Creanga de aur de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este întemeietorul romanului istoric românesc şi singurul care a izbutit să creeze o adevărată epopee a poporului român, surprinzând aspectul eroic al existenţei colective.

Orientată către permanenţele istoriei, opera sa învie, succesiv, epoca marilor migraţii şi a “nopţii istorice” pe pământul vechii Dacii( “Vremuri de bejenie”, “Creanga de aur”), episoade tragice din lupta contra deposedărilor de drepturi şi de pământ şi de libertate( “Neamul Şoimâreştilor”), anii de glorie şi de belşug ai domniei lui Ştefan cel Mare( “Fraţii Jderi”), vremea eroică, marcată de martiriul lui Ioan Vodă( “Nicoară Potcoavă”), timpul urmărilor nefaste pentru ţară ale visurilor nesăbuite de mărire ale lui Vasile Lupu( “Nunta domniţei Ruxandra”) şi cea a prăbuşirii sub biruri, războaie şi trădări ale Ducăi- Vodă( “Zodia cancerului”).

Epica istorică sadoveniană e reprezentată atât prin operele ce aparţin vechiului roman istoric romantic( “Şoimii”, “Neamul Şoimăreştilor”), cât şi prin acelea ale vârstei clasice( “Zodia cancerului”, “Fraţii Jderi” etc.).

“Creanga de aur” ilustrează cea de a doua categorie şi e una dintre capodoperele lui Sadoveanu. A apărut în 1933 şi aparţine epocii maturităţii creatoare, de după 1928, an considerat prag despărţitor între cele două vârste( marcat prin apariţia volumului “Hanu Ancuţei”).

Prin acest roman prozatorul îşi propune să reprezinte ideea prelungirii până în contemporaneitate a unor forme străvechi de civilizaţie românească. Sub influenţa studiilor protoistorice ale lui Vasile Pârvan (mai ales a lucrării “Getica”), Sadoveanu caută semne ale dăinuirii, peste veacuri, a unor tipare arhaice în care toate câte există se reintegrează. Totodată, imaginaţia scriitorului a lucrat în consens cu extravaganta lucrare a lui Nicolae Densusianu( “Dacia preistorică”), în care, pe lângă reactualizări ale “vârstei de aur”, se găsesc şi informaţii privitoare la întreţinerea cultului lui Mithras în Dacia.

Ca orice scriere genială în aparenta ei simplitate, şi “Creanga de aur” suportă mai multe tipuri de lectură şi mai multe niveluri de interpretare. Lectorul profan, inocent, va reţine atmosfera magică din basmul Cenuşăresei, transpus în Bizanţul secolului al VIII-lea. O lectură eficientă se va orienta spre descifrarea simbolurilor, va încerca să ajungă la fondul mitic, originar, căci sensurile ezoterice sunt camuflate în spatele întâmplărilor.

Din acest punct de vedere, demersul interpretativ ar trebui să înceapă prin explicarea titlului, fapt posibil doar prin raportarea lui la întreg. El este identic cu titlul celebrei lucrări “Creanga de aur” a lui Frazer, pe care e sigur însă că Sadoveanu nu a cunoscut-o când a scris romanul şi care nici nu oferă cheia interpretării. Scriitorul cunoştea însă, cu siguranţă, “Eneida” lui Virgiliu, unde creanga de aur apare ca talisman. Din “Dicţionarul de simboluri” al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant aflăm că originea acestui simbol este celtică. Creanga de aur era identificată de druizi cu vâscul şi însemna înţelepciune şi cunoaştere. Enea coboară în Infern, iar creanga de aur îl ajută să iasă din el. Dacă la Vergiliu apare planul concret, la Sadoveanu trebuie depistat cel alegoric. Bizanţul este Infernul şi toată strălucirea luxului exorbitant nu poate ascunde acest lucru. Creanga de aur, adică înţelepciunea şi cunoaşterea, l-au ajutat pe Kesarion Breb să poată ieşi din infern împreună cu împărătiţa Maria, pe care tot el o dusese acolo. Despărţirea lor în spaţiul terestru( despovărarea de apăsarea materiei), păstrând doar “creanga de aur lămurită în foc” este ieşirea din infernul în care a trebuit să coboare ş intrarea, prin durere, în ordinea definitivei înţelegeri, care e cea mai mare iubire. Ceea ce rămâne, în afara timpului, este doar esenţa, spiritul, care nu dispare niciodată.

Un asemenea sentiment e veşnic, atemporal, e acelaşi oricând şi oriunde, reipostaziat şi reîntruchipat la nesfârşit, inoxidabil ca aurul, reînviind mereu ca o creangă într-un univers infinit. El închide în sine durerea jerfei şi mângâierea inalterării.

Aşa se explică legătura dintre propoziţia aparent simplă a lui Stamatin (dar atât de misterioasă): “sentimentul meu e o realitate care nu va pieri odată cu mine” şi replica lui Kesarion Breb adresată Mariei: “ceea ce e între noi, acum, lămurit în foc, e o creangă de aur, care va luci în sine, în afară de timp.

Iubirea celor doi capătă forţa integratoare a mitului. E vorba de iubirea împărtăşită, dar nefericită şi neîmplinită, căci amândoi protagoniştii înţeleg că “mărirea şi tihna stau în hotare deosebite”, că rolul lor e altul decât al oamenilor simpli, că până la urmă, realitatea e doar o amăgire. Jertfa pe care o aduc are partea ei de consolare, căci îi înalţă deasupra propriei condiţii de fiinţe muritoare, ajutându-i să se întâlnească în eternitate.

Poate că dragostea nu există în afara sacrificiului şi “cei care se iubesc şi sunt despărţiţi pot trăi în suferinţă, dar nu în disperare, pentru că ştiu că iubirea există”, după cum nota Albert Camus.

La nivelul compoziţiei se observă că Sadoveanu foloseşte tehnica „poveştii în poveste” (sau „poveştii în ramă”). Naraţiunea cadru prezintă expediţia organizată în august 1926 – ca în fiecare an – de profesorul Stamatin, a cărui meserie de geolog l-a purtat „pe cărări cotite în altă parte”. El a devenit pasionat de „alcătuirile vii ale religiilor vechi” în care a descoperit gândirea şi sufletul strămoşilor. Muntenilor care joacă rolul de călăuze li se pare „cam săltat” şi ca „venit de pe ceea lume”. Teoriile ce le prezintă în faţa tovarăşilor săi sunt ascultate cu oarecare condescendenţă, însă cititorul are impresia de mister, de lucruri care rămân nespuse. Stamatin însuşi pare a cunoaşte străvechile credinţe, ştiind însă, ca orice iniţiat, să păstreze, de la un anumit punct încolo, tăcerea. Personaj complicat, el caută sensul ascuns al datinilor şi eresurilor de la Carpaţi. La moartea lui, manuscrisul care cuprinde o poveste de dragoste, cum suntem avertizaţi, ajunge în mâinile autorului.

Următoarele capitole cuprind povestirea propriu-zisă. Acţiunea se petrece în secolul al VIII-lea. Kesarion Breb este trimis de al treizeci şi doilea Decheneu să se iniţieze într-un templu egiptean şi apoi să călătorească în Bizanţ pentru a vedea dacă noua religie a adus vreo schimbare esenţială, în bine, în vieţile oamenilor.

Între 780 şi 787, Kesarion Breb stă în templu, iar despre această perioadă naratorul nu oferă nici o informaţie. Şapte ani eroul a fost mort pentru lume şi apoi a renăscut la o altă viaţă, întru cunoaştere.

Timpul petrecut în Bizanţ e un prilej de prezentare a istoriei, a intrigilor politice pentru putere. Împărăteasa Irina luptă pentru apărarea ortodoxiei şi văzând aplecarea spre desfrâu a fiului ei, Constantin, hotărăşte să-i caute soţie pură, credincioasă şi înţeleaptă, pentru a-l aduce pe calea cea dreaptă. Ea găseşte sprijin de încredere în episcopul Platon de la Sakkoudion, devenit prietenul lui Kesarion Breb. Urmează drumul spre Amnia al lui Breb care o peţeşte, pentru viitorul împărat, pe Maria, nepoata lui Filaret, un cuvios filantrop care-şi împărţise toată averea săracilor.

Din cele douăzeci de fecioare aduse de solii răspândiţi prin toată împărăţia este aleasă Maria, care va străbate un adevărat infern, cunoscând suferinţa şi disperarea.

Kesarion Breb se va întoarce în Dacia, devenind al treizeci şi treilea şi ultimul Decheneu, slujitor al muntelui ascuns. Dintr-o scrisoare el află şi împrejurările morţii lui Platon, prietenul său din Bizanţ.

Între structura şi dispunerea capitolelor şi calendarul ale cărui semne bănuim că le află Kesarion Breb se stabileşte o legătură care organizează naraţiunea. Şapte ani a petrecut eroul în Egipt şi 7 este semnul iniţierii. Abia după şapte capitole asistăm la prima întâlnire dintre Kesarion Breb şi Maria şi romanul pare a fi, într-adevăr, o poveste de dragoste, pentru ca abia peste alte şapte capitole eroul să-şi mărturisească iubirea.

Datorită complexităţii sale, Creanga de aur a fost citită, pe rând, ca „basm, roman istoric, parabolă, scrisoare persană sau poveste de iubire” (Paul Georgescu) şi pentru fiecare interpretare se pot găsi argumente.

2

Romanul se situează între istorie şi legendă. Prozatorul încearcă să reconstituie o ţară necunoscută: Dacia. Eminescu făcuse şi el elogiul civilizaţiei preromane. În Memento mori, poetul romantic lăsa în urmă istoria şi zugrăvea Dacia mitologică. Sadoveanu, la rândul lui, apelează la fantezie, întrucât datele exacte, referitoare la istoria creştinării Daciei, lipsesc.

La oamenii de rând, dragostea de viaţă şi de petrecere e mai puternică decât învăţătura şi ascetismul. De aceea, după ce magul li se arăta o dată la cinci sau şapte ani, fără a pricepe sensul ezoteric al evenimentului, se foloseau de el ca pretext pentru petrecere şi se întorceau apoi la treburile lor.

În schimb, existenţa lui Decheneu şi a ucenicilor săi are alte rânduieli. Ei cultivă „bucuria spiritului şi nu pe a fiinţei”, iar de la masa frăţească lipsesc şi vinul şi carnea, hrana constând în legume şi rădăcini fierte. Experienţa spirituală definitivă impune ruperea din ciclul existenţial şi negarea trăirii, adică asceza.

Evenimentele sunt, aşadar, riguros localizate în timp (787) şi în spaţiu. Împărăteasa Irina trebuie să facă faţă numeroaselor probleme: atacurilor conjugate ale perşilor de la răsărit şi ale berberilor din nord, conflictul ortodoxiei cu ereticii arieni, pretenţiile generalilor de la frontieră sau ale gărzii imperiale de a dicta politica imperiului. Viziunea este socială şi realistă în acest plan narativ. Setea de putere, violenţa, vicleşugul caracterizează această lume. Împărăteasa îşi spionează fiul, îl bate cu vergi şi, când se iveşte ocazia, îl ucide. Fiul, cu gloriosul nume Constantin, e uşuratic, crud, umblă după plăcerile grosolane, conspiră împotriva mamei sale, îi îngrozeşte pe toţi prin sadism. El e una dintre „acele vietăţi în care întârzie formele fără conştiinţă”.

Mai mult decât un roman istoric, Creanga de aur este şi un roman hagiografic (Kesarion Breb e un ascet, Filaret accede la sfinţenie prin generozitate, smerenie şi umilinţă), picaresc (pentru că eroul e un călător care trece prin toate mediile întâlneşte tâlhari, hangii, căpitani de corăbii, călugări, preoţi, feţe împărăteşti, adică oameni de toate soiurile, şi buni şi răi), poliţist (Breb face subtile deducţii despre intrigile luptei pentru putere, aidoma unui detectiv modern).

Totuşi, nu avem de a face cu un roman istoric, pur şi simplu, căci concretul e învăluit în marea umbră a vremii şi peste toate pluteşte aura de legendă şi basm.

Bizanţul devine o cetate de basm, descrierea Cornului de aur, a palatelor,a hipodromului,a gărzii imperiale alcătuite din războinici verengi fiind fabuloasă.

De altfel, spre interpretarea naraţiunii drept un basm ne orientează povestitorul însuşi. Capitolul al IX-lea se intitulează sugestiv Aici toate se petrec ca în vremea de demult a basmelor mamei.

Anumite scene se desfăşoară ceremonios, ca într-o poveste, iar similitudinile, până la un punct, cu Cenuşăreasa, sunt evidente. Vestea că se caută soţie pentru feciorul Irinei se întinde până la berberii de dincolo de muntele Em şi până la popoarele de la Carpaţi. Solii caută soţie potrivită cu ajutorul unor conduri. Însuşi Kesarion Breb îi dă Mariei din Amnia unul, îndemnând-o să-l păstreze până va fi vremea să primească şi perechea lui. Ca şi în Cenuşăreasa, numai piciorul ei ar fi putut intra în el. deosebirea vine de la faptul că eroul e doar un intermediar, el o peţeşte pe Maria pentru Constantin, viitorul împărat, aşa cum odinioară Tristan fusese trimis să o aducă regelui său pe Isolda.

Ceilalţi trimişi nu poposiseră decât pe la curţi bogate şi de acolo aduceau fecioarele dintre care avea să fie aleasă viitoarea împărătiţă. De aceea, când s-a zvonul că printre cele douăzeci se afla şi o copilă care nu venea dintru îmbelşugare şi fericire, poporul se bucură deoarece minunea aducea un nou spor nădejdilor şi basmului. Bineînţeles că destinul se împlineşte şi aleasa este însăşi nepoata lui Filaret, ca o răsplată meritată pentru frumuseţea şi virtutea ei, dar şi pentru credinţa Teosvei şi sfinţenia bunicului ei.

Ca orice basm, şi Creanga de aur ar fi putut începe cu formula consacrată A fost odată ca niciodată…, întrucât, în ciuda câtorva precizări spaţio-temporale, întâmplările şi eroii par ieşiţi din timp, sunt arhetipale, ar putea fi găsite oriunde în lume, indiferent de epocă. Astfel, Maria

3

este prinţesa, frumoasa, mireasa; Kesarion Breb e personajul pozitiv, eroul, iar Constantin Isaurianul e dragonul, balaurul căruia fecioara îi e dată ca o jertfă din vechi şi întristate poveşti.

Scrierea aceasta poate fi citită şi ca un roman mitic, alegoric, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Manolescu să-l includă în categoria corinticului.

Constantinopolul iese din istorie şi devine o provincie simbolică şi imaginară. Sensul realist este abolit, personajele sunt generice.

Creanga de aur nu e doar un basm, ci şi o poveste filosofică, în care locul realismului sau al etnograficului îl ia generalizarea simbolică. Bizanţul e o mare închisoare, ca şi Oranul camusian, exact descrisă, dar nelocalizată (N. Manolescu). Ne aflăm, aşadar, în plin mit. Pretutindeni nu vedem decât ideea generală, oamenii şi întâmplările se încadrează în tipar.

Dintre toate personajele, doar Kesarion Breb este puternic individualizat, chiar dacă, la rându-i, întruchipează tot un arhetip: al înţeleptului care ajunge la cunoaştere prin sacrificiu şi asceză.

Personaj dinamic şi rotund, Kesarion Breb parcurge o serie de experienţe iniţiatice, desăvârşindu-se interior pentru a putea deveni al treizeci şi treilea şi ultimul Decheneu. Chiar de la început se sugerează natura lui deosebită, fiind singurul ucenic al magului individualizat printr-un nume şi singurul care poate duce la capăt misiunea ce-i este încredinţată. El e îndemnat, la plecare, să fie limpede şi mlădios ca izvorul şi tot aşa de stăruitor. I se cere puritate şi perseverenţă.

Naratorul îi realizează direct portretul fizic, unele amănunte fizionomice trădându-i caracterul moral. Printre cei aflaţi în Bizanţ, el era deosebit prin albeaţa obrazului şi prin ochii de culoarea cerului răsfrânt în apa muntelui, o privire tare, ascuţită şi statornică pătrunzând dincolo de faţa lucrurilor. Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără odihnă săpase trei linii în chip de triunghi […]În coama-i mare începeau să înflorească cele dintâi fire albe.

Tot direct este caracterizat şi de episcopul Platon care vede în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. Era în ei o linişte şi o tărie în afară de patimele lumii, era ceva care se îmbina cu cerul şi cu nesfârşita strălucire a zilei înflorite.

Predomină însă mijloacele indirecte de caracterizare: gesturi, fapta, limbaj, relaţia cu celelalte personaje etc.

Pentru iniţiaţi, lumea e o carte cu hieroglife care poate fi citită, de scris o scrie Dumnezeu ( N Manolescu). Eroul romanului sadovenian învaţă să o citească şi, citind-o, devine înţelept, supunându-se necesităţii.

Trei momente sunt importante în evoluţia lui Kesarion Breb: învă7ătura în Egipt, care-i oferă modelul abstract al lumii, şederea în Bizanţ care înseamnă verificarea modelului şi retragerea în Muntele ascuns care echivalează cu învăţătura deplină şi renunţarea. Totodată, eroul parcurge trei iiniţieri: în filosofia Egiptului (cunoştinţe oculte asupra cărora se păstrează taina), în politica Bizanţului şi în iubire.

Când îl cunoaşte pe Kesarion Breb, episcopul Platon bănuieşte în tovarăşul său un epopt, adică un iniţiat de grad superior în misterele eleusine.

Multe dintre faptele lui par neobişnuite, aproape neomeneşti: ghiceşte gândurile, cunoaşte lucruri de taină, existenţa pare a nu avea mistere. Ştie despre ce discută între patru ochi împărăteasa Irina şi episcopul Platon, pretinde că vorbeşte cu măgarul care-l înştiinţează că hangiul Agatocle i-a dat doar două din cele trei măsuri de orz plătite. De fapt, eroul ştie să adune informaţii, să le interpreteze. Darul său ieşit din comun e, de fapt, ştiinţa de a citi oamenii, de a vedea dincolo de aparenţe.

Toate acestea presupun intuiţie, fineţe psihologică, inteligenţă. El dezleagă ghicitoarea pe care i-o spune căpitanul corăbiei, dar imediat îşi dă seama şi de intenţiile ascunse ale acestuia, uimindu-i pe cei din jur.

Întâlnirea cu Maria e cea mai grea încercare, pentru că iubirea, cel mai uman dintre sentimente, îl face să conştientizeze că are, ca toţi oamenii, inimă de pulbere. Când i se

4

înfăţişează copila i se pare a zări o vedenie a frumuseţii eterne şi primeşte lovitura unei clipe, singură în veşnicia ei nemuritoare.

Ceea ce i se întâmplă nu e, totuşi, o surpriză, deoarece experienţa iniţiatică implica dragostea şi înfrângerea ei. De aceea, ştiind că mărirea şi tihna stau în hotare deosebite, că soarta celor aleşi implică suferinţă, o jertfeşte pe Maria balaurului. Kesarion înţelege, cu siguranţă, că omul nu are nici o putere, că singura înţelepciune este să te supui necesităţii, dar cunoaşterea nu-l izbăveşte de durere. Ştie că viitorul împărat e un desfrânat sadic şi că Maria va îndura umilinţe înfricoşătoare, victimă inocentă a soartei. Jertfa nu-şi are răsplată, Constantin nu se îndreaptă şi făptura cea mai pură din toate suferă fără motiv.

Kesarion Breb se autopedepseşte la post negru şi la singurătate, iar la capătul celor nouă zile de reculegere primeşte vizita lui Platon şi-i mărturiseşte: La întrebarea care scurmă în mine ca un vierme ştiu că nu este răspuns. De ce suferă nevinovatul noi nu putem cunoaşte în timpul nostru mărginit. Apoi adaugă: O, părinte, eu am fost solul care am adus o floare curată şi am aruncat-o într-o volbură prihănită. Eroul se consideră, aşadar, vinovat şi e chinuit de remuşcare. Dacă sacrificând-o pe Maria ar fi fost mai detaşat, ar fi părut inuman şi puţin credibil. Numai iubirea şi suferinţa îl apropie de umanitate, căci, în rest, austeritatea şi castitatea, ascuţimea intuiţiei, raţionalitatea, finalităţile pe care le descoperă în feno9menele lumii îl situează deasupra comunului. Kesarion Breb are toate atributele unui gnostic.La capătul drumului iniţiatic, el îşi dă seama că noua religie nu a adus nici o schimbare esenţială. Mai mult, ea nici nu putea să se producă pentru că temelia lumii rămâne mereu aceeaşi şi fiecare epocă repetă, sub alte forme, epocile anterioare. E o filozofie amintind de aceea a lui Eminescu din Glossă: Alte măşti, aceeaşi piesă; / Alte guri, aceeaşi gamă, / Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă.

Nicolae Manolescu e de părere că filozofia lui Kesarion Breb e însăşi filozofia lui Sadoveanu şi arată că scepticismul scriitorului e de două feluri. Pe de o parte e legat de fatalismul lui, de origine orientală, pe da altă parte provine dintr-o viziune imobilistă. Totul e scris dinainte, totul e aparenţă şi iluzie în această lume, nimic nu e cu adevărat real în afara spiritului.

După ce a coborât în Infern – care poate fi Bizanţul, dar poate fi, în linii mai generale, însăşi existenţa materială unde, în spatele oricărei străluciri se simte putreziciunea, mizeria – eroul se rupe definitiv de lume, luând cu sine numai creanga de aur a iubirii, care va luci etern, dincolo de timp.

În afară de Kesarion Breb, celelalte personaje nu apar ca individualităţi, ci ca simboluri. Chiar şi Maria, protagonista poveştii de dragoste, pare doar o umbră hieratică. Intrarea ei în scenă este anunţată de părintele Platon, care se gândeşte că o descendentă a lui Filaret, pe care-l apreciază pentru sfinţenia lui, va fi potrivită ca soţie a lui Constantin.

În scena condurului, de o mare poezie, ea apare ca o răsfrângere a frumuseţii eterne. Copila sfielnică e caracterizată aici direct: avea păr negru şi greu, ochi mari adumbriţi de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldului fină. În fata de doar 16 ani, bătrâna ei bunică, Teosva, se vede pe sine aievea.

Kesarion Breb intuieşte primejdia întâlnirii cu această fecioară inocentă, virtuoasă, gândind: Viclenia unei copile e de multe ori mai primejdioasă şi mai înveninată decât a unei curtezane.

Crescută în spirit creştin, Maria e umilă, supusă, îşi acceptă destinul, deşi vocea inimii o îndreptă spre misteriosul străin.

Superioritatea morală, generozitatea şi le demonstrează propunându-le celorlalte candidate ca cea aleasă să nu le uite şi să le ajute pe cele mai puţin norocoase.

Răspunsurile ei înţelepte, smerenia, cuminţenia îl conving pe omul de încredere al împărătesei Irina, Stavrikie, că ea e cea potrivită pentru Constantin. Fata spune că îi doreşte

5

împăratului o inimă dreaptă şi plină de milă, iar pentru sine o pungă de bani de argint pentru a o dărui lui Filaret, ca acesta să aibă cu cei mângâia pe sărmani.

Blândă, interiorizată, Maria îşi ascunde suferinţa, cei apropiaţi abia bănuind prin ce calvar trece. Chiar dacă nu-l poate iubi pe degeneratul ei soţ, se străduieşte şi izbuteşte să se comporte exemplar, sprijinindu-l, fiindu-i aproape chir împotriva voinţei lui, refuzând trădarea.

Este atât de inocentă încât aproape nu conştientizează natura sentimentelor pe care le are faţă de Kesarion Breb. Se bucură de câte ori îl vede, îi simte forţa spirituală, îl caută cu sufletul, în tăcere, dar abia când acesta îi mărturiseşte că iubirea pe care i-o poartă i-a adus nefericirea are revelaţia adevăratei stări de fapt.

Ea va purta în suflet , aidoma lui Breb, creanga de aur a dragostei eterne pe care el i-o dăruieşte la plecare.

Acest roman demonstrează interesul aparte al scriitorului pentru zonele enigmatice ale civilizaţiei şi ale spiritului, adică pentru mister. El crede că lucrurile ascund totdeauna un sens care trebuie revelat. Cititorul are mereu impresia că dincolo de ceea ce se spune rămâne o zonă misterioasă şi aceasta e o consecinţă a stilului său. Ceremonialul discursului are o funcţionalitate a esenţialului. Înţelepciunea şi politeţea reprezintă, după Tudor Vianu, însăşi emblema paginilor sadoveniene. Atât naratorul, cât şi personajele folosesc un limbaj protocolar, exersat şi retorica de curte şi în conversaţiile cotidiene. Limbajul reflectă deferenţa, omagiul, slăvirea solemnă. De exemplu, părintele Platon, pentru a nu-l întrista pe Kesarion Breb, crezu că foarte potrivit este să-i spuie o vorbă înflorită şi dulce. Apar exprimări cu forme prevenitoare ale curteniei, cu aluzii subtile, cu maxime intercalate în vorbire care fac inconfundabil stilul sadovenian.

6