The structure of magicA book about Language and TherapyRichard Bandler and John GrinderSience and Behaviour Book, Inc., 1975, Palo Alto, California pag. 39-56

Traducere: Cotosman Lidia, Timisoara

CAPITOLUL 3STRUCTURA MAGICULUI

Unul dintre misterele din domeniul terapiei constă în faptul că, deşi diferitele şcoli de

terapie au diferite forme, toate au mai mult sau mai puţin succes . Această nelămurire poate fi

rezolvată când metodele eficiente comune în diferite psihoterapii pot fi descrise printr-un

singur set de termeni, astfel făcând similarităţile explicite şi posibil de învăţat de către

terapeuţii din orice şcoală.1

„...Această listă de similarităţi (printre alte forme de psihoterapie – RB/JG) este departe

de a fi completă; există suficiente indicaţii că un studiu mai amănunţit al tuturor

formelor de psihoterapie în termeni de modele formale similare ar fi necesar. O ştiinţă

mai riguroasă a psihoterapiei va lua naştere când procedurile din diverse metode pot fi

sintetizate în cea mai eficientă strategie posibilă pentru a determina o persoană să se

comporte diferit în mod spontan.”

J. Haley, Strategies of Psychotherapy, 1967, p. 85

Singura caracteristică ce este prezentă în toate formele de terapie când au succes este

aceea că oamenii aflaţi în terapie se schimbă. Această schimbare este numită în diferite feluri

de către diverse şcoli de terapie, cum ar fi: 1) reparare, 2) tratament, 3) creştere, 4) iluminare,

5) modificare de comportament etc. Oricare ar fi numele dat fenomenului, uneori face ca

experienţa unei persoane să fie mai bogată şi mai bună. Acest lucru nu e surprinzător, pentru că

oricare formă de terapie are pretenţia că ajută oamenii să se descurce mai uşor în lume. Când

oamenii se schimbă, experienţa lor şi modelul despre lume este diferit. Indiferent de tehnica

lor, diferitele forme de terapie dau posibilitatea oamenilor să-şi schimbe modelul despre lume,

şi unii fac parte din acest model nou.

Ceea ce oferim noi aici nu este o nouă şcoală de terapie, ci mai degrabă un set bine

definit de tehnici care sunt o reprezentare explicită a ceea ce e deja prezent într-o anumită

1 Recomandăm cu căldură lucrarea lui Jay Haley, Gregory Bateson şi asociaţii săi, Paul Watlawick, Janet Beavin şi Don Jackson. Studiile lor par să fie cea mai apropiată aproximare a Meta-modelului în vederea atingerii acestui scop.

1

măsură în fiecare formă de terapie. Aspectele unice ale Meta-modelului pe care îl prezentăm

sunt: în primul rând, că se bazează pe intuiţiile deja disponibile fiecărui vorbitor nativ, şi în al

doilea rând, că este un model explicit prin faptul că se poate învăţa.

META-MODELUL

Meta-modelul pe care îl prezentăm este în mare parte inspirat din modelul formal

dezvoltat în lingvistica transformaţională. Pentru că modelul transformaţional a fost creat

pentru a răspunde la întrebări care nu sunt direct conectate la modul în care se schimbă

oamenii, nu toate părţile lui sunt la fel de folositoare în crearea unui Meta-model pentru

terapie. Astfel, am adaptat modelul, selectând numai porţiunile relevante pentru scopul nostru

şi aranjându-le într-un sistem potrivit obiectivelor noastre în terapie.

În acest capitol vom prezenta Meta-modelul nostru de terapie. Aici intenţia noastră este

de a oferi o imagine de ansamblu asupra a ce este disponibil în Meta-model şi a modului de

funcţionare. În următoarele două capitole vom intra în amănunte, arătându-vă pas cu pas cum

să aplicaţi tehnicile Meta-modelului. Pentru acest capitol, vă rugăm să citiţi toată discuţia şi să

încercaţi să percepeţi în întregime imaginea a ceea ce prezentăm. Vom adăuga detalii acestei

imagini în capitolele următoare.

Ştergerile: Părţile Lipsă din Model

În majoritatea formelor de terapie (cu posibila excludere a unor forme de terapie fizică)

ceea ce se petrece constă într-o serie de tranzacţii verbale între „client” şi „terapeut”. Una

dintre caracteristicile comune ale şedinţelor terapeutice este faptul că terapeutul încearcă să afle

pentru ce a venit la terapie clientul, ce vrea să schimbe clientul. În termenii noştri, terapeutul

încearcă să determine modelul despre lume al clientului. Când clienţii îşi comunică modelul

despre lume, o fac sub forma Structurilor de Suprafaţă. Aceste Structuri de Suprafaţă conţin

ştergeri de genul celor descrise în ultimul capitol. Felul în care clientul foloseşte limbajul

pentru a comunica propriul model/reprezentare este supus proceselor universale ale modelării

umane, cum ar fi ştergerea. Structura de Suprafaţă în sine este o reprezentare a întregii

reprezentări lingvistice din care este derivată – Structura Adâncă. În cazul în care s-a produs

procesul lingvistic de ştergere, descrierea verbală rezultată – Structura de Suprafaţă – lipseşte

pentru terapeut. Această parte poate lipsi şi din modelul conştient despre lume al clientului.

Dacă modelul experienţei clientului are părţi lipsă, înseamnă că este sărăcit. Modelele sărăcite,

2

după cum am spus mai devreme, implică opţiuni limitate pentru comportament. Pe măsură ce

părţile lipsă sunt recuperate, începe procesul de schimbare în acea persoană.

Primul pas constă în determinarea de către terapeut dacă Structura de Suprafaţă a

clientului este o reprezentare completă a reprezentării lingvistice totale din care este derivată –

Structura Adâncă. În acest moment, terapeuţii sau au un simţ dezvoltat al intuiţiei bazat pe

propria experienţă, sau pot folosi Meta-modelul explicit pentru a recupera părţile lipsă. În

Meta-model, intuiţiile, pe care fiecare vorbitor nativ al limbii le are, intră în acţiune. Clientul

spune:

Mi-e frică.

Terapeutul îşi pune la contribuţie intuiţia pentru a determina dacă Structura de Suprafaţă a

clientului este completă. O modalitate de a face asta (prezentăm procesul în detaliu în

capitolele următoare) este să vă întrebaţi dacă puteţi să găsi o altă propoziţie corect formată în

engleză care să conţină acelaşi cuvânt-proces frică şi mai multe substantive-argumente decât în

Structura de Suprafaţă a clientului care să aibă acelaşi verb a-i fi frică. Dacă poţi găsi o astfel

de Structură de Suprafaţă, atunci Structura de Suprafaţă a clientului este incompletă.

Acum terapeuţii sunt puşi în faţa a trei opţiuni diferite2. Ei pot să accepte modelul

sărăcit, pot să ceară partea lipsă sau pot să o presupună. Prima opţiune, acceptarea modelului

sărăcit, prezintă dificultatea de a face procesul de terapie încet şi plictisitor, pentru că plasează

responsabilitatea totală pentru recuperarea parţilor lipsă din model pe umerii clientului, care se

află acolo de la bun început pentru a fi asistat în acest proces. Nu sugerăm că schimbarea nu

este posibilă în acest proces, dar ea necesită o perioadă de timp mai lungă decât necesar. A

doua opţiune este ca terapeutul să ceară partea care a fost ştearsă din punct de vedere lingvistic:

C: Mi-e frică.

T: De ce anume?

Sau clientul furnizează materialul din model care a fost şters din punct de vedere lingvistic şi

astfel înţelegerea terapeutului pentru model devine mai completă, sau partea lipsă din

exprimarea verbală a clientului lipseşte de asemenea şi din modelul său. Clienţii încep procesul

de descoperire personală şi se schimbă pe măsură ce se străduie să umple părţile lipsă şi devin

implicaţi activ în procesul de auto-descoperire – extinzându-se pe măsură ce îşi extind propriul

model despre lume.

Terapeuţii au şi o a treia opţiune – de pe urma experienţei, pot intui care este partea

lipsă. Pot alege să interpreteze sau să presupună partea lipsă. Nu avem nimic împotriva acestei

alegeri. Totuşi, există pericolul ca interpretarea sau presupunerea să fie incorectă. În Meta-

2 Suntem conştienţi că cele trei opţiuni discutate aici nu acoperă toate posibilităţile logice sau chiar practice. Terapistul poate, de exemplu, să ignore total Structura de Suprafaţă pe care o prezintă clientul. Cele trei categorii de răspuns ale terapeutului pe care le discutăm par să fie cele mai frecvente.

3

modelul nostru introducem o măsură de siguranţă pentru client. Clientul încearcă interpretarea

sau presupunerea terapeutului prin generarea unei propoziţii care include acel material şi îşi

verifică intuiţia pentru a vedea dacă aceasta se potriveşte, are sens sau este o reprezentare

corectă a propriului model despre lume. De exemplu, terapeutul poate avea o intuiţie puternică

legată de faptul că clientului îi este frică de propriul tată. Intuiţia lui se poate baza pe terapia

anterioară sau pe recunoaşterea unei anumite posturi a corpului sau a unei anumite mişcări pe

care a văzut-o la clientul său cu alte ocazii când a venit vorba despre acest subiect. În acest caz,

schimbul poate deveni:

C: Mi-e frică.

T: Aş vrea să spui cu voce tare asta, şi să vezi dacă se potriveşte cazului tău: „Tatăl

meu mă sperie”.

Ceea ce îi cere clientului să facă aici este să rostească Structura de Suprafaţă care

conţine presupunerea sau interpretarea lui şi să vadă dacă se potriveşte reprezentării complete a

clientului, Structura Adâncă.3 Dacă această nouă Structură de Suprafaţă conţinând intuiţia

terapeutului visavis de identitatea porţiunii şterse din Structură de Suprafaţă originală a

clientului se potriveşte cu modelul clientului, acesta va trăi o senzaţie de congruenţă sau

recunoaştere. Dacă nu, tehnicile Meta-modelului sunt disponibile ca şi ghidaj pentru

recuperarea materialului lipsă care se potriveşte cu adevărat modelului clientului. Ca măsură de

siguranţă visavis de integritatea clientului, terapeutul trebuie să fie sensibil la intuiţiile şi

experienţele clientului prin a-i acorda clientului posibilitatea de a judeca dacă presupunerea

terapeutului este corectă, prin rostirea propoziţiei şi stabilirea potrivirii ei.

A fost larg aclamată nevoia terapeutului de a fi atent la integritatea clientului. Polster şi

Polster (1973, p. 68) comentează:

„Nu există un semn precis pentru identificarea limitelor puterii unui individ de a asimila

sau a exprima sentimente care au posibilităţi explozive, dar există o măsură de

prevedere de bază – aceea de a nu-l forţa sau seduce să recurgă la comportamente pe

care nu şi le-a stabilit singur.”

În general, eficienţa unei anumite forme de terapie este asociată cu abilitatea acesteia de

a recupera porţiuni „suprimate” sau lipsă din modelul clientului. Astfel, primul pas în însuşirea

acestui set de unelte constă în a învăţa să identifici părţile lipsă din model – mai precis, să

identifici faptul că s-a produs ştergerea lingvistică. Părţile lipsă din Structura de Suprafaţă

constituie materialul care a fost şters de Transformările prin Ştergere. Recuperarea materialului

lipsă implică mişcarea spre reprezentarea completă – Structura Adâncă.

3 În Capitolul 6 ne vom întoarce la această tehnică sub denumirea generică de Tehnica Congruenţei. Aici, clientul, prin simpla numire a Structurii de Suprafaţă, scoate la iveală Structura Adâncă. Dacă Structura de Suprafaţă corespunde la o Structură Adâncă ce corespunde propriului model (este congruentă cu propriul model), clientul va trece printr-un proces de rcunoaştere.

4

Distorsiunea: Proces -----> Eveniment

Una dintre modalităţile prin care oamenii devin imobilizaţi este transformarea unui

proces în desfăşurare într-un eveniment. Evenimentele se petrec la un moment dat în timp şi se

termină. Odată ce se petrec, rezultatele lor sunt fixe şi nu se poate face nimic pentru a le

schimba.4 Această modalitatea de a-şi reprezenta experienţa este sărăcită, în sensul că clienţii

pierd controlul proceselor în desfăşurare prin reprezentarea lor sub formă de evenimente.

Lingviştii au identificat mecanismul lingvistic prin care un proces se transformă într-un

eveniment. Acesta se numeşte nominalizare, şi este discutat în ultimul capitol. Abilitatea

terapeutului de a provoca porţiunile distorsionate din modelul clientului implicând

reprezentarea de procese ca evenimente necesită ca terapeutul să fie în stare să recunoască

nominalizările din Structura de Suprafaţă a clientului. Aceasta se poate face prin examinarea

Structurii de Suprafaţă a clientului – verifici toate non-verbele din propoziţie, îţi pui întrebarea

dacă poţi găsi un verb sau adjectiv care este strâns asociat cu acesta în formă/sunet sau înţeles.

(Din nou, o procedură mai detaliată va fi oferită în Cap. 4). De exemplu, pe măsură ce clientul

începe să discute despre un proces în desfăşurare în viaţa lui – procesul continuu de a decide să

evite confruntarea cu cineva în legătură cu ceva – el îşi poate prezenta acest proces în Structura

de Suprafaţă prin fraza decizia mea:

Regret într-adevăr decizia mea.

Terapeutul, căutând distorsiunea, identifică substantivul decizie ca fiind similar în formă/sunet

şi înţeles cu cuvântul-proces a decide – astfel, fiind o nominalizare.

Sarcina terapeutului este de a ajuta clientul să vadă că ceea ce el a reprezentat în

propriul model ca şi un eveniment încheiat, terminat, este de fapt un proces în desfăşurare pe

care îl poate influenţa. Există mai multe modalităţi pentru aceasta. De exemplu, terapeutul îl

poate întreba pe client ce părere are despre decizia lui. Când clientul răspunde că este

nemulţumit, terapeutul îl întreabă ce anume îl opreşte să-şi reconsidere decizia. Clientul

răspunde, iar terapeutul continuă să aplice tehnicile Meta-modelului. Aici, terapeutul încearcă

să reconecteze evenimentul cu procesul prezent.

O altă abordare pe care terapeutul o poate folosi este:

4 În Capitolul 2, la fel ca şi în restul cărţii, adoptăm vederea filosofic-lingvistică standard cum că numai

substantivele din Structura de Suprafaţă care corespund verbelor din Structura Adâncă sunt rezultatul nominalizărilor: schimbarea reprezentării unui proces într-un eveniment. O vedere mai radicală este aceea că chiar şi substantivele din Structura de Suprafaţă care, conform analizei lingvistice standard, nu corespund unor verbe din Structura Adâncă, sunt reprezentările unui proces de către un eveniment. Din acest punct de vedere, substantivul scaun este reprezentarea evenimentului a ceea ce noi experimentăm de fapt în procesul perceperii, manipulării, .... ceea ce are coordonate spaţio-temporale şi durată. Astfel, diferenţa dintre părţile experienţei noastre care sunt reprezentate ca şi verbe în Structura Adâncă şi cele care sunt reprezentate ca şi substantive constă în esenţă în gradul de diferenţă sau schimbare pe care îl experimentăm în ceea ce este reprezentat: scaunele se schimbă încet şi fără dramatism, pe când şedinţele se schimbă mai repede şi în mod dramatic.

5

Ai ajuns la o decizie şi nu există nimic ce îţi imaginezi că poate schimba această

decizie?

Din nou, clientul răspunde cu o Structură de Suprafaţă pe care terapeutul o poate folosi,

împreună cu Meta-modelul, ca şi ghid pentru stabilirea următorului pas în determinarea

schimbării în client.

Efectul aplicării sistematice a acestor două tehnici:

a) recuperarea părţilor dispărute prin transformările de ştergere din cadrul Structurii Adânci;

b) transformarea nominalizărilor înapoi în cuvintele-proces din care au fost derivate –

Structura Adâncă.

duce la o reprezentare mai completă a modelului clientului – Structura Adâncă lingvistică din

care au fost derivate expresiile verbale iniţiale sau Structura de Suprafaţă. Acest proces implică

activ clientul în completarea părţilor lipsă şi în transformarea lucrurilor reprezentate ca şi

evenimente înapoi în procese, astfel începând procesul de schimbare.

Structurile Adânci sunt cele mai complete reprezentări lingvistice ale experienţei

clientului. Pot diferi de experienţa acelei persoane în multe feluri, care vă sunt deja familiare.

Acestea sunt cele trei caracteristici care sunt comune tuturor proceselor de modelare umană:

Ştergerea, Distorsiunea şi Generalizarea. Acestea sunt procesele universale de modelare umană

– modul în care oamenii creează orice reprezentare a propriei experienţe.

Intuiţiile care sunt reprezentate în modelul transformaţional de limbă sunt cazuri

speciale ale acestor trei principii; de exemplu, propoziţiile sau Structurile de Suprafaţă care nu

au un subiect exprimat sunt exemple ale procesului de ştergere. Pentru a dezvolta o imagine a

modelului pe care îl are clientul, această parte lipsă trebuie reconstruită; expresia trebuie

reconectată la sursă – reprezentarea completă. În cazul unei Structuri de Suprafaţă, sursa

acesteia şi reprezentarea completă sunt Structura Adâncă. În cazul Structurii Adânci,

experienţele clientului sunt sursa pentru reprezentare. Pe când Structura Adâncă este

reprezentarea lingvistică completă, aceasta este derivată dintr-o sursă mai completă şi mai

bogată – însumarea experienţelor clientului.5 Nu este surprinzător că aceleaşi procese

universale de modelare umană care ne oferă o modalitate sistematică pentru asistarea clientului

în procesul de tranziţie de la o Structură de Suprafaţă sărăcită la o reprezentare lingvistică

completă – Structura Adâncă – furnizează o modalitate sistematică de conectare a reprezentării

lingvistice a acelei persoane la setul de experienţe complete din care este derivată reprezentarea

lingvistică completă.

5 Ne vom întoarce la tratarea mai în amănunt a acestui subiect în Cap. 6, sub titlul de Structuri de referinţă – însumarea experienţei clientului – sursa din care este derivată reprezentarea lingvistică completă.

6

Structura Adâncă şi dincolo de aceasta

După cum am scos în evidenţă şi cu alte ocazii, indivizii care se găsesc in terapie şi

doresc ajutor pentru a se schimba, se află acolo de fapt pentru că simt că nu au destule

oportunităţi, că nu se pot comporta altfel decât o fac. Mai mult, indiferent cât de ciudat ni se

pare nouă comportamentul lor, acesta are sens în modelul lor despre lume.

Terapeutul a reuşit să-l implice pe client în recuperarea Structurii Adânci –

reprezentarea lingvistică completă. Următorul pas este să provoci acea Structură Adâncă de aşa

manieră încât să o îmbogăţeşti. Terapeutul are mai multe posibilităţi în acest punct. Principiul

de bază este că oamenii ajung să sufere nu pentru că lumea nu este destul de diversificată ca să

îşi poată satisface nevoile, ci pentru că reprezentarea lumii pentru ei este sărăcită. În mod

corespunzător atunci, strategia pe care o adoptăm noi, terapeuţii, este aceea de a conecta

clientul cu lumea într-un mod care îi oferă mai multe posibilităţi. Cu alte cuvinte, deoarece

clientul suferă pentru că şi-a creat o reprezentare sărăcită a lumii şi pentru că uită că

reprezentarea nu este acelaşi lucru cu lumea, terapeutul îl va asista pe client în schimbare în caz

că ajunge să se comporte într-un fel care nu este consistent cu modelul lui, şi astfel îşi

îmbogăţeşte modelul. Există mai multe modalităţi pentru aceasta, iar unele dintre ele au fost

descrise în detaliu. Importanţa canalelor senzoriale libere, descoperirea unor modalităţi de a

contracara stresul provenit din sistemul familial, traumele copilăriei, impunerea unor duble

legături terapeutice – toate sunt exemple de accentuare pe care diversele forme de psihoterapie

le-au ales ca modalitate de provocare a modelului sărăcit al clientului. Oricare ar fi şcoala de

terapie şi oricare ar fi accentul pus şi forma de tratament, când au succes, în mod caracteristic

comportă două atribute:

(1) o mare cantitate de comunicare sub formă de limbaj6;

(2) o schimbare în reprezentarea / modelul despre lume al clientului.

Ceea ce oferim noi în cadrul Meta-modelului se leagă în mod direct de ambele atribute

ale terapiei de succes. Limbajul este şi un sistem reprezentaţional şi un mijloc sau proces de

comunicare a propriei reprezentări a lumii. Procesele prin care trecem pentru a ne comunica

experienţele sunt asemenea proceselor prin care trecem pentru a ne crea experienţele. Văzută în

felul acesta, recuperarea completă a Structurii Adânci din Structura de Suprafaţă corespunde

descoperirii modelului lingvistic complet despre lume al clientului; provocarea Structurii

Adânci a clientului este direct o provocare a reprezentării lingvistice complete a clientului.

Aceleaşi instrumente / tehnici se aplică în ambele cazuri.

6 Cazul limită este cel al terapiilor fizice (de ex: Rolfing, Bioenergetică, Shiatsu ...) care pun accentul pe lucrul asupra sistemului reprezentaţional fizic – adică, fiinţele umane îşi reprezintă experienţele prin postura corpului, mişcări, contracţii musculare tipice, tonus ... Ne vom întoarce la acest subiect în Cap. 6. Chiar şi în acest caz limită, terapeutul şi clientul, vorbesc unul cu celălalt.

7

Procesele prin care oamenii îşi sărăcesc propria reprezentare a lumii sunt aceleaşi

procese prin care ei îşi sărăcesc expresia reprezentării lumii. Felul în care oamenii şi-au creat

durerea implică aceste procese. Prin ele, şi-au creat un model sărăcit. Meta-modelul nostru

oferă o modalitate specifică de a provoca aceste procese pentru a îmbogăţi modelul. În primul

rând, Meta-modelul specifică procesul de mişcare de la o Structură de Suprafaţă înspre

Structura Adâncă. Procesul de mişcare de la o Structură de Suprafaţă cu ştergere către

Structura Adâncă completă nu numai că furnizează terapeutului o imagine corectă a modelului

clientului, dar în timpul procesului clientul poate, de fapt, să-şi extindă modelul în tentativa de

a recupera partea ştearsă pe care o necesită terapeutul. În al doilea rând, furnizează un format

pentru a provoca Structura Adâncă şi a o reconecta cu experienţa persoanei, astfel făcând

schimbarea posibilă.

După ce a recuperat modelul lingvistic despre lume al clientului, terapeutul poate acum

să aleagă una sau mai multe tehnici de tratament care consideră că sunt utile în acest context.

Terapeutul poate, de exemplu, să aleagă să impună o dublă legătură terapeutică (Haley, 1973)

sau să folosească o tehnică de punere în scenă (Perls, 1973) pentru a asista procesul de

schimbare, sau să continue să provoace doar verbal modelul clientului. În oricare dintre aceste

cazuri este implicat limbajul. Eficienţa şi puterea unui terapeut este strâns legată de „bogăţia”

Meta-modelului său – numărul de alegeri pe care le are şi măiestria lui în a combina aceste

opţiuni. În această lucrare noi ne vom concentra asupra dimensiunii verbale/digitale, nu asupra

tehnicilor non-verbale/analogice, din două motive:

(1) tranzacţiile verbale sunt o formă semnificativă de comunicare în toate stilurile de

terapie;

(2) noi am dezvoltat un model pentru limbajul natural care este explicit.

Mai târziu vom arăta în detaliu că Meta-modelul pe care l-am creat din modelul

Gramaticii Transformaţionale pentru un Meta-model terapeutic poate fi de asemenea

generalizat la sisteme non-verbale de comunicare.7

Provocarea Structurii Adânci

Provocarea Structurii Adânci de către terapeut este echivalentă cu cerinţa ca clientul să-

şi mobilizeze resursele pentru a-şi reconecta modelul lingvistic cu propria lume a experienţei.

Cu alte cuvinte, aici terapeutul provoacă presupunerile clientului legate de realitatea modelului

lui lingvistic.

7 Acesta este subiectul în Cap. 6 şi în Structura Magicului II.

8

Provocarea generalizărilor

Un element pe care modelul clientului îl conţine şi care de obicei îi sărăceşte experienţa

este cel de generalizare. În mod corespunzător, Structura Adâncă, ce reprezintă partea sărăcită

a modelului va conţine cuvinte şi fraze care nu au index referenţial şi verbe care nu sunt

specificate complet.

Claritatea din haos – Substantivele/Argumentele

Pe măsură ce părţile lipsă din Structura Adâncă a clientului sunt recuperate, modelul

experienţei clientului poate deveni mai complet, deşi încă poate fi neclar şi lipsit de focus.8

Clientul spune:

C: Mi-e frică.

T: De ce anume?

C: De oameni.

În acest punct, terapeutul sau are un set de intuiţii bine dezvoltat legat de ce să facă în

continuare sau poate folosi ca şi ghid Meta-modelul nostru explicit. O modalitate explicită

pentru a determina care părţi ale expresiei verbale (şi a modelului pe care îl reprezintă) sunt

lipsite de focus este de a căuta substantivele-argument care nu au index referenţial. Aici

terapeutul are din nou trei posibilităţi: să accepte modelul lipsit de focus, să pună o întrebare

care cere concentrare asupra modelului, sau să presupună care ar fi modelul clar. Alegerea

terapeutului în acest punct are aceleaşi consecinţe ca şi tentativa lui de a recupera părţile lipsă

din cadrul modelului. Dacă terapeutul alege să ceară indexul referenţial lipsă, atunci spune:

Cine, anume (te sperie)?

Dacă, pe de altă parte, terapeutul intuieşte identitatea frazei nominale care nu are index

referenţial, se poate hotărî să ghicească. În acest caz, aceeaşi modalitate de protejare a

integrităţii clientului este disponibilă dacă terapeutul se hotărăşte să ghicească.

C: Mi-e frică.

T: De ce anume?

C: De oameni.

Terapeutul decide să presupună cine anume îl sperie pe client. Folosind modalitatea de

protecţie a clientului de care vorbeam, terapeutul îi cere clientului să rostească Structura de

Suprafaţă care cuprinde presupunerea terapeutului.

T: Aş vrea să spui cu voce tare asta, şi să vezi dacă se potriveşte cazului tău: „Tatăl

meu mă sperie”.

8 De fapt, din discuţia despre tipurile de transformări a ştergerilor din Cap. 2, rezultă că fiecare caz de Ştergere Liberă înseamnă ştergerea unui substantiv- argument din Structura Adâncă care nu avea nici un index referenţial.

9

Clientul rosteşte Structura de Suprafaţă care incorporează presupunerea sau interpretarea şi

determină dacă se potriveşte modelului lui. În oricare dintre cazuri, terapeutul răspunde –

provocând generalizarea clientului prin cerinţa de a conecta această generalizare la o experienţă

specifică – cerând un index referenţial. Acesta, următorul pas în procesul înţelegerii modelului

clientului de către terapeut, este provocarea substantivelor - argument care nu au index

referenţial.

Cuvântul oameni nu numeşte un anume individ sau grup de indivizi din modelul

clientului. Clientul poate furniza indexul referenţial lipsă din expresia verbală şi disponibil în

modelul lui şi astfel înţelegerea modelului lui de către terapeut devine mai clară, sau indexul

referenţial lipsă poate lipsi şi el din modelul clientului. Dacă acea porţiune a modelului

clientului este lipsită de claritate, întrebarea terapeutului îi permite clientului să înainteze înspre

clarificarea propriului model şi să devină mai implicat în proces.

Observaţi că clientul poate produce un anumit număr de răspunsuri, de genul „oameni

care mă urăsc”, „toţi oamenii care credeam că sunt prietenii mei”, „toţi cei pe care îi cunosc”,

„o parte din familia mea”, din care nici unul nu are indici referenţiali – sunt intenţionali, nu

extensionali, descrieri ale experienţei persoanei.9 Aceştia reprezintă generalizări care nu sunt

încă conectate la experienţa clientului. Terapeutul continuă să provoace aceste formulări

întrebând:

Cine, anume?

până primeşte de la client o exprimare verbală care are un index referenţial. În cele din urmă,

clientul răspunde:

Tatăl meu mă sperie.

Cerinţa terapeutului pentru reprezentări complete ale Structurii Adânci care include

numai cuvinte şi fraze care au indici referenţiali este de fapt o cerinţă ca clientul să reconecteze

generalizările cu experienţa din care rezultă. În continuare, terapeutul se întreabă dacă

imaginea pe care o are despre modelul clientului este clară.

Claritatea din Haos – Cuvinte verb/proces

Ambele substantive din expresia verbală:

Tatăl meu mă sperie.9 Distincţia intenţional-extensional este împrumutată din logică. Definiţia extensională a unui grup este aceea

care specifică membrii grupului prin simpla lor înşiruire (de ex: enumerare); definiţia intenţională a unui grup este aceea care specifică membrii grupului printr-o regulă sau o procedură, care împarte lumea în membrii şi non-membrii ai grupului. De exemplu, grupul tuturor oamenilor mai înalţi de 1,80 m care trăiesc în Ozona, Texas, poate fi dat extensional printr-o listă de oameni care, de fapt, locuiesc în Ozona, Texas şi au mai mult de 1,80 m, sau intenţional printr-o procedură, de genul:a) Mergi la centrul de statistică a locuitorilor din Ozona, Texas;b) Găseşte fiecare persoană de pe lista locuitorilor şi determină dacă este mai înaltă decat 1,80 m.Korzybski (1933, Cap. 1) are o discuţie foarte interesantă legată de această distincţie. Observaţi că, în general, listele sau un set specificat extensional au indici referenţiali, pe când seturile specificate intenţional nu au index referenţial.

10

au indici referenţiali (tatăl meu şi mă-pe mine). Cu toate acestea, cuvântul sau verbul de proces

din expresie nu ne oferă o imagine clară despre cum a avut această experienţă. Ştim că clientul

este speriat şi că tatăl său îl sperie, dar cum, exact, îl sperie tatăl său este reprezentat incomplet

– ce anume face care îl sperie. Terapeutul îi cere clientului să clarifice imaginea prin

întrebarea:

În ce fel te sperie tatăl tău?

Aceasta este o altă cerere a terapeutului pentru client ca acesta să conecteze generalizarea la

experienţa din care a fost derivată. Răspunsul clientului la această întrebare este o nouă

Structură de Suprafaţă pe care terapeutul o examinează pentru a vedea dacă este completă şi

clară, întrebându-se dacă toate porţiunile reprezentării complete a Structurii Adânci sunt

reflectate în acea Structură de Suprafaţă. Terapeutul continuă să examineze Structurile de

Suprafaţă generate de client, recuperând Structura Adâncă şi provocând-o la generalizări care

fac modelul neclar şi incomplet specificat, până când imaginea pe care terapeutul o are despre

modelul clientului este clară.

Provocarea ştergerilor

Când fiinţele umane îşi creează modelele lingvistice despre lume, ele selectează şi

reprezintă în mod necesar anumite porţiuni ale lumii şi le omit pe altele.10 Astfel, o modalitate

prin care reprezentarea lingvistică completă – Structura Adâncă – va diferi de experienţa pe

care o reprezintă este prin faptul că este o versiune redusă a experienţei complete despre lume a

clientului. Această reducere poate fi folositoare, după cum am mai spus, sau poate sărăci

modelul în aşa măsură încât provoacă durere persoanei. Sunt multe tehnici aflate la dispoziţia

terapeutului pentru asistarea clientului în recuperarea porţiunilor din experienţă pe care nu le-a

reprezentat în model. În seria tehnicilor verbale – non-verbale combinate, de exemplu, clientul

poate fi rugat să descrie situaţia specifică de la care a generalizat şi să dea detalii pe măsură ce

o retraieşte – astfel prezentând partea din experienţa proprie pe care a omis-o înainte să o

reprezinte lingvistic. Acest lucru reconectează clientul la propria experienţă şi în acelaşi timp îi

furnizează terapeutului un conţinut preţios şi o înţelegere a felului în care o persoană îşi

reprezintă experienţele. Din nou, intenţia noastră în acest studiu este să ne concentrăm pe

tehnicile lingvistice.

Sarcina terapeutului este de a provoca ştergerile care nu sunt folositoare; cele care

cauzează dureri sunt cele asociate cu ariile imposibilităţii, unde clientul nu vede alte opţiuni

decât pe cele care sunt nesatisfăcătoare – cele sunt dureroase. În mod tipic, o zonă unde s-a

10 Spunem în mod necesar pentru că modelele, prin definiţie, sunt reduse cu respect la ceea ce reprezintă. Această reducere constituie în acelaşi timp valoarea lor şi pericolul lor, după cum am discutat în Cap. 1.

11

produs o ştergere este o zonă în care percepţia clientului despre propriul potenţial este limitată

– pare să fie blocat, înţepenit, condamnat ...

Tehnica de recuperare a reprezentării lingvistice complete funcţionează şi se poate

învăţa, din cauză că există o reprezentare explicită – Structura Adâncă – cu care se poate

compara Structura de Suprafaţă. În esenţă, acesta este procesul de comparare a unei

reprezentări (Structura de Suprafaţă) cu modelul complet din care a fost derivată – Structura

Adâncă. Structurile Adânci în sine sunt derivate din gama de experienţe disponibile fiinţelor

umane. Structura Adâncă este la dispoziţia oricărui vorbitor nativ prin intuiţie. Lumea

experienţei stă la dispoziţia oricui vrea să o trăiască. Ca terapeuţi, noi identificăm ca o ştergere

din modelul clientului orice opţiune pe care ne imaginăm că am avea-o, sau oricine pe care

cunoaştem ar avea-o, în aceeaşi situaţie.

În acest punct, ştergerea din experienţa modelului despre lume al clientului va fi de cele

mai multe ori aşa de evidentă terapeuţilor încât aceştia pot începe să ofere sugestii/sfaturi

legate de modalităţi alternative de tratare a problemei. Este posibil să fim de acord cu multe

dintre sugestiile făcute de terapeut, pentru că experienţa noastră ar include aceste alternative,

dar, din experienţa noastră, sugestiile sau sfaturile care se potrivesc în „golurile” create de

ştergere în modelul clientului sunt relativ ineficiente. Aceste ştergeri au sărăcit modelul

clientului, şi exact acele porţiuni din experienţa posibilă a clientului le sugerează terapeutul

pentru că nu sunt reprezentate în model. Aici, clientul poate să „reziste” sau să nu audă

opţiunile, pentru că şi le-a şters din model. Astfel, sugerăm ca terapeutul să-şi păstreze aceste

sugestii până când modelul clientului este destul de „îmbogăţit” ca să le întâmpine.

Un avantaj suplimentar al terapeutului dacă îşi păstrează sugestiile şi îl implică pe client

în provocarea propriului model şi crearea de soluţii proprii, este că terapeutul nu se

aglomerează cu conţinut şi, în loc de asta, poate să se concentreze pe procesul de direcţionare a

clientului. Astfel terapeutul îşi foloseşte Meta-modelul pentru a opera direct asupra modelului

sărăcit al clientului.

Am identificat o serie de întrebări care sunt folositoare în asistarea clientului în

procesul de extindere a modelului. Când clienţii ajung la limita modelelor, de cele mai multe

ori ei spun lucruri de genul:

Nu pot să am încredere în oameni.

Mi-e imposibil să am încredere în oameni.

Acum, din moment ce noi, ca terapeuţi, ştim că noi am putut avea încredere în alţii sau ştim pe

cineva care a reuşit să aibă încredere în altcineva, suntem conştienţi că lumea este destul de

„bogată” pentru a-i permite clientului să ajungă să aibă încredere în oameni – doar modelul

acelei persoane o împiedică. Atunci, întrebarea pentru noi devine: Cum se face că unii oameni

12

pot să aibă încredere în alţii dar clientul nostru nu? Obţinem un răspuns rugându-l pe client să

explice diferenţa în modelul lui care face asta imposibil. Adică întrebăm:

Ce te împiedică să ai încredere în oameni?

Sau

Ce s-ar întâmpla dacă ai avea încredere în oameni?

Un răspuns complet al clientului la această întrebare va recupera o parte din materialul şters.

Clientul, bineinţeles, va răspunde sub forma unor Structuri de Suprafaţă. Terapeutul are la

dispoziţie uneltele necesare pentru evaluarea acestor răspunsuri verbale – procesele de

recuperare a Structurii Adânci, de clarificare a părţilor din imagine care nu sunt clare. Aceste

unelte servesc terapeutului în asistarea clintului în procesul de schimbare prin reconectarea

clientului cu experienţa proprie. Terapeutul are ca şi scop, folosind tehnicile Meta-modelului,

să obţină o imagine foarte clară a modelului clientului, care are un set de opţiuni în zonele unde

clientul are probleme. Folosirea întrebării:

Ce te împiedică să ..... ?

este crucială în reconectarea clientului cu experienţa sa de aşa natură încât să îi poată da acces

la material care înainte a fost şters, şi deci nereprezentat în modelul său.

Distorsiunea

Prin distorsiune ne referim la lucruri care sunt reprezentate în modelul clientului, dar

sunt distorsionate într-un fel care îi limitează abilitatea de a acţiona şi îi creşte potenţialul de

durere. Există mai multe modalităţi prin care Structura Adâncă e distorsionată astfel că

provoacă dureri.

Corecta formulare semantică

O modalitate prin care oamenii îşi distorsionează modelul şi îşi provoacă durere este

transferul de responsabilităţi proprii către alţii, care sunt în afara controlului propriu. Lingviştii

au identificat anumite expresii semantice prost formate. De exemplu:

George a forţat-o pe Mary să cântărească 100 de kilograme.

Generalizarea lor este că oamenii nu se poate spune că pot face pe alţii să facă lucruri care nu

sunt sub controlul lor voluntar. Noi am generalizat noţiunea de formare semantică incorectă

pentru a include propoziţii de genul:

Soţul meu mă enervează.

Terapeutul poate identifica această propoziţie ca având forma:

O anumită persoană poate face pe o anumită persoană să aibă o anumită emoţie.

13

Când prima persoană, cea care determină, este diferită de persoana care se enervează, se spune

că propoziţia este prost formată şi inacceptabilă. Forma greşită semantic a propoziţiilor de acest

tip rezultă din faptul că, literal, nu este posibil ca o fiinţă umană să creeze o emoţie în altă fiinţă

umană – astfel, noi respingem propoziţiile de această formă. Propoziţiile de acest tip de fapt

identifică situaţii în care o persoană face ceva şi o altă persoană răspunde printr-un anumit

sentiment. Ideea este că , deşi cele două evenimente se petrec unul după celălalt, nu există

neapărat o legătură între actul unei persoane şi răspunsul celeilalte. În concluzie, propoziţii de

acest tip identifică un model în care clientul transferă responsbailitatea pentru propriile emoţii

la oameni sau forţe din afara controlului său. Actul în sine nu provoacă emoţia; mai degrabă,

emoţia este un răspuns generat dintr-un model în care clientul nu-şi asumă responsabilitatea

pentru experienţe pe care el putea să le controleze.

Sarcina terapeutului în acest moment este să provoace modelul de aşa manieră ca să

asiste pe client în asumarea responsabilităţii pentru propriile răspunsuri. Aceasta se poate face

în mai multe feluri. Terapeutul poate să o întrebe pe clientă dacă se enervează de fiecare dată

când soţul ei face ceva anume. Terapeutul are mai multe posibilităţi în acest moment. De

exemplu, dacă clienta susţine că se enervează de fiecare dată când soţul ei face ceva anume,

terapeutul poate să o provoace, întrebând-o cum anume o enervează soţul ei. Dacă, pe de altă

parte, clienta admite că nu întotdeauna se enervează când soţul ei face ceva anume, atunci

terapeutul o va ruga să identifice ce anume este diferit în momentele în care acest act al soţului

ei nu are efectul „automat”. Vom prezenta aceste tehnici în următoarele două capitole.

Din nou, aceste tehnici vor permite terapeutului să reconecteze clientul cu experienţa sa

şi să desfăşoare distorsiunile limitative.

Presupoziţii

Ceea ce la prima vedere pare pentru noi, terapeuţii, un comportament bizar sau ciudat al

clientului, va avea sens în modelele lor. Să ai o imagine clară a modelului clientului înseamnă

să înţelegi sensul comportamentului sau afirmaţiilor sale. Aceasta este echivalentă cu

identificarea presupunerilor pe care le face clientul în cadrul propriului model despre lume.

Presupunerile dintr-un model apar lingvistic ca şi presupoziţii ale propoziţiilor clientului.

Presupoziţiile sunt ceea ce este indispensabil pentru ca afirmaţiile pe care clientul le face să

aibă sens (nu să fie adevărate, ci să aibă sens). Una dintre metodele cele mai accesibile pentru

ca terapeuţii să identifice porţiunile din modelul clientului care sunt sărăcite este să fie în stare

să recunoască presupoziţiile din propoziţiile clientului. Clientul afirmă:

Îmi dau seama că soţia mea nu mă iubeşte.

14

Terapeutul poate răspunde prin a identifica presupoziţia şi a o provoca direct prin a aduce la

lumină presupoziţiile Structurii de suprafaţă spre a fi examinate şi provocate. Pentru a înţelege

propoziţia, trebuie ca terapeutul să accepte presupoziţiile:

Soţul ei nu o iubeşte.

Există un test explicit pentru orice presupoziţii apar într-o propoziţie. Terapeutul ia

Structura de Suprafaţă şi formează o nouă propoziţie care este la fel cu cea veche, numai că are

un cuvânt negativ ataşat la primul verb – în această situaţie la prima propoziţie:

Nu-mi dau seama că soţul meu nu mă iubeşte.

Apoi terapeutul îşi pune întrebarea dacă aceeaşi propoziţie trebuie să fie adevărată pentru ca

propoziţia nouă să aibă sens. Este o presupoziţie orice propoziţie care trebuie să fie adevărată

pentru ca ambele propoziţii, cea a clientului şi cea nouă, care a fost formată din vechea

propoziţie la care s-a adăugat cuvântul negativ. Presupoziţiile sunt deosebit de insidioase

pentru că nu sunt prezentate deschis spre a fi discutate. Ele identifică în model unele dintre

principiile organizatorice de bază care limitează experienţa clientului.

Odată ce terapeutul a identificat presupoziţiile din propoziţia clientului, poate să le

provoace prin tehnicile pe care le-am identificat deja în secţiunea unde am vorbit despre

ştergeri.

REZUMAT

Când terapia, indiferent de formele ei, are succes, implică o schimbare în modelele

clientului, astfel încât îi permite clientului să aibă mai multe opţiuni în comportament.

Metodele pe care le-am prezentat în cadrul Meta-modelului sunt eficiente în îmbogăţirea

modelului despre lume al clientului – ceea ce înseamnă că anumite aspecte ale modelului sunt

noi. Este foarte important ca această porţiune nouă a modelului să fie bine conectată cu

experienţa lui. Pentru aceasta, clienţii trebuie să folosească, să se acomodeze şi să

experimenteze noile opţiuni. Multe terapii au dezvoltat tehnici specifice pentru aceasta: de

exemplu, psihodrama, tema pentru acasă, însărcinările etc. Scopul acestor tehnici este ca

clientul să integreze noul aspect al modelului în propria experienţă.

TRECERE IN REVISTĂ

Terapia de succes implică schimbare. Meta-modelul, adaptat din modelul

transformaţional al limbii, furnizează o metodă explicită pentru înţelegerea şi schimbarea

modelelor sărăcite ale clienţilor. O modalitate de a înţelege efectul general al Meta-modelului

este în termenii formării corecte. Ca şi vorbitori nativi, putem uşor distinge între grupuri de

cuvinte care sunt corect formate – adică propoziţii – şi grupuri de cuvinte care nu sunt corect

15

formate. Adică putem face intuitiv distincţia între ceea ce e format corect în Engleză şi ceea ce

nu e corect format. Ceea ce propunem noi aici este faptul că există un sub-set de propoziţii

corect formate în engleză pe care le recunoaştem ca bine formate în terapie. Acest set, un set de

propoziţii care sunt corect formate în terapie şi sunt acceptabile pentru noi terapeuţii, sunt

propoziţii care:

(1) Sunt bine formate în engleză, şi

(2) Nu conţin ştergeri transformaţionale sau neexplorate în porţiunea de model în care

clientul nu are posibilităţi de alegere.

(3) Nu conţin nominalizări (proces -----> eveniment).

(4) Nu conţin cuvinte sau fraze fără indici referenţiali.

(5) Nu conţin verbe incomplet specificate.

(6) Nu conţin presupoziţii neexplorate în porţiunea de model în care clientul nu are

posibilităţi de alegere.

(7) Nu conţin propoziţii care încalcă condiţiile semantice de formare corectă.

Prin aplicarea acestor condiţii de formare corectă asupra Structurilor de Suprafaţă ale

clientului, terapeutul are o strategie explicită pentru inducerea schimbării în modelul

clientului.11 Folosind aceste condiţii gramaticale potrivite pentru terapie, terapeuţii îşi

îmbogăţesc modelul independent de forma de terapie pe care o practică. Pe când acest set de

instrumente va îmbunătăţi puterea oricărei forme de terapie, suntem conştienţi că sunt multe

aspecte care se petrec în timpul întâlnirii terapeutice care nu sunt digitale/verbale. Mai degrabă,

spunem că sistemul digital este important şi oferim un Meta-model explicit. Sistemul nervos

care produce comunicarea digitală (adică limbajul) este acelaşi sistem nervos care generează

celelalte forme de comportament uman care au loc în timpul întâlnirii terapeutice – sisteme

analogice de comunicare, vise etc. Restul cărţii este făcut să atingă două obiective: primul, să

vă familiarizeze cu folosirea Meta-modelului prezentat, şi al doilea, să vă arate cum procesele

generale ale Meta-modelului pentru digital pot fi generalizate la alte forme de comportament

uman.

11 În ascultarea şi evaluarea răspunsurilor din Structura de Suprafaţă pe care clientul le prezintă la aceste întrebări, se aplică toate tehnicile Meta-modelului. Pe lângă aceasta, am găsit că e eficient să cerem clienţilor să dea răspunsuri cum (adică procese)mai degrabă decât de ce (adică justificări) la aceste întrebări.

16