Romanul interbelic, modern, subiectiv, de analiză psihologicăCaracterizarea unui personaj ca tip al intelectualului

Viziune narativă într-un roman interbelicTehnici narative într-un roman din perioada interbelică

Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu ( 1894- 1957) , romancier, poet şi dramaturg interbelic este un promotor al înoirii literaturii. În viziunea sa, literatura unei epoci trebuie să fie sincronă cu filosofia şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. La Camil Petrescu, ca şi la Proust , timpul este subiectiv, iar romanul înseamnă experienţă interioară; în consecinţă şi construcţia romanescă devine mai liberă, determinată fiind de condiţia memoriei şi a introspecţiei: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu ,…din mine însumi nu pot ieşi, eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.Romanele lui Camil Petrescu impun o nouă formă epică, neavând propriu-zis un subiect; în timp ce, până la el, în literatura noastră dominau romanele sociale, monografice, romanul lui se structurează pe o pasiune sau pe o idée. Romanele monografice consacrate realităţii obiective sunt polivalente; romanul lui Camil Petrescu este unul de observaţie a vieţii interioare , de analiză psihologică, iar creatorul descrie realitatea în măsura în care a cunoscut-o printr-o experienţă directă. Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război şi Patul lui Procust sunt opere în care se analizează sentimentul iubirii, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit şi totodată sunt abordate aspecte ale realităţii sociale, problema războiului, mecanismul presei, demagogia politicienilor. Deşi realizează monografii ale unor idei, se simte efortul scriitorului de a fixa intelectualul într-un cadru de existenţă obiectiv, social, cu o teribilă sete de adevăr dintr-o perspectivă lucidă. Romanul Ultima noapte…(1930) se înscrie în tipologia romanului modern , subiectiv şi de analiză psihologică prin perspectiva narativa, care impune autenticitatea , si prin preluarea tezelor lui Eugen Lovinescu precum teoria sincronismului şi a imitatie Termenul de roman subiectiv a fost impus de acelasi critic care subliniază particularitătile acestuia prin comparaţie cu romanul obiectiv, ambele fiind considerate ca forme ale

prozei moderne (Istoria literaturii române contemporane).Romanul apartine, de asemenea, celei de a doua vârste ale sale, după clasificarea propusă de N.Manolescu în Arca lui Noe, vârstă caracterizată prin psihologism şi autoreflexivitate.

În romanul Ultima noapte de dragoste… naraţiunea este realizată la persoana I, ca o confesiune a eroului, propunându-se o perspectivă homodiegetică.Personajul reflector traieste un proces de autoreflexivitate. Vizinea împreună cu, personajul–narator, reflector, uniscient sunt argumente în favoarea romanului subiectiv şi modern. Din punct de vedere compozitional , romanul cuprinde două părţi : prima parte este relatarea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela, iar partea a doua este jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial. Deşi distincte, cele două părţi ale romanului sunt unificate prin prezenţa unei singure conştiinţe ( care se autodefineşte în raport cu lumea înconjurătoare ) , precum şi de un artificiu de compoziţie ( prin relatarea unei scene de la popota ofiţerilor în cadrul căreia tânărul Gheorghidiu este concentrate ca sublocotenent). Scena este ulterioară evenimentelor care vor fi narate în continuare, în prima parte , căci memoria afectivă reactualizează întâmplări trecute . În ceea ce priveşte structura interioară a romanului, se poate vorbi despre descrierea monografică a unei iubiri, în toate fazele sale, de la geneză până la declin. Sentimentul este minat de o luciditate niciodată părăsită , care disecă faptele, înmulţind argumentele pentru infidelitatea femei.Acest plan, subiectiv, este prezent în ambele părti ale romanului.Al doilea plan, obiectiv, este reprezentat de cadrul social politic în care se desfăşoară povestea celor doi, Ela şi Ştefan. Personajul central, Ştefan Gheorghidiu este caracterizat direct(prin autocaracterizare), dar mai ales indirect ( trăsăturile sale reies din faptele şi acţiunile sale).Urmărind confesiunea eroului, aflăm ca este un tânăr intelectual care se impune în cercurile universitare. Iubirea pentru Ela se naste, asa cum afirma eroul dintr-un orgoliu personal ( începusem să fiu măgulit…fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente). După casătorie, vor avea o existenţa modestă dar fericită; odată cu primirea unei mosteniri din partea unchiului Tache Gheorghidiu, existenta lor se schimba treptat pentru ca femeia este atrasă de lumea mondenă. In acest moment se declanşează conflictul interior al erouliui care , cu luciditate, caută răspunsuri. Se pare că Gheorghidiu este un inadaptat şi, în cele din urmă un învins. Asa cum remarca şi George Calinescu, el e un filosof într-o lume de neştiutori de carte cinici. Discuţia de la popota ofiţerilor pune în evidenţă poziţia inadaptatului

Gheorghidiu care încearcă să nu-şi divulge sentimenteler şi să se adapteze situatiei. In acest context işi va exprima direct concepţia despre iubire , viziune prin care trebuie explicate toate evenimentele ulterioare: Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt.Pentru erou, iubirea este un produs al spiritului căci adevăratele bucurii ale dragostei sunt bucurii ale minţii. Este evident că eroul trăieste un puternic sentiment de trădare pentru că Ela nu-i înţelege principiile. Ştefan Gheorghidiu se dezvăluie treptat, din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană. El caută, ca toti eroii lui C.Petrescu, certitudini; pentru că ei trăiesc o singură dată, un mare sentiment:simţeam că femeia aceasta era a mea, în exemplar unicş asa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem la începutul lumi…Excursia de la Odobesti pare ai confirma bănuielile că este înselat, însă Ela va veni cu explicaţii plauzibile iar Stefan va rămâne doar cu un sentiment de îndoiala. Personaj hipersensibil pentru care un gest sau un cuvânt , spus la întâmplare de cei din jur,capătă în sensibilitatea lui o dimensiune catastrofală, suferă cumplit.Partea a II-a a romanului prezintă atrocităţile unui război absurd.Eroul caută si acum raspunsuri pentru iubirea sa însă drama colectivă anihilează drama personală..Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu este mai mult decât edificator. Gheorghidiu încearcă la un moment dat un sentiment de zadarnică frământare în faţa grozăviei morţii :într-un tablou străin , în golul minţii, văd .. pe nevasta-mea …dar n-am timp sa mă opesc. Bucuriile şi minciunile sunt puerile faţă de acesti oameni care vor muri , peste 10, 15 minute… Romanul se încheie cu aceeaşi incertitudine si cu portretul Elei care nu mai are nimic din farmecul fascinant al femeii care a fost. Lui Stefan îi este indiferent dacă l-a înşelat sau nu, simte dispreţ si îsi doreste să rămână liber, de aceea îi va lăsa o mare parte din avere, adică tot trecutul. În concluzie romanul Ultima noapte de dragoste.. reprezintă un moment important al modernizării romanului românesc care va conduce la sincronizarea literaturii române cu cea ocidentală , reiterându-se teza lovinesciană că există un spirit al veacului.

Caracterizarea personajului- perioada interbelicăStefan Gheorghidiu- tipul intelectualului

Personaj modern/ reflector Camil Petrescu ( 1894- 1957) , romancier, poet şi dramaturg interbelic este un promotor al înoirii literaturii. În viziunea sa, literature unei epoci trebuie să fie sincronă cu filosofia şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. La Camil Petrescu, ca şi la Proust , timpul este subiectiv, iar romanul înseamnă experienţă interioară; în consecinţă şi construcţia romanescă devine mai liberă, determinată fiind de condiţia memoriei şi a introspecţiei: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu ,…din mine însumi nu pot ieşi, eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război este o operă în care se analizează sentimentul iubirii, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit şi totodată sunt abordate aspecte ale realităţii sociale, problema războiului, mecanismul presei, demagogia politicienilor. Deşi realizează monografii ale unor idei, se simte efortul scriitorului de a fixa intelectualul într-un cadru de existenţă obiectiv, social, cu o teribilă sete de adevăr dintr-o perspectivă lucidă. În romanul Ultima noapte de dragoste… naraţiunea este realizată la persoana I, ca o confesiune a eroului, propunându-se o perspectivă homodiegetică.Personajul reflector traieste un proces de autoreflexivitate. Vizinea împreună cu, personajul–narator, reflector, uniscient sunt argumente în favoarea romanului subiectiv şi modern.Personajul central, Ştefan Gheorghidiu este caracterizat direct(prin autocaracterizare), dar mai ales indirect ( trăsăturile sale reies din faptele şi acţiunile sale).Urmărind confesiunea eroului, aflăm ca este un tânăr intelectual care se impune în cercurile universitare. Iubirea pentru Ela se naste, asa cum afirma eroul dintr-un orgoliu personal ( începusem să fiu măgulit…fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente). După casătorie, vor avea o existenţa modestă dar fericită; odată cu primirea unei mostenirii din partea unchiului Tache Gheorghidiu, existenta lor se schimba treptat pentru că femeia este atrasă de lumea mondenă. In acest moment se declanşează conflictul interior al eroului care , cu luciditate, caută răspunsuri. Se pare că Gheorghidiu este un inadaptat şi, în cele din urmă un învins. Asa cum remarca şi George Calinescu, el e un filosof într-o lume de neştiutori de carte cinici. Discuţia de la popota ofiţerilor pune în evidenţă poziţia inadaptatului Gheorghidiu care încearcă sa nu-şi divulge sentimentele şi să se adapteze

situatiei. In acest context işi va exprima direct concepţia despre iubire , viziune prin care trebuie explicate toate evenimentele ulterioare: Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt.Pentru erou, iubirea este un produs al spiritului căci adevăratele bucurii ale dragostei sunt bucurii ale minţii. Este evident că eroul trăieste un puternic sentiment de trădare pentru că Ela nu-i înţelege principiile. Ştefan Gheorghidiu se dezvăluie treptat, din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană. El caută, ca toti eroii lui C.Petrescu, certitudini; pentru că ei trăiesc o singură dată, un mare sentiment: simţeam că femeia aceasta era a mea, în exemplar unicş asa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem la începutul lumi…Excursia de la Odobesti pare ai confirma bănuielile însă Ela va veni cu explicaţii plauzibile iar Stefan va rămâne doar cu un sentiment de îndoiala. Personaj hipersensibil pentru care un gest sau un cuvânt , spus la întâmplare de cei din jur,capătă în sensibilitatea lui o dimensiune catastrofală, acesta suferă cumplit.Partea a II- a a romanului prezintă atrocităţile unui război absurd.Eroul caută si acum raspunsuri pentru iubirea sa însă drama colectivă anihilează drama personală.Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu este mai mult decât edificator. Gheorghidiu încearcă la un moment dat un sentiment de zadarnică frământare în faţa grozăviei morţii: într-un tablou străin , în golul minţii, văd .. pe nevasta-mea …dar n-am timp sa mă opesc. Bucuriile şi minciunile sunt puerile faţă de acesti oameni care vor muri , peste 10, 15 minute…Romanul se încheie cu aceeaşi incertitudine si cu portretul Elei care nu mai are nimic din farmecul fascinant al femeii care a fost. Lui Stefan îi este indiferent dacă l-a înşelat sau nu, simte dispreţ si îsi doreste să rămână liber, de aceea îi va lăsa o mare parte din avere, adică tot trecutul. În concluzie, romanul Ultima noapte de dragoste.. reprezintă un moment important al modernizării romanului românesc care va conduce la sincronizarea literaturii române cu cea occidentală , reiterându-se teza lovinesciană că există un spirit al veacului.