Universitatea Transilvania, Braşov

Facultatea de Sociologie şi Comunicare

Specializarea: Comunicare şi Relaţii Publice

Anul I, Grupa 2

Disciplină: Comunicare Verbală şi Nonverbală

Realizat de: Surdu Marina şi Ticuşan Oana

Cratylos

-sinteză- Platon

Hermogenes - Cratylos - Socrate

Dialogul începe cu o discuţie între Hermogenes şi Cratylos despre dreapta potrivire a

numelui. Cratylos spune că un lucru are numele pe care îl are, nu pentru că anumiţi oameni au

căzut de acord să-i dea numele, ci pentru că există în chip firesc o dreaptă potrivire a numelor.

Hermogenes cosideră că dreapta potrivire a numelor este convenţie şi acord între oameni.

Socrate spune că lucrarea legiuitorului este de a da nume având drept supraveghetor un

dialectician, dacă este să se dea numele aşa cum se cuvine.

Socrate îi spune lui Hermogenes că s-ar părea că instituirea de nume să nu fie un lucru de

rând şi că ar avea dreptate Cratylos când spunea că numele lucrurilor există în chip firesc şi nu

oricine e făuritor de nume, ci doar acela care priveşte către nume şi poate să spună forma lui în

litere şi silabe.

Socrate mai spune că numele sub care sunt cunoscuţi eroii şi oamenii s-ar părea să însele,

deoarece ei au fost umiţi după strămosi şi numele nu li se mai potrivesc, sau au fost date din

dorinta ca cei care le poartă să ajungă pe măsura numelor lor (ex. Sosias - Salvatorul, Theophilos

- iubit de zeu).

Socrate şi Hermogenes cercetează de unde provin numele zeilor, eroilor, oameilor.

Zei - locuitorii cei mai vechi ai Greciei numeau Soarele, Luna, Pământul, astrele şi

cerul zei de la faptul că le vedeau pe toate mişcându-se

Daimonii - Hesiod i-a numit daimoni pentru că erau învăţaţi şi înţelepţi

Eroul (Heros) - ar proveni din eros- iubire între un zeu şi o muritoare şi invers, sau

eirein - erau întelepţi, oratori iscusiţi şi pricepuţi în a dialoga

Oamenii (anthropoi) - numele vine de la faptul că numai omul dintre toate

vieţuitoarele examinează ceea ce vede. Hermogenes spune că ”Noi deosebim la om

un suflet si un trup.” şi că vrea să cerceteze sufletul şi trupul.

Suflet (psyche)- este prezent în trup, este cauza vieţii acestuia, trecându-i virtutea

de a respira şi reîmprospăta. Fără suflet, trupul piere. Fiinţa întregului trup este

stăpânită şi mânată de suflet.

Trup - mormântul sufletului, adăpost în chip de închisoare, locul unde sufletul se

află la păstrare

Zeul Apolouon - este numit aşa în virtutea puterii de a spăla şi alunga relele (”Cel

care spală”), pe de altă parte, în virtutea puterii sale profetice a adevărului şi a

simplitătii

Hera - aerul

Leto - numele ei se datorează blândeţii zeiţei, lipsei de asprime a firii ei gingaşe şi

firave

Artemis - integritate şi cuviinţă datorită dorinţei ei de a rămâne fecioară

Dionysos - cel ce dăruieşte vin

Afrodita - pentru că s-a născut din spuma mării

Atena - cugetul şi gâdirea, ”gândire a divinităţii”

Phaistos - strălucitor

Ares - datorită firii bărbătşti şi vitejiei sale, de neînfrânt

Hermes - zeul care a născocit vorbirea şi cuvântul

Soarele (helios) - împodobeşte în culori tot ceea ce se vede pe Pământ, face

sclipitor

Luna (meis, meies) - a micşora

Aer (airei) - ridică lucrurile de la pămant, curge mereu

Pământ (genneteira) - născătoare

Anotimpurile - delimitează iarna şi vara, roadele pământului şi vânturile (s-ar numi

hotare de la delimitează - horizousai)

Anul şi leatul - ar fi acelaşi lucru, cel care le examinează în ele însele, ceea ce

aduce la lumină rând pe rând

Principii ale etimologiei

După ce analizează etimologia numelor, sufletului si trupului, numelor zeităţilor, entităţi

astronomice, elementele şi principiile regularităţii temporale, aceştia se îndreaptă asupra eticii:

virtuţii întelectuale, morale, tehnice, termeni generici ai evoluării, stări emotive, judecată, voinţă

şi în final adevărul (care se presupune a fi fundamental acestor virtuţi intelectuale). La sfârşit ei

caută rădăcinile acestor semnificaţii în sunetele prime din care sunt compuse cele mai simple

cuvinte.

Din această lungă listă de cuvinte analizate, deprindem câteva principii ale etimologiei

susţinute de Socrate:

1. Numele lucrurilor au fost date de către unul sau mai mulţi strămoşi.

2. Când un nume este creat, este o descriere a obiectului pe care îl desemnează; de

asemenea, legiuitorii / făuritorii numelor au pus propria viziune în numele create (viziuni bune

sau rele).

3. Numele originale au supravieţui în limbajul de astăzi, dar s-au schimbat unele sunete de-

a lungul secolelor, aşa că este nevoie de expertiză specială pentru a desluşi mesajul intenţionat

original.

4. Chiar numele originale (enigmatice) au fost supuse unei compresii în câteva silabe

(acronimele moderne).

5. Un nume este un instrument, al cărui scop este de a deosebi fiinţa lucrurilor şi de a

învăţa.

6. Un cuvânt este puternic atunci când separă cu succes fiinţele lucrurilor.

7. Doi cuvinte sunt la fel de puternice atunci când abele reprezintă acelaşi obiect, dar au

descrieri diferite.

8. Pentru că un nume semnifică ceva prin descriere, poate imita fiinţa lucrului căruia i-a

fost desemnat. Face cu materialul vocal, la fel cum un portret pictat face cu materialul vizual.

9. Asemenea imitare nu ar putea fi niciodată completă sau perfectă.

10. Un nume complex poate fi analizat prin ceea ce face obiectul, alteori printr-o afirmaţie

completă, o frază întreagă.

11. Numele simple care compun nume complexe pot duce spre o analiză ulterioară, în final

trebuie găsite numele primare.

12. Numele primare se pot aaliza mai departe şi despărţi în sunete (sau litere), fiecare având

propria semnificaţie a imitării.

13. Fiecare sunet poate avea mai mult de o semnificaţie imitatvă şi recunoscând-o pe cea

relevată va depinde de context.

14. Un expert în etimologie trebuie să ştie să identifice componentele fonetice ale fiecărui

nume şi să le îndepărteze pe celelalte (ex. Pentru a înţelege numele literelor alpha, beta, etc.

putem să recuoaştem că primul sunet determină înţelesul şi celelalte pot fi igorate).

15. Când un singur nume are mai multe descifrări acestea trebuie combinate.

16. Când avem de ales între două descifrări opuse, cea mai complexă este cea mai potrivită.

17. Un cuvânt grecesc este înţeles mai bine atunci când este examinat profilui în mai multe

dialecte (comparaţia cu limba barbarilor). Uneori aceste variante pot scoate la iveală aspecte

diferite care se completează.

18. Unele etimologii pot părea forţate, dar chiar şi acestea pot câştiga credibilitate când

sunt alăturate etimologiilor înrudite.

19. Un nume poate conţine amestec de sunete potrivite, neutre sau nepotrivite, astfel având

un grad mai mic sau mai mare al corectitudinii în imitare. Dar nu poate avea un amestec

preponderent de sunete nepotrivite, pentru că nu ar mai fi numele acelui obiect.

20. Unele nume pot fi cuvinte împrumutate din alte limbi şi ar putea să nu răspundă

analizei etimologice greceşti.

Convenţionalism vs. Naturalism

Cum am văzut până acum, Socrate mediază o dispută între Cratylos şi Hermogenes,

Cratylos fiind discret în expunerea tezei naturaliste, spunându-i lui Hermogenes că acesta nu este

numele său adevărat. Hermogenes nu poate concepe aşa ceva, când tot ceea ce trebuie ca un

nume să fie numele cuiva, este un acord în comunitatea oamenilor de a fi folosit în modul acesta.

Socrate îi spune că dacă ar dori, ar putea avea un nume priveat, care nu ar coincide cu

vocabularul oamenilor din oraş, de exemplu, să numeşti un om cal, şi viceversa. Acesta este

convenţionalismul lui Hermogenes, iar obiecţia detaliată a lui Socrate faţă de viziunea

convenţionalistă a lui Hermogenes v-a fost prezentată în prima parte.

Mai departe, Cratylos nu este de acord cu „maratonul etimologic” făcut de Socrate, dar

poziţia lui va fi atacată. Socrate atacă două poziţii ale lui Cratylos:

I) Dacă un şir de sunete reprezintă o descriere mai puţin precisă a unui obiect, nu ar putea fi

niciodată numele acelui obiect

II) Dacă un şir de sunete alcătuieşte descrierea precisă a unui obiect, atunci este garantat

sursă a cunoştinţelor despre acel obiect.

----------------------------------------------------------------

I) Dacă un nume presupus incorect, cum ar fi Hermogenes, nu numeşte pe nimeni, să

numeşti persoana în cauză Hermogenes nu este ceva fals, ci nu spui nimic, ceva

ambiguu, fără folos. (în accepţiunea lui Cratylos, care demonstrează că aparţine şcolii

sofistice, care, paradoxal, neagă posibilitatea afirmaţiilor false).

Socrate răspunde şi este de acord cu faptul că în aceste contexte sunt grade diferite de

corectitudine.

I) Stabilirea unui nume nu poate fi exact, perfect.

Ex: face o analogie cu picturile: să dai un nume unei persoane este ca şi cum i-ai

potrivi acelei persoane un portret. Cineva ar putea grşi în asocierea unui portret cu persoana

corectă, aşa cum ar putea grşi în a asocia numele corect.

Mai mult, este inevitabil un gol între nume şi persoană, pentru că altfel, un portret

realizat exact, perfect după asemănarea lui Cratylos, ar rezulta nu în Cratylos + portretul lui,

ci în doi Cratylos. Numele pot fi nume atâta timp cât îndeplinesc condiţia minimă de

asemănare, adică reprezintă conturul acelor obiecte, de aici analogia cu portretul.

Socrate reintroduce elemente de convenţionalism:

I) La nivelul sunetelor primare, cuvântul „dur” (skleron) are şi sunet dur R, şi sunet uşor L-

celelalte sunete le luăm drept neutre în acest caz. Dacă acest cuvânt -„dur”- are şi

sunete uşoare şi dure, cum pot oamenii să-i înţeleagă sensul corect? (aceasta e

întrebarea pe care o pune Socrate).

Cratylos răspunde că prin convenţie, astfel este de acord cu Hermogenes mai mult decât ar

fi vrut.

II) Socrate spune că numele numerelor sunt imposibil de explicat fără a introduce un

element al convenţiei (pentru că există o infinitate de numere, nu putem găsi nume

diferite pentru fiecare dintr-o mulţime finită de litere, de aceea compunem numele din

unităţi: douăzeci-şi-doi, două-şute-şapte-zeci etc.). Acesta este un element al

convenţiei, dar nu putem elimina de tot naturalismul pentru că numerele sunt numite

şi prin descriere.

Ultima temă de discuţie între Socrate şi Cratylos, este cea a cunoaşterii, şi de unde provine

aceasta. Cratylos, în pofida prejudiciului adus de Socrate asupra naturalismului său extrem,

continuă să afirme faptul că studiul numelor este drumul privilegiat către cunoaşterea lucrurilor.

Socrate, însă, întreabă de ce ar trebui să fim convinşi că cei care au dat numele lucrurilor sunt

infailibili în descrierile descifrate.

Cratylos, care este un adept al teoriei fluxului sau al mişcării, spune că etimologiile sunt în

continuă mişcare

Răspunsul lui Socrate este că:

a) Poţi greşi şi să ai şi dreptate

b) Alte etimologii se pot descoperi care să arate că primii legiuitori nu au fost atât de adepţi

ai mişcării, până la urmă.

Rămâne întrebarea: de unde aveau cunoaşterea primii făuritori ai numelor? Evident, nu de

la nume, pentru că ei le-au creat. Aici se vede o preferinţă pentru studiul realităţii aşa cum este

ea, nu dobândirea cunoaşterii prin studiul numelor.

În argumentul final, chiar şi Cratylos, un partizan pasionat al mişcării, este de acord cu

faptul că ceva tot trebuie să rămână stabil în schimbare. Cunoaşterea nu ar fi posibilă dacă în

procesul învăţării despreobiectul ei, acel obiect s-ar schimba în altceva, astfel Socrate neagă

teoria mişcării universale, dar Cratylos rămâne la convingerile sale. Ex: Frumuseţa în sine este

frumoasă. Acest lucru nu se schimbă niciodată.

Ultima scenă scoate la lumină două evoluţii diametral opuse:

cea a lui Cratylos, cum că mişcarea/ fluxul este fără sens şi fără excepţie, încât face

imposibil să vorbeşti despre orice.

cea a lui Socrate, a existenţei stabile, care va fi caracteristica filosofiei platoniciene

Platon a fost influienţat, în anii de dezvoltare, de ambii Cratylos si Socrate. Încheierea

dialogului rată posibila alegere a ideii filosofice dintre cei doi.