Strategii de interventie: a. Primul obiectiv specific, insertia copilului in mediul scolar, nupoate fi realizat decat in masura in care cadrele didactice din scoala vor fi implicate in programul de reabilitare a copilului neglijat. Pentru a putea realiza o interventie eficienta trebuie sa tinem cont de problemele specifice, care pot sa apara la clasa, dintre care amintim: imposibilitatea controlului emotional, provocarea de batai, afisarea neajutoratii in situatii de stres, imposibilitatea invatarii in clasa, obtinerea de rezultate scolare nesatisfacatoare si multe altele. Pentru a contracara aceste probleme, dar nu numai, propunem aplicarea urmatoarelor activitati: - conducerea scolii va trebui sa creeze oportunitatea de a comunica despre aceste probleme in cadrul unui forum, care sa asigure informarea- diferitilor membri ai sistemului educational despre factorii de risc in cazul neglijentei; > realizarea de training-uri cu profesorii de la clasa, care sa ofere acestora posibilitatea achizitionarii unor tehnici de interactiune cu elevii neglijati, trebuind sa ii incurajeze pe copii sa vorbeasca si sa caute ajutor atunci cand acestia au nevoie, sa poata sa controleze clasa in situatii tensionate, sa stimuleze dezvoltarea personala a elevilor si sa organizeze diferite serbari sau mici excursii in care sa ii implice pe elevii cu probleme legale de neglijenta; > desfasurarea de prelegeri in cadrul scolii avand drept tema de discutie problema copiilor abuzati, prelegeri care sa sensibilizeze intreaga comunitate scolara cu privire la neglijenta ca forma de abuz, evidentiind consecintele negative pe care le poate avea aceasta, nu numai la nivel de individ, dar si la nivelul intregului sistem interrelational, pe de o parte, precum si a masurilor de prevenire si de interventie eficiente, pe de alta parte. Activitatile amintite mai sus pot fi incluse in cadrul unui program mai amplu, care sa vizeze suportul social pe care scoala o poate oferi copiilor neglijati. Prin suportul social se incearca (DePanfilis, 2006): facilitarea accesului la informatie, la asistenta de specialitate, la resurse materiale; de exemplu haine si mancare pentru copiii neglijati; oferirea de suport emotional, evidentiat prin empatie si compasiune; asigurarea feedback-ului si a ghidarii in situatii de stres; crearea de planuri financiare care sa includa retele sociale informale, precum vecinii sau colegii; asistarea in procesul de achizitionare de noi competente si a abilitatilor de adaptare la situatii limita. Tinand seama de cele specificate mai sus, putem admite ca scoala poate oferi un suport social esential in procesul de interventie, mentinand activat un factor protector persistent. in consecinta, ea va putea asigura cadrul de desfasurare a unor activitati ce vizeaza si familia elevului neglijat, ce trebuie implicata in solutionarea problemelor ce au ca nod central propriul copil. b. in continuare, vom trece in revista strategiile de interventie pe care le propunem pentru a realiza cel de-al doilea obiectiv specific, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare intre membrii familiei. Activitatile ce urmeaza sa le realizam ar fi urmatoarele: inainte de a aplica o terapie propriu-zisa, trebuie sa avem in minte foarte clar delimitata problema specifica a fiecarui copil, de aceea e absolut necesar sa facem o evaluare initiala a cazului, de unde trebuie sa aflam urmatoarele lucruri: sanatatea fizica si mentala a copilului, nivelul sau de dezvoltare, explicatia pe care el o da evenimentelor, atitudinea parintelui fata de situatie si explicatia sa asupra faptelor, capacitatea de control a familiei, interactiunile dintre membrii ei, calitatea relatiilor, abilitatea de rezolvare a posibilelor conflicte, starea actuala a familiei si situatia financiara de moment. Toate aceste informatii vor fi descoperite prin intermediul unor interviuri cu fiecare membru al familiei si cu familia reunita, informatii care sa ajute la creionarea unui plan de interventie, avand la indemana cunostinte cu privire la starea de fapt a situatiei familiale si identificand nevoile ei. inainte de a pune in aplicare diferite strategii, trebuie sa avem in vedere si relatia ce se stabileste intre noi si familie, deoarece o interactiune buna poate asigura colaborarea din partea acestora si castigarea increderii lor in reusita interventiei. Cand membrii familiei au sentimentul ca sunt ascultati cresc sansele ca acestia sa se implice in modificarea comportamentelor si a conditiilor care contribuie la fenomenul de neglijenta. strategie ce si-a dovedit utilitatea in interventia in cazul copiilor neglijati este terapia de familie. Aceasta ii implica pe toti membrii familiei si are drept scop dezvoltarea abilitatilor de crestere a copiilor si de solutionare a problemei, vizandu-se in special abilitatile sociale, de interactiune in cadrul familiei si comportamentale. in continuare, propunem aplicarea terapiei care include activitati atat in cadrul serviciului de consiliere, desfasurate la scoala, abordare initiata de Alexander & Parsons, 1982 (apud Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006) si alte activitati ce se vor realiza acasa, demers propus de Slesnick & Prestopnik, 2005 (Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006). Un alt obiectiv ar fi ca parintii si copiii sa devina mai increzatori si mai competenti in a-si exprima parerile, nevoile si expectantele in cadrul familiei. Membrii vor fi ghidati de la interpretarea proprie la o perspectiva diferita, cea a familiei, a problemelor, prin folosirea de intrebari si resemnificari ale acestora ce au la baza interactiunea interpersonala. Consilierul creeaza o atmosfera interactiva si deschisa comunicarii de-a lungul tuturor sedintelor. Alte tehnici ce pot fi folosite aici, ar fi terapia cognitiv-comportamentala, care sa ajule la invatarea si aplicarea unor noi deprinderi de interactiune, in afara orelor de terapie. Pe langa training-urile privind competentele de comunicare, se mai pot organiza si intalniri cu profesorii de la scoala si cu persoane specializate in problematica abuzului, intalniri care sa ofere informatii despre posibilii factori de risc, ce pot produce recidiva abuzului, in functie de situatia familiei. in consecinta, obiectivul vizat e acela de a imbunatati comunicarea intre membrii familiei si de a-i ajuta sa invete diferite tehnici care sa ii ajute sa faca fata situatiilor de stres. c. Pentru dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva putem folosi modelul- DCT - Developmental Counselling and Therapy. Astfel, dupa ce vom stabili nivelul de dezvoltare al copilului, vom decide daca ar fi mai potrivit sa extindem dezvoltarea copilului pe plan orizontal - pentru a ajuta copilul sa aiba o descriere mai concreta si detaliata a experientei sau pe plan vertical - pentru a-1 ajuta sa surprinda relatii de tip cauza - efect. Astfel, copilul poate fi invatat efectiv tehnici de comunicare asertiva, pe care le poate exersa chiar in cadrul consilierii.Tot in acest sens consideram absolut necesara formarea unui grup de suport - peer grup sau crearea cel putin a unui grup de studiu la initiativa profesorului, care ar putea sa ofere copilului oportunitatea sa: - isi sporeasca abilitatile de intelegere si exprimare a sentimentelor si dorintelor; - observe cum interactioneaza ceilalti copii, ce simt si cum se comporta in legatura cu anumite probleme; - achizitioneze abilitati de rezolvare de probleme, prin incercare si eroare, testare si observatie; - isi imbunatateasca convingerile de auto-eficacitate; - isi inlature teama de a li respins. Urmarim in acest sens facilitarea dezvoltarii unor relatii pozitive cu ceilalti copii de varsta sa: manifestarea increderii, nevoia de a primi si de a da afectiune, o atitudine empatica, deschisa si calda, precum si autonomie personala (evaluarea pe sine dupa standarde personale, independenta, o preocupare moderata privind expectantele si evaluarile celorlalti). d. Deoarece tot ce tine de dezvoltarea copilului nu poate fi abordat fragmentat, o buna interventie include strategii interdependente, in sensul ca, abordand problema dezvoltarii unor abilitati de comunicare asertiva, nu o putem separa de necesitatea existentei unei bune imagini despre sine, a unui sentiment de auto-eficacitate, a unei relationali adecvate cu ceilalti si a capacitatii de a face fata problemelor specifice varstei. Pentru a ajuta copilul sa-si dezvolte strategii de coping eficiente, vom interveni pentru ajustarea acestuia la situatii pe care le considera amenintatoare sau in care se simte nesigur. Propunem in acest sens jocul de rol, ca metoda eficienta pentru invatarea unor noi abilitati ce presupune simularea unui rol pe o situatie-problema cu copilul (un eveniment care ii provoaca frica sau care il inhiba, o confruntare provocativa). Copilul va executa un pattern de comportament, un rol egociat (fixat, specific). Aceasta metoda ii ajuta in special pe copiii cu tima de sine scazuta, pe copiii persecutati sau izolati social. Kelly (1992), orbeste de aceasta metoda ca fiind o forma cognitiv-comportamentala ofisticata de repetare a comportamentului (Garfield, 1994). Astfel, un opil timid poale acoperi acest deficit prin training asertiv. O alta aplicatie oate fi invatarea relationarii cu persoane de celalalt sex, cu profesori, arinti, autoritati (Clarkson, 1992). e. Cresterea stimei de sine o vom aborda prin prisma modificariignitiv - comportamentale. Ronen a propus in 1995 un model de interventie cognitiv-omportamentala cu elemente terapeutice educative pentru a consolida utocontrolul copiilor cu tulburari de externalizare sau de internalizare demersul pe care-1 consideram adecvat cuprinde urmatoarele faze: I. Modificarea conceptiilor dezadaptative: Obiectivul primei faze este de a-1 invata pe copil ca problema lui este un comportament care depinde de el si care poate fi schimbat daca copilul invata acest lucru. Modificarea conceptiilor gresite se face prin redefinire si prin restructurare cognitiva. Se folosesc intrebari sugestive in concordanta cu nivelul de dezvoltare si personalitatea copilului pentru a-1 ajuta sa inteleaga ca problema lui nu este o chestiune de nesansa sau ca nu reprezinta o pedeapsa de care el trebuie sa se invinovateasca si ca orice lucru se poale schimba in functie de motivatia si de puterea vointei sale. II. Cresterea perceptiei stimulilor interni. A doua faza este focalizata pe dezvoltarea sensibilitatii in general si a stimulilor interni care se refera la problema particulara. Acest lucru se poate indeplini prin ascultarea propriului corp", incercarea de a se concentra pe ce si pe cum simte in cazul sensizivitalii generale si asupra parametrilor interni in ceea ce priveste problema specifica a copilului. Se pot utiliza modelele de relaxare, concentrare a atentiei si monitorizare.

III. Dezvoltarea autocontrolului se poate face invatandu-1 pe copil tehnicile de modificare a comportamentelor sale automate cu unele mediate. Copilul este antrenat prin exercitii fizice (de exemplu, sa continue sa fuga in ciuda oboselii) sau prin exercitii emotionale (de exemplu, sa-si amane gratificatia). Tehnicile includ auto-monitorizarea, auto-evaluarea, auto-intarirea, rezolvarea problemei si imaginatia.

IV. Eliminarea problemei. Problema se atenueaza si apoi dispare prin cresterea increderii in sine, monitorizare, evaluare, mentinere si generalizare.Fiecare dintre faze reprezinta o combinatie a trei componente: invatare, practicare si aplicatie. invatarea consta in atentionarea copilului asupra conceptiilor sale gresite, a gandurilor sale mediate si nemediate (automate) si in deprinderea unor tehnici de modificare a conduitei. Practicarea include exercitiile care sunt demarate in cadrul interventiei la care se adauga si temele de casa de indeplinit. Practica este directionata pe ajutorarea copilului sa foloseasca tehnicile de autocontrol in diferitele sfere ale vietii sale, cum ar fi invatarea de a identifica gandurile si starile sale emotionale, de a monitoriza, inregistra, evalua dimensiunile irationale si inhibitorii si il vom ajuta sa formuleze noi ganduri mult mai juste si productive, care-i vor facilita reducerea anxietatii sociale. De asemenea, ii vom sugera sa foloseasca vorbirea cu sine si autointarirea