UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOVFacultatea de Sociologie şi Comunicare

Departamentul de Stiinte Sociale şi ale Comunicării500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro

SUPORT DE CURS

Program de studii: SOCIOLOGIE

Disciplina: EPISTEMOLOGIE

Titular curs: lector univ. dr. Daniela SOREA

Braşov2013

EPISTEMOLOGIE

INTRODUCERE

(De la filosofia analitică la Internet)

Gnoseologia este ramura filosofiei ce are ca obiect cunoașterea. Epistemologia (de la gr.

episteme = cunoaştere sigură) este ramura filosofiei ce are ca obiect cunoaşterea certă. In măsura

în care se admite ca modalitate a cunoaşterii certe ştiinţa, epistemologia este teorie a cunoaşterii

ştiinţifice. Revendicată în egală măsură de ştiinţă şi filosofie, această teorie a cunoaşterii ştiinţifice

aparţine, în virtutea conceptelor specifice utilizate şi a performanţelor obţinute până în prezent,

filosofiei.

Intre gnoseologie şi epistemologie funcţionează o relaţie cu conotaţii recesive. Gnoseologia, ca

teorie generală a cunoaşterii, subsumează epistemologia. Epistemologia îşi construieşte discursul

uzând de consideraţii filosofice generale, dar vizează exclusiv cunoaşterea ştiinţifică. In măsura în

care este exemplar, acest discurs poate constitui modelul şi şansa gnoseologiei, în contextul

cunoaşterii contemporane. Gnoseologia se subordonează în felul acesta idealului epistemologic.

Epistemologia modernă începe, consideră Teodor Dima (în Dialectica procesului de

cunoaştere) cu René Descartes. Incorporarea mişcării între ideile clare şi distincte, în virtutea

corelării întinderii cu gândirea, aplicabilitatea demersului matematic la întreaga ştiinţă şi, nu în

ultimul rând, degajarea subiectului epistemic activ, constituie fundamente ale dezvoltărilor de tip

epistemologic.

In sens restrâns, termenul epistemologie nu acoperă întreaga filosofie a ştiinţei. Sfera lui

cuprinde empirismul logic şi diversele orientări filosofice ce se constituie în reacţii mai apropiate

sau mai îndepărtate la acesta.

*

Vă propun acum o călătorie în istoria filosofiei contemporane. Scopul călătoriei e cel de

clarificare a locului epistemologiei (și al diverselor orientări epistemologice)în acest context.

Empirismul logic constituie unul dintre curentele semnificative dezvoltate în cadrul filosofiei

analitice. Dominantă la începutul secolului XX, aceasta consideră limbajul obiect de drept al

filosofiei şi analiza logică a limbajului drept unică metodă de investigare filosofică.

Filosofia analitică desfăşoară două orientări principale:

A. Analiza formală. Printre precursorii acestei orientări pot fi consideraţi: G.W. Leibniz, B.

Bolzano, G. Frege. Lucrarea programatică a orientării este Principia Mathematica, scrisă de B.

Russell şi A.N. Whitehead.

Filosofia analitică de orientare formală se caracterizează, după Ilie Pârvu (în Teoria cunoaşterii

ştiinţifice) prin:

utlilizarea logicii matematice

evidenţierea deficienţelor limbajului natural

construcţia unor limbaje ideale

traducerea propoziţiilor ştiinţifice şi filosofice în aceste limbaje

originarea problemelor filosofice în neconcordanţa formei verbale cu forma logică a

expresiilor

In cadrul orientării formale se dezvoltă, în ordine cronologică, atomismul logic, empirismul logic

şi empirismul pragmatic.

1. Curentul filosofic cunoscut sub numele de atomism logic este legat de şcoala analitică de la

Cambridge, în fapt de personalitatea centrală a acesteia, B. Russell (îl știți de la seminar, cel cu

Problemele filosofiei), şi de L. Wittgenstein (Tractatus logico-philosophicus, știți de asemenea,

”Limitele limbajului meu…”), strălucitul student al celui dintâi.

Analiza logică, potrivit concepţiei reprezentanţilor atomismului logic, dezvăluie un nivel ultim al

limbajului, constituit din propoziţii simple, cu semnificaţie cunoscută din experienţă. Acestor

propoziţii simple, numite propoziţii de bază, sau atomare, le corespund, într-un izomorfism perfect,

fapte atomare, formate din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale lor. Atomismului logic îi este

proprie teoria adevărului corespondenţă.

Propoziţiile atomare pot fi conectate, în conformitate cu logica propoziţională, în propoziţii

moleculare, cărora le corespund fapte moleculare. Cunoştinţele generale şi abstracte sunt

construcţii logice din date senzoriale.

Atomismul logic a influenţat considerabil empirismul logic şi orientările epistemologice

ulterioare acestuia.

2. Empirismul logic reprezintă curentul analitic dezvoltat în principal de Cercul de la Viena (M.

Schlick, Ph. Frank, O. Neurath, R. Carnap, K. Gödel), Grupul de la Berlin (H. Reichenbach, C.G.

Hempel) şi Şcoala de la Cambridge (R. Braithwaite, F.P. Ramsey). In aceeaşi direcţie pot fi

înscrise demersurile şcolilor de logică şi filosofie de la Lwov şi Varşovia (A. Tarski, J. Lukasiewicz),

ale şcolii de la Oxford (A.J. Ayer) şi ale şcolii de la Paris (L. Rougier). Empirismul logic constituie

poziţia neopozitivistă în domeniul filosofiei ştiinţei. Trăsăturile lui caracteristice sunt, după Ilie

Pârvu, (în Teoria cunoaşterii ştiinţifice) următoarele:

considerarea fizicii matematizate drept standard al oricărei cunoaşteri,

reducerea filosofiei la logica ştiinţei,

predilecţia pentru construcţia de limbaje artificiale,

valorizarea inducţiei,

atitudine antimetafizică,

analiza ştiinţei în contextul justificării.

3. Empirismul pragmatic, din punct de vedere cronologic al treilea curent analitic de orientare

formală, s-a dezvoltat cu precădere în SUA. Sub semnul acestui curent se aşează scrierile lui

W.van O. Quine, N. Goodman, M. White. Trăsăturile comune acestora, relativ greu de degajat,

sunt (cf. Ilie Pârvu, în Teoria cunoaşterii ştiinţifice):

respingerea dihotomiei analitic-sintetic,

încercarea de a elimina din enunțurile teoretice entităţile abstracte,

elaborarea unor concepţii pragmatice despre cunoaştere şi verificare,

tentative de revalorizare a ontologicului.

B. Analiza neformală. Născută ca reacţie la analiza formală desfăşurată de atomismul logic şi

de neopozitivism, această orientare analitică propune o analiză a limbajului obişnuit. Cunoscută

sub numele de filosofie lingvistică, orientarea se revendică de la lucrarea Principiile eticii, a lui G.E.

Moore, şi are reprezentanţi semnificativi la Cambridge (G.E. Moore, L. Wittgenstein - a doua

perioadă, J. Wisdom) şi Oxford (G. Ryle, Fr. Weismann, J. L. Austin, P.F. Strawson, St.

Hamsphire). Discursurile acestora se aşează cu greu sub un numitor comun. O tentativă de izolare

a trăsăturilor comune neunitarelor demersuri de filosofie lingvistică poate viza extinderea cercetării

la limbajul eticii, esteticii, dreptului şi religiei, de asemenea, caracterul nesistematic al analizei

acestora şi considerarea problemelor filosofiei ca încurcături de limbaj (cf. Ilie Pârvu în Teoria

cunoaşterii ştiinţifice). Aceste probleme nu se datorează complexităţii limbajului obişnuit, ci utilizării

neadecvate a acestuia. Sarcina filosofiei constă în reorientarea cuvintelor de la întrebuinţarea lor

metafizică la cea adecvată, de zi cu zi. Semnificaţia cuvintelor, consideră reprezentanţii filosofiei

lingvistice, este rezultatul folosirii lor efective şi al convenţiilor. Construirea limbajelor artificiale

poate fi utilă filosofiei ştiinţei, dar nu justifică înlocuirea limbajului natural, remediabil şi subtil, în

celelalte demersuri filosofice. Analiza lingvistică este orientată cu predilecţie spre expresii ce

desemnează conduite mentale şi comportamente voluntare. Cercetarea acestor expresii

evidenţiază dublul statut al limbajului obişnuit în analiza neformală: acela de obiect al analizei şi,

simultan, vehicul al rezultatelor acesteia.

*

Primele reacţii critice la programul empirismului logic au fost înregistrate chiar în interiorul

acestuia.

Astfel, R. Carnap semnalează dificultăţile de corelare a termenilor observaţionali cu cei

teoretici, în conformitate cu pretenţia de definibilitate completă emisă de reprezentanţii curentului

logic empirist. Modalitatea propusă de Carnap pentru depăşirea acestor dificultăţi vizează

elaborarea unor enunţuri condiţionale care să delimiteze câmpul observaţional în care poate fi

întrebuinţat un termen teoretic, diminuând pretenţia iniţială.

De asemenea, C.G. Hempel demonstrează că teoria confirmării, specifică empirismului logic,

produce paradoxuri. Hempel încearcă să determine condiţiile ce se impun oricărei teorii viabile a

confirmării. O definiţie în concordanţă cu aceste condiții poate evita paradoxurile.

Poziţiile critice dezvoltate de R. Carnap şi C.G. Hempel se alătură empirismului pragmatic (prin

W. van O. Quine care critică dogmele analiticităţii şi reducţionismului şi înlocuieşte modelul

empirist logic cu unul holist) şi filosofiei lingvistice într-un prim val de reacţii la empirismul logic.

Aceste reacţii vin din interiorul filosofiei analitice şi nu contrazic presupoziţiile ei fundamentale.

Raţionalismul critic, orientare epistemologică legată de numele lui K.R. Popper, se înscrie în

acelaşi prim val de reacţii la empirismul logic.

K.R. Popper (îl știți, de asemenea, de la seminar) consideră eronată din punct de vedere logic

confirmarea unei teorii ştiinţifice prin consecinţele ei empirice. Din afirmarea consecventului nu

poate fi dedusă logic afirmarea antecedentului. Experimentele nu pot confirma teoria. O pot, însă,

testa. Popper propune înlocuirea modelului inductiv standard al teoriei ştiinţifice cu un model

ipotetico-deductiv. Consecinţele empirice ale ipotezelor dezvoltate în cadrul unei teorii ştiinţifice pot

fi verificate sau infirmate experimental, teoria fiind astfel coroborată sau falsificată. Coroborarea

este un concept gradual. Falsificarea este definitivă. Falsificabilitatea se constituie în criteriu de

comparare a teoriilor ştiinţifice. Experimentele falsificatoare trebuie încurajate. Progresul ştiinţei

este dependent de severitatea testelor la care sunt supuse teoriile.

J.W.N. Watkins, A. Musgrave, H. Albert sunt consideraţi continuatori ai orientării raţionalist

critice.

K.R. Popper respinge inductivismul empirist, reduce pretenţia de confirmare la testarea (adică

la coroborarea sau falsificarea) teoriilor şi înlocuieşte modelul standard cu un model ipotetico-

deductiv. Cu toate acestea, demersul popperian păstrează perspectiva lingvistică asupra ştiinţei şi

metoda logică de cercetare a acesteia, controlul teoriilor prin apel la experienţă precum şi

concepţia despre caracterul neştiinţific al metafizicii. Acestea sunt caracteristici ale empirismului

logic. Din acest ultim motiv, opoziţia raţionalismului critic la empirismul logic nu este considerată

absolută.

*

Zona de reacţii relativ critice la empirismul logic se învecinează, fără a se intersecta

programatic, cu poziţiile epistemologice asumate de fizicienii reprezentativi ai epocii. Discursurile

acestora urmăresc identificarea modalităţii corecte de raportare la lume şi accesează tangenţial

presupoziţiile logic empiriste, fără a face din analiza lor critică un centru explicit de interes.

Pentru A. Einstein, L. de Broglie şi E. Schrödinger aspectul probabilist al lumii este provizoriu,

depinzând de capacităţile limitate ale cercetătorului antrenat în procesul de înregistrare a realităţii.

Pentru N. Bohr, W. Heisenberg şi M. Born, lumea este alcătuită, în chiar esenţa ei, după legi

probabilistice. Disputa se desfăşoară în jurul unor concepte cu mare încărcătură epistemologică

(realitate, experienţă, clasic, obiectivitate) şi păstrează statutul privilegiat al ştiinţei în asumarea

onticului. Identificarea articulaţiilor subtile ale teoriilor fizicii de ultimă oră au evidenţiat un model

specific de desfăşurare a cercetării ştiinţifice concrete. Ignorând perspectiva lingvistică, acesta se

păstrează în contextul raportării lingvistice la realitate şi subliniază importanţa experimentalului în

cercetarea ştiinţifică, trăsături caracteristice empirismului logic. Multe dintre dimensiunile acestui

model, începând cu abordarea dinamicii demersului cognitiv, se vor regăsi în discursul raţionalist

critic desfăşurat de K. R. Popper.

*

Al doilea val de reacţii critice la empirismul logic este reprezentat de poziţiile filosofice

reunite sub denumirea de noua filosofie a ştiinţei, şi de neoraţionalismul dialectic. Cele două

orientări atacă presupoziţiile generice ale empirismului logic.

Originată în preocupările legate de logica descoperirii şi de angajarea teoretică a limbajului

observaţional, desfăşurate de N.R. Hanson în lucrarea Modelele descoperirii, sub influenţa

cercetărilor lui Ch.R. Peirce referitoare la raţionamentul abductiv (”inferența către cea mai bună

explicație”), noua filosofie a ştiinţei se opune simultan empirismului logic şi raţionalismului critic.

Intre reprezentanţii săi semnificativi trebuie enumeraţi: Th. Kuhn (și pe Kuhn îl știți de la

seminar, e cel cu știința normală ca rezolvare de puzzles), St. Toulmin, P.K. Feyerabend, I.

Lakatos.

Presupoziţiile comune discursurilor desfăşurate de reprezentanţii anterior menţionaţi se

referă la modificarea statutului epistemologiei şi a metodelor ei de investigare. In accepţiune

empirist logică, rostul epistemologiei este normativ, constă în elaborarea unui model spre care

trebuie să tindă teoriile ştiinţifice concrete. Analiza logico-matematică a ştiinţei se constituie în

metodă eficientă de îndeplinire a acestui rost. Noua filosofie a ştiinţei propune orientarea

epistemologiei spre descrierea şi explicarea ştiinţei în evoluţie şi spre utilizarea unei metode de

analiză istorico-sociologică pentru atingerea acestui scop. Experimentele ştiinţifice nu sunt

neutre teoretic. Evaluarea teoriilor depinde de presupoziţii ontologice istoric determinate. În

acest context, reprezentanţii noii filosofii a ştiinţei propun modele distincte de evoluţie a ştiinţei şi

de integrare a rolului factorilor sociali şi istorici în acestea.

*

Curentul filosofic cunoscut sub numele de neoraţionalism dialectic se alătură noii filosofii a

ştiinţei în tentativa de reorientare a discursului de tip epistemologic. Reprezentanţii

neoraţionalismului dialectic, G. Bachelard, Fr. Gonseth şi J. Piaget, fără a intra în dispute deschise

cu susţinătorii empirismului logic, desfăşoară demersuri ce se opun din altă perspectivă

întreprinderii radicale, rigide, antiistorice, desfăşurate de aceştia. Spre deosebire de noua filosofie

a ştiinţei, pentru care esenţială în analiza evoluţiei ştiinţei este cercetarea factorilor socio-istorici,

neoraţionalismul dialectic aduce în centrul preocupărilor epistemologice dimensiunea psihologică a

actului ştiinţific, dimensiune evidenţiată în practica ştiinţifică. Curentul valorifică poziţia kantiană

referitoare la rolul constructiv al subiectului în constituirea experienţei, într-o aprofundată cercetare

a procesului cognitiv. Mecanismele de creştere dialectică a cunoaşterii constituie centre comune

de interes pentru reprezentanţii neoraţionalismului dialectic.

Jean Piaget este creatorul epistemologiei genetice, orientare ce explicitează, pe fondul utilizării

metodelor psihogenetice în cercetarea epistemologică, aportul psihologiei în rezolvarea

problemelor de cunoaştere.

*

Al treilea val de reacţii critice la adresa empirismului logic este caracterizat de tendinţa de

depăşire a dihotomiei dintre paradigma logic-empiristă şi cea istorist-mutaţionistă de abordare a

ştiinţei. După P. K. Feyerabend, poziţiile empirist logice se subsumează paradigmei logicianului,

opusă net paradigmei antropologului, caracteristică noii filosofii a ştiinţei. Pentru epistemologii din

cel de-al treilea val, opoziţia paradigmelor nu este absolută. În procesul verificării intervin elemente

neraţionale, iar în descoperiri nu se poate face abstracţie de raţional. Modelele cognitive elaborate

în acest context încearcă să evidenţieze caracterul complementar al celor două paradigme.

De aici încolo, până la precursorii empirismului logic, materialul e facultativ, e pentru cei ce

chiar au curiozități epistemologice, nu pentru rezolvarea subiectului de examen.

1.Orientarea empirist logică este continuată de post-pozitivism, curent reprezentat de scrierile

lui H. Putnam, R. Rorty, R. Chrisholm, S. Kripke, şi de şcoala finlandeză de logică inductivă, prin J.

Hintikka, preocupat de depăşirea divergenţelor dintre empirismul logic şi raţionalismul critic.

Deschiderea spre ontologia umanului, spre antropologie şi axiologic, subminează poziţia

antimetafizică a acestor filosofii de ascendenţă analitică.

Noua filosofie a ştiinţei este continuată de L. Laudan, care propune utilizarea unui criteriu

pragmatic de evaluare a teoriilor şi încadrare a acestota în tradiţii de cercetare, de Paul Lorenzen,

creatorul unei epistemologii constructiviste ce respinge acceptarea necritică a ştiinţelor efective,

propunând intervenţia activă a epistemologului în elaborarea teoriei ştiinţifice, şi de reprezentanţii

şcolii sociologice de la Edinburg, pentru care raţionalitatea este dinamică şi ştiinţa reprezintă o

formă de cunoaştere oarecare.

Opoziţia dintre continuatorii empirismului logic şi cei ai noii filosofii a ştiinţei se reduce (cf.

Angela Botez, în Studiu introductiv la volumul Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei) la opoziţia

mai slabă dintre realism şi relativism epistemologic. Pentru realişti, scopurile cognitive sunt

comune tuturor oamenilor de ştiinţă, iar criteriile de alegere între teorii sunt unanime. Succesul

ştiinţei se datorează caracterului referenţial al adevărului. Cunoaşterea ştiiinţifică se referă la

lumea reală ce admite o singură descripţie adevărată, independent de punctul de vedere al

subiectului cunoscător. Pentru relativişti, scopurile şi valorile cognitive nu sunt măsurabile raţional.

Criteriile propuse pentru alegerea între teorii rivale s-au dovedit temporare şi degradabile în timp.

Schimbările de paradigmă presupun mutaţii în convingerile subiective.

Discursul lui P. Lorenzen întâlneşte scrierile postpozitiviştilor pe terenul unui

neotranscendentalism relativ răspândit în cadrul acestui al treilea val de reacţii la empirismul logic.

Poziţia transcedentalistă afirmă existenţa unor cadre conceptuale sau structuri lingvistice

constituite, ce condiţionează orice discurs despre cunoaştere şi experienţă. Neotranscedentalismul

constituie (cf. Ilie Pârvu, în Introducere în epistemologie) o modalitate internă de autoreflexie şi

autovalidare a ştiinţei, reprezentând o variantă slabă de deschidere a epistemologiei la experienţa

istorică.

2. Curentul filosofic numit structuralism epistemologic este rezultatul unei alte încercări de

depăşire constructivă a opoziţiei clasice dintre empirismul logic şi noua filosofie a ştiinţei. J. Sneed

şi W. Stegmüller, reprezentanţii acestui curent, întreprind un demers de axiomatizare a teoriei

epistemologice a lui Th. Kuhn, utilizând metoda asamblistă propusă de P. Suppes. Aceeastă

metodă, probată cu succes de către descoperitorul ei, în axiomatizarea unor teorii din mecanică şi

genetică, utilizează limbajul teoriei mulţimilor şi permite evitarea unor limbaje logic formalizate.

Modelul structuralist al teoriei ştiinţifice elaborat de Sneed şi Stegmüller uzează de concepte ca

nucleu al teoriei şi modele potenţiale şi evidenţiază posibilitatea interpretării diferite a unui

construct formal în modele diferite.

3. In al treilea val de reacţii la empirismul logic se integrează şi confruntările dintre empirişti şi

realişti, desfăşurate pe fondul unei ascendenţe comune şi contestate.

B. C. van Fraasen (în Imaginea ştiinţifică, 1980) propune ca alternativă la realismul ştiinţific şi

la relatarea literal adevărată pe care acesta o oferă despre lume, o soluţie empiristă. In empirism

ştiinţa nu poate depăşi limitele fenomenului. Empirismul constructiv propus de van Fraasen

urmăreşte elaborarea unor modele adecvate fenomenelor, iar capacitatea de explicare corectă a

acestora, numită adecvare empirică, se constituie în criteriu de evaluare a teoriilor ştiinţifice, ca

alternativă la criteriul realist al adevărului.

R.N. Giere (în Explicarea ştiinţei, 1988) propune înlocuirea ipotezei atacabile a izomorfismului

enunţurilor teoretice cu realitatea cu ipoteza mai modestă a similarităţilor între modelele teoriei şi

realitate. Fuziunea pe care o propune Giere, între realism şi un criteriu naturalist de evaluare a

teoriilor ştiinţifice, permite valorificarea comportamentului oamenilor de ştiinţă ca argument

împotriva empirismului lui van Fraasen: pentru cercetători, particulele elementare cercetate au

existenţă reală şi acest fenomen nu poate fi explicat în câmpul unei teorii empiriste care

păcătuieşte, astfel, prin inadecvare empirică. R.N. Giere consideră că adoptarea unui criteriu

pragmatic operaţionalist, potrivit căruia ceva este real dacă este controlabil fizic, poate salva

orientarea realistă în epistemologie.

4. In contextul aceleiaşi tentative de aducere a paradigmelor epistemologice clasice în poziţii

complementare se aşează şi demersurile de elaborare a unei noi filosofii a naturii.

Discursurile desfăşurate de R. Thom, M. Bunge, I. Prigogine, D. Bohm urmăresc (cf. Angela

Botez, în Studiu introductiv la volumul colectiv Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei) constituirea

unui ansamblu minimal de categorii şi principii necesare caracterizării oricărei existenţe fizice.

Fundamentele acestor discursuri trebuie căutate în domenii şi teorii semnificative ale ştiinţei (teoria

catastrofelor, teoria sistemelor, termodinamică, mecanica cuantică). Desfăşurările lor propun

închegarea experienţelor umane într-un întreg coerent şi abordează lumea ca totalitate organică.

*

Etapa actuală în filosofia ştiinţei poate fi numită, în bună tradiţie europeană,

postepistemologică. Diversificarea disciplinelor ştiinţifice şi conturarea profilurilor acestora impune

constituirea unor epistemologii specifice, de ramură. Acestea urmează disciplinele suport în

procesul de tot mai adâncă specializare, îndepărtându-se de poziţia epistemologică iniţială.

Abordările interdisciplinare, incontestabil folositoare creşterii cunoaşterii, erodează perimetrul

întreprinderilor net epistemologice. Discuţiile referitoare la statutul epistemologic al

interdisciplinarităţii, considerată disciplină sau context disciplinar, diminuează şansele unei definiri

curate a epistemologiei.

Fizica actuală întâlneşte, în chiar domeniul său de investigare, paranormalul. Complicate soluţii

ştiinţifice târzii se dovedesc similare unor rezolvări ancestrale, uluitoare în simplitatea lor, tributară

înţelepciunilor pierdute. Fritjof Capra şi Jacques Bergier desfăşoară în această direcţie discursuri

impresionante. Similarităţile împing faptul extraştiinţific peste graniţele ştiinţei. Demersul

epistemologic intră, din acest motiv, într-o ilegitimă şi periculoasă extrapolare, ridicând pretenţii de

cunoaştere certă asupra unui obiect ce nu poate fi cunoscut cu certitudine.

Deschiderile spre ontologic, antropologie, axiologie sau praxiologie, pe care le manifestă

epistemologia contemporană, şi tentativele de extindere a abordărilor hermeneutice la discursul

despre ştiinţă diminuează eficienţa definiţiei iniţiale a epistemologiei. Toate aceste consideraţii

pledează pentru intrarea filosofiei ştiinţei într-o zonă postepistemologică şi justifică speranţele de

constituire a unei teorii unice, mântuitoare, de largă cuprindere.

O astfel de teorie trebuie să asume impactul exploziei informaţionale generate, de facilităţile

tehnice de comunicare, ce caracterizează ultimii ani. Evoluţia epistemologiei ar putea înregistra un

viraj statutar, de la filosofia ştiinţei spre filosofia comunicării ştiinţifice.

PRECURSORI AI EMPIRISMULUI LOGIC

Franz Brentano (1838-1917)

Franz Brentano este primul filosof contemporan ce a utilizat analiza logică a limbajului pentru

dezlegarea problemelor filosofice (nu pentru desfiinţarea filosofiei). Brentano este un adversar al

platonismului. Potrivit lui, expresia lingvistică îngăduie operarea cu ficţiuni în locul lucrurilor. În

lucrarea intitulată Despre clasificarea fenomenelor psihice (1911), Brentano indică trei surse de

eroare în raportarea umană la lume:

psihică, legată de ignorarea caractererului intenţional al iubirii şi urii şi de considerarea

obiectului acestora ca exterior individului care manifestă aceste sentimente

istorică, legată de preluarea necritică a unor vechi concepţii

lingvistică, legată de utilizarea aceluiaşi nume pentru diferite fenomene, de utilizarea

aceleiaşi expresii cu sensuri diferite şi de utilizarea judecăţilor ce par (în mod fals) a lega

reprezentări (ex: Centaurul nu există.). În cazul acestui tip de eroare, expresia lasă ca în locul

lucrurilor să intre ficţiuni. Pentru evitarea erorii, este necesară distingerea sensului propriu de

cel impropriu ale existentului, adică a lucrurilor de esenţialităţi (ficţiuni produse prin folosirea

limbii, ex: Un corp există Corporalitatea există; Un gânditor gândeşte ceva Ceva este

gândit; Există judecăţi adevărateExistă adevăruri.) şi obiecte fictive (considerate lucruri,

ex: Eu nu cred că divinitatea există Eu cred în neexistanţa divinităţii; Karl va fi rege Karl

este un viitor rege; X este imposibil Există o imposibilitate a lui A.)

Datorită multiplelor semnificaţii ale lui este (existenţă reală, existenţă gândită, echivalenţă,

subordonare, identitate), a fi este eronat echivalat cu a exista. Filosofia trebuie, arată Brentano, să

elaboreze o imagine globală asupra existentului.

Gotlob Frege (1848-1925)

În lucrarea Sens şi semnificaţie (1892), G. Frege socoteşte că niciun limbaj, nici unul artificial, cu

expresiile riguros definite, nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este dezirabilă

înaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.

Există, arată Frege, două surse de eroare la nivelul limbajului:

folosirea expresiilor cu sens şi fără semnificaţie (sensul este împărtăşit, nu este total

subiectiv, ca în reprezentări; presupoziţia tacită a existenţei referentului generează eroarea)

existenţa expresiilor cu sensuri diferite în diferitele folosiri (asocierea mai multor sensuri cu

aceeaşi semnificaţie încarcă expresiile cu polisemie)

Înlăturarea surselor de eroare este posibilă, arată Frege, într-un limbaj ideal ce cuprinde (în cea

mai mare măsură) expresii scurte şi exacte, un nume propriu (cuvânt, semn, conexiune de

semne, expresie) exprimând sensul şi desemnând semnificaţia sa.

Într-o limbă logic perfectă:

fiecare expresie ce se constituie ca nume propriu din semne existente desemnează un

obiect;

niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificaţie.

Un limbaj real nu poate fi clarificat fără a trasa în prealabil distincţiile şi corelaţiile din limbajul ideal.

ATOMISMUL LOGIC

Atomismul logic reprezintă, din punct de vedere cronologic, prima dintre orientările

analitice în filosofia secolului XX. Reprezentanţii săi semnificativi, Bertrand Russell şi Ludwig

Wittgenstein, au influenţat considreabil apariţia şi dezvoltarea empirismului logic.

Bertrand Russell (1872-1970)

Bertrand Russell (1872-1970), personalitate centrală a Şcolii de la Cambridge, a

elaborat, împreună cu matematicianul A.N. Whitehead, Principia Mathematica (1910-1913), lucrare

monumentală cuprinzând rezultatele analizei conceptelor şi relaţiilor fundamentale din matematică.

Lucrarea a evidenţiat semnificaţia instrumentală a logicii moderne pentru cunoaşterea ştiinţifică.

Travaliul desfăşurat pentru finalizarea ei a clarificat poziţia filosofică a lui B. Russell.

În lucrarea Paradoxurile logicii (1905), B. Russell reformulează paradoxurile apărute în teoria

mulţimilor: orice predicat se aplică sieşi sau nu, terţul este exclus; dacă se aplică sieşi, e

predicabil; dacă nu se aplică sieşi, e impredicabil; termenii predicabil şi impredicabil sunt

predicate, aşadar există predicat predicabil şi predicat impredicabil; predicatul impredicabil,

dacă este predicabil, îşi atribuie sieşi proprietatea şi astfel este impredicabil; dacă este

impredicabil, nu-şi atribuie proprietatea şi este astfel predicabil. (Ex: paradoxul bărbierului).

Există, aşadar, erori de logică generatoare de paradoxuri în edificiul matematicii. Russell propune

o tehnică de analiză logică în logica simbolică pentru explicarea paradoxurilor, elaborând teoria tipurilor logice. Teoria limitează posibilităţile îngăduite de asertare: ceea ce cuprinde toate

elementele unie mulţimi nu poate fi element al acelei mulţimi. Enunţurile universale (Toţi...)

trebuie deosebite de enunţurile singulare. Russell propune reinterpretarea enunţurilor universale

cu ajutorul funcţiilor propoziţionale pentru a li se stabili domeniul de semnificaţie (ex: Toţi

oamenii sunt muritori Dacă X este om, atunci el este muritor):

f(x)=1, pt xU, unde U este domeniul de semnificaţie (în afara lui funcţia nu are sens,

întrucât există argumente pentru care funcţia nu are valoare de adevăr)

Domeniul de semnificaţie reprezintă tipul logic. Ierarhizarea tipurilor permite eliminarea

paradoxurilor (un întreg nu poate conţine elemente care se definesc prin el însuşi), odată cu

părăsirea logicii moniste (care operează cu Toţi…, sub presupoziţia existenţei unui întreg) în

favoarea logicii atomiste (conform presupoziţiei alcătuirii lumii din fapte singulare de divesitate

ireductibilă).

Metoda adecvată filosofiei este analiza. Aceasta permite identificarea propoziţiilor atomare

corespunzând stărilor de fapt atomare şi a modului în care din acestea, cu ajutorul constantelor

logice, sunt alcătuite enunţurile moleculare). Orice enunţ, arată Russell, trebuie examinat şi

redus la componente de maximă simplitate. Limbajul curent conţine mai mult decât enunţuri

moleculare. Într-un limbaj logic perfect pentru fiecare obiect simplu nu ar exista decât un singur

nume. Au semnificaţie doar cuvintele care desemnează ceva ce există în mod real. Cerber,

Pegas, centaur nu sunt nume proprii (au semnificaţie prin raportare la obiect), ci descripţii

prescurtate (nu presupun existenţa referentului, dobândindu-şi semnificaţia aparentă din

raporturile dintre înţelesurile numelor componente).

Scrierea intitulată Problemele filosofiei (1912) constituie (cf. Mircea Flonta, în Bertrand

Russell şi începuturile filosofiei analitice, studiu introductiv la B. Russell, Problemele filosofiei)

prima lucrare de filosofie analitică. Aceasta din urmă este caracterizată de reducerea problemelor

filosofice la problerme de clarificare analitică. Analiza conceptuală, sau analiza logică a

conceptelor, poate fi utilizată în domeniile descoperirii şi criticii filosofice. Ca instrument al

descoperirii, este folosită de Russell pentru precizarea conceptului de cunoaştere, iar ca

instrument critic, facilitează demontarea construcţiei kantiene din Critica raţiunii pure, în virtutea

imposibilităţii existenţei unor adevăruri sintetice a priori.

Filosofia trebuie abordată, consideră filosoful englez, cu aparatul de clarificare

conceptuală de care dispune logica modernă. Toate problemele filosofice pot fi reduse la probleme

de logică. În felul acesta, câmpul interogaţiilor filosofice se îngustează, iar pretenţiile argumentative

cresc.

Ideile lui B. Russell au influenţat creaţiile multora dintre filosofii contemporani. L.

Wittgenstein, R. Carnap şi întreg Cercul de la Viena, W. van O. Quine, K. R. Popper stau sub

semnul logicismului filosofului de la Cambridge.

Ludwig Wittgenstein (1889-1951)

Ludwig Wittgenstein (1889-1951), strălucit discipol al lui Russell, ocupă o poziţie

aparte în istoria filosofiei. Datorează această poziţie semnificativelor diferenţe de orientare

filosofică manifestate între Tractatus logico-philosophicus şi scrierile ulterioare acestuia.

Wittgenstein reia în Tractatus logico-philosophicus (1921) interogaţia kantiană cu privire la

posibilitatea şi condiţiile cunoaşterii, operând două tranziţii:

de la critica facultăţilor umane de cunoaştere la critica limbajului

de la problema adevărului la problema sensului propoziţiilor

Elementele ultime ale cunoaşterii, consideră Wittgenstein, sunt propoziţiile elementare, (enunţuri

în care unui subiect i se atribuie un predicat). Acestea reprezintă atomii cunoaşterii,

corespunzătoare propoziţiilor atomare despre care vorbea Russell. Propoziţiile elementare sunt

corelatele realităţii structurate atomar. Delimitarea lor contribuie la înlăturarea surselor de

neînţelegere.

Tractatus logico-philosophicus condensează poziţia filosofică a lui Wittgenstein în şapte propoziţii

principale şi propoziţiile derivate ale acestora.

Propoziţiile principale,

1. Lumea este tot ceea ce are loc (se petrece).

2. Ceea ce are loc, faptul, este existenţa stărilor de lucruri.

3. Tabloul logic al faptelor constituie gândirea.

4. Judecata este propoziţia ce are un sens.

5. Propoziţia este o funcţie de adevăr de funcţii elementare.

6. Există o formă generală a funcţiei de adevăr....

7. Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

formulează dimensiunile ontologică (propoziţiile 1-2), gnoseologică (propoziţia 3) şi analitică

(propoziţiile 4-6) ale filosofiei lui Wittgenstein. Propoziţia 7 reprezintă concluzia Tractatus-ului,

semnalând, potrivit unora dintre comentatori, dimensiunea mistică a gândirii autorului.

Ontologie (propoziţiile 1şi 2)

Obiecte ce formează substanţa lumii sunt aşezate în reţele de conexiuni. Aceste reţele fac

posibile stările de lucruri. Faptul, adică ceea ce are loc, este existenţa unei stări de lucruri.

Suma faptelor alcătuieşte lumea reală. Aceasta nu se suprapune decât parţial realităţii care

reprezintă existenţa şi non-existenţa stărilor de lucruri.

„1.1. Lumea este ansamblul faptelor, nu al lucrurilor.”, arată Wittgenstein. Astfel, lucrurile nu pot fi

gândite decât ca purtătoare de proprietăţi. Conexiunile obiectelor sunt logice întrucât structura

lumii corespunde structurii logicii.

„1.13. Faptele în spaţiul logic formează lumea.” mai arată Wittgenstein. Spaţiul logic reprezintă

ansamblul invariabil al posibilităţilor de combinare a componentelor, adică a faptelor, ca stări de

lucruri.

Lumea reală diferită de celelalte lumi posibile este rezultatul actualizării anumitor componente ale

realităţii.

Gnoseologie

Conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein îl reprezintă cel de tablou, ca transpunere a

realităţii. Tabloul este o reprezentare a faptului în spaţiul logic. (Spaţiul logic îngăduie

reprezentarea existenţei şi non-existenţei stărilor de lucruri.). În această accepţiune, tabloul are

câteva caracteristici:

nu este imagine picturală ci structură matematică

nu este reflexiv, nu-şi poate reprezenta propria formă (faptele pot fi stabilite dar nu se poate

stabili modul în care au fost stabilite)

nu există tablou a priori adevărat

tabloul are sens, sensul său fiind conţinutul său descriptiv. Propoziţia “3.225. Ceea ce tabloul

reprezintă constituie sensul său” condensează teoria descriptivă a sensului cunoaşterii

Filosofia limbii (propoziţiile 4-6)

Tablourile sunt propoziţii; o propoziţie are sens dacă este imagine a stărilor de lucruri sau dacă

poate fi transformată într-o asemenea imagine (în cazul propoziţiilor elementare sensul este

evident; în cazul propoziţiilor complexe este necesară pentru transformare utilizarea tabelelor

funcţiilor de adevăr).

Propoziţiile care redau stări de lucruri (au sens) sunt judecăţi.

Suma judecăţilor reprezintă gândirea. Aceasta este mai puţin cuprinzătoare decât limbajul.

Limbajul reprezintă totalitatea propoziţiilor. Expresiile lui depăşesc sfera propoziţiilor cu sens. Din

acest motiv, limbajul travesteşte /trădează gândirea.

Forma logică a limbajului diferă de forma limbajului natural. Există o sintaxă logică a unei limbi

ideale diferită de sintaxa oricărei limbi naturale. Construcţiile ei corespund faptelor. Această

sintaxă logică prescrie regulile de constituire a expresiilor cu conţinut descriptiv (şi sens). „5.6.

Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.” Notează Wittgenstein.

O limbă edificată după regulile unei sintaxe ce prescrie condiţiile de sens ale propoziţiilor

reprezintă condiţia oricărei cunoaşteri.

Limbajul natural crează sensuri false, aparenţe. Acestea sunt erori ce pot fi înlăturate prin

utilizarea unui limbaj ce le exclude, întrucât se supune sintaxei logice.

Filosofia, arată Wittgenstein, reprezintă o continuă încălcare a condiţiilor privind sensul

propoziţiilor. Filosofia este o sursă de probleme lipsite de sens, probleme ce nu pot căpăta

răspuns deoarece oamenii nu înţeleg logica limbajului lor. În acest context, filosofia trebuie să-

şi schimbe (nu să-şi piardă) funcţia, devenind critică a limbajului. Scopul demersului critic este

cel de clarificare logică a gândirii.

În felul acesta filosofia nu mai este doctrină, ea este activitate.

Metoda justă a filosofiei consta, astfel, în a nu spune decât ceea ce se poate spune (adică prpoziţii

ale ştiinţelor naturii) şi a semnala în orice enunţ metafizic lipsa de semnificaţie a unor termeni.

Concluzia

“7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.” consideră Wittgenstein în încheierea

Tractatus-ului. Este ceea ce, aparent paradoxal, Wittgenstein tocmai nu face prin Tractatus.

Aceasta deoarece rolul acestei lucrări filosofice este de a semnala lipsa de sens a propoziţiilor

filosofice (inclusiv a propoziţiilor Tractatus-ului):

„6.54. propoziţiile mele explică licrurile în aşa fel încât cel care mă înţelege le recunoaşte la sfârşit

ca absurde, dacăprin intermediul acestora—pe baza lor—a reuşit să le depăşească. (El trebuie, ca

să spunem aşa, să arunce scara pe care s-a urcat). Trebuie să depăşească aceste propoziţii, apoi

vede lumea corect.”

Cercetări logice (1953) este lucrarea definitorie pentru cea de-a doua perioadă de creaţie

filosofică a lui Wittgenstein. Acesta depăşeşte modalitatea de raportare la limbă caracteristică

Tractatus-ului, prin elaborarea unri noi teorii a semnificaţiei. În Tractatus, Wittgenstein creditează

cu sens doar enunţurile formulate într-o limbă construită după modelul propus de B. Russell şi

identifică semnificaţia expresiei cu obiectul desemnat de aceasta. În Cercetări logice sensul

expresiei cuprinde şi ceea ce se gândeşte prin aceasta, iar semnificaţia unui cuvânt constă în

utilizarea lui, îmbinând componenta cognitivă cu o componentă interacţională. Analiza limbajului

curent devine, în acest context, indispensabilă înţelegerii mecanismelor limbii. Joc de vorbire

constituie conceptul central al Cercetărilor logice şi presupune interacţiunea vorbitorilor.

Semnificaţiile se constituie la confluenţa unor reguli lingvistice cu valabilitate intersubiectivă. Suma

celor din urmă alcătuieşte gramatica jocurilor de vorbire.

Problemele filosofice sunt greşeli de limbaj. Filosofia îşi pierde, în acest context, funcţia

explicativă şi pe cea normativă, dar îşi păstrează utilitatea terapeutică. Sarcina ei constă în

clarificarea critică a limbajului, iar metodologia ei adecvată este de tip observaţional.

De la Tractatus logico-philosophicus la Cercetări logice atitudinea filosofică a lui L.

Wittgenstein evoluează, consideră Andrei Marga (în Cunoaştere şi sens) într-o direcţie relativistă:

atomismul logic se îndulceşte în interacţiuni comunicative, limbajul curent este repus în drepturi cu

statut de metalimbaj indispensabil şi semnificaţia-descriere lasă locul semnificaţiei prin folosire.

Continuitatea între cele două etape în filosofia lui Wittgenstein este dată de asumarea limbajului ca

o condiţie de natură transcendentală a oricărei cunoaşteri. Sub semnul acestei asumări se va

aşeza o bună parte din filosofia contemporană.

EMPIRISMUL LOGIC

Empirismul logic reprezintă varianta ”soft”, postbelică, a pozitivismului logic interbelic. Denumirea

de empirism logic a fost propusă de R. Carnap (unul dintre teoreticienii de seamă ai orientării, vom

reveni asupra ideilor lui) pentru a izola, într-o accepțiune foarte restrânsă, forma moderată a

acestei orientări..

Contextul epistemologic al apariţiei empirismului logic este marcat de:

problema fundamentelor matematicii: autonomizarea matematicii a suscitat interesul pentru

unificarea discursurilor de specialitate şi, implicit, pentru elaborarea unui limbaj specific;

problema fundamentului unitar al matematicii, conturată în acest context, a căpătat diverse

răspunsuri reprezentative pentru mai multe orientări: formalism, intuiţionism, logicism.

Orientarea logicistă, prin interesul pentru structura logică a teoriilor ştiinţifice şi pentru limbajele

logice specifice, a susţinut metodologia de analiză logică a discursului ştiinţific, devenită

emblematică pentru empirismul logic. Autonomizarea matematicii a evidenţiat rolul dublu,

deductiv-transformator (sintactic) şi constitutiv-formativ (semantic), al matematicii în

cunoaşterea ştiinţifică. Empirismul logic exploatează independenţa matematicii exclusiv pe

latura ei sintactică. Separarea categorică între sintactic şi semantic defineşte modalitatea

empirist logică de abordare a faptului ştiinţific.

criza fizicii la începutul sec. XX: evoluţia neaşteptată a fizicii (prin teoria relativităţii şi mecanica

cuantică) în prima jumătate a secolului trecut a pus sub semnul întrebării capacitatea filosofiei

de a construi teorii privind realitatea. Teoriile filosofice ale momentului se dovedeau neadecvate

conform noilor dezvăluiri venite dinspre fizică. Constatând şi recunoscând faptul că nu are la

îndemână mijloacele pentru a investiga realitatea nouă ce se contura pentru fizicieni, filosofia s-

a repliat, asumându-şi rolul de a analiza realizările cercetării ştiinţifice.

Progresele din logică, matematică, filosofia limbajului au determinat, în acest context, apariția

unui nou tip de filosofie empiristă. Potrivit acesteia, unele probleme trebuie rezolvate iar altele

(celelalte) trebuie respinse ca lipsite de sens.

Reprezentanţii empirismului logic au asumat şi au respectat câteva poziţii filosofice comune,

socotite presupoziţii ale orientării:

perspectiva lingvistică asupra ştiinţei:

Potrivit acestei presupoziţii, ştiinţa este formulată în teorii ştiinţifice. Teoriile ştiinţifice sunt sisteme

logice de propoziţii ce pot fi descompuse în propoziţii legate prin conectori logici. Conectorii

conservă caracteruul de propoziţie al componentelor şi astfel teoria în ansamblul ei este o

propoziţie (R. Carnap, Problema logicii ştiinţei, 1935).

doctrina fizicalistă:

Potrivit acestei presupoziţii, bazate pe distincția analitic/sintetic, ştiinţele pot fi logico-matematice

sau factuale, în funcţie de tipul de propoziţii utilizat. Ştiinţele logico-matematice operează cu

propoziţii analitice, fiind astfel reductibile la logică. Propozițiile matematicii nu descriu lumea, ci

înregistrează decizia utilizatorilor lor de a opera cu simboluri. Singurele propoziții analitice sunt a

priori. Matematica pură este analitică, geometria (după Euclid) are două părți: una analitică ce

nu spune nimic despre lume, ci descrie sisteme geometrice posibile; cealaltă este un set de

enunțuri sintetice care spun ce sistem geometric se aplică lumii. Ştiinţele factuale operează cu

propoziţii sintetice, fiind astfel reductibile la fizică. Orice propoziţie din ştiinţele factuale, chiar

aparţinând psihologiei sau sociologiei, paote fi exprimată în termenii fizicii. Studiul filosofic

asupra ştiinţei (adică epistemologia ca metadisciplină) se poate limita la studiul logicii şi cel al

fizicii. (R. Carnap, Sintaxa logică a limbajului, 1934).

Asumarea acestor presupoziţii a avut câteva consecinţe teoretice semnificative pentru orientare:

A. Criteriul de demarcaţie este verificabilitatea.

Investigarea asupra adevărului unei teorii este precedată de stabilirea caracterului ştiinţific al

acesteia. Demarcarea, adică separarea teoriilor ştiinţifice de cele neştiinţifice cere stabilirea unui

criteriu de demarcaţie. Sunt științifice enunțurile cu sens, adică (amintiți-vă, vă rog, de Russell)

enunțurile cu valoare de adevăr. Un enunţ are sens (adică i se poate atribui valoare de adevăr)

dacă poate fi verificat direct sau indirect. Enunţurile pentru care nu pot fi elaborate metode de

verificare trebuie eliminate ca neştiinţifice. Este cazul metafizicii, socotită în empirismul logic lipsită

de sens, necognitivă, poezie.

Singurele enunţuri cu sens sunt cele verificabile. Sunt verificabile enunţurile referitoare la

fenomene, elaborate empiric. Verificabilitatea reprezintă astfel criteriul logic empirist de

demarcație(R. Carnap, Vechea şi noua logică, 1931).

Câteva observații aici: 1. Sensul este dat de semnificație. A cunoaște semnificația înseamnă a ști

cum să verifici. În empirismul logic verificabilitatea este apropiată conotativ de testabilitate, adică

de stabilirea valorii de adevăr a enunțului.

2. Verificaționismul reprezintă unul dintre principiile ”tari” ale empirismului:

potrivit lui, experiența este singura sursă de semnificație și cunoaștere.

B. Problemele legate de ştiinţă (de adevărul teoriilor) pot fi elucidate prin analiza limbajului

ştiinţific.

Dacă ştiinţa este ansamblul teoriilor şi teoriile ştiinţifice sunt sisteme de propoziţii, problemele

legate de ştiinţă pot fi elucidate prin analiza limbajului lor. Teoria este o propoziţie. Teoria

întemeiată (acceptabilă) este o propoziţie adevărată. Valoarea de adevăr a propoziţiei poate fi

stabilită utilizând metoda analizei logice a limbajului ştiinţific.

Dficultăţile de decizie asupra valorii de adevăr a teoriilor pot fi depăşite prin atomism logic şi

programe reductive.

Criteriul de demarcaţie (verificabilitatea) stabileşte caracterul ştiinţific al unei teorii. Asupra valorii

de adevăr a acesteia (după ce a fost acceptată ca științifică utilizând verificabilitatea drept criteriu

de demarcație) nu se poate decide direct întrucât:

conţine operatori logici

conţine termeni teoretici (aceştia nu sunt direct accesibili experimental și interpretabili pe

domeniile realităţii).

Astfel, cerinţa deciziei asupra valorii de adevăr a teoriei impune abordarea:

a. Problemei operatorilor logici : În analiza logică a limbajului, orice teorie corect constituită se descompune în propoziţii şi conectori

logici. Decizia presupune identificarea propoziţiilor componente şi a influenţei conectorilor

asupra valorii de adevăr a acestora (cu ajutorul funcţiilor de adevăr, evidențiate, vă amintiți, de

L. Wittgenstein).

Teoria ştiinţifică are în alcătuire:

propoziţii adevărate sau false prin structura lor (analitice, pentru evaluarea acestora decizia

logică este suficientă) şi

propoziţii factuale (sintetice). Valoarea de adevăr a acestora scapă procedeelor evaluative strict

logice, utilizarea funcţiilor de adevăr fiind insuficientă. Această situaţie cere adoptarea ipotezei

atomismului logic (adică a existenţei unui nivel ultim al limbajului, cel al propoziţiilor atomare).

b. Problemei termenilor teoretici : Propoziţiile care conţin termeni teoretici (ex. forţă, putere, energie) nu sunt direct verificabile.

Pentru verificarea lor au fost elaborate două tipuri de programe reductive:

programe vizând elaborarea unei teorii alternative din enunţul căreia au fost eliminaţi termenii

teoretici;

programe vizând elaborarea unui enunţ al teoriei în care termenii teoretici sunt înlocuiţi cu

variabile cuantificabile existenţial:

Ǝ u1, u2…un Φ (u1, u2…un, o1, o2…..on), unde o1, o2…..on sunt termeni observaționali

Astfel (a+b), pentru ca teoria, o conjuncţie de număr finit de propoziţii elementare (construite cu

termeni experimentali care dau conţinutul empiric al teoriei)

T= p1& p2 &……pn

să fie adevărată este necesar şi suficient ca fiecare propoziţie elementară să fie adevărată.

Decizia asupra adevărului teoriei se mută astfel la nivelul propoziţiilor elementare. Situaţia aceasta

presupune existenţa corespondenţei biunivoce propoziţii elementare—stări de lucruri (sunt

adevărate propoziţiile elementare pentru care stările de lucruri au loc, sunt fapte) susţinută de

Wittgenstein.

Epistemologia de orientare analitică urmăreşte reconstrucţia raţională a ştiinţei. Metodologic,

această reconstrucţie presupune analiza logică şi restructurarea limbajului ştiinţific, a sistemelor

conceptuale şi a teoriilor ştiinţifice.

Pe fondul identificării ştiinţei ideale cu fizica exprimabilă matematic, se dezvoltă interesul

pentru structura şi statutul teoriilor ştiinţifice. Rezultatul acestui interes este elaborarea unui model

sistematic al structurii unei teorii ştiinţifice:

Modelul standard:

T=V, Vt, Vo, A, Ri, Rt, C

V: mulțimea termenilor teoriei

Vt: mulţimea termenilor teoretici

Vo: mulţimea termenilor experimentali (observaţionali: Vo=V- Vt)

A: axiome (propoziţii construite cu termeni din Vt)

Ri: mulțimea regulilor de interpretare a termenilor observaționali în domeniul realităţii

Rt: reguli de traducere a Vt în Vo

C: consecinţele empirice ale teoriei; acestea decurg logic din axiome, conţin numai termeni

observaţionali şi determină conţinutul empiric al teoriei.

C. Teoriile constituite inductiv trebuie confirmate.

Logica deductivă furnizează concluzii certe ale raționamentelor corecte cu premise adevărate. În

logica inductivă concluziile sunt susținute de premise, dar nu sunt garantat certe. Potrivit lui M.

Schlick (vom reveni asupra lui, ca reprezentant important al empirismului logic), omul de știință

caută regulile ce guvernează conexiunea experiențelor și reprezintă singura cale prin care se pot

face predicții. Dar nici cele mai bune doezi în favoarea unei teorii științifice nu sunt decisive, există

întotdeauna posibilitatea erorii. Se po tface predicții raționale despre experiențele viitoare, dar fără

garanții. Nu există cale alternativă către cunoaștere în afara experienței.

Empirismul logic încearcă să demonstreze cum dovezile experimentale ar putea susține teoria,

explicând relațiile dintre enunțurile care alcătuiesc teoria științifică și enunțurile care descriu

observațiile. Observațiile sunt particulare, știința urmărește generalizări. În accepțiunea largă a lui

Carnap, logica inductivă este teoria tuturor argumentelor bune care nu sunt deductive: inferențe

inductive, proiecții (inferențe despre cazul următor, nu despre toate cazurile), abducții (inducții

explicative, inferențe spre cea mai bună axplicație). Astfel, în empirismul logic o teorie este confiramtă atunci când se poate deriva de la ea o propoziție adevărată despre fenomene observaționale.

In contextul discursului epistemologic centrat pe modelul standard al teoriilor, progresul ştiinţific

dobândeşte un caracter cumulativ. Creşterea cunoaşterii este posibilă prin lărgirea domeniului de

aplicabilitate al unei teorii, sau prin integrare a teoriilor diferite într-o teorie cuprinzătoare. O teorie

confirmată rămâne definitivă în limitele domeniului iniţial de definiţie.

Evoluţia epistemologiei înregistrează depăşirea modelului standard iniţial. S-a impus, în acest

context, rediscutarea rolului termenilor teoretici în ştiinţele empirice, interpretarea realistă a teoriilor

ştiinţifice (ca descrieri ale unor entităţi şi procese nonobservabile, legate indeterminat de

observabil) şi explicitarea modalităţii de conectare a fenomenelor cu aparatul teoretic. Datorită

dificultăţilor de ordin practic, a fost admisă ulterior o variantă mai slabă a principiului verificaţionist

al semnificaţiei, prin verificabilitate potenţială sau confirmabilitate.

Între vulnerabilitățile și obiecţiile principale aduse empirismului logic figurează:

La nivel logic:

în confirmarea teoriilor: logic, T→TvS; dacă T este teoria, și S orice propoziție dovedită

experimental adevărată, enunțul TvS = 1 (este adevărat) și astfel T=1 (este adevărată).

Asemănător, dacă T→R, logic T&S→R, S putând fi orice propoziție pe care adevărul lui R o

confirmă.

pentru verificabilitate (în scopul excluderii filosofiei și tuturor enunțurilor științifice în interiorul

științei): Enunțul p&q este verificabil (i se poate stabili valoarea de adevăr) dacă p este dovedită

experimental falsă; q poate fi orice propoziție, p&q este o propoziție compusă verificabilă. Astfel,

un enunț de felul Apa e mai grea decât ueliul și Spiritul absolut guvernează lumea ar trebui admis

ca enunț științific.

La nivel filosofic:

caracterul îndoielnic al ipotezei atomismului logic (nu a fost întemeieată teoretic existenţa

propoziţiilor elementare şi necesitatea acestora);

caracterul îndoielnic (nenecesar) al principiului corespondenţei biunivoce al lui Wittgenstein;

abordarea unilaterală a relaţiei teoreticului cu experienţa şi caracterul simplificator al

interpretării după modelul standard.

În pofida acestor critici, empirismului logic nu i se poate contesta pledoaria pentru rigoare şi

claritate, nici încercarea de sistematizare a discursului ştiinţific. Socotit adesea rigid și prea tehnic

(”exercițiu de ciopârțire logică”), a impus un program de curățenie transdisciplinară și flexibilitate

intelectuală, emblematice pentru știința și raționalitatea contemporană.

CERCUL DE LA VIENA

Cercul de la Viena reprezintă gruparea filosofică definitoriu legată de poziţia empirist

logică. Programul Cercului a fost redactat de Rudolf Carnap, Hans Hahn şi Otto Neurath şi publicat

în 1929, sub titlul Concepţia ştiinţifică despre lume. De orientare net antimetafizică, programul

propune valorizarea cercetării ştiinţifice experimentale în abordarea tuturor problemelor teoretice şi

practice şi acordarea rezultatelor din diversele discipline într-o ştiinţă unitară, utilată cu un sistem

de concepte neutre formal. Ştiinţa ideală este fizica matematizată, iar sistemul său conceptual este

rezultatul unui proces de ordinare spre conceptele primare, întemeiate empiric.

Moritz Schlick (1882-1936)

Moritz Schlick (1882-1936) este considerat animatorul Cercului. Fizician şi filosof,

acesta consideră că sarcina cunoașterii constă în descrierea relațiilor dintre obeicte, nu în

determinarea esenței acestora. Schlick dezvoltă o teorie a cunoașterii bazată pe distincția dintre

cunoaștere (care este formală) și trăire (care este conținut). Wittgenstein susținea în Tractatus că

suma enunțurilor cu sens ( cu conținut descriptiv, adică) reprezintă cunoașterea, graniţele acesteia

fiind fixate logic. Schlick consideră că nu poate fi exprimat, împărtășit conținutul care este trăire.

Numai forma poate fi împărtășită. Comunicarea intersubiectivă se realizează doar la nivel formal.

Schlick elaborează, în sprijinul acestei susţineri, teoria definiţiei implicite (în Teoria generală a

cunoaşterii,1925). În definiția implicită, conceptele fundamentale sunt definite astfel încât să

satisfacă axiomele (spre deosebire de cazul definiției concrete în care conceptele ultime sunt luate

din intuiție și revelează relația cu realitatea). Semnificația conceptelor depinde astfel de alegerea

axiomelor.

Teoria definiţiei implicite este utilizată de Schlick pentru respingerea metafizicii

considerată lipsită de sens. Filosofiei, distinctă de metafizică, îi revine sarcina delimitării

enunţurilor cu sens de cele fără sens, prin intermediul aparatului logicii simbolice. Sensul

enunţurilor depinde, consideră M. Schlick, de posibilitatea lor principială de verificare. Acest punct

de vedere va fi însuşit de întreg Cercul de la Viena. In opoziţie cu orientarea rigid empiristă a

câtorva dintre membrii acestuia, Schlick optează pentru o accepţiune largă a termenului de

verificabilitate, acordând sens şi enunţurilor a căror verificare poate fi doar gândită. Programul

Cercului de la Viena a fost, în acest sens, mai reducționist decât poziția lui Schlick.

Otto Neurath (1882-1945)

Otto Neurath (1882-1945) este unul dintre reprezentanţii de seamă ai Cercului de la

Viena. Preocupările lui sunt orientate spre neta separare a ştiinţei de metafizică. Studiul Căi ale

concepţiei ştiinţifice despre lume (1931) recunoaşte actului filosofic exclusiv dimensiunea

descriptivă, propunând înlocuirea termenului de filosofie cu cel de concepţie ştiinţifică despre lume

și evidenţiind desprinderea acesteia de metafizică.

Neurath pledează pentru evoluţia disciplinelor ştiinţifice spre o ştiinţă unitară, susţinută

cu aparat logic. Sub semnul acestei ştiinţe unitare se pot aşeza şi disciplinele sociale, cu condiţia

ieşirii lor din zona speculativului.

Otto Neurath este susţinătorul teoriei coerenţei în demersul tradiţional filosofic de

conceptualizare a adevărului. Potrivit acestei teorii, un enunţ este adevărat dacă este în

concordanţă cu celelalte enunţuri acceptate de comunitatea interogatoare.

Rudolf Carnap (1891-1970)

Rudolf Carnap (1891-1970) este considerat (cf. A. Marga, în Cunoaştere şi sens) cel

mai productiv dintre membrii Cercului de la Viena şi unul dintre marii filosofi ai epocii

contemporane. In scrierile sale, orientarea empirist logică îşi găseşte formularea canonică, iar

analiza logică a limbajului atinge maximul de rigurozitate.

In lucrarea Edificiul logic al lumii (1928) Carnap consideră teoria științifică drept sistem

ordonat de concepte derivate din conceptele fundamantale raportate la datul nemijlocit. Susţinerea

sa se bazează pe două premise: una pozitivistă, referitoare la reductibilitatea realităţii la datul

nemijlocit, şi cea de-a doua, ştiinţifică, referitoare la utilitatea logicii simbolice în explorarea

realităţii. Valabilitatea acestui sistem de constituire a conceptelor este condiţionată de edificarea lui

într-o zonă neutră filosofic.

Problemele filosofiei se datorează unor erori de limbaj, consideră Carnap, în studiul

Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului (1931). Propoziţiile metafizicii sunt lipsite de

sens, a) fie pentru că operează cu cuvinte cărora li se atribuie în mod eronat semnificaţie, b) fie

pentru că procedează sintactic greşit.

a) Carnap reia teoria verificaţionistă a sensului: sensul unui cuvânt este dat de semnificaţia sa

(asemenea conținutului descriptiv despre care vorbea Wittgenstein) şi aceasta este recunoscută

cuvântului doar dacă propoziţiile elementare în care acesta apare sunt reductibile la propoziţii

protocolare. Propoziţiile protocolare sunt propoziţii de observaţie. Conceptele metafizicii nu sunt, în

acest context, verificabile.

b) Filosofia utilizează abuziv limbajul comun, consideră Carnap, exemplificându-și susținerea cu un

fragment din Ce este metafizica?, eseul lui Heidegger: ”Cum stau lucrurile cu acest nimic? Nimicul

este mai original decât negația și decât negarea…Angoasa dezvăluie nimicul…”. Fragmentul

operează (limbajul permite acest lucru) cu nimicul ca nume de obiect existent.

Există mai multe feluri de propoziții cu sens:

tautologii (sunt adevărate în baza formei lor, sunt analitice; nu bspun nimic despre realitate,

servesc la transformarea enunțurilor asupra realității; sunt propoziții din logică, matematică);

contradicții (negații ale tautologiilor);

propoziții de experiență, aparținând științelor empirice.

Nu poate exista vreo propoziție metafizică despre care să se spună că are sens, mai arată Carnap,

întrucât sarcina asumată de metafizică e cea de prezentare a cunoștințelor care nu sunt accesibile

științelor empirice. Filosofiei i se condiţionează supravieţuirea de o schimbare de statut: epurată de

enunţurile speculative lipsite de sens, aceasta trebuie să devină analiză logică: purificare a

cunoașterii de propoziții fără sens și clarificare logică a conceptelor din teoriile științifice.

Propozițiile metafizicii sunt asemănătoare artei, exprimă sentimentul vieții.

In lucrarea Sintaxa logică a limbajului (1934) Carnap reformulează criteriul sensului: un

enunţ are sens dacă este parte a unui limbaj ce conţine doar enunţuri confirmabile şi dacă este

construit după reguli de sintaxă logică. Enunţurile pot fi abordate formal sau material. Modul formal

de abordare este necesar filosofiei şi aduce cercetarea epistemologică în proximitatea analizei

limbii.

Studiul Testabilitate şi semnificaţie (1937) constituie o reacţie la critica întreprinsă de Karl

R. Popper la adresa criteriului verificaţionist al sensului. Enunţurile au sens, susţine în acest studiu

R. Carnap, dacă sunt confirmabile sau testabile. Un enunţ este confirmabil dacă poate fi redus

logic, direct sau indirect, la propoziţii de observaţii. Un enunţ este testabil dacă i se poate indica

empiric modalitatea de verificare.

Carnap operează, consideră A. Marga (în Cunoaştere şi sens) distincţii ce nu sunt

funcţionale în practica cercetării. Astfel, inducţia este valorizată net în raport cu deducţia, ştiinţa

propriu-zisă este ruptă de problematica genezei ei şi a factorilor umani ce-i influenţează evoluţia,

iar judecăţile despre fapte nu se pot întâlni cu judecăţile despre valori. Aceste distincţii au fost

exploatate în criticile aduse empirismului logic şi au constituit baza unor semnificative poziţii

epistemologice ulterioare.

CERCUL DE LA BERLIN

Hans Reichenbach (1891-1953)

Hans Reichenbach (1891-1953) este un membru important al Cercului de la Berlin. Este

susţinătorul unei abordări probabilistice a adevărului, abordare compatibilă cu viziunea impusă de

mecanica cuantică asupra realităţii şi cu logica cuantică pe care o construieşte în sprijinul acestei

viziuni. Reichenbach propune o justificare pragmatică a inferenţelor inductive ca răspuns la criticile

aduse metodologiei empirist logice în practica ştiinţifică.

De numele filosofului german se leagă distincţia, frecvent utilizată în epistemologie, între

demersurile desfăşurate în contextul justificării şi demersurile desfăşurate în contextul descoperirii

(în Experienţă şi predicţie, 1938). Prima poziţie caracterizează empirismul logic şi consideră că

obiectul de studiu al epistemologiei este constituit exclusiv din rezultatele demersului ştiinţific. Cea

de-a doua poziţie caracterizează în principal noua filosofie a ştiinţei şi consideră mai importante

pentru epistemolog evidenţierea actului creator, în desfăşurarea lui, şi înţelegerea mecanismului

cercetării ştiinţifice.

Pe structura acestei distincţii, orientările epistemologice se dispun polar, suprapunând

răspunsurile la criterii diverse de comparare. Această polarizare va fi exploatată de P.K.

Feyerabend care aşează metodologic discursurile epistemologice fie sub semnul logicianului, fie

sub cel al antropologului.

Carl Gustav Hempel (1905-1997)

Carl Gustav Hempel (1905-1997) este unul dintre membrii importanţi ai Cercului de la Berlin şi unul dintre filosofii ce au dezvoltat o atitudine critică la adresa empirismului logic, din

interiorul acestuia. Obiecţiile lui Hempel sunt îndreptate împotriva teoriei empirist logice a

confirmării, teorie pe care o acuză de generare de paradoxuri:

Enunțurile științifice trebuie confirmate prin propoziții protocolare (propozițiile universale

prin propoziții particulare). Enunțurile științifice sunt implicații (dacă p, atunci q). confirmarea lor se

face prin adăugarea unei propoziții protocolare, evidența. Între enunț și evidență relațiile pot lua

mai multe forme: p & q: confirmarea ipotezei; p & nonq: infirmarea ipotezei; nonp & q și nonp &

nonq: situații de neutralitate a evidenței în raport cu enunțul.

Mai mult, p→q implică nonq→nonp (vă amintiți, desigur, SaP→¯PeS).

Astfel, Toți corbii sunt negri→Niciun non-negru nu e corb. Asta înseamnă, arată Hempel, că potrivit

teoriei empirist logice a confirmării prin consecințe empirice, o propoziție de felul Pantoful alb nu e

corb confirmă propoziția Toți corbii sunt negri.

Soluţia propusă de Hempel pentru evitarea acestei situații constă în impunerea unor

condiţii de confirmabilitate:

Condiţia de atragere (un enunţ care este urmarea unei observaţii este confirmat de acea

observaţie);

Condiţia de consecvenţă (o observaţie care confirmă orice enunţ dintr-o clasă de enunţuri

confirmă şi orice consecinţă a enunţului din acea clasă);

Condiţia de echivalenţă (o observaţie ce confirmă o ipoteză confirmă orice ipoteză echivalentă

cu prima);

Condiţia de consistenţă (orice observaţie logic consistentă este consistentă în ipotezele pe

care le confirmă).

C.G. Hempel este și autorul teoriei nomologice a explicaţiei (sau teoria explicației prin

subsumare la legi). Premisa acestei teorii constă în necesitatea utilizării aceluiaşi tip de explicaţie

în diferitele ştiinţe pentru care se doreşte unificare metodologică. În studiul Funcţia legilor generale

în istorie (1942), Hempel separă descrierea (ca răspuns la întrebarea Ce se petrece?) de

explicaţie (ca răspuns la întrebarea De ce se petrece?), considerând-o pe cea din urmă

caracteristică ştiinţei.

Explicația are două componente: Explanandum (ceea ce este de explicat) și explanans (ceea ce

explică, explicativul). În explanans sunt cuprinse enunțuri despre două clase de fenomene

condiţii iniţiale şi limită pentru producerea fenomenului

legi generale

Explicaţia unui fenomen constă în deducerea enunţului descriptiv referitor la acesta, din legile

generale şi din condiţiile determinate de producere a lui. A explica= a deduce enunţul descriptiv

referitor la explanandum din explanans.

Hempel impune explicaţiei impun condiţii de adecvare, concordante cu poziţia empirismului

logic:

explanans să conţină minim o lege generală

explanans şi explanandum să conţină numai enunţuri cu sens (cu conţinut empiric, verificabil)

explanandum să rezulte logic din explanans

expplanans să conţină enunţuri adevărate

Discursul istoric trebuie să respecte cerinţele privind explicaţia operante în celelalte ştiinţe.

Comportamentul uman este în întregime explicabil prin legi generale, deşi a fost explicat

neştiinţific, dinspre viitor spre prezent, prin motive. Teoria nomologică a explicaţiei constituie un

punct de referinţă în abordările ulterioare ale cunoaşterii.

EMPIRISMUL PRAGMATIC

Willard van Orman Quine (1908-2000)

Willard van Orman Quine este principalul reprezentant al empirismului pragmatic.

Discursul său se derulează la confluenţa filosofiei limbajului cu ontologicul şi cu epistemologia.

In studiul Identitate, ostensiune şi ipostază (1950), Quine încearcă evidenţierea naturii

termenilor singulari şi a raporturilor existente între aceştia şi termenii generali. Termenii singulari

nu se suprapun decât într-o accepţiune idealistă realităţii, iar termenii generali, justificaţi prin

eficienţă în economia discursului, sunt lipsiţi de referinţă.

Lucrarea Cuvânt şi obiect (1960), evidenţiind relaţia limbii cu realitatea, desfăşoară un

discurs de orientare holistă, în linia întregului scrierilor lui Quine. Limba este dexteritate socială

dobândită prin comportament. In consecinţă, semnificaţia este redusă la o proprietate a

comportamentului, iar propoziţiile individuale nu sunt integral traductibile. Limba funcţionează ca

un întreg şi semnificaţia se poate stabili doar la nivelul acestuia.

Studiul Relativitatea ontologică (1969) evidenţiază două dimensiuni ale raportării

relativiste la realitate: domeniul unei teorii poate fi deplin circumscris numai în funcţie de o teorie

cadru şi imaginea realităţii este concepută prin prisma teoriilor deja acceptate.

Lucrarea Adevăr prin convenţie (1936) contestă distincţia dintre ştiinţele formale şi

ştiinţele factuale, susţinând dependenţa logicii şi matematicii de experienţă.

Studiul Două dogme ale empirismului (1953) condensează majoritatea ideilor

epistemologice răspândite în corpul scrierilor lui Quine.

Empirismul modern presupune distingerea netă a analiticului de sintetic şi eficacitatea

teoriilor reducţioniste. Cele două presupuneri sunt dogmatice şi trebuie abandonate pentru a

permite metafizicii să se apropie de ştiinţele naturii, arată Quine.

Distincţia analitic-sintetic poate fi analizată la nivelul limbajului în sine. Reformulând

ideea analiticităţii, prezentă deja la Leibniz şi Kant, un enunţ este analitic dacă este adevărat în

virtutea sensurilor şi independent de fapte. Abordarea sensurilor ca entităţi intenţionale, cu statut

ontic intermediar limbajului şi realităţii empirice, nu poate fi susţinută empiric. În acest context, o

teorie a sensului trebuie să se refere la sinonimii. Întemeierea sinonimiei ar explica analiticitatea.

Cu excepţia cazului limită al introducerii unei notaţii convenţionale noi, definiţia (inclusiv

în forma explicaţiei conceptuale) nu poate întemeia sinonimia, deoarece se bazează pe sinonimii

anterioare.

În limbajele extensionale, intersubstituibilitatea nu poate constitui temeiul sinonimiei

deoarece nu are caracter necesar. În limbajele intenţionale (care conţin un adverb de tipul

“necesar” sau un echivalent al acestuia), intersubstituibilitatea ar putea garanta sinonimia dar

inteligibilitatea acestor limbaje presupune înţelegerea prealabilă a analiticităţii.

Analiticitatea nu poate fi întemeiată în limbaj natural prin sinonimie. În limbajele formale

există reguli semantice ce determină analiticitatea, dar acestea presupun cunoaşterea

semnificaţiei termenului “analitic”, aşadar nu-l pot întemeia.

Distincţia analitic-sintetic poate fi abordată şi din perspectiva raportului dintre limbaj şi

experienţă. Adevărul enunţurilor depinde de limbaj şi de fapte extra lingvistice. Analiza adevărului

enunţuurilor idetifică o componentă lingvistică şi una factuală. Enunţurile analitice sunt enunţuri cu

componenta factuală nulă. Conform principiului clasic al semnificaţiei, principiu formulat de Frege

şi Carnap, semnificaţia unui enunţ constă în condiţiile adevărului lui. Principiul se bazează pe

posibilitatea de a confirma sau infirma enunţuri izolate. Această posibilitate constituie expresia unui

reducţionism radical ce nu poate explica relaţia complexă a lmbajului cu experienţa. În fapt,

semnificaţia oricărui enunţ depinde de întregul cunoaşterii.

Cele două dogme ale empirismului sunt solidare, în virtutea comunei lor originări în

reducţionism: dacă se admite posibilitatea confirmării sau infirmării unui enunţ izolat, se poate

admite şi existenţa unor enunţuri limită, confirmabile în absenţa componentei factuale.

Alternativa la empirismul dogmatic o constituie abordarea cunoaşterii ca totalitate ce

înfruntă experienţa numai de-a lungul graniţelor, într-un model holist de dezvoltare a ştiinţei.

Potrivit acestuia, semnificaţie empirică are ştiinţa în ansamblul ei, nu fiecare dintre enunţurile ce o

alcătuiesc. Intregul demersului ştiinţific se află în contact cu experienţa de-a lungul graniţelor. Nicio

experienţă particulară nu este legată de un enunţ izolat. Un conflict cu experienţa la periferie

determină reajustări în zona centrală, a enunţurilor teoretice.

Ştiinţa se află în dublă dependenţă, de experienţă şi de limbaj. Ca instrument, ea se

foloseşte de stipulări ireductibile pentru a simplifica legile, eficientizând raportarea la lumea

sensibilă.

Discursul desfăşurat de Quine păstrează cadrul lingvistic de analiză şi concepţia verificaţionistă a

semnificaţiei, trăsături caracteristice empirismului logic. Din acest motiv este considerat o critică

din interior a celui din urmă.

Poziţia epistemologică a lui W. van O. Quine raportată la empirismul logic

Premise comune:

Cadru lingvistic global de analiză a discursului ştiinţific Abordare verificaţionistă a semnificaţiei Rolul fundamental al observaţiei în stabilirea adevărului şi a

semnificaţieiDeosebiri R. Carnap (reprezentant al empirismului

logic)W. van Orman Quine (reprezentant al empirismului pragmatic)

Există o distincţie de natură între

cunoaşterea analitică (logică şi

matematică) şi cunoaşterea

sintetică (ştiinţe factuale)

Logica este un limbaj, nu o teorie

Logica este analitică (evidentă, fără

conţinut specific, universală)

Explicare metateoretică formalistă a

conceptelor (prin analiză în

contextul unui limbaj vid, structurat

anterior teoriei)

Teorie atomistă a semnificaţiei

(semnificaţia întregului cunoaşterii

este determinată de semnificaţia

părţilor şi fiecare enunţ poate fi

confirmat sau infirmat izolat)

Model atomist de raportare a teoriei

ştiinţifice la experienţă (infirmarea

empirică a unui enunţ, parte

componentă a unei teorii, provoacă

infirmarea teoriei în ansamblul ei, în

virtutea raportării izomorfe la

realitate a propoziţiilor protocolare)

Nu există distincţie de natură, ci

distincţie de grad între

cunoaşterea analitică şi cea

sintetică

Nu există distincţie de natură între

limbaj şi teorie

Logica este revizuibilă

experimental (conform

mecanicii cuantice)

Explicare metateoretică

naturalistă a conceptelor (prin

întemeiere intuitivă în contextul

limbajului natural)

Teorie holistă a semnificaţiei

(semnificaţia oricărui element

este determinată de întegul

cunoaşterii şi enunţurile nu pot fi

confirmate sau infirmate izolat)

Model holist de raportare a teoriei

ştiinţifice la experienţă

(infirmarea empirică a unui

enunţ la frontieră cu experienţa

provoacă reajustarea

enunţurilor din interiorul teoriei,

în virtutea subdeterminării

empirice a teoriilor

RAŢIONALISM CRITIC

Karl R. Popper (1902-1994)

De numele lui Karl R. Popper (1902-1994) se leagă orientarea filosofică numită

raţionalism critic, considerată reacţie din primul val la empirismul logic, fără negarea presupoziţiilor

fundamentale ale acestuia. Discursul lui Popper se desfăşoară pe coordonatele abordării

lingvistice şi în contextul întemeierii logice a ştiinţei, păstrând interpretarea empiristă a teoriei

ştiinţifice, ca sistem de enunţuri, şi încrederea în existenţa unor norme anistorice de raţionalitate.

Criticile lui Popper la adresa poziţiei empirist logice vizează inductivismul, teoria confirmabilităţii şi

discreditarea categorică a metafizicii.

Lucrarea Cele două probleme fundamentale ale teoriei cunoaşterii, elaborată la

sugestia lui H. Feigl, membru al Cercului de la Viena, şi publicată într-o versiune prescurtată, în

1934, sub titlul Logica cercetării, reprezintă cea mai importantă scriere a lui Popper. Notele şi

anexele adăugate diverselor ediţii ale acesteia înregistrează evoluţia concepţiei epistemologice a

autorului.

Popper reproşează concepţiei inductiviste de dezvoltare a ştiinţei lipsa unui temei logic

pentru raţionamentele amplificatoare şi, de asemenea, imposibilitatea de a explica originea

propoziţiilor elementare. In privinţa teoriei empiriste a confirmării, Popper evidenţiază sofismul ce-i

stă la bază (deducerea antecedentului din confirmarea consecventului) şi propune reducerea

pretenţiilor de confirmare la testarea teoriilor. Mecanismul de testare este operaţional pe un model

ipotetico-deductiv al ştiinţei, model pe care autorul îl propune ca alternativă la modelul inductiv

standard. Considerarea teoriei ca ansamblu deductiv de ipoteze condiţionează testarea acesteia

de deducerea consecinţelor ei empirice, verificabile experimental. Oricât de multe astfel de

consecinţe sunt verificate experimental, teoria nu poate fi considerată confirmată. Este, în schimb,

coroborată, concept gradual ce indică numărul şi severitatea testelor la care a fost supusă teoria

ştiinţifică. Infirmarea unei singure consecinţe empirice falsifică, pe de altă parte, teoria. Verificarea

este provizorie, semnifică apropierea teoriei de adevăr. Falsificarea este definitivă. Inegalitatea

consecinţelor testării experimentale se datorează restricţiilor impuse de legile logicii şi justifică

importanţa conceptului de falsificabilitate în discursul popperian. Conţinutul empiric al unei teorii

este dat de numărul consecinţelor empirice ale acesteia. O teorie cu înalt grad de generalitate are

multe consecinţe empirice şi, implicit, multe posibilităţi de falsificare prin testarea lor.

Falsificabilitatea funcţionează, în acest context, cu statut de criteriu de ierarhizare a teoriilor

concurente. Utilizarea conceptului ca criteriu de demarcaţie permite respingerea pretenţiilor de

ştiinţificitate ale discursului speculativ, fără a contesta conţinutul cognitiv al metafizicii.

Ştiinţa autentică are, consideră Popper, dimensiuni eroice. Eroismul ei vine, în

concordanţă cu concepţia despre falsificabilitate, din asumarea de către cercetători a riscului

infirmării empirice a teoriilor ştiinţifice îndrăzneţe. Teoria trebuie împinsă spre testele cele mai

severe, falsificarea ei trebuie stimulată. Eşecul testării este exploatabil cognitiv, consideră autorul

Logicii cercetării, întrucât susţine progresul cunoaşterii ştiinţifice.

Pentru Popper, aflat în dispută în această privinţă cu Thomas Kuhn, progresul ştiinţific

este raţional şi se realizează prin răsturnarea repetată a teoriilor ştiinţifice şi înlocuirea lor cu altele,

superioare. Raţionalitatea progresului provine din posibilitatea de a decide logic asupra

superiorităţii sau inferiorităţii unei teorii, în raport cu predecesoarea ei. Decizia este luată după

aprecierea caracterului revoluţionar şi conservativ al noii teorii. Autorul Logicii cercetării

evidenţiază lipsa de semnificaţie a ştiinţei normale în istoria cunoaşterii şi pledează pentru

perenitatea dimensiunii eroice a discursului ştiinţific.

Karl R. Popper consideră Logica cercetării expunere a unei metodologii filosofice critice, menită să

evidenţieze suportul logic al demersurilor de cercetare ştiinţifică şi să corecteze prejudecăţile

operaţionale în acest context. Sub presiunea obiecţiilor venite din diverse direcţii epistemologice,

obiecţii favorizate de transparenţa cu care autorul îşi expune ideile, acesta din urmă îşi îndulceşte,

în numeroasele adăugiri şi revizuiri făcute versiunii iniţiale a lucrării, criteriile de evaluare a teoriilor

ştiinţifice.

Depăşirea iraţionalismului şi subiectivismului în cunoaştere este posibilă, consideră Popper în

Prelegerile Kenan Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte (1969), în virtutea existenţei unei

lumi a conţinuturilor obiective, independente de condiţionările personale sau istorice ale actului

creator. Această lume a treia, conţinând produsele minţii omeneşti, deosebită de domeniul faptului

fizic şi de cel al psihismului

are realitate

furnizează criterii anistorice de raţionalitate

găzduieşte cunoaşterea obiectivă (teorii, probleme şi argumente).

Toate organismele rezolvă probleme, socoteşte Popper. Schema formării teoriilor:

P1 (problema iniţială) TT (teoria cere încercă răspunsul) EE (teste pentru eliminarea

erorilor)P2 (noua problemă apărută după testare)....

evidenţiază evoluţia emergentă prin rezolvare de probleme.

Principala obiecţie adusă concepţiei epistemologice a lui Popper vizează inconsecvenţa

acestuia în respingerea inducţiei. Conceptul de coroborare reprezintă o reintroducere tacită a

acesteia, în măsura în care propune selectarea ipotezelor pe baza unor propoziţii particulare.

Discursul popperian iniţial, modificările suferite ulterior de acesta şi completările aduse lui

constituie puncte de referinţă în evoluţia epistemologiei.

Poziţia epistemologică a lui K.R. Popper raportată la empirismul logic

Premise

comune

Perspectivă lingvistică asupra ştiinţei

Metodică logică de cercetare a ştiinţei

Situare în contextul întemeierii

Existenţa unor reguli şi norme anistorice de raţionalitate

Apropierea discursului filosofiei de rigurozitatea ştiinţifică

Neştiinţificitatea metafizicii

Deosebiri Empirism logic Raţionalism critic (K.R. Popper)

Abordare inductivistă a creşterii

cunoaşterii

Model standard al teoriilor

Problema confirmării teoriilor

Concept de confirmare

Criteriu de demarcaţie:

verificabilitatea sensului enunţurilor

teoriei

Enunţurile metafizicii nu au sens

Evidenţierea aspectului sincronic

Progresul ştiinţific este liniar,

cumulativ

Abordare deductivistă a creşterii

cunoaşterii

Model ipotetico-deductiv al

teoriilor

Problema testării teoriilor

Concept de coroborare

Criteriu de demarcaţie:

falsificabilitatea teoriei

Enunţurile metafizicii nu sunt

ştiinţă, dar au conţinut cognitiv

Evidenţierea aspectului diacronic

al ştiinţei

Progresul ştiinţific are două

dimensiuni, este revoluţionar şi

conservativ

NOUA FILOSOFIE A ŞTIINŢEI

Orientarea epistemologică numită noua filosofie a ştiinţei este considerată poziţie

reprezentativă pentru cel de-al doilea val de reacţii critice la empirismul logic, ale cărui presupoziţii

generice le contrazice. Noua filosofie a ştiinţei se opune, în acelaşi timp, raţionalismului critic.

Orientarea este lipsită de unitate de metodă şi stil. Apariţia ei este legată de preocupările lui N.R. Hanson (1924-1967) vizând logica specială a descoperirii. Hanson îşi delimitează (în Modelele

descoperirii, 1958) discursul de poziţia lui H. Reichenbach, pentru care filosofia ştiinţei nu are

dreptul să abordeze raţionalitatea alegerii ipotezelor, ocupându-se doar de analiza criteriilor

alegerii acestora. Nu este, de asemenea, de acord cu concepţia lui K.R. Popper care scoate în

afara domeniului de analiză logică momentul naşterii teoriei ştiinţifice.

Hanson exploatează ideea raţionamentelor abductive, propusă de Ch. R. Peirce tocmai pentru

justificarea logică a descoperirii ştiinţifice. Abducţia este o inferenţă retroductivă, de la fapte la

ipoteza explicativă a acestora.

Criticii poziţiei lui Hanson au susţinut că deosebirea modelului retroductiv de modelul ipotetico-

deductiv nu este semnificativă. Hanson şi-a restrâns treptat pretenţiile de întemeiere logică rigică a

descoperirilor ştiinţifice, dar cercetările epistemologice s-au deschis la problematica genezei

teoriilor.

Gruparea constituită în jurul acestei problematici pledează pentru separarea raţionalităţii ştiinţei

de logicitatea ei. Cunoscută sub numele de noua filosofie a ştiinţei, gruparea revalorizează

distincţia făcută, cu două decenii în urmă, de H. Reichenbach (în Experienţă şi predicţie, 1938)

între demersurile în contextul justificării şi demersurile în contextul descoperirii. Th. Nickles, citat

de Ilie Pârvu (în Introducere în epistemologie), evidenţiază liniile acestei distincţii:

Contextul justificării este normativ şi se referă la conexiunile logice între idei;

contextul descoperirii este descriptiv şi se referă la conexiunile psihologice între

gânduri.

Contextul justificării este legat de testarea ipotezelor; contextul descoperirii

este legat de obţinerea ipotezelor.

Contextul justificării este logic; nu există o logică a descoperirii.

Descoperirea nu poate fi raţionalizată, este ilogică.

Descoperirea este nediscursivă, nu poate fi reconstituită ca raţionament.

Contextul justificării caracterizează epistemologia; contextul descoperirii

caracterizează psihologia, istoria şi sociologia ştiinţei.

Lucrările reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei pledează pentru superioritatea epistemologică a

contextului descoperirii. Discursul epistemologic iese, în acest context, din perspectiva lingvistică

de abordare a faptului ştiinţific. Logica îşi pierde statutul de ustensilă necesară de analiză a

cercetării ştiinţifice, iar raţionalitatea se dovedeşte istorică şi dependentă de context.

Scopul întreprinderii epistemologice devine descrierea şi explicarea ştiinţei reale. Realizarea lui

presupune o abordare socio-istorică a demersului de constituire şi evoluţie a discursului ştiinţific.

Ştiinţa este considerată proces în desfăşurare. Rezultatele ei nu sunt independente de

dimensiunile psihologice, sociale şi istorice ale momentului în care apar. Condiţiile de testare

experimentală sunt variabile istoric şi evaluarea ipotezelor este dependentă de presupoziţiile

ontologice implicite. Din aceste motive, teoriile ştiinţifice sunt, în accepţiunea reprezentanţilor noii

filosofii a ştiinţei, incomensurabile. Interesul epistemologilor din această orientare este îndreptat

spre identificarea unităţilor de conţinut cognitiv ale ştiinţei şi spre elaborarea unor modele de

evoluţie în concordanţă cu încărcătura psiho-socială şi istorică a demersului creativ.

Noua filosofie a ştiinţei desfăşoară o accepţiune necumulativă şi iraţionalistă a progresului

cunoaşterii. Disputa derulată pe această temă între Th. Kuhn, reprezentantul cel mai de seamă al

orientării, şi K.R. Popper constituie un punct proteic de referinţă în epistemologie.

Thomas Kuhn (1922-1996)

Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962)

Thomas Kuhn (1922-1995) este reprezentantul cel mai de seamă al noii filosofii a

ştiinţei şi autorul lucrării, de referinţă în epistemologie, numită Structura revoluţiilor ştiinţifice

(1962).

Kuhn consideră că modelul standard al empirismului logic şi criticile asociate lui nu furnizează

lămuriri cu privire la modul în care a evoluat ştiinţa de-alungul timpului. Modelul este normativ,

indicând cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o teorie pentru a fi ştiinţifică. Kuhn

propune o schimbare de obiectiv, în speţă orientarea demersului epistemologic spre descrierea

şi explicarea demersului de cercetare ştiinţifică. Această schimbare de obiectiv asocaiză o

schimbare de metodă, în speţă înlocuirea analizei logică-matematice a disciplinei deja

constituite cu cercetarea socio-istorică a constituirii şi evoluţiei disciplinei ştiinţifice.

Îm aceasta din urmă nu manualul este sursa principală de documentare. Manualul conţine ştiinţă

statică, nu poate evidenţia evoluţia cercetării ştiinţifice. Alternativa fericită la cercetarea manualelor

o reprezintă articolele din revistele de specialitate, memoriile cercetătorilor, corespondenţa

acestora, prefeţele lucrărilor ştiinţifice publicate. Acestea surprind momentele principale în

constituirea disciplinelor ştiinţifice.

Factorul uman esenţial în cercetare nu este omul de ştiinţă izolat, observă astfel Kuhn, ci

comunităţile ştiinţifice, adică grupările de oameni de ştiinţă din interiorul unei discipline care

împărtăşesc un set de ipoteze fundamentale şi principiile metodologice aferente lor. Cercetarea

epistemologică are, în acest context, un caracter pluridisciplinar, alăturând cunoştinţe psihologice,

filosofice, de sociologia ştiinţei.

În evoluţia ei, o disciplină ştiinţifică parcurge două faze, arată Kuhn: o fază timpurie,

preparadigmatică, şi faza de ştiinţă matură, paradigmatică.

În faza preparadigamtică a disciplinei există mai multe comunităţi ştiinţifice rivale, responsabile de

disputele dintre şcoli. Aceste comunităţi rivale au puncte de vedere diferite privind fundamentele

disciplinei. Existenţa şi susţinerea acestor puncte de vedere diferite risipesc timpul şi energia

cercetătorilor. Nu există un progres considerabil al cercetării, ci o permanentă reluare a

problemelor.

În faza paradigmatică unul dintre punctele de vedere asupra fundamentelor disciplinei este

acceptat de majoritatea cercetătorilor care alcătuiesc astfel o singură comunitate ştiinţifică,

dominată. Acel punct de vedere acceptat este numit de Kuhn paradigmă. După asumarea

acesteia, cercetarea avansează spre rezolvarea problemelor specifice.

Paradigma are un caracrter deschis, ea lasă suficiente probleme nerezolvate pentru a oferi câmp

larg de activitate cercetătorilor. Paradigma conţine:

ipoteze privind fundamentele disciplinei

reguli metodologice pentru rezolvarea anumitor clase de probleme

aspecte metafizice (Weltanschauung) presupuse de disciplină.

Faza paradigmatică est ireversibilă şi definitivă. Disciplinele au ritmuri inegale de dezvoltare şi

intră, din acest motiv, mai devreme sau mai târziu în faza paradigmatică. Odată intrată în această

fază, o disciplină trece printr-o succesiune de perioade de ştiinţă normală şi ştiinţă extraordinară.

Ştiinţă normală este demersul desfăşurat de cercetători după impunerea paradigmei şi acceptarea

standardelor de cercetare comune. Cercetătorii rezolvă problemele lăsate deschise în paradigma

respectivă. Despre aceste probleme se ştie că admit o soluţie în paradigmă. Kuhn le numeşte pe

acestea probleme puzzles. Ele au sens doar în interiorul paradigmei. Cercetătorii le caută, rareori

spectaculos, soluţiile. Exemple la îndemână pentru demersurile de cercetare din ştiinţa normală

sunt experimentele de izolare a elemetelor chimice pentru completarea tabelului lui Mendeleev şi

predicţiile privind traiectoriile planetelor.

Cu timpul, apar probleme ce nu pot fi rezolvate în interiorul paradigmei. Acestea sunt anomalii.

Acumularea lor determină scăderea încrederii cercetătorilor în paradigmă şi căurtarea unor

soluţii care să rezolve criza de încredere. Succesiv, cercetătorii opează pentru una dintre

următoarele soluţii, desfăşurând un demers de cercetare diferit de cel din ştiinţa normală, adică

un demers de ştiinţă extraordinară:

ignorarea anomaliilor (prezente în număr mic) şi continuarea cercetărilor pe baza paradigmei

elaborarea unei ipoteze ad-hoc care să împace anomaliile cu paradigma

schimbarea paradigmei, adică revoluţia ştiinţifică.

Schimbarea paradigmei presupune schimbarea comunităţii ştiinţifice dominante. Acest fapt se

produce rar prin convertire; de cele mai multe ori presupune apariţia unei generaţii noi de

cercetători.

După schimbarea de paradigmă urmează o nouă periaodă de ştiinţă normală.

În faza paradigmatică se poate vorbi, arată Kuhn, de două forme de progres: cel cumulativ,

caracteristic ştiinşei normale şi constând în acumulare de soluţii la problemele specifice

paradigmei, fără descoperiri spectaculoase sau noutăţi majore şi, respectiv, cel necumulativ, prin

salt, caracteristic ştiinţei extraordinare. Nu există continuitate între paradigme. Acestea sunt,

consideră Kuhn, incomensurabile. Noua paradigmă aduce schimbări conceptuale, dispariţii,

modificări majore, apariţii. Paradigmele oprează cu limbaje diferite, sunt intraductibile. Nu se poate

stabili, din toate aceste motive, care conţinut cognitiv este mai mare. Singurul avantaj al noii

paradigme îl constituie capacitatea acesteia de a depăşi criza, în vederea instaurării calmului

necesar rezolvării de probleme puzzles.

Concepţiei lui Kuhn i s-au adus critici vizând, în principal:

istorismul exagerat, corelat cu eliminarea componentei logico-matematice din aparatul

epistemologiei

presupunerea existenţei unei componente iraţionale în activitatea omului de ştiinţă (manifestă în

aleferea paradigmei)

banalizarea activităţii ştiinţifice în ştiinţa normală

circularitatea din definirea comunităţii ştiinţifice şi a paradigmei.

Pentru rezolvarea situaţiei de circularitate, Kuhn propune fundamentarea epistemologică a

paradigmei şi fundamentarea sociologică a comunităţii ştiinţifice.

Caracteristicile abordării progresului ştiinţei din perspectiva lui K.R. Popper şi a lui Th. Kuhn

Caracteristici comune

Antireducţionism Antiinducţionism Studiul dinamicii cunoaşterii ştiinţifice Respingerea modelului cumulaţionist al progresului Proces revoluţionar de trecere de la o teorie ştiinţifică la succesoarea ei Rezolvarea problemelor este caracteristică esenţială a practicii ştiinţifice Geneza ipotezelor ştiinţifice nu este analizabilă logic

Deosebiri K. R. Popper (raţionalism critic) Th. Kuhn (noua filosofie a ştiinţei) Dinamica produselor unei ştiinţe

optimale Unitatea de semnificaţie: ipoteza

Unitatea de validare a cunoaşterii: individul

Orice observaţie este raportabilă logic la consecinţele unei teorii şi mulţimea acestora din urmă este determinată

Logica descoperirii se referă la evoluţia unei lumi a cunoaşterii obiective, independente de subiectul cunoscător

Progresul ştiinţific este în concordanţă cu principiul corespondenţei

Progresul ştiinţific are două laturi, revoluţionară şi conservativă, de discontinuitate şi de continuitate (noua teorie contrazice teoria anterioară, dar explică succesul acesteia)

Istoria ştiinţei reţine numele celor ce fac ştiinţa autentică (eroică)

Progresul cunoaşterii înseamnă apropiere treptată a acesteia de adevăr

Progresul ştiinţific poate fi afirmat raţional (este raţional decidabil dacă o teorie este superioară precedentei)

Dinamica producerii unei ştiinţe reale

Unitatea de semnificaţie: paradigma

Unitatea de validare a cunoaşterii: comunitatea ştiinţifică

Raportul teoriei cu realitatea nu este strict determinabil logic

Logica şi metodologia nu furnizează răspunsuri complete la problematica ştiinţei şi, din acest motiv, trebuie depăşite

Istoria ştiinţei este sumă de mutaţii paradigmatice

Singurul progres ştiinţific legitim este înregistrat în perioadele de ştiinţă normală

Majoritatea oamenilor de ştiinţă fac ştiinţă normală

Evoluţia cunoaşterii nu are un scop determinat

Paradigmele sunt incomensurabile

Paul K. Feyerabend (1924-1994)

Împotriva metodei (1975)

Paul K. Feyerabend (1924-1994), reprezentant de seamă al noii filosofii a ştiinţei, este autorul

lucrării intitulate Împotriva metodei (1975).

Lucrarea propune extinderea perioadei numită de Kuhn “extraordinară” la întregul cercetării

ştiinţifice. Progresul este posibil în absenţa constrângerilor metodologice. Exploatând accentele

iraţionaliste din scrierea lui Kuhn, Feyerabend pledează pentru anarhism epistemologic. Progresul

este rezultatul confruntărilor libere, în contextul operaţionalităţii principiului de toleranţă

epistemologică: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul dorit. Activitatea omului de ştiinţă

se aşează, consideră Feyerabend, sub semnul dadaismului.

Caracteristica definitorie a ştiinţei este, arată Feyerabend, capacitatea de a progresa. Ştiinţa se

află în permanenţă în progres, e mereu ştiinţă extraordinară în terminologia lui Kuhn, demers care

nu acceptă ipoteze şi reguli metodologice comune, punând la îndoială vechea paradigmă şi

pregătind apariţia paradigmei noi. Ştiinţa, arată Feyerabend, e liberă de orice constrângere

metodologică. Orice teorie epistemologică trebuie să accepte libertatea ştiinţei şi a cercetătorului

pentru a justifica posibilitatea progresului. De aici anarhismul epistemologic. Această poziţie are

câteva consecinţe:

A. Cercetarea ştiinţifică nu se desfăşoară după o metodologie stabilită anterior, nu există o

metodă ştiinţifică impusă. Deconstrucţia metodei, susţinută de Feyerabend, este un demers

specific postmodernismului. Regulile metodologice împiedică progresul întrucât sunt

conservatoare. Totuşi, nu este vorba despre despre respingerea oricărui apel la metodă, ci

de respingerea ideii de existenţă a unei metodologii general valabile pentru ştiinţe.

Metodele de anvergură limitată rezolvă probleme specifice. Raportul dintre ştiinţă şi metodă

este guvernat de principiul toleranţei: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul

urmărit.

Cercetătorul are libertatea deplină în alegerea metodei utile de cercetărilor sale. Pentru

ştiinţă nu există morală. Orice demers metodologic normativ este respins. De aici conotaţia

de dadaism a poziţiei lui Feyerabend.

Principiul toleranţei implică negarea existenţei unei paradigme unice. Cercetătorii dezvoltă

strategii proprii, personalizate de cercetare. În contextul pluralist al coexistenţei teoriile

rivale şi concurente, progresul se naşte în mulţimea alternativelor, a confruntărilor.

B. Admiterea intervenţiei unor mecanisme iraşionale în alegerea teoriilor sau ipotezelor de

lucru. Aceste alegeri sunt decizii luate în funcţie de părerile majorităţii şi de trăsăturile de

personalitate ale cercetătorilor, nu după criterii obiective. Decizia ştiinţifică este similară

celei politice, sensibilă la propagandă şi persuasiune.

C. Teoriile ştiinţifice sunt incomensurabile. Consecinţele (experimentale) ale teoriilor discern

între teroiile rivale, dar orice limbaj de observaţie este angajat teoretic.

P.K. Feyerabend este autorul distincţiei sintagmatice între abordarea ştiinţei prin metoda

antropologului” şi metoda logicianului. Metoda antropologului constă în studierea comunităţii

ştiinţifice din punct de vedere al comportamentului şi orientării ei ideatice. Metoda logicianului

examinează relaţia teoriei ştiinţifice cu modelul ideal. Feyerabend valorizează pozitiv metoda

antropologului. In fapt, demersurile tuturor reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei se aşează sub

semnul acesteia.

St. Toulmin (1922- )

Intelectul uman (1972)

St. Toulmin (1922-) se înscrie, de asemenea, în linia noii filosofii a ştiinţei. Lucrarea sa,

Intelectul uman (1972), este o încercare de elaborare a unui model evoluţionist al dezvoltării

ştiinţei, model care să furnizeze răspunsurile la următarele întrebări:

Ce anume se modifică atunci când ştiinţa este în progres?

Cum se petrec aceste modificări?

A. Toulmin identifică drept suport al schimbărilor în ştiinţă conceptele ştiinţifice şi criteriile de

selecţie a acestora.

conceptele ştiinţifice: grupate în populaţii de concepte, acestea generează în timp discipline

ştiinţifice distincte. Cercetarea epistemologică vizează evoluţia disciplinelor astfel constituite.

Perspectiva lingvistică, arată critic Toulmin, referindu-se la propoziţii maschează conceptele.

Schimbările conceptuale urmăresc un model evoluţionist, în care populaţia de concepte este

similară speciei, mediul este cel instituţional şi inovaţiile conceptuale sunt acceptate similar

printr-un proces similar selecţiei naturale. Studiul ştiinţific în legătură cu mediul social

conturează o ecologie socială a ştiinţei. Omul de ştiinţă este element al mediului social şi

provocator al selecţiei inovaţiilor conceptuale.

criteriile de selecţie: Omul de ştiinţă utilizează în selectarea inovaţiilor conceptuale trei tipuri de

criterii: cantitatea de noutate adusă de o modificare conceptuală

conţinutul inovaţiei

tipurile de inovaţie ce pot fi acceptate în tradiţia ştiinţifică a disciplinei

Criteriile ce acţionează la un moment dat în mecanismul selecţiei determină raţionalitatea ştiinţei la

momentul respectiv. Raţionalitatea este un parametru relativ. Odată cu achimbările de mediu, în

trecerea de la o etapă la alta se modifică şi criteriile de selecţie utilizate.

B. Există în evoluţia ştiinţelor două tipuri de schimbări, arată Toulmin:

cumulative, prin selecţia inovaţiilor şi astfel, introducerea lor în tradiţie)

necumulative, prin apariţia unor noi criterii de selecţie. Modificarea criteriilor de selecţie revoluţii

ştiinţifice. Principalul factor în producerea acestora este apariţia unei generaţii noi de cercetători.

Imre Lakatos (1922-1974)

Criticism şi creşterea cunoaşterii (1970)

Teoria lui Kuhn, arată Lakatos, nu explică unele fenomene constatate în istoria ştiinţei, de

exemplu nu explică faptul că, deşi respinsă de teoria realtivităţii, mecanica newtoniană continuă să

funcţioneze cu succes. Nu poate explica nici faptul că, deşi nu existau suficiente argumente în

favoarea ei, teoria lui Copernic a sfârşit prin a fi adoptată. Într-o tentativă de explicare a acestui

fapt, Lakatos avansează ideea existenţei unor părţi ale teoriilor imune la experienţă, adică

neafectate de rezultatele niciunui test empiric. Aceste părţi constituie nucleul tare al teoriei (ex:

relaţia dintre forţă, masă şi acceleraţie în mecanica newtoniană).

În jurul nucleului se constituie succesiv sau simultan mai multe teorii, alcătuind centura de protecţie a nucleului. Aceasta este cea care primeşte şocul testelor empirice.

Din nucleul de cercetare pornesc extinderi teoretice, alcătuind programul de cercetare. Ca mulţime

a teoriilor cu acelaşi nucleu, acesta este rezultatul unei forţe generative, euristice. Mărimea acestei

forţe dă capacitatea programului de a realiza noi extinderi din nucleu, pentru a răspunde

provocărilor testelor empirice.

Euristica are o dimensiune pozitivă, legată de dezvoltarea programului de cercetare, şi o

dimensiune negativă, legată de respingerea asaltului testelor empirice. Când nucelul îşi epuizează

forţa euristică, acesta este înlocuit.

Lakatos contestă posibilitatea experimentelor cruciale, în virtutea imunităţii nucleelor la testele

empirice. Nucleele preferabile nu pot fi selectate în funcţie de rezultatele acestora. Singurul criteriu

de slecţie este forţa euristică, generativă a nucleelor.

Larry Laudan (1941-)

Progresul şi problemele sale (1977)

Laudan propune un alt model al dezvoltării ştiinţifice, bazat pe un concept nou de raţionalitate.

Modele teoretice anterioare au eşuat, arată acesta, datorită neînţelegerii specificului raţionalităţii

ştiinţei. În aceste concepţii anterioare, raţionalitatea este socotită cauză a progresului şi criteriu

fundamental în evaluarea acestuia. Aportul de raţionalitate al unei teorii este determinat după

criterii semantice (adevăr, coroborare). Potrivit acestora, teoria e cu atât mai raţioanlă ( şi mai

bună sursă de progres) cu cât este mai aproape de adevăr sau mai înalt coroborată.

Criteriile acestea sunt dificil de aplicat, arată Laudan. Sunt neoperaţionale, greu de cuantificat.

Soluţia alternativă propusă de Laudan constăîn înlocuirea criteriilor semantice cu un criteriu pragmatic (de tipul operaţionalităţii sau cuantificabilităţii)

Obiectivul ştiinţei de-a lungul evoluţiei ei a constat în rezolvarea de probleme. O teorie este

formualtă pentru a da o soluţie unei clase anumite de probleme. Capacitatea unei teorii de a

rezolva probleme reprezintă un criteriu de raţionalitate.

Problemele pe care cercetarea ştiinţifică le are de rezolvat sunt de natură empirică şi de natură

conceptuală.

Problemele empirice cer răspunsuri privind lumea, realitatea. Ele sunt dependente de teorie: au

sens, admit răspunsuri numai raportate la o teorie anumită. Au caracter istoric, se pun într-o

anumită perioadă, apoi dispar. Ele apar în urma constatării unor fapte şi sunt de trei tipuri:

rezolvate, nerezolvate şi anomalii.

O problemă e rezolvată când enunţul rezolvării ei poate fi dedus dintr-o teorie. Rezolvarea e

relatică la o anumită teorie. Diferite teorii rezolvă diferite probleme. O problemă poate fi rezolvată

într-o teorie şi nerezolvată in alta. Problemele nerezolvate sunt relative la o teorie; ele cer

detvoltarea teoriei sau elaborarea alteia. Anomaliile sunt probleme empirice cu rezolvări diferite în

teorii diferite sau probleme rezolvate în unele teorii şi nerezolvate în altele.

Problemele conceptuale, ignorate mult timp de cercetarea epistemologică, sunt cele pe care

Kuhn le localizează în faza preparadigmatică a unei discipline, socotindu-le piedici în calea

progresului. Ele sunt probleme de ordin secund care nu rpivesc realitatea empirică ci modul în care

sunt rezolvate problemele empirice. Problemele conceptuale sunt de două tipuri: interne şi externe.

Problemele interne vizează fundamentul unei teorii şi modul în care teoria rezolvă problemele.

Problemele externe vizează apărarea teoriei în confruntările cu teoriile rivale.

Scopul ştiinţei este maximizarea numărului de probleme rezolvate şi reducerea numărului

celorlalte tipuri de probleme. Conform criteriului pragmatic, o teorie este mai bună dacă numărul

problemelor rezolvate de ea este mai mare decât în cazul altei teorii.

Teoriile pot fi grupate după strategia utilizată în rezolvarea problemelor în tradiţii de cercetare (ex.

atomismul). Fiecare tradiţie ara un număr de teorii succesive sau simultane care o exemplifică şi o

constituie. Fiecare tradiţie reprezintă un angajament metafizic şi metodologic.tradiţiile de cercetare

pot îmbrăca forme diferite, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp.

Raportul dintre tradiţia de cercetare şi teoriile specifice tradiţiei are, arată Laudan, câteva

trăsături caracteristice:

teoriile unei tradiţii sunt adesea rivale sau contradictorii

tradiţiile au caracter normativ, nu sunt testabile empiric şi nu au funcţii explicative sau predictive;

teoriile lor sunt testabile şi predictive

prin metafizica aferentă şi metodologia presupusă, tradiţiile determină mărimea şi conţinutul

clasei de probleme ce pot fi rezolvate de teoriile specifice

capacitatea unei teorii de a rezolva probleme depinde de eficienţa tradiţiei din care face parte

raportul tradiţiei cu teoriile ei nu este unul de implicaţie logică: pot să apară teorii rivale şi

contradictorii în cadrul aceleiaşi tradiţii

chiar dacă apar teorii independente de tradiţiile recunoscute la un moment dat, acestea vor fi

ănglobate la un moment ulterior într-o tradiţie nou apărută.

Tradiţiile de cercetare îndeplinesc câteva funcţii: determină şi delimitează domeniul problemelor rezolvabile de către o teorie

dirijează dezvoltarea selectivă a teoriilor (au rol constrângător)

conţin şi furnizează indicaţii privind modul în care teoriile pot fi dezvoltate pentru a le spori

capacitatea de a rezolva probleme

raţionalizează şi justifică teoriile specifice

influenţează dar nu determină în totalitate concepţia despre lume

Laudan indică trei criterii de evalu are a tradiţiilor ce cercetare , anume:

adecvarea: o tradiţie este mai adecvată decât alta dacă cea mai recentă teorie dezvoltată de ea

este superioară (cu capacitate mai mare de a rezolva probleme) celei mai recente teorii

dezvoltatede cealaltă teorie.

progresul global (evoluţia în timp a adecvării): o tradiţie poate genera în timp teorii cu

capacitate de rezolvare a problemelor din ce în ce mai mare în raport cu altă tradiţie.

tendinţa de progres: capacitatea unei tradiţii de a genera teorii superioare în raport cu tradiţia

rivală (existenţa temeiurilor pentru a considera că o tradiţie va putea produce în viitor teorii

superioare).

Criteriile de evaluare se aplică în două contexte diferite, anume:

contextul acceptării: de natură sincronă, acesta vizează modul în care tradiţiile satisfac criterile

amintite la un moment dat: este acceptată tradiţia ce satisface criteriile înmăsură mai mare.

contextul urmăririi: de natură diacronică, acesta vizează compararea tradiţiilor din punctul de

vedere al perspectivelor pe care le oferă.

Laudan indică modul de schimbare a tradiţiilor (dinamica lor) :

O tradiţie evoluează. Evoluţie ei provoacă secătuirea posibilităţilor de elaborare de teorii sau

modificarea teoriilr anterioare pentru a le spori capacitatea de rezolvare a problemelor. În paralel

apar noi tradiţii, promiţătoare. Ele trezesc intresul cercetătorilor şi sunt utilizate pentru producerea

de teorii noi. Utilizarea noilor tradiţii reprezintă revoluţii ştiinţifice. Spre deosebire de Th. Kuhn,

Laudan consideră că o tradiţie este în permanenţă supusă verificării şi criticilor privind

fundamentele ei, că nu există perioade cu adevărat normale sau extraordinare. În orice moment al

cercetării ştiinţifice se împletesc caracteristicile celor două tipuri de cercetare.

Laudan propune o relaţie a raţionalităţii cu progresul diferită de cele conturate în modelele

anterioare (pentru care teoria este cu atât mai raţională cu cât conţine mai mult adevăr şi progresul

este o consecinţă a raţionalităţii):

Progresul trebuie judecat după criterii pragmatice, în speţă tot după capacitatea de rezolvare de

probleme. În acest caz, raţionalitatea este un „parazit al progresului”. Cu cât o teorie e mai

progresistă, cu atât are o capacitate de a rezolva probleme mai mare, adică e mai raţională.

Concepţiei epistemologice a lui Laudan i s-au adus, de asemenea, critici:

Laudan ocoleşte fără să rezolve problema epistemologică a valorii de adevăr a discursului

ştiinţific şi a referinţei teoriei ştiinţifice.

Concepţia lui Laudan este riscantă întrucât în acord cu ea toate alegerile făcute în trecut de

oamenii de ştiinţă pot fi socotite la fel de raţionale dacă la momentul respectiv reprezentau un

progres.

Criteriul pragmatic al rezolvării de probleme este aplicabil numai în măsura în care se presupune

că problemele ştiinţifice nu se modifică în timp (altfelnu se pot compara tradiţiile actuale cu cele

anterioare pentru a le considera un progres în cunoaştere).

Gerard Holton (1922-)

Invenţia ştiinţifică (1982)

Epistemologia operează, arată Holton, cu două accepţiuni ale termenului ştiinţă. Termenul se

referă, pe de o parte, la realizările ştiinţifice, adică la ştiinţa deja constituită, şi, pe de altă parte, la

activitatea de cercetare ştiinţifică, adică la ştiinţa născândă. Această ultimă componentă a fost

destul de multă vreme ignorată de epistemologi. Spre ea îşi îndreaptă Holton atenţia.

În ştiinţa născândă, diferită de ştiinţa raţională constituită deja, sunt prezente elemente de

iraţionalitate. Activitatea cercetătorului nu respectă în mod absolut canoane raţionale. Doi

cercetători interpreteauă diferit acelaşi fapt.

Pentru ştiinţa deja constituită componenta empirică şi cea analitică sunt suficiente pentru a

caracteriza orice enunţ ştiinţific. Acesta se găseşte în planul empirico-analitic. Dar planul empirico-

analitic nu poate cuprinde ştiinţa născândă. Aceasta operează cu presupoziţii ce nu aparţin nici

empiricului, nici analiticului. Ele constituie componenta iraţională a ştiinţei, themata. Un robot, un

calculator nu pot aduce inovaţii în cercetarea ştiinţifică deoarece le lipseşte abilitatea thematică.

RELEVANŢA EPISTEMOLOGICĂ A SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ ÎN FIZICA SEC. XX

Fizica teoretică a constituit în prima jumătate a secolului XX terenul unei dispute ideatice cu

mare încărcătură epistemologică. Niels Bohr (1885-1962), susţinut de Werner Heisenberg (1901-

1976), Wolfgang Pauli (1900-1958) şi Max Born (1882-1970), pe de o parte, şi Albert Einstein (1879-1955), Erwin Schrödinger (1887-1961) şi Louis de Broglie (1892-1987), pe de altă parte,

au dezvoltat interpretări contradictorii referitoare la semnificaţia modalităţii cuantice de

reprezentare a lumii. Exigenţele clasice ale descrierii naturii, în vigoare în perioada declanşării

disputei, vizau continuitatea proceselor naturale, determinismul şi derivabilitatea tuturor

caracteristicilor de stare ale unui sistem din caracteristicile stării lui anterioare. Orientările ştiinţifice

aflate în dispută se raportează distinct la aceste exigenţe.

Teoria cuantelor se conturează în fizică în jurul conceptelor de “cuantă de acţiune”, propus

de Max Planck, “cuantă de lumină”, propus de A. Einstein şi “structură cuantică a atomului”,

substrat al modelului atomic al lui N. Bohr şi A. Sommerfeld. Mecanica cuantică, sau noua teorie a

cuantelor, are la bază mecanica matricială a lui W. Heisenberg şi M. Born şi mecanica ondulatorie

a lui E. Schrödinger, ca modalităţi de reprezentare matematică a structurii atomului. Aceste

modalităţi constituie suportul unor interpretări epistemologice divergente, referitoare la natura

duală a particulelor elementare.

In opoziţie cu tentativele lui E. Schrödinger şi L. de Broglie de acordare a exigenţelor clasice

de descriere a naturii cu mecanica cuantică, prin mecanică ondulatorie şi teoria dublei soluţii, W.

Heisenberg avansează ideea accesării domeniului microfizic prin prisma relaţiilor de incertitudine.

Acestea redau limitarea produsului dintre nedeterminarea coordonatelor spaţiale şi cea a

impulsului electronului la valoarea cuantei de acţiune a lui M. Planck (∆x×∆px≥h, poate vă aduceți

aminte), fiind justificate de demonstrarea de către Heisenberg (în articolul Despre conţinutul intuitiv

al cinematicii şi mecanicii cuantice, 1927) a dependenţei preciziei de determinare experimentală a

electronului de lungimea de undă a razei luminoase utilizate în acest scop.

Niels Bohr susţine, în Teoria atomică şi descrierea fenomenelor (1927), că orice observaţie

sau măsurare ştiinţifică implică interacţiunea instrumentelor cu sistemul observat sau măsurat.

Considerarea instrumentului şi a sistemului fizic investigat prin intermediul acestuia ca întreg

indisociabil afectează posibilitatea de utilizare a conceptelor fizicii clasice în abordarea

fenomenelor atomice. In acest context, Bohr și Heisenberg elaborează principiul

complementarităţii, referitor la aplicarea conceptelor mecanicii ondulatorii şi corpusculare în

abordarea domeniului microfizic, şi subliniază necesitatea descrierii probabilistice a caracteristicilor

de stare ale obiectelor fizicii cuantice.

Contopirea poziţiilor lui N. Bohr şi W. Heisenberg a generat interpretarea standard a

mecanicii cuantice, caracteristică Şcolii de la Copenhaga. Susţinătorii ei s-au ferit să o ataşeze

vreunei orientări filosofice constituite în epocă.

W. Heisenberg introduce în discursul epistemologic conceptul de teorie închisă ce

circumscrie un sistem axiomatic necontradictoriu de reprezentare idealizată perenă a naturii.

Valabilitatea absolută a teoriei închise este argumentată istoric şi se bazează pe caracterul

compact şi confirmabilitatea ei experimentală. Heisenberg evidenţiază patru teorii închise în fizică:

mecanica newtoniană, termodinamica statică, teoria restrânsă a relativităţii şi teoria cuantică

nerelativistă. Intre acestea se stabilesc raporturi de discontinuitate conceptuală şi continuitate

metodologică. Teoriile închise devin prealabili metodologici ai cunoaşterii. Progresul ştiinţei este

redat prin succesiunea teoriilor închise. Heisenberg prezintă dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice ca

pe un proces cu trei faze: constituirea şi evoluţia unei teorii închise (desfăşurarea structurilor

abstracte), apariţia unor dificultăţi majore în aplicarea teoriei închise (dezordine şi nesiguranţă) şi

trecerea la o altă teorie închisă (schimbarea structurilor de gândire).

N. Bohr dezvoltă o concepţie asemănătoare referitoare la evoluţia ştiinţei, concepţie bazată

pe conceptul de generalizare raţională. Cei doi semnificativi susţinători ai interpretării standard a

mecanicii cuantice abordează problematica revoluţiilor ştiinţifice prin prisma principiului de

corespondenţă.

Alături de E. Schrödinger şi de L. de Broglie, ale căror încercări de menţinere a discursului

fizicii în parametrii supoziţiilor fundamentale clasice au fost menţionate anterior, A. Einstein

desfăşoară un demers, îndelung susţinut, de discreditare a interpretării standard. Pentru adversarii

acestei interpretări, admiterea caracterului ireductibil probabilist al mecanicii cuantice este

incompatibilă cu spiritul cunoaşterii ştiinţifice. Lui Einstein îi displace limitarea unei teorii fizice la

descrierea unor situaţii posibile, nu reale, şi susţinerea completitudinii acestei descrieri. Incercările

repetate de a construi experimente mentale care să infirme relaţiile de nedeterminare sunt semnul

acestui disconfort epistemologic. Einstein consideră că incapacitatea mecanicii cuantice de a

caracteriza complet sistemele atomice individuale afectează pertinenţa ei în explicarea

caaracterului dual al substanţei şi în descrierea sistemelor atomice complexe. Mecanica cuantică,

probabilistă şi incompletă, nu poate constitui baza fizicii teoretice. Spre deosebire de aceasta, o

viitoare teorie unitară a câmpului, deterministă şi completă, ar respecta condiţiile universal valabile

de descriere a realităţii fizice şi criteriul de eficienţă, dat de raportarea numărului axiomelor şi

conceptelor de bază la aplicaţiile empirice ale teoriei.

Atitudinea lui Einstein referitoare la statutul şi imperfecţiunile mecanicii cuantice, repetat

exprimată în articole şi prelegeri, şi-a găsit formularea paradigmatică în articolul publicat împreună

cu B. Podolsky şi N. Rosen sub titlul Poate fi considerată descrierea făcută de mecanica cuantică

realităţii completă? (1935). Argumentaţia desfăşurată în articol se bazează pe următoarele premise

(cf. Mircea Flonta în Cuvânt înainte la lucrarea lui David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei):

* Criteriul realităţii (o teorie fizică descrie evenimente şi procese reale, independente de

observator şi de dispozitivul de observare)

* Criteriul completitudinii (teoria este completă dacă fiecărui element al realităţii îi

corespunde un element în teorie)

* Criteriul validităţii (predicţiile mecanicii cuantice sunt valide experimental)

* Criteriul separabilităţii (două obiecte care nu interacţionează sunt separate şi

acţiunea asupra unuia nu este resimţită de celălalt).

Autorii articolului construiesc un experiment mental în care imaginează separarea celor două

particule ale unui sistem atomic şi măsurarea caracteristicilor de stare ale uneia dintre particule. In

virtutea apartenenţei comune la sistemul iniţial, pe baza acestor măsurători ar trebui să poate fi

indicată exact şi starea celeilalte particule, chiar dacă aceasta se află la mare distanță de prima.

Imaginarea soluţiilor de eliminare a acestei situaţii paradoxale impune, prin reducere la absurd,

incompletitudinea mecanicii cuantice în condiţiile respectării premiselor de argumentare: dacă s-ar

presupune că particulele acționează la distanță, acțiunea lor rămânând neschimbată odată cu

mărirea distanței, ar fi încălcat principiul separabilității; dacă s-ar presupune că subiectul

cunoscător acționează telepatic asupra particulelor, ar fi încălcat criteriul separabilității; criteriul de

valabilitate nu poate fi pus la îndoială, așadar, pentru a respecta principiile realității și

separabilității, trebuie să se srenunțe la criteriul completitudinii: mecanica cuantică nu e completă.

Concluzia articolului, impecabilă din punct de vedere logic, nu poate fi atacată decât prin

modificarea premiselor. N. Bohr amendează operarea cu criteriul separabilității (arătând că

sistemul alcătuit din cele două particule este un întreg indivizibil care nu poate fi analizat prin

descompunere) și susţine inadecvarea criteriului clasic al realităţii fizice în domeniul fenomenelor

cuantice. La nivel atomic, consideră conducătorul Şcolii de la Copenhaga, interacţiunea dintre

sistemul fizic măsurat şi dispozitivele experimentale este esenţială, intrând în descrierea oricărei

realităţi fizice. In acest context, imposibilitatea de a determina toate caracteristicile microparticulei

nu dovedeşte incompletitudinea mecanicii cuantice, ci dependenţa existenţei fizice a

caracteristicilor respective de dispozitivele experimentale. N. Bohr consideră completă mecanica

cuantică şi justifică această completitudine în virtutea principiului corespondenţei. Principiul

limitează aplicabilitatea legilor mecanicii clasice la acţiuni fizice mari în raport cu cuanta de acţiune

şi la mişcări ale corpurilor cu viteze mici în raport cu viteza luminii, stabilind înlocuirea legilor

mecanicii clasice cu legile mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii în cazul nerespectării

condiţiilor de aplicabilitate ale celor dintâi. Teoriile clasice devin, în acest context, cazuri particulare

ale teoriilor moderne.

Discursul dezvoltat de reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga şi de M. Born, apropiat

ideologic de aceasta, este caracterizat de Mircea Flonta (în Perspectivă filosofică şi raţionalitate

ştiinţifică) drept empirist, critic şi holist. Discursurile adversarilor interpretării standard a mecanicii

cuantice sunt apreciate ca raţionaliste, necesitariste, absolutiste. Indelungata lor împletire într-o vie

controversă impulsionează considerabil demersurile epistemologice ulterioare.

David Bohm (1917-1992), încercând o împăcare a adversarilor, sugerează ideea unei

teorii cu parametri ascunși (O interpretare sugestivă a teoriei cuantice în termenii variabileor

ascunse, 1952). Legile ultime ale naturii nu au, în această accepție, caracter pobabilist. Realitatea

are niveluri distincte, dispuse ierarhic. Relațiile de incertitudine valabile la un nivel sunt inoperante

la altul, ale cărui legi reinstaurează cauzalitatea și predicitibilitatea. Poate fi construită o teorie cu

parametri ascunși care să dea completitudine teoriei cuantice, arată Bohm, cu condiția renunțării la

criteriul separabilității. Acesta, și nu criteriul completitudinii reprezintă adevăratul centru de interes

al experimentului EPR: sau mecanica cuantică nu e corectă, sau lumea nu paote fi analizată în

termeni de realitate separabilă. Implicația ontologică ascunsă în structura matematică a mecanicii

cuantice constă în conturarea realității ca plenitudine, totalitate continuă și indivizibilă.

Bohm descrie în Plenitudinea lumii și ordinea ei (1980) această plenitudine, aflată în permanentă

curgere. Nivelurile realului sunt, în accepțiunea lui, interconectate. Cercetarea lumii reprezintă

descrierea interdependenței nivelurilor de realitate în această ordine înfășurată. Substanța lumii

este aceeași în orice parte a ei, diferențierile făcându-se după gradul de înfășurare sau

desfășurare a plenitudinii (aceasta se desfășoară în ordine explicită și se înfăsoară în ordine

implicită). Aceste înfășurări/desfășurări reprezintă suportul justificativ al mecanicii cuantice și al

teoriei relativității. Cercetarea științifică presupune asimilarea faptului cercetat pe nivelul adecvat

de implicitare. Fizica contemporană, mai arată Bohm, operează cu structuri ale fenomenelor

asemănătoare hologramelor: fiecare regiune spațio-temporală conțien ordinea totală în sens

implicit; teoriile științifice concurente evidențiază aspecte diferite ale totalității; inteligența poate fi

implicitată în fluxul unitar, materia și conțtiința fiind proiecții interdependente ale unei ordini

superioare care nu este nici materie, nici conștiință.

Paradigmele cunoaşterii la F. Capra Fritjof Capra, în Momentul adevărului (1982), semnalează încărcătura epistemologică a

mutaţiei paradigmatice produse în fizică în prima jumătate a sec. XX şi a consecinţelor acesteia.

Noua fizică a impus schimbări esenţiale în conceperea spaţiului, timpului, obiectelor,

cauzalităţii. Fizica şi-a dezvăluit astfel caracterul organic, holist şi ecologic. Universul descris de ea

este întreg indivizibil şi dinamic. În acest context, “Un număr tot mai mare de oameni de ştiinţă sunt

conştienţi că gândirea mistică oferă un fond filosofic coerent şi relevant pentru teoriile ştiinţei

contemporane, o concepţie a lumii în care descoperirile ştiinţifice pot fi în perfectă armonie cu

scopurile lor spirituale şi credinţele religioase.” [pg. 77] arată Capra.

Teoria cuantică operează cu aspectul dual, undă-particulă, al materiei şi lumii. Particulele

subatomice nu sunt nici particule nici unde, dar prezintă aspecte de particulă sau de undă în

fiecare situaţie experimentală în care se află. W. Heisenberg a exprimat în relaţiile de incertitudine

imposibilitatea aplicării depline a conceptelor fizicii clasice la fenomenele atomice. Caracterul dual

al materiei a pus sub semnul întrebării chiar realitatea materiei. În fizica secolului XX, existenţa

materiei este înlocuită cu tendinţe de existenţă exprimate ca probabilităţi. Particulele subatomice

nu au sens ca entităţi izolate, ci ca interconexiuni în procesul de observare şi măsurare. Universul

îşi dezvăluie astfel unitatea, ca imposibilitate de descompunere a lui în segmente independente.

Natura este reţea de relaţii între părţile întregului unitar. În fizica atomică şi subatomică variabilelor

locale li se adaugă conexiuni non-locale. Acestea susţin esenţa teoriei cuantice. În interiorul ei,

fiecare eveniment este influenţat de întregul Univers, conform ordinii exprimate prin legi statistice.

Comportarea oricărei părţi este determinată de conexiunile sale non-locale cu întregul. În fizica

cuantică mintea cercetătorului joacă un rol esenţial în cercetare. “Caracteristica crucială a teoriei

cuantice este faptul că observatorul nu este doar necesar pentru a observa proprietăţile unui

fenomen atomic, ci este necesar chiar pentru a genera aceste proprietăţi.[…] Electronul nu are

proprietăţi obiective independente de mintea mea. În fizica atomică, nu se mai poate menţine

diviziunea carteziană strictă între minte şi materie, între observator şi observat.” [pg. 88] arată

Capra.

Alături de conceperea Universului ca reţea de relaţii, teoria cuantică impune şi reprezentarea

materiei în permanentă mişcare, sub efectul cuantic al reacţiei particulelor prin mişcare la

constrângeri. Întrucât particulele subatomice dezvoltă viteze apropiate de cea a luminii, descrierea

lor impune utilizarea teoriei relativităţii. În fizica relativistă spaţiul şi timpul nu pot fi separate.

Particulele subatomice sunt accesibile ca entităţi cuadri-dimensionale în spaţiu-timp. Ele sunt

modele dinamice cu aspect de spaţiu şi timp. Natura lor este intrinsec dinamică.

Teoria cuantică şi teoria relativităţii întemeiază dezvoltările fizicii contemporane. Teoria

cuantică prezintă particulele ca modele de probabilitate în reţeaua cosmică ce include şi

observatorul conştient. Teoria relativităţii dezvăluie caracterul dinamic al Universului. Acesta din

urmă, perceput ca întreg indivizibil şi dinamic, este alcătuit din modelele procesului cosmic. “La

nivel subatomic, interconexiunile şi interacţiunile între părţile întregului sunt mai importante decât

părţile în sine. Există mişcare, dar, în ultimă instanţă, nu există obiecte în mişcare; există activitate,

dar nu există actori; nu există dansatori, există doar dansul.” [pg. 95], arată aristotelian Capra.

Schimbarea de paradigmă din fizică are corespondențe în celelalte zone ale cunoașterii. În

psihologie această schimbare corespunde trecerii de la psihanaliza freudiană (deterministă) la

psihologia analitică a lui Carl Gustav Jung.

TEORII ALE ADEVĂRULUI

Conturarea conceptului de adevăr constituie una dintre problemele epistemologice de mare

însemnătate. Accepţiunea aristoteliană a adevărului drept corespondenţă între enunţuri şi stările

de fapt la care acestea se referă este punct de referinţă pentru dezvoltările ulterioare ale

problemei.

Adevărul corespondenţăÎn demersurile de evidenţiere a conotaţiilor semnificative ale adevărului, interesul pentru

purtătorii acestuia se alătură interesului pentru posibilele specificări ale conceptului de

corespondenţă. Adevărul a fost considerat, succesiv, proprietate a propoziţiilor pe care omul le

descoperă, proprietate a obiectului denotat, proprietate a relaţiei propoziţiei cu denotatul şi,

respectiv. proprietate a propoziţiilor considerate constructe fără existenţă de sine stătătoare.

Încercările de definire a adevărului au dus la cristalizarea câtorva accepţiuni teoretice distincte

ale acestuia. În teoria corespondenţei adevărul este considerat acordul cunoştinţelor cu realitatea.

În Metafizica, Aristotel stabilea că “O enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea

ce este şi că nu este ceea ce nu este”. În empirismul logic, aşezat parţial sub semnul adevărului-

corespondenţă, adevărul este considerat adecvare a limbajului la realitate. Într-un izomorfism

riguros, propoziţia este reprezentare picturală a realului. Poziţia logic-empiristă, susţinută de

scrierile lui Ludwig Wittgenstein şi de Moritz Schlick, a primit critici consistente. Mario Bunge

apreciază izomorfismul ca inoperant dincolo de structurile matematice. Realitatea ineficient

definită, arată Bunge, depăşeşte în complexitate teoria şi aceasta din urmă conţine constructe

lipsite de corespondent real. Willard van Orman Quine critică accepţiunea logic-empiristă dintr-o

perspectivă holistă. Corespondenţa trebuie căutată, arată iniţiatorul empirismului pragmatic, la

nivelul întregii teorii, nu al enunţurilor elementare, atomare.

Teoria corespondenţei, în întregul ei, este atacabilă din direcţia inaplicabilităţii ei în logică şi

matematică. Este, de asemenea, neoperaţională în cazul reconstrucţiei logice a teoriilor factuale.

Rămâne, cu toate acestea, prima dintre marile teorii ale adevărului şi între acestea, teoria cu cea

mai mare încărcătură ontologică.

Adevărul coerenţăÎn teoria coerenţei, adevărul este considerat concordanţă reciprocă a ideilor. Adevărul-

coerenţă, operaţional în filosofia raţionalistă clasică, este susţinut în filosofia contemporană tot de

unul dintre reprezentanţii marcanţi ai empirismului logic, Otto Neurath, membru al Cercului de la

Viena, nucleul orientării logic empiriste.

Teoria coerenţei evidenţiază importanţa relaţiei dintre propoziţii pentru stabilirea valorii lor de

adevăr. Este, din acest motiv, utilă investigării desfăşurărilor argumentative. Este, din acelaşi

motiv, criticabilă. Ideea adevărului-coerenţă favorizează ample formalizări dar îngăduie cunoaşterii

cu pretenţie de adevăr să se constituie în întregime în relaţia dintre propriile-i instanţe. Cea mai

puternică obiecţie adusă accepţiunii coerentiste a adevărului vizează posibilitatea existenţei unor

sisteme coerente de erori.

Adevărul utilitate Teoria pragmatică a adevărului îl asumă pe acesta ca utilitate. Principalii susţinători ai

orientării pragmatice sunt Charles S. Peirce şi William James. Pentru Peirce semnificaţia unui

cuvânt este mulţimea consecinţelor lui experimentale şi confirmabile. Pentru James, adevărul este

de natura procesuală. Ideile nu sunt, ci devin adevărate. Adevărul este procesul de asimilare,

validare şi verificare a susţinerilor. Propoziţia este utilă deoarece este adevărată şi este adevărată

deoarece este utilă. Adevărul reliefează utilitatea ideilor.

Obiecţiile epistemologice referitoare la teoria pragmatică vizează amestecul a două planuri

cognitive pe care aceasta îl presupune: planul semantic, de definire a adevărului se confundă cu

planul metodologic. Pragmatismul nu este, din acest punct de vedere, teorie a semnificaţiei

adevărului, ci cale de investigare a aplicabilităţii ideilor teoretice la faptele particulare.

Din concepţia pragmatică derivă abordarea instrumentalistă a adevărului. St. Toulmin,

reprezentant al noii filosofii a ştiinţei, este susţinătorul unui instrumentalism moderat. Potrivit lui

Toulmin, legile ştiinţei sunt instrumente de inferare asupra caracteristicilor fenomenelor. Din acest

motiv, legile nu pot fi apreciate ca adevărate sau false ci ca operaţionale, aplicabile. În acest

context, interesul epistemologic trebuie reorientat de la adevărul propoziţiilor la adecvarea

conceptelor teoretice utilizate. O variantă radicală a instrumentalismului este desfăşurată în teoria

statistică a deciziei.

Cele trei mari teorii ale adevărului au fiecare zone atacabile şi domenii de mare eficienţă.

Teoria corespondenţei şi teoria coerenţei pot fi complementar utile. Accepţiunea adevărului drept

corespondenţă este folositoare întemeierii adevărului teoriilor. Accepţiunea coerentistă este

eficientă în verificarea adevărului teoriilor. Teoria pragmatică le poate însoţi deopotrivă pe celelalte

două. În abordarea pragmatica, adevarul este privit în dinamica edificării lui. Celelalte două

abordări operează, arată W. James, o ipostaziere a adevărului.

Din teoria coerentistă derivă accepţiunea consensuală a adevărului. Datorată lui Jürgen

Habermas, această orientare interesează direct cercetările din domeniul socioumanului.

Teoria consensului se conturează în proximitatea problematicii competenţei comunicative.

Habermas propune abordarea comunicării prin prisma structurii situaţiilor de vorbire posibile. În

actele umane de comunicare sunt angajate componente sociale, extralingvistice. În actul de

vorbire se dezvăluie dubla structură a comunicării curente: simultan, cei doi locutori vorbesc unul

cu altul şi despre obiect.

Acţiune comunicativă şi discursÎn viaţa socială, comunicarea se poate realiza în două forme: ca acţiune comunicativă şi ca

discurs. În acţiunea comunicativă se transmit informaţii admise problematic ca valide. În enunţarea

unei propoziţii este prezentă implicit intenţia realizării unui consens între locutori, sub presupoziţia

satisfacerii posibile a patru intenţii de validitate: inteligibilitatea expresiei, adevărul conţinutului,

justeţea interacţiunii cu ascultătorii şi veridicitatea exprimării. Dimensiunea intenţională şi intenţiile

de legitimitate caracterizează modelul acţiunii comunicative pure. Abaterea efectivă de la model se

constituie în regulă istorică, arată Habermas. În discurs nu se transmit informaţii ci se încearcă

întemeierea ori respingerea intenţiilor de validitate ale acestora. În orice discurs se presupune tacit

o situaţie de vorbire ideală, realizabilă prin acte de vorbire aflate la dispoziţia vorbitorilor, în virtutea

competenţei lor comunicative. Situaţia de vorbire ideală exclude contorsiunea sistematică a

comunicării şi coerciţia celui mai bun argument. Este aparenţă transcedentală şi, simultan, condiţie

a vorbirii posibile.

Informaţiile sunt sigure sau nesigure. La nivelul lor, arată Habermas, nu se pune problema

adevărului. Adevărul este o pretenţie de validitate a acţiunilor comunicative, putându-se constitui,

din acest motiv, în obiect de discurs. Importanţa concepţiei habermasiene constă, arată Andrei

Marga (Cunoaştere şi sens, 1984) în evidenţierea premiselor sociale ale comunicării.

Și partea ce urmează în curs, despre teorie și ipoteză, până la bibliografie, este facultativă.

Bucurați-vă, așadar, dacă ați ajuns până aici.

TEORIA ŞTIINŢIFICĂ ÎN DISCIPLINELE SOCIOUMANULUI

În mod curent, în epistemologie teoria ştiinţifică este considerată sistem de propoziţii logic

organizat care sintetizează o anumită cantitate de informaţie referitoare la un domeniu al realităţii

pe care îl descrie şi explică. Teoria ocupă locul central în construcţia ştiinţifică. Ştiinţa

contemporană, definibilă prin ansamblul teoriilor pe care le cuprinde, înaintează cognitiv printr-o

succesiune de teorii. Orice cercetare ştiinţifică urmăreşte elaborarea sau consolidarea teoriilor

ştiintifice. Structurarea conceptelor unei teorii într-un ansamblu coerent este semn de maturitate

disciplinară.

Rolul teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşteriiImplicarea teoriilor ştiinţifice în creşterea cunoaşterii se realizează, consideră Mario Bunge,

după următoarele direcţii: sistematizarea cunoaşterii, explicarea faptelor prin intermediul sistemului

de ipoteze, extinderea cunoaşterii prin predicţii, sporirea testabilităţii ipotezelor. În plus, teoriile

ştiinţifice orientează cercetarea şi impun stiluri noi de gândire.

Istoria cunoaşterii ştiinţifice înregistrează, în succesiune, trei modele de creştere cognitivă:

modelul categoric-deductiv, modelul inductivist-empiric şi modelul ipotetico-deductiv. In modelul

categoric-deductiv, de origine aristoteliană, ştiinţa este considerată sistem deductiv de propoziţii ce

satisface, pe lângă postulatul deductivităţii, următoarele postulate: de realitate, de adevăr, de

evidenţă. Evoluţia ştiinţei în câmpul disputei filosofice clasice între raţionalism şi empirism o

îndepărtează pe aceasta de modelul categoric-deductiv. Modelul inductivist-empiric concretizează

prescripţiile de ordin cognitiv elaborate de Francis Bacon. Acest model asumă legile şi teoriile ca

rezultat al unui proces de inducţie. Funcţionalitatea modelului este condiţionată de admiterea

faptelor brute, independent de orice interpretare sau idee preconcepută şi, de asemenea, de

derivabilitatea teoriilor din fapte brute. În câmpul modelului de sorginte baconiană, teoria, obţinută

inductiv din investigarea fenomenelor, nu are caracter ipotetic.

Modelul cronologic următor, ipotetico-deductiv, consideră teoria ştiinţifică drept sistem de

ipoteze. În acest sistem, orice enunţ este supoziţie iniţiala sau consecinţă a supoziţiilor iniţiale.

Teoria ştiinţifică este unitară din punct de vedere sintactic, prin relaţiile logice evidenţiabile între

termenii implicaţi şi, de asemenea, din punct de vedere semantic, prin referinţa comună a

termenilor teoriei. Cunoaşterea contemporană operează preferenţial cu acest model. Pentru Karl

R. Popper teoriile sunt ipoteze provizoriu nefalse şi demersului cognitiv îi sunt folositoare, dintre

acestea, cele mai bogate în conţinut şi cele mai îndrăzneţe.

Teoretic şi empiric în disciplinele socioumanuluiTeoria, arată Septimiu Chelcea, este o "construcţie intelectuală prin care un anumit număr de

legi sunt asociate unui principiu din care ele pot fi deduse în mod riguros." [Tehnici de cercetare

sociologică, 2001, pg. 15]. Este un ansamblu de enunţuri cu valoare de adevăr privind relaţia dintre

fenomene. Într-o abordare restrictivă, arată Ioan Mărginean, teoria este "set de ipoteze şi propoziţii

care au forma logică sau matematică şi care sunt avansate pentru a explica un domeniu al realităţii

empirice." [Proiectarea cercetării sociologice, 2000, pg. 74].

Pentru disciplinele socioumanului, cerinţelele abordării restrictive a conceptului de teorie sunt

dificil, de nu chiar imposibil de satisfăcut, arată Mărginean. Utilizarea limbajului natural ridică

probleme considerabile de definire a termenilor iar valenţele predictive ale teoriilor socio-umanului

sunt îndoielnice. Realitatea socioumanului este caracterizată de un mare dinamism şi distorsiunile

de teoretizare sunt inevitabile. Clara Dan arată că în cazul investigării socioumanului

falsificabilitatea teoriilor îşi pierde statutul de criteriu de demarcaţie. Acest fapt se datorează

imposibilităţii admiterii unei presupoziţii de invarianţă a fenomenelor menţionate explicit în

interdependenţă cu fenomenele studiate.

Relaţia specifică ce se instituie între teoretic şi empiric în sociouman, reflectare a raporturilor

speciale existente între subiect şi obiect, dă trăsăturile caracteristice teoriilor ştiinţifice ale

domeniului. Considerate de Mario Bunge în anii '70 ca subdezvoltate, datorită deficitului de teorii

profunde şi cuprinzătoare care să valorifice materialul empiric existent din belşug, disciplinele

socioumanului au reuşit într-o etapă ulterioară să alăture eficient teoreticul cu experienţa.

Considerată multă vreme nereprezentativă, teoretizarea, chiar prematură, s-a dovedit utilă,

impunându-se în ştiinţele despre om. Disputele legate de statutul cognitiv al istoriei, prototip ar

disciplinelor incapabile să elaboreze teorii riguros exacte şi legi universal aplicabile a

redimensionat interesul pentru teoretic şi teoretizare în sociouman.

Traian Rotariu şi Petru Iluţ (Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997) evidenţiază

unitatea funcţională pe care teoreticul şi empiricul o alcătuiesc. Autorii subsumează conceptului de

teoretic modelele explicative, ipotezele, teoriile şi reflecţiile cercetătorilor. Culegerea datelor prin

care cercetătorii contactează şi iau în stăpânire realitatea se aşează sub semnul conceptului de

empiric. Orice construcţie teoretică are o minimă bază factuală şi orice investigaţie empirică

presupune un minim suport teoretic, arată Rotariu şi Iluţ. Între cei doi termeri ai relaţiei se instituie

un raport de feed-back pozitiv: teoria potenţează cercetarea concretă şi constatările empirice

suscită formularea ipotezelor şi teoriilor noi. Activitatea teoretică se concretizează în stabilirea

schemelor clasificatoare, formularea conceptelor complexe şi a problemelor de cercetare,

elaborarea de predicţii pe baza ipotezelor şi interpretarea faptelor empirice. Cercetarea empirică

îndeplineşte, arată R.K. Merton, câteva funcţii: de iniţializare a teoriei prin descoperirea unui fapt

uimitor, de reformulare a teoriei, de orientare a interesului teoretic şi de clarificare conceptuală.

Considerând teoria drept corp de propoziţii articulate în raport de congruenţă, accepţiune

generos acoperitoare a întregului câmp teoretic, Rotariu şi Iluţ identifică trei raporturi posibile între

teoretic şi empiric: de anterioritate, de emergenţă, de posterioritate. Teoriile socioumanului pot fi

slabe sau tari, arată autorii mai sus menţionaţi. Teoriile slabe, vagi şi flexibile, se potrivesc

concretului real fără a-l contura riguros. Teoriile tari, înalt formalizate, sunt mai degrabă normative

decât descriptive în raport cu empiricul. Prezenţa teoreticului în cercetările empirice poate fi

implicită. Presupoziţiile netransparente existente în astfel de situaţii, frecvente în investigarea

socioumanului, sunt periculoase, trebuie conştientizate şi explicitate.

Elaborarea teoriilor socioumanuluiRobert K. Merton îi recunoaşte sociologiei o structură multinivelară, marilor teorii

(structuralism, funcţionalism, materialism, fenomenologie) alăturându-li-se teorii de rang mediu şi

teorii de rang minim.

Achim Mihu (Introducere în sociologie, 1992) indică strategiile fundamentale de elaborare şi

extindere a teoriilor în sociouman: inferare inductivă, inferare deductivă, abordare compozită şi

explicaţie cauzală.

Inducţia şi deducţia, forme specifice diferite de inferare, se presupun reciproc în demersul de

cercetare]. Abordarea compozită admite derularea cercetării prin interacţiunea a trei stadii:

explorativ, descriptiv, explicativ. Carl Gustav Hempel consideră explicaţia cauzală un tip special al

explicaţiei deductiv-nomologice. Forma corectă a celei din urmă, arată S. Chelcea, este de tipul [L,

C] E, unde [L, C], explanans-ul, este alcătuit din legea L, generalizare a rezultatelor empirice, şi

condiţia concretă particulară C, confirmată, iar E, explanandum-ul, este rezultatul unor investigaţii

ştiinţifice. Modurile explicaţiei cauzale clasice, consideră Mihu [6], sunt reprezentate de căile de

cercetare inductiva evidenţiate de John Stuart Mill, în pofida rezervelor acestuia în privinţa utilităţii

lor în cercetarea socioumanului: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda variaţiei

concomitente, metoda reziduurilor. Toate variabilele legate cauzal sunt corelate statistic dar nu

toate variabilele corelate sunt legate cauzal, arată Mihu (Introducere în sociologie, 1992). Septimiu

Chelcea consideră că în cunoaşterea socioumanului determinismul trebuie înţeles în sensul

empirismului probabilist. Metafizica probabilistă este fertilă pentru abordarea fenomenelor sociale.

Petru Iluţ (Abordarea calitativă a socioumanului, 1998) semnalează operaţionalitatea teoriilor

întemeiate în investigarea socialului. Conceptul de teorie întemeiată conotează o teorie generată

în timpul cercetării efective, în interacţiunea dintre culegera datelor şi analiza lor. Procedura de

generare cuprinde, arată Iluţ, patru faze: faza exploratorie, în care se extrag concepte preliminare

din materialul colectat, faza de definire a conceptelor, faza de reducere şi condensare a

enunţurilor şi, respectiv, faza de integrare, în care conceptele implicate sunt puse în relaţie empiric

testabilă.

Gary King, Robert Keohane şi Sidney Verba (Fundamentele cercetării sociale) consideră că în

ştiinţele socioumanului teoria este speculaţie raţională şi precisă asupra răspunsului la o problemă

de cercetare, incluzând motivele pentru care răspunsul propus este corect. Teoria legată de

ipoteze descriptive şi cauzale nu este insensibilă la datele colectate în desfăşurarea cercetării.

Frecvent, cercetătorul identifică forma corectă a teoriei abia după prelucrarea datelor.

Ştiinţele socioumanului utilizează cu predilecţie limbajul natural. Utilizarea acestuia în discursul

ştiinţific este caracterizată de o creştere a preciziei semantice a termenilor şi de o mai bună

coordonare propoziţională, limbajul matematic, incontestabil util cercetărilor contemporane, nu este

esenţial abordării socioumanului. Limbajul universal al disciplinelor celui din urmă nu este afectat

semnificativ de procedurile de formalizare. Relaţia specială existentă în acest domeniu între

subiectul şi obiectul investigaţiei este reflectată de indistincţia limbajului obiect de metalimbajul

disciplinelor socialului.

Statutul teoriei ştiinţifice în abordarea socioumanului este corelat cu specificul epistemologic al

disciplinelor din acest câmp cognitiv. Similaritatea de natură dintre obiectul şi subiectul cunoaşterii

constituie miezul acestui specific, impregnând necesar întregul demersurilor investigative.

IPOTEZA ŞTIINŢIFICĂ ŞI STATUTUL ACESTEIA ÎN CERCETAREA SOCIOUMANULUI

Ipoteza ştiinţifică este un instrument indispensabil creşterii cunoaşterii ştiinţifice şi se regăseşte

în aceasta din urmă ca parte a complexelor cognitive constituite deja şi ca item al procesului de

constituire.

Evaluarea ipotezelor ştiinţificeIpoteza ştiinţifică este un enunţ cu valoare de adevăr incertă, elaborat pe baza faptelor şi

legilor ştiinţifice cunoscute, în vederea explicării altor fapte, neabordabile direct, experimental.

Utilitatea ipotezei ştiinţifice este dependentă de plasticitatea ei în confruntarea cu experienţa. În

logică, ipoteza este o supoziţie presupusă adevărată în vederea demonstrării unei teze derivate

din aceasta.

Ipotezele sunt construcţii mentale. Legăturile lor cu faptele de observaţie nu sunt univoce şi

nici necesare. În elaborarea unei ipoteze, logica se alătură imaginaţiei, intuiţiei şi voinţei. Locul

ipotezei este, din acest motiv, la graniţa dintre subiectivul context al descoperirii şi obiectivul

context justificativ conturate de Hans Reichenbach. K. R. Popper consideră că oricărui enunţ

ştiinţific trebuie să i se atribuie caracter ipotetic.

Eficacitatea unei ipoteze o legitimează pe aceasta, consideră Ferdinand Gonseth. Pentru a fi

ştiinţific eficientă, o ipoteză trebuie să fie plauzibilă şi testabilă empiric. Plauzibilitatea ipotezei este

indicată de consistenţa sa internă şi de compatibilitatea cu celelalte enunţuri acceptate în câmpul

cognitiv. Testabilitatea presupune operarea exclusiv cu concepte tangibile experimental.

Testarea empirică a ipotezei se poate face direct sau indirect, după cum în confruntarea cu

experienţa intră ceea ce ipoteza enunţă explicit sau ceea ce aceasta implică. În testarea directă

ipotezele sunt verificate. În testarea indirectă ipotezele sunt confirmate. O ipoteză verificată este

adevărată. O ipoteză confirmată poate fi adevărată întrucât toate consecinţele sale investigate

experimental sunt adevărate. O ipoteză infirmată este o ipoteză cu cel puţin o consecinţă

contrazisă de experienţă. Rezultatul testării constă în constituirea suportului evidenţial al ipotezei.

Alături de plauzibilitate şi testabilitate, în evaluarea ipotezelor se constituie în criterii

probabilitatea, domeniul de adecvare, precizia adecvării şi potenţialul de descoperire aferente

ipotezei.

Ipoteza este mai bogată în conţinut decât evidenţa. Aceasta din urmă ar trebui să fie relevantă,

adică autentică, demnă de încredere şi adecvată [8]. Validarea teoretică, înseamnând introducerea

ipotezei într-un sistem de enunţuri ce se susţin reciproc, compensează deficitul informaţional al

suportului evidenţial.

Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii

Rolul ipotezei în creşterea cunoaşterii este, în conformitate cu concepţia lui Ferdinand

Gonseth, bine stabilit. Gonseth, reprezentant al neoraţionalismului dialectic, a conturat o strategie

de angajare şi înaintare cognitivă centrată pe articularea triplului orizont al cunoaşterii cu o

procedură de cercetare în patru timpi. Multiplicitatea orizonturilor şi procedura normală în patru

faze alătură sincronicul cu diacronicul în ceea ce Gonseth a numit teoria autofundării disciplinelor

ştiinţifice exacte.

În ştiinţele socioumanului, specificitatea demersului cognitiv se răsfrânge asupra statutului şi

caracteristicilor ipotezei ştiinţifice. Traian Rotariu atenţionează asupra necesităţii inventarierii

atente a tuturor ipotezelor implicate în cercetarea sociologică. Sensibilitatea actului de cercetare la

judecăţi de valoare, sensibilitate caracteristică socioumanului, face din ipotezele neconştientizate

centre de perturbare a ştiinţificităţii demersului cognitiv.

În domeniul socioumanului, arată Rotariu, ipotezele pot fi formulate pe parcursul desfăşurării

cercetării, pe măsură ce se obţin informaţiile. Fără a contrazice strategia gonsethiană, această

posibilitate reclamă flexibilizarea ei, necesară extinderii domeniului ei de aplicare dincolo de

câmpul ştiinţelor exacte.

5.3. Statutul ipotezei în creşterea cunoaşterii

Întreprinzând o analiză a ipotezelor în disciplinele socioumane, Septimiu Chelcea (Tehnici de

cercetare sociologică, 2001) defineşte ipoteza ca formă specifică a gândirii ştiinţifice care dă

posibilitatea trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor şi la elaborarea lor. În

această accepţiune, ipoteza diferă de principiu, de axiomă, de presupunere şi de bănuială.

Principiul, arată Chelcea, este valabil în virtutea temeinicelor verificări anterioare, în timp ce

verificarea ipotezei este ulterioară elaborării acesteia. O axiomă este adevărată prin definiţia ei

înalt abstractă şi, spre deosebire de ipoteză, nu este direct testabilă. Presupunerea este un enunţ

care are funcţie instrumentală şi nu se confruntă cu realitatea. Bănuiala este echivalentul ipotezei

la nivelul simţului comun.

Ipoteza, mai arată Chelcea, este un enunţ testabil despre relaţia probabilă dintre variabile.

Funcţia ipotezelor constă în obţinerea de cunoştinţe noi. Structura logică a ipotezelor este de tipul

implicaţiei materiale. Falsificarea unei ipoteze nu se face prin confirmarea altei ipoteze ci printr-o

conjuncţie de antecedent adevărat şi consecvent fals. R. K. Merton indică existenţa în procesul

cercetării socioumanului a două tipuri de ipoteze: ipotezele teoretice, elaborate în timpul revoluţiilor

ştiinţifice, şi ipotezele de lucru, caracteristice perioadelor de ştiinţă normală. Ipotezele teoretice

propun interpretări noi pentru fapte şi fenomene cunoscute şi sunt indirect testabile. Ipotezele de

lucru sunt referitoare la fenomene empirice şi sunt testabile direct. Madelein Grawiz [apud.

Chelcea] diferenţiază ipotezele de lucru, după nivelul de abstractizare, în ipoteze de uniformizare a

cazurilor, ipoteze de corelare empirică şi, respectiv, ipoteze despre relaţiile dintre variabilele

analitice.

În investigarea socioumanului, arată Chelcea, conturarea ipotezelor este fie expresia

experienţei directe a cercetătorului, fie rezultatul unei analogii cu fenomene investigate în alte

domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, fie concluzia unei deducţii cu premisă teoretică. Considerând

teoria sociologică drept sistem de ipoteze cu nivel de maximă generalitate din care se pot deduce

ipoteze de nivel intermediar, la rândul lor premise pentru deducerea ipotezelor de lucru empiric

testabile, această ultimă modalitate de elaborare a ipotezelor ştiinţifice furnizează posibilitatea

verificării indirecte a teoriilor cu grade mari de generalitate. Elaborarea ipotezelor este dependentă

de condiţiile praxiologice ale cercetării, de nivelul de dezvoltare al disciplinei ştiinţifice şi de

calităţile cercetătorului.

În câmpul socioumanului, cercetările cantitative sunt caracterizate de formularea a priori a

ipotezelor în timp ce în cazul cercetărilor calitative ipotezele sunt formulate a posteriori, mai arată

Chelcea. Eficienţa ipotezelor este dependentă de îndrăzneala lor.

Ioan Mărginean (Proiectarea cercetării sociologice, 2001) consideră ipoteza o explicaţie

plauzibilă care devine teorie dacă este confirmată de cercetare. Ocupând o poziţie mediană între

observaţie şi teorie, ipoteza nu consemnează o simplă constatare, nu este predicţie şi nu se

aşează în raport de parte-întreg cu teoria aferentă. Elaborate pe baza cunoştiinţelor dobândite

anterior, ipotezele orientează activitatea de cercetare. Mărginean alătură ipotezelor teoretice şi

ipotezelor de lucru pe care le consideră deopotrivă ipoteze de cercetare, teoria ipotetică. Aceasta

din urmă este o explicaţie adoptată într-un domeniu în care teoriile nu sunt accesibile prin ipoteze

de cercetare, verificabile.

Johan Galtung (Theory and Methods of Social Research, 1987) indică zece condiţii în care

ipotezele ştiinţifice sunt valide: generalitate, complexitate, specificitate, determinare,

falsificabilitate, testabilitate, predictibilitate, comunicabilitate, reproductibilitate şi utilitate. Utilizarea

cu pretenţii de ştiinţificitate a ipotezelor în disciplinele socioumanului presupune conformarea, cel

puţin principială, la aceste condiţii de validitate. În fapt, ştiinţificitatea demersului investigativ este

direct dependentă de caracteristicile ipotezelor utilizate.

Bibliografie

1. Bachelard, Gaston: Dialectica spiritului ştiinţific modern, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1984

2. Bauman, Z.: Hermeneutics and Social Science, Gregg Revivals, Hampshire, 1992

3. Bohm, D.: Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995

4. Capra, Fritjof: Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995

5. Carnap, Rudolf: Semnificaţie şi necesitate, Ed. Dacia, Cluj, 1972

6. Cassirer, E., Eseu despre om, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

7. Culianu, I.P.: Experienţe ale extazului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

8. DeKetele, J. M., Roegiers, X.: Methodologie du recueil d'informations, De Boeck-Wesmael,

Bruxelles, 1993

9. Einstein,Albert: Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

10. Flonta, M.: Cognitio , Ed. ALL, Bucureţti, 1994

11. Flonta, Mircea: Perspectivă filosofică şi raţionalitate ştiinţifică, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1985

12. Foucault, M.: Arheologia cunoaşterii, Ed. Univers, 1999

13. Galtung, J., Theory and Methods of Social Research, Cambridge, 1987

14. Galtung, J.: Methodology and Development, Christian Ejlers, Copenhagen, 1988

15. Habermas, J.: Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983

16. Heisenberg, Werner: Paşi peste graniţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1977

17. Hollis, M.: Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Ed. Trei, Bucureşti, 2001

18. Iluţ, P.: Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

19. King, G., Keohane, R., Verba, S.: Fundamentele cercetării sociale, Ed. Polirom, Bucureşti,

2000

20. Kuhn, Thomas: Structura revoluţiilor ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1976

21. Lorenz, K.: Aşa-zisul rău, Humanitas, Bucureşti, 1998

22. Lorenz, K.: Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

23. Lupasco, S.: Logica dinamică a contradictoriului, Bucureşti, Editura Politică, 1982

24. Lyotard, J.-F.: Condiţia postmodernă, Ed. Babel, Bucureşti, 1993

25. Marga, A.: Cunoaştere şi sens , Ed. Politică, Bucureşti, 1984

26. Marga, Annrei: Introducere în filosofia contemporană , ED. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1988

27. Moles, Abraham, A.: Sociodinamica culturii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

28. Nicolescu, B.: Transdisciplinaritatea, Iaşi, Editura Polirom, 1999

29. Pârvu, Ilie: Existenţă şi realitate în ştiinţă şi filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1977

30. Pârvu, Ilie: Introducere în epistemologie , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

31. Pârvu. Ilie: Teoria ştiinţifică , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

32. Pauwels, L., Bergier, J.: Dimineaţa magicienilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994

33. Popelard, M.D., Vernant, D.: Marile curente în filosofia ştiinţelor, Ed. Institutului European,

Iaşi, 1999

34. Popper, Karl, R.: Logica cercetării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

35. Quivy, R., Van Campenhondt, L.: Manuel de recherche en sciences sociales, Dunod, Paris,

1988

36. Rotariu, T., Iluţ P.: Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

37. Russell, Bertrand: Problemele filosofiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1995

38. Sayer, A.: Realism and Social Science, Sage Publicatoins, London, 2000

39. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Brasov, Ed. Universitatii

Transilvania, 2005

40. Studdert-Kennedy G.: Evidence and Explanation in Social Science, Routledge&Kegan

Paul, London, 1975

41. Trigg, R.: Înţelegerea ştiinţei sociale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996

42. von Wright, G.H.: Explicaţie şi înţelegere, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

43. von Wright, G.H.: Normă şi acţiune, Ed. Şt. Şi Encicl., Bucureşti, 1982

44. Ward, S.C.: Reconfiguring Truth, Rowman&Littlefield Publishers, Inc., Lanham, 1996

45. Weber, M.: Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

46. Winch, P.: The Idea of a Social Science, Routledge&Kegan Paul, New Zork, 1970

47. ***: Cunoaşterea faptului social, Ed. Politică, Bucureşti, 1972

48. ***: Epistemologia ştiinţelor sociale, Ed. Politică, Bucureşti, 1981

49. ***: Epistemologie. Orientări contemporane,Ed. Politică, Bucureşşti, 1974

50. ***: Perspective filosofice în abordarea fenomenelor sociale, Ed. Academiei RSR,

Bucureşti, 1983

51. ***: Philosophy of the Social Sciences, Random House, New York, 1963

52. ***: Postmodernismul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995

53. a***: Sociology for the Twenty-first Century, University of Chicago, 1999

54. ***: Teoria cunoaşterii ştiinţifice , Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982

55. ***: Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Ed. Politică, Bucureşti, 1988

56. Sorea, D.: Epistemologie generala. Caiet de semniar, Repr. Universitatii Transilvania din

Brasov, 2000

57. Sorea, D.: Epistemologia socioumanului. Caiet de seminar, Edit. Universitatii Transilvania

din Brasov, 2005