Symposion, Tomul I, Nr. 2, 2003, pp. 408–410

Contranote de epistemologie Îndepărtarea de viaţă

Codrin Dinu-Vasiliu*

Ruptă de la locul ei, iată una dintre spusele lui Kierkegaard: îndepărtarea de viaţă este proprie ştiinţei1. În centrul ei se află, evident, o acuză. Una a alunecării. Nu este locul aici pentru nici o metaforă. Îndepărtarea se pune definitiv în termenii înstrăinării şi devierii. Totul se face transparent de la primul semn. Autorul nu-şi permite nici măcar să se oprească. Vorba sa e definitivă. Nu încape loc de îndoială. Ştiinţa este amendată în mişcarea sa de îndepărtare de viaţă. Un astfel de comentariu se prezintă ca fiind unul imediat şi el este autorizat de chiar contextul fragmentului, de culoarul său discursiv, de toate secvenţele înconjurătoare care îl delimitează, oferindu-i logosul şi telosul. Trimiterea e tranşantă: un fenomen deviant (ştiinţa ca atare) este pus aici sub acuză în forma sa caricaturală, căci ce poate fi mai caricatural decât lipsa de vitalitate?

Şi totuşi, cu permisiunea lecturii, împotriva citatului, ne putem folosi de această

spusă autoritară şi într-una dintre contranotele sale. Nu pentru a-i dovedi o posibilă inactualitate, ci tocmai pentru a resublinia sarcinile ştiinţei, punând la dispoziţia epistemologului posibile nuanţări în permanentele sale încercări de repoziţionare.

Câteodată, cel care face ştiinţă, cel care se supune acestui logos pe care îl numim astăzi teorie ştiinţifică, trebuie să se aşeze lângă acuza ce i se aduce nu doar în dialogul cu aceasta, ci şi în contrapondere. Atent la ceea ce acest amendament nu spune, el ar putea descoperi şi alte lucruri ce merită rostite.

A pune în spatele vorbei lui Kierkegaard un discurs străin de intenţiile acestuia nu înseamnă neapărat a trăda, nu înseamnă neapărat a produce schisma. Înseamnă, mai curând, a deschide un spaţiu de joc, unul exotic şi, totuşi, unul care ar putea relaxa, pentru o clipă, privirea.

Astfel, pornind pe această pantă, o contranotă posibilă ar putea fi aceea în care am considera “viaţa” drept instanţă a caracterelor defectuoase, o subiectivitate deviantă,

* Codrin Dinu-Vasiliu este asistent cercetare la Institutul de Ştiinţe Economice şi Sociale “Gh.

Zane”, Academia Română, Filiala Iaşi. 1 Sören Kierkegaard, Maladia mortală. Eseu de psihologie creştină întru edificare şi deşteptare de Anti-

Climacus, Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 11.

Codrin Dinu-Vasiliu

409

o exaltare nenorocită, o spiritualitate dulceag trăiristă. Soluţia imediată ne-ar trimite către ecuaţia viaţă–subiectivism, înţelese în formele lor degenerative. O astfel de opţiu-ne, chiar dacă începe ca o eschivă specifică contranotărilor, eşuează, în cele din urmă, într-o simplă formulă de răspuns, la nivelul căreia epistemologul îşi reafirmă poziţia “tare” a discursului său. O acuză este, astfel, amânată de o alta, nimic nu se schimbă, nimic nu trece mai departe. Dimpotrivă, în contra unei epistemologii dinamice se pro-cedează la o ramforsare a poziţiilor. Conceptul vieţii s-ar transforma în acest caz într-o violentă linie de simetrie şi totul s-ar reduce o simplă negociere. O astfel de replică este condamnată să adâncească uitarea.

Dacă ar fi ceva de câştigat, jocul nu trebuie să se facă în aceste acepţiuni. Pentru a deschide o linie de interpretare fericită, conceptul “vieţii” trebuie consi-

derat şi păstrat în chiar pozitivul său, în plenitudinea sa. Aşa cum îl subliniază tocmai Kierkegaard.

Interesul pentru conversie, pentru că în orice contranotă trebuie să existe o astfel de transfigurare, îl vom repoziţiona. Vom muta atenţia asupra situaţiei “îndepărtării”. Aici se manifestă rezistenţa minimă care ar deschide posibilitatea unei “lecturi superfici-ale”2. În această zonă, se află jocul unei contranote economice. Iar, dacă în cazul “vieţii” am fost obligaţi să păstrăm caracterul pozitiv, în cazul “îndepărtării” vom converti ca-racterul ei negativ.

Conferind un caracter pozitiv “îndepărtării” (care va fi resemantizată mai târziu),

ne asigurăm posibilitatea de a discuta cazul ştiinţei în zona unui “celălalt” al vieţii. For-mulare rotundă, ieşire din text şi, totuşi, un posibil discurs alternativ.

Există un celălalt al vieţii sub specie demonică. Un celălalt care se prefigurează în regiunile abisalului, ale negurii, ale umbrelor şi penumbrelor. Şi, din acest punct de vedere, spaţiul său este distribuit pretutindeni. Pornind chiar din mijlocul vieţii. Arderile şi stingerile prin efervescenţă, consumurile şi conservările violente poziţionează îndepărtarea de viaţă în chiar mijlocul şi în chiar energiile specifice acesteia. Numele acestui celălalt al vieţii este tensiunea, exaltarea. Figura: o sinteză între Don Juan şi fiul rătăcitor.

Despre o astfel de îndepărtare de viaţă să fie, oare, vorba în cazul ştiinţei? Cât trebuie să trădăm din mentalităţile noastre pentru a vedea în demersul ştiinţei o formă de exaltare? Aproape totul, ceea ce încă nu ne este permis. 2 Lectura superficială este acea tehnologie de interpretare care identifică rezistenţa superficială a

textului, suprafaţa la nivelul căreia tensiunea sa este minimă. A “interpreta superficial” în-seamnă a identifica nivelul la care textul este în echilibru (vorbeşte fără să autorizeze) şi în-seamnă, totodată, să te apropii de acele posibilităţi de reconfigurare, restructurare, resemantizare. În spaţiul agresiv specific oricărui text, se află, totuşi, anumite regiuni în care discursul este în suspensie. Nu este vorba despre nivelul literalităţii, ci mai curând despre un topos de neutralitate în care secvenţele semantice se impun cu aceeaşi autoritate, neutralizându-se. Este, poate, vorba despre un grad zero al lecturii în faţa unui text anestezi-at. Un joc de interpretare se petrece în această situaţie, unul însă în care un text pune la dis-poziţia hermeneutului câteva dintre energiile discursive neconvenţionale.

Symposion

410

Tot un celălalt al vieţii este însă şi cuminţenia. Dizolvarea în spiritul locului. Tot un fel de stingere, dar lipsită de exervescenţă. Neutralizarea. Diminuarea. Suspendarea. Adaptarea, raportul de corespondenţă. Figura distribuită în acest caz este cea a fratelui fiului risipitor. Specia animală: melcul ca formulă a ascezelor domestice. În comparaţie cu creşterea în intensitate, se manifestă aici o creştere în densitate. Cel care se aşază este din ce în ce mai greu: el împrumută din materialitatea locului.

Figurile celebre ale celor două opţiuni sunt instituite de fiul risipitor şi fratele

acestuia. Fiul şi fratele poziţionează astfel intervalul îndepărtării. Fiecare dintre ei însă îi întreţin şi completează deschiderea. Întrucât, pentru fiecare dintre ei, îndepărtarea re-prezintă o formă de asceză. Îndepărtarea de viaţă le revine, dar în sensul că fiecare din-tre ei o reprezintă. Spusa lui Kierkegaard, reinvestită, ar putea suna în felul următor: îndepărtarea de viaţă este proprie ştiinţei în sensul în care îndepărtarea este constitutivă chiar vieţii, cheltuirea vieţii ori prezervarea ei în chiar limitele sale.

Tot ceea ce s-a petrecut aici a fost un construct al interpretării, o eschivă, o deviere. A face contranotă înseamnă a-ţi rezerva tocmai acel orgoliu împotriva expresiei. Înseamnă a prefera simulacrul. Şi, într-adevăr, raportarea la fragmentul lui Kierkegaard s-a făcut mai curând ca o simulare. S-a încercat, în acelaşi timp, o deviere care să păstreze, totuşi, câte ceva din reminiscenţele textului prim, dar care să dirijeze nu spre o interpretare care să răspundă cu o acuză la o acuzare, ci spre una care să repună în discuţie câte ceva din situaţia ştiinţei în chiar termenii acuzării, astfel încât epistemologul să-şi dezvolte, eventual, o altă disponibilitate. Un sofism al bunelor intenţii, bineînţeles, dar nu este, oare, adevărat că orice interpretare reprezintă, la limită, un sofism? Nu este, oare, adevărat că gândim şi mergem mai departe cu demonul adevărului pe un umăr şi cu cel al sofisticii pe celălalt?