Controverse în Biserica Romano-Catolică:

Galicanismul, Jansenismul, Quintismul, Josefinismul

Reforma a creat nu numai ruptură în cadrul Bisericii Romano-Catolice, dar a adus si

foarte multe discuţii purtate in cadrul Bisericii pentru putere. Dacă până la Reformă,

toată lumea occidentală se apleca papei, după ce s-a petrecut ruptura, au apărut tot

felul de dorinţe în a face ca şi papa să se supună cuiva, acesta fiind conciliul. Au fost

trei concilii care au dorit aceasta înainte de a fi Reforma. Iată dorinţa lumii clericale

şi nu numai, de a face ceva pentru a evidenţia conducerea colectivă. Discuţiile au

continuat şi vor continua atât timp când toată puterea o deţinea un singur om. Viaţa

a demonstrat aceasta, dacă unele ţări au rămas cu reprezentanţii lor de partea papei,

au fost şi altele care nu au mai dorit. Una din ele a fost Franţa, care nu s-a împăcat

de loc cu puterea papală, ci din contră s-a răzvrătit împotriva ei, să nu uităm secolul

XII-XIV când s-a întâmplat decăderea puterii papale. Ideile de libertate au continuat

şi pe timpul când sediul papal era la Avignon, timp de 70 de ani(1305-1375). Franţa

bazându-se pe decretul de la Basel, care emana Pragmatica Sancţiune de la

Bourges(1438), ca lege fundamentală a statului, acestea se petreceau în timpul lui

Carol al VII-lea al Franţei. Astfel devenea într-o oarecare măsură independent faţă

de papă, punând bază viitoarelor libertăţi galicane, adică drepturile pe care le aveau

regii în a încredinţa funcţiile bisericeşti şi punerea de taxe pe averile Bisericii iar

clerul dependent de rege.

Accentuarea drepturilor regelui francez au dus la conflictul cu papalitatea, ca mai

târziu devină grave sub Ludovic al XIV-lea(1743-1715),socotind că tot clerul de sub

coroana sa să fie supus. Aproape toţi episcopii francezi s-au conformat acestei

decizii în anii 1673 şi 1675.Papa nu a luat atitudine. Au fost şi episcopi care nu s-au

1

opus şi au făcut apel la papă. Papa Inocenţiu XI-lea(1676-1689) a acceptat apelul şi

prin 2 Brevia în 1678 şi în 1679,cerându-i regelui să renunţe la exercitarea dreptului

regalian, iar în anul 1680 îl ameninţă cu pedeapsa lui Dumnezeu, dar clerul francez

în acelaşi an n-a fost de partea regelui. În 1681 papa l-a învinuit pe rege pentru felul

în care a acţionat.Ca urmare regele Ludovic al XIV-lea în acelaşi an a convocat o

adunare generală cu scopul de a extinde puterea regală la toate diocezele. În 1682 a

dat celebra„Declaraţio cleri gallicani” cu cele patru puncte:

1- papa a primit doar o putere spirituală de la Dumnezeu. Regii şi principii nu

pot fi supuşi în cele lumeşti nici unei puteri bisericeşti şi nu pot fi depuşi de o

putere spirituală supremă.

2- Puterea papală a fost limitată prin decretele de la Konstanz.

3- Executarea puterii papale ar fi reglementată de canoanele bisericeşti, iar

Biserica Galicană se bucură de libertăţi care existau deja de demult.

4- Papa ar deţine puterea de a decide în chestiunile de credinţă iar definirea acestora

nu le-ar conferi irevocabilitate fără acordul Bisericii Universale.

Declaraţia a fost formulată în cadrul Facultăţii teologice de la Sorbona încă din

1663,iar redactarea a făcut-o episcopul francez Jaques Bossuet(+1704),episcop de

Meaux. Această declaraţie a obţinut adeziunea majorităţii clerului

francez.Profesorii şi doctoranzii în teologie şi în drept canonic au semnat această

declaraţie.

Papa a respins categoric această declaraţie şi n-a aprobat numirea celor 35 de

episcopi numiţi de către rege ca să fie hirotoniţi şi timp de şase ani au rămas

nehirotoniţi. Conflictul se părea că se întinde, însă regele în 1685 a anulat edictul de

toleranţă de la Nantes, care dădea libertate hughenoţilor pe timpul lui Henric al IV-

lea în 1598,iar papa a anulat dreptul de azil al delegaţiei franceze în Roma, iar pe

consul l-a excomunicat. Regele văzând toate acestea a anexat posesiunile papei în

2

Franţa. Conflictul nu s-a stins decât sub papa Alexandru VIII(1689-1691),regele a

restituit domeniile papale, iar papa tot n-a confirmat pe episcopi.

Compromisul s-a produs în 1693,când scaunele episcopale din Franţa au fost iarăşi

ocupate canonic. Participanţii clerului în 1682 şi-au declarat supunere, şi ascultare

faţă de papă, care a fost Inocenţiu al XII-lea(1691-1700),prin aceasta invocându-se

indirect „Declaraţio clerigallicani”, dar decretul regalian s-a păstrat.

Controversa jansenistă

Cornelius Jansen, în latină Jansenius, episcop de Ypres în Belgia(1585-1638) a

iniţiat în 1636 cu un grup de teologi au disutat planul unei reforme a evlaviei şi

credinţei catolice împotriva cazuisticii iezuite. Pentru aceasta cu un grup de teologi

şi savanţi ca: La Fontaine, J.Racine, Blaise Pascal şi alţii, adunaţi în jurul mănăstirii

Port-Royal, mănăstire de călugăriţe condusă de virtuoasa abatesă Angelique

Arnault, au arătat adevărata faţă a iezuiţilor şi a moravurilor mai marilor vremii.Ca

să fie cunoscută acţiunea lor, o parte din aceşti savanţi şi teologi au scris făcând

publice acestea. Astfel Jansenius a scris lucrarea „Augustinus”, publicată în 1638 la

doi ani după moartea lui, arătând puterea harului în mântuire fiindcă omul nu mai

poate să se mântuiască datorită păcatului strămoşesc. O lucrare inspirată după

Fericitul Augustin, cartea a fost interzisă dar ideile s-au răspândit repede în Franţa.

O altă carte a lui Antoine Arnault, ”Deasa cuminecare”, scote în evidenţă

superficialitatea spovedaniei; frica de păcate fiind suficientă pentru primirea

Tainelor, iar în acest caz spovedania îşi pierde valoarea. Chiar şi Blaise

Pascal(+1662),a scris între anii 1656-1657,”Scrisori către un provincial”, în număr

de 19 fiind 60 de ediţii în care a biciuit morala unor iezuiţi.

3

Iezuiţii n-au stat cu mâna în şold şi au făcut tot posibilul arestându-l pe Antoine

Arnault pentru cinci ani, şi-au intervenit la papă, acesta Inoceniţiu al X-lea a

condamnat cinci propoziţii dogmatice ale lui Jansenius. Janseniştii declară că în

realitate propoziţiile sunt eretice iar că autorul nu le predicase niciodată. În acest

caz papa Clement al IX-lea(1667-1669) socoteşte cazul încheiat. Ideile însă au

continuat să circule, iar papa Clement al XI-lea condamnă învăţăturile lui Quesnel,

un jansenist francez, prin enciclica Unigentus(1713) şi astfel conflictul continuă.

Mai ales că jansenistul Quesnel a refuzat o catedră la Sorbona pentru că nu a voit să

depună jurământul de condamnare a lui Antoine Arnault. Acesta a publicat în 1693

celebra carte ”Reflexiuni morale asupra Noului Testament”, cu idei janseniste, fiind

acceptată şi de rege,- de papa Clement al X-lea, dar iezuiţii nu s-au lăsat şi l-au

determinat pe papă să condamne cartea lui Quesnel, aşa cum de fapt a făcut-o.

Regele Ludovic al XIV-lea a avut o atitudine dură faţă de jansenişti, le-a închis

mănăstirea Port-Royal şi i-a obligat pe toţi să se supună. Interesant că regele a fost

de partea papalităţii. Janseniştii n-au fost desfiinţaţi, din contra ei s-au mutat în

Olanda ,dar iezuiţii până la urmă în 1773 au fost desfiinţaţi, datorită felului lor de a

fi. Ei au fost reînfiinţaţi în 1813.Biserica janseniştilor s-a unit cu vechii catolici.

Quientismul

Datorită moralei probabiliste a iezuiţilor apare un curent în Spania numit quientism,

isihie, întemeiat de Molinos(1640-1696),prin cartea sa „Călăuza spirituală”, apărută

în 1675,care nu se spovedise de 19 ani, socotind că rugăciunea trebuia spusă fără

4

cuvinte, iar ca să ajungi la desăvârşirea supremă constă în contemplare pasivă şi în

iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu.

Iezuiţii care s-au simţit şi aici lezaţi, în 1687 au fost condamnate 68 de teze din

opera lui Molinos şi a fost închis într-o mănăstire unde a murit în 1696.Ideile

quientiste au pătruns în Franţa fiind susţinute de călugărul Lacombe(+1699),prin

lucrarea sa „Analiza rugăciunii mintale”(1686).Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie

complet dezinteresată, trebuie preţuită ca stare nu ca acţiune. Acesta a fost

întemniţat 11 ani. Clerul francez a discutat această lucrare, iar Bosuet de

Meaux(1627-1704) a dovedit 34 de teze greşite. Iezuiţii au luat atitudine şi au

interzis prin sistemul inventat „cultul inimii lui Iisus” de către Margareta Alacague,

la început a fost respins dar până la urmă s-a impus.

Febronianismul

Spiritul galicanist a trecut şi în Olanda, în Germania şi chiar în Italia. Ideea de

supunere faţă de papalitate. Cel care răspândeşte ideile galicane în Olanda a fost

Van Espen, care a plecat din Louvain, deoarece nu a acceptat enciclica papală

Unigentus, în Olanda, ţara protestanţilor. Elevul său care continuă galicanismul a

fost Hontheim, care în 1673 sub pseudonimul Febronius a publicat cartea”Despre

statrea Bisericii şi despre autoritatea episcopului Romei”, spre a împăca pe toţi

creştinii şi Biserica. A susţinut egalitatea episcopilor, iar papa este ca un preşedinte

Cretium Unitatis, principii să aplice placentum regii, s-ar putea ţine chiar şi conciliu

general de unire cu protestanţii.

De fapt febronianismul nu-i altceva decât gândire a timpului a secolelor XII-XIII,

dorinţa savanţilor şi a teologilor şi chiar a oamenilor obişnuiţi, care nu se mai putea

ţine puterea în mâinile unui singur om, care în numele credinţei a stăpânit până

5

acum. Ideile febrianismului au pătruns şi în Transilvania, Petru Maior(1760-1821) a

fost cel care le-a apreciat, ştiind, că el era greco-catolic şi supus direct papalitaţii,

care se socotea centrul universului. Roma a respins ca de obicei aceste idei, mulţi

semnatari au bătut în retragere, iar papa Pius al VI-lae(1775-1799) îl determină pe

Febronius , în 1778 să revoace formal pretenţiile sale galicane. Acesta a făcut

revocarea şi a recunoscut că el este Febronius. Dar peste trei ani face cunoscut că

nu a renunţat la principiile sale.Datorită acestor principii, în Germania papa a

înfiinţat nunţiaturi cu scopul de a urmări viaţa şi activitatea episcopilor primari din

Köln, Maintz, Salzburg, etc., deşi aceştia s-au simţit lezaţi că le încalcă jurisdicţia.

Toate aceste principii au continuat şi în Austria sub împăratul Iosif II(1765-

1790),fiul Mariei Tereza(1745-1765),care a intervenit direct în viaţa Bisericii,

intervenţia sa poartă numele de Josefinism. Şi-a făcut asigurarea domniei prin

„Patentul de toleranţă” în 1781prin care pentru prima dată toate confesiunile au

primit drepturi politice, sociale, civile şi culturale. El a aplicat Placentum Regii în

viaţa Bisericii Romano-Catolice, aşa cum l-a aplicat şi mama sa. În 1783 a

suspendat jurisdicţia episcopului de Passau. Prin acest gest făcând înţeles că nu va

fi ales nici un episcop fără să fie promulgat de el. A desfiinţat multe mănăstiri în

număr de 6000, iar din avuţia lor au fost salarizaţi preoţii, sau întreţinut azile şi

chiar spitale. Şi-a făcut prezenţa şi în Biserică, prin faptul că a fixat şi numărul de

lumânări ce trebuiau arse în Biserică. Măsurile acestea le-a luat nu dintr-un spirit

anti-bisericesc, ci din dorinţa de a îmbunătăţi păstorirea credincioşilor, şi chiar a

înfiinţat noi parohii.

Papalitatea n-a stat cu mâinile în şold, ci din contră, a purtat o serie întreagă de

note diplomatice, iar în 1782 papa Pius al VI-lea a făcut o călătorie la Viena pentru

tratative cu împăratul. Deşi a fost primit în mod deosebit, n-a reuşit să obţină nimic

de la împărat, se pare că împăratul i-a arătat papei indirect răzbunarea canossei.

Faptul acesta arată cât a scăzut influenţa papală în secolul al XVIII-lea.

6

Leopold al II-lea(1790-1792),a procedat la fel ca fratele său Iosif al II-lea în

problemele bisericeşti, folosindu-se de ajutorul episcopului Scipone Ricci care a

adus prejudicii Scaunului Papal, prin faptul că ideile galicane au ajuns la apogeu.

1. August Frazen, Remigius Baumer- Istoria papilor, Bucureşti, 1986

2. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999.

3. I. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II, Bucureşti, 1993

4. Ludwig Hertling S. J., Istoria Bisericii ,Ars Longa, Iaşi, 1998

5. Spiridon Mircea, Istoria Creştinismului, 1998.

6. Nichifor Chifan, Istoria Creştinismului, Iaşi, 1999, Ed. Trinitas.

Ordinul iezuiţilor-Societatea lui Iisus

Lupta pentru apărarea credinţei catolice a îmbrăcat foarte multe forme, mai ales

după apariţia Reformei, una din acestea este şi Societatea lui Iisus, iezuiţii care au

fost aprobaţi de papa Paul al III-lea(1534-1549) în anul 1540.

Fondator este Ignaţiu de Layola, un cavaler spaniol, născut în 1941,fiind educat şi

crescut în spirit cavaleresc. În 1521 a fost rănit în lupta cu francezii pentru cucerirea

cetăţii Pompena. În spital a luat cunoştinţă de vieţile sfinţilor şi în special de vieţile

sfinţilor Francisc de Asisi şi Dominic Guzman. A fost iniţiat în fundamentele vieţii

spirituale de către benedictini. În 1523 a plecat în Palestina pentru a se dedica

convertirii musulmanilor. După câteva luni a plecat în Veneţia iar în 1526 la

Universitatea spaniolă din Alcola, apoi la Salamanca şi la Paris. Aici a întâlnit pe

viitorii lui colaboratori: Le Fevre, originar din savoia, spaniolul Laynez Navarezul,

Francisc Xavier. Vor să plece în Ţara Sfântă în pelegrinaj dar nu vor mai putea

pleca datorită războaielor dintre Veneţia şi Turcia. Acest ordin era foarte riguros

7

s-au primit decât oameni sănătoşi la minte şi trup, fiind educaţi în etape: noviciat,

studii de teologie şi filozofie, activitate proprie timp de 15 ani. Cei mai buni

deveneau profesori. Conducerea o avea generalul ordinului, care sta la Roma

socotindu-se un al doilea papă. Acestea au fost scrise în cartea ”Exerciţiile

spirituale” apărută în 1522-1523.Ordinul s-a înfiinţat în 1540 de papa Paul al III-

lea la îndemnul cardinalului Contarini. În 1540, papa îl trimite pe Francisc Xavier,

unul din întemeietorii ordinului în Orient pentru a încreştina pe cei din China şi din

India. Ordinul iezuit s-a răspândit foarte repede, în 1556 număra 12 provincii,100

de case şi 1000 de mănăstiri. A pus mâna pe întreg învăţământul european,a

înfiinţat colegii,universităţi, tipografii. Apare la Roma „Collegium Romanum” în

anul 1551 cu şcoală centrală în teologie şi filozofie al iezuiţilor, „Collegium

germano-hungarium” în 1552 cu scopul creerii de misionari pentru Germania şi

Ungaria. S-au ocupat cu combaterea protestanţilor, dar şi păstori de suflete prin

spovedanie şi predică. Au avut şi rol politic, oriunde puteau exploata situaţia, aşa a

fost cu convertirea regelui Sigismund.S-au ocupat şi de tot ce putea papalitatea.

Devizia lor a fost: ”Omnia ad majorem Dei gloriam”, cu totul pentru preamărirea

lui Dumnezeu.

Au avut un merit de a răspândi creştinismul în ţările Orientului ca religie budistă-

brahmană în Japonia, atrăgând 300.000 de credincioşi, dar datorită protestanţilor au

avut de suferit. Au fost aproape de populaţia din America de Sud, şi de negrii care

au fost făcuţi sclavi, luaţi din Africa. Au avut mari discuţii pentru a apăra drepturile

celor care au fost ocupaţi de colonişti. În Praguay în 1609 au înfiinţat un stat

independent iezuit care a durat până în 1750 când Spania cedează Portugaliei o

parte din Paraguay, iar aceştia nu au mai vrut, să fie iezuiţii stăpâni şi apărători ai

celor ocupaţi. Portugalia porneşte lupta împotriva iezuiţilor sub regele Iosif II(1750-

1777), în anul când Spania a cedat Portugaliei o parte din Paraguay, prin faptul că

marchizul Pombal s-a incomodat de aceştia.

8

Presiunile s-au făcut asupra papei Benedict al XIV-lea(1740-1758) amenintând cu

ruperea raporturilor diplomatice. Am spus că antipatia a început în Lumea Nouă, şi

iezuiţii s-au împotrivit la mutarea indienilor care erau siliţi să părăsească aşezările

lor. Pombal s-a folosit de toate mijloacele pentru a arăta cât de răi au fost iezuiţii,

pentru că cel care i-a inspectat pe iezuiţi şi i-a acuzat a fost cardinalul de Lisabona,

F. Salhanda, rudă cu Pombal.

Franţa a fost o altă ţară care a pornit împotriva iezuiţilor. În 1656 începe denunţul

faţă de probabilismul iezuit prin scrierile lui Blaise Pascal: „Scrisorile Provinciale”.

În 1756 francezii continuă lupta împotriva iezuiţilor şi în special a părintelui A.

Lavalette care a fost ministru pe plantaţiile din insulele Antil care a adus prejudicii

Franţei. Pentru aceasta Franţa a cerut suprimarea ordinului. În Spania iezuiţii au

fost învinuiţi că au fost promotorii răscoalei spaniole pentru lipsurile pe care le

aveau. În anul 1767 toţi iezuiţii au fost expulzaţi din Spania, iar bunurile confiscate.

Degeaba a protestat papa Clement al XIII-lea(1758-1769).Puterea papală nu se mai

impunea în această privinţă,deoarece se foloseau discuţiile diplomatice.Ca să

câştige ţările care s-au opus iezuiţilor, papa Clement al XIII-lea a făcut multe

confesii atât Portugaliei,Franţei lui Ludovic al XII-lea şi lui Carol al III-lea al

Spaniei, printre care şi desfiinţarea ordinului.

La începutul anului 1773 papa a înaintat proiectul de suspendare al ordinului

iezuiţilor şi la 21 iulie 1773 ordinul a fost semnat sub presiunea ambasadorului

Spaniei, la Roma Monino. Motivele le-am spus mai sus, dar totuşi documentul de

suprimare cuprinde o seamă întreagă de acuzări. Ei purtau germenii discordiei în

toate ordinele monahale, inclusiv în al lor. N-au avut o atitudine cuviincioasă faţă

de suveran unde se aflau, ameninţau ordinea publică în ţările unde erau şi ei. Odată

cu sfârşitul iezuiţilor se spera că va veni repede şi sfârşitul Bisericii în lume,

deoarece apărau cu toată puterea credinţa catolică şi îl stimau deosebit pe papă.

9

Clement al XIV-lea ca recompensă a primit Avignonul Benevento şi Ponte Coruo.

Se pare că şi lojele francmasonice au dorit suprimarea iezuiţilor. Şi ca o coincidenţă

Pombal cât şi Choiseul, ministrul lui Ludovic al XV-lea erau adepţii lojelor.

Generalul Orientului L.Ricci cât şi conducătorii ordinului au fost ţinuţi în atenţie

severă în fortăreaţa de la Sant Angelo, unde au murit. Averile ordinului în ţările în

care au fost suspendaţi au trecut în mâinile lor şi nu în mâinile papei. Este interesant

că în Prusia şi în Rusia nu s-a aplicat acest ordin de suprimare, ca să nu pericliteze

învăţământul catolic din ţările lor.

Desfiinţarea ordinului iezuiţilor n-a fost definitivă pretutindeni , pentru că ei aveau

o frumoasă carte de vizită în faţa credincioşilor catolici lucrul acesta l-a înţeles papa

Pius al VII-lea(1800-1823), care a avut foarte mult de suferit din cauza lui

Napoleon, când în 7 august 1814 a reînfiinţat ordinul, ca un sprijin deosebit al

papei. Papa a fost foarte categoric în ceea ce priveşte faptul că nu a vrut să renunţe

la neutralitatea papală. A refuzat tot ceea ce i-a propus împăratul Napoleon, fapt ce

a dus la ocuparea Romei, iar în 1809 Statul papal a fost unificat cu forţa. A avut

curajul să excomunice pe tâlharii patrimoniului lui Petru. Cu toate suferinţele papa

nu a cedat nimic, iar în 1814 a reînfiinţat ordinul iezuiţilor, ca un an mai târziu să

fie silit să se refugieze în Germania nu pentru mult timp deoarece austriecii au făcut

posibil ca papa să revină la Roma.

Am spus că în Japonia au fost convertiţi 300.000 de credincioşi dar pe lângă aceasta

au înfiinţat 13 seminarii şi 250 de biserici, dar datorită olandezilor s-a întâmplat un

fapt trist pentru confesiunile creştine catolice şi protestante. Astfel în 1607-

1666,iezuiţii au fost crunt persecutaţi, orice creştincare intra în Japonia era obligat să

calce crucea în picioare-principiul efumi. Evident protestanţii olandezi călcau crucea

pentru că nu o respectau au putut intra în Japonia. Misiunea iezuiţilor a fost şi în India

de către cel mai renumit misionar Francisc Xavier, socotit după unii istorici ca cel mai

10

mare după Sf Ap. Pavel, a predicat pe Hristos în Apus, India în Goa, a mers în

Peninsula Malaca şi în insulele Moluce. În 1949 a plecat în japonia, iar de aici în 1552

înapoi în China, dar moare pe drum. În 1558 a fost înfiinţată Arhiepiscopia de Goa.

Iezuitul Robert de Nobili(1656) a predicat în India la brahmani, prin faptul că el

cunoştea limba şi ştiinţa lor. Pentru a-i atrage la noua învăţătură s-a folosit de

obiceiurile lor . S-au îndepărtat de la adevărata învăţătură când la Botez nu făceau

exorcismele, în loc de apă foloseau sare, etc., pentru aceasta cei din Europa au luat

atitudine.

În China Mateo Ricci şi J.Schall au predicat şi ei tot în stilul celor din India cu

păstrarea obiceiurilor locale şi încă şi mai ceva-respectau credinţa, confucionismul,

chiar şi cultul strămoşilor cu tămâie şi lumânări. În 1645, papa Inocenţiu al X-

lea(1644-1655)a condamnat această toleranţă lucrul acesta în a fi de partea celor

mulţi, adică păstrând obiceiurile chinezilor, misiunea iezuită n-a lăsat urme prea

mari, fapt ce îl determină pe Benedict al XIV-lea(1740-1758) să condamne sever

aceste obiceiuri, interzicându-le. Iezuiţii n-au stat cu mâinile încrucişate când

conchistadorii au arăta cruzime şi lăcomie în America i-au criticat pentru că nu

puteau să predice şi să-şi facă misiunea creştină. Au combătut sclavia timp de 50 de

ani. Iezuitul Bartolomeo de la Los Casas, în cartea sa ”Despre distrugerea

indienilor”, a arătat cum a făcut şapte drumuri din America până la Madrid pentru

ca indienii să fie eliberaţi.

Chiar în Africa, iezuiţii portughezi au făcut cunoscut pe Hristos în Angola, Congo,

Guineea, Mozambic, Madagascar. Şi protestanţii au încercat să propovăduiască în

felul lor Evanghelia lor, pentru că nu se poate spune că este a Mântuitorului. Au

încercat şi în Brazilia, dar au rămas doar la a încerca. Şi-au dat seama că unde sunt

iezuiţi nu au nici un fel de succes. De aceea şi-au îndreptat paşii în nordul Europei,

în Laponia, în ţara străjuită de protestanţi. Este clar că în America n-au făcut prea

mulţi misiune, pentru că au plecat în bloc mai mulţi protestanţi şi evident scoţând în

11

faţă posibilitatea de a munci îi atrăgeau pe negri. Totuşi misiunea iezuiţilor a lăsat

urme prin ţările prin care au trecut, deoarece la ora actuală în China sunt peste

3.000.000 de catolici, nu mai vorbim de Filipine. De aceea ei au devenit nedoriţi

chiar în ţările catolice europene.

1. August Frönzen, Remigius Bauner, ″Istoria Papilor″, Bucureşti, Ed.Romano-

catolică

2. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti,1999, Ed. Saeculum

3. Ludvic Hertling, „Istoria Bosericii”, Iaşi, 1998

4. I. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II, Bucureşti, 1993

5. Maltea Ricci, „Historie de L’expediţion chretiene en rogaume de la

Chine(1582-1610), Paris, 1979

6. J. Richard, „La Papaute et les missions d’Orient aumofen age XIII-XV”, Rome

1977

7. S. Delacroix, „Historie universale des missiones catholique”, 2 vol., Paris,

1956/7

8. A. Vianu, „Istoria Statelor Unite ale Americii”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

63

Reforma lui Samuil I, patriarhul Constantinopolului

Anul 1453 a fost cel mai zguduitor pentru creştinismul ortodox. Cetatea de scaun a

centrului ortodox, a fost şi este supusă de turci. Dacă s-a dorit la un moment dat ca

prin patriarh să manipuleze pe toţi creştinii ortodocşi din toate ţările ortodoxe, aşa

cum de fapt a procedat sultanul Mahomed al II-lea, ceilalţi sultani nu au mai ţinut

cont nici de Coran, care prevedea printre altele că cel ce îşi plăteşte datoria poate

să-şi păstreze credinţa, ci din contră chiar i-au maltratat şi i-au omorât.

12

Ori de câte ori se întâmpla o nenorocire, creştinii erau de vină şi foarte mulţi erau

omorâţi, foarte multe lucruri banale fiind tratate cu duritate. Însuşi Mahomed al II-

lea i-a tăiat barba patriarhului Iaosaf(1465-1466)deoarece n-a aprobat un divorţ

banal dar foarte important pentru sultan. Şi cum nu ar fi fost de ajuns batjocura

păgânilor, a apărut şi elementul grecesc care din dorinţa de a fi Conducătorul

Ortodoxiei ofereau sume imense, de multe ori apărea o altă tabără şi se producea un

fel de licitaţie, aceasta neavând un caracter lung, ci era de scurtă durată. Astfel în

1466,grecii din Trebizonda au dăruit sultanului 1000 de taleri pentru a instala un

nou patriarh, iar pesta câteva zile un alt grup i-a oferit 2000 de taleri pentru numirea

cardinalului lor pentru câteva luni.

Grecii din Bizanţ se văd obligaţi să meargă în ţările ortodoxe pentru ajutor. Au

fost aduse multe daruri dar nu suficient. Patriarhii erau schimbaţi des datorită

sultanilor şi numai al lor, pentru că erau la cheremul lor şi ori de câte ori doreau îi

schimbau. De la ocuparea Imperiului şi până în anul 1800 s-au schimbat 70 de

patriarhi de 150 de ori. Mulţi patriarhi nu au sfârşit în scaun de moarte naturală, ci

după ce erau sacrificaţi de sultan.

Războiul de 30 de ani 1618-1648,a creat un precedent, atragerea ortodoxiei de

partea unei părţi catolice sau protestante, folosind toate mijloacele ca să-i aibă

aliaţi, mergând până ce arătau că ei doreau locul acesta. Fără dorinţa de a avea pe

ortodocşi alături de una din cele două confesiuni, se mergea şi pe influenţa

ambasadorilor ortodocşi faţă de sultan, ca peste tot şi în tot timpul, politicii

primează totdeauna. Turcii odată câştigători impuneau un tribut cum trebuie să se

întâmple cu patriarhii ecumenici, acestea nu erau decât monede de schimb şi erau

buni atâta timp cât serveau interesul sultanului. Sultanii au introdus Birul Sângelui,

adică ţările ocupate şi cele care trebuiau să plătească bir, erau obligate să dea copii,

ca aceştia să-i crească şi să-i formeze în armata specială, cum au fost ienicerii care

luptau împotriva ţărilor lor, dar fără ca ei să ştie, fiind crescuţi în spiritul musulman.

13

Nu numai Patriarhia Ecumenică a avut de suferit ci şi celelalte Patriarhii, de

Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Dar au fost şi patriarhi destoinici,

Silvestru(1569-1590), Meletie Pigas(1590-1601)în Alexandria, Macarie III(1647-

1672), cunoscut pentru călătoriile sale în ţările române şi ortodoxe, pe care le-a

descris fiul său arhidiaconul Paul de Alep. Patriarhia de Bizanţ a avut deasemani

personalităţi; Nifon II(1433-1488;1497-1498;1502), cel care în timpul lui Radu cel

Mare(1495-1508) cerea organizarea Mitropoliei Tării Româneşti, Samuil I

Hangeris(1763-1768;1773-1774) cel care a organizat patriarhia, este cel care a

introdus Sinodul permanent. Acesta era format din patru mitropoliţi, cu un rol al

fiecăruia deoarece sigiliul era împărţit în patru şi fiecare mitropolit trebuia să

semneze, patriarhul nu mai putea nici măcar să mai semneze vreun act. În

administraţie a introdus un comitet mixt din clerici şi mireni(gheronţi), aceştia

aveau rolul de consilieri şi de controlori. S-a eliminat despotismul patriarhal. O

serie întreagă de învăţaţi greci au plecat atât în ortodoxie cât şi în Occident, ducând

cu ei cultura grecească. Faptul acesta a dus la desfiinţarea Patriarhiilor sârbe în

1766 de la Pecipec şi cea din Ohrida în 1767.Aşa a fost şi este cu Patriarhia

Ecumenică. Astăzi este şi mai rău, legăturile şi influenţa în ortodoxie la îndemnul

turcilor s-au desfiinţat. Turcii au rămas în Asia Mică ,dar au persecutat şi persecută

pe ortodocşi şi clerul bisericesc.

1. Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de

Constantinopul şi celelalte Biserici ortodoxe de la întemeiere până la

1880”, în B.O.R 1959, nr.7-10,p.904-935

2. I.B.U, vol II, Bucureşti, 1993.

3. I. Rămureanu, „Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Ţările Române”,

în St.T, Bucureşti1955,nr.1-2,p.50-58

4. Pr. Nicolae Şerbănescu, „Patriarhul Meletie Pigas şi legăturile lui cu

Ţările Române”, în B.O.R, 1945,nr.11-12,p.699-716

14

5. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Legăturile Ţărilor Române cu Patriarhia

Antiohiei”, în St.T. 1964,nr.9-10,p.593-621

6. Ilie Georgescu, ” Legăturile Ţărilor Române cu Ierusalimul, Patriarhii

Ierusalimului în Ţările Române”, în St. T. 1956,nr.5-6,p.349-362

7. J. Meyendorff, ”L’Eglisee Ortodoxe”, Paris, 1960

65

Reforma lui Nicon

Biserica Rusă încă de la dobândirea autocefaliei în 1448 şi mai apoi de Patriarhie

în 1589 când mitropolitul Iov a fost ridicat la rang de patriarh, monahismul a jucat

un rol foarte mare. Monahismul s-a dezvoltat în două direcţii:

-prima direcţie s-a îndreptat spre un monahism interiorizat, contemplativ,

neoisihast,

-iar a doua direcţie era una în care monahismul era unul mai mult ascetic practic.

Din această dispută, în Sinodul din 1503 de la Moscova, un călugăr –Nil Sorsky a

cerut suprimarea averilor mănăstireşti. Cererea n-a convenit părţii adverse, adică

celor de-a doua direcţie susţinută de Iosif Voloţki. De partea lui Nil Sorsky s-a

alăturat şi Maxim Grecul, cel care în 1518 a fost chemat să îndrepte greşelile din

cărţile de cult ale ruşilor şi nesusţinute de monahii lui Voloţki, numiţi şi "Iosefini"

de la numele conducătorului părţii a doua deoarece sa-u găsit foarte multe greşeli,

fapt pentru care va fi întemniţat şi va muri.

Dorinţa de interpretare a existat şi de pe timpul patriarhilor, după 1589, dar cel

care a trecut la treabă a fost Nicon al VI-lea(1652-1658). A fost preot într-o parohie

din Moscova, dar murindu-i copii s-a înţeles cu soţia sa şi s-au călugărit amândoi.

Sub ţarul Alexei(1645-1676) a ajuns patriarh, punând o condiţie atât de dură ca

toată lumea de la opincă până la vlădică să asculte de Biserică.

15

Patriarhul Nicon a contribuit şi la reuniunea Haliciului cu Moscova 1653-1654, dar

n-a putut până la urmă să oprească greşelile din cărţile de cult. Clericii care au

tradus şi tipărit cărţi de cult până la patriarhul Nicon, nu doreau o indrepretare

socotind că Biserica nu a greşit cu nimic şi nu erau de acord cu ideile lui Nicon. S-a

făcut o listă cu aceste greşeli: făceau semnul crucii cu două degete, scriau Iisus cu

un singur "i", Aliluia de două ori, crucea să aibă opt capete şi nu patru, înconjurarea

Bisericii invers, 7prescuri la Proscomidie şi nu 5, erau împotriva amvoanelor şi nu

se rostea predica. Şi Patriarhul de Ierusalim(1645-1660), a observat şi el aceste

greşeli când a călătorit şi el prin Rusia. Pentru a pune în practică a chemat de la

Kyew învăţaţi ca Epifanie Slovineţki şi Simion Poloţki şi au început lucrul. În 1649

a întemeiat Academia slavo-greco-latină la Moscova, tocmai pentru a veni în

ajutorul acţiunii pornite. În 1654 s-a ţinut sub preşedenţia ţarului Alexei un Sinod în

care Nicon a făcut o expunere a reformei. S-a hotărât să se ceară şi aprobarea

patriarhilor greci care au fost de acord. S-au ţinut mai multe sinoade între anii 1655-

1656 la care au participat şi Macarie de Antiohia, Gavril de Peci, care au aprobat

primele cărţi liturgice apărute fără greşeli: Ceasalov, Triod, Irmologhion, Psaltirea,

Molitvelnicul. Au fost şi anti-reformatori în frunte cu episcopul Pavel de Colomna,

şi a foştilor tipografi în frunte cu Avacum şi Nikita Puptoviat, care au făcut să

stagneze şi patriarhul Nicon a căzut victimă şi în 1657 a demisionat pripit. A fost

ales în locul lui Ioasaf şi pentru aceasta în 1666-1667 s-a ţinut la Moscova un Sinod

în care este condamnat ca persoană.

Nicon i-a aprobat reforma dare s-a generalizat cu toată opoziţia adversarilor care s-

au numit "rascolnici". Prin această împotrivire au provocat o schismă, socotind o

cădere a Bisericii sub puterea lui antihrist. Pentru a dirija activitatea de rezistenţă şi-

au ales o mănăstire ca sediu cu numele Solovoţk de la Marea-Albă. Aceştia erau

foarte habotnici, deoarece erau în stare să moară decât să accepte îndreptările. Se

poate spune că Nicon a plătit cu persoana îndrăzneala de a face ceea ce nu trebuie

16

să apară în cadrul Bisericii Ruse. Dacă pe Nicon l-au înlocuit şi l-au condamnat, nu

înseamnă că acelaşi lucru s-a întâmpla şi cu ţarul Petru cel Mare(1652-1725) care a

adus o serie întreagă de reforme în cadrul Bisericii Ruse, este adevărat că l-au numit

şi pe el antihrist, dar n-au putut mai mult deoarece au fost preigoniţi din motive de

stat. După 1691 au fost lăsaţi în pace, iar ei s-au reorganizat în grupuri sectare în

număr de 30, împărţite în două categorii:- cu preoţi(popovţi), -şi fără

preoţi(bezpopovţi). De fapt ca şi calendarul această reformă a lui Nicon n-a putut

să pătrundă la o populaţie lipsită de cultură. Lipsa de cultură a populaţiei a lovit

într-o reformă necesară. Se poate spune că şi acestea au contribuit la reformele pe

care Petru cel Mare le-a început după 1682, după urcarea sa pe tron. Ţarul a

acţionat mai mult în domeniul administrativ. El dorea ca întreaga putere să fie în

mâinile lui, iar statul să dirijeje toate sectoarele inclusiv pe cel bisericesc. Astfel în

1721, prin regulamentul duhovnicesc a fost înlocuită funcţia de patriarh cu sinodul

dirigent, o imitare protestantă. Acest sinod era prezidat de mitropolitul de Petrograd

noua capitală imperială din 1703. Acest sinod cuprindea patru arhiepiscopi, şapte

arhimandriţi şi doi protopopi, iar ţarul era reprezentat de un funcţionar superior

numit ober-procuror. Reforma a primit şi girul patriarhilor răsăriteni în frunte cu

Patriarhul Ecumenic Ieremia al III-lea(1716-1726; 1732-1733) în anul 1723. Toţi au

fost de acord pentru că sperau un ajutor de la ruşi şi tot odată îl socotea protectori ai

ortodoxiei. Chiar ţarina Ana Ivanova(1730-1740), a păstrat aceasta şi a introdus

limba şi moda germană. În 1741 venea la domnie Elisabeta, care până în 1761 a dat

o împortanţă deosebită Bisericii ortodoxe prin faptul că a închis moscheea şi

bisericii armene şi chiar a expulzat pe evrei. Ecaterina a II-a(1762-1796), dacă la

început a fost de partea Bisericii, din 1763 a secularizat bunurile bisericilor că să

poată să facă daruri deosebite nobililor. În 1772, 1793 şi 1795 când Polonia a fost

împărţită, au fost aduşi la Ortodoxie opt milioane de uniţi. Nu era consecventă,

influenţaţi mereu de anturajul ei.

17

Trebuie spus că Petru cel Mare a deschis drumul spre cultură poporului rus,

înfiinţând şcoli, lucrarea lui a fost dusă mai departe de Ecaterina a II-a. Biserica

având patru Academii şi cinci zeci şi şapte de seminarii.

Biserica Rusă a jucat un rol important şi în misionarism, ajungând până în China şi

Japonia.

1. Pr. Prof. I.Rămureanu, Bisericile ortodoxe cu specială privire asupra

Bisericii Ortodoxe Ruse, în ST. Teologice, 1949, nr. 1-2, p.3-30

2. T.M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae şi G. Stănescu, Istoria

Bisericească Universală, vol.II, Bucureşti, 1956

3. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, I-II, Ed.2,

Bucureşti, 1927

4. N. Zernov, „The Russians and their Church”, London, 1964

5. Pr. Prof. sI. .Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II,

Bucureşti, 1993

67

Raporturile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii

Patriarhii Ieremia II, Meletie Pigas şi Kiril Lukaris.

După reformă şi accentuarea protestantismului de orice formă, s-a simţit nevoia

din partea acestora să găsească aliaţi, care şi aceştia să fie împotriva Bisericii

Romano-Catolice, şi au apelat la Biserica Ortodoxă, care niciodată n-a fost de acord

cu cele patru puncte florentine, cele discutate între cele două mari confesiuni la

Sinodul de la Ferrara-Florenţa 1438-1439 şi nu numai. Prin apropierea de ortodocşi

îşi justificau şi ei existenţa ca nemulţumiţi faţă de abuzurile Bisericii Romano-

Catolice. De fapt ei au confundat abuzurile conducătorilor Bisericii Romano-

18

Catolice cu Biserica însăşi şi în acest caz au atacat-o, crezând că vor distruge aşa pe

cei care stau în posturi înalte ale Bisericii Romano-Catolice. Au fost discuţii şi între

ortodocşi şi catolici, dar n-au atacat niciodată învăţătura Bisericii ci numai

abuzurile.

Primele încercări de unire cu ortodocşii le-au făcut husiţii praghezi încă din anul

1451, care au scris Patriarhiei de Constantinopol dar nu s-a materializat.

Luteranii, încă de la apariţia lui Luther aminteau că şi Biserica Ortodoxă nu admite

multe adaosuri catolice, fără însă să aprofundeze problema din punct de vedere

ortodox. Totuşi Melancton, un ideolog luteran a trimis o traducere greacă a

confesiunii Augustane, prin diaconul Dimitrie Myros, care a cunoscut luteranismul

la Witemberg şi s-a interesat cum a pătruns în Transilvania. Diaconul a fost trimis

special al patriarhului Ioasaf al II-lea(1523-1565). Răspunsul n-a sosit deoarece

Dimitrie a rămas la Braşov unde a colaborat cu Benker şi cu Diaconul Coresi pentru

editarea unui Catehism 1559, cu idei protestante, scris în slavo-greacă şi română.

Acesta a rămas în Transilvania pentru că îmbrăţişa ideile protestante şi nu a mai

avut curaj să se întoarcă la Constantinopol. A mai colaborat şi cu voievodul

moldovean Iacob Heraclid în 1552 pentru a face cunoscută învăţătura protestantă

printre moldoveni. N-a avut nici un succes deosebit în Ţările Române, în

Transilvania, deoarece în 1569, Pavel Tordaşi episcopul românilor s-a opus

protestanţilor şi culmea nici când a venit Comenius(Ioan Amos) în Transilvania.

În 1566 hughenoţii din Franţa s-au adresat patriarhului Mitrofan III trimiţându-i

Mărturisirea de credinţă, dar n-au primit răspuns.

Pe timpul Patriarhului Ieremia II(1572-1595), luteranii reiau dorinţa de a intra în

legătură cu Bizantinii. În 1572 ambasadorul german David Ungnad a luat în suita sa

şi pe pastorul Ştefan Gerlach, special luat pentru a duce tratative de unire cu grecii

ortodocşi.

19

Acesta a fost primit de patriarh care i-a promis că va răspunde la apelul lor.

Teologii de Tübingen în anul 1574 au scris din nou trimiţând şi Confesiunea

Augustană rugându-i, să le dea un răspuns. Patriarhul le răspunde arătându-le

greşelile printre care şi faptul că au înlăturat o serie de Sfinte Taine nemairămînînd

7, şi au păstrat greşit adaosul Filioque, acest răspuns l-a dat în 1576, în 1579 le

răspunde pe acelaşi ton la a treia scrisoare protestantă, iar în 1581 le face cunoscut

că adevărata învăţătură o face Biserica Ortodoxă ci nu ei şi oricine nici măcar nu se

pune problema pentru că ei erau în afara acestui adevăr.

De fapt răspunsul la cele trei scrisori este prima corespondenţă între protestanţi şi

ortodocşi şi primul contract între aceste confesiuni, dar şi prima abatere a

protestanţilor din partea ortodocşilor.În timpul lui Meletie Pigas al

Alexandriei(1590-1601) şi al lui Meletie II de Constantinopol au încercat iar unirea,

pe care Meletie o respinge că nu se poate o unire între cele două Biserici din punct

de vedere dogmatic, dar o prietenie între ele poate să fie. Se observă două tendinţe,

una protestantă care presează pe ortodocşi din dorinţa fierbinte de unire, arătând

unele greşeli catolice, şi una ortodoxă mult mai mult prudentă care nu face decât să

arate ceea ce este de fapt protestantismul, nu greşelile grave pe care le-a adoptat şi

teama de consecinţe, pentru că apăreau dorinţe de a găsi ceva asemănător să facă

caz. Un lucru este ştiut că iezuiţii n-au stat cu mâinile în sân, ei făcând cunoscute în

Polonia răspunsurile ortodoxe deşi protestanţii le-au socotit secrete, aceştia au făcut

caz de greşelile lor.

Dacă protestanţii n-au reuşit mai nimic în privinţa unirii cu ortodocşii, decât o

apropiere diplomatică, totuşi calvinii şi-au pus la punct altă strategie care să dea

rezultate, prin faptul ca să apară în lucrări ortodoxe să apară elemente calvine. Cel

ce a plătit cu viaţa a fost Kiril Lukaris, un om şlefuit la curtea Apusului Catolic. La

Padua şi Veneţia, din 1594 până-n 1600, a fost trimis de Patriarhul Meletie Pigas în

Polonia cu scopul de a sprijini Biserica ortodoxă în faţa iezuiţilor. La Ostrog şi

20

Vilna a tipărit cărţi antilatine susţinute prin predici tăioase. Iezuiţii s-au sesizat şi au

venit să-l închidă, nereuşind. A petrecut un timp prin Ţările Române întâlnindu-se

cu Mihai Viteazul, în Moldova socotindu-l ca un eliberator de sub turci. Nu stă mult

pentru că în 1602 este ales patriarh de Alexandria rămâne până în 1620, revizitând

Ţările Române. Fiind un anticatolic a atras ura iezuiţilor, şi simpatia calvinilor. În

1621 a ajuns Patriarh Ecumenic. În timpul Râzboiului de 30 de ani(1618-1648), în

special din Spania, după ce ajunge patriarh de Constantinopol, a oscilat între

catolicism şi protestanţi. Oscilaţia către calvini s-a materializat prin faptul că a

trimis regelui Angliei, Carol I(162-1648) Codicele Alexandrin al Bibliei. Fapt ce îi

determină pe calvini să-l ajute atât politic cât şi material. Trebuie amintit că iezuiţii

aveau influenţă mare în Istambul din 1609. Aceasta va face din Kiril Lukaris o

victimă, pentru că ei vor arăta sultanului greşelile etnarhului. Calvinii văzând că

patriarhul a primit tot ajutorul, au pus la cale un plan destul de bine reuşit prin

faptul că Antonie Leger a publicat pe seama lui Kiril Lukaris variate plastografii de

compromitere, iar ambasadorul Corneliu Haga a patronat cu semnătură publicarea

în latineşte în 1629 şi în 1633 la Geneva a unei Mărturisiri de Credinţă calvinizată

pe numele patriarhului. Deşi Lukaris s-a jurat că nu este adevărat, lucru dovedit în

scrisoarea sa către principele Transilvaniei Gebrel Bathlen în 1629. Această

Mărturisire a produs un mare scandal în lumea timpului. Iezuiţii sprijiniţi de

ambasadorul german Rudolf Schmidct şi francezul De Lesy, au dorit să-l captureze

şi să-l prezinte inchiziţiei în insula Malta. În 1634 răspunde Genevei la acuzele sale

sprijinit de ambasadorii protestanţi: olandezul Corneliu Haga şi englezul Thomas

Rowe.

Chiar regele Gustav al Suediei şi Vasile Lupu au intervenit la sultan, iar intrigile

apusene i-au pus capăt prin faptul că a fost arestat şi omorât de ieniceri în 1638.

21

Moartea patriarhului nu a limpezit lucrurile, ci din contră legătura dintre ortodocşi

şi protestanţi a cunoscut un declin, iar ortodoxia a luat atitudine împotriva acestei

Mărturisiri ţinând mai multe sinoade pentru a o combate.

Astfel în 1638 la Constantinopol în care se condamna Mărturisirea lui Lukaris pe

timpul lui Kiril II(1635-1636;1638-1639), şi a patriarhilor Mitrofan Kritopulos al

Alexandriei şi Teofan al Ierusalimului cu încă 20 de mitropoliţi şi 20 de

arhimandriţi. A fost condamnat şi autorul şi opera. Condamnarea persoanei a fost

un lucru destul de greu dar având în vedere faptul că acest Kiril II era foarte

apreciat de latini nu putea să nu facă jocul lor specific celor care ţin la Scaune. În

1642 a avut loc un Sinod la Iaşi în care s-a discutat despre Mărturisirea de Credinţă

a lui Petru Movilă, care nici nu fusese de faţă deşi vorbise cu Vasile Lupu(1634-

1653). A fost după aceea la Iaşi la nunta fiicei domnitorului. Au fost discuţii că la

Iaşi s-a ţinut numai o conferinţă teologică şi nu un Sinod, deoarece a participat

numai un episcop în persoana lui Porfirie al Niceei cu dascălul Meletie Sirigul. S-a

susţinut că mitropolitul Moldovei Varlaam(1632-1653) şi alţi episcopi locali nu au

participat. Cel ce a susţinut acestea a fost profesorul Alexandru Elian, care nu a

scris nici o carte, ci numai traduceri. Nu diminuăm valoarea acestuia, dar a susţine

aşa ceva parcă nu-i ospitalier din partea ierarhilor noştri. Deşi se susţine că a fost o

întâlnire care viza numai interesele Kievului şi Constantinopolului,susţinută de

profesorul Elian deoarece nu a participat autorul Petru Movilă. Totuşi ospitalitatea

românească nu rămânea departe la un astfel de eveniment. Au discutat Mărturisirea

de credinţă a lui Petru Movilă ca apoi în Sinodul de la Constantinopol în 1643 să o

socotescă folositoare pentru creştinii ortodocşi.

Protestanţii nu s-au lăsat, ei au tradus Noul Testament în limba greacă, atrăgând pe

unii din greci. Se făceau presiuni asupra patriarhilor greci în probleme

controversate, prefacerea Euharistiei, primatul papal.

22

Pentru aceasta, în 1672 patriarhii orientali au ţinut un Sinod la Constantinopol în

care au condamnat Mărturisirea de Credinţă a lui Lukaris. Patriarhii au trimis

răspuns ruşilor şi anglicanilor împreună cu Mărturisirea lui Dosoftei ai

Ierusalimului intitulată ″Pavăza Ortodoxiei″.

În 1672 la Ierusalim s-a ţinut un Sinod la care au participat 71 de episcopi şi

patriarhi răsăriteni ca să dea un răspuns în ceea ce priveşte polemica jansenistă-

calvină, în care era amestecată şi ortodoxia. A fost iar condamnată Mărturisirea lui

Lukaris, s-a susţinut că nu au nici o legătură cu ideile janseniste care se împotriveau

puterii papale. Prima Mărturisire de Credinţă îi aparţine lui Scholarios, primul

patriarh sub turci care a scris la îndemnul sultanului Mahomed al II-lea(1451-1481)

să cunoască Ortodoxia. A mai scris o Mărturisire de Credinţă şi Mitrofan

Kritopulos în 1625, care nu a susţinut punctul ortodox punând capăt în ceea ce

priveşte Sf. Taine, socotind că numai trei Sf. Taine sunt necesare, în timp ce

Mirungerea, Hirotonia, Nunta şi Maslul sunt benevole. A scris această Mărturisire

în timpul când a stat în Africa, Elveţia şi Germania(1617-1626) trimis de Lukaris.

Se vede influenţa protestantă.

1. Milan Şesan, ″Ortodoxia în faţa Reformaţiei şi Uniaţiei″, în Mitropolia

Ardealului, 1962, nr. 3-4, p.205-283

2. Idem, ″Comenius şi românii″, în Mitropolia Ardealului, 1959, nr. 3-4,

p.195

3. Idem, ″Husiţii şi Ortodoxia″, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1958,

p.218-227

4. N. Chiţescu, ″Ortodoxie şi protestantism″, în Ortodoxia, 1950, nr. 3-4, p.

383-439

5. I. Ică,″Mărturisirea de Credinţă a lui Mitrofan Kritopulos″, Sibiu, 1972

23

6. Milan Şesan, ″Comemorarea Patriarhului Kiril Lukaris″, în Mitropolia

Ardealului, 1958, nr.7-8, p.574

7. Pr. Dănuţ Manu, ″Importanţa Sinoadelor Răsăritene din sec.XVII pentru

unitatea Ortodoxiei″, teză de doctorat, în Ortodoxia, 1987,nr.3-4, p.36-104

8. Milan Şesan, ″Sinodalitatea Ortodoxă în sec.XV-XVII″, în Mitropolia

Ardealului,1965,nr.4-6,p.306-328

9. Idem, ″Sinodalitatea Ortodoxă în sec.XV-XVII″, în Mitropolia

Ardealului,1965,nr.9-10,p.660-677

10.V.Lochiţă, ″Mărturisirea lui Dositei″, în Candela, LIII-LIV, 1942

Renaşterea

Datorită faptului că lumea medievală era teocentrică în care Dumnezeu deţine

măsura tuturor lucrurilor, propovăduită şi susţinută de oamenii Bisericii. Occidentele,

chiar cu arma în mână, a făcut să apară o nouă concepţie în care omul devenea centrul.

Accentul s-a pus numai pe ceea ce face omul, nu mai avea nevoie de Dumnezeu, tot

ceea ce creează omul de acum în acolo este o luptă împotriva lui Dumnezeu şi a

Bisericii. Spiritul uman s-a lepădat de trecut, adică s-a lepădat de Dumnezeu, nu toţi

evident, dar nu mai caută sprijin divin ci în afara creştinismului. Şi acesta îl găseşte în

Antichitatea clasică. Aceasta a adus, este adevărat o cultură deosebită, dar trebuie

menţinut că filosofii greci au ajuns la divinitate socotind-o mai presus de orice. Deci

întoarcerea la Antichitate nu înseamnă renunţarea definitivă la divinitate ci

posibilitatea omului de a înţelege mai bine ceea ce este dincolo de el, dar lasă un loc

24

imens de interpretare. Această perioadă de timp începând cu 1350 şi durînd 300 de ani

marchează şi o trecere de la lumea medievală la lumea modernă în care omul simte că-

i puternic creează şi îi dă putere raţiunii sale de a înţelege lumea. Acest cuvânt nou

este umanismul sau ″Renaşterea″. Numele de Renaştere vine din latină, exprimă ideea

de a readuce cultura greacă în faţă. Numele s-a dat destul de târziu în 1855.

Renaşterea a creat condiţiile esenţiale de cultură modernă prin ale cărei creaţii artistice

şi invenţii ştiinţifice au jucat un rol în istoria lumii. Primul care a întrebuinţat acest

termen a fost istoricul francez Jules Michelet, şi care mai târziu a fost preluat de

istoricul elveţian Jacob Burckhardt, l-a explicat prin îmbinarea geniului propriu italian

cu spiritul antic, în care triumfă individualismul mai ales în litere şi artă.

Cuvântul umanism are două înţelesuri: cuprinde ideea unei educaţii care îşi propune

să realizeze idealurile unui om desăvârşit, şi orientarea studiilor într-o anumită direcţie

spre antichitatea clasică în care tipul omului s-a realizat mai complet. Umanism şi

clasicism sunt sinonime. Artă, literatură, ştiinţă, limbile greacă şi latină sunt expresia

integrală clasică a culturii umaniste. Pentru umanism, omul a absorbit toată energia

creatoare a lumii. Umanismul a preţuit fiinţele umane ca entităţi individuale cu dreptul

de a-şi dezvolta propriile lor personalităţi şi interesul pentru capacitatea minţii umane

de a interpreta datele pe care i le aduceau simţurile. Deci Umanismul şi Renaşterea

sunt manifestări individualiste în tot ceea ce cuprinde viaţa umană, dar şi tendinţe

medievale mistic-religioase ale sufletului însetat după epoca de aur a trecutului, a

culturii antice şi un proces economic de trecere de la economia rurală a statului feudal,

la centralizarea puterii de stat în formarea statelor moderne. Acestea, Renaşterea şi

Umanismul a influenţat viaţa culturală şi teologică a vremii de la 1350 la 1650.

Spiritul Renaşterii este însetat de frumos, dar aceasta nu poate fi făcut de om cunoscut

decât prin raţiunea sa care nu mai este subjugată cugetării medievale.

Câţiva din scriitori contribuie prin lucrările lor la crearea noului spirit care va ajunge

dominant şi cultura teologică. Dintre aceştia amintim pe Dante Alighieri. El este cel

25

care deschide poarta noului, deşi era creştin prin renumita sa lucrare ″Divina Comedie

″, trilogie în care arată iubirea spiritualizată a femeii. În lucrarea sa nu arată doar

infernul ci şi purgatoriul. Acestea sunt văzute împreună cu prietena sa. Alt

reprezentant este Francesco Petrarca, a studiat dreptul la Montpellier, Bologna, în

localitatea Vaucluse unde avea un post de cleric inferior. El a cântat iubirea frumoasă

dar neîmpărtăşită a Laurei, în poeziile sale, în hexametri latini. ″Asaris″, un poem în

memoria lui Scipio Africanul neterminat. La Roma a căutat vechi manuscrise greco-

latine, pleacă din Roma în 1353 şi se dedică preoţiei şi scrie ″Despre dispreţuirea

lumii″, combătând scolastica decadentă, apoi a scris ″De vita solitaria″,71 ″De vera

sapienţia″ în care îşi descrie păcatele tinereţii, dar combătând ignoranţa, astrologia şi

altele. Dacă la aceştia se simte destul de mult creştinismul, la Boccacio începe să

domine epicureismul şi frivolitatea. În ″Decameronul″ arată moravurile societăţii

timpului, o societate şi o Biserică plină de păcate.

Renaşterea şi Umanismul au reuşit să se menţină şi să apară datorită faptului că

oraşele italiene au făcut comerţ şi s-au îmbogăţit. Bogăţia a asigurat posibilitatea

pentru studii şi negustorii deveneau patroni ai oamenilor de cultură şi artiştilor. Dar şi

tiparul a contribuit pentru că a făcut posibilă răspândirea rapidă a informaţiilor în cea

de a doua poartă a Renaşterii. Tiparul a fost inventat de Gutenberg(1394-1468) în anul

1434.

Renaşterea Italiană :

Renaşterea îşi are începutul în Italia, deoarece tradiţia clasică era mai puternică

decât în alte ţări, şi după cum am spus şi oraşele italiene dispuneau de averi necesare

susţinerii Renaşterii. Familia De Medici era interesată de a creea atât durabil cât şi

estetic, aducând atât savanţi cât şi artişti de a face dorinţa realitate. Italia a fost şi ţinta

sau ţara pe care grecii, după căderea Constantinopolului în 1453, au dorit-o, aducând

cu ei, pentru a fi primiţi şi ţinuţi, manuscrise valoroase pe care oamenii de cultură

26

puteau să le studieze. Începutul grecilor de a veni în Italia înainte de căderea

Constantinopolului, l-a făcut Manuel Chrisolores în 1393 la Veneţia, şi trei ani de zile

a predat limba greacă, limba Renaşterii. Pentru prestigiul Italiei şi al renaşterii şi papii

au contribuit la dezvoltarea şi înflorirea culturii lor. Astfel papa Nicolae al V-

lea(1447-1455), a inaugurat o eră de aur. Curia a devenit un for al învăţaţilor, al

literaţilor şi al artiştilor. A adunat manuscrisele antichităţii clasice şi creştine. El a

întemeiat Biblioteca Vaticanului, a promovat artele şi chiar a dorit de-a transforma

Roma într-un oraş al Renaşterii, dar a murit.

Sixtus al IV-lea(1475-1484), franciscan cu o pregătire teologică devenind chiar

general al ordinului Franciscan. El a reuşit să facă din Roma un oraş al Renaşterii.

Este fondatorul Capelei Sixtine, şi s-a îngrijit de artă şi de ştiinţă.

Iuliu al II-lea(1503-1513) a fost un comandant de oaste decât papă. În timpul

pontificatului său, Bramante a realizat planul noii bazilici a Sf. Petru, şi l-a angajat pe

Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine, construită de Sixtus IV.

Michelangelo...................... l-a sculptat pe Moise

Grigore al XIII-lea(1572-1585), a fost profesor de drept la Bologna, a continuat cu

consecvenţă reforma bisericească, şi ca un merit personal de a fi conceput

nuanţiaturile ca purtătoare ale reformei bisericeşti în anumite ţări ca Elveţia, Austria,

etc. pe lângă celelalte înfiinţate. El a îndreptat calendarul creştin iulian în 1582.

Sixt al V-lea(1585-1590) a fost franciscan. În timpul său s-a terminat cupola Bisericii

Sf. Petru în stil baroc, construită de Della Porta şi Fontana. A reformat Curia Romană,

a reorganizat Colegiul Cardinalilor stabilind la 70 din care 6 cardinali episcopi, 50 de

cardinali preoţi şi 14 cardinali diaconi. A înfiinţat 15 congregaţii de cardinali în Curia

Romană.

Se poate spune că papalitatea a contribuit şi ea din plin la cultură şi Renaştere printr-

o serie întreagă de lucruri deosebite. Trebuie amintit şi faptul că au fost şi umanişti

creştini care foloseau metodele umanismului la studiul Scripturii. Astfel Le Fevre

27

1455-1536, a folosit o metodă nouă de interpretare în lucrarea sa ″Despre Psalmi″, cea

literală şi spirituală. Este meritul hughenoţilor. Alt umanist a fost Jimenez Francisco

de Cisneras sau mai exact cardinalul Ximenes, care a înfiinţat Universitatea din

Alcola, a tipărit Noul Testament în limba greacă în 1514 şi-a supravegheat apariţia

Bibliei în ediţie poliglotă numită compultensian tipărită în localitatea cu acelaşi nume

în 1522.

Şi în Anglia au pătruns ideile Renaşterii prin Justin Colet(1467-1519), care a adus

din Italia stilul de interpretare în sensul literar al Bibliei pe lângă cele alegorice ce se

foloseau în Albion.

Cei mai de seamă umanişti creştini au fost Reuchlin şi Erasmus de Roterdam,

oameni deosebiţi.

Reuchlin a făcut posibil cunoaşterea limbii ebraice şi familiarizarea cu Vechiul

Testament. Acestea au fost amintite în cartea sa ″Despre elementele de bază ale

ebraicii″. A avut şi un rol în educaţia lui Melancton.

Desiderius Erasmus(1467-1536),a făcut parte din ordinul franciscanilor. A fost

educat în Şcoala Frăţiei Vieţii în comuna din Deventer după care a studiat la mai

multe Universităţi din Europa şi chiar în Anglia. Educaţia şi studiul au făcut din el un

reformator şi nu un revoluţionar pentru că nu era de acord cu abuzurile oamenilor

Bisericii Romano-Catolice. Aceste abuzuri le-a făcut cunoscute în lucrarea sa ″Elogiul

nebuniei″ (1511) pe când era conducător împreună cu Thomas Morus al cenaclului

umanist de la Oxford. A scris-o în opt zile cu dedicaţie specială prietenului său

Thomas Morus, şi el era un reformator, care a scris şi o carte ″Utopia″, atacând

moravurile clerului.

Erasmus continuă scrisul când era la Oxford profesor de greacă chiar cu o ediţie

critică a Noului Testament care condamnă greşelile Vulgatei, Biblia Romano-

Catolică. Chiar şi în lucrarea sa ″Convorbiri pe teme curente″(1518), combate pe faţă

abuzurile oamenilor, conducătorilor Bisericii Romano-Catolice într-o satiră specifică.

28

Umaniştii au făcut cunoscute abuzurile, iar reformatorii ie-au speculat şi s-au separat

de Biserica Romano-Catolică, în loc să încerce să-i înlocuiască pe cei care nu meritua

numele de ierarh. A mai publicat Noul Testament în greacă, publicat la Basel în 1516.

Prima carte apărută a fost în 1503, ″Manual al soldatului creştin″, adresată lui Carol

Quintul, aşa cum trebuie să fie un adevărat conducător şi să ştie să se poarte cu cei pe

care îi conduce. De fapt este un tratat de etică creştină. Dacă la începutul activităţii

sale se vede clar că arată ceea ce spune învăţătura creştină, fapt ce nu va renunţa

niciodată, după aceea apare în opera sa tendinţa de a scoate în evidenţă decadenţa

ierarhiei catolice. Lucrul acesta l-a făcut pe Luther să stea aproape de el, socotindu-l

prieten din dorinţa lui de a dori reformă în cadrul Bisericii, a fost o simpatie reciprocă,

dar treptat Erasmus se depărtează de Luther care vede în liberul arbitru ″sclavul

arbitru″ şi socotind că libertatea conştiinţei este o sarcină prea grea, pe când Erasmus

în cartea sa ″Liberul Arbitru″ din 1524 n-a văzut lucrurile la fel, n-a atacat doctrina

Bisericii, ci aşa cum a mai făcut-o şi în alte cărţi atacă doar abuzurile. El face şi o

mărturisire de credinţă că nu va părăsi Biserica Romano-Catolică, ci o va apăra.

Au avut un impact deosebit aceste lucrări ale Renaşterii prin faptul că au pus în

vedere să se ţină seama de limba maternă în Biserică. Un lucru formidabil, în sfârşit

orice credincios are ocazia să asculte cuvântul lui Dumnezeu în limba in care s-a

născut. Acesta se va simţi şi la noi deoarece încep traducerile în limba română a

cărţilor de cult, începutul îl face diaconul Coresi la Braşov în secolul XVI.

De fapt Renaşterea a adus în faţă şi artă şi ştiinţă. Oamenii de ştiinţă îşi fac glasul

auzit chiar de vor plăti cu viaţă ideilor lor, care până la urmă au învins. Mari pictori la

început, scot în evidenţă frumosul în arta religioasă, ne gândim la Michelangelo,

Rafael, Leonardo DaVinci, mai târziu însă, sub acelaşi pretext vor apărea în schimb

în Olanda pictura care nu va mai fi religioasă, ci laică. Construcţiile renascentiste vor

evidenţia aceasta. Secolul al XV-lea aduce şi exploatările geografice, Vasco Da Gama

a descoperit drumul spre India, iar Cristofor Columb 1445-1506 a descoperit America.

29

Renaşterea a trezit multe ştiinţe, dar a creat drumul luptei împotriva Bisericii

Apusene, nu a ierarhiei. De acum încolo omul devine centrul universului, dar de multe

ori a uitat de Dumnezeu.

1. Earle E. Cairns, ″Creştinismul de-a lungul secolelor″, 1992

2. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti 1996

3. Ovidiu Drâmba, ″Istoria Culturii şi Civilizaţiei″, vol.IV, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1995

4. Victor Lazarov, ″Originile Renaşteri″, vol.I, Ed.Univers, Bucureşti, 1984

5. Andrei Otetea, ″Reforma şi Renaşterea″, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1968

6. Radu Manolescu, ″Curs de Istoria Evului Mediu″, partea a II, ″Sfârşitul

Evului Mediu şi început de epocă modernă XVI-XVIII″

7. Jean Delumean, ″Civilizaţia Renaşterii″, vol.III, Bucureşti,1998, Ed.

Meridian

8. Fred Bernea, ″Renaşterea Heliană″, vol.I, Bucureşti,1972, Ed. Meridian

9. Alexandru Marcu, ″Valoarea artei în Renaştere″, Bucureşti,1982, Ed.

Meridian

10.Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti,1999, Ed. Saeculum

11.August Franzen, Remigius Bäumer, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,

Ed.Romano-Catolică

Revoluţia Franceză

30

Umanismul şi Renaşterea a creat foarte multe valori umane, dar a deschis şi drumul

spre o altă concepţie despre om, fiindcă făcându-l să se debaraseze de ceea ce este

viaţa bisericească să-şi creeze o altă concepţie de viaţă, lăsându-l pe Dumnezeu

deoparte, sau negându-l total. Secolul XVII dar mai ales secolul XVIII şi în

continuare, credinţa a scăzut, evident şi sub impulsul raţionalismului Reformei. Este

perioada când oamenii de ştiinţă fac descoperiri mari care ies din tiparul Bisericii. Pe

fondul acesta apar o serie întreagă de concepţii pline de umanism şi nu de Dumnezeu

la enciclopediştii şi materialiştii ca Diderot, J. D′Alembert, Voltaire, J.J. Rouseau. În

lumea de dincolo de ocean, îşi face apariţia din plin masoneria care a reuşit să

construiască Statele Unite ale Americii, prin declaraţia de la 4 iulie 1776, pacea cu

Anglia 1783 şi Constituţia din 1787, şi de aici la drepturile omului. Ideile acestea

masonice pătrund şi în Europa şi în special în Franţa, iar momentul prielnic a fost anul

1789, an de căpătâi care aduce lumii mari schimbări cu urmări diferite asupra

regalităţii şi a Bisericii. Este trecerea la perioada capitalistă de la feudalism. Motive au

existat evident de răbufnire a revoluţiei, noile idei, influenţa masonică, care nu a văzut

cu ochi buni aşa zisele forme de exprimare ale omului, regalitatea şi Biserica. De fapt

chir materialiştii pun în practică ideile masonice.

Şi toate aceste neajunsuri s-au datorat oamenilor Bisericii, au făcut tot ce este posibil

să nu-l scape pe om din mână, a folosit orice mijloc de a îndeplini acest deziderat

amers până acolo încât l-a şi omorât ca să nu-l piardă. Cu cât se înteţea oprimarea , cu

atât mai mult creştea ura împotriva conducătorilor Bisericii. De-a lungul istoriei s-a

dovedit cât de neinspiraţi au fost conducătorii Bisericii, în primele secole care au

contribuit din plin la apariţia ereziilor şi la luptele Bisericii de a-i combate şi de a fixa

adevărata învăţătură. Paleta este largă de la egumeni până la patriarhi şi a patriarhilor

de Bizanţ: Sabelie, Pavel de Samosata, Eutihie, Nestorie, numai câţiva care nu au vrut

sub nici un fel să renunţe şi să vadă că au greşit. Cu cât treceau veacurile, cu atât mai

mult s-au înmulţit greşelile. În 1754 la Hieria au fost 380 de episcopi care au combătut

31

cultul icoanelor, extraordinar de mulţi, poate unii dintre ei nu au vrut să-şi piardă

funcţia şi de teama Scaunului au fost de partea ereticilor, iar alţii din lipsă de cultură

aşa li se păreau că este adevărat. În Apus s-a dovedit tot acelaşi carenţe la unii dintre

episcopi, este adevărat, să ne gândim că Alexandru VII de Borgia avea trei copii, el

care nu era căsătorit, alţii şi-au îmbogăţit rudele lor. Sub Leon X s-a întâmplat ceea ce

trebuia să se întâmple - Reforma, care n-a făcut decât rău Bisericii. Nu Luther a fost

de vină, aşa cum a înţeles el, ci comportarea papilor. Putem spune că din toate acestea

se scoate în evidenţă un fapt destul de important, conducătorul Bisericii nu-i teolog

deşi face pe teologul, şi nu acceptă sfatul, socotindu-se atotştiitor.

Reforma a produs ruptura, dar a adus şi sabia s-a văzut atâtea războaie ca cel de 30

de ani, iar Revoluţia Franceză vine şi încearcă să pună capăt atât regalităţii cât şi

Bisericii. Datorită proastei gospodăriri a regimului absolutist şi criza financiară a lui

Ludovic al XVI-lea, care cu puţin timp de izbucnirea Revoluţiei a convocat nobilimea,

clerul şi burghezia şa o consfătuire la Versailles pentru alcătuirea unei noi Constituţii,

dar şi să refacă situaţia financiară simţită încă din timpul lui Ludovic al XV-lea(1715-

1774) clerul a fost alături de acesta dar ura faţă de Biserică nu s-a atenuat, din contră.

Ura împotriva Bisericii nu era recentă, a fost dintotdeauna pentru felul în care gândea

despre om, dar şi cei din jur au contribuit la aceasta. Astfel Benjamin Franklin în 1780

a venit în Franţa special de a organiza activităţile masoneriei în care s-a format Loja

celor Nouă Surori, unde era frecventată tocmai de oameni de cultură care doreau o

separare de Biserică: Voltaire, Helveţius, Lalande şi alţii, care au contribuit din plin la

izbucnirea Revoluţiei, împrăştiau ideile revoluţiei mai ales în clasa de mijloc care era

cea mai oropsită. Se poate spune că este opera exclusivă a intelectualilor,

enciclopediştilor şi a discipolilor lui Rouseau şi influenţa libertăţii de peste ocean.

Toate acestea au dezlănţuit la 14 iulie 1789 pelerinajul la Bastilia care se transformă

în forţă şi au înlăturat totul adică regimul vechi, apoi au ajuns la Versailes unde

mulţimea striga : ,, Jos regalitatea şi clerul cu toate ale lui’’. În aceste împrejurări

32

stările generale franceze s-au autodeclarat Adunarea Naţională Constituantă, care a

luat toate măsurile împotriva Bisericii şi a religiei. Revoluţia devenise de fapt religie

în sine. Sloganul revoluţiei a fost: ″Libertate, egalitate, fraternitate″, dar în numele

acestui slogan, Danton unul din capii revoluţiei a fost omorât la intriga lui

Roberpierre. Acest omor nu reprezintă decât dovada că puterea nu are oprelişti, este

prea dulce ca să nu fie dorită. Dacă cineva este mai popular şi are sens să devină

conducător, cei din jurul lui fac ″totul″ ca să-l facă să nu mai existe. Pe lângă acest

slogan purtat cu multa emfază a mai strigat mulţimea în drum spre Versailes: ,, Jos

regalitatea şi clerul cu toate ale lui’’. Adunarea Constituantă a proclamat libertatea de

cult şi desfiinţarea zeciuielii. Averile Bisericii au devenit averi naţionale şi în acest

caz au fost luate de la Biserică, să se desfiinţeze mănăstirile. Ordinele religioase să nu-

şi mai desfăşoare activitatea reducera numărukui episcopilor de la 134 la 83, iar

numirea clerului să aparţină exclusiv puterii politice, sau Constituţia civilă a clerului

în care ei trebuiau să jure că nu mai sunt sub ascultarea papei. Odată semnată de Rege

această Constituţie, 1/3 din clerul Franţei au semnat-o iar majoritatea n-au vrut. Toate

acestea au fost în anii 1790. În 1791 Papa Pius al VI-lea a respins printr-un Brevet

Constituţia Civilă, iar pe clericii juraţi i-a suspendat dar cu posibilitatea de a revoca

jurământul în 40 de zile.

S-a împărţit clerul în două tabere: juraţi şi nejuraţi. S-a interzis purtarea costumului

preoţesc s-a instaurat teroarea , 1200 de persoane au fost executate dintre care 300 de

preoţi şi 3 episcopi în 1792. În jur de 40.000 de preoţi au fost izgoniţi. Odată declarată

Republica la 21 septembrie 1792, regele şi regina au fost executaţi în 1793. a fost

introdusă căsătoria civilă,s-a fost desfiinţat celibatul, iar la 5 octombrie acelaşi an a

fost introdus calendarul republican al decadelor prin eliminarea sărbătorilor creştine

cu evenimente naturale, naţionale, nu după mult timp Biserica s-a abolit, iar

creştinismul fiind declarat superstiţie periculoasă şi aşa s-a instalat cultul raţionalist.

Pentru aceasta actriţa Millard a aşezat-o pe altarul catedralei Notre Dame din Paris. În

33

provincie femeile au fost alese ca preotese al celor 2000 de biserici. Nu puteai să apui

că ai credinţă în Dumnezeu că erai decapitat. Mulţi preoţi au abdicat, şi arhiepiscopul

Parisului Gobel a abjurat, dar degeaba pentru că a murit decapitat.

Poporul nu mai putea suporta aceste mari gafe şi în localitatea Vendee peste 30.000

de creştini s-au răsculat să-şi apere credinţa. Sub ameninţarea populaţiei, directoratul

în 1795 a decretat libertatea cultelor şi slujbelor, abia în 1795 s-a serbat Paştele, dar

lipseau locaşurile de cult şi atunci s-a dat legea de anulare a Constituţiei Civile şi s-au

refăcut 3.000 de parohii. Dar n-a fost o adevărată libertate şi pe ascuns deiştii

persecutau Biserica. Slujbele laice n-au încetat din contră ele s-au menţinut. Pentru

faptul că a respins Constituţia Civilă, papa Pius al VI-lea(1775-1799) a plătit prin

ocuparea Avignonului şi a localităţii Venaisin în 1796, ca mai apoi Scaunul Papal să

vadă cum în 1796 Directoratul l-a lansat pe Napoleon i să atace Italia, fapt care a intrat

în Bologna unde a semnat un armistiţiu cu Papa. Republica franceză ocupă teritoriile

Bologna şi Ferrara în urma armistiţiului, teritorii de fapt ale papei. A plătit şi 21

milioane de scuzi şi să doneze 50 de manuscrise valoroase şi opere de artă. În 1797

datorită legăturilor Papei cu austria şi Neapole, Napoleon a atacat din nou statul papal

şi i-a impus Papei apcea de la Tolentino cu mari pierderi pentru Scaunul Papal.la

sfărşitul anului 1797 o mână de răzvrătiţi scandau pe străzile Romei: ″Trăiască

Republica!, Trăiască libertatea!, Jos cu papa!″. Trupele pontificale au intervenit şi au

împuşcat pe generalul Duplot. Trupele franceze au invadat Roma şi au proclamat

Republica iar papa detronat şi în trei zile să părăsească Roma. Luat pe sus a fost dus la

Siena iar apoi în mănăstirea cartuzienilor din Florenţa ca apoi, bolnav fiind să fie dus

la Valance unde moare. Papa a revenit la Roma în 1800 dar în persoana noului papă

Pius al VII-lea(1800-1823), şi acesta sub protecţia împăratului Francisc al II-lea al

Austriei, care redobândise teritoriile papale. Revoluţia Franceză a adus numai necazuri

Bisericii. De acum încolo Biserica nu va mai avea puterea, îşi reglementează relaţiile

cu Statele europene şi în special cu conducătorii Italiei prin concordate.

34

b) Concordatele

Revoluţia franceză a adus cea mai spectaculoasă secularizare spirituală de până

acum. Şi a deschis drumul continuării acestea în toate ţările lumii indiferent de

confesiunea creştină. În Franţa a adus prima Republică 1792-1804, ca apoi să dea

naştere la un imperiu, aşa de mult a iubit republica Napoleon, încât a transformat-o în

Imperiu. A avut efect asupra faptului că a pus capăt Sfântului Imperiu roman de

naţiune germană, care s-a creat în 1962 de Otto I(1963-1973), şi a luat fiinţă imperiul

Austriac din 1867 s-a numit Imperiul Austro-Ungar care a durat până în 1918.

Primul concordat modern între Statul papal şi o ţară europeană a avut loc în 1801

încheiat între papa Pius al VII-lea(1800-1823) şi Napoleon I(1804-1814). De fapt ele

au început în 1122 numit şi tranzacţia calixtină între papa Calixt II(1119-1124) şi

împăratul Henric al V-lea(1106-1125)care a reglementat problema feudală a

investiturii.

În 1176 a urmat al II-lea Concordat, numit şi Pacea Veneţiană între papa Alexandru

III(1159-1181) şi împăratul german Frederich I Barbarosa(1152-1190) un

acord .politic şi militar.

Papa Martin V(1417-1431) în aprilie 1418 a încheiat un concordat cu Spania,

Franţa, Germania şi Anglia, referitor la cardinalat, la dreptul pontifical,

fiscalitatea,simonia, indulgenţe şi excomunicare, de fapt a fost o înţelegere

bilaterală. A urmat Sancţiunea Pragmatică de la Bourges –Franţa din 1438 precum şi

35

concordatul papei Nicolae(1447-1455) de la Vienne cu Germania din 1448 în sensul

celui de la 1418.

1. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti 1993

2. August Fronzen, Remigius Bäumer, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,

Ed.Arhiepiscopiei Romano-catolice

3. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum

4. A. Daniel-Raps, ″L′Eglise des revoluţions″, vol.I, Paris, 1960

5. G. Lefevre, ″La revoluţion francaise″, Paris, 1930

6. Alb Soboul, ″Revoluţia Franceză″, trad. rom.Bucureşti, 1962

7. Alb Mothiez, ″Revoluţia Franceză 1789″, trad. rom., Ed. Politocă, 1976

8. Milan Şesan, ″Despre concordatul papal″, Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, 1959, nr.7-8

9. Şt.Moldovan, ″Concordatul şi dreptul imternaţional″, Sibiu, 1942

Biserica de Răsărit

Odată intraţi turcii în Europa, nu s-a mai găsit cineva să-i oprească din drumul lor

de învingători. Şi-au dorit să cucerească tot ce a aparţinut Imperiului Bizantin şi au

şi făcut-o în parte. Cuceririle au început în ţările ortodoxe, în 1393 Bulgaria a căzut

sub turci, Serbia şi Bosnia în 1459, singurul care le-a pus probleme turcilor a fost

albanezul Scanderberg dar după 1468 şi Albania este ocupată, le-a murit eroul

naţional. Deja în 1453, Constantinopolul a fost cucerit. Toate aceste cuceriri au

încetinit ritmul turcilor de a se îndrepta spre Occident. Puterea turcească este de

neînvins în timpul lui Mahomed II (1451-1481), Selim I (1517-1520) şi Soliman

36

Magnificul (1520-1566), un adevărat cuceritor atât pe mare cât şi pe uscat având

un corsar renumit în persoana lui Khair ed Din. În 1562 ungurii sunt învinşi la

Mohacs şi drumul spre Europa Occidentală s-a redeschis mai ales că în 1529

Soliman era la porţile Vienei, iar pacea a pus capăt înaintării turcilor. În timpul lui

Selim II(1566-1574), puterea turcească începe să scadă. În 1571 la Lepanto în

cipru Don Juan de Austria îi învinge pe turci arătându-le că nu sunt de neînvins,

rămânând o putere destul de redutabilă, dar drumul spre Europa s-a încheiat în

1683-1686 la asediul Vienei când au fost învinşi de jean Sobiestki(1674-1696),

regele Poloniei. Înfrângerea de la porţile Vienei a deschis drumul generalului

Eugeniu de Savoya de a cuceri Ungaria, Transilvania, Belgradul, iar în pacea de la

Karlovitz din 1699, turcii recunosc aceste cuceriri. Austro-Ungaria în 1758 au

ocupat Banatul, ca în 1775 şi Bucovina de nord să fie sub ocupaţie austro-ungară

până în 1918.

În toate aceste lupte apare poporul rus, care din 1500 era deja format. Sub cneazul

Ioan III (1462-1505), ajung să scape de suprimarea tătărească prin lupta de la 1480

de pe râul Ugro, iar sub Vasili III(1505-1533) a continuat stabilizarea statului rus.

Cu toate acestea sub Ivan IV cel Groaznic(1533-1584), ţar 1547 şi urmaşii acestuia

până în 1603, poporul rus trăia în epoca medievală, în condiţii foarte grele, şi abia

de acum încolo când vine dinastia Romanovilor viaţa se schimbă treptat în bine.

Trebuie amintit că ruşii au fost conduşi de Dinastia Ruric până în 1603. Această

dinastie provine dintre normanzi, care în sec. IX conduşi ce Rjuric au format

marele Regat de Novgorod de pe lacul Ilman, numit şi al varegilor, este din ramuri

care s-a format poporul rus. Culmea ridicării şi a civilizaţiei ruseşti a fost sub Petru

cel Mare(1682-1725)care a mărit Rusia, bătând pe suedeyi în 1709 la Poltava, care

ajuns la Marea Caspică. Era stăpân de la Baltica până la Kamceatka de la Oceanul

Îngheţat. Capitala şi-a stabilit-o la Petrograd- 1703. Cuceririle au continuat şi sub

Ecaterina II(1762-1796) unde Crimeea a trecut sub turci. În această situaţie ei au

37

devenit protectorii ortodoxiei, socotindu-se a treia Romă. În 1589 Rusia este

ridicată la rangul de patriarhie, primul patriarh fiind Iov recunoaşterea ecumenică o

dă patriarhul de Constantinopol Ieremia al III-lea. Patriarhatul durează până în

1701 când Petru cel Mare îl desfiinţează, înlocuindu-l cu Sinodul Dirigent.

Reşedinţa Patriarhiei Ruseşti era la Moscova. Ţarul Petru cel Mare mută

conducerea Bisericii la Petersburg. Se pare că această hotărâre de a desfiinţa

Patriarhia, ţarul a împrumutat-o de la luterani, care erau împotriva monarhiei în

Biserică, dar şi din dorinţa de a controla mai bine Biserica. Pentru aceasta a numit

un ober-procuror care a ajuns mai important decât Sf. Sinod Rus. În 1686 şi

Mitropolia Kievului a trecut sub ascultarea Rusiei, pentru că Ucraina prin pacea de

la Andusovo din 1669 s-a unit cu Rusia. Ultimul ţar a fost Nicolae al II-lea care a

fost omorât cu toată familia, iar primul patriarh după Revoluţie a fost Tihon, până

în 1925, a urmat Serghei până în 1945 apoi Alexei I (1945-1971). În 1971 a fost

ales Pimen în iunie 1971 şi a decedat în 1990.Urmaşul său este Alexei II care în

1995 a fost instalt. În timpul lui Alexei I în 1946 au fost înglobaţi la Biserica

mamă.

Activitatea misionară

Fiind atât de întins Imperiul Rusesc, existau pe teritoriul lui multe popoare

necreştine în sec. XVII, de aceea s-a luat hotărârea de către stat şi Biserică să se

trimită misionari pentru convertirea popoarelor necreştine. Astfel Petru cel

Mare(1682-1725) a ordonat organizarea de misionari cu scopul de a deschide

drumul spre China. Pe teritoriul lor s-au luat hotărâri de a se face cunoscut

creştinismul prin şcoli, prin abecedare şi prin traduceri în limba maternă a slujbelor

religioase. Statul avea tot interesul ca odată primit creştinismul să-i oblige în a

38

vorbi limba rusă, dar aceasta îngreunează misiunea era o refractare la auzul limbii

ruse.

Activitatea misionară la tătari a adus la Cazan centrul lor o Academie

duhovnicească, un Institut misionar, o tipografie cu scopul firesc ca această naţie

de mahomedani să treacă la Ortodoxie. Comisia specială de propagandă pe durata a

50 de ani a publicat milioane de broşuri în circa 20 de dialecte. Profesorul Nicolae

Ilminsky (1822-1891) a fost cel dintâi care se ocupă cu traducerea cărţilor liturgice

care a uşurat munca misionară. Academia teologică din Cazan a fost întâi o şcoală

misionară în sec. XVI, datorată episcopului Gurie care a predicat în Cazan. Sub

Elisabeta a II-a în districtul Cazan erau deja botezaţi 450.000 de oameni.

Arhimandritul Macarie Ghecearev (1792-1847) a predicat în munţii Altai din

Siberia.

Inochentie Veniaminov (1797-1879) preot de mir în Irkuţk pleacă cu întreaga

familie în Siberia de est, la eschimoşi şi în Alaska. După moartea soţiei a fost făcut

episcop. Alaska a trecut în mâinile Statelor Unite prin cumpărare în 1867 unde îşi

desfăşura misiunea. Eparhia sa era foarte mare, i-a trebuit 7 ani de zile ca să o

viziteze. În 1862 ajunge până la frontiera Manciuriei şi instalează o misiune la

Vladivostok care să-i cuprindă şi pe coreeni.

În sec. XVIII mitropolitul Filotei Lezinski i-a convertit pe indigenii de la lacul

Baikal. La Calmuci misionarii au construit înainte de toate oraşe şi sate în care cei

botezaţi erau aşezaţi la şcoli în limba maternă cum ar fi oraşul Stavropoleos pe

Volga .La budiştii din Siberia Orientală a predicat episcopul Partenie.

În Siberia s-a înfiinţat în 1750 o societate misionară sub conducerea

Arhiepiscopiei de Tobolsk aceasta avea drept scop pregătirea misionarilor pentru

China, Japonia şi Coreea. În 1715 Mitropolitul Filotei Tobolsk, trimite în China

prima misiune alcătuită din 10 persoane având conducător pe Ilarion Lejaischi.

Întotdeauna misionarii deveneau cercetători ai limbii şi cunoscători renumiţi ai

39

culturii chineze. În sec. XIX activitatea misionară a fost intensificată. După 1898

arhimandritul Inocenţie Figorovschi a depus o activitate multilaterală şi cu

rezultate bogate. În 1902 este făcut episcop la Peking sub el în 1914 fiind 10.000

de chinezi ortodocşi care sunt sub jurisdicţia Moscovei. Chiar în 1948 exista un

episcop având şi călugări.

Japonia şi Coreea:

În Japonia misiunea a fost fondată de Sf. Nicolae (1836-1812). În 1861 era la

Hakodate în calitate de capelan rus şi începe misiunea deşi era oprită. În 1868 a

botezat din poulaţie şi hirotonit în 1875 preoţi japonezi. În 1912, erau 33.000 de

membri în 266 de congregaţii, 35 preoţi şi 22 diaconi. Astăzi există 25.000 de

membri un episcop şi cam 40 de preoţi. În 1972 a fost ales mitropolit Teodosius

fost budhist, este autonomă sub jurisdicţia Rusiei.

În Coreea a început în 1898 misiunea creştină. În anul 1950 era să se desfiinţeze,

ca apoi un preot grec Sotirinos să refacă misiunea. Astăzi sunt 5 parohii, un

seminar teologic şi o mănăstire. O biserică la Seul sub jurisdicţia grecilor din

America.

1. Episcop Antim Nica, ”Ortodoxia în extremul Orient”, în

Ortodoxia,nr.1 1951

2. N. Băneru, „Câteva studii privitoare la creştinarea ruşilor şi

începuturile Bisericii Ruse”, în Ortodoxia, nr.2, 1960

3. Oliver Clement, „Biserica Ortodoxă”, în vol. Religiile lumii, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1996

4. Paul Evdokimov, „Hristos în gândirea rusă”, Bucureşti, 2001

5. Aldo Ferrari, „A treia Romă, Renaşterea naţionalismului rus. Trad. de

Elena Pârvan”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999

40

6. Koyre, „Etudes sur l histoire russe des origines dans 1950”

7. Vladimir Lossky, „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, trad. de pr.

Prof. Vasile Răducă ,Ed. Anastasia, Bucureşti 1993

8. Asist. Pr. I. Rămureanu, „Creştinarea ruşilor în lumina noilor cercetări

istorice”, în studii Teologice, nr.5-6, 1957

9. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti 1993

10.Vladimir Soloviov, „Rusia şi Biserica universală”, trad. de Mioara

Adina Avram, Iaşi, 1994

11.Timothy Ware, „Istoria Bisericii Ortodoxe”, trad. de Alexandra Petua,

Bucureşti, 1999, Ed. Aldo Press

Biserica Sârbă

Biserica Sârbă şi-a dorit ca toţi slavii autocefalie încă de la început, dar după sec.

XIV existau cinci Biserici Ortodoxe fiecare socotindu-se urmaşa patriarhiei de Peci

(Ipek) (1346). Ceea ce este de remarcat că trei dintre ele sau mai importante, cea din

Muntenegru, Serbia, şi de la nordul Dunării.

Muntenegru care era organizată şi politico-bisericesc pentru că mitropolitul era şi şef

al statului, s-a rupt de Constantinopol dar având nevoie de sprijin s-au apropiat de ruşi

şi de Karlovitz, ca să poată fi hirotonoţi episcopi dar şi de a face Sf. Mir. Datorită

turcilor o parte din credincioşi au trecut la islamism, pentru aceasta în 1695

mitropolitul Danilo Petrovici-Njegoş a început lupta de emancipare şi înlăturând pe

toţi mahomedanii şi înfiinţează o dinastie de vlădici-suverani.

Petru I Petrovici continuă lupta de independenţă atât a statului cât şi a Bisericii. În

1766 Patriarhia Ecumenică a desfiinţat Mitropoliiile de la Ohrida şi de la Peci, iar

41

conducătorii lor s-a apropiat tot de ruşi fiind slavi, aici a primit hirotonia. Danilo

Petrovici a renunţat la mitropolie în favoarea statului, mai exact din 1852. Mitropolitul

de Muntenegru este ales statutar de cler şi popor cel care merita şi de familie sus pusă

, fiind deosebit faţă de toţi. În 1878 s-a recunoscut independenţa deplină, mărindu-şi

teritoriul cu provinciile Rascie sau Zahum, înfiinţând o episcopie la Ostrov. S-au

adunat 250.00 de credincioşi iar din 1920 au trecut la Patriarhia de Belgrad. Au rămas

15.000 de catolici, majoritatea albanezi cu arhiepiscopie la Antivari, iar 16.000 din

albanezi au fost islamizaţi.

Petru Karagheorghevici, prin răscoala sa de la 1805-1815, ajutat şi de Miloş

Obrenovici au organizat Biserica Sârbă unde au avut episcopi sârbi abia în 1830 după

pacea de la Adrianopol (1829), atunci patriarhul de Bizanţ a recunoscut Biserica, fiind

recunoscut şi statul de sultan. Prin convenţia din 1832, Patriarhia Ecumenică a

recunoscut independenţa iar poporul putea să-şi aleagă propriul conducător bisericesc,

iar acesta să pomenească la diptice pe patriarhul ecumenic. Scaunele episcopale sunt

la Belgrad, Ojiţe, la Timoc iar după 1878 ţin de episcopia de Nis. Cei mai de seamă

mitropoliţi, au fost Petru şi Mihail. Petru a format consistoriul, reforma, legislaţia

bisericească, viaţa monahală, a întemeiat un seminar la Belgrad în 1836, a ridicat

catedrale (1827), nimeni n-a clădit atâtea biserici ca domnitorul Miloş.

În 1879 şi-au căpătat independenţa prin pacea de la Berlin, iulie 1878, iar Ioachim III

(1871-1884) al Bizanţului, trimite tomusul de autocefalie al Bisericii Sârbe. În 182

Serbia devine regat, iar mitropolitul Miloş a alcătuit rânduiala ungerii regelui Milan.

În 1690, sârbii emigranţi în frunte cu Arsenie III Cernoievici (1690-1706), patriarh de

Peci din sudul ţării, primesc în dar Mitropolia de Karlovitz de la împăratul Austriei

Leopold I (1657-1700), datorită faptului că sârbii au ajutat la apărarea Imperiului.

Mitropolia de Karlovitz a avut în sec. XIX doi ierarhi mari, Ştefan Stratiminovici

(1790-1836), şi Iosif Raiacici (1824-1861). Ştefan cu ajutorul conaţionalilor săi bogaţi

a înemeiat şcoli de teologie. A început construcţia palatului mitropolitan. Trebuie

42

amintit faptul că sârbii s-au aşezat în sudul Ungariei, începând din Croaţia până în

Banat. Mitropolia de Karlovitz a avut 7 episcopi, având în subordine atât Belgradul

cât şi Oltenia. Îşi alegeau episcopul propriu care era confirmat de eoiscopul din Viena.

Şi românii creştini-ortodocşi din Transilvania erau supuşi Mitropoliei de Karlovitz,

deoarece în 1701 au rămas fără mitropolit prin trecerea lui Atanasie Anghel la greco-

catolici. În 1783 au luat sub jurisdicţia lor pe toţi ortodocşii din Bucovina,

Transilvania, Ungaria, Croaţia ăi Dalmaţia. În 1864 Biserica de Karlovitz pierde

episcopiile din Ardeal fiindcă în acl an Andrei Şaguna înfiinţează Mitropolia

Ardealului, din 1873 şi Bucovina se separă de Karlovitz. A rămas numai cu centrele

bisericeşti; Karlovitz, Novisad, Buda, Carlstad şi Pacraţ în Slovenia. Şi în Bosnia

Herţegovina clerul a luptat după 1878 printre independenţi , centrul cel mai important

a fost Ujiţe. Din 1909 trec sunt sub stăpânire austriacă. Existau patru mitropoliii:

Sarajevo, Zvornic, Mostar şi Banjialuca. O parte din ei trec la bogomilism şi se

islamizează, alţii trec la catolicism pentru că în 1881 s-a înfiinţat sub scut austriac-

Arhiepiscopia latină de Sarajevo, cu trei episcopii sufragane.

Dalmaţia şi Istria

Sunt şi ortodocşi, a ajuns în 1805 sub francezi iar din 1814 revine la Histria până în

1918, când aceste teritorii trec sub statul Iugoslav. Centrele bisericeşti au fost în

Şibenik, mai târziu la Zara şi Caltaro (1870), trecând sub jurisdicţia Mitropoliei

Bucovineide la Cernăuţi înfiinţată în 1873. Sârbii din trieste şi Viena ţineau de Zaro ca

mai târziu să ţina de Biserica Sârbă.

Biserica Bulgară

În ceea ce priveşte Biserica Bulgară trebuie amintit faptul că după anii 1393-1396,

când practic Bulgaria nu mai exista devenind paşalâc turcesc, cu sediul la Sofia şi

Ruse, n-au beneficiat de ssitemul millet, adică să-şi aleagă poporul ierarhul, au fost

43

conduşi de greci. În Bulgaria turcii erau efectiv cu trupe de spahii şi ieniceri, avân d

efect negativ asupra populaţiei, deoarece în partea cu graniţa în localitatea Rodope au

fost islamizaţi, la fel cum s-a întâmplat şi cu albanezii.

Nu exista formă de conducere. Atunci Bisericii i-a rămas soluţia de a face renaşterea

populaţiei. De-a lungul istoriei Bulgaria ca stat a mai fost desfiinţat şi de Vasile II

Macedonul(976-1015)în 1014-1018 când patriarhia de Ohrida a fost transformată în

arhiepiscopie de care aparţineau şi vlahii din Tracia. Ohrida se află azi în Rep.

Macedonia. O dovadă deosebită a fost că se aminteşte de populaţia vlahă, care a jucat

un rol deosebit mai târziu prin faptul că se răscoală împotriva grecilor, înfiinţând

statul româno-bulgar 1186-1393, care a cunoscut vârful în timpul lui Ioniţă Caloian

(1197-1207), iar după acesta statul treptat se bulgarizează. Şi-au dorit întotdeauna să

fie recunoscţi ca ţar conducătorii lor şi reuşeşte Ioniţă Caloian să o primească de la

papa Inocenţiu al III-lea(1198-1216) nu pentru mult timp, deoarece se apropie de

Constantinopol care deja era sub latini. Am amintit că Biserica s-a dezvoltat până în

anul 1393 când a fost începutul sfârşitului. În acest caz un rol important l-au jucat

mănăstirile ca Rilo, Bacicovo, Traian, Drianov, Traianov, care în jurul lor au început

răscoalele cu anul 1876. Să ne gândim că poetul şi patriotul Vasile Levski era diacon,

a fost şi un mare conducător, de fapt şi alţi preoţi şi călugări au condus centrele lor în

această răscoală.

S-au tipărit în 1824 la Braşov primele cărţi moderne pentru bulgari. Prima şcoală a

fost la Gabrovo, care a luat fiinţă datorită negustorului Vasile Aprilov. Drumul fiind

deschis în 1845 erau 53 de şcoli în Bulgaria. În 1844 se tipăreşte primul ziar bulgăresc

la Smirno. În 1868 la Brăila s-a înfiinţat Academia Bulgară. Populaţia în frunte cu

clericii cereau conducător bisericesc bulgar, în cazul în care domina populaţia bulgară

să fie ales bulgar, iar dacă domină cea greacă să fie ales grec. Cu toate acestea, Antim

al VI-lea (1845-1873) cu întreruperi i-a declarat schismatici pe bulgari. Biserica Rusă

44

va da Sf. Mir timp de 40 de ani, şi abia după 1945 schisma a fost ridicată de patriarhul

Ecumenic Veniamin I (1936-1946)

Primul exarh Antim (1872-1877) a păstorit destul de greu, iar Patriarhia Ecumenică

i-a declarat schismatici. În 1953 Biserica Bulgară a fost ridicată la rang de Patriarhie

de către Atenagoras I (1949-1972)

Biserica Greciei

A avut foarte mult de suferit după 1453 când turcii au cucerit Imperiul Bizantin,

unde veneţienii împărţiră cu turcii stăpânirea asupra Greciei până în 1718 şi când

aceştia au cedat-o turcilor, chiar a insulelor din Marea Ionică au stat sub veneţieni

până în 1797. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă a supravieţuit, şi ca o curiozitate, o

ţară care efectiv se continua cu Bosforul, din sec. IV până în 1732, a fost sub

jurisdicţia Bisericii Romei, atunci Leon III (737-741) a trecut Iliricul bisericesc

oriental din care făcea parte şi Grecia sub jurisdicţia Constantinopolului care ţine până

în 1833 când a cerut autocefalia.

Turcii s-au purtat dur ca de obicei, pentru că ei au avut întotdeauna un ghimpe faţă

de creştini, faptul acesta îi determină pe greci să se răscoale în 1821, ca în 1822 să se

proclame îndependenţa la Epidaur în nord-estul Peloponezului. Episcopii şi clerul au

fost alături de revoluţie. Astfel episcopii Patras, Ghermanos au sfinţit steagul

revoluţiei.

Grigorie V (1797-1798; 1800-1808; 1818-1821), patriarhul ecumenic, silit de turci

excomunică tot clerul grecesc că au participat la răscoală. Dar şi el a avut de suferit

fiindcă turcii l-au spânzurat. În insula Kios au fost omorâţi de turci 23.000 de oameni,

iar 47.000 dintre fete au fost vândute. Excomunicarea n-a făcut decât să înrăutăţească

relaţiile grecilor cu Patriarhia Ecumenică, deoarece şi ei nu l-au recunoscut pe

patriarhul ecumenic Evghenie (1821-1822). Luptele cu turcii au durat până în 1828.

Marile puteri ale timpului au fost de partea Greciei, flota engleză, franceză şi rusă au

45

distrus flota turcă la Navarin în 1827. În pacea de la Adrianopol 1829 au recunoscut

Grecia. În 1830 statul grec care îl avea în frunte încă din 1828 ca preşedinte pe Ioan

Capo Distria (1776-1831), care a socotit că este mai bine să fie un Sinod care să

conducă Biserica, aşa cum a fost la ruşi pe timpul lui Petru cel Mare (1682-1725), cu

un observator din partea statului ca prin aceasta să nu mai depindă de Patriarhia

Ecumenică, rupându-se relaţiile.

În 1832 ţara a devenit regat cu capitala la Atena, care redevenea centrul ţării, iar în

1833 s-a înfiinţat Universitatea cu o secţie-Facultatea de Teologie. Relaţiile cu

Patriarhia Ecumenică s-au reluat din anul 1850 datorită ruşilor. Ţara a început să se

mărească, insulele ionice ţi celelalte insule au trecut sub jurisdicţia Greciei, mergând

şi alte localităţi au trecut sub jurisdicţia Greciei ca sudul Macedoniei, vestul Traciei.

Chiar insulele Duodecanizului în 1913 au trecut şi ele la greci. Războiul greco-turc

1919-1922 turcii lui Atatiurc au câştigat iar Grecia rămâne la actualele graniţe.

Biserica a fost şi este condusă de un arhiepiscop din 1922. Între anii 1922-1938 au

fost condus de Hrisostom Papadopolos. Populaţia greacă din diaspora până-n 1922 era

sub jurisdicţia Greciei, iar din acest an au trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Biserica Ciprului

Insula Cipru a fost vizitată de Sf. Ap. Pavel aici când a înfiinţat aici o comunitate

creştină în anul 45-50 iar din 431 este autocefală prin hotărârea Sinodului III

Ecumenic, cuprins în canonul 8.

Cipru a fost cucerită de bizantini până în 647 când trece sub stăpânirea arabilor până-

n 946 când este cucerită de bizantini. În 1921, Richard Inimă de Leu, a cucerit-o, iar

în 1192 o vinde lui Guy de Lusignan până-n 1489, când a stăpânit-o francezii. În 1489

prin stăpânirea elveţiană, iar în 1571 turcii îi înving pe elveţieni şi ocupă Insula Cipru.

Arhiepiscopul Ciprului deţinea autoritatea în calitate de etnarh. Pacea de la Berlin din

46

1878, Turcia cedează insula Marii Britanii, reconfirmată trecerea în 1923 ca în 1960

să devină independentă sub arhiepiscopul Macarios şi conducător Spiritual şi civil. Pe

lângă aceste deosebit conducător a fost şi un alt arhiepiscop înaintea lui care a avut

calităţi deosebite, acesta a fost arhiepiscopul Ciprian provenit de la Iaşi, iar în 1812 a

înfiinţat şcoala Sf. Treime, a pierit în 1821 când Grecia a pornit răscoala împotriva

turcilor.

În prezent sunt 4 mitropolii: Nicosia, Pafos, Kition, Kyrenia, 6 episcopii cu 600.000

de credincioşi.

Biserica Albaneză

Provine din Iliric este înrudită cu tracii. Peste ei au trecut o serie întreagă de popoare,

mai întâi grecii, apoi din sec. I î.Hr. au primit influenţa romană. Din sec.VII, slavii au

stîpânit-o până în sec.XIV, când îi ocupă turcii care îi forţează cu islamizarea.

Influenţa Orientului s-a simţit că Biserica a devenit ortodoxă şi datorită slavilor care

au primit credinţa orientală. În timpul războaielor cu turcii, Scandemberg le-a ţinut

piept până-n 1468, când au fost cuceriţi. În 1912 datorită războiului balcanic îşi

proclamă independenţa, reconfirmată la Londra în 1913, şi în 1923 la Lousane prin

tratatul de pace Albania devine iar independentă.

Biserica Ortodoxă Albaneză şi-a ales conducătorii proprii în 1922 şi a fost ales

arhimandritul Visarion, care a fost hirotonit de doi episcopi emigranţi, Hermogen şi

Mihail. În 1929 şi-a reconfirmat autocefalia, iar în 1939 Veniamin I(1936-1946) a

trimis tomusul de autocefalie. În acelaşi an a fost ocupată de italieni până-n 1945.

Biserica Albaneză are 62.000 de credincioşi, dar mai sunt şi 800.000 de albanezi în

străinătate.

Biserica Ortodoxă Cehă

47

Boemia, Moravia au cunoscut creştinismul răsăritean de timpuriu, în timpul fraţilor

Metodiu şi Chiril în sec.IX, după care a suferit influenţa apuseană unde sunt

majoritari. În sec. XIV pe timpul lui Hus îşi fac apariţia protestanţii şi mai ales

utraquiştii, ca din a doua jumătate a sec. XIX, atât Cehia cât şi Slovacia au intrat în

legătură cu sârbii şi ruşii ortodocşi, primind o parte credinţa ortodoxă. După Primul

Război Mondial, Biserica Ortodoxă s-a organizat sub conducerea Bisericii Sârbe,

lucru nedorit de Patriarhia Ecumenică în baza canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic,

că diaspora o deţinea numai ea.

În 1921 primul arhiepiscop a fost Savatie Vrabeţ hirotonit de Meletie IV Metasaks

(1921-1923), patriarhul ecumenic cu numele Sabazd cu titlul de Arhiepiscop de Praga

şi a întregii Cehoslovacii, ca în 1923 să obţină autocefalia. În acelaşi timp, Biserica

Sârbă a hirotonit pe Gorazd II Pavlic, care a organizat cu credincioşii din Boiemia,

Moravia şi Slovacia avănd sediul la Praga. Au existat două arhiepiscopii şi nouă

jurisdicţii, dar cei mai mulţi credincioşi erau în tabăra lui Gorazd II. Acestea au mers

în paralel până în 1938 când Germania a alipit o parte din Cehoslovacia, ca după al

Doilea Război Mondial, Biserica Rusă a trimis pe arhiepiscopul Elefterie de Rostov,

care prin eforturi deosebite să-i unească pe toţi cehoslovacii ortodocşi. După unirea

din 1951 au primit autocefalia de la Alexei al Moscovei (1945-1971)

Biserica Cehă are 600.000 de credincioşi, 4 eparhii: Praga, Olmuc, Presov şi

Mihalovce cu peste 140 de parohii.

Biserica Ortodoxă Polonă

Polonia a primit creştinismul de la fraţii Metodiu şi Chiril în sec.IX, dar fiind

aproape de Occident a suferit o transformare în timpul lui Otho cel Mare (935-976).

După aceea au fost înglobaţi în Imperiul Austro-Ungar, iar după Primul Război

Mondial a apărut ca stat european Republica Polonă.

Biserica Ortodoxă Polonă, s-a acordat în 1921 Bisericii Ruse a acordat o autonomie

largă şi a fost numit Gheorghe Iarosevski ca exarh în Polonia, pe timpul patriarhului

48

Tihon al Moscovei (1917-1925). În 1923 exarhul a fost asasinat, iar în locul lui a fost

ales mitropolit Dionisie Valedinski, sub care Biserica Ortodoză din Polonia a dobândit

autocefalia, sub patriarhul ecumenic Grigore VII (1923-1924).

După al Doilea Război Mondial existau cam un milion de ortodocşi care s-au

reorganizat cu sprijinul Patriarhiei Ruse, după ce între cele două războaie mondiale

multe teritorii şi împărţiri a suferit Polonia. În 1498 Biserica Rusă emite autocefalia

Bisericii Polone, au început discuţii de pe seama autocefaliei Bisericii polone fără să

se lămurească problema.

Biserica Ortodoxă a Poloniei, astăzi numără 1.000.000 de credincioşi cu patru

eparhii, 210 parohii, 20 de protopopiate, 280 de biserici, cu 300 de preoţi şi 2

mănăstiri. Au şi o Facultate de Teologie pe lângă Universitatea din Varşovia, având şi

o revistă, „Vestitorul Bisericesc” la Varşovia.

Biserica Ortodoxă Finlandeză

În Finlanda a luat fiinţă după Primul Război Mondial o Biserica Ortodoxă. În 1917

după proclamarea independenţei, Biserica Ortodoxă din Finlanda a elaborat un statut

prin care s-a declarat autonomă. În cadrul Bisericii au izbucnit certuri în ceea ce

priveşte calendarul. Astfel au ajuns doi episcopi: Serafim şi Gherman Hava. Discuţia a

continuat multă vreme. În 1972 a aprobat ca diocezele ortodoxe de Karelia şi Helsinki

să fie ridicate la rangul de mitropolii. La cererea Înalt Prea Sfinţitului Pavel,

arhiepiscop de Karelia şi a toată Finlanda în 1977 s-au creat a treia episcopie la Ulu în

Finlanda sunt 60.000 de credincioşi.

O biserică ortodoxă a luat fiinţă în Ungaria după 1945 la Budapesta sub conducerea

protopopului Feriz Berki. Are 11 comunităţi care din 1954 ţine de Moscova, dar

înainte de 1954 a ţinut de Biserica Sârbă.

49

1. Pr. Prof. I. Rămureanu, ”Bisericile Ortodoxe cu specială privire asupra

Bisericii Ortodoxe Ruse”, în Studii Teologice, 1949, nr.1-2, p.69-90

2. Pr. Chiril Pistrui, „Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958”, în Mitropolia

Ardealului, 1960, nr.1-2, p.56-63

3. Arhim. Spiridon, „Les missions en Siberie”, Paris, 1968

4. Ierm. Nestor Vornicescu, „Patriarhia Serbiei”, în Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, 1980, nr.1-2, p.133-142

5. J. Iufu, ”Scurtă istorie a Bisericii Sârbe”, în Biserica Ortodoxă Română,

1957,nr. 8-9, p.769-784

6. Diac. Prof. Silviu Anuichi, „Relaţiile bisericeşti româno-sârbe în sec. al

XVII-lea şi al XVIII-lea”, teză de doctorat, în Biserica Ortodoxă Română,

1979, nr.7-8, p.869-1056.

7. Valeriu Anania, „Scurtă prezentare istorică a Bisericii Ortodoxe Sârbe”, în

Ortodoxia, 1966, nr.2, p.306-310

50

8. Victor Hin Bunea, „Sfântul Sofronie de Vraţa”, în Mitropolia Ardealului,

1966, nr.1-3, p.56-67.

9. Silviu Anuichi, „Biserica Ortodoxă Bulgară de la înfiinţarea Exarhatului

până la înfiinţarea Patriarhiei”, în Glasul Bisericii, 1960, nr.11-12, p.945-

951.

10.Pr. Prof. I. Rămureanu, „Contribuţia ţărilor Române la dobândirea

independenţei naţionale a poporului grec”, în Biserica Ortodoxă Română,

1972, nr.1-2, p.131-142

11.Pr. Prof. Liviu Stan, „Noul statut de organizare al Bisericii Ortodoxe din

Grecia”, în Ortodoxia, 1970, nr.2, p.197-204.

12.Idem, „Legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă din

Grecia”, în MitropoliaOlteniei, 1962, nr.2-4, p.231-240

13.Pr. Prof: Ene Branişte, „Biserica Greciei”, în Ortodoxia, 1967, nr.2, p.302-

308.

14.Ierm. Nestor Vornicescu, ”Biserica Ortodoxă din Grecia”, în Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.7-8, p.585-593.

15.Aurel Jivi, ”Biserica Ortodoxă din Cipru şi situaţia ei actuală”, în Studii

Teologice, 1970, nr.1-2, p.118-128.

16.irineu Crăciunaş, „Arhiepiscopia Ciprului”, în Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, 1960, nr.5-6, p.414-419.

17. N. Ciachir, „Istoria modernă a Albaniei”, Bucureşti, 1974.

18.Gelcu Maksutovici, „Contribuţuion a l`etude du mouvement culturel

albanais de Roumanie et des raports romano-albanais”, în Revue Roumaine

d`Histoire, 1976, p.81-92.

19.Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă din Albania”, în Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.1-2, p.129-132

51

20. Ştefan Gânceanu, „Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia din 1945 până-n

prezent”, în Studii Teologice, 1969, nr.3-4, p.263-273.

21. Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă Cehoslovacă”, în Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.3-4, p.314-318

22.I. Rămureanu, „Două noi Biserici Ortodoxe autocefale, Biserica Ortodoxă

Polonă şi Biserica Ortodoxă Cehoslovacă”, în Ortodoxia, 1953, nr.3, p.489-

500.

23.Ştefan Gânceanu, „Biserica Ortodoxă polonă din 1945 până-n prezent”, în

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1970, nr.11-12, p.662-672.

24.Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă Polonă”, în Mitropolia Moldovei

şi Sucevei, 1960, nr.7-8, p.497-501.

25.Cezar Vasiliu, „Biserica Ortodoxă Finlandeză”, în Studii Teologice, 1964,

nr.5-6,p.367-383.

26.Velicu Dedu, „Biserica Ortodoxă din Finlanda”, Călăraşi-Ialomiţa, 1940.

52