Istoria Romei

32
Tema de portofoliu Titus Livius Titus Livius (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) a fost istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei , Ab urbe condita (De la fondarea Romei). Numele său de familie nu este cunoscut. S-a născut și a murit la Patavium (azi, Padova ) în nordul Italiei . La vârsta de 28 de ani, după seria de războaie civile, se stabilește în Roma , unde a petrecut cea mai mare parte a vieții. În capitala Imperiului își face o solidă cultură. Împăratul roman Octavian Augustus i-a încredințat educarea nepotului său, viitorul împărat Claudius . Spre deosebire de alți istorici romani, cum a fost Gaius Cornelius Tacitus , Titus Livius nu a avut funcții politice sau militare. Către sfârșitul vieții se întoarce la Patavium, unde moare în anul 17 d.Hr. Singura sa operă, "Ab urbe condita", în 142 de cărți, tratează istoria romană, de la întemeierea Romei (conform legendei în anul 753 î.Hr. ), până la moartea generalului Drusus în campania din Germania (9 î.Hr. ). Din ea s-au păstrat numai 35 de cărți, cărțile 1-10 (cuprinzând perioada 753 î.Hr. - 293 î.Hr.) și 21- 45 (218 î.Hr. - 167 î.Hr.), circa un sfert din numărul inițial, restul fiind cunoscut din rezumatul cărților 46 - 142 (periochae) alcătuit în secolul IV . Primele cărți au fost publicate începând cu anul 26 î.Hr. , ultimele probabil după 14 d.Hr. Titus Livius a scris cea mai mare parte din opera sa în timpul domniei lui Augustus , când Imperiul Roman domina întregul spațiu mediteranean și trecea printr-o perioadă de înflorire culturală și de prosperitate economică. Totuși, simpatia sa se îndreaptă spre epoca inițială a Republicii Romane . Descrierile sale, care - în parte - transfigurează și idealizează istoria timpurie a Romei, au tendința de a demonstra că Roma, chiar în timpurile începuturilor sale modeste, se bucura de aceeași glorie și măreție ca sub domnia lui Augustus. În ceea ce privește izvoarele de informație, Titus Livius a folosit materialul găsit în cronicile deja existente, fără a verifica autenticitatea faptelor relatate și fără a întreprinde un studiu critic al documentelor istorice. El acorda, mai ales, prețuire valorii literare și interesului provocat de povestirea

description

Istoria Romei

Transcript of Istoria Romei

Page 1: Istoria Romei

Tema de portofoliu

Titus Livius

Titus Livius (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) a fost istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei).

Numele său de familie nu este cunoscut. S-a născut și a murit la Patavium (azi, Padova) în nordul Italiei. La vârsta de 28 de ani, după seria de războaie civile, se stabilește în Roma, unde a petrecut cea mai mare parte a vieții. În capitala Imperiului își face o solidă cultură. Împăratul roman Octavian Augustus i-a încredințat educarea nepotului său, viitorul împărat Claudius. Spre deosebire de alți istorici romani, cum a fost Gaius Cornelius Tacitus, Titus Livius nu a avut funcții politice sau militare. Către sfârșitul vieții se întoarce la Patavium, unde moare în anul 17 d.Hr.

Singura sa operă, "Ab urbe condita", în 142 de cărți, tratează istoria romană, de la întemeierea Romei (conform legendei în anul 753 î.Hr.), până la moartea generalului Drusus în campania din Germania (9 î.Hr.). Din ea s-au păstrat numai 35 de cărți, cărțile 1-10 (cuprinzând perioada 753 î.Hr. - 293 î.Hr.) și 21-45 (218 î.Hr. - 167 î.Hr.), circa un sfert din numărul inițial, restul fiind cunoscut din rezumatul cărților 46 - 142 (periochae) alcătuit în secolul IV. Primele cărți au fost publicate începând cu anul 26 î.Hr., ultimele probabil după 14 d.Hr.

Titus Livius a scris cea mai mare parte din opera sa în timpul domniei lui Augustus, când Imperiul Roman domina întregul spațiu mediteranean și trecea printr-o perioadă de înflorire culturală și de prosperitate economică. Totuși, simpatia sa se îndreaptă spre epoca inițială a Republicii Romane. Descrierile sale, care - în parte - transfigurează și idealizează istoria timpurie a Romei, au tendința de a demonstra că Roma, chiar în timpurile începuturilor sale modeste, se bucura de aceeași glorie și măreție ca sub domnia lui Augustus. În ceea ce privește izvoarele de informație, Titus Livius a folosit materialul găsit în cronicile deja existente, fără a verifica autenticitatea faptelor relatate și fără a întreprinde un studiu critic al documentelor istorice. El acorda, mai ales, prețuire valorii literare și interesului provocat de povestirea unui eveniment, indiferent dacă era veridic sau nu. Astfel relatările impresionante ale unor bătălii sau dezbateri politice, în stil direct, ca în întreaga istoriografie a antichității, sunt pline de vioiciune și dramatism.

Ab urbe condita, alături de creațiile lui Vergiliu și Horațiu, devine un suport ideologic al politicii reformatoare a lui Augustus.

În această "Istorie a Romei" se găsește și cea mai veche istorie ipotetică cunoscută: într-una din cărți, Titus Livius își imaginează cum ar fi fost lumea, dacă Alexandru cel Mare ar fi cucerit vestul și nu estul Greciei.

Roma antica Romulus şi Remus (771 î.Hr.¹- 5 iulie 717 î.Hr. Romulus) (771 î.Hr.- 21 aprilie 753 î.Hr. Remus), fondatorii tradiţionali ai Romei, au apărut în mitologia romană drept cei doi fii ai preotesei Rhea Silvia, avându-l ca tată pe zeul războiului, Marte. Conform legendei înregistrate de către Plutarh şi Livius, Romulus a servit ca primul Rege al Romei.

Page 2: Istoria Romei

Romulus l-ar fi ucis pe Remus într-o dispută asupra locaţiei viitorului lor oraş, pe care Romulus avea să-l numească după numele său, Roma. După fondarea oraşului, Romulus nu doar că a creat Legiuni romane şi Senatul roman, dar a şi adus cetăţeni în noul său oraş prin răpirea femeilor triburilor Sabine vecine, acţiune din care a rezultat mixtura sabinelor şi romanilor într-un singur popor. 

Romulus avea să devină cel mai mare cuceritor al Romei antice, adăugând mari teritorii şi popoare sub dominaţia Romei. După moartea sa, a fost deificat ca zeul Quirinus, persoana divină al poporului roman. În zilele noastre, referirile asupra sa îl reprezintă ca fiind o figură legendară.

Viaţa înainte de RomaÎnainte de naşterea lor, bunicul lui Romulus şi Remus, Numitor şi fratele său Amulius au primit tronul lui Alba Longa la moartea tatălui lor. Numitor a primit puterile suverane ca drept al naşterii sale, în timp ce Amulius a primit trezoreria roială, inclusiv aurul adus de Eneas din Troia. Însă din pricinpa faptului că Amulius deţinea averea, având astfel mai multă putere decât fratele său, îl detronează pe Numitor. Speriat că fiica lui Numitor, Rhea Silvia, ar naşte copii de într-o zi l-ar putea detrona ca rege, o forţează pe Rhea de a devenit o virgină a lui Vesta, preoteasă jurată la celibat.

Însă, într-o seară Marte, zeul războiului, vine la Rhea în templul lui Vesta şi aceasta îi naşte doi băieţi gemeni de mărime şi frumuseţe remarcabile, numiţi mai apoi Romulus şi Remus. Amulius devine furios şi o întemniţează pe Rhea, ordonând şi moartea gemenilor prin expunere. Însă servitorul căruia i-a fost încredinţat ordinul de a ucide gemenii nu a putut face asta. I-a plasat pe cei doi într-un leagăn şi l-a eliberat pe malurile râului Tibru. 

Râul, care era în inundaţie, s-a ridicat şi a purtat uşor leagănul în care erau gemenii în aval.Romulus şi Remus sunt salvaţi de către zeul râurilor Tiberinus, care îi plasează pe Dealul Palatin. Acolo, sunt îngrijiţi de către o lupoaică şi hrăniţi de o ciocănitoare sub un smochin, două animale sacre pentru Marte. Romulus şi Remus sunt apoi descoperiţi de către Faustulus, un păstor al lui Amulius, care duce copiii la casa sa.

Faustulus şi soţia sa, Acca Larentia, cresc băieţii ca şi cum ar fi ai lor.Pe măsură ce creşteau, naşterea nobilă se arăta în mărimea şi frumuseţea lor încă de copiii. Când au crescut erau bărbăteşti, de un curaj şi o îndrăzneală invincibile. Romulus, însă, era considerat mai înţelept şi mai abil în politică dintre cei doi, iar discuţiile sale cu vecinii despre păscut şi vânătoare le-a oferit oportunităţi de-a remarca dispoziţia sa pentru comandare, şi nu pentru supunere. 

În măsura acestor calităţi, erau iubiţi de confraţii lor şi de săraci, însă ei îi urau pe ofiţerii şi aprozii regelui. Şi-au trăit vieţile şi au urmat scopurile oamenilor născuţi nobili, fără a pune valoare pe lene şi trândăvie, dar exersând şi vânând, apărând pământul împotriva tâlharilor şi răzbunându-i pe cei care suferiseră fără să greşească. Şi astfel au devenit cunoscuţi în întregul Latium.

Într-o zi, pe când gemenii aveau optsprezece ani, o ceartă a izbucnit între păstorii lui Nimitor şi cei ai lui Amulius. Unii dintre cei ai primului au speriat multe dintre vitele lui

Page 3: Istoria Romei

Amulius, cauzând enervarea păstorilor acestora. Romulus şi Remus au adunat păstorii la un loc, i-au găsit şi ucis pe cei ai lui Numitor şi au recuperat vitele rătăcite. Spre nemulţumirea lui Numitor, Romulus şi Remus au adunat mulţi oameni nevoiaşi şi sclavi ai lui Numitor, etalându-şi cutezanţa şi temperamentul.

În timp ce Romulus era angrenat în unele sacrificii, pentru că era iubitor faţă de sacrificii şi zei, unii dintre păstorii lui Numitor îl atacă pe Remus şi alţi prieteni ai acestuia. Astfel izbucneşte o luptă. După ce ambele părţi au înregistrat răni grave, păstorii lui Numitor triumfă şi îl iau pe Remus ca prizonier, ducându-l la Numitor pentru pedepsire.

Regii  Romei

 

            Roma a avut parte e şapte regi înaintea instaurării Republicii. După cum ne relatează Titus Livius ,aceştia au fost :

 

Rege Perioada

Romulus 753 BC-716 BC

Numa Pompilius 715 BC-674 BC

Tullus Hostilius 673 BC-642 BC

Ancus Marcius 642 BC-617 BC

Lucius Tarquinius Priscus 616 BC-579 BC

Servius Tullius 578 BC-535 BC

Lucius Tarquinius Superbus 535 BC-510 BC

            Datele corespunzătoare perioadelor de domnie a regilor mai timpurii sunt aproximative.

Roma a fost fondată conform tradiţiei în 753 Î.Hr. de către Romulus şi Remus, fii gemeni ai muritoarei Rhea Silvia şi ai zeului Marte. Au fost deasemenea descendenţi ai lui Aeneas şi ai refugiaţilor troieni, a căror poveste ne-o relatează Virgilius în poemul Eneida. Romulus îşi ucide fratele şi va deveni unicul stăpânitor al Romei.. Mare parte din cei şase regi care l-au succedat purtau nume etrusce, sugerând faptul că membri ai vechii civilizaţii etrusce de la nord de Roma, dominau oraşul. 

    Ultimul rege a fost alungat de către cetăţeni şi a fost îmlocuit cu o formă de guvernământ republicană. Înlăturarea regelui şi fondarea Republicii (509 î.Hr) este oarecum privită ca şi o rupere a populaţiei latine propriu-zis de controlul pe care-l exercita asupra sa familia conducătoare etruscă.

                Înainte de împăraţii romani şi consuli, Roma a fost o monarhie guvernată de către regi (latină: Rex). Regii, excluzându-l pe Romulus, el fiind fondatorul oraşului, au fost fiecare

Page 4: Istoria Romei

aleşi de către poporul Romei pentru a servi pe viaţă, niciunul dintre aceştia bazându-se pe forţa militară pentru a câştiga tronul. Deşi nu este specificat vreun principiu ereditar în alegerea primilor patru regi, începându-se cu al cincilea, Tarquinius Priscus, moştenirea regală curgea prin soţiile regelui decedat. În consecinţă, istoricii antici afirmă că regele era ales pe baza virtuţilor sale, şi nu cea a descendenţilor.Istoricii Romei antice îngreunează determinarea puterilor regelui din pricina faptului că făceau referire la acesta cu puterile omologilor săi republicani (şi anume consulii). Unii scriitori moderni consideră că puterea supremă a Romei rezida în mâinile oamenilor şi că regele era doar şeful executiv pentru Senat şi popor, în timp ce alţii susţin că regele poseda puterea suverană, iar Senatul şi poporul aveau doar un rol minor în privinţa puterilor sale.                Ce se ştie sigur este că numai regele deţinea dreptul de auspiciu din partea Romei ca Augurul său şef, iar nici un eveniment public nu putea fi executat fără voinţa zeilor, făcută cunoscută prin auspicii. Oamenii vedeau regele ca mediatorul dintre ei şi zei, privindu-l astfel cu respect religios. Aceasta făcea regele şeful religiei naţionale şi şeful religios executiv, având puterea de a controla calendarul roman, de a dirija toate ceremoniile religioase şi de a numi oficiile şi ofiţerii religioşi subalterni. A fost Romulus cel care a instituit augurii şi s-a crezut a fi cel mai bun augur dintre toate. De asemenea, regele Numa Pompilius a instituit Pontifii şi prin aceştia dogma religioasă a Romei.Dincolo de autoritatea sa religioasă, regele era investit cu autoritate militară şi judiciară supremă prin uzul Imperiumului. Imperiumul regelui era acordat pe viaţă şi îl proteja pe acesta de a fi vreodată judecat pentru acţiunile sale. Ca singurul deţinător de Imperium în Roma la vremea respectivă, regele deţinea autoritate militară necontestată, fiind comandant suprem al tuturor legiunilor Romei. De asemenea, legile ce protejau cetăţenii de abuzul magistraţilor care deţineau Imperium nu existau în vremea regelui.Imperiumul regelui îi acorda atât puteri militare, dar şi calificarea de a se pronunţa în judecată legală în toate cazurile, ca şef al justiţiei Romei. Deşi putea numi pontifi în slujbe de judecători minori în unele cazuri, avea autoritatea supremă în oricare dintre acelea aduse în faţa sa, atât civile, cât şi criminale. Aceasta făcea regele suprem atât în vremuri de război, cât şi pace. Un consiliu sfătuia regele în timpul tuturor proceselor, însă acesta nu avea o putere în a controla deciziile regelui. Deşi unii scriitori consideră că nu exista posibilitatea unui apel la deciziile regelui, alţii menţionează că o propunere pentru apel putea fi adusă de către orice patrician în timpul unei întâlniri a Adunărilor curiate.                O altă putere a regelui era aceea de fie a numi sau nominaliza toţi oficialii la oficii. Regele putea numi un tribunus celerum pentru a servi ca tribun of tribului Ramnes din Roma, dar şi în calitate de comandant al gărzilor de corp personale ale regelui, legătură similară cu cea dintre împăratul roman şi prefectul pretorian. Regele era obligat să numească tribunul la intrarea în serviciu, iar tribunul părăsea oficiul doar la moartea regelui. Tribunul era al doilea rang după rege şi deţinea, de asemenea, puterea de a convoca Adunarea curiată şi discuta legislaţia în faţa acesteia.Un alt ofiţer numit de către rege era cel de Praefectus Urbanus, care acţiona ca paznicul oraşului. Când regele era absent din oraş, prefectul deţinea toate puterile şi abilităţile acestuia, până la punctul de a i se acorda Imperium cât timp se afla în interiorul oraşului. Regele a primit chiar dreptul de a fi singura persoană care putea numi patricieni în Senat pentru a lucra drept senatori.Sub rege, Senatul şi Adunarea curiată dispunea de o foarte mică putere şi autoritate. Senatul şi Adunarea curiată nu erau corpuri independente deţinând dreptul de a se reuni şi discuta problemele statului. Ele puteai fi convocate numai de rege şi puteau discuta strict problemele aduse în faţa acestora de către rege. În timp ce Adunarea curiată putea pasa legi pe care regele le accepta, Senatul reprezenta numai un consiliu onorabil. Putea sfătui regele privind acţiunile sale, dar în nici o ipostază nu-l putea preveni de la acţiona. Singurul lucru pe care regele nu îl

Page 5: Istoria Romei

putea face fără aprobarea Senatului era declararea războiului împotriva naţiunilor străine.Însemnele regilor Romei erau 12 lictori conducând legăturile ce purtau topoare, dreptul de a se aşeza pe un scaun Curule, Toga Picta de culoare roşu închis, încălţăminte roşie şi o diademă albă în jurul capului. Dintre toate aceste insemne, cea mai importantă era toga.

Alegerea regelui                La moartea regelui, Roma intra într-o perioadă de interregum. Senatul se întâlnea şi numea un Interrex pentru a servi o perioadă nedefinită (de obicei mai puţin de un an) cu singurul rol de a nominaliza următorul rege al Romei. Odată ce Interrexul găsea un nominalizat potrivit pentru, el era adus în faţa Senatului, iar Senatul îl revizuia. Dacă era acceptat de către Senat, Interrexul convoca Adunarea curiată şi participa ca preşedinte al adunării în timpul alegerii regelui.Odată propus Adunării curiate, poporul Romei îl putea fie accepta, fie refuza. Dacă era acceptat, regele ales nu intra imediat în oficiu. Alte două acte trebuiau să se desfăşoare înainte de investirea sa cu autoritate şi putere regală completă. Întâi era necesară obţinerea acordului divin al zeilor care respectau numirea sa prin auspicii, din moment ce regele era înaltul preot al Romei. Această ceremonie era desfăşurată de către un augur, care conducea regele ales la citadelă, acolo unde augurul îl plasa pe un scaun de piatră, în timp ce mulţimea aştepta dedesubt. Dacă era găsit merituos pentru domnie, augurul anunţa că zeii au oferit semne favorabile, confirmând astfel caracterul preotesc al regelui.                Al doilea act ce trebuia executat era acordarea Imperiumului regelui. Votul precedent al Adunării curiate determinase doar cine avea să fie rege, însă prin acest act nu-i acordaseră puterile regelui asupra sa. Ca atare. însuşi regele a propus Adunării curiate o lege admiţându-i Imperium, iar Adunarea a votat în sprijinul acestei legi. Motivul acestui dublu vot al Adunării este destul de clar. Imperiumul putea fi acordat doar unei persoane pe care zeii o considerau favorabilă. Era, deci, necesar să se determine cine era persoana capabilă de a primi Imperium şi, când aceasta era şi favorizată de divinităţi, Imperiumul îi era acordat printr-un vot special. În teorie, oamenii Romei aveau puterea de a îşi alege conducătorul, însă Senatul deţinea majoritatea controlului asupra acestui proces.

Domnia lui Romulus                Romulus nu a fost doar primul rege al Romei, dar şi fondatorul ei. În 753 î.Hr., Romulus a început construirea oraşului pe Dealul Palatin. După fondarea Romei, el a invitat criminali, slavi fugari, exilaţi şi alte astfel de populaţii nedizerabile, oferindu-le azil. În această manieră, Romulus a populat cinci dintre cele şapte dealuri ale Romei. Pentru a oferi cetăţenilor săi neveste, Romulus a invitat tribul vecin de sabine la un festival unde a răpit femeile sabine şi le-a adus înapoi în Roma. După războiul dus împotriva sabinilor, Romulus a adus atât romanii, dar şi adversarii lor sub acelaşi conducător.

Rapirea sabinelorJean Louis DavidUlei pe panza, 1794-99Muzeul  Louvru, Paris

Page 6: Istoria Romei

                După fondarea oraşului, Romulus a divizat oamenii Romei între cei pregătiţi şi cei inapţi pentru luptă. Luptătorii au format Legiunea Romană, constituită din 6000 infanterie şi 600 cavalerie. Restul a format poporul roman, iar din acest rest Romulus a selectat 100 dintre cei mai nobili pentru a-i servi drept senatori într-un consiliu consultativ al regelui, Senatul Roman. Pe aceşti oameni i-a numit patricieni şi aveau să devină nobilii şi elita oraşului în timpul Republicii.

            După 38 de ani petrecuţi ca rege al Romei, Romulus a luptat în mai multe războaie în care a învins, mărind controlul Romei în tot Latiumul şi în multe dintre zonele înconjurătoare. De asemenea, Romulus a instituit Augurii ca parte a religiei romane. Romulus avea să fie amintit de timpuriu drept cel mai mare cuceritor al Romei şi unul dintre cei mai religioşi oameni din istoria romană. După moartea sa la vârsta de 54 de ani, Romulus a fost deificat ca zeul războiului Quirinus şi a servit nu doar ca unul dintre cei trei zei importanţi ai Romei, dar şi ca zeitatea asemănată oraşului Roma.

Domnia lui Numa Pompilius            După strania şi misterioasa moarte a lui Romulus, domnia a căzut în mâinile lui Numa Pompilius. Lăudat pentru înţelepciunea sa naturală, domnia lui Numa a fost marcată de pace şi prosperitate. La numirea ca rege, fiind sabin la naştere, a mărit Senatul pentru a include 100 de nobili sabini care veniseră la Roma în timpul domniei lui Romulus. Aceşti oameni erau numiţi, de asemenea, patricieni, în timp ce descendenţii lor aveau să devină elita Republicii.            Numa a reformat Calendarul roman ajustându-l pentru anul solar, instituind la fel de bine mai multe ritualuri religioase ale Romei. El a organizat zona din şi din afara Romei în districte pentru un management mai uşor. El este, de asemenea, creditat pentru organizarea primelor bresle profesionale ale Romei.            Numa este amintit ca cel mai religios dintre regi (surclasându-l chiar pe Romulus), iar în timpul domniei sale, a introdus Flamenii, Virginele vestale ale Romei, Pontifii şi Colegiul Pontifilor. De asemenea, în timpul domniei sale se spune că un scut din partea lui Jupiter ar fi căzut din cer cu soarta Romei scris pe el. Numa a ordonat copierea scutului în unsprezece exemplare, acestea devenind sacre romanilor.Domnia sa avea să dureze 41 de ani şi avea să aibă o moarte naturală, uşoară.

Domnia lui Tullus Hostilius            Tullus Hostilius se asemăna bine lui Romulus în atitudinea sa războinică şi, complet diferit de Numa în lipsa de respect faţă de zei. Tullus a purtat război împotriva cetăţii Alba Longa, Fidenae şi Veii, oferind astfel Romei chiar mai mare teritoriu şi putere. În timpul domniei lui Tullus oraşul Alba Longa a fost complet distrus, iar Tullus a însclavit populaţia, trimiţând-o apoi înapoi la Roma.            Tullus dorea război atât de mult încât a mai purtat unul împotriva sabinilor. Odată cu venirea domniei lui Tullus, romanii şi-au pierdut dorinţa pentru pace. Tullus a luptat atât de multe războaie încât neglijase complet venerarea zeilor. Legenda spune că din această cauză o ciumă a infectat oraşul, Tullus însuşi aflându-se printre cei infectaţi. Când acesta a implorat pentru ajutorul lui Jupiter, Jupiter i-a răspuns cu un fulger ce l-a ars pe rege şi a transformat casa sa în cenuşă.            În ciuda naturii sale războinice, Tullus Hostilius a selectat şi reprezentat al treilea grup de persoane care formau clasa patriciană a Romei, consistând dintre cei care veniseră la Roma pentru a căuta azil şi o nouă viaţă. De asemenea, el a mai construit o nouă casă pentru Senat, Curia, care a supravieţuit peste 500 de ani după moartea sa. Domnia sa a durat 31 de ani.

Page 7: Istoria Romei

Domnia lui Ancus Marcius            În urma misterioasei morţi a lui Tullus, romanii au ales un rege religios şi pacifist în locul său. Acesta era nepotul lui Numa,Ancus Marcius. Mult precum bunicul său, Ancus a făcut puţine pentru a mări graniţele Romei şi a dus războaie doar atunci când teritoriile sale aveau nevoie să fie apărate. De asemenea, el a construit un apeduct, Aqua Marcia şi a construit prima închisoare romană pe Dealul Capitoliului.În timpul domniei sale, Dealul Janiculum aflat pe malul de vest era fortificat pentru a proteja Roma. Tot el a construit şi primul pod peste Tibru. De asemenea, el a fondat portul Romei Ostia pe Marea Tireniană şi dezvoltarea primelor lucrări de sare. În timpul domniei sale, mărimea Romei a crescut din cauză că Ancus folosea diplomaţie pentru a alătura pe calea paşnică oraşele mai mici din înconjurul Romei, într-o alianţă. Folosind această metodă, a completat cucerirea latinilor şi restabilirea aşezării lor pe Dealul Aventin, formând astfel clasa de plebei a Romei.Avea să moară din cauze naturale, la fel ca şi bunicul său înaintea sa, după 37 de ani ca rege şi avea să fie amintit ca cel mai mare Pontif al Romei.

Domnia lui Tarquinius Priscus            Tarquinius Priscus nu era doar al cincilea rege al Romei, dar şi primul născut etrusc. După imigrarea în Roma, l-a simpatizat pe Ancus, care l-a adoptat mai târziu ca pe fiul său. La urcarea la tron, a condus războaie împotriva sabinilor şi etruscilor, ceea ce a dublat mărimea romei şi a adus mari bogăţii oraşului.Printre primele sale reforme se numără adăugarea a 100 de scaune noi Senatului, aducând persoane din rândurile triburilor etrusce cucerite şi ridicând numărul senatorilor la 300. A folosit prada de război din cuceririle sale pentru a construi mari monumente pentru Roma. Printre acestea se număra marele sistem de canalizare al Romei, folosit pentru secarea zonei de mlaştină dintre cele şapte dealuri ale Romei. În locul acesteia, a început ceea ce avea să devină Forul Roman. Tot el a instituit fondarea Jocurilor Romane.Cel mai faimos proiect de construcţii al său este Circus Maximus, un imens stadion folosit pentru întrecerile de care, rămânând până în zilele noastre cel mai mare stadion din lume. Priscus a urmat terminarea Circus Maximus cu începerea construcţiilor pentru o fortăreaţă-templu zeului Jupiter pe Dealul Capitoliului. Din păcate, a fost ucis după 38 de ani ca rege de mâinile fiilor lui Ancus Marcius înainte ca acel proiect să fie terminat. Domnia sa este cel mai bine amintită din prisma introducerii simbolurilor militare şi oficiilor civile, dar şi introducerea Triumfului roman, fiind primul roman sărbătorit.

Domnia lui Servius Tullius            În urma morţii lui Priscus, ginerele său Servius Tullius l-a succedat la tron, al doilea rege născut etrusc aflat la conducerea Romei. Precum socrul său, Servius câştigat războaie împotriva etruscilor. A folosit comoara venită din campanii pentru a construi primele ziduri ce înconjurau complet cele şapte dealuri ale Romei; construcţia este cunoscută sub numele de Pomerium. A adus şi reforme întru armata romană.Este faimos pentru implementarea unei noi constituţii pentru romani, constinuând procesul de dezvoltare al claselor oraşului. A instituit primul recensământ din lume, care diviza poporul Romei în cinci clase economice şi a format Adunarea secolului. El a folosit acest recensământ şi pentru a diviza poporul din interiorul Romei întru patru triburi urbane bazate pe locaţia lor în oraş, stabilind Adunarea tribală. Domniei sale îi este atribuită şi construirea templului Dianei de pe Dealul Aventin.            Reformele lui Servius au adus o schimbare majoră în viaţa romană: drepturile de vot erau acum bazate pe bogăţia economică, transferând multă putere în mâinile elitei romane. Odată cu trecerea timpului, însă, Servius a favorizat în mod crescând cei mai sărăciţi oameni

Page 8: Istoria Romei

pentru a obţine favoruri din partea plebeilor. Legislaţia sa a fost una extrem de penibilă ordinului patrician. Domnia sa de 44 de ani a fost finită cu asasinarea sa într-o conspiraţie condusă de propria sa fiică, Tullia, alături de soţul său, Tarquinius Superbus.

Domnia lui Tarquinius Superbus            Al şaptelea şi ultimul rege al Romei a fost Tarquinius Superbus. Ca fiul lui Priscus şi ginerele lui Servius, Tarquinius era, de asemenea, de naştere etruscă. În timpul domniei sale etruscii au atins vârful puterii lor. Spre deosebire de toţi ceilalţi regi de înaintea sa, Tarquinius a folosit violenţa, uciderea şi terorismului pentru a menţine controlul asupra Romei. A abrogat multe dintre reformele constituţionale antecedente create de către predecesorii săi. Singurul lucru penefic Romei a fost completarea templului lui Jupiter început de tatăl său Priscus.Tarquinius a înlăturat şi distrus toate raclele sabine de pe Piatra tarpeiană, înfuriind oamenii Romei. Oamenii nu mai puteau tolera domnia sa tiranică atunci când a permis violul Lucreţiei, o patriciană romană, de mâinile propriului său fiu. Rudă a Lucreţiei, Lucius Junius Brutus (strămoş al lui Marcus Brutus), a convocat Senatul şi l-a expulzat pe Tarquinius şi monarhia sa din Roma în 510 î.Hr..După înlăturarea lui Tarquinius, Senatul a votat ca niciodată să nu mai fie permisă domnia unui rege şi a reformat Roma într-un guvern republican în 509 î.Hr.. Lucius Junius Brutus şi Lucius Tarquinius Collatinus, un membru al familiei Tarquin şi văduvul Lucreţiei, au procedat în a deveni primii consuli ai noului guvern al Romei. Acest nou guvern îi va conduce pe romani în cucerirea majorităţii lumii mediterane şi va supravieţui pentru următorii cinci sute de ani, până la domnia lui Iulius Cezar şi Cezar August.

Oficii republicane din partea regelui            Cu regele plecat, Roma ducea lipsă de conducere. Pentru a salva situaţia, consulii au fost instituiţi. Iniţial, consulii deţineau toate puterile regelui doar că în forma a două persoane care îşi puteau exercita dreptul de veto asupra acţiunilor celorlaltuia şi serveau alături pe un mandat de un an. Mai târziu, puterile consulilor au fost împărţite şi altor magistraţi care fiecare deţinea o porţiune mică a puterilor iniţiale ale regelui. Primul printre aceştia era pretorul, care înlătura consulilor autoritatea judiciară. Apoi a venit cenzorul, care înlătura consulilor puterea de a conduce recensământul.            Cât pentru autoritatea religioasă a regelui, aceasta era împărţită între două oficii religioase: Rex Sacrorum şi Pontifex Maximus. Rex Sacrorum era de jure cel mai înalt oficial religios al Republicii, al cărui unic rol era de a face sacrificiul anual către Jupiter care fusese rezervat până atunci regelui. Pontifex Maximus, însă, era de facto cel mai înalt oficiu religios. În acesta, majoritatea autorităţii religioase a regelui era învestită. El avea puterea de a numi toate Virginele Vestakem Flamenii, Pontifii şi chiar şi Rex Sacrorumii. La începutul secolului I î.Hr., Rex Sacrorum era aproape uitat, iar Pontifex Maximus primise aproape completă autoritate religioasă pentru religia romană.La nouă ani după expulzarea lui Tarquinius, romanii au instutuit dictatura. Acestui dictator îi era oferită autoritatea completă asupra tuturor problemelor civile şi militare ale Romei, neexistând drept de apel la deciziile sale. Puterea sa era atât de absolută încât romanii abia îndrăzneau să numească un dictator în vremuri de pericole severe. Singurul lucru care împiedica dictatorul de a nu deveni rege era mandatul său pe o perioadă limită de şase luni.            Cu ascensiunea lui Iulius Cezar şi a fiului său adoptiv Cezar August, puterile regelui aproape reveniseră. Iulius Cezar a fost ales atât Pontifex Maximus, dar şi dictator pe viaţă, ceea ce-i oferea toate puterile regilor antici, şi chiar unele mai mari. După asasinarea sa în Idele lui Marte, 44 î.Hr., fiul său adoptiv Cezar August a câştigat puterea Imperiumului Consular şi puterile Tribunului Poporului, combinate cu poziţiile de Pontifex Maximus şi Princeps Senatus, devenind aproape identic regelui. Ceea ce a readus în final Roma la un

Page 9: Istoria Romei

sistem monarhal, însă, a fost câştigul lui August privind puterea de a numi un succesor la toate puterile sale. Odată cu aceasta, Republica Romană a sfârşit, iar Imperiul Roman condus de împăraţii romani şi monarhi a revenit la putere.Regalitatea in Roma Antica:   Din datele arheologice rezultă că primele aşezări din viitorul oraş Roma au fost construite pe Palatin încă din mileniul al zecelea î.Hr., şi mai târziu s-au ridicat aşezări şi pe dealurile Esquilino şi Quirinale. Vestigiile arheologice au demonstrat că de-a lungul Tibrului, la Ostia, au existat încă de la sfârşitul epocii  bronzului (circa 1000 î.Hr.) o serie întreagă de sate, care au ocupat aproape fiecare deal, de-a lungul râului.         

       Datele tradiţiei istorice corespund în mare măsuri cu datările arheologice care consemnează realizarea unui cimitir comun, la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr., pe colina Esquilino ce înlocuieşte locurile de înmormântare aflate până atunci între zonele libere dintre sate.        Oraşul s-a format prin sinoicism, contopirea şi unificarea diferitelor sate instalate pe cele şapte coline, şi prin impunerea dominaţiei uneia dintre ele asupra celorlalte. Latinii de pe colina Palatină(Roma quadrata) s-au unit cu sabinii aflaţi pe colinele Esquilino, Viminale şi Quirinale.  Oraşul a apărut în urma unei evoluţii lente marcată de războaie.

       Cei care îşi impun autoritatea asupra acestor populaţii sunt etruscii, interesaţi de realizarea unui drum comercial spre sud. Ei vor introduce la Roma elementele urbanizării: o organizare politică, construcţii, asanarea mlaştinilor din câmpia Romei (care va duce la unirea satelor). Însuşi numele oraşului este derivat din etruscul gens ruma (numele unei divinităţi a alăptării, Ruma). Sub conducerea regilor Tarquini, Roma ia locul Albei Longa ca forţă politică dominantă în Latium. Construirea portuluiOstia şi extinderea salinelor de la gura Tibrului (Via Salaria).        Data oficială a fost stabilită de către Varro (116-27 î.Hr.), în conformitate care conform legendei plasează întemeierea oraşului de către Romulus şi Remus la data de 21 aprilie 753 î.Hr., cunoscută mai ales prin expresia latină Ab Urbe condita ce înseamnă „de la fondarea cetăţii”. Cu toate acestea au existat şi alte date diferite propuse de scriitorii antici: Ennius, poetul latin din secolul al III–II-lea î.Hr., în scrierea sa  Annales înaintează data fondării la 875 î.Hr., istoricul grec Timaios Tauromenium  (sec. IV-III î.Hr.) o plasează în anul 814 î.Hr. (simultan, cu apariţia Cartaginei), Fabius Pictor (III î.Hr.) dă anul 748 î.Hr. şi Lucio Tit anul 729 î.Hr.. Prima formă de conducere politică cunoscută la Roma a fost regalitatea. După tradiţia romană, au domnit şapte regi. Primii patru au fost latini şi sabini şi au domnit alternativ, adică unul latin, urmat de un altul sabin. În timpul acestora, Roma şi-a întins stăpânirea asupra unei părţi din Latium şi a pus aici bazele unei vieţi economice. Ultimii trei regi, care au domnit în secolul al VI-lea î.Hr. au fost de origină etruscă, ceea ce dovedeşte că în această vreme etruscii îşi întinseseră stăpânirea asupra Romei. Acestora li se atribuie de către

Reconstituirea oraşului Roma din timpul lui Tarquinus

Page 10: Istoria Romei

tradiţie lucrări edilitare de pe urma cărora Roma s-a transformat într-un adevărat oraş.        Regele era numit cu aprobarea zeilor şi avea puteri limitate. El era în acelaşi timp comandant militar, judecător suprem şi preot. El era ajutat în cârmuire de un sfat format din căpeteniile celor 300 de ginţi numiţi Senat (senatus; senes = cei bătrâni). Un rol important îl avea Adunarea poporului, numită comitia curiata (curia = coviria = comunitatea bărbaţilor), formată din ostaşi care se întruneau pe curii (existau 30 de curii). Comitia curiata era organul superior în statul roman, alegând pe rege, declarând război şi luând hotărâri în problemele mari de stat.        În timpurile vechi, romanii au avut o organizare gentilică patriarhală, unitatea socială de bază fiind ginta, denumită gens. După tradiţie, toată populaţia era alcătuită din trei sute de ginţi, care formau poporul roman (populus romanus). Zece ginţi înrudite formau o curie, iar zece curii – un trib. Tradiţia romană ne spune că la început au existat la Roma trei triburi: Ramnes, al latinilor,Tities, al sabinilor şi Luceres al etruscilor. Treptat însă ginta şi-a pierdut din importanţa ei, întărindu-se în schimb familia. Capul familiei, pater (tatăl), avea o putere nelimitată asupra membrilor familiei.       Patricienii sunt reprezentanţii vechilor ginţi. Denumirea de patrician vine chiar de la cuvântul pater. Aceştia au dobândit bogăţii şi proprietăţi, formând aristocraţia, clasa privilegiată a societăţii romane. Ei deţineau conducerea statului.       În acest timp apare la Roma şi sclavia. Sclavii proveneau dintre prizonierii de război; ei erau socotiţi ca membrii inferiori ai familiei romane şi folosiţi la munci casnice; de aceea sclavia avea un caracter patriarhal.       Restul populaţiei romane, care se găsea în afara ginţilor, îl formau plebeii. Plebeii erau persoane stabilite la Roma după întemeierea ei, precum şi locuitorii din teritoriile cucerite ulterior şi anexate oraşului. Majoritatea plebeilor se ocupau cu agricultura şi meseriile; o parte dintre ei se ocupau cu comerţul, devenind bogaţi. Deşi plebeii plăteau impozite şi serveau în armată, ei nu erau consideraţi membri ai comunităţii romane.       În această epocă au apărut şi clienţii (clientes), persoane mai puţin bogate, provenite din rândul plebeilor sau dintre membrii săraci ai ginţilor şi care se puneau sub protecţia unor patricieni. Aceştia acordau clienţilor sprijin material şi moral, pentru care ei se îndatorau să-i ajute pe patroni în alegeri, în războaie şi în diferite servicii casnice. În felul acesta clienţii, depinzând de patricieni, intrau oarecum în componenta ginţilor.       Aşadar, regalitatea romană corespundea fazei de democraţie militară, perioadă caracteristică descompunerii organizării gentilice.       Spre sfârşitul regalităţii, datorită rolului precumpănitor pe care încep să-l aibă plebeii în viaţa economică, ca şi obligaţiile lor militare, a făcut ca ei să fie încadraţi în rândurile poporului roman. Astfel, tradiţia romană, arată că regele Servius Tullius a venit cu o reformă, prin care voia să încadreze în rândurile poporului roman, alături de patricieni, şi pe plebeii cu avere. În acest scop cetăţenii şi suprafaţa Romei au fost împărţiţi în districte teritorial-administrative (tribus, trib): 14 urbane, 17(mai apoi 31) rurale. Populaţia era încadrată după avere în cinci clase cenzitare (classes), fiecare fiind grupată în centurii (100 de oameni); în total erau 193 de centurii cu obligaţii

Servius Tullius

Page 11: Istoria Romei

fiscale şi militare precise. Centuriile erau convocate lunar în adunări, numite comiţii centuriate, în care patricienii aveau însă un rol hotărâtor.       Comitia centuriata s-a constituit ca bază pentru formarea armatei. Relaţia de sânge îşi pierde importanţa, determinantă devine proprietatea pământului şi averea posedată (timocraţie / plutocraţie). Adunarea celor care puteau să poarte arme se realiza pe Câmpul lui Marte la chemarea consulilor, prin arborarea steagului roşu de război pe Capitoliu. Decizia se lua după categorii, prin vot deschis, după ce se făcea apelul după listă.            Această reformă, care reflectă trecerea la organizarea statului a contribuit la înlăturarea principiului gentilic. Ea a provocat o puternică reacţiune din partea patricienilor; aceştia voiau să-şi păstreze neatinse privilegiile lor şi erau nemulţumiţi că în comiţiile centuriate trebuiau să fie alături de plebei. Tradiţia romană ne spune că ei au organizat un complot împotriva lui Servius Tullius, pe care l-au ucis, aducând ca rege pe Tarquinius Superbus. Acesta, căutând să conducă statul ca un adevărat tiran, a nemulţumit poporul roman, care s-a răsculat, izgonindu-l din Roma în anul 509 î.Hr., astfel s-a pus capăt regalităţii.

 Roma republicană (509-27 î. Hr.)Se impune un nou regim politic bazat pe “res publica” (treburile publice).

Statul funcţionează datorită colaborării dintre Senat, magistraturi şi Comiţii (adunările poporului).

Instituţiile Romei republicane

1. Consulatul : doi membri (aleşi anual de către Senat).

Aveau rolul de:

a convoca adunările; a conduce în politica internă şi externă;

conducători supremi ai armatei.

Tribunatul plebei: era alcătuit, la început, din doi magistraţi ce aveau funcţia de a-i proteja pe cetăţeni de acţiunile arbitrare ale celorlalte instituţii de conducere. Aveau drept de veto faţă de orice măsură a unui magistrat sau a Senatului.

Persoanele lor erau sacrosante.

 Comiţiile tribute îşi au, cel mai probabil, originea în adunările mai vechi ale plebeilor, carealeg propriii magistraţi ai plebei şi hotărăsc legile valabile pentru plebei. Aceste legi pot fi extinse şila nivelul patricienilor dacă erau votate de senat. Din 287 a. Chr. (lex Hortensia

Page 12: Istoria Romei

) deciziile plebeilor ( plebiscita) au valoare legală recunoscută şi fără acordul senatorial. Din acest moment, comiţiiletribute apar mai bine individualizate, ele având rolul de a alege magistraţii inferiori (cei care nu auimperium) , d i n 104 a . Ch r . (lex  Domitia) un număr de 27 de t r i bu r i t r a s e l a so r ţ i a l eg pe Mare l e Pontif (lege abolită de Sylla, în anii 82-81 a. Chr., dar restabilită în 69 a. Chr.). De asemenea, pânăîn secolul al II-lea a. Chr. adunările pe triburi aveau şi roluri juridice, pe care le păstrează în ultimelesecole republicane doar pentru probleme private. Convocarea triburilortrebuia anunţată cu cel puţin17 zile înainte (intreval calculat ca fiind cuprins între trei zile de târg- la fiecare săptămână, caredura 8 zile, a noua zi era zi de târg, aşadar după cu cca. două săptămâni înainte).  b .   Î n   c eea ce  p r i ve ş t e   s ena tu l ,   su r s e l e   ne   a s i gu ră c ă   r ep rez i n t ă   p r i nc i pa l u l   o rga n i s m  de conducere reală a statului. În virtutea autorităţii sale, senatul pregătea şedinţele adunărilor poporului,examina proiectele de legi, administra viaţa religioasă din stat (stabilea calendarul religios, jocurile,supraveghea activitatea preoţilor, structura panteonului, ridicarea lăcaşelor de cult, raporturile dintreRoma şi cultele străine). Sub aspect juridic, senatul sancţionează crimele grave şi împarte jurisdicţiacivilă a Romei, Italiei şi provinciilor senatoriale cu pretorul urban şi peregrin şi cu promagistraţii. Înmaterie legislativă, senatul poate decide anumite hotărâri cu valoare de legi ( senatus consulta).Fiscalitatea şi regimul financiar intrau în atribuţiile senatoriale ca şi orice problemă de politicăex t e rnă . Locu r i l e de aduna re a l e s ena tu lu i sun t pe Cap i t o l i u ( î nCuria Calabra) , î n Forum(înComitium), uneori chiar în temple sau teatre (mai ales la primirea ambasadelor străine). Şedinţelesen a tu lu i   ţ i neau  de   r egu l ă   o   z i   î n t r e agă   ( cu  pos ib i l i t a t e a   p r e lung i r i i   d i s cu ţ i i l o r ,   î n   f unc ţ i e   de gravitatea problemei dezbătute) şi erau precedate de luarea auspiciilor. Senatorii erau convocaţi fie prin afişare publică a datei şedinţei fie prin (cel mai adesea) anunţarea fiecărui senator la domiciliu.Componenţa senatului republican este numeric stabilită la 300 de membri, acest număr rămânând îngeneral neschimbat (mai puţin în timpul războiului cu Hannibal, când o mare parte dintre senatori sunt ucişi pe câmpul de luptă) până în veacul I a. Chr. Sylla creşte numărul senatorilor la 600 (prinadăugarea unui număr de 300 de senatori dintre cavaleri) iar Caesar îl ridică la 900. Augustus vafixa definitiv numărul senatorilor la 600. Accederea la statutul de senator (statut teoretic viager, deşiexistă posibilitatea ca recenzările, care presupuneau şi verificarea moravurilor, să ducă la scoatereadin senat a anumitor persoane cu un comportament deplorabil) era asigurată (cel puţin la finele r epub l i c i i ) de î ndep l i n i r ea mag i s t r a t u r i l o r , î ncepând cu cves tu r a . De aceea , d in 180 (lex Villiaannalis

Page 13: Istoria Romei

) vâ r s t a m in imă a unu i s ena to r pu t ea f i 28 de an i ( vâ r s t ă l a c a r e s e pu t ea c and ida pen t ru cvestură). În timpul republicii nu există un prag cenzitar pentru senatori, el tinde să se instituie înultimul secol republican, iar primul împărat stabileşte valoarea materială minimă a unui membru alo rd inu lu i s ena to r i a l ( o rd in î n f i i n ţ a t p r i n l eg i s l a ţ i a l u i Augus tu s ) l a 1 000 000 de s e s t e r ţ i . L i s t a senatorilor (lectio senatus) era întocmită periodic (de regulă la fiecare cinci ani) de către cenzori. Aspec tu l ex t e r i o r a l demn i t ă ţ i i s ena to r i a l e e s t e da t de t oga a lbă cu t i v l a t de pu rpu ră , s anda l e speciale, inel de aur masiv. De asemenea, senatorii aveau rezervate locuri speciale la spectacolele deteatru şi circ şi la ceremoniile religioase.c. Magistraturile nu sunt complet necunoscute romanilor în momentul instaurării republicii.În epocă regală există, ca magistrat, un personaj, numit de senat, care asigură conducerea cetăţii şiconduce procesul de desemnare a unui nou rege, numitinterrex. În timpul republicii magistratul esteales prin votul poporului (spre deosebire de funcţionari, care sunt numiţi şi de  preoţi care sunt, der egu l ă , coop t a ţ i ) . Se po t deoseb i ma i mu l t e t i pu r i de mag i s t a r t u r i . 1 . După ca r ac t e ru l l o r , sun t ordinare (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi extraodinare (dictatura şi comanda cavalerieisubordonată acesteia). 2. După natura organismelor de vot : există magistraturi superioare (obţinuteîn urma votului centuriilor) şi inferioare (datorate votului poporului adunat pe triburi). 3. După16

 durata lor, magistraturile sunt anuale (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi cu o durată binedefinită (cenzura- 18 luni, dictatura şi comanda cavaleriei- 6 luni). 4. În funcţie de competenţelemagis tratului, există magistraturi cuimperium- c a l i t a t e a c ă r e i e s e n ţ ă e s t e d a t ă d e d r e p t u l d e comandă militară (dictatura, consulatul, pretura, promagistarturile) sau doar cu potestas.I n s t au ra r ea r epub l i c i i a î n semna t s t ab i l i r e a a t r e i p r i nc ip i i de bază pen t ru func ţ i ona rea magistraturilor: anualitatea (mai puţin excepţiile deja menţionate) şi colegialitatea, cel puţin doi (înafară de dictatură şi comanda cavaleriei) şi gratuitatea. La acestea se adaugă imposibilitatea ocupăriiaceleiaşi magistraturi doi ani succesivi (principiu care este frecvent încălcat în epoca de criză a r epub l i c i i ) . N i c i un mag i s t r a t nu poa t e f i demi s , î na in t e de a i s e t e rmina pe r i oada manda tu lu i (demiterea este echivalentă cu criza instituţională). Magistraţii care auimperiumpot lua auspiciile şi pot convoca adunarea poporului. După înfiinţarea tribunatului plebei, tribunii plebei puteau convocaadunările plebei şi mai târziu, comiţiile tribute. Condiţiile de a candida ca magistrat sunt deplinace t ă ţ e n i e   roma nă   ş i   p r e zen ţ a   l a  Rom a   în  mom en t u l   depune r i i   c andida tu r i i .   Î n   cu r su l   epoc i i republicane se stabilesc şi pragurile de vârstă pentru accederea în diferite magistraturi precum şisuccesiunea ascensiunii politice. Rezultatul acestei preocupări este definitivarea unei ierarhii strictede avansare publică-cursus honorum- pe care grecii nu au cunoscut-o niciodată. Astfel, în 180, prinlegea Villia, un cvestor trebuia să aibă cel puţin 28 de ani, iar pentru a putea candida în vedereaocupării

Page 14: Istoria Romei

unei alte magistraturi trebuia să se fi scurs un interval de cel puţin 2 ani plini. Sylla iamăsura ca nimeni să nu poată candida la consulat dacă nu a îndeplinit pretura, la pretură dacă nu afost edil, şi ca edil trebuia să fi fost mai înainte cvestor. Totodată, se măreşte intervalul necesar  dintre candidaturi şi alegeri, astfel încât, teoretic, se putea candida pentru edilitate la 34 de ani,  pentru pretor la 38 de ani şi pentru consul la 43 de ani. Aceste precizări nu sunt respectate, mai alesspre finele republicii. Se ajunge la prelungiri nelegale de mandate, la scoaterea timpurie din funcţie,la nerespectarea limitelor de vârstă. Numărul şi competenţele magistraturilor se definitivează de-a lungul unui proces care a duratcel puţin două secole şi sunt intrinsec legate de încercările plebei de a egaliza poziţiile politice ale  pa t r i c i n i en i l o r .  D in   anu l   509   î n t r eag a  pu t e r e   î n   s t a t u l   r om an ,   a l t ăda tă   de ţ i nu t ă   de   r ege ,   e r a încredinţată unei perechi de consuli care îşi împărţeau colegial dreptul de comandă militară (deregulă doar unul din  consuli pleca din cetate în fruntea trupelor, celălalt rămânea în Roma pentru aasigura continuitatea puterii), de iniţiativă legislativă, conducerea proceselor criminale. Consuliiaveau dreptul de a lua auspiciile şi de a convoca adunarea poporului, aveau dreptul de a pune înaplicare legile şi de a coordona activitatea fiscală. În probleme edilitare erau ajutaţi de doi edili iar înmaterie financiară de doi cvestori. Consulii şi subalternii lor îşi încep mandatul la începutul fiecăruian calendaristic (1 martie apoi, din 153 a. Chr., 1 ianuarie). Competentenţele juridice sunt oarecumseparate de puterea consulară şi conferite pretorului (în anul 367 a.Chr.). Consulii aveau dreptul de a participa la şedinţele senatului aşezaţi pe sella curulis(scaunul curul), erau însoţiţi de câte 12 lictori purtători de fascii, atunci când se deplasau în cetate. Cenzorii (apar după 443 a. Chr.) erau aleşi odată la cinci ani, pe o perioadă de un an şi jumătate şi efectuau recesământul populaţiei, întocmeaulistele senatoriale şi stabileau regimul fiscal. În calitate de cenzori erau aleşi doar cei care fuseserăconsuli. În situaţii de criză, ameninţări cu invazie externă, era desemnat de către senat un conducător cu pu t e r i ex t r ao rd ina re , d i c t a t o ru l , pen t ru 6 l un i , cumulând pu t e r i l e consu l a r e . E l e r a a j u t a t de comandantul cavaleriei (magister equitum). Dreptul de a lua auspiciile, de a comanda armata, de aconduce practic cetatea în chip cvasi-regal (el avea lictori purtători de fascii) conferă dictatorului unstatut deosebit. Pe perioada dictaturii toate celelalte magistraturi (în afară de tribunatul plebei) eraususpendate. În veacul I a. Chr., dictatura devine o formă de conducere arbitrară, fiind extinsă pe perioade mai mari de 6 luni, chiar pe viaţă (Sylla, Caesar). În anul 43 a. Chr., la propunerea luiMarcus Antonius, dictatura este desfiinţată.17 Alte magistarturi importante sunt pretorul peregrin instituit pentru problemele juridice careinteresau aliaţii italici ai Romei, tribunii militari cu competenţe similare consulilor şi decemvirii constituţionali.d .   I n s t i t u ţ i i l e   r e l i g ioa se   a l e  Rom e i   e r a u   sub   comanda   r ege lu i   s ac r i f i c i i l or ,   apo i   a  ma r e lu i  Pon t i f   da r   supravegheate în permanenţă de senat. Exista o serie de colegii de preoţi : flaminii, colegiul pontifilor, al vestalelor,salienii care celebrau sărbătorile în cinstea zeului Marte, feţialii care săvârşeau ceremonia religioasă a « declaraţiei derăzboi » al cărei act central era aruncarea lăncii în terenul duşmanului, lupercii care anual pe 15 februarie conduceau oceremonie de purificare şi de fertilizare a cetăţii în faţa grotei de pe Palatin, unde fuseseră, potrivit tradiţiei, crescuţigemenii. La aceste colegii se adaugă colegiul augurilor cu atribuţia principală de a studia semnele cereşti şi zborul  păsărilor

Page 15: Istoria Romei

(augurii puteau întrerupe orice activitate, inclusiv şedinţele politice sau alegerile, dacă apreciau că zeii suntdefavorabili) şi cel al haruspicilor (care interpretau organele interne, mai ales ficatul, victimelor sacrificiale). Gratuite,viagere şi ocupate prin cooptare (cu mici excepţii), sacerdoţiile sunt iniţial ocupate doar de către patricieni.e. Armata reprezintă o instituţie fundamentală a RomeiSistemul moştenit de la reformele luiServius Tullius (deşi organizarea armatei depăşeşte pragul cronologic dintre monarhie şi republică)avea în centrul său centuria (alcătuită din 100 de pedestraşi) condusă de un centurion. Şase centuriia l c ă tu i au o coho r t ă (d in două cen tu r i i s e î ncheagă un man ipu l ) , i a r o l eg iune a r e 10 coho r t e . Cavalerii sunt organizaţi înturmae. F i eca r e c l a să c enz i t a r ă avea un nume p rop r iu de cen tu r i i  pedestre (existau în total 193 de centurii) la care se adaugau 18 centurii de cavaleri (iniţial) şi 4centurii de meşteşugari şi instrumentişti. Acestea intrau în alcătuirea unei legiuni (se acceptă cănumărul soldaţilor dintr-o legiune era de cca. 6000) condusă de un consul (sau pretor sau, după caz,dictator). Alături de legiunea de cetăţeni, Roma va înrola în trupe auxiliare trupe de italici, iar dupăsecolul al III-lea a. Chr. va beneficia de o relativ puternică flotă militară. Înrolarea cetăţenilor sef ă c e a   p e   C â m p u l   l u i   M a r t e ,   f i e c a r e   s o l d a t   o c u p â n d u - s e  p e r s o n a l ,   d i n   v e n i t u r i l e   p r o p r i i   d e ech ipamen tu l s ău . Ab ia î n anu l 107 a . Ch r . , p r i n r e fo rma mi l i t a r ă a l u i C . Mar iu s s e r enun ţ ă l a   p r i nc ip i u l   c l a se lo r   c enz i t a r e   î n   f av oa rea  vo lun t a r i a t u lu i ,   s t a t u l   ocu pând u- se   ş i   de   e ch ipa rea militarilor şi de plata soldelor (din prada de război).Sistemul electoral roman este censitar, se numărau voturile fiecărei unităţi de organizare a poporului (curie, centurie, trib). La finele republicii votul cel mai bine cunoscut este cel dat decomiţiile centuriate pe Câmpul lui Marte. Se vota pe rând, începând cu prima clasă cenzitară (careavea 80 de centurii de pedestraşi) şi cu cavalerii (18 centurii), urmau, apoi, în ordine, celelalte clase. Eugen Cizek de cultură prin excelenţă. Chiar în România aceluiaşi veac, intelectualii au fost bilingvi: uneori se exprimau maiuşor în franceză decât în română. Fără îndoială, orice comparaţie şchioapătă. De altfel, Horaţiu se înşela. Culturaşi civilizaţia romane nu au receptat mecanic şi pasiv zestrea culturii elenice. Receptorul a reacţionat activ, specific, particularizant, la mesajul emiţătorului grec.Dar problema originalităţii culturii romane este adesea fals pusă. Ca să nu ne mai referim la particularitatea istoriei romane, atât de diferită de cea a istoriei lumii eleno-fone. Reacţia caracteristică romană, ca şi afinităţileîntre Grecia şi Roma, s-au întemeiat pe o autenticăunitate spirituală,mentală, culturală, chiar politică, acivilizaţiei mediteraneene greco-romane. Căci nu putem implica întreaga zonă a Mediteranei, unde au fiinţat maimulte civilizaţii specifice, cum ar fi cele iberică, feniciano-cartagineză, egipteană, mai cu seamă celtică. Aceastadin urmă s-a întins din Marea Nordului până în Asia Migă'şi a prezentat de asemenea filiaţii cu civilizaţia Romei. Ne referim, desigur, la unitatea lingvistică italo-celtică, însă şi la instituţii similare, cum ar fi cele pendinte desistemul „clientelei", la care, în cazul gallo-celţilor, se referea Caesar în Războiul gallic.Totuşi, în ce priveşte romanii şi grecii, se pot constata mărci, trăsături comune, de importanţă cardinală, care aucaracterizat utilajul mental şi chiar dezvoltarea unui anumit tip de civilizaţie. Acest tip de civilizaţie s-a bazat, însensibilă măsură, pe sistemul oraşului-stat: polis,la greci (iniţial, chiar 

Page 16: Istoria Romei

 ptolis),şiciuitas,la romani. Desigur, polisşiciuitasnu au fost perfect echivalente, izomorfe, cum se spune. Dar diferenţele dintre ele nu s-au reliefatca foarte relevante. Deşi, fireşte, grecii au fost mai individualişti decât romanii. Se afla în cauză un oraş-stat  pentru care fuseseră „croite" instituţii specifice. Satele nu constituiau decât un hinderland, dominat de oraşul decare depindeau. Instituţiile Romei au fost create pentru un asemenea oraş-stat. Criza Republicii şi, ulterior, chiar cea a Imperiului, au fost generate parţial tocmai de incapacitatea instituţiilor oraşului-stat de a se adapta ladimensiunile şi necesităţile teritoriului imens stăpânit de Roma. în vreme ce, în Orient, oraşele fuseseră integrateunui ansamblu de mari dimensiuni, unde prevala un despot atotputernic. Pe când în Occidentul preroman nu auluat naştere decât centre opidane, sate importante relativ solid fortificate. Din instituţiile oraşului-stat decurgea şicultul libertăţilor cetăţeneşti. Deşi adesea cetăţenii au fost minoritari în propriul oraş-stat. Ei erau însă animaţi deun puternic patriotism.In definitivatât romanii, cât şi grecii au constituit adevărate naţiuni,ataşate de centrullor politic. Doar iudeii şi, poate, egiptenii, eventual perşii, începând din secolul al III-lea d.C, ar fi pututrevendica calitatea de naţiuni, în exteriorul teritoriilor romanilor şi grecilor. In timp ce în Orient îndeobşte oamenii erau ataşaţi numai monarhului-despot local.Pe de altă parte, atât grecii, cât şi  romanii atestau un anumitantropocentrism.Omul reprezenta măsura tuturor lucrurilor la greci, ca şi la Roma. De unde deriva o atitudine demnă faţă de zei. Cum a arătat cândva Nicolae Iorga, în Orient situaţia raporturilor dintre oameni şi zeităţi se prezenta diferit. întrucât omul era sclavul umil aldivinităţilor. în general, unitatea spirituală greco-romanâ presupunea cultul demnităţii umane. Ca şi simţul măsurii,chiar al simetrieişi al ordinii lucide. în zonele greco-romane s-a acordat un preţ deosebit educaţiei, paideia,cum o denumeau grecii. Desigur, la greci, această educaţie a fost mai sportivă, mai dezinteresată, cutoate că, la Sparta, ea implicase o Roma Eterna.Personalitati politice republicane:

Page 17: Istoria Romei

Marius și dictatura lui Sulla

Marius în mijlocul ruinelor Cartaginei

John Vanderlyn

O reacție conservativă a adus puterea înapoi Senatului, însă proasta administrare a Războiului iugurtin în 112 - 105 î.Hr. deasupra unui al doilearăzboi al sclavilor în Sicilia a condus la câteva înfrângeri militare severe în fața triburilor germanice invadatoare precum în Bătălia de la Arausio în105 î.Hr.. Aceste triburi amenințau să invadeze însăși Italia, însă Roma a și-a găsit salvarea în persoana lui Gaius Marius un „novus homo“ (om nou: un om bogat, ai cărui străbuni nu s-au remarcat). Marius l-a înfrânt pe Iugurta în Africa în 105 î.Hr, câștigând și punând capăt războiului iugurtin. Aflat în campanie, însă, a aflat că a fost ales consul în „absentia“ pentru a putea combate pericolul germanic și s-a întors la Roma. A executat o reformă majoră asupra legiunilor romane. A permis recrutarea cetățenilor romani săraci și fără pământ în legiune. Alături de aceștia a mers la luptă și a fost victorios în fața invadatorilor germanici. După război, Marius a reușit să procure așezări pentru veteranii săi ca o recompensă pentru serviciile lor, însă doar înfruntând opoziție senatorială violentă. Era un semn al schimbării - trupele romane aveau de acum să fie formate aproape în întregime de către bărbați săraci, fără pământuri și slujbă care își priveau comandații ca binefăcătorii lor.

După criză, Senatul s-a dovedit încă o dată ineficient în rolul său, nereușind să rezolve nemulțumirile crescânde iscate între aliații Italiei. După asasinarea reformatorului Livius Drusus în 91 î.Hr., marea majoritate a aliaților Italiei s-au răsculat, începând Războiul social (latină: Socii - aliați). Romanii au putut încheia acest război în 88 î.Hr., doar prin oferirea cetățeniei romane tuturor italienilor locuind în sudul râului Po.

Page 18: Istoria Romei

Lucius Cornelius Sulla

În același timp, Mithridates al VI-a al Pontusului invada Bitinia, ultima dintre o serie de mai multe provocări în urma căreia Roma a fost forțată să acționeze. Lucius Cornelius Sulla s-a ridicat după Războiul social ca un nou om puternic de factură conservantă în Senat, servind sub Marius atât în Războiul iugurtin, cât și în campania sa împotriva triburilor germanice invadatoare, fiind singurul om dinăuntrul Romei ce l-ar fi putut provoca pe Marius însuși. Sulla a fost determinat să conducă noul război împotriva lui Mithridates și să iasă în sfârșit din umbra lui Marius.

Marius, deși îmbătrânit, voia, de asemenea, gradul de general. În final, Sulla a fost învingător și a mers să lupte împotriva lui Mithridates în Grecia, unde s-a dovedit un lider capabil și un soldat excelent, expulzându-l pe Mithridates în afara Greciei, înapoi în Asia, impunând un nou tratat de pace favorabil Romei. În timpul ce-a fost plecat, însă, Marius a făcut un pas fără precedent - a preluat controlul asupra Romei înarmând sclavi și foști-veterani, folosind forța pentru a i se acorda al șaptelea mandat în poziția de consul. S-a angrenat într-un măcel răspândit al oponenților săi, însă regimul lui nu fost unul durabil - la numai puține zile după alegerea sa murind de o hemoragie craniană masivă, în timp ce se afla în culmea puterii.

Sulla s-a întors la Roma în 83 î.Hr. pentru a se confrunta cu succesorul lui Marius, Carbo, care doar recent preluase comanda de la Cinna, succesorul ales de către Marius și fost co-consul. Trupele aflate sub Carbo nu au oferit prea multă rezistență și acesta a fost înlăturat cu rapiditate, Sulla preluând controlul asupra Romei folosindu-se de propria sa armată, nu precum Marius, care folosise o forță voluntară.

Sulla s-a proclamat rapid dictator al Romei. Deși mandatul dura tehnic doar șase luni, Sulla l-a deținut timp de doi ani, folosindu-și armata pentru a menține puterea. Sulla dorea să dea timpul înapoi în vremurile de înainte de Gaius Gracchus. A curbat puterea adunărilor populare, reducând abilitatea liderilor populari de-a lucra în afara Senatului folosindu-se de sistemul curent, impunând puterea Senatului atât în deciziile judecătorești, cât și în pasarea legilor. El, însă, s-a dovedit a fi un tiran, instalând noua procedură a proscripției, prin care proprietatea unei persoane avea să fie confiscată de stat, iar protecția oferită de legi inexistentă. În alte cuvinte, era acum posibil să ucizi o persoană în afara legii, iar Sulla a creat un oficiu pentru ridicarea recompenselor pe capul oponenților care cauzau probleme. A folosit fondurile confiscate pentru a umple din nou trezoreria Romei, grav afectată de războaiele purtate în Grecia și conflictul civil din Italia. A proscris romani avuți ce vorbeau

Page 19: Istoria Romei

împotriva sa, chiar și unii care se aflau pur și simplu în calea lor sau aveau bogate proprietăți. Mii de aristocrați romani au fost uciși în proscrierile care au avut loc în următorii doi ani, până când Sulla s-a retras din postura de dictator în 79 î.Hr., murind la nici măcar un an mai târziu.

Deși Republica Romană a mai durat oficial încă cincizeci de ani, lupta dintre Marius și Sulla încetase adevărata libertate politică în Roma, aducând forța în procesul politic. Armatele erau acum pioni în jocul puterii politice - un general cu trupe loiale putea - și s-a întâmplat să - încalce legi, să ignore Senatul și să ceară orice dorea din partea provinciilor sale. Mai mult, dacă Senatul încerca să proscrie acești generali pentru oricare dintre păcatele lor, ei își puteau aduce trupele la Roma și puteau distruge facțiunea opoziției în oraș, arătând cu degetul către precedentul creat de Sulla. Senatul din Roma era acum doar pentru spectacol - generalii aveau acum ultimul cuvânt de spus. Consulii puteau fi aleși doar cu aprobarea generalilor de pe câmpul de luptă și singurul ce putea contracara un posibil periculos comandant legionar era un altul de pricepere și armată similară. Și deși cu lecțiile lui Sulla și Marius învățat, Senatul din Roma s-a purtat în continuare de parcă el ar fi deținut adevărata putere în Republică - și atât timp cât trupele le-au permis să-și continue joaca, ficțiunea s-a menținut. Fără orice abilitate reală de a se apăra, Senatul a devenit mai arogant, fracționat, corupt și irațional, pecetluindu-și, în consecință, soarta.

Page 20: Istoria Romei
Page 21: Istoria Romei