, însă, că nu-i îngăduie aceasta, pentru că luptele cu fiarele se terminasera. 3.

Atunci li s-a părut să strige într-un glas, ca Policarp sa fie ars de viu ; căci trebuia să se

împlineasca vedenia cu perna care se arătase lui, când, văzând-o arzând, în timp ce se ruga,

întorcându-se, a spus credincioşilor din jurul său în chip 36rophetic : «Trebuie să fiu ars de

viu».

XIII.

1. Acestea, deci, s-au întâmplat cu o aşa de mare grabă, mai repede decât se poate

spune, mulţimile aducând îndată din prăvălii şi din băi lemne şi vreascuri, mai ales iudeii,

care slujiră la acestea cu bucurie, cum este obiceiul lor. 2. Iar când rapid a fost gata, Policarp,

dezbracând,u-se de toate hainele şi desfăcându-şi cureaua, încerca să se descalţe, mai înainte

Pagina 36 din 78


nefăcând aceasta, pentru că fiecare din credincioşi se grăbea să se stingă repede de trupul lui ;

că-ci era împodobit şi înainte de a avea perii albi cu toată frumuseţea (sufletului), datorită

vieţuirii sale. 3. Îndată au fost puse în jar uneltele pregătite pentru rug. Iar ei voind să-l şi

pironească, el le zise : «Lăsaţi-mă aşa, căci Cel ce-mi dă tăria să îndur focul îmi va da putere

sa îndur nemişcat pe rug, chiar şi ars siguranţa cuielor voastre».

XIV.

1. Astfel, nu l-au mai pironit, ci l-au legat. Iar el, cu mâinile legate la spate, ca un

berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi adus jertfă de ardere bine plăcută lui

Dumnezeu, privind spre cer, zise: «Doamne, Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi

binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine,

Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care

trăiesc înaintea feţei Tale. 2. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca

să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a

sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta

astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit,

Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. 3. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te bine-

cuvintez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu,

prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să

fie. Amin».

XV.

1. După ce el zise amin şi-şi sfârşi rugăciunea, oamenii însărcinaţi cu focul, l-au

aprins. Iar cind s-a făcut o flacără mare, am văzut o minune, cei cărora ni s-a dat s-o vedem,

care pentru aceea am fost păstraţi (în viaţă) ca să vestim şi altora cele întâmplate. 2. Căci

focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, încomjura ca un cort

trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace,

sau ca aurul şi argirntul care se încearcă în cuptor. Am simţit chiar şi o mireasmă plăcută, ca

un miros de tămâie sau de alte miresme preţioase.

XVI.

1. Vazind în sfârşit nelegiuiţii că trupul lui nu poate fi nimicit prin foc, au poruncit să

se apropie de el un comiector (lăncier, servitorul care ucidea în circ fiarele periculoase pentru

spectatori), spre a-l străpunge cu pumnalul. Şi făcând aceasta, a ieşit din împunsătură sânge

mult, încât a stins focul, iar toată mulţimea se mira ca este aşa de mare deosebire între

necredincioşi şi cei slabi (creştini). 2. Unul dintre ei a fost şi acest prea minunat mucenic

Policarp, în timpurile noastre, învăţător apostolic şi cu duh proorocesc, episcopul Bisericii

Pagina 37 din 78


universale din Smirna. Căci orice cuvânt, care a ieşit din gura lui, s-a împlinit şi se va împlini.

XVII.

1. Iar cel invidios, viclean şi rău, protivnicul neamului celor drepţi, vazând măreţia

muceniciei lui şi vieţuirea lui curată dintru început, ca unul care s-a încununat cu cununa

nestricăciunii şi a dobândit premiul netăgăduit al biruinţei, s-a străduit ca nici măcar

rămăşiţele trupului său să fie luate de noi, deşi mulţi dîntre noi doreau să facă aceasta şi să

aibă Sfântul lui trup.

2. Au şoptit, deci, lui Nichita, tatăl lui Irod şi fratele Alcei, să roage pe proconsul, ca

să nu dea trupul lui Policarp, «ca nu cumva, zicea el, creştinii, parasind pe cel răstignit (pe

Hristos), să înceapă să se închine acestuia». Iar ei au zis acestea, fiind îndemnaţi şi instigaţi şi

de iudei, care păzeau trupul, când am voit noi să-l luăm din foc. Ei nu înţeleg că noi nici pe

Hristos nu-L vom putea părăsi vreodată, Cel care fără de vind a pătimit pentru cei păcătoşi şi

pentru mântuirea întregii lumi, şi nici să ne încfiindm altuia. Căci lui Hristos ne încfiindm

pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii şi

imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie că şi

noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu el.

XVIII.

1. Vazând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în

mijloc, cum e obiceiul lor, l-a ars. 2. În acest chip, noi am dobândit mai în urma osemintele

lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-am aşezat la un loc

cuviincios.

3. Dea Domnul, să ne ducem şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie ca să

sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta,

cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă.

XIX.

1. Astfel sunt cele cu priviire la Sfântul Policarp, care, împreună cu cei din Filadelfia,

este al doisprezecelea care a primit mucenicia în Smirna. El singur dîntre toţi este mai mult

pomenit, că şi păgânii de pretutindeni vorbesc despse el, fiind nu numai un dascăl alles, ci şi

marir rnumit, a căui mucenicie toţ doresc s-o urmeze, pentru că fost după Evanghelia lui

Hristos.

2. Căci prin răbăarea sa, biruind pe nedreptul dregător şi primind astfel cununa

nestricăciunii, se bucura cu Apostolii şi cu toţi drepţii, proslăvesc, fie pe Dumnezeu şi pe

Pagina 38 din 78


Tatăl atotţiitorul şi binecuvintează pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul sufletelor şi

călăuzitorul trupurilor noastre, şi păstorul Bisericii universale din lume.

XX.

1. Ne-ati rugat, deci, să vă lămurim mai pe larg cele întâmplate, iar noi, pentru

prezent, vi le-am amintit pe scurt prin fratele nostru Marcion. Aşadar, aflând acestea, trimiteţi

epistola şi fraţilor din afară, ca şi ei să preamărească pe Domnul, Cel ce face, alegere dîntre

slujitorii Săi.

2. Iar Celui ce poate să nu primească pe toţi, prin harul şi darul Său, în împărăţia Sa

cea veşnică, prim Unul Născut, Fiul Său, Iisus Hristos, se cuvine slavă, cinste, putere şi

mărire în veci.

Salutaţi pe toţi sfinţii (creştinii). Împreună cu noi, vă saluta şi Evharest, cel ce a scris

acestea, dimpreună cu toată casa lui.

XXI.

A primit mucenicia prea fericitul Policarp a doua zi a lunii Xantic (februarie), cu şapte

zile înainte de calendele lui martie, în Sâmbăta cea mare, pe la ceasul opt. A fost prins de

Irod, fiind arhiereu Filip Trolianul, proconsul Statius Quadratus (Codrah), iar împărat al

veacurilor Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, cinste, mărire, tron veşnic din neam în neam.

Amin.

XXII.

1. Vă dorim, fraţilor, să fiţi sănătoşi, umblând după cuvântul Evangheliei lui Iisus

Hristos, Căruia se cuvine slava dimpreună cu Dumnezeu şi Tatăl şi Sfântul Duh, spre

mântuirea tuturor celor aleşi, precum a mărturisit fericitul Policarp, pe ale cărui urme să fim

şi noi aflaţi în împărăţia lui Iisus Hristos.

2. Acestea le-a copiat Gaius, după Irineu, un ucenic al lui Policarp, cel ce a petrecut

împreună cu Irineu. Iar eu, Socrate din Corint, le-am scris după copia lui Gaius. Harul să fie

cu toţi.

3. Eu, Piomiu, am scris din nouc cele de mai înaimte, aflându-se prin descoperirea

făcută mie de fericitul Policarp, precum voi lămuri în cele ce urmează. Am adunat acestea,

aproape nemişcate de timp, pentru ca şi pe mine să mă adune Domnul Hristos Împreună cu

aleşii Săi în împărăţia Lui cea veşnică, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul

Sfânt în vecii vecilor. Amin.

O altă încheiere după un codice din Moscova:

1. Acestea s-au copiat de către Gaius dupa cele scrise de Irineu, cel care a petrecut

Pagina 39 din 78


îpreuna cu Irineu, ucenicul lui Policarp. 2. Acest Irineu, pe vremea muceniciei episcopului

Policarp, se afla la Roma, unde a învăţat pe mulţi. Scrierile sale sunt multe, foarte bune şi

corecte, iar în acestea, el aminteşte de Policarp, căci a învăţat de la el. Irineu a combătut cu

tărie orice erezie şi a întocmit canonul bisericesc şi drept-credincios, aşa precum l-a primit de

la Policarp.

3. Se spune şi acest lucru : întâlnindu-se odată Marcion, de la care-şi trag numele cei

ce se cheamă marcioniţi, cu Sfântul Policarp, căruia i-a zis : « Mă cunoşti, Policarpe», acesta

i-a răspuns lui Marcion : «Cunosc, cunosc pe întâiul născut al Satanei». 4. Se mai spune şi

aceasta în scrierile lui Irineu, că în ziua şi ora în care a pătimit mucenicia la Smirna Policarp,

s-a auzit în cetatea Romei, fiind de faţă Irineu, un glas ca de trâmbiţă, zicând : «Policarp a

murit ca mucenic».

5. Aşadar, după acestea, cum s-a spus, adică după scrierile lui Irineu; a scris Gaius, iar

după Gaius a copiat Socrate din Corint ; iar eu, Pioniu, am scris din nou după copiile lui

Socrate, după descoperirea făcută mie de Policarp, adunându-le, fiind aproape stricate de

vreme, pentru ca şi pe mine să mă adune Domnul Iisus Hristos împreună cu aleşii Săi în

împărăţia Sa cea cerească, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul

Duh în vecii vecilor. Amin.

2. SFINŢII MUCENICI IUSTIN, HARITON, HARIT, EVELPIST, HIERAX, PEON

ŞI LIBERIAN († iunie 165)

Biografia Sfântului Iustin

Pagina 40 din 78


Familia sa locuia la Flavia - Neapolis, vechiul Sichem azi Nablus. A fost crescut în

cultura şi tradiţia păgână, primind o formaţie spirituală aleasă. După o odisee pe la mai mulţi

filosofi, Sfântul Iustin, este îndemnat de un bătrân să citească Profeţii, ceea ce îi aduce şi

convertirea la creştinism. Creştinismul este pentru Iustin, "singura filosofie sigură şi

folositoare".41 Iustin merge la Roma, unde dezvoltă o intensă activitate, apologetică, literară şi

misionară. De aici el trimite împăraţilor, senatului şi poporului roman prima sa Apologie, în

favoarea oamenilor de toate nemurile, care sunt pe nedrept urâţi şi persecutaţi şi tot aici

trimite şi a doua Apologie. Tot la Roma se pare că sunt scrise foarte probabil, şi celelalte

lucrări ale sale, în frunte cu "Dialogul cu iudeul Trifon". La Roma intră în conflict cu

filosoful cinic Crescens imoral, ignorant şi fanfaron. Iustin l-a zdrobit pe acest ignorant, care,

îi acuza pe creştini de ateism şi de imoralitate fără să-i cunoască. Înfrânt, Crescens îl denunţă

pe Iustin, care este condamnat la moarte şi executat în anul 165, cu încă alţi şase creştini sub

prefectul Iunius Rusticus. Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică îl

prăznuiesc la 1 iunie.42

„Dialogul cu iudeul Trifon”

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar

între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism.

Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie

întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui

Iustin i s-a părut o nebunie. A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care

i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea

mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care,

simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe,

întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că

există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă

în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul

filosofiei platonice.43

Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a

întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia

platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-

41 http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie01.htm42 http://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_Martirul_%C5%9Fi_Filozoful43 Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeţi de limbă greacă, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 46.

Pagina 41 din 78

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stoicism

http://ro.wikipedia.org/wiki/1_iunie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Greco-Catolic%C3%84%C2%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C3%84%C2%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Catolic%C3%84%C2%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Iunius_Rusticus&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Crescens&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Crescens&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Roma



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Flavia_-_Neapolis&action=edit


există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin,

în deplin acord cu Platon. Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară,

de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate

sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma

pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de

vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” . Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă

vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce

folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L

vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”44

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte

nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea

sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai

degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o

flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi

pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale

căror profeţii au fost împlinite de Creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima

apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi,

considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte,

chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos. Din

acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi

valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o

continuitate.

Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema

transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre

deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de

aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare. Ele pot supravieţui

doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască

etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea

sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin

participare.

Viaţa morală a creştinilor şi suferinţele îndurate pentru credinţa în Hristos, Fiul lui

Dumnezeu, l-au impresionat mult. «Mie însumi, mărturiseşte el, îmi plăceau învăţăturile lui

44 Ibidem, p. 52.

Pagina 42 din 78

http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moise

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hristos

http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon


Platon, dar, auzind calomniile despre creştini şi văzând că ei sunt neînfricaţi în faţa morţii şi

faţă de toate cele ce sunt socotite de temut, am înţeles că e cu neputinţă ca ei să trăiască în

răutate şi în iubire de plăceri»45.

A venit la Roma în două rânduri, unde, după 150, se stabileşte până la moartea sa

martirică din iunie 165. Din Actul său martiric, aflăm că Sfântul Iustin a locuit la Roma în

casa unuia numit Martin, lângă băile lui Timotei. Aci a deschis o şcoală de cateheză creştină.

«Şi dacă cineva voia să vină la mine, ne spune el, îi împărtăşeam cuvintele adevărului», adică

îl învăţa principiile religiei creştine. Unul dîntre străluciţii săi elevi a fost Taţian Asirianul.

Vorbind despre activitatea Sfântului Iustin la Roma, istoricul Eusebiu de Cezareea se

exprimă în aceşti termeni:

«În acest timp a ajuns în culmea gloriei Iustin ; în costum de filozof, el predica

cuvântul divin, şi lupta în cărţile sale pentru credinţă».46

Sfântul Iustin însuşi ne spune următoarele despre conflictul lui cu Crescens : «Eu

însumi mă aştept să sufăr din pricina uneltirilor şi să fiu pus în butuci din partea celor pe care

i-am numit, sau de către Crescens, cel iubitor de laudă şi de paradă. Căci nu se cuvine să

numim filozof pe un bărbat, care, vorbind despre noi lucruri pe care nu le cunoaşte, acuză în

public pe creştini ca sunt atei şi necredincioşi, fiind aceasta pentru bucuria şi plăcerea celor

mulţi, care sunt în rătăcire. Căci, dacă ne atacă pe noi, fără să cunoască învăţăturile lui

Hristos, el este foarte neonest şi cu mult mai rău decăt cei simpli, care adesea se păzesc să

discute şi să mărturisească fals despre cele pe care nu le cunosc. Iar dacă le-a citit, el n-a

înţeles măreţia lor, sau dacă, neînţelegându-le, el face aceasta pentru a nu fi bănuit (de a fi

creştin), atunci el este cu mult mai laş şi mai rău, fiind stăpânit de opinia ignorantă şi deşartă,

şi de teamă... Iar dacă cunoaşte (învăţătura noastră), de teama ascultătorilor, nu indrăzneşte să

declare, cum am spus mai înainte, încă se arată nu filozof, (iubitor de înţelepciune), ci iubitor

de slavă, şi nu respectă frumoasa maximă a lui Socrate : «Omul nu trebuie cinstit înaintea

adevărului»47.

Ştirea că Sfântul Iustin a fost victima urii, invidiei, uneltirilor şi calomniilor

filozofului civic Crescens este confirmată şi de istoricul Eusebiu, care se exprimă astfel: «În

acel timp, Iustin despre care am vorbit mai înainte, după ce a prezentat împăraţilor despre

care am vorbit a doua carte (Apologia) în apărarea învăţăturilor noastre, s-a împodobit cu

45 Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia întâi în favoarea crestinilor, în „Apologeţi de limbă greacă”, traducere, introducere, note si indice de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Caciula, Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 62.

46 Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 105.47 Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, op. cit. , p. 77.

Pagina 43 din 78


dumnezeiescul martiriu, căci filozoful Crescens, care se ambiţionă să ducă viaţa şi traiul celor

ce poartă numele de cinici, puse la cale uneltiri contra lui, şi Iustin, după ce l-a combatut de

mai multe ori în discuţii, în faţa auditorilor, a dobândit în sfârşit răsplata victoriei adevărului

prin martiriul pe care l-a îndurat» .

De asemenea, în Discurs contra grecilor, Tatian Asirianul, urmaşul Sfântului Iustin la

şcoala creştind din Roma, se exprimă despre filozoful Crescens astfel: «Crescens, deci, şi-a

făcut cuibul în marele oraş (Roma)... El, însă, dispreţuind moartea, se temea în mare măsură

de moarte şi a uneltit Împotriva lui Iustin, precum şi a mea, să ne provoace moartea ca ceva

rău, fiindcă Iustin predica adevărul şi numea pe filozofi lacomi şi înşelători».48

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful a suferit martiriul pentru Hristos la Roma, în

timpul domniei împăratului Marcu Aureliu (161-180) şi a coregentului său, Lucius Venus

(161-169), în iunie 165, fiind judecat şi condamnat la moarte de prefectul Romei Iunius

Rusticus (162-167), împreună cu alţi şase creştini şi anume : Hariton, Harit, Evelpist, Hirax,

Peon şi Liberian, numit în versiunea C a actului martiric Valerian.

Iunius Rusticus - consul ordonarius în 162 şi prefectul Romei din 162 până în 168 - a

fost profesorul de filozofie stoic al împăratului Marcu Aureliu şi a avut asupra tânărului

împărat filozof o mare influenţă. Marcu Aureliu, deşi ne-a lăsat pagini de mare frumuseţe

filozofică în lucrarea sa “Către sine însuşi”, în care sunt expuse principiile stoicismului, ura

pe creştini, ca şi profesorul său Iunius Rusticus, pentru faptul că creştinismul avea mari

succese în masele de jos ale poporului, printre care filozofia stoică nu putea pătrunde şi nu

avea nici o înrâurire.

Data exactă a martiriului lor a fost deseori contestată, însă am rămas la anul 165, data

acceptată de cei mai mulţi istorici.

Textul Actului martiric al Sfântului Iustin şi al celor şase martiri care au suferit

împreună cu el, ni s-a păstrat în trei versiuni : versiunea scurta A, bazată pe Codex Parisinu

Graecus 1470, din 890, versiunea mijlocie B, care este cea mai cunoscută şi folosită,

întemeiata pe cel mai vechi manuscris din secolul al VIII-lea (Cambridge, Cant. Adă. 4489),

care reproduce de fapt forma originală a procesului-verbal de judecată a martirilor, luat de

creştini de la tribunalul din Roma, ce prezintă cea mai mare valoare istorică, şi versiunea

lungă C, mai prelucrată şi literară, păstrată de un manuscris al Bibliotecii Sfântului Mormânt

(S. Sepulchri 17), din secolul al XII-lea, alcătuită pentru zidirea moral-spirituală a

credincioşilor.

48 Taţian Asirianul, Discurs către greci, 19, ed. I. C. Th. Otto, în „Corpus Apologetarum christianorum saeculi secundi”, t. VI, Ienae, 1861, p. 84 apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. p. 43.

Pagina 44 din 78


În timpul judecării, Sfântul Iustin şi cei şase martiri au mărturisit în faţa prefectului

Romei, Iunius Rusticus, că nu adoră zeii, pentru că ei sunt creştini. Mărturisirea Sfântului

Iustin a fost mai lungă şi substanţială, el exprimând pe start învăţăturile fundamentale ale

doctrinei creştine. «Noi, a marturisit Sfântul Iustin, adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre

care credem că este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi

nevăzută, şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de

profeţi că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul

învăţăturilor bune».

«Şi eu, om fiind, socotesc cuvintele mete neînsemnate faţă de nemărginirea lui



au prezis profeţii venirea viitoare a Acestuia printre oameni (a lui Hristos)».

Interesant este faptul, din punct de vedere istoric, că creştinismul pătrunsese chiar

printre sclavii casei imperiale. Astfel, Evelpist, sclavul împăratului, a răspuns în aceşti

termeni prefectului Rusticus : «şi eu sunt creştin, fiind eliberat de Hristos, şi împărtăşesc

aceeaşi speranţă prin harul lui Hristos». Atât Evelpist cât şi martirul Peon au mărturisit că au

primit această invăţătură creştină de la «părinţii noştri», ceea ce arată că creştinismul

pătrunsese în masele populare la Roma în secolul al II-lea.

Sfântul Iustin martirul şi filozoful, împreună cu cei şase creştini, au fost condamnaţi

de prefectul Iunius Rusticus la moarte prin decapitare, iar sentinţa s-a executat imediat. Unii

dintre credincioşi au luat în ascuns trupurile lor şi le-au pus într-un loc potrivit, fără să fie

cunoscut autorităţilor romane.

Actul martiric al Sfântului Iustin şi al celor dimpreună cu el este autentic, fiind

aproape în întregime procesul lor verbal de judecată, scris în timpul interogatoriului lor la

Roma. De aceea el are o mare valoare istorică, pentru că autenticitatea lui n-a putut şi nu

poate fi contestată.

Synaxarium Ecclesiae Constant nopolitanae pune pomenirea Sfântului Iustin la 1

iunie, în fiecare an. Tot la 1 iunie pune sărbătoarea Sfântului Iustin şi Bibliotheca

hagiographica Graeca.*

* *

MARTIRIUL SFINŢILOR MUCENICI IUSTIN, HARITON,

HARIT, EVELPIST, HIERAX, PEON ŞI LIBERIAN

Pagina 45 din 78


(† iunie 165)49

I.

1. În timpul nelegiuiţăilor apărători ai idolatriei, s-au publicat nepioasele porunci

împotriva evlavioşilor creştini în oraşe şi la sate, încât îi sileau să jertfească idolilor celor

zadarnici.

2. Fiind, deci, arestaţi împreună amintiţii sfinţi, au fost aduşi la prefectul Romei cu

numele de Rusticus (162-168).

II.

1. Iar după ce au fost aduşi la scaunul de judecată, Rusticus prefectul a zis lui Iustin :

Mai întâi, crede în zei şi supune-te evlavioşilor împăraţi.

2. Iustin a zis : Este un lucru curat şi nevinovat să credem în cele poruncite de

Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

3. Rusticus prefectul a zis : Cu ce învăţături te ocupi ? Iustin a răspuns : Am încercat

să învăţ toate ştiinţele, dar m-am oprit la învăţăturile cele adevărate ale creştinilor, deşi ele nu

plac celor atraşi de înşelăciune.

4. Rusticus prefectul a zis : Aşadar îţi plac aceste învăţături, nefericitule ? Iustin a zis :

Da, fiindcă, pentru învăţătura cea adevărată, îi urmez pe creştini. Rusticus prefectul a

întrebat : Care este aceasta învăţătura ?

5. Iustin a zis : «Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care credem ca este

unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută, şi pe

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeţi că va veni

pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune.

6. Şi eu, om fiind, socotesc cuvintele mele neînsemnate faţă de nemărginirea lui



au prezis profeţii venirea viitoare a Acestuia (a lui Hristos) printre oameni».

III.

1. Rusticus prefectul întreba : Unde vă adunaţi ? Iustin a răspuns Acolo unde vrea

fiecare şi unde poate. Socoteşti, care, ca noi toţi ne adunăm în acelaşi loc ? Nu aşa, fiindcă

Dumnezeul creştinilor nu este mărginit de un loc, ci, nevăzut fiind, umple cerul şi pamântul şi

este pretutindeni adorat şi slăvit de credincioşi.

2. Rusticus prefectul a zis : Spune-mi, unde vă adunaţi sau în ce loc aduni pe ucenicii


Pagina 46 din 78


tăi ?

3. Iustin a răspuns : Eu locuiesc aproape de casa unuia numit Martin, lângă băile lui

Timotei, tot timpul de când am venit pentru a doua oară la Roma şi nu cunosc alt loc de

întâlnire decât acolo. Şi dacă cineva voia să vină la mine, îi împărtăşeam cuvintele

adevărului.

4. Rusticus prefectul a zis : Nu cumva, deci, eşti creştin ? Iustin a zis : Da, sunt

creştin.

IV.

1. Rusticus prefectul a zis lui Hariton : şi tu eşti creştin ? Hariton a răspuns : Sunt

creştin din porunca lui Dumnezeu.

2. Rusticus prefectul a zis lui Harit : Tu ce spui, Harit ? Harit a răspuns : Sunt creştin

prin harul lui Dumnezeu.

3. Rusticus prefectul a zis lui Evelpist : iar tu, cine eşti Evelpist ?

Evelpist, sclavul împăratului, a răspuns : şi eu sunt creştin, fiind eliberat de Hristos şi

împărtăşesc aceeaşi speranţă prin harul lui Hristos.

4. Rusticus prefectul a zis lui Hierax : şi tu eşti creştin ? Hierax a spus : Da, sunt

creştin, căci ador şi mă închin Aceluiaşi Dumnezeu.

5. Rusticus prefectul a zis : Iustin v-a făcut pe voi creştini ? Hierax a spus : De mutt

timp am fost creştin şi voi fi.

6. Iar Peon, ridicându-se a spus : şi eu sunt creştin.

Rusticus prefectul a întrebat : Cine v-a învăţat ? Peon a spus : De la parinţii noştri am

primit această frumoasă învăţătură.

7. Evelpist a spus : Într-adevăr, am ascultat cu plăcere învăţăturile lui Iustin, dar eu

am învăţat să fiu creştin de la părinţi.

Rusticus prefectul a întrebat : Unde sunt părinţii tăi ? Evelpist a răspuns : în

Capadocia.

8. Rusticus a zis 1ui Hierax : Parinţii tăi unde sunt ? Iar el a răspuns : Tatăl nostru cel

adevărat este Hristos, şi mama, credinţa în El. Părinţii mei pământeşti au murit, iar eu, fiind

luat cu de-a sila din Iconium, în Frigia, am font adues aici.

9. Rusticus prefectul a zis lui Liberian : Tu ce spui ? Eşti creştin ? Nici tu nu crezi (în

zei) ? Liberian a spus : şi eu sunt creştin. Cinstesc şi ador pe singurul adevăratul Dumnezeu.

V.

1. Prefectul zice lui Iustin : Ascultă, tu cel numit învăţat, care socoteşti că ştii cvartele

adevărului. De vei fi biciuit şi ţi se ve tăia capul, crezi tu că te vei sui la cer ?

Pagina 47 din 78


2. Iustin a spus : Sper că voi avea lăcaşurile Lui, dacă rabd acestea. Căci ştiu că şi

celor ce au vieţuit drept, li se dăruieşte harul dumnezeiesc -până la sfârşitul acestei lumi.

3. Rusticus prefectul a zis : Iţi închipui, deci, că te vei sui la ceruri pentru a primi o

bună răsplata ; Iustin a răspuns : Nu-mi închipui, ci ştiu sigur şi sunt încredinţat.

4. Rusticus prefectul a zis : Să venim, deci, la subiectul de faţă, care este necesar şi se

cere (să-l îndepliniţi). Apropiaţi-vă împreună şi jertfiţi zeilor. Iustin a răspuns : Oricine

gândeşte cu înţelepciune nu cade de la credinţa în nelegiuire.

5. Rusticus prefectul a zis : Dacă nu vă supuneţi, veţi fi chinuiţi fără milă.

6. Iustin a spus : Avem făgăduinţa că fiind chinuiţi pentru Domnul nostru Iisus

Hristos, vom fi mântuiţi. Căci această suferinţă va fi pentru noi mântuire şi îndrăzneală la

înfricoşatul scaun de judecată universală a Domnului şi Mântuitorului nostru.

7. De asemenea, şi ceilalţi martiri au zis : Fă ceea ce voieşti. Căci noi suntem creştini

şi nu jertfim idolilor.

8. Rusticus prefectul a hotărât, spunând : Cei ce n-au voit să jertfească zeilor şi să se

supună poruncii împăratului să fie duşi spre a fi biciuţi şi să li se taie capul, potrivit dreptei

rânduieli a legilor.

VI.

1. Sfinţii mucenici, preamărind pe Dumnezeu, mergând la locul obişnuit, li s-au tăiat

capetele şi au săvârşit mucenicia lor prin mărturisirea Domnului nostru.

2. Unii dintre credincioşi, luând în ascuns trupurile lor, le-au pus într-un loc potrivit,

fiind ei ajutaţi de harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor.

Amin.

3. MARTIRII DE LA LYON

(† august 177)

Un grup numeros de patruzeci şi opt de creştini au suferit martiriul pentru Hristos la

Lugdunum (Lyon), pe valea Ronului, în Galia, la începutul lui august 177, în timpul

împăratului Marcu Aureliu (161-180).

Aflăm cu ocazia persecuţiei pornite contra creştinilor că existau în Galia două

comunităţi creştine înfloritoare, la Vienna (Vienne) şi Lugdunum (Lyon), întemeiate de

creştinii care veniseră sau aveau strânse legături cu cei din Asia proconsulară, a cărei capitală

era orasul Efes, unde a Trăit şi a predicat până la sfârşitul vieţii Sfântul Apostol Ioan, precum

Pagina 48 din 78


şi cu creştinii din Frigia.

Creştinii veniţi pe valea Ronului din cele două provincii ale Asiei Mici au făcut

numeroase convertiri printre locuitorii galo-romani din Lugdunum (Lyon) şi Vienna.

Persecuţia şi suferinţele de tot felul indurate de creştinii de pe valea Ronului din Galia

ne sunt cunoscute dintr-o lungă Scrisoare a Bisericilor din Lugdunum (Lyon) şi Vienna către

Bisericile din Asia şi Frigia, păstrată aproape în întregime de istoricul Eusebiu de Cezareea,

care este singurul nostru izvor.50

Persecuţia a izbucnit la 1 august 177, cu prilejul unor sărbători păgâne date la

Lugdunum (Lyon) unde se întruneau în conferinţa administrativă anuală delegaţii celor trei

Gaul - Concilium trium Galliarum. Ea a pornit mai întâi din partea populaţiei păgâne, care, cu

puţin mai înainte, a prins, a maltratat şi batjocorit un număr de creştini. Proprietarul Galiei, în

calitatea sa de guvernator al celor trei Galii, a ordonat sau a permis arestarea creştinilor. Au

fost puşi la torturi, cum era obiceiul neuman al romanilor, unii sclavi pagâni, care, pentru a

scăpa de torturi, au dat mărturii false contra creştinilor. Creştinii, bărbati şi femei, tineri şi

bătrâni, printre ei tineri copilandri, ca cei doi fraţi, sclava creştină Blandiana şi fratele ei,

Pontiseus, au suferit chinuri ingrozitoare, pentru a fi siliţi să apostazieze de la credinţă.

Autorităţile romane urmăreau mai ales reîntoarcerea creştinilor la religia romană decât să facă

din ei martiri. Unii creştini, într-adevăr, la început s-au lepădat de credinţă, dar apoi şi-au

revenit şi au suferit martiriul împreună cu ceilalţi.

Iată lista martirilor de la Lugdunum (Lyon), păstrată de Sfântul Grigorie de Tours :

Zacharias presbiter, Vettius Epagathus, Macarius, Alcibiades, Silvinas, Primus, Ulpius (aliter

- Alpius), Vitalis, Comaninius, October, Philominus, Geminus, Julia, Albina, Gram, Aemilia,

Posthumiana, Pompeia, Rodanse, Biblis, Quariia, Masterma, Elpenipsa, Sfiamias.

Au fost daţi la fiare : Sancfius diaconius, Maturus, Attalus din Pergam, medicul

Alexandru din Frigia, Pontfeus şi sora lui Blandina (Blandiana), tineri de 15-16 ani.51

Au murit în inchisoare : Arascius, Fotinus, Cornelius, Zatimus, Titus, Zoticus, Iulius,

Aemilia, Gamniie, Pompeia, Alumna, Mamilia, Junta, Trifime, Antonia, fericitul episcop

Potimus şi alţi doi necunoscuţi.

Martirii, cei mai mulţi de origine orientală, din Asia proconsulară şi Frigia, proverreau

din clase sociale diferite. Numele unora ni s-a păstrat în Scrisoarea inserată de Euseblu în

Istoria sa ca : diaconul Sanctus din Vienna, medicul Alexandru, originarr din Frigia, Vettius

Epagathus, galo-roman, de origine nobilă, Maturus, un neofit, Attalus din Pergam, Vivliiada, 50 Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 64.51 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. I, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 56.

Pagina 49 din 78


care l-a început a renegat, apoi a mărturisit cu curaj pe Hristos, Blandina şi fratele ei,

Pontnous, copilandri încă, de 15 şi 16 ani, care erau sclavi.

A suferit, de asemenea, moarte martirică, după grele torturi, baătrinul episcop de

Lugdunum, Potin, de peste 80 de ani. Foarte slăbit cu trupul şi abia mai respirând, a fost dus

la închisoare şi după două zile şi-a dad sufletul.

Nu se cunoaşte cine este autorul Scrisorii Bisericilor din Lungdunum (Lyon) şi

Vienna către creştinii din Asia proconsulară şi Frigia şi către Biserica Romei. Martirii din

Lyon îşi istorisesc ei înşişi suferinţele şi chinurile îndurate, pentru care merită toată

aprecierea şi admiraţia tuturor creştinilor.

Populaţia locală era reprezentată de câţiva creştini galo-romani ca Vettius Epagathus,

cetăţean roman, pe care Scrisoarea amintită îl prezintă ca «având multă râvnă faţă de

Dumnezeu şi fierbând cu Duhul». S-a pus problema dacă el nu avea legături cu mişcarea

montanistă din Frigia, apărută cel mai devreme în 172, care nu punea probleme de doctrină,

ci era un val de neoprofetism în Biserică.52

Se găsea printre credincioşii din Lyon, în faţa magistratului roman, diaconul Sanctus,

reprezentantul Bisericii din Vienna, care a răspuns la interogatoriu în latîneşte. Tot latineşte a

vorbit şi Attalus din Pergam, cetăţean roman, ceea ce arată că creştinii de origine romană se

exprimau în latineşte'. Înainte de a fi dus la închisoare, Attalus a înconjurat amfiteatrul din

Lyon, purtând o tăbliţă pe care era scris în latineşte :«Acesta este Attalus, creştinul».

Persecuţia creştinilor din Lyon şi Vienna a început din partea populaţiei locale galo-

romane, căci, la sfârşitul domniei împăratului Marcu Aureliu, păgânii au început să se arate

foarte agresivi şi feroci faţă de creştini, care erau calomniaţi şi acuzaţi de tot felul de crime şi

orori. «Am fost alungaţi, scriu creştinii din Lyon şi Vienna, nu numai din case, din băi şi din

pieţe, ci ni s-a interzis să ne arătăm chiar şi în vreun oarecare loc».

Dar creştinii din Lyon şi Vienna au răbdat cu bărbăţie, cum se exprimă ei, «strigăte,

răni, târâri pe jos, jafuri, aruncări cu pietre, închisori şi toate câte şi place să săvârşească unei

mulţimi înfuriate, ca faţă de duşmani şi războinici».

Arestările şi chinurile creştinilor au crescut la 1 august 177, şi în zilele următoare, cu

ocazia sărbătorilor date în cinstea zeiţei Roma şi a împăratului, care constituiau de fapf o

manifestare anuală de lealism politic faţă de puterea Romei şi a Imperiului roman, de la care

creştinii se sustrăgeau şi nu manifestau nici un respect pentru cultul zeitei Roma şi al

împăratului.53

52 Nicolae Corneanu, Patristica mirabila: pagini din literatura primelor veacuri ceştine, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 31.

53 *** Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2003, p. 83.

Pagina 50 din 78


Legatul imperial - legatos propraetore Augusti, fiind absent din Lyon, intervin

magistraţii oraşului - duumviri iure dicundo şi tribunul celei de a XIII-a cohorte urbane,

staţionaţi la Lyon, care-i supuseră la chinuri şi-i puse la închisoare până la sosirea legatului

imperial.

După sosirea legatului imperial, al cărui name nu-l cunoaştem, a început

interogatoriul crestinilor.

Un număr de zece creştini au apostaziat de la credinţă, dar, cum arestările continuau,

noii arestaţi au completat numărul celor căzuţi de la credinţă . În urmă, însă, şi cei căzuţi de la

credinţă şi-au revenit şi s-au întors în sânul Bisericii, suferind martiriul cu cei care au rezistat

de la început.

În timpul interogatoriului, faptul cel mat grav a fost că sclavii păgâni din serviciul

creştinilor «au mărturisit în mod mincinos că creştinii săvârşesc ospeţe thiestice (manâncă

copii ca Thiest) şi împreunări oedipodeice (ca Oedip) şi câte nu ne sunt îngăduite nici a le

vorbi, nici a le gândi...». Se constată totodată ca anticreştinii, care aveau sclavi, erau de rang

social mare şi posedau cetăţenia romană.

În timpul torturilor, care au continuat câteva zile, creştinii s-au apărat cu demnitate şi

curaj de acuzaţiile nedrepte ale păgânilor. «Sunt creştină, a răspuns sclava Blandina, şi nimic

rău nu se săvârşeşte 1a noi». Iar Vivliada, care, la început, a negat credinţa, şi-a revenit şi a

spus astlel persecutorilor : «Cum ar mânca astfel de oameni copii, cei carora nu le este

îngăduit să mănânce nici sânge de animal necuvântător?». În timpul torturilor, când creştinul

Attalus din Pergam a fost pus pe un scaun de fier înroşit şi a început să se răspândească miros

de carne friptă, s-a adresat astfel în limba latină persecutorilor : «Iată ce înseamnă să mănânci

oameni ; ceea ce faceţi voi. Noi nici nu mâncăm oameni, nici nu facem ceva rău».

În timpul torturilor şi condamnărilor la fiare, aflând guvernatorul Galiei ca Attalus din

Pergam este cetăţean roman, speriat de faptul că trebuie să-l condamne, precum şi de numărul

mare al condamnărilor la moarte care trebuiau să urmeze, s-a adresat împăratului Marco

Aureliu. Răspunsul împaratului, care ştia de existenţa creştinilor, urmează în parte prevederile

rescriptului lui Traian din 111-112. Cei ce mărturisesc credinţa creştină să fie condamnaţi la

moarte, iar cei ce reneagă să fie puşi în libertate.

Rescriptul lui Traian din 111-112 prevedea că creştinii nu trebuie căutaţi» din oficiu.

Dar Mcucu Aureliu a înăsprit legislaţia romană contra creştinilor, lăsând frâu liber urii popo-

rului, introduce sistemul căutării lor din oficiu, se acceptau mărturiile sclavilor contra

stăpânilor, se luau de bune denunţurile anonime şi se dădeau denunţătorilor o parte din averea

creştinilor condamnaţi.

Pagina 51 din 78


După primirea răspunsului împăratului, creştinii care la început apostaziaseră, spre

uimirea păgânilor, s-au întors la credinţă, «încât s-a făcut multă bucurie mamei fecioare»,

adică Bisericii, « fiindcă pe cei ce i-a lepădat ca morţi, i-a reprimit ca vii».

Ultimii care au fost torturaţi şi aruncaţi la fiare, de la care păgânii aşteptau apostazia,

au fost un copilandru de 15 ani, numit Ponticus, şi sora lui, Blandina, o sclavă de 16 ani, care

«se bucura şi se veselea de sfirşitul ei, ca şi cum era chemată la ospăţul de nuntă şi nu spre a

fi aruncată fiarelor». Prin eroismul şi curajul ei, Blandina, această tânără fecioară, arătă

pagânilor cât de nobil este sacrificiul unei dispreţuite sclave, smulgând admiraţia lor, care,

uimiţi, exclamară : «Niciodată la noi n-a suferit o femeie atâtea şi aşa de crude chinuri».54

Au urmat apoi executările. Celor ce posedau cetăţenia romană li s-au tăiat capetele,

iar ceilalţi au fost aruncaţi la fiare. Executarea condamnaţilor a avut loc în amfiteatrul roman

din Lugdunum (Lyon), ale cărui nume sunt situate pe stânca abruptă care domină cartierul

Fourvivre de azi .

Trupurile sfârtecate de fiare ale martirilor şi ale celor decapitaţi au fost expuse în aer

liber şase zile spre batjocura trecătorilor, apoi au fost arse, iar cenuşa lor a fost aruncată în

fluviul Ron, păgânii socotind ca ar putea învinge pe Dumnezeu şi că «martirii vor fi lipsiţi de

o nouă naştere, pentru că, ziceau ei, ca să nu mai aibă speranţa învierii».

Ne mirăm că sub un împărat liberal şi filozof, ca Marcu Aureliu, au putut fi atât de

mulţi martiri. Trebuie să avem în vedere, însă, că civilizaţia greco-romană, sub ilustrul lor

umanist, păstra un fond de cruzime.

Istoricul american J. U. Thompson a negat autenticitatea Scrisorii Bisericilor din

Lugdunum şi Vienna şi realitatea persecuţiei creştinilor de la Lyon în anul 177, sub Marcu

Aureliu, punând martiri de la Lyon sub Valerian (253-268), Aurelian (270-275) sau chiar

Diocleţian (284305). Opinia lui, însă, a fost combătută şi respinsă de toţi istoricii.

J. Colin face din martirii de la Lyon nişte crestini din Galatia, care ar fi suferit

martiriul în Pont, la Sebastopol - Herakleapolis, dar părerea sa a fost temeinic combătută şi

respinsă, de asemenea, de numeroşi istorici.55

Dincolo de orice ipoteze şi opinii, Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum şi Vienna este

un document veridic, o «narratio», o istorisire autentică, făcută de creştinii din Lyon, care au

fost martori oculari ai suferinţelor şi chinurilor îngrozitoare suferite la începutul lunii august

177 de fraţii lor. Ea constituie, cum se exprimă isforicul francez J. Zeiller, «unul dintre cele

54 Cristian Bădiliţă, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 101.55 J. Colin, Martyrs grecs de Lyon ou martyrs galates, în „Antiquite Classique”, XXXIII(1964), p. 108 – 115. apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, op. cit., p. 58.

Pagina 52 din 78


mai frumoase monumente ale antichităţii creştine, în care povestirea celor mai crude suferinţe

este făcută pe tonul cel mai simplu, dar în care respiră înca toată ardoarea luptei duse din

dragostea faţă de Hristos».... Deşi unii istorici şi patrologi înclină să creadă că Sfântul Irineu

este autorul Scrisorii Bisericii din Lyon şi Vienna, aceasta nu se poate susţine temeinic,

deoarece în 177, Sfântul Irineu, atunci preot al Bisericii din Lyon, a fost trimis ca delegat la

Roma, în problema ereziei montaniste.

Synaxarium Eclesiae Constantinapolitanae menţionează uciderea episcopului Potin la

Lugdunum, la 23 august 177 .56

Bibliotheca hagiographica Greaca aminteste de martirii de la Lugdunum la 2 iunie

177. Episcopul Potiny şi Blandina sunt amintiţi în Bibliotheoa hagiographica Latina la 2

iunie, iar Sfântul Alexandru din Lugdunum, la 22 aprilie 177. Martirologium Hieronymianum

pun amintirea Sfinţilor martiri de la Lugdunum (Lyon) la 2 iunie 177, sub împăratul Marcu

Aureliu.

*

* *

MARTIRII DE LA LYON57

Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum (Lyon) şi Vienna (în Galia) către Bisericile din

Asia şi Frigia (martirizaţi la începutul lunii august 177).

Scrisoarea ni s-a pastrat în întregime, în limba greacă de istoricul Eusebiu de Cezareea

(†340), în Istoria sa Bisericească, cartea a V-a, cApostol 1.

La începutul acestei scrisori el face o scurtă introducere, după cum urmează:

1. Galia era, deci, ţara în care s-a stabilit câmpul de luptă al celor arătate. Ea are două

metropole monumente, care întrec pe cele din jur, numite Lugdunum (Lyon) şi Vienna; iar

printre amândouă curge fluviul Ron cu apă multă, care udă toată ţara.

2. Cu privire la martirii de aici, foarte renumitele Biserici din aceste oraşe trimit o

scrisoare Bisericilor din Asia şi Frigia, istorisindu-le cele suferite de ele în modul acesta. Voi

reproduce chiar cuvintele lor.

3. Servii lui Hristos care locuiesc în Lugdunum (Lyon) şi Vienna din Galia (azi

Franţa) către fraţii din Asia şi Frigia, care au aceeaşi credinţă şi speranţă în mântuire : pacea,

harul şi mărirea de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus Hristos, Domnul nostru.56 H. Delehaye, col. 917 apud Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, op. cit., p. 59.57 Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 61 – 72.

Pagina 53 din 78


4. Apoi, după acestea, spunând în continuare altele, ca introducere, ei fac îmceputu1

istorisirii astfel:

Nu suntem în stare să mărturisim cu precizie şi nici nu poate fi descrisă mărimea

persecuţiei de aici, cât de violentă a fost mânia păgânilor contra sfinţilor (creştinilor) şi câte

au suferit fericiţii martiri.

5. Căci protivnicul (diavolul) s-a repezit (contra noastră) cu toată puterea, făcând

începutul venirii lui viitoare, pregătind şi exercitând pe ai săi îmipotriva servilor lui

Dumnezeu, încât am fost alumgaţi nu numai din case, din băi şi din pieţe, ci ni s-a interzis s

ne arătăm chiar în vreun loc anume.

6. Insă harul lui Dumnezeu a luptat şi a apărat pe cei slabi, a ridicat stâlpi puternici

(creştini curajoşi), care prin rabdare să poată atrage asupra lor toată pornirea celui rău şi

aceştia au mers la martiriu, îndurând tot felul de chinuri şi pedepse .

Şi aceste multe chinuri socotindu-le puţine, ei s-au grăbit spre Hristos, arătând cu

adevărat că suferinţele vremii de acum nu sunt vrednice de slava viitoare care va fi

descoperită nouă.

7. Într-adevăr, mai întâi ei au răbdat cu bărbăţie cele născocite de întreaga mulţime,

fără deosebire, strigăte, răniri, târâri pe jos, jafuri, aruncări cu pietre, închisori şi toate câte îi

place să săvârşească unei mulţimi înfuriate, ca faţă de duşmani şi războinici.

8. În sfârşit, sunt adunaţi în for de către străbuni şi de magisitraţii oraşului care aveau

puterea, şi, după ce au fost interogaţi în faţa întregului popor şi ei au mărturisit (ca sunt

creştini), au fost închişi în temniţă până la venirea legatului imperial (guvernatorul Galiei).

9. După aceea, fură chinuiţi în faţa prapretorului, acesta purtându-se faţă de noi cu

toată cruzimea, s-a ridicat Vettius Epagathus, unul dintre fraţi, plin de iubire faţă de

Dumnezeu şi de aproapele, a cărui vieţuire ajunsese la aşa desăvârşire că încă din tinereţe se

învrednicise de lauda adusă preotului Zaharia, căci urma intru toate poruncile şi învăţăturile

Domnului, fiind curat şi grabnic la orice slujire faţă de aproapele, având multă râvnă faţă de

Dumnezeu şi fierbând cu duhul. Deci, astfel fiind el, nu a suportat judecata cea nedreaptă

contra noastră, ci s-a mâniat şi a cerut să fie şi el ascultat, apărând pe fraţi, (spunând) că la ei

nu se afla nici necredinţa în Dumnezeu şi nici vreo nedegiuire.

10. Dar cei din jurul tribunalului au început să strige contra lui (căci el era de neam

mare), iar guvernatorul a respins cererea 1ui, deşi era dreaptă, întrebându-l numai dacă şi el

este creştin ; mărturisind el cu voce foarte tare (că este creştin), a fost şi el arestat în numărul

martirilor, socotit fiind apărătorul - «paracletul» creştinilor, dar el avea ca Mângâietor în sine

Duhul, mai mult decât Zaharia, care s-a arătat prin plinătatea iubirii, luptând el avu

Pagina 54 din 78


bunăvoinţa pentru apărarea fraţilor şi punându-şi sufletul (pentru ei). Căci şi el era ucenic

adevarat al Mielului (Iisus Hristos), urmându-L ori unde mergea.

11. Din acest moment, cei arestaţi s-au împărţit : unii mărturisind lămurit (ca sunt

creşini) şi fiind pregătiţi, au devenit cei dintâi martiri, iar aceştia şi-au împlinit cu toată

bucuria mărturisirea pentru mucenicie, dar alţii s-au arătat nepregătiţi şi neobişnuiţi, ba chiar

slabi, neputând să îndure tăria unei mari lupte. Dintre aceştia, s-au arătat slabi în credinţă

aproape zece la număr. Ei ne-au pricinuit o mare întristare şi nemăsurată durere, şi au slăbit

râvna celor rămaşi nearestaţi ; aceştia deşi sufereau toate grozăviile, au urmat totuşi pe martiri

şi nu i-au părăsit.

12. Atunci noi toţi am fost cuprinşi de o mare teamă pentru nesiguranţa mărturisirii

lor de credinţă, nu temându-ne de pedepsele care ni se dădeau, ci având teama ca cineva să nu

cadă (să apostazieze).

13. Au fost arestaţi, deci, în fiecare zi, cei vrednici, ei completând numărul acelora

(celor căzuţi), încât au fost adunaţi laolaltă creştinii zeloşi din cele două Biserici prin care au

luat fiinţă cele de aici.

14. Au fost arestaţi, însă, şi unii păgâni, servitorii noştri, fiindcă guvernatorul

poruncise în public ca noi toţi să fim cercertaţi. Iar aceştia, din viclenia diavolului, temându-

se de chinurile pe care le-au văzut ca le-au suferit sfinţii (creştinii) şi îndemnaţi la aceasta de

soldaţi, au mărturisit în chip mincinos că noi săvârşim ospeţe thiestice (ne mâncăm copii ca

Thyest) şi împreunări oedipodeice (incestuoase, ca Oedip) şi câte nu ne sunt îngăduite nici a

le vorbi, nici a le gândi, şi nici măcar să credem că oamenii au putut face vreodată asemenea

fapte.

15. Răspândindu-se aceste zvonuri, s-au înfuriat toţi împotriva noastră, încât, dacă

mai înainte unii, datorită rudeniei cu noi, se purtau cu măsura, atunci s-au aprins tare de

mânie şi scrâşneau contra noastră. S-a împlinit astfel cuvântul spus de Domnul ca «va veni

timpul, când tot cel ce vă va ucide pe voi să i se pară că aduce închinare lui Dumnezeu».

16. După aceasta, deci, sfinţii martiri au îndurat chinuri mai presus de orice istorisire,

satana mult dorind ca ei să rostească blasfemii.

17. Toată furia mulţimii, a guvernatorului şi a soldaţilor s-a năpustit peste măsură

asupra diaconului Sanctus din Vienna, asupra lui Matures, de curând botezat, dar luptător

viteaz, asupra lui Afitalus, care a fost toată axa, stâlpul şi temelia creştinilor de aici, şi asupra

Blandinei, prin care Hristos a arătat că cele ce par oamenilor neînsemnate, fără frumuseţe şi

dispreţuite, la Dumnezeu se învrednicesc de mare slavă, prin dragostea faţă de El, care se

arată prin luptă şi nu se laudă în zadar.

Pagina 55 din 78


18. Căci noi toţi temându-ne, ca şi stăpâna ei după trup, care era şi ea o luptătoare

între martiri, că, fiind chinuită, ea nu va putea avea curajul să mărturisească (pe Hristos), din

cauza slăbiciunii trupului ei, Blandina a împlinit aceasta cu atâta tărie, încât cei ce o chinuiau

s-au descurajat şi schimbându-se unii pe alţii o chinnuau în tot chipul, de dimineaţa până

seara; char ei inşişi s-au declarat învinşi, nemai având ce să-i mai facă, şi se mirau ca mai

poate să respire, întreg trupul ei fiind de jur împrejur sfâşiat şi deschis de lovituri, mărturisind

ei că un singur chin de felul acesta era de ajuns pentru ca ea să-şi dea sufletul, şi nu era

nevoie de asemenea şi de atât de multe chinuri.

19. Dar fericita (Blandiana) ca un viteaz atlet îşi reînvia puterile prin mărturisire, iar

reluarea acesteia era pentru ea repaus şi alinare pentru cele suferite, spunând : «Sunt creştină

şi nimic rău nu se săvârşeşte de noi».

20. iar Sanctus, rabdând şi el vitejeşte mai presus de fire şi de orice om, toate caznele

oamenilor nelegiuiţi, sperând că prin durata şi mărimea chinurilor să audă de la el ceva ce nu

se cuvine (pentru un creştin), e1 a rezistat cu atâta tărie, încât nu şi-a spus nici numele, nici

neamul, nici oraşul de unde era, nici dacă e sclav sau liber, ci la toate întrebările a răspuns în

limba latină : Sunt creştin. Aceasta a marturisit el de fiecare dată în loc de nume, în loc de

neam, în loc de orice, iar alt cuvânt n-au auzit de la el păgânii.

21. Din cauza aceasta, s-a produs marea pornire a guvernatorului şi a chinuitorilor

contra lui, încât, nemai-avînd ce să-i mai facă, în cele din urmă, i-au pus plăci înroşite de

aramă pe părţile cele mai plăpânde ale trupului.

22. Şi acestea ardeau, iar el a rămas neclintit, neînfrânt şi statornic în mărturisirea lui,

fiind răcorit şi întărit de izvorul cel ceresc al apei vieţii, care tâşnea din coasta lui Hristos.

23. Iar trupul său era mărturia celor suferite, fiind în întregime rani şi vânătaie, şi

sfâşiat atât de mult, încât pierduse înfătişarea omenească exterioară; dar în el pătimind

Hristos, el săvârşea mari minuni, zăvorând pe protivnicul (diavolul), arătând celorlalţi pildă

că nimic nu e de temut, unde este dragostea Tatălui, şi nimic dureros, unde se află slava lui

Hristos.

24. După câteva zile, începând nelegiuiţii să-l chinuie iarăşi pe martir, şi socotind ei

că, având el părţile trupului mutilate şi arse, l-ar învinge, davă aceste pedepse s-ar mări, căci

el nu mai putea suferi nici macar atingerea mâinilor, sau că, dacă ar muri el de chinuri, ar

intra frica în ceilalţi, sunt numai că nu s-a întâmplat nimic din acestea cu el, ci, contrar

oricărei aşteptări omeneşti, s-a refăcut şi s-a îndreptat prin chinurile de pe urrmă, şi a primit

înfăţişarea de mai înainte şi putinţa folosirii membrelor, încât a doua lui chinuire a fost pentru

el, prin harul lui Hristos, nu pedeapsă, ci vindecare.

Pagina 56 din 78


25. Iar pe oarecare femeie (numită) Vivliada, una din cele ce au tăgăduit (ca sunt

creştine), diavolul părând ca a şi înghiţit-o, voind să fie judecată şi pentru blasfemie, a adus-o

spre a fi chinuită, pentru a o sili să spună despre noi, fiindcă era slabă şi fără curaj, minciuni

nelegiuite.

26. Dar, în timpul chinuirii, şi-a revenit şi, ca să spunem astfel, ea s-a trezit ca dintr-

un somn adânc, amintindu-şi prin pedeapsa cea vrednică de pedeapsa cea veşnică din (focul)

Gheenei, şi a răspuns de-a dreptul blasfemiatorilor, spunând : «Cum ar mânca astfel de

oameni copii, ei cărora nu le este îngăduit să mănânce nici sânge de animal necuvântător ?».

Şi din acest moment ea a mărturisit că este creştină şi a fost trecută în grupul martirilor.

27. Chinurile tiranilor fuseseră zădărnicite de Hristos, datorită răbdării fericiţilor

(martiri), diavolul a pus la cale multe uneltiri, anume închiderile în temniţă, în întuneric şi în

locul cel mai îngrozitor, şi punerea picioarelor în butuci, ele fiind strânse până la a cincea

gaură, şi câte grozăvii, câte obişnuiau slujitorii înfuriaţi, inspiraţi de diavolul, spre a le aplica

celor închişi. Astfel, mulţi au murit sufocaţi în inchisoare, atâţia cât a voit Dumnezeu să-şi

dea sufletul, arătând slavaLui.

28. Unii ditre cei ce au fost chinuiţi cu cruzime, încât se putea ca nici dându-li-se toată

îngrijirea, nu vor mai putea trăi, au rămas în închisoare, dar, deşi au fost lipsiţi de ajutorul

oamenilor, s-au făcut sănătoşi de Domnul, şi, întărindu-se cu trupul şi sufletul, încurajau şi

mângâiau pe cei alţii.

29. Chiar fericitul Fotin, care i s-a încmedinţat păstorirea episcopiei

Lugdunumului(Lyon), fiind în viaţă de mai mult de şaptzeci de ani şi foarte slăbit cu trupul şi

abia mai respirând, din cauza slăbiciunii trupeşti pe care o avea, întărinduli-se prin râvna

duhului de dorinţa lui pentru mucenicie, a fost ţinut şi el la tribunal, deşi era slăbit cu trupul

de vârsta şi de boală, abia mai rămânând sufletul în el, ca prin mucenicia lui să biruie Hristos.

30. După ce acesta a fost adus de catre, soldaţi la tribunal, însoţit de magistraţii care

deţineau puterea şi de toată mulţimea, toţi au strigat, ca şi cum el ar fi fost Hristos, a făcut

mărturisirea cea bună.

31. Dar cînd a fost întrebat de guvernator, cine este Dumnezeul creştinilor, el a

răspuns : «De vei fi vrednic, vei cunoaşte».

Atunci a fost ţinut fără milă şi a suferit multe răni, cei din apropiere lovindu-l tot

timpul cu pumnii şi cu picioarele, fără respect pentru vârsta lui, iar cei de mai departe

aruncând asupra lui ce aveau fiecare în mâini, socotind toţi că ar fi o greşală şi o nelegiuire,

dacă cineva s-ar abţine să-l necinstească, crezând ei că ar răzbuna astfel pe zeii lor. Şi, abia

mai respirând, l-au aruncat în închisoare, iar după două zile şi-a dat sufletul.

Pagina 57 din 78


32. Atunci s-a împlinit marea rânduială a lui Dumnezeu şi s-a arătat nemărginita

milositivire a lui Iisus, fapt întâmplat rar în comunitatea noastră, care n-a fost părăsită de

ajutorul lui Hristos.

33. Căci aceia care la prima arestare au negat (că sunt creştini) au fost şi ei întăriţi,

având parte de chinuri, astfel tăgăduirea (crdinţei) nu le-a fost lor în acel timp de nici un

folos.

Iar cei ce au mărturisit ceea ce erau au fost închişi ca creştini, nici să li se mai aducă

nici o altă învinuire ; însă, cei ce au negat, fiind deci acuzati ca ucigaşi şi făcători de rele, au

fost îndoit pedepsiţi decât ceilalţi (cei rămaşi creştini).

34. Întrtr-adevăr, bucuria muceniciei, spenanţa celor făgăduite, dragostea de Hristos şi

Duhul Tatălui îi uşurau pe aceia de chinuri, dar pe aceştia (care s-au lepădat de credinţă)

conştiinţa îi mustră puternic, încât,ei erau recunoscuţi de toţi ceilalţi după mersul şi

înfăţişarea lor.

35. Căci, într-adevăr, cei ce au mărturisit mergeau veseli, feţele lor fiind pline de slavă

şi multă bucurie, iar lanţurile îi înconjurau ca o podoabă frumoasă, aşa precum sunt marginile

brodate cu aur ale rochiei unei mirese gătit de nuntă, răspândind tatodată mireasma lui Hris-

tos, încât unora li se părea că ei sunt unşi cu parfum frumos mirositor.

Dar , cei ce au negat (ca sunt creştini) mergeau cu ochii plecaţi, umiliţi, schimbaţi la

înfăţişare şi plini de toată ruşinea ; pe lângă aceasta erau batjocoriţi de păgâni ca înşelăori şi

lipsiţi de curaj şi acuzaţi de crime omeneşti, pierzând numele lor cel cinstit, slăvit şi dătător

de viaţă. Ceilalţi, văzînd aceasta, s-au întărit, încât cei care au mai fost arestaţi au mărturisit

fără şovăire, nemaiavând gândul diavolului.

36. (Spunind ei pe lângă acestea şi altele, în urmă, adaugă îndată):

Aşadar, după aceste suferinţe, sfârşitul muceniciei lor s-a împărţit în tot felul. Căci,

împletind fiecare o coroană din diferite culori şi cu tot felul de flori, au adus-o Tatălui. Se

cuvenea deci, ca atleţii cei viteji, care au suferit tot felul de lupte şi au biruit cu strălucire să

primească cununa cea mare a nemuririi.

37. Maturus, Sanctus, Blandina şi Attalus au fost daţi fiarelor în amfiteatru, spre a fi

distracţia comună a păgânilor fără milă, cu prilejul zilei de lupte cu fiarele, aleasă din cauza

noastră.

38. Matures şi Sanctus au fost supuşi din nou în amfiteatru la tot felul de chinuri, şi,

ca şi cum n-ar fi suferit chiar nimic mai înainte, dar, mai ales, fiindcă biruiseră deja pe

protivnic, în mai multe chipuri, având să dea lupta pentru cununa însăşi, au suferit din nou

loviturile de bice, obişnuite acolo, sfâşierile fiarelor sălbatice şi toate câte un popor înfuriat le

Pagina 58 din 78


striga şi le poruncea, iar la urma tuturora punerea pe scaunul de fier înroşit, de pe care

trupurile lor arse răspândeau un miros de carne friptă.

39. Dar nici aşa nu s-au liniştit aceştia (păgânii), ci încă şi mai mult s-au înfuriat,

voind să învingă răbdarea lor ; însă, ca şi la început, ei n-au auzit de la Sanctus nimic altceva

decât cuvântul mărturisirii (că e creştin), pe care s-a obişnuit să-l spună.

40. Deci acestora, fiindcă după o atât de mare şi îndelungată luptă, mai aveau încă

sufletul în ei, li s-a tăiat capul, făcându-se ei în ziua aceea privelişte (mulţimii), în locul

diferitelor lupte.

41. Iar Blandina, fiind spânzurată pe un stâlp, a fost oferită ca hrană fiarelor, sau,

pentru ca luptătorii, privind-o răstignită în forma crucii şi auzindu-o făcând neîncetată

rugăciune cu voce mare, să se încurajeze, văzând ei în luptă, cu ochii trupeşti, în sora lor, pe

Cel ce s-a răstignit pentru ei (pe Hristos), ca să convingă pe cei credincioşi în El, că cel ce

pătimeşte pentru slava lui Hristos are părtăşie cu Dumnezeu Cel viu.

42. Dar fiindcă nici una dintre fiare nu s-a atins atunci de ea, fiind dezlegată de pe

stâlp, a fost dusă din nou la închisoare şi amânată pentru o nouă luptă, pentru ca, biruind prin

multe lupte să aducă şarpelui celui amăgitor (diavolului) osândirea veşnică; Iar ea, cea mică,

cea slabă şi dispreţuită, care a îmbrăcat pe Hristos, atletul cel mare şi neînvins, să încurajeze

pe fraţi, învingând în multe chipuri pe protivnic (diavol), încoronându-se prin luptă cu cununa

nemuririi.

43. Attalus, fiind şi el cerut cu stăruinţă de mulţime (căci era cunoscut) a intrat ca un

luptător pregătit, având conştiinta curată, pentru că era într-adevăr instruit în învăţătura

creştină şi a fost totdeauna la noi mărturisitorul adevărului.

44. Şi fiind adus, a înconjurat amfiteatrul, purtând o tabliţă pe care era scris latineşte :

Acesta este Attalus, creştinul, iar poporul, aprinzându-se tare contra lui, aflând guvernatorul

că este roman, a poruncit să fie dus la închisoare, unde se aflau ceilalţi, a scris despre ei

împăratului şi aştepta hotărârea acestuia.

45. Iar timpul de aşteptare n-a fost pentru ei nici spre lenevire, nici neroditor, ci, prin

răbdarea lor, s-a arătat mila cea nemăsurată a lui Hristos ; căci prim cei vii, cei morţi au

înviat, iar martirii au iertat pe cei ce nu au mărturisit (credinţa) încât s-a făcut multă bucurie

mamei fecioare (Bisericii), fiindcă, pe cei ce i-a lepădat ca morţi, i-a reprimit ca vii.

46. Căci prin aceia (prin cei vii), cei mai mulţi din cei ce negaseră (că sunt creştini) şi-

au revenit, s-au renăscut, s-au înflăcărat şi au învăţat să mărturisească, încât, înviind din nou

şi întărindu-se, s-au prezentat la scaunul de judecată, îndreptaţi fiind de Dumnezeu Cel

iertător, care nu vrea moartea păcătosului, ci (întoarcerea lui) spre pocăinţă, ca să fie

Pagina 59 din 78


interogaţi din nou.

47. A răspuns, deci, împăratul (Marcu Aureliu) (161-180), ca cei ce au mărturisit (ca

sunt creştini) să fie chinuiţi, iar cei ce vor nega să fie eliberaţi. Iar începând să se celebreze

sărbătoarea ţării de aici (deoarece la aceasta venea mulţime mare de oameni, dintre toate

neamurile), au fost aduşi la scaunul de judecată, ca la o reprezentaţie teatrală, şi fericiţii

(martiri), spre a face plăcere mulţimilor. De aceea (guvernatorul) i-a judecat din nou, şi celor

care au arătat că au cetăţenia romană, li s-au taiat capetele, iar pe ceilalţi i-a trimis la fiare.

48. Iar Hristos a fost preamărit cu putere de cei ce au tăgăduit la început, căci atunci ei

au mărturisit (că sunt creştini), împotriva aşteptării păgânilor. Aceştia au fost judecaţi aparte,

ca şi cum ei vor putea fi eliberaţi, dar, mărturisind, au fost adăugaţi la grupul martirilor. Au

rămas, însa, în afară (necercetaţi), cei care n-au avut niciodata vreo urmă de credinţă, nici

înţelesul hainei de nuntă, nici cunoaştera fricii de Dumnemeu, adică fiii pierzării, aceia care şi

prin împotrivirea lor, blesteamă calea (vieţii).

49.Iar toţi ceilalţi au rămas în Biserică. Şi fiind ei interogaţi, un oarecare Alexandru,

frigian de ream, medic prin ştiinţă, care a petrecut mulţi ani în Galia, cunoscut aproape de toţi

pentru dragostea lui faţă de Dumnezeu şi pentru îndrăzneala cuvântului (căci nu era lipsit de

har apostolic), find de faţă la scaunul de judecată şi îndemnându-i pe aceştia prin semme de

aprobare la mărturisire, ca şi cum i-ar naşte din nou în dureri , a fost văzut de cei din jurul

scaunului de judecată.

50. Înfuriindu-se mulţimile pentru faptul că cei ce negaseră mai înainte, acum au

mănturisit (că sunt creştini), au strigat împotriva lui Alexandru că el a făcut aceasta. Iar

guvernatorul i-a poruncit să se infăţişeze, şi, întrebându-l cine este, spunând ca el este

«creştin», s-a înfuriat şi l-a condamnat la fiare, iar a doua zi a intrat împreună cu Attalus (în

amfiteatru). Căci şi pe Attalus, pentru a plăcea mulţimii, guvernatorul l-a condamnat din nou

la fiare.

51. Iar ei, trecând în amfiteatru prin toate instrumentele născocite pentru chinuri, au

îndurat lupta cea mare şi, la sfârşit, li s-au tăiat capetele. În tot acest timp, Alexandru nici n-a

gemut, nici n-a murmurat, ci vorbea în inima sa cu Dumnezeu.

52. Iar Attalus, când a fost pus pe scaunul de fier înroşit, îndată ce s-a răspândit miros

de carne friptă din trupul lui, a zis către mulţime, în limba latină :«Iată ce înseamnă să

mănânci oameni, ceea ce faceţi voi. Noi nici nu mâncăm oameni şi nici nu facem ceva rău».

Fiind întrebat, ce nume are Dumnezeu, el a răspuns : «Dumnezeu nu are nume, ca omul».

53. După toate acestea, în ultima zi a luptei cu fiare1e, Blandina a fost adusă din nou

împreună cu Ponticus (fratele ei), un copil de cincisptrezece ani. Dela ei au fost duşi în

Pagina 60 din 78


fiecare zi să vadă chinurile celorlalţi, ca să-i silească să jure pe idolii lor, pentru că ei s-au

împotrivit cu statornicie şi i-au luat în râs pe cei ce stăruiau ca ei să se lepede de credinţa

(creştină), s-a înfuriat mulţimea contra lor, fără să-i fie milă de vârsta copilului şi nici să se

ruşineze de tânăra fecioară.

54. I-au supus pe ei la toate grozăviile şi i-au trecut prin tot felul de chinuri, silindu-i

pe rând să jure pe zei, dar n-au reuşit să facă aceasta. Caci Ponticus era într-adevăr încurajat

şi întărit de sora sa încât şi păgânii au văzut că ea este aceea care-l îndeamnă şi-l întăreşte ;

iar el, rabdând cu vitejie toate chinurile, şi-a dat sufletul.

55. Iar fericita Blandina, cea din urmă dîntre toţi, întocmai ca o mamă vitează care-şi

îndeamnă copiii (la luptă) şi i-a dus victorioşi în faţa împăratului, trecând şi ea prin toate

luptele copiilor, s-a grăbit spre aceştia, bucurându-se şi veselindu-se de sfârşitul ei, ca şi cum

era chemată la ospăţul de nuntă nu spre a fi aruncată fiarelor.

56. După biciuiri, după fiare şi grătar, la urmă, fiind pusă într-o plasă, a fost aruncată

unui taur şi, fiind asvârlită în sus de mai multe ori de animal, ea n-a simţit nimic din cele

întâmplate, având speranţa şi aşteptarea celor crezute şi vorbirea cu Hristos ; apoi i s-a tăiat şi

ei capul. Păgînii înşişi au mărturisit că niciodată la ei n-a suferit o femeie atâtea şi aşa de

crude chinuri.

57. Dar nici aşa nu s-a săturat furia şi cruzimea lor faţă de sfinţi (creştini). Căci aceste

triburi sălbatice şi barbare, erau neîncetat tulburate de fiara cea îngrozitoare (diavolul), încât

mânia lor a pus din nou o stăpânire deosebită asupra trupurilor (martirilor).

58. Ei nu s-au ruşinat, văzând ca au fost învinşi, pentru că nu au o judecată

omemească, ci mai mult s-a aprins mânia lor, ca la o fiara ; iar guvernatorul şi poporul arătau

faţă de noi aceeaşi nedreaptă ură, ca să se plinească Scriptura : «Cel nelegiuit să mai facă

nelegiuiri, iar cel drept să fie şi mai drept» (Dan. 12, 10 ; Apoc. 22, 11).

59. Într-adevăr, pe cei ce au murit sufocaţi în închisoare, i-au aruncat la câini,

păzindu-i cu grijă noaptea şi ziua ca să nu fie cineva înmormântat de noi ; au expus atunci la

vedere şi resturile rămase de la flare şi de la foc, fie bucăţile sfâşiate, fie resturile arse ; iar

capetele celorlalţi, împreună cu trupurile lor sfârtecate, lăsate, de asememea, neîngropate, le-

au pazit cu gardă de soldaţi zile de-a rândul.

60. Şi unii murmurau şi scrâşneau din dinţi contra acestor resturi, căutând să

primească de la ei vreo pedeapsă şi mai mare; alţii, însă, râdeau şi-şi băteau joc, mărind

totodată pe idolii lor, care au adus martirilor această pedeapăa ; alţii mai măsuraţi, părând

întrucâtva că suferă împreună cu ei, ocărau, zicând : «Unde este Dumnezeul lor şi la ce le-a

servit religia pe care au preferat-o în locul vieţii lor ?».

Pagina 61 din 78


61. La ei se afla această deosebire de păreri, dar noi ne aflam într-o mare durere,

pentru că nu puteam să îngropăm în pământ trupurile martirilor. Căci nici noaptea nu ne

servea la aceasta, nici banii nu-i ispiteau (pe soldaţi); nici rugăminţile noastre nu-i înduioşau,

păzindu-i în tot chipul, ca şi cum ar dobândi un mare câştig, lăsându-i fără mormânt.

62.(Pe lângă acestea, dupii altele, ei spun următoarele):

Aşadar, trupurile martirilor au fost batjocorite în tot chipul şi lăsate în aer liber zile şi,

după aceea, fiind arse şi prefăcute în cenuşă, aceasta a fost aruncată de nelegiuiţi în fluviul

Ron, care curge prin apropiere, ca să nu mai rămână nici un rest din ele pe pământ.

63. Ei au făcut aceasta, socotind că ar putea învinge pe Dumnezeu şi că martirii vor fi

lipsiţi de o nouă naştere, pentru că, ziceau ei, «să nu mai aibă speranţa învierii, datorită căreia

erau convinşi că introduc la noi o credinţă străină şi nouă, dispreţuiesc chinurile şi sunt gata

să meargă la moarte cu bucurie ; să vedem acum dacă vor învia şi dacă Dumnezeul lor poate

să-i ajute să scape din mâinile noastre».

II.

Eusebiu continuă astfel:

1. Acestea şi cele arătate către împăratul despre care am vorbit (Marcu Aureliu), s-au

întâmplat Bisericii lui Hristos, după care trebuie să judecăm cu mintea şi cele săvârşite în

celelalte provincii (ale Imperiului). Dintre acestea, se cuvine să arătăm din aceeaşi scrisoare

şi câteva părţi prin care se dăruie bunătatea şi iubirea de oameni a martirilor arătaţi, cu

propriile lor cuvinte.

2. Aceşti martiri au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Hristos,

cel care «fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi întocmai cu El» (Filip. 2, 6),

dar, deşi se aflau în aşa de mare slavă, mărturisind (că sunt creştini) nu o dată, nici de două

ori, ci de multe ori, fură sfâşiaţi de fiare şi având în jurul trupului arsuri, semne şi răni, nu

numai că nu s-au numit pe ei înşişi martiri, ci nu ne-au îngăduit nici nouă să ne adresăm lor

cu acest nume, ci, dacă vreodată cineva dintre noi îi numea astfel prin scris sau prin cuvînt, ei

ne mustrau cu asprime.

3. Căci ei dădeau cu bucurie numele de martir lui Hristos, credinciosului şi

adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morţi şi începătorul vieţii în Dumnezeu. Şi,

amintind de martirii care şi-au dat sufletul prin chinuri, ziceau : «Aceia sunt, într-adevăr,

martiri, pe care Hristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea

mucenicia lor, iar noi suntem mărturisitori mici şi smeriţi».

Cu lacrimi rugau ei pe fraţi, având nevoie ca aceştia să facă rugăciuni necontenite

pentru sfârşitul lor.

Pagina 62 din 78


4. Ei arătau prin fapte puterea mărturisirii lor, având multă îndrăzneală faţă de păgâni,

făceau cunoscută buna lor purtare prin rabdare, curaj şi statornicie şi se lipseau să primească

de la fraţi numele de martiri, plini de frica de Dumnezeu.

5. Şi îndată după câteva fapte arătate pe scurt, ei spun:

Se smereau pe ei înşişi sub mâna cea puternică a lui Dumnezeu, prin care sunt înălţaţi

acum cu putere; atunci ei au apărat pe toţi, dar n-au condamnat pe nimeni ; au dezlegat pe toţi

şi n-au legat pe nimeni ; iar pentru cei ce i-au făcut să sufere chinuri grozave, s-au rugat ca

Ştefan martirul de desăvârşit : « Doamne, nu le socoti lor păcatul acela». Căci dacă el se ruga

pentru cei ce-l ucideau cu pietre, cu atât mai mult s-a rugat pentru fraţi.

6. Şi îndată, după altele, ei spun : Aceasta a fost şi lupta lor cea mare împotriva

diavolului ; prin dragoste adevărată de fraţi, ca pe cea ce fuseseră înghiţiţi, pe care fiara îi

socotea mai înainte căzuţi, să-i dea afară vii. Ei nu se lăudau împotriva celor căzuţi, ci, din

cele ce aveau din belşug, ajutau pe cei săraci, având faţă de ei iubire de mamă, vărsând multe

lacrimi pentru ei către Tatăl.

7. Ei au cerut viaţa şi li s-a dat şi au împărtăşit-o şi celor de aproape, care s-au întors

spre Dumnezeu intre toate biruitori. Iubind totdeauna pacea şi dăruind totdeauna pacea, ei au

plecat în pace la Dumnnezeu, fără să lase mamei (Bisericii) suferinţă, nici dezbinare şi război

între fraţi, ci bucurie, pace, înţelegere şi iubire.

8.Este folositor sa se arate acestea şi cele privitoare la dragostea fericiţilor martiri faţă

de cei căzuţi dintre fraţi, din cauza purtării neomeneşti şi nemiloase a celor ce s-au arătat

după acestea făra îndurare faţă de membrii lui Hristos.

4. SFINŢII SCILITANI

(17 iulie 180)

La 17 iulie 180, au suferit mucenicia pentru Hristos la Cartagina, în Africa, sub

împăratul Comod (180-192), în timpul celui de al doilea consulat al lui Claudianus, cei

doisprezece martiri scilitani, numiţi aşa după cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia

proconsulară, de unde erau originari, fiind judecaţi şi condamnaţi la moarte prin decapitare de

proconsulul P. Vigellius Saturninus, care-şi avea reşedinţa la Cartagina. Tertulian se exprimă

astfel despre proconsulul Africei, Saturninus: «Acesta a fost primul care a folosit sabia contra

noastră». Într-adevăr, cei doisprezece creştini din Scillium au fost primiţi martiri în Africa.

Actul martiric ne-a păstrat numele lor, care sunt următoarele : Speratus, Nartzalus, Citttinus,

Pagina 63 din 78


Donata, Secunda, Vestia, Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius, Januaria şi Generosa.

Nu s-a reuşit până în prezent să se precizeze localizarea cetăţii Scillium din Numidia.

Actul martirilor scilitani este cel mai vechi document de limbă latină creştină.

Unii istorici sunt de părere că Actul martiric al Sfinţilor scilitani a constituit o

introducere la Acta Cypriani († 14 septembrie 258). F. Corsaro a emis ipoteza că textul

original al martirilor din Scillium, cuprindea numai şase martiri, iar ceilalţi şase au fost

adăugaţi din martirologiul de la Cartagina.58

H. Karpp crede, de asemenea, că au fost două grupe de martiri, al doilea grup fiind

adăugat în Acta Sanctorum Scillitanorum ca făcând parte din aceeaşi arie şi perioadă de timp.

Asemenea ipoteze nu sunt necesare, deoarece cei doisprezece martiri sunt menţionaţi

în sentinţa finală a proconsulului P. Vigellius Saturninus, păstrată în Actul lor martiric.

Cei doisprezece martiri, au fost introduşi în secretariat - in secretario, adică în sala de

şedinţe a tribunalului din Scillium, la 17 iulie 180, spre a fi audiaţi şi judecaţi. Judecata şi

condamnarea Sfinţilor scilitani s-a făcut în aceeaşi zi, deşi proconsulul P. Vigellius

Saturninus le-a propus un răgaz de treizeci de zile spre a se răzgândi. Dar Speratus, purtătorul

lor de cuvânt, a răspuns cu îndrăzneală lui Saturninus : «Într-o chestiune atât de dreaptă, nu

este nevoie de gândire».

Din actul lor martiric mai aflăm că ei aveau cu ei, într-o lădiţă, cărţile Vechiului şi

Noului Testament. Astfel, când proconsulul R. Vigellius Saturninus i-a întrebat : «Ce lucruri

se află în lădiţa voastră?», Speratus a răspuns : «Carţile Sfinte şi Scrisorile lui Pavel, un

bărbat drept».

Este cea dintâi menţiune, din care aflăm că din a doua jumătate a secolului al II-lea,

creştinii de limbă latină din provinciile Imperiului roman se aflau în posesia primei versiuni a

traducerii Sfintei Scripturi în latineşte - Afra, care se folosea în bisericile din provincia

romană Africa, sau poate Itala.

Cei doisprezece martiri scilitani, fiind cetăţeni romani, au fost condamnaţi la moarte

prin decapitare, în ziua de 17 iulie 180, sentinţa fiind citită de pe o tăbliţă de proconsulul P.

Vigellius Saturninus. Martirii au zis : «Mulţumim lui Dumnezeu... Astăzi suntem martiri în

ceruri». Apoi, proconsulul Saturninus a poruncit şi crainicilor să citească sentinţa de

condamnare la moarte a martirilor, care este aceasta : «Am poruncit să fie duşi la moarte

Speratus, Nartzalus, Cittinus, Veturius, Felix, Aquilinus, Lactantius, Januaria, Generosa,

Vestia, Donata, Secunda». Sentinţa a fost executată în aceeaşi zi.

Precum se vede, şapte dintre martiri erau tineri sau bărbaţi mai în vârstă, şi cinci erau

58 Drd. Ştefan Alexe, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în „Studii teologice”, VII(1955), nr. 3-4, p.226.

Pagina 64 din 78


tinere fecioare sau femei, care s-au încoronat cu martiriul şi s-au învrednicit de cununa cea

neveştejită a nemuririi şi vieţii veşnice.

Acta Sanctorum Scillitanorum este cel mai vechi act martiric autentic în limba latină.

Ele păstrează în întregime forma primară a procesului-verbal de judecată, copiate de creştini

de la tribunalul din Cartagina, în Africa. De aceea autenticitatea lor n-a fost contestată până

azi de nici un istoric, oricât de exigent ar fi fost. În acelaşi timp, ele au şi o mare valoare

filologică şi literară, fiind cel dintâi monument de limbă latină creştină.

Martyrologium Hieronymianum pune pomenirea Sfinţilor mucenici scilitani la 17

iulie, Bibliotheca hagiographica Graeca, la 17 iulie, iar Bibliotheca hagiographica Latina, la

14 iulie, dată care este greşită.

*

* *

MARTIRIUL SFINŢILOR SCILITANI59

(17 iulie 180)

PRIMUL DOCUMENT CREŞTIN DE LIMBĂ LATINĂ

1. La Cartagina, în timpul celui de al doilea consulat al lui Claudianus, cu 16 zile

înaintea calendelor lui august (17 iulie), fiind introduşi în sala de şedinţe (în secretariat),

Speratus, Nartzalus, Cittinus, Donata, Secunda şi Vestia, proconsulul Saturninus a zis : Puteţi

dobândi iertarea stăpâmului nostru împăratul (Comod 180-192), dacă vă întoarceţi la gândirea

cea bună.

2. Speratus a zis : N-am făcut rău niciodată, nici n-am săvârşit vreo nedreptate ; n-am

blestemat niciodată, ci, rău primiţi, am mulţumit, pentru că respectam pe împăratul nostru.

3. Saturninus proconsulul a zis : şi noi suntem credincioşi, iar religia noastră este

simplă, jurăm pe soarta stăpânului nostru, împăratul, şi ne rugăm pentru sănătatea lui, ceea ce

trebuie să faceţi şi voi.

4. Speratus a zis : De vei îngădui ca urechile tale să mă asculte în linişte, spun taina

(credinţei) celei simple.


Pagina 65 din 78


5. Saturninus a zis : Nu voi lăsa urechile noastre (să audă) de la tine că începi să spui

lucruri rele despre cele sfinte ale noastre ; ci mai degrabă jură pe divinitatea stăpânului nostru

împăratul.

6. Speratus a zis : Eu nu cunosc împărăţia acestei lumi ; ci servesc mai ales acelui

Dumnezeu, pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut, nici nu poate să-L vadă cu aceşti

ochi. Furt n-am făcut ; iar dacă câştig ceva, dau dajdie : Fiindcă cunosc pe Domnul meu,

regele regilor şi împăratul tuturor neamurilor.

7. Saturninus proconsulul a zis : Lăsaţi-vă de această rătăcire. Speratus a zis :

Rătăcirea cea rea este a ucide şi a spune mărturie mincinoasă.

8. Saturninus proconsulul a zis : Nu mai fiţi părtaşi la această nebunie. Cittinus a zis :

Noi nu avem pe altul de care să ne temem, decât pe Domnul Dumnezeul nostru, Care este în

ceruri.

9. Donata a zis : Dau cinste împăratului, ca împăratului ; mă tem însă de Dumnezeu.

Vestia a zis : Sunt creştină. Secunda a zis : Ceea ce sunt, aceea vreau să fiu.

10. Saturninus procousulul a zis lui Speratus : Stăruieşti să fii creştin ? Speratus a zis :

Sunt creştin ; şi împreună cu el au mărturisit toţi.

11. Saturninus proconsulul a zis : Vreţi, oare, un timp, pentru a vă gândi ? Speratus a

zis : Într-o chestiune atât de dreaptă, nu e nevoie de gândire.

12. Saturninus proconsulul a zis : Ce lucruri se află în lădiţa voastră ? Speratus a zis :

Cărţile sfinte şi scrisorile lui Pavel, un bărbat drept.

13. Saturninus proconsulul a zis : Aveţi un răgaz de treizeci de zile ca să vă

răzgândiţi. Speratus a spus iarăşi : Sunt creştin ; şi împreună cu el au mărturisit toţi.

14. Saturninus proconsulul a citit hotărârea de pe tăbliţă : «Speratus, Nartzalus,

Cittinus, Donata, Vestia, Secunda şi ceilalţi au mărturisit că trăiesc după practica creştinilor,

şi, cu toate că li s-a oferit putinţa de a se iînitoarce la tradiţia romani1or, fiindcă au stăruit cu

încăpăţânare (să rămână creştini), s-a hotănt să fie ucişi cu sabia».

15. Speratus a zis : Mulţumim lui Dumnezeu. Nartzalus a zis : Astăzi suntem martiri

în ceruri, mulţumesc lui Dumnezeu.

16. Saturninus proconsulul a poruncit să se citească de către crainic : «Am poruncit să

fie duşi la moarte Speratus, Nartzalus, Cittinus, Veturius, Felix, Aquilinus, Laetantius,

Januaria, Generosa, Vestia, Donates, Secunda».

17. Toţi au zis : Mulţumim lui Dumnezeu. Şi astfel toţi împreună s-au încoronat cu

martiriul şi domnesc cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh în toţi vecii vecilor. Amin.

Pagina 66 din 78


5. SFÂNTUL APOLLONIUS

(†21 aprilie 184?)

La 21 aprilie 184, a fost martirizat la Roma, în timpul domniei împăratului Comod

(180-192), Sfântul Apollonius, bărbat de familie nobilă, denunţat ca este creştin de sclavul

său, Severus, prefectului Pretoriului, Tigidius Perennis, care a ocupat această funcţie la Roma

între 180-185.

Datorită influenţei binefăcătoare a soţiei sale Marcia, care era creştină şi a intervenit

în favoarea creştinilor, împăratul Comod, cu toate defectele şi marile lui scăderi personale, nu

era un persecutor al creştinilor, încât, în timpul său, multe familii nobile romane profesau

creştinismul. «În timpul lui Comod, relatează istoricul Eusebiu de Cezareea, în Roma, mulţi

dintre bărbaţii cei mai distinşi prin bogăţia şi naşterea lor mergeau în acelaşi timp la

mântuirea lor cu toată casa şi familia lor».60

Nu se ştie cu precizie dacă Apollonius era senator roman, cum au crezut unii istorici.

Eusebiu de Cezareea îl numeşte doar «bărbat renumit», scriind despre el în aceşti termeni :

«Deci în oraşul romanilor (la Roma), au dus înaintea tribunalului pe Apollonius, bărbat

renumit atunci prin educaţia şi filozofia sa».61

Fericitul Ieronim afirma, însă, că Apollonius a fost «senator al cetăţii Roma» iar

informaţia lui, întrucât cunoştea mai bine evenimentele istorice din Roma, poate fi

considerată ca adevărată.

Se află deosebiri la cei doi istorici citaţi şi cu privire la autoritatea romană care a

judecat pe Apollonius. Eusebiu afirma că Sfântul Apollonius a fost dus în faţa tribunalului

din Roma şi a fost condamnat de judecătorul Perennis, în timp ce Ieronim afirmă că

Apollonius, fiind denunţat senatului roman de sclavul său Severus că este creştin, i s-a

poruncit de către senat să dea socoteală despre credinţa lui, iar el a compus o lucrare mare -

insigne volumen composuit - o apologie pe care a citit-o în senatul roman.

Actul martiric al Sfântului Apollonius în versiunea greacă a fost cunoscut de Eusebiu

şi a pus în colecţia lui de Acte martirice, care apoi s-a pierdut. El era o traducere a actului

martiric original al Sfântului Apollonius din limba latină, adaptat, cum ne lasă să înţelegem

începutul şi sfârşitul lui în forma lui actuală, pentru a fi citit în biserici la ziua aniversării

60 Eusebiu de Cezareea, op. cit. , p. 53.61 Ibidem, p. 55.

Pagina 67 din 78


Sfântului.

Secole de-a rândul, Actul martiric al Sfântului Apollonius a rămas necunoscut. Abia

la sfârşitul secolului al XIX-lea, el a fost descoperit şi editat în 1874, într-o culegere armeană

de Acte martirice publicată la Veneţia de către Părinţii mechitanişii, ediţie după care F. C.

Conybeare, a făcut în 1894 o traducere engleză. Versiunea armeană datează din secolul al V-

lea.

Textul grec, mai dezvoltat decât cel armean, a fost publicat ca ediţio princeps în 1895

de către bollandistul Josephus van Gheyn, după Codex Parisinus Graecus 1219 (olim

Collbertinus 4137), sec. XI/XII. Textul grec al ed. J. van Gheyn a fost reprodus apoi de R.

Knopf - G. Kriiger şi de H. Musurillo.

Este sigur că nici versiunea armeană, care prezintă unele omisiuni, nici versiunea

greacă, în care au fost introduse unele adaosuri, nu redau actul martiric în forma lui originală

din limba latină, ci-l avem, cum se exprima J. P. Kirsch «cu unele retuşări».62

Dar acestea nu strică forma originala a actului martiric pentru a fi socotit, cum se

exprima A. Puech, o adevărată «compoziţie literară», sau un fals tendenţios, cum crede J.

Geiicken. În ciuda omisiunilor din versiunea armeană şi a adaosurilor din cea greacă, actul

martiric al Sfântului Apollonius rămâne în fond un act autentic.

Totuşi, unele dificultăţi rămân. Astfel, în versiunea greacă, Sfântul Apollonius este

numit «Apollos, cel numit şi Sakkeas», ceea ce este o confuzie cu Apollos, contemporanul

Sfântului Apostol Pavel, cunoscut din Faptele Apostolilor, în timp ce, în versiunea armeană,

mai veche, din secolul al V-lea, el este numit corect: Apollonius. În versiunea armeană

Apollonius nu apare ca roman, ci alexandrin. În textul grec, aşa cum il avem azi, Tigidius

Perennis, judecătorul Sfântului Apollonius, care era praefectus praetorio la Roma între 180-

185, apare ca proconsul în Asia Proconsulară, fapt care nu corespunde adevărului istoric.

În traducerea românească, am înlocuit, deci, numele de Apollos, cu numele corect de

Apollonius.

Cum bine a observat istoricul Teodor M. Popescu, ceea ce se poate discuta cu privire

la Actul martiric al Sfântului Apollonius «nu este autenticitatea, ci integritatea lui». În ciuda

unor adaosuri sau a unor omisiuni, el rămâne deci um act martiric arutentic.

Textul actului martiric ne indică două interogatorii ale Sfântului Apollonius, primul

mai scurt, cApostol 2 – 9, iar după un interval de trei zile, unul mai lung, cApostol 14-44, în

care el face apologia creştinismului, religie revelată de Dumnezeul Cel atotputernic,

62 J. P. Kirsch, Apollonius, în „Dictionanaire d´histoire et geographie ecclesiastique”, t. III, Paris, 1924, col. 1012 apud Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. , p.89.

Pagina 68 din 78


incomparabil superioară păginismului, religie absurdă şi inutilă, demonstrând aceasta cu

mărturii din viaţa şi istoria atenienilor, cretanilor, romanilor şi sirienilor, scoase din Istoria lui

Herodot, dintr-o lucrare a satiricului Lucian de Samosata şi din Republica lui Platon.

«Hristos, spune Sfântul Appolonius, s-a făcut om în Iudeea, drept întru toate, şi plin

de înţelepciune, dumnezeiască, Cel ce ne-a învăţat cu iubire de oameni cine este Dumnezeul

tuturor şi care este scopul virtuţii...».

«El ne-a învăţat să ne reţinem mânia, sa ne înfrânăm pofta, să ne stăpânim plăcerile,

să alungăm tristeţea, să fim prietenoşi, să facem să sporească iubirea, să îndepărtăm lauda

deşartă, să nu căutăm răzbunarea faţă de cei ce ne fac nedreptăţi... să adorăm numai pe

Dumnezeul Cel nemuritor, să credem că sufletul este nemuritor, să fim convinşi că există o

judecată după moarte, să sperăm în răsplătirea ostenelilor virtuţii după înviere, care va fi dată

de Dumnezeu celor ce au vieţuit cu evlavie».

După cum se constată, Actul martiric al Sfântului Apollonius are o mare valoare

istorică. El ne înfăţişează sub forma unui proces-verbal luat la interogatoriul său la Roma,

modul în care a fost judecat un creştin aristocrat şi instruit, în faţa unui public select de

senatori şi barbaţi culţi, în timpul împăratului Comod, care personal nu se interesa de aproape

de creştinism, de către prefectul pretoriului Tigidius Perennis, care i-a arătat mult respect în

timpul audierii şi s-a declarat adânc mâhnit că trebuie totuşi să aplice porunca senatului şi a

împăratului, condamnându-l la moarte prin decapitare.

Bibliotheca hagiographica Graeca pune amintirea Sfântului Apollonius la 21 aprilie.63

*

* *

MARTIRIUL SFÂNTULUI ŞI PREA LĂUDATULUI APOSTOL APOLLOS

(CORECT APOLLONIUS) CEL NUMIT ŞI SAKKEAS64

(Martirizat la Roma la 21 aprille 184 (?)

Fiind mare persecuţie contra creştinilor sub împăratul Comod (180-192), era

proconsul al Asiei un oarecare Perennis. Iar Apollos apastolul, barbat evlavios, de neam

alexandrin, temător de Dumnezeu, fiind arestat, a fost adus (în faţa prefectului).

1. După ce a fost adus, proconsulul Perennis i-a zis: Apollonius, eşti creştin ?63 Pr. Prof. Ioan Ramureanu, op. cit. , p. 9264 Extras din Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Editura Institututlui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 93 – 99.

Pagina 69 din 78


2. Apollonius a zis : Da, sunt creştin. Şi de aceea cinstesc şi mă tem de Dumnezeu,

Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele dintr-însele.

3. Proconsulul Perennis a zis : Căieşte-te şi ascultă-mă, Apollonius, şi jură pe soarta

domnului nostru, împăratul Comod.

4. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, zise : Acultă-mă cu înţelepciune, Perennis, cu

privire la apărarea cuvenită şi legală, despre care voi vorbi. Cei ce nu respetctă poruncile cele

drepte, bune şi minunate ale lui Dumnezeu este nelegiuit, necucernic şi cu adevărat fără

Dumnezeu; dar cel ce se căieşte de toată nedreptatea, nelegiuirea şi idolatria, şi de gândurile

cele rele, fugind de stăpânia păcatelor, şi nu se mai întoarce nicidecnrm la ele, un astfel de om

este drept.

5. Şi crede nouă, Perennis, din această apărare, că poruncile cele bune şi strălucite le-

am învăţat de la Cuvântul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), Cel ce cunoaşte toate gândurile

oamenilor.

6. Pe lângă aceasta, El ne-a poruncit să nu jurăm nicidecum, ci să spunem în toate

adevărul ; căci adevărul (spus) prin «da» este un mare jurământ şi de aceea pentru un creştin

este ruşine să jure. Fiindcă din minciună, iese necredinţa, iar din necredinţă naşte iarăşi

jurământul. Vrei, însă, să jur că noi cinstim pe împărat şi ne rugăm pentru împărăţia lui ? Cu

plăcere aş jura, adeverind chiar pe Dumnezeu, Cel ce există mai înainte de veci, pe Care nu

mâini omeneşti L-au făcut, ci dimpotrivă El a rânduit un om care să împărăţească pe pământ

peste oameni.

7. Proconsulul Perennis a zis : Fă ceea ce-ţi spun şi căieşte-te, Apollonius, şi jertfeşte

zeilor şi chipului împăratului Comod.

8. Iar Apollonius, zâmbind, a zis : Cu privire la schimbarea gândului şi la jurământ,

Perennis, ţi-am făcut apărarea, i-ar despre jertfă ascultă: Aduc şi eu şi noi creştinii jertfa

nesîngeroasă şi curata Atotputernicului Dumnezeu, Care stăpâneşte cerul şi pământul şi toată

suflarea, mai ales prin rugăciunile (făcute) pentru chipurile oamenilor inteligenţi şi raţionali,

orânduiţi de pronia lui Dumnezeu să împărăţească pe pământ.

9. De aceea, în fiecare zi, ne rugăm lui Dumnezeu care locuieşte în ceruri după

porunca cea dreaptă, pentru Comod, cel ce împărăţeşte în lumea aceasta, bine ştiind că nu de

la vreun oarecare altul domneşte pe pământ, ci, cum am spus, numai din voinţa nebiruitului

Dumnezeu, care cuprinde toate.

10. Proconsulul Perennis a zis : Iţi dau o zi, Apollonius, ca să chibzuieşti în sine însăţi

despre viaţa ta.

11. După trei zile a poruncit să fie adus ; era (de faţă) mulţime mare de senatori,

Pagina 70 din 78


consilieri şi mari înţelepti (filozofi). Şi poruncind să fie chemat, zise : Să se citească actele lui

Apollonius. Iar după citirea lor, proconsulul Perennis a întrebat: Ce ai chibzuit în sine însuţi,

Apollonius ?

12. Iar Apollonius a zis : Să rămân cucernic, precum ai hotărât, socotind după acte.

13. Perennis proconsulul a zis : Te sfătuiesc, pentru porunca senatului, să te schimbi,

să cinsteşti şi să te închini zeilor, pe care toţi oamenii îi cinstim şi-i adorăm, şi să trăieşti

împreună cu noi.

14. Apollonius a zis : Eu cunosc porunca senatului, Perennis. Am devenit însă

evlavios, ca să nu cinstesc idolii făcuţi de mâini omeneşti. De aceea nu voi adora nici aur, nici

argint, nici aramă, nici fier sau zei mincinoşi de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici nu

aud, pentru că sunt făcuţi de lucrători, de bijutieri şi de turnători, sculpturi făcute de mâini

omeneşti, şi nu se mişcă de la sine.

15. Ador însă pe Dumnezenl din ceruri şi numai Lui mă închin, Cel ce a suflat tuturor

oamenilor suflet viu şi dăruieşte viaţă în fiecare zi tuturora.

16. Nu mă voi înjosi, de aceea, Perennis, nici nu mă voi arunca sub cele mai urâte ;

căci este un lucru ruşinos să te închini unuia, egal cu oamenii, sau chiar mai mic decât

demonii.

Păcătuiesc însă oamenii foarte uşuratici, când adoră aceste lucruri, care ţin prin starea

lor de cioplitură rece în piatră, de lemn uscat, de metal lucitor şi de oase moarte. Cc înseamnă

prostia acestei înşelăciuni?

17. De asemenea, egiptenii se închină, între alte multe murdării, la un lighean, numit

de multi spălător de picioare. Ce înseamnă prostia acestei simplităţi?

18. Atenienii, chiar şi acum, adoră un cap de bou de aramă, numindu-l Destinul

Atenienilor, încât ei nu se mai roagă, într-un fel, propriilor lor zei. E limpede că mai ales

acestea aduc vătămare sufletului celor ce se încred în ele.

19. Căci prin ce se deosebesc acestea de argila arsă şi de un ciob spart ? Se roagă însă

statuilor demonilor, care nu aud, cum auzim noi, nu cer, nu dau. Înfătişarea lor este, într-

adevăr, mincinoasă. Căci au urechi şi nu aud, ochi au şi nu văd, mâimi au şi nu le întind,

picioare au şi nu merg, caci forma nu înlocuieşte fiinţa. Se crede că Socrate al Atenienilor, în

bătaie de joc, se jură pe un platan, pe un lemn salbatic.

20. De asemenea, pentru a doua oară păcătuiesc oamenii contra cerului, când se

închină la cele ce aparţin firii materiale : ceapa şi usturoiul erau zeul Pelusienilor, toate

lucruri care intră în pântece şi se aruncă afară.

21. Pe lângă acestea, pentru a treia oară păcătuiesc oamenii la cer, când se închină la

Pagina 71 din 78


cele înzestrate cu simţire: peşte şi porumbel, sau ca egiptenii la câine şi chinocefal (maimuţă

africană), la crocodil şi bou, la aspidă şi lup, (care sunt) o închipuire a felului lor de viaţă.

22. Mai mult, pentru a patra oară păcătuiesc oamenii la ceruri, când se închină

fiinţelor care au raţiune, oamenii, care prin lucrarea lor rea sunt demoni ; astfel ei numesc zei

pe cei ce mai înainte au fost oameni, aşa cum au dovedit miturile lor. Căci ei spun că

Dionysos a fost sfâşiat şi Hercule pus de viu pe foc, iar despre Zeus că a fost îngropat în

Creta ; potrivit cu acestea, li se cercetează numele ; deci, datorită miturilor, li se cunoaşte

numele ; dar, mai ales pentru nelegiuirea lor, renunţ la aceasta.

23. Perennis proconsulul zise : Apollonius, porunca senatului este să nu fie creştini.

24. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, a spus : Dar nu poate fi biruită porunca lui

Dumnezeu de porunca omului. Cu cât cei ce au crezut în El, care nu săvârşesc nici o

nedreptate, sunt ucişi pe nedrept şi fără judecată, cu atât mai mult Dumnezeu înmulţerşte

numărul lor.

25. Vreau să ştii, Perennis, că Dumnezeu a rânduit o moarte pentru împăraţi şi

senatori, pentru cei cu multă putere, pentru bogaţi şi săraci, pentru liberi şi sclavi, pentru mari

şi mici, penrtru înţelepţi şi simpli, iar după moarte, va fi judecata pentru toţi oamenii.

20. Dar este deosebire de moarte : pentru aceasta, ucenicii Cuvântului nostru (Iisus

Hristos) mor în fiecare zi plăcerilor, îşi înfrânează poftele prin cumpătare, voind să trăiască

după poruncile dumnezeieşti. Şi crede nouă, Perennis, că nu este nici o părticică de plăcere

care să nu fie înfrânată de noi, dar mai ales alungăm orice vedere ruşinoasă de la ochii noştri

şi de la urechile noastre, orice cuvânt al ispititorilor, pentru ca inima noastră să rămână

curată.

27. Folosindu-ne de viaţă, potrivit acestei reguli, proconsule, socotim ca nu este greu

a muri pentru Dumnezeul Cel adevărat. Căci ceea ce suntem, pentru Dumnezeu suntem. De

ueea îndurăm toate ca să nu murim cum nu se cuvine.

28. Căci fie de trăim, fie de murim, ai Domnului suntem. Adesea pot ucide şi

dizenteria şi frigurile ; voi socoti, deci, că am pierit de una din ele.

29. Perennis proconsnllul a zis : Judecând aceasta, Apollonius, mori cu plăcere?

30. Apollonius a zis : Trăiesc înrtr-adevăr cu plăcere, Perennis, netemându-mă, deci,

de moarte din dragoste de viaţă. Căci nimic nu e mai prejos ca viaţa, dar viaţa veşnică, cum

este nemurirea sufletului ce s-a purtat bine în viaţa de aici.

31. Perennis proconsulul a zis : Nu înţeleg ce spui şi nici nu cunosc după lege ce-mi

declari.

32. Apollonius zise : Ce ai tu, dacă te deplâng pe tine, cel ce nu înţelegi cele cu privire

Pagina 72 din 78


la foloasele harului? Căci cuvântul Domnului, Perennis, este pentru inima care vede, după

cum este lumina pentru ochii care văd, fiindcă nimic nu foloseşte omul care grăieşe celor ce

nu-nţeleg, după cum nici lumina care răsare (nu foloseşte) orbilor.

33. Iar un oarecare filozof cinic a zis : Apollonius, bate-ţi joc de tine însuţi, căci mult

ai rătăcit, deşi ţi se pare că eşti adânc.

34. Apollonius a zis : Eu am învăţat să mă rog, nu să iau în râs ; dar ipocrizia din tine

mărturiseşte orbirea inimii tale, deşi ea apare ca o mare aparare. Căci celor ce nu înţeleg,

adevărul li se pare într-adevăr, batjocură.

35. Perennis proconsulul a zis : Ştim şi noi că cuvântul lui Dumnezeu este creatorul şi

al sufletului şi al trupului celor drepţi, şi că el a vorbit şi a învăţat ceea ce este plăcut lui

Dumnezeu.

36. Apollonius zise : Acesta este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care s-a făcut om

în Iudeea, drept întru toate şi plin de înţelepciune dumnezeiască, Cel ce ne-a învăţat cu iubire

de oameni cine este Dumnezeul tuturor şi care este scopul virtuţii, scop care în vieţuirea

cucernică se potriveşte cu sufletele oamenilor. Acesta (Iisus Hristos), prin patimile Sale, a

făcut să înceteze stăpânia păcatelor.

37. El ne-a învăţat să ne reţinem mânia, să ne înfrânăm pofta, să ne stăpânim

plăcerile, să alungăm tristeţea, sa fim prietenoşi, să facem să sporească iubirea, să îndepărtăm

lauda deşartă, să nu căutăm răzbunarea faţă de cei ce ne fac nedreptăţi; să dispreţuim

osândirea la moarte dată prin judecată, nu pentru nedreptatea morţii, ci pentru a suferi fiind

nedretăţiţi; pe lângă aceasta, (ne-a învăţat) să ne supunem legii date de El, să cinstim pe

împărat; să adorăm numai pe Dumnezeul Cel nemuritor, să credem că sufletul este nemuritor,

să fim convinşi ca există o judecată după moarte, să sperăm în răsplătirea ostenelilor virtuţii

după înviere, care va fi dată de Dumnezeu celor ce au vieţuit cu evlavie.

38. Învăţându-ne acestea lămurit şi încredinţându-ne cu multe dovezi, El şi-a câştigat

într-adevăr marea slavă a virtuţii, dar a fost pizmuit de cei ce nu L-au înţeles, cum au fost şi

drepţii şi filozofii dinaintea Lui. Căci pentru cei nedrepti, drepţii sunt nefolositori.

39. Cu privire la aceasta, este un cuvânt spus pe nedrept de cei neînţelepţi : « Să

legăm pe cel drept, căci este supărător pentru noi».

40. Chiar şi la greci (a zis) unul, cum auzim : «Cel drept, zice, va fi biciuit, chinuit,

legat, şi se vor arde ochii şi, sfârşind să sufere toate relele, va fi răstignit».

41. Deci, precum atenienii defăimători au condamnat pe Socrate, dopă ce au convins

şi poporul, tot aşa unii dintre nelegiuiţi au condamnat şi pe Învăţătorul şi Mântuitorul nostru,

după ce L-au arestat.

Pagina 73 din 78


Tot aşa (au condamnat ei) înaintea Lui pe profeţi, care au proorocit despre acest om,

zicând că va veni Unul asemenea lor drept şi virtuos întru toate, Care, făcând bine tuturor

oamenilor, îi va convinge să adore în virtute pe Dumnezeul tuturor, pe Care noi, ajungând cei

dintâi, îi cinstim, pentru că am învăţat poruncile Sale sfinte, pe care nu le ştiam, încât nu mai

rătăcim.

42. Iar dacă aceasta ar fi, cum spuneţi voi rătăcire, anume că sufletul este nemuritor,

că va fi o judecată după moarte, că la înviere va fi răsplătirea virtuţii, că Dumnezeu va fi

judecător, am îmbrăţişa cu plăcere această rătăcire, prin care am invăţat să vieţuim cum se

cuvine, aşteptând nădejdea cea viitoare, deşi (acum) suferim cele potrivnice.

43. Perennis proconsulul a zis: Eu gândeam, Apollonius, că de acum înainte ţi-ai

schimbat această părere şi vei cinsti împreună cu noi zeii.

44. Apollonius zise : Eu speram, proconsule, că ai (acum) gânduri bune şi că ţi s-au

luminat ochii sufletului prin apărarea mea, încât inima ta a devenit roditoare pentru a adora pe

Dumnezeu, creatorul tuturor, şi spre a-i aduce în fiecare zi numai Lui singur rugăciuni prin

milostenii şi purtare iubitoare de oameni, ca jertfă nesângeroasă şi curată lui Dumnezeu.

45. Perennis proconsulul a zis : Vreau să te eliberez, Apollonius, dar sunt împiedicat

de porunca împăratului Comod. Mă voi purta însă faţă de tine cu iubire de oameni. Şi a făcut

semn din partea lui să se sfărâme fluierele picioarelor martorului.

46. Iar Apollonius, cel numit şi Sakkeas, zise : Mulţumesc Dumnezeului meu,

proconsule Perennis, împreună cu toţi cei ce au mărturisit pe Dumnezeu atotţiitorul şi pe

Unul Născut Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Sfântul Duh, şi pentru această hotărâre a ta,

mântuitoare pentru mine.

47. Un astfel de sfârşit slăvit, de martir, cu sufletul smerit şi cu inima voioasă, a primit

acest prea sfânt biruitor, cel numit şi Sakkeas. Iar ziua cea mare, în care el, învingând pe cel

rău, a dobândit răsplata biruinţei, s-a rânduit astăzi.

Întărindu-ne, deci, fraţilor, sufletul nostru în credinţă prin frumoasele lui lupte, să ne

arătăm iubitori ai aceluiaşi har, prin mila şi harul lui Iisus Hristos, Căruia se cuvine, împreună

cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh, mărirea şi puterea în vecii vecilor, amin.

Cel de trei ori fericitul Apollonius, numit şi Sakkeas, a murit ca martir cu 11 zile

înainte de calendele lui mai (21 aprilie), după romani, iar dupa cei din Asia în luna a opta

(21), iar după noi, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine mărire în veci.

CONCLUZII

Pagina 74 din 78


În Biserica Ortodoxă sfinţii martiri, care au pecetluit cu sângele lor mărturia pentru

Iisus Hristos, se bucură de o deosebită cinste şi închinare; cinstirea sfinţilor îşi are de altfel

rădăcinile în cinstirea acordată martirilor.65 Biserica a caracterizat martiriul drept „botez al

sângelui” şi l-a pus în legătură atât cu cuvintele Domnului, Care a numit botez moartea Sa pe

cruce, cât şi cu învăţătura Sfântul Apostol Pavel, care considera cufundarea credincioşilor în

timpul slujbei botezului drept un simbol al împreună răstignirii şi îngropării cu Hristos. Prin

urmare botezul „prin sânge şi martiriu“ a ajuns să fie cinstit în mod deosebit în conştiinţa

credincioşilor, care l-au considerat drept perfecţiune a credinţei. Cei care au suferit moartea

martirică pentru credinţa în Hristos se bucură de cununile biruinţei; bucuriile cereşti le sunt

asigurate şi în ziua judecăţii nu vor fi judecaţi, ci vor şedea de-a dreapta dreptului Judecător.

În cultul Bisericii noastre există două cazuri în care este subliniată importanţa centrală

a martiriului şi a martirilor. Primul îl constituie sărbătoarea „triumfului Ortodoxiei”, în prima

Duminică din Postul Mare, când se pomeneşte încheierea definitivă a disputei iconoclaste, în

anul 843. Sfintele icoane sunt purtate în procesiune şi se cântă „veşnica pomenire” în cinstea

celor ce au apărat dreapta credinţă. Se face referire specială la pătimirile şi luptele pe care le-

au avut sfinţii, la prigonirile, la chinurile şi exilurile pe care le-au suferit pentru Hristos.

Astfel biruinţa Ortodoxiei se transformă într-o sărbătoare de cinstire a martirilor şi a

mărturisitorilor.

Al doilea caz îl constituie Duminica Tuturor Sfinţilor, pe care o prăznuim la o

săptămână după Rusalii, arătând în acest mod că sfinţenia Tuturor Sfinţilor este rezultatul

pogorârii Sfântului Duh în viaţa Bisericii. Trebuie menţionat aici că imnele speciale, care au

fost rânduite pentru sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, troparul şi condacul „Cu sângiurile

mucenicilor Tăi, celor din toată lumea, ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica

Ta...”, „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea îţi aduce, Doamne, pe purtătorii

de Dumnezeu mucenici...”66, ca şi multe alte cântări, se referă la martiri şi la martiriu. Astfel

sărbătoarea Tuturor Sfinţilor se dovedeşte a fi sărbătoarea tuturor martirilor; martirul este

sfânt prin excelenţă.

În Biserica primelor veacuri, aflată în stare de prigoană, martirul oglindea culmea

credinţei în Dumnezeu şi a dragostei pentru El şi constituia idealul fiecărui creştin iubitor de

Dumnezeu. Martirul era chipul creştinului care, prin excelenţă, trăieşte speranţa veşnicei

comuniuni de dragoste cu Dumnezeu. Martiriul sângelui nu este altceva decât expresia

65 http://www.cbrom.de/Master_RO/introducere_mro.htm#_ftn2#_ftn266 ***Penticostarul, Slujba Vecerniei şi a Utreniei Tuturor Sfinţilor.

Pagina 75 din 78


dăruirii totale, în dragoste, a martirului lui Dumnezeu. Martirul nu mărturiseşte doar în

momentul morţii sângeroase, ci dă mărturia conştiinţei şi a intenţiei, oferă sinele său lui

Dumnezeu încă din momentul în care crede nezdruncinat în Dumnezeu şi doreşte

comuniunea veşnică cu El, fapt care-l conduce la un anumit mod de viaţă şi de manifestare.

În timpuri de prigoană este natural ca mărturia pe care el o dă cu viaţa să provoace arestarea

şi mărturisirea lui în faţa instanţelor păgâne şi, în continuare, moartea martirică.

Ca urmare a mărturisirii şi a exemplului martirilor, în care se manifesta puterea lui

Dumnezeu, lumea păgână a fost biruită în confruntarea deschisă cu Biserica primelor veacuri.

Învinsă însă în luptă frontală, lumea a încercat în continuare să erodeze Biserica dinlăuntru.

Astfel după recunoaşterea creştinismului şi încetarea persecuţiilor a urmat o slăbire a etosului

creştinilor deoarece în sânul Bisericii au intrat persoane insuficient pregătite, dar şi din cauza

slăbirii duhului combatant al creştinilor. Ca reacţie la slăbirea calităţii vieţii duhovniceşti şi la

tendinţa predominantă de adaptare a credinţei creştine la idealurile elenistice, ca o mişcare de

protest, a apărut monahismul, care în secolul al IV-lea a dobândit o formă organizată. În noua

epocă, inaugurată de Constantin cel Mare, când nu mai există pericolul morţii din cauza

credinţei în Hristos – cel puţin în linii generale, deoarece persecuţii vor mai exista încă pe

alocuri, atât din partea păgânilor cât şi din partea ereticilor –, locul martirilor îl iau monahii.

Creştinii care, după pacea constantiniană, doresc să trăiască consacraţi total lui Dumnezeu se

retrag din cetăţi în locuri nelocuite din apropiere sau în pustiuri îndepărtate, unde, de dragul

lui Hristos, se consacră ascezei şi luptelor duhovniceşti, mărturisind prin intenţie dragostea

lor pentru El şi urmărind prin acest mod de viaţă deplina unire cu El. Monahii devin luptătorii

Ortodoxiei, aceia care nu acceptă compromisurile pe care le fac cei care trăiesc în lume, ci

doresc să împlinească în chip desăvârşit imitarea lui Hristos şi asemănarea cu Dumnezeu.

Astăzi trăim o vreme în care s-a ajuns la cea mai mare decădere a moravurilor. În

viaţa omului domină materia şi toate puterile umane sunt cheltuite pentru crearea de maşini şi

de bunuri materiale. Omul este tot mai dezorientat şi de multe ori ne mai înţelegându-L sau

chiar negându-L pe Dumnezeu, nu mai reuşeşte să găsească sensul existenţei sale.

Demnitatea omenească şi toate valorile umane sunt subminate de către psihoza câştigului şi a

plăcerii. Omul nu se mai interesează de desăvârşirea lui, ci de perfecţionarea maşinii şi de

dobândirea de cât mai mult confort material şi de tot mai multă plăcere. În numele libertăţii şi

al drepturilor omului este relativizată credinţa, se permit şi chiar se propun spre urmare

lucrurile cele mai imposibile şi mai ruşinoase.

Într-o astfel de epocă, în care arzătoarele probleme sociale absorb şi ultimele resurse

ale intereselor şi grijilor omului, singura cale de ieşire a acestuia este întoarcerea lui spre

Pagina 76 din 78


Dumnezeu, sursa vieţii sale şi destinaţia lui finală. În această întoarcere deosebit de necesare

îi sunt modelele sfinţilor, care constituie indicatoare ale căii care trebuie urmată pentru a se

ajunge la Dumnezeu. Sfinţii Bisericii noastre, martirii, cuvioşii, asceţii sunt modele de

oameni care, având permanent înaintea lor ţinta finală, au făcut totul pentru a ajunge la ea.

Viaţa lor rămâne pentru noi ca o icoană în care vedem adevăratele valori. Mărturia lor în

lume are mereu o dimensiune actuală, misionară, îi încurajează pe credincioşi, le întăreşte

credinţa în adevărul propovăduirii evanghelice şi în principal în învierea lui Hristos.

Creştinismul, pentru a atrage pe oameni, trebuie să găsească din nou originalitatea şi

dinamismul său, duhul său martiric şi ascetic. Acestui caracter martiric şi ascetismului său

datorează creştinismul o mare parte a atracţiei pe care a exercitat-o asupra lumii păgâne ca şi

uimitoarea sa răspândire şi pe acestea trebuie să le regăsească astăzi.

Sfântul Vasile cel Mare a trăit exact în epoca în care caracterul martiric al

creştinismului se împletea cu lupta ascetică, căreia i-a şi predat locul, ca să continue mărturia

lui Hristos în lume. Episcopul ascet al Cezareei Capadociei i-a cunoscut îndeaproape pe

martiri şi a trăit el însuşi ca monah. Întreaga sa viaţă a fost o mărturie a crezului său, iar

scrierile şi omiliile sale constituie un permanent îndemn către credincioşi la a imita cugetul

martiric şi la a trăi în vederea veşnicei comuniuni cu Dumnezeu.

Desigur că în legătură cu martirii şi cu monahismul s-au scris foarte multe cărţi.

Această lucrare însă are ca prim scop să prezinte concepţia Sfântul Vasile cel Mare despre

martirii credinţei creştine, pe care îi şi propune credincioşilor drept modele de urmat, să

cerceteze cât mai multe laturi ale martiriului sângelui, aşa cum ele se prezintă în scrierile

sfântului Vasile. Lucrarea începe cu o clarificare a terminologiei martirice şi continuă cu

prezentarea cadrului istoric în care a trăit şi activat Sfântul Vasile cel Mare. În continuare,

după ce se prezintă fundamentul teologic al martiriului, se trece la prezentarea martiriului

sângelui, aşa cum acesta se reflectă în special în omiliile care ni s-au păstrat de la acest mare

părinte al Bisericii. În ultima parte a lucrării se împlineşte şi al doilea scop al ei, prezentându-

se modul în care Sfântul Vasile, propunându-i pe martiri spre imitare, face trecerea de la

martiriul sângelui la mărturia tuturor creştinilor, în special a monahilor. În timpuri în care nu

mai există persecuţii exterioare, credinţa, dragostea şi nădejdea creştinilor, care mai înainte

împingeau la martiriul prin sânge, se manifestă în modul creştin de viaţă, în martiriul

conştiinţei sau al intenţiei. Cei mai autentici continuatori ai mărturiei creştine prin martiriul

Pagina 77 din 78


dorinţei sunt monahii, cărora Sfântul Vasile cel Mare le-a fost organizator şi stâlp.67

Cu toate acestea, după marele părinte mărturia creştină este una, după cum una este şi

Evanghelia. Martiriul sângeros ca şi martiriul dorinţei al cuvioşilor asceţi şi al tuturor

creştinilor constituie expresii ale aceleiaşi mărturii a dragostei, a credinţei şi a nădejdii lor.

67 Episcopul Sofian Braşoveanul, Martiri, martiriu si marturie dupa Sfantul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Braşov, 2005, p. 78.

Pagina 78 din 78

http://www.tocilar.ro/

Crestinismul pana la inceputul persecutiilor si...

Documents

Transcript of Crestinismul pana la inceputul persecutiilor si...