Credința pe care o avem doar „in suflet” – e de fapt o lipsă de credință…

Citind această maximă am rămas pe gânduri,cum poți crede, dar numai în suflet. Și am

auzit personal aceste improvizații, findcă altfel nu le pot numi de la mai mulți indivizi, că

creștini nu mi se invîrte limba ai numi. Nu cred în biserică, nu cred în popi, eu cred în

sufletб și mă rog lui Dumnezeu. Când te-ai rugat ultima dată? Am întrebat eu, păi nu țin

minte, iată aceștea și sunt cei care cred în suflet,se roagă cînd au nevoie, de formă. ”Nu

oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face

voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne,

Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni

şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată

nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”.

(Matei 7;21-23.) Credința are mai multe trepte pe care o să le dezvălui: Credința slabă

sau neputincioasă – ea își arată neputința în biruirea răului, dacă el se vădește cu o

deosebită putere, această neputință este de bunăvoie și se naște din încrederea prea

mare în propriile puteri și din neîncrederea în ajutorul dumnezeiesc, și din nesocotirea sau

folosirea în rău a mijloacelor binefăcătoare. Credința care se trezește – mărimea

nenorocirilor și a primejdiilor începe să trezească credința moartă. Primele semne ale

credinței care se trezește se arată în aceea că ea începe să caute ajutor la Iisus Hristos.

Ea se îmtărește atunci cînd oamenii ajung la convingerea că cea mai înflăcărată credință,

pentru a se întări are nevoie de ajutorul lui Iisus Hristos. Credința atotbiruitoare –

pentru ea nu există nici unfel de piedici, ea poate mișca și munții din loc, se dobîndește

prin folosirea cu dreptate a mijloacelor binefăcătoare și poate săvîrși fapte mari. Pentru

cei care cred în suflet apostolul și evanghelistul Ioan ne spune; Eu sunt pâinea vieţii.

Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din

cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea

vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci.

Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Deci iudeii se

certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm? Şi

le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului

Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă

trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de

apoi.” (Ioan 6, 48-54) Ce mărturie mai au astfel de credincioși împotriva cuvintelor

Mîntuitorului? Cum poți crede în suflet, rugîndute acasă, fără biserică, fără popi. Deci ca

să fim una cu El nu numai după duh, ci și după trup, carne din carnea Lui și os din oasele

Lui, ne-a dăruit împărtășirea strânsă cu El prin această Pâine. Căci orice iubire își are

desăvârșirea printr-o unire, iar începutul dintr-o asemănare. Noi însă prin împărtășirea

acestei Pâini dumnezeiești nu ne lipim numai, ci ne amestecăm cu trupul lui Hristos și

devenim nu numai un trup, ci un duh cu El. Vezi că măreția covârșitoare a iubirii lui

Dumnezeu față de noi are loc și se arată prin dăruirea acestei Pâini și a acestui Pahar?

Fiindcă potrivit Psalmistului, “jertfă și ofrandă n-ai voit, dar ne-ai întocmit un trup“

(Ps 39, 7; Evr 10, 5). Comuniune multiplă și nespusă! Hristos S-a făcut frate cu noi,

intrând în comuniune cu noi atât prin trup, cât și prin sânge și prin ele asemănându-Se

nouă; ne-a câștigat robi adevărați ai Lui răscumpărându-ne prin acest Sânge; ne-a făcut

prieteni ai Lui dăruindu-ne arătarea acestor Taine; ne-a legat și armonizat cu Sine însuși

prin împărtășirea acestui sânge făcându-Se un trup cu noi. „Cu frică de Dumnezeu, cu

credinţă şi cu dragoste apropiaţi-văl”, spune preotul, cea mai frumoasă şi cea mai

sfântă invitaţie, ÎI primim pe Hristos cel răstignit şi înviat şi primim bucuria Cerului încă de

aici, deoarece „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. Ca să ajungă cineva

Ia Paharul Vieţii are mai întâi nevoie de pocăinţă, de spovedanie, dar toate aceste le

putem primi numai în biserică de la preot. Nici îngerii din ceruri nu au așa puteri; ”A lega,

și a dezlega păcatele oamenilor” Iar preoții prin succesiune și punerea mînilor pe cap

la hirotonie, primesc această putere. Din cele expuse fac concluzia că, ei,cei care cred în

suflet și se roagă acasă, au nevoie de luptă sfântă împotriva tuturor acelor lucruri care

sunt contra voii Iui Dumnezeu.