Copii in evul mediu

 Societatea medievală, fiind una de oameni foarte tineri, unde puţini ajungeau să trăiască peste 30 de ani, copiii intrau în mijlocul adulţilor foarte devreme. De fapt, copilului i se dădea atenţie numai în primii ani de viata, cât era prea mic ca să se descurce singur.

Afecţiunea o găsea înafara locuinţei părinteşti (adică, în oraşe, pe stradă). De la jucării (cal de lemn, păpuşi), se trecea la jocurile în aer liber, sportive, care pentru băieţi era o introducere în lumea bărbăţiei.

Educaţia fetiţelor, dacă erau de neam nobil, erau izolate, ele fiind de obicei crescute într-o mănăstire până la căsătorie. Băieţii erau socotiţi apţi să intre în rândul bărbaţilor la 14 ani, ceea ce reprezenta vârsta majoratului şi pentru un rege. Această integrare în societatea adultă avea loc printr-o scurtă şi precoce ucenicie: la munca câmpului, într-un atelier, la oaste sau la Curte.

Ca urmare a faptului că băieţii erau consideraţi majori la 14 ani, iar fetele la 12 ani, aceasta este vârsta la care se putea încheia o căsătorie care întotdeauna era hotărâtă de părinţi, ţinând seama de zestre sau de interese de familie.

Femeile in evul mediu

 Viata femeii din societatea medievala avea trei aspecte principale: familia, casatoria si religia. Femeile Evului Mediu au fost renumite ca sotii, mame si calugarite (femei ale bisericii), dar au mai fost cateva care s-au indepartat de traditiile acelor vremuri; acelea au fost scriitoarele, poetele, educatoarele, si chiar cele care au practicat vrajitoria.

Femeile erau vazute ca fiind inferioare barbatilor, si nu se bucrau de afectiunea lor. Biserica le invata ca trebuie sa fie ascultatoare si supuse tatilor si barbatilor lor. In realitate, foarte putine femei puteau sa stea linistite acasa pentru ca cele mai multe erau nevoite sa munceasca la camp alaturi de barbati.

La oras, femeile aveau o varietate de ocupatii: faceau comert, coceau paine, torceau. Atat femeile casatorite cat si cele necasatorite erau nevoite sa munceasca pentru a trai si de multe ori ele lucrau in mai multe locuri deoarece erau platite mai putin decat barbatii. Proprietarii, fie ei barbati sau femei erau figuri importante in societatea medievala iar o femeie nemaritata proprietara avea drepturi egale cu cele ale unui barbat. Ea putea sa-si faca testament si avea drept de semnatura, dar din momentul casatoriei, ea ii ceda pamantul si drepturile sotului ei. Doar la moartea lui avea dreptul la o treime din pamant pentru a se intretine. Era de neconceput pentru o femeie sa-si urmareasca propriile idealuri sau sa aiba dorinte, acestea fiind privilegiile barbatilor. Pentru multe femei manastirea era locul in care scapau de saracie, in care li se oferea oportunitatea de a avea o viata pioasa, de a obtine o educatie si anumite responsabilitati care le erau refuzate in lumea exterioara.

Romanul cavaleresc

Roman cavaleresc este o specie literară apărută la curţile aristocratice din Franţa, la jumătatea secolului XII, care a cunoscut apogeul în Franţa şi Germania

între jumătatea secolului XII şi jumătatea secolului XIII . Subiectul principal al unui astfel de roman îl constituie aventura cavalerească,

care se îmbină cu poveşti de iubire sau alegorii religioase. Majoritatea romanelor cavalereşti sunt inspirate din istoria şi din legendele clasice, legendele regelui Arthur, aventurile lui Carol cel Mare şi ale cavalerilor săi. Sunt scrise în franceza veche şi se caracterizează printr-o înclinaţie către exotic, către locuri depărtate şi miraculos.