La cireşe de Ion Creanga şi Cireşe acre de Ioan Slavici

În creaţia lui Creangă, sunt precizate încă de la început timpul, locul, scopul şi

motivarea acţiunii: odată, vara, Nică se duce la moş Vasile ca să fure cireşe, pentru că numai

aici şi la alţi câtiva gospodari era câte un cireş văratic. Pe de altă parte la Ioan Slavici,

acţiunea începe cu exclamaţie: „Aolică, maică dragă! mare frumuseţe!” iar Dincă se opreşte în

faţa cireşului înflorit, incipitul continuându-se cu o descriere a cireşului, desprinsa parcă dintr-

un basm: „Trunchiul drept ca luminarea şi-nfăşurat în scoarţa lucioasă şi roşiatică, poleita

parcă de cel mai măiestru tâmplar.” Mai departe prezentându-ne locul acţiunii „în grădina lui

Lică al Cârnului”.

Nică, pretinde că vrea să-l ia pe vărul său Ion la scăldat, iar Dincă trecea pe acolo

împreună cu Tina Smarandei, o fetiţă cam de seama lui, mirându-se de cireşele îmbietoare

care după părerea lui Dincă: „Şi mult trebuie să fie dulci!”, lacom ca numai puţini. Mai mult,

Creangă înfăţişează ocupaţiile locuitorilor din Humuleşti, la Ioan Slavici lipsind acest detaliu.

Nică, copil şiret îşi ia la revedere de la mătuşa Mărioara, sărută mâna mătuşii, îsi ia ziua bună

ştiind că e o femeie ce crede in sinceritatea altora dar în acelaşi timp, aprigă şi neiertătoare

atunci când se supără.

Iese din casă cu chip că se duce la scăldat, apoi se trezeşte în cireşul femeii şi începe

„a cărăbani” la cireşe în sân, crude, coapte cum se găseau. Pe cealaltă parte la Dincă, cireşul

cel frumos era dincolo de gard, mare ispita! Dar nu se exclude posibilitatea ca Dincă cel

sprinten şi îndemânatic să-şi ia inima în dinţi, să treacă gardul şi să se urce în cireş,

aruncându-i Tinii mai mulţi pumni de cireşe. Toate aceste ganduri a lui sunt aprobate de „Tina

cea gureşă”, care îl încurajează. Cu toate acestea Dincă sta puţin pe gânduri dar se linişteşte

zicând „Dumnezeu le-a dat, dar a pus cireşul în grădina lui Lică al Cârnuli”. Şmecheră din

fire Tina îl împinge pe Dincă să treacă la fapte spunându-i că sunt câteva crăci trecute peste

gard şi că acele cireşe sunt ale trecătorilor, căci nu mai sunt în grădina lui Lică. Datorita firii

poftitoare a lui Tina şi lăcomiei lui Dincă, lucrurile s-ar fi întâmplat uşor, căci Lică îi era fin

tatălui lui Dincă şi ar fi fost foarte mulţumit dacă acesta s-ar fi dus la el să ceară cireşe. Iar fi

ales pe cele mai mari, mai dulci şi mai frumoase. Dar, placerea la care râvnea Dincă era să

arate că el e destul de inimos pentru ca să treacă gardul şi să se urce în cireş, însă: „Una e să

ceri si alta e să iei”. Deşi se gândea la consecinţe, el e răpus de îndemnul păcătuirii. În tot

acest timp autorul ne prezintă vremea încântătoare ce era prezentă la fapta lor: „O căldură

plăcută era în aer şi din când în când o adiere răcoroasă punea în mişcare frumzele

pomătului”. În acelaşi timp în ambele povestiri au loc conflicte ce duc spre părăsirea toposului

in care se petrece acţiunea. La Creangă, apare mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână la tulpina

cireşului, iar dincoace, „un strein” a trecut hoţeşte gardul, Vulpe, căţeluşa lui Lică, a pornit

lătrând din ce în ce mai îndârjită spre cireşul cel frumos împodobit. O loază jigărită, dar avea

dinţi ascuţiti şi era grozav de îndârjită, încât Tina, fricoasă ca toate fetele, o ia la fuga şi se

duse de nici înapoi nu se mai uită, iar Dincă se urcă cu câteva crăci mai sus de spaimă.

Afurisitul de câine nu plecă, ci lătră incontinuu până când Lică, auzind lătratul câinelui vine la

deal şi-l găseşte în cireş. Nică, fiind în acelaşi tip de bucluc, nici el nu coboară, femeia începe

să arunce cu bulgări încercând să urce în cireş. Profitând de această împrejurare, copilul sare

în cânepă, dar mătuşa îl urmăreşte cu jordia, până ce dau „cânepa toată pălancă la pamânt”,

apoi împiedicându-se , îl scapă pe fugar, care îşi pierde urma şi, pocăit, ajunge acasă.

În acelaşi timp urmează şi alte peripeţii pentru nazdrăvani. Dincă, tot în cireş, deşi

trecuse ora mesei, nu era în stare să se întoarcă acasă. Îl razbise foamea, cu toate că era în

cireş însă acum i se păreau acre şi amare. Mai apoi la Nică pe seară, moş Vasile împreună cu

vornicul şi cu paznicul îl cheamă pe tatăl său ca să asiste la evaluarea pagubelor şi să le

plătească. Ruşinat de cele întâmplate şi mânios, tatăl i-a tras „o chelfăneală” zdravănă

neastâmpăratului de Nică. Regretul lui Nică real sau doar mimat, este tardiv pentru că fapta

fusese săvârşită, nerămânându-i decât „să îndure ruşinea când va da ochii cu mătuşa

Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul său Ion, dar şi cu băieţii şi cu fetele satului”. În tot acest

timp Lică îl ia în bătaie de joc pe Dincă zicându-i: „Nu cumva te-a luat vântul şi te-a aruncat

acolo!?” Însă Dincă cel inimos îi răspunde pe miorlăite că se teme ca nu cumva să fie muşcat

de câine. Lică se distrează, râde din toată inima, îndemnându-l să se dea jos că o să-l apere.

Cu chiu, cu vai s-a dat jos, l-a rugat pe Lică să-l ierte şi să nu-l spună parinţilor săi. Din

păcate, Lică hotărât îi spune că dânşii sunt aceia care trebuie neaparat să afle ceea ce s-a

întâmplat. S-a întors acasă Dincă cel îndrăzneţ, cu capul în pământ, bosumflat, cu Lică la trei

paşi în urma lui. Păţania se încheie cu morala că „Una e să ceri şi alta e să iei”, pe când la

Nică, se nutreşte speranţa că întâmplarea va fi dată uitării ca şi multe altele asemănătoare

petrecute de-a lunul timpului, dar în ciuda precauţiei alte năzbâtii veneau la rând: „Şi doar mă

şi feream eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba ma împingea,

de le făceam atunci cu chiuita”.