1

CONTRACTELE ÎN DREPTUL ROMAN

Lector univ. dr. Mihai OLARIU* Universitatea Româno-Americană, Bucureşti

Rezumat În epoca cea mai veche a dreptului roman, contractul era o convenţie a cărei

obligativitate rezulta din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lui. La început, contractul era o convenţie care îmbrăca o anumită formă. Primele forme contractuale se caracterizau printr-un riguros şi excesiv formalism. După apariţia contractelor consensuale, noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu cea de contract, noile contracte fiind lipsite de forme, erau denumite neformale. Primele contracte neformale au fost contractele reale, care se încheiau prin simpla remitere a lucrului şi apoi cele consensuale ce se încheiau prin simplul consimţământ. Cuvântul contractus a fost generalizat în sistemul dreptului privat roman fiind reluat apoi de toate legislaţiile lumii ce au urmat.

Cuvinte-cheie: contractul literal, contracte neformale, contracte nenumite 1. Aspecte introductive Primul contract roman a apărut în contextul comiterii unui delict şi reprezenta

înţelegerea dintre garant şi păgubaş, exprimată printr-un jurământ religios. Garantul trebuia să întrebuinţeze cuvântul spondeo urmat de un jurământ. Acest jurământ nu era exprimat în faţa unei autorităţi, ci era legat de credinţa în zei. Astfel, se credea că nerespectarea sa atrăgea mânia divinităţii.

Nexum, străvechiul contract de împrumut se realiza prin procedeul unei cântăriri faţă de martori denumit per aes et libram (prin aramă şi balanţă) utilizat şi la înstrăinarea proprietăţii. Contractul verbal sponsio se încheia prin pronunţarea anumitor cuvinte solemne în timp ce contractul litteris se încheia prin anumite înscrieri într-un registru, codax, făcute de creditori cu încuviinţarea debitorului.

După apariţia contractelor consensuale, noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu cea de contract, noile contracte fiind lipsite de forme, erau denumite neformale. Primele contracte neformale au fost contractele reale, care se încheiau prin simpla remitere a lucrului şi apoi cele consensuale ce se încheiau prin simplul consimţământ.

În epoca imperială asistăm la o elaborare progresivă a teoriei generale a contractelor. Jurisconsultul Pedius este primul jurisconsult care a încercat să unească în jurul acordului de voinţă, ca element esenţial al contractului, toate categoriile de convenţii recunoscute de ordinea de drept şi producătoare de efecte juridice. În acest sens numeroase pacte, simple acorduri de voinţă, au fost ridicate la rang de contracte.

Cuvântul contractus a fost generalizat în sistemul dreptului privat roman fiind reluat apoi de toate legislaţiile lumii ce au urmat.

* e-mail: avmihaiolariu@yahoo.com

Conceptul de obligaţie s-a format de asemenea în epoca foarte veche a dreptului roman. Jurisprudenţa de la acea vreme considera delictul ca fiind singurul izvor de obligaţii. Obligaţiile se năşteau prin intermediul contractelor. Acordul de voinţă trebuia să fie exprimat într-o anumită formă solemnă.

Contractele solemne constituie forma cea mai veche de exprimare a manifestării de voinţă juridică. De obicei, fiind rigide şi nepermiţând interpretări, era necesară prezenţa părţilor. Cele mai importante contracte în formă religioasă sunt sponsio religioso şi jusiurandum liberti.

Am menţionat mai înainte despre înţelegerea dintre păgubaş şi garant înţelegere însoţită de jurământul religios, ulterior acest mod de contractare s-a extins şi la alte cazuri. Cicero menţionează că jurământul era recunoscut şi în timpul Legii celor XII Table.

Un alt contract religios îl reprezenta Jusiurandum liberti, jurământul dezrobitului, care intervenea între patron şi dezrobit. Acesta consta într-un dublu jurământ. Primul jurământ era pronunţat de sclav înainte de dezrobire, prin care se obliga să efectueze o anumită prestaţie, servicii, zile de muncă în folosul patronului. Jurământul era reînnoit după dezrobire, aceasta fiind practic momentul în care producea cu adevărat efecte juridice, pentru că după cum bine ştim sclavii erau lipsiţi de capacitate juridică. Primul jurământ avea doar caracter religios. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, patronul avea la îndemână o acţiune numită iudicum operarum.

Odată cu instaurarea republicii, contractul şi-a pierdut caracterul religios, sponsio religioso devenind un act juridic civil, sponsio laica. Astfel, cetăţenii romani aveau acces la sponsio, în timp ce peregrinii apelau la stipulatio.

Stipulaţiunea năştea obligaţii doar pentru debitor. Ea nu putea fi cunoscută decât sub un singur aspect, al obligaţiei debitorului, fără a se cunoaşte cauza obligaţiilor. De aceea, stipulatio era un instrument de exploatare al debitorului.1, fiind un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns, în prezenţa unor martori. Datorită caracterului abstract, patricienii îl foloseau împotriva plebei, astfel şi străinii se puteau obliga în formă verbală.

Acest contract a fost folosit de către bancheri pentru practicarea cămătăriei. Acest lucru rezulta şi din congruentia (potrivirea), deoarece la întrebarea creditorului dacă datorează o anumită sumă de bani, debitorul trebuia să răspundă asemenea creditorul. Datorită caracterului oral, la încheierea acestui contract, era necesară prezenţa ambelor părţi (care nu trebuiau să sufere de niciun handicap verbal sau auditiv), cerându-se unitatea de timp si de loc2.

Cu timpul, stipulaţia, a suferit transformări. Unitatea de timp şi de loc a căpătat anumite atenuări ca de altfel şi folosirea termenilor solemni, care au fost înlocuiţi cu termeni asemănători. Mai târziu, stipulaţiunea a devenit un act scris. Astfel, deşi prezenta părţilor era o condiţie de valabilitate a stipulaţiunii, se admitea chiar şi în cazul actului scris înlăturarea obligaţiei dacă debitorul dovedea că nu este întrunită cerinţa unităţii de loc şi de timp. Acest lucru genera un mare număr de litigii.

Împăratul Justinian a adus unele excepţii. De exemplu, comodatarul şi depozitarul puteau fi obligaţi să restituie respectivul lucru unei terţe persoane, şi nu comodantului sau deponentului. De asemenea, creditorul care vindea lucrul ce i-a fost încredinţat drept gaj

1 Ş. Cocoş, Drept roman, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2004, p. 266. 2 Ibidem.

3

deoarece nu a primit datoria, putea să se înţeleagă cu cumpărătorul să-l restituie debitorului dacă debitorul dorea să-l răscumpere. De asemenea, actul constatator al stipulaţiunii putea fi atacat dacă debitorul dovedea că una dintre părţi a lipsit din localitatea întreagă zi: „şi dacă se afirmă în înscris că actul a fost făcut între prezenţi trebuie să credem cu condiţia ca ambele persoane să se găsească în acea cetate, în acea zi în care a fost scris un act de acest fel”3. De asemenea, în contextul abuzurilor celor bogaţi, s-a dat posibilitatea debitorului să se apere prin excepţia de dol şi astfel să dovedească că a primit mai puţini bani în realitate. Pentru acest lucru, părţile încheiau o convenţie prin care se obligau să nu comită un dol, iar în temeiul acestei convenţii judecătorul putea aplica sancţiuni. În general însă, sarcina probei era pe seama debitorului, el trebuind să dovedească faptul negativ al neprimirii sumei de bani, sau al primirii mai puţin. În realitate proba era foarte greu de făcut.

Din cauza abuzurilor, Împăratul Caracalla a dat un edict prin care a răsturnat sarcina probei, creditorul fiind cel care trebuia să facă dovada plăţii efective, în situaţia în care debitorul invoca pe cale de acţiune (querella non numeratae pecuniae), sau excepţie (non numeratae pecuniae), că nu a primit banii promişi.

În cazul promisiunii de dotă (dotis dictio), în vederea căsătoriei, anumite persoane din partea fetei, de obicei tatăl sau bunicul din partea tatălui, se obligau faţă de viitorul soţ, să îi da ceva cu titlu de dotă, sau să face o prestaţie prin rostirea unor cuvinte solemne. Ulterior, s-a admis constituirea unei dote şi printr-un simplu pact4. Restituirea dotei se putea face în caz de desfacere a căsătoriei şi unei terţe persoane.

În vechiul drept roman erau prevăzute şi sancţiuni, de multe ori aceste sancţiuni îmbrăcau forma unor acţiuni la îndemâna creditorului în vederea satisfacerii creanţei. Potrivit Legii celor XII Table, debitorul era sancţionat prin iudicis postulatio.

Mai târziu, conform legilor SILLIA şi CALPURNIA, dacă debitorul se obliga la plata unei sume de bani, putea fi urmărit prin Condictio certae pecuniae, dacă promitea un lucru determinat prin Condictio certae, iar dacă promitea un fapt oarecare, creditorul avea la îndemână Actio ex stipulatu.

Nexumul era considerat ca fiind singurul contract autentic încheiat în prezenţa magistratului. Efectuarea lui se făcea în prezenţa a cinci martori. După opinii autorizate a fost un contract de împrumut ce se realiza prin formalităţile mancipaţiunii „per aes et libram” (aramă şi balanţă), devenit ulterior un mod general de contractare5. Astfel, debitorul se obliga în schimbul unei sume de bani să muncească pentru creditor.

2. Contractul Litteris (forma scrisă) Dezvoltarea economică a Romei a avut drept urmare creşterea comerţului şi a

operaţiunilor bancare, ceea ce a impus o formă scrisă pentru dovedirea actelor juridice, mai ales al probei acestora, care de multe ori aveau dificultăţi de probare. Această formă este legată de obiceiul cetăţenilor romani de a ţine un registru de încasări şi plăţi denumit codex accepti et expensi. Acest registru avea două coloane. Pe o coloană se scriau veniturile (accepta) iar pe alta veniturile (expensa).

3 E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Universul, Bucureşti, 1993, p. 244. 4 Ş. Cocoş, op. cit., p. 269. 5 V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 362.

Contractul literal a fost folosit de fapt pentru a li se da eficacitate juridică altor convenţii care nu erau recunoscute din punct de vedere juridic. Un exemplu în acest sens fiind contractul de vânzare-cumpărare, care nefiind formal nu era recunoscut ca fiind valabil. De aceea, contractul literis era folosit pentru schimbarea cauzei unei obligaţii. De exemplu, dacă o persoană (cumpărătorul) avea de achitat o sumă de bani cu titlu de preţ în urma unei vânzări, în registru era trecut ca şi cum suma respectivă ar fi rezultat dintr-un împrumut. Astfel, obligaţia plăţii rezulta nu din vânzare, ci din înregistrarea (transcriptio), unde aceeaşi sumă de bani era scrisă o dată la primiri şi a doua oară la ieşiri. Un alt caz în care se folosea contractul literal era pentru schimbarea debitorului. Astfel, noul debitor era înscris în registru în locul vechiului debitor. Contractul literal era de o interpretare deosebit de riguroasă, neţinând cont de voinţa internă a părţilor, fiind un contract propriu pentru cetăţenii romani.

Peregrinii foloseau o formă contractuală literis-proprie, cunoscută sub numele de „înscrisuri”; unele se redactau într-un singur exemplar şi purtau numele de chirographa, iar altele într-un număr egal cu cel al părţilor contractante, având denumirea de syngrapha6.

În epoca lui Justinian, vorbim deja despre „obligaţia litteris” care avea un mod propriu de formare în sensul în care debitorul care recunoştea printr-un înscris primirea unei sume de bani numai avea dreptul să conteste înscrisul dacă trecea un anumit interval de timp. Termenul pentru contestare era de doi ani, timp în care debitorul putea intenta querela non numeraiae pecuniae. Astfel, obligaţia literală se năştea doar după trecerea termenului, când devenea definitivă şi irevocabilă.

Obligaţiunea literală era o obligaţiune de drept strict, judecătorul ţinea cont nu de voinţa internă a părţilor şi de litera actului. Obiectul obligaţiuniii literale consta în mod invariabil într-o sumă de bani deoarece codex-ul se limita doar la operaţiuni băneşti şi era sancţionată prin actio certae creditae pecuniae.

În Institutele lui Justinian se face referire cu privire la obligaţia litteris. Obligaţia literis din epoca lui Justianian avea o caracteristică distinctă. Astfel, dacă debitorul recunoştea printr-un înscris primirea unei sume de bani, după trecerea unui anumit interval de timp, nu mai avea dreptul să facă dovada că nu a primit în realitate acea sumă de bani. În timpul lui Justinian termenul a fost fixat la doi ani. Dacă în acest termen debitorul nu intenta querela non numeratae pecuniae împotriva înscrisului, acesta devenea inatacabil.

3. Contracte neformale a) Contractele reale Pe lângă contractele formale, contractul real presupune şi un element material, şi

anume remiterea materială a bunului. Ele au luat naştere în Roma antică spre sfârşitul Republicii, fiind cunoscute: împrumutul de consumaţie, fiducia, depozitul, împrumutul de folosinţă şi gajul. Aceste contracte cu excepţia lui mutuum erau contracte de „bună-credinţă”, judecătorul putând în caz de conflict să aprecieze pe considerente de echitate şi bună-credinţă convenţia părţilor.

6 V. Hanga, op. cit., p. 368.

5

Apariţia contractelor reale este în strânsă legătură cu dezvoltarea vieţii economice. Faţă de contractele formale contractele reale erau desemnate printr-un termen tehnic. De exemplu, mutuum era utilizat în mod exclusiv în vederea realizării împrumutului de consumaţie.

Cu excepţia mutuum-ului toate contractele reale erau de bună-credinţă, astfel încât judecătorul făcea aprecieri potrivit echităţii şi bunei credinţe, fără a fi îngrădit în litera contractului.

În afară de mutuum contractele reale erau contracte sinalagmatice imperfecte. ► Împrumutul de consumaţie (Muttum) Etimologia termenului muttum provine din sintagma ex meo tuum fit (de la mine

devine al tău)7. Contractul constă în transferul unei sume de bani sau de bunuri fungibile către

debitor cu obligaţia de a restituii creditorului aceeaşi sumă de bani sau o cantitate de bunuri de acelaşi gen şi calitate. Se cerea ca lucrul dat cu împrumut să fie proprietatea creditorului. Contractul se încheia în momentul în care se remitea bunul, fiind permis şi un transfer indirect al proprietăţii. Fiind un contract gratuit, debitorul trebuia să restituie numai cât a împrumutat, însă de multe ori, romanii îi adăugau o stipulaţie prin care debitorii trebuiau să plătească o dobândă numită foenus.

Din punct de vedere tehnic împrumutul cu dobândă a îmbrăcat forma stipulaţiunii. Diferenţa dintre suma plătită efectiv şi cea care trebuia restituită era plătită de debitor, cu toate că nu o primise înainte de încheierea stipulaţiunii.

Datorită practicării pe scară largă a dobânzii peste plafonul prevăzut de lege (Legea celor XII Table), împăratul Caracala a introdus în anul 215 e.n. o acţiune denumită „Plângere pentru banii nenumăraţi”, cu ajutorul căreia debitorul se putea apăra împotriva creditorului cerând acestuia să facă dovada că a numărat banii menţionaţi în înscris.

În epoca clasică, creditorul putea să încaseze dobândă pentru suma împrumutată în baza unei simple convenţii alăturate lui muttum doar în trei cazuri: când era vorba de, împrumutul maritim (nauticum foenus), de împrumutul acordat de o cetate, împrumutul de mărfuri şi împrumutul consimţit de bancheri. Astfel, împrumutul maritim se practica între bancheri şi armatori, împrumutul fiind acordat armatorului pentru a executa comerţ pe mare. Acesta trebuia să restituie banii cu dobândă. Dacă marfa pierea înainte să ajungă la destinaţie, armatorul nu mai datora nimic bancherului şi pentru că riscul era al bancherului, acesta putea percepe o dobândă oricât de mare. De aceea, în timpul lui Justinian s-a limitat dobânda la 12%. De asemenea, era admisă convenţia de dobânzi şi în cazul împrumutului de mărfuri ca şi a celui făcut de bancheri. Trebuie amintit că la începutul Imperiului, senatus consultul Macedonian a interzis să se împrumute bani fiilor de familie, în caz contrar îşi pierdeau dreptul de a-i urmări în vederea recuperării creanţelor chiar şi după moartea lui pater familia. Cu toate acestea, dacă împrumutul se făcea cu aprobarea lui pater familia, nu se aplica senatus consultul, ca şi în cazul în care, creditorul fusese în imposibilitate să afle calitatea de fiu de familie a debitorului conform principiului error communis facit ius.

De asemenea, legea Genucia interzicea practicarea împrumutului cu dobândă. Cu toate acestea cetăţenii romani recurgeau la substituirea unui latin pentru a putea percepe dobânzi la sumele împrumutate.

7 Ş. Cocoş, op. cit., p. 272.

► Fiducia Fiducia este un contract prin care se transmite lucrul ce se realizează în forma

mancipaţiunii sau in iure cessio, urmată de o convenţie prin care, cel ce primise proprietatea lucrului, se obligă să o retransmită celui de la care o primise la un anumit termen. Fiducia era utilizată în scopul constituirii unei garanţii reale, prin transferarea proprietăţii debitorului la creditor urmată de o convenţie prin care creditorul se obliga să retransmită proprietatea dacă debitorul plătea la scadenţă. Întrucât era vorba de o simplă înţelegere, restituirea bunului nu putea fi obţinută pe cale judecătorească, de aceea spre finalul epocii republicane, fiducia a fost sancţionată cu o acţiune în temeiul căreia debitorul putea obliga prin judecată creditorul la restituirea proprietăţii sau al respectivului lucru (actio fiducie)8.

Fiducia era de două feluri: fiducia cum creditore şi fiducia cum amico. În cazul fiduciei cum amico, era vorba de un împrumut făcut unui amic care trebuia să se folosească de lucru şi să îl restituie la termen. Fiducia se mai întrebuinţa în dreptul familiei (mancipatio, adoptio), iar în materia de obligaţii se utiliza în donaţiunile mortis causa, donaţiunile prin persoană interpusă, restituirile de dotă etc.9

La origini contractul de fiducie a avut mai multe funcţii. El era utilizat, aşa cum am văzut, în scopul constituirii unei garanţii reale care ulterior a fost preluat de contractul de gaj. Gaius o numea „fiducia cum creditore”.

Pactul de fiducie (pactum fiduciae) nu era sancţionat şi de aceea executarea lui depindea de buna credinţă a lui accipiens. Tradens avea unele posibilităţi de a face dovada care rezultă din formele exterioare ale operaţiunii (fidi fiduciae causa) sau din preţul derizoriu stipulat (numo uno).

Desigur, existau anumite inconveniente deoarece partea care transmitea proprietatea asupra lucrului se găsea după plată în situaţia unui simplu creditor chirografar. La fel se întâmpla şi în cazul fiduciei cum amico, cel ce transmitea proprietatea în scopul folosinţei se găsea, la scadenţă, în situaţia unui simplu creditor. Din cauza caracterului formal, fiducia a fost înlocuită cu alte contracte mai simple, bazate pe tradiţiune, dispărând din practica juridică la sfârşitul epocii clasice.

► Comodatul În ceea ce priveşte comodatul, acesta era un contract de împrumut prin care se

dădea în folosinţă (rem utendum dare) bunul, deci nu se transmitea însăşi proprietatea, cu obligaţia de a-l restitui în speţă, şi nu prin echivalent. Prin urmare, nu puteau face obiectul decât bunurile corporale şi neconsumptibile. Mai mult, comodatarul trebuia să folosească bunul în limitele convenţiei încheiate deoarece în caz contrar, acesta săvârşea aşa-numitul „furt de folosinţă”.

Comodatarul era obligat să se îngrijească de lucrul ca un bun proprietar, fiind responsabil nu numai în caz de dol, dar şi în caz de culpă. Pentru urmărirea drepturilor sale, comodantul avea la îndemână o acţiune directă, iar comodatarul o acţiune indirectă provenită din acelaşi contract. Vinovăţia debitorului se aprecia prin compararea conduitei

8 V. Hanga, op. cit., p. 372. 9 Ş. Cocoş, op. cit., p. 278.

7

sale faţă de bun cu cea pe care trebuia să o aibă un şef de familia faţă de bunurile sale, culpa levis in abstracto.

Gaius ne arată că debitorul răspunde şi pentru unele împrejurări care sunt cuprinse în

sfera cazului fortuit, aşa numita răspundere pentru custodie. Obligaţiile comodatarului erau sancţionate prin actio comodati directa. În edictul

pretorului avea două formule: o formulă redactată – in factum şi una in ius. Comodantul era ţinut să execute anumite obligaţii prin actio comodati contraria.

El trebuia să achite comodatarului cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului. b) Contractele consensuale Contractele consensuale se încheiau prin simplul acord de voinţă al părţilor.

În general, sunt contracte sinalagmatice întrucât nasc obligaţii în sarcina ambelor parţi, de aceea niciuna dintre părţi nu va putea cere celeilalte părţi să-şi îndeplinească prestaţia atâta timp cât ea nu îşi execută propria obligaţie. Dacă totuşi o va face i se poate opune exceptio non adimpleti contractus (excepţia contractului neîndeplinit). Aceste contracte sunt contracte bonae fidei, de bună-credinţă în sensul că judecătorul va interpreta aceste contracte în spiritul echităţii. Toate obligaţiile în cadrul contractelor consensuale decurg din convenţii. În epoca clasică a dreptului roman erau cunoscute patru contracte consensuale: vânzarea-cumpărarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.

O asemănare între contractul de vânzare-cumpărare şi cel de locaţiune este aceea că în ambele cazuri trebuia să se numere preţul, iar transferul era fie a proprietăţii în cazul vânzării-cumpărării sau de folosinţă în cazul locaţiunii. Contractele de societate şi de mandat au în comun faptul că ambele sunt contracte intuitu persone.

► Contractul de vânzare-cumpărare Contractul de vânzare-cumpărare este acel contract prin care o persoană numită

vânzător transmite liniştita posesie a unui lucru altei persoane, cumpărător, în schimbul unei sume de bani denumită preţ.

Vânzarea-cumpărarea în forma sa consensuală a apărut abia la sfârşitul Republicii. Într-o primă fază, vânzarea-cumpărarea era translativă de proprietate, sub forma aşa-numitei vânzări mancipaţiune. Deoarece mancipaţiunea era un act solemn momentul formării actului coincidea cu executarea sa. Ulterior, vânzarea-cumpărarea se realiza prin intermediul a două stipulaţiuni distincte. Prima era aceea în care vânzătorul stipula de la cumpărător preţul (venditio), iar prin a doua, cumpărătorul stipula de la vânzător lucru (emptio)10. Astfel, operaţiunea juridică se realiza prin acte distincte, obligaţiile se executau după naşterea lor.

Vânzarea-cumpărarea a devenit consensuală la sfârşitul republicii, astfel simplul consimţământ al părţilor era suficient pentru a se naşte contractul de vânzare-cumpărare. Cele trei elemente esenţiale ale vânzării erau reprezentate de: consimţământ, obiect şi preţ.

În ceea ce priveşte obiectul, acesta putea fi, fie un bun mobil fie unul imobil, dar şi lucruri incorporale. De exemplu se putea vinde sau cumpăra o creanţă sau o moştenire.

10 V. Hanga, op. cit., p. 376.

Potrivit lui Gaius contractul de vânzare se formează prin acordul de voinţă asupra obiectului şi preţului.

În materia vânzării, consimţământul consta în acordul de voinţă al vânzătorului cu al cumpărătorului. Dacă părţile condiţionează naşterea contractului de îndeplinirea unor forme actul se va forma ulterior. Părţile recurgeau uneori la remiterea materiala a unui lucru de mică valoare sau sau a unei sume de bani. În dreptul lui Justinian dacă părţile se înţelegeau să redacteze un înscris contractul se năştea în momentul redactării acelui înscris. Până la redactarea actului oricare dintre părţi putea să renunţe la promisiunea făcută.

În ceea ce priveşte obiectul vânzării, acesta trebuia să fie în comerţ, licit, posibil, însă obiect al vânzării îl putea forma şi un lucru care aparţinea altei persoane. Obiectul putea consta nu numai în lucruri corporale, dar şi incorporale. Vânzătorul nu se obliga să transmită proprietatea, ci doar posesia liniştită a bunului.

În ceea ce priveşte preţul, acesta trebuia să fie real (verum), nu fictiv, determinat (certum) sau cel puţin determinabil, în bani (pecunia numerata). Preţul era determinat atunci când se fixa la momentul încheierii contractului. El putea să fie fixat şi de către o a treia persoană. Dacă această persoană nu fixa preţul, vânzarea nu lua naştere.

În epoca lui Justinian, postclasică, s-a mai introdus o altă calitate a preţului, şi anume acesta să fie echitabil. Astfel, dacă preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea lucrului, vânzarea-cumpărarea nu era valabilă, contractul putând fi păstrat dacă se plătea diferenţa neplătită. Vânzătorul putea invoca leziunea, şi putea cere anularea vânzării. Această modificare a legii, făcută de Justinian, a avut ca scop protejarea săracilor, care de multe ori erau puşi în situaţia de a îşi vinde bunurile, la preţuri derizorii, în favoarea celor bogaţi.

Vânzătorul trebuia să păstreze lucrul în bună-stare ca un bun gospodar, fiind răspunzător de orice stricăciune pe care ar produce-o din culpa sa (culpa levis in abstracto). În caz de forţă majoră, cumpărătorul trebuia să plătească preţul, chiar dacă lucrul pierea înainte de a fi predat, deoarece riscurile erau în sarcina sa (periculum est emptoris)11. Aceasta se explica prin faptul că, vânzarea-cumpărarea înainte de a fi consensuală, se realiza prin două stipulaţii, iar cumpărătorul era creditor al lucrului. Părţile însă puteau prin stipulaţie să convină şi altfel ca aceste riscuri să fie pe seama vânzătorului. Regula res perit emptori, nu se aplica vânzărilor unor bunuri de gen şi celor supuse unor condiţii suspensive, tot astfel în cazul lucrurilor care trebuiau cântărite, măsurate, numărate.

O altă obligaţie a vânzătorului, era aceea de a preda lucrul (cacuam possesionem tradere), vânzătorul transmitea posesia liniştită a bunului nu proprietatea bunului. Acest lucru a fost mai mult de ordin practic, deoarece peregrinii nu puteau dobândi proprietăţi romane. Pentru a uşura vânzările cumpărările, inclusiv cele din târguri, s-a admis să se transfere posesia. Era suficient ca vânzătorul să transmită posesia bunului prin simplu fapt al tradiţiunii. Cu toate acestea era o posesie utilă. Vânzătorul trebuia să se abţină de la orice dol şi să nu se formuleze pretenţii de către o altă persoană asupra lucrului.

Pe de altă partea transferul de posesie, se executa şi din cauză că proba proprietăţii era foarte dificil de făcut, în sensul că, trebuia să dovedeşti nu numai că tu eşti

11 V. Hanga, op. cit., p. 379.

9

proprietarul acelui lucru, ci şi să dovedeşti proprietatea tuturor celor care anterior ţie au stăpânit ca proprietari lucrul vândut, ceea ce consta într-o probă diabolică (probatio diabolica).

Cu toate acestea vânzătorul era obligat să transmită însăşi proprietatea lucrului vândut în două cazuri:

- când vânzătorul era proprietar quiritar al lucrului vândut şi când transmitea proprietatea lucrului prin mancipatio sau traditio;

- când părţile conveneau chiar prin contract ca vânzătorul să transmit proprietatea lucrului vândut.

Trebuie observat că în vânzarea romană părţile nu se aflau pe picior de egalitate, prezentând o reglementare favorabilă vânzătorului, care nu transmitea decât posesia lucrului, iar riscul pieirii fortuite a lucrului era suportat de către cumpărător (emptor est periculum). Explicaţia o găsim în originea vânzării care a apărut în raporturile dintre stat, ca principal vânzător de sclavi, şi particular în calitate de cumpărător.

O altă obligaţie foarte importantă a vânzătorului este garantarea pentru vicii şi garantarea împotriva evicţiunii. În dreptul clasic roman, garantarea pentru vicii se reglementa în sensul că vânzătorul trebuia să garanteze pentru lucru respectiv, sens în care trebuia să dea o declaraţie că nu este inutil sau vătămător. În cazul în care se dovedea contrariu, cumpărătorul avea la îndemână două acţiuni: una în restituire şi una estimatorie, de reducere a preţului. De asemenea, exista şi o acţiune care deriva din contract.

În ceea de priveşte evicţiunea, de asemenea vânzătorul trebuia să garanteze pentru aceasta. În epoca vânzării mancipaţiune era prevăzută acea actio auctoritatis (acţiune în garanţie), şi anume să se plătească dublul preţului. În momentul în care vânzarea – cumpărarea a devenit consensuală la sfârşitul republicii, părţile aveau prilejul de a solicita despăgubiri în baza acţiunii din contract.

În ceea ce priveşte obligaţia de a răspunde pentru vicii ascunse, în epoca dreptului roman clasic, erau sancţionate viciile ce priveau o suprafaţă de teren. În cazul vânzării mancipaţiune, cumpărătorul avea la îndemână două acţiuni împotriva vânzătorului – actio de modo agri – când suprafaţa era mai mică decât cea declarată, şi actio auctoritatis (acţiunea în garanţie), când ulterior se descoperea că terenul era grevat cu sarcină. În acest caz cumpărătorul putea cere fie anularea vânzării, fie reducerea preţului. În epoca vânzării consensuale, vânzătorul răspundea pentru vicii în două cazuri: când a declarat fals cu privire la calităţile lucrului vândut sau când acesta cunoştea că lucrul avea anumite vicii, dar nu le declara. Dacă însă vânzătorul nu cunoştea viciile, deci era de bună-credinţă, nu răspundea decât dacă exista o stipulaţie specială în acest sens.

În sistemul edililor curuli, vânzătorul răspundea şi pentru viciile care nu erau cunoscute, răspunderea fiind una obiectivă, independent de orice vină. Împăratul Justinian a extins sistemul edililor curuli şi la dreptul civil.

► Obligaţiile cumpărătorului: Cumpărătorul trebuia să plătească preţul (dare pretium). În general, funcţiona

principiul simultaneităţii, potrivit căruia vânzătorul nu putea pretinde plata preţului mai

înainte de a fi transmis lucrul. Dacă totuşi o făcea, cumpărătorul îi putea opune exceptio mercis non traditae12. Uneori, cumpărătorul avea şi unele obligaţii accesorii, cum ar fi rambursarea eventualelor cheltuieli vânzătorului, eventual dobânzi dacă întârzia cu plata preţului.

În legătură cu momentul plăţii preţului, când contractul prevedea un termen, cumpărătorul trebuia să efectueze plata până la termen. Dacă lucrul pierea fortuit vânzătorul avea totuşi dreptul la preţ cu toate că nu transmitea nimic deoarece riscurile erau ale cumpărătorului. Dacă părţile găseau că regula dreptului comun este inechitabilă puteau prin convenţie să pună riscurile pe seama vânzătorului. De asemenea, regula res perit emptori nu se aplica pentru bunurile de gen sau în cazul vânzărilor supuse unei condiţii suspensive deoarece, se aprecia că anterior nu exista o vânzare perfectă13.

► Proba vânzării Contractul de vânzare-cumpărare se proba cu martori şi înscrisuri, dar şi în alte

moduri. Adeseori se folosea în acest scop arvuna. Pe baza acesteia se dovedea atât existenţa contractului, dar se putea în baza ei solicita şi executarea convenţiei, aşa-zisa „arvuna confirmatoare”14.

Împăratul Justinian, a transformat arvuna într-un mijloc de sancţionare a celui care refuza să contracteze, pierdea arvuna, sau o restituia dublu. Arvuna demonstra existenţa unei faze precontractuale (super facienda emtione) care obliga părţile la încheierea contractului în viitor. Partea care se dezicea de această obligaţie pierdea arvuna aşa numita arha paenitentialis.

4. Contractele nenumite Toate contractele pe care le-am analizat anterior (formale, reale şi consensuale) erau

singurele forme contractuale care aveau eficacitate juridică. Prin urmare, orice convenţie trebuia să îmbrace una dintre formele contractuale cunoscute. Datorită diversificării relaţiilor economice şi sociale a existat tendinţa de a depăşii acest cadru formal şi de a se recunoaşte efecte juridice şi altor convenţii care nu intrau în categoria contractelor tip. Aceste convenţii au fost denumite de romani nova negotia (acte noi) sau contracte nenumite (contractus incerti). Comentatorii medievali au dat această denumire, fiind cunoscute şi astăzi sub acest apelativ.

Contractele nenumite erau contracte neformale al căror obiect consta într-o prestaţie şi o contraprestaţie; executarea prestaţiei de către una dintre părţi obliga pe cealaltă să-şi efectueze contraprestaţia ce-i revine15. Datorită faptului că aceste convenţii nu puteau fi încadrate într-o categorie de contracte, dacă una dintre părţi îşi executa promisiunea iar cealaltă parte refuza, avea la îndemână o acţiune extracontractuală, condictio. Aceasta se baza pe îmbogăţirea fără cauză. Atunci când condictio nu era aplicabilă, pretorul a creat o acţiune numită in factum, dată pe tărâm penal.

12 E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., p. 260. 13 V. Hanga, op. cit., p. 380. 14 V. Hanga, op. cit., p. 378. 15 Ibidem.

11

Ca elemente generale contractele nenumite au aceleaşi elemente pe care le regăsim şi la celelalte contracte. Totuşi, ele au şi elemente specifice. Astfel, contractul lua naştere doar dacă una dintre părţi îşi executase prestaţia sa la data încheierii lui. Un alt element specific era faptul că năştea obligaţii pentru ambele părţi chiar dacă executarea lor avea loc la momente diferite. Desigur, având un caracter subsidiar, convenţia nu trebuia să facă parte dintr-o categorie de contracte cunoscute.

În dreptul lui Justinian existau patru tipuri de contracte nenumite. Aceste tipuri de contracte erau menţionate într-un text din Digeste, considerat că ar aparţine lui Paul: do ut des, do ut facias, Facio ut des şi Facio ut facias.

Primul contract nenumit este aestimatum, sau contractul estimator. Potrivit lui Ulpian, acesta era sancţionat printr-o acţiune estimatio, având o formulă redactată in ius, de bună credinţă şi incertă sub numele de actio civilis incerti. În baza acestui contract, un mic negustor promitea să vândă un bun aparţinând unui mare negustor, la un anumit preţ şi până la un anumit termen, convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului16. Acest contract a apărut în epoca clasică fiind singurul contract nenumit recunoscut din această epocă.

Aestimatum se aseamănă cu contractul de mandat, cu vânzarea-cumpărarea şi cu locaţia. Cu toate acestea, aestimatum are o serie de trăsături distincte. Astfel, spre deosebire de mandat, aestimatum era cu titlu oneros. De asemenea, spre deosebire de vânzare, la aestimatum se putea cere lucrul încredinţat spre vânzare iar spre deosebire de locaţiune se transmitea posesiunea bunului. Acţiunea care sancţiona aestimatium era actio aestimatoria prescriptis verbis.

Un alt contract nenumit pe care îl întâlnim în dreptul roman este permutatio (schimbul), prin care două părţi îşi promit una alteia să îşi transmită proprietatea unui lucru, cealaltă parte fiind obligată la rândul ei să transmită proprietatea altui lucru. Datorită asemănării cu vânzarea, unii jurisconsulţi romani nu făceau deosebirea între vânzare şi schimb. Paul ne înfăţişează deosebirile dintre vânzare şi schimb, împărţind contractele în contracte de tipul dau ca să-mi dai, specific schimbului, dau ca să-mi faci sau fac ca să-mi dai. Cele două contracte se deosebesc şi prin faptul că în cazul schimbului ambele părţi se obligau să transmită proprietatea, lucrurile date în schimb aflându-se în patrimoniul părţilor pe când la vânzare am văzut că se putea transmite şi lucrul altuia.

Un al treilea contract era precarium, prin care o parte transmitea în mod gratuit posesia unui lucru celeilalte părţi care se obliga să îl restituie la cerere.

Deşi prezintă anumite asemănări cu contractul de comodat precarium reprezintă o instituie juridică distinctă. Astfel, creditorul putea cere oricând restituirea lucrului iar debitorul se bucura de protecţia posesiei deoarece spre deosebire de comodat el era posesor, şi nu detentor precar. De asemenea, răspunderea sa era mult atenuată faţă de cea a comodatarului.

Contractele nenumite erau sancţionate printr-o acţiune, actio prescriptis verbis. Originea acţiunii este controversată deoarece, domeniul său s-a extins treptat cu caracter general. Privită ca o acţiune tip, ea putea fi folosită sub denumiri diferite la cele mai variate situaţii. În baza acestei acţiuni, partea care şi-a executat prestaţia putea să ceară

16 E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., p. 295.

părţii adverse să şi-o execute pe a ei17. De asemenea, putea printr-o acţiune motivată prin faptul „predării lucrului” (condictio obrem dati) să ceară rezoluţiunea contractului şi restituirea lucrului.

În vremea lui Justinian, partea care nu îşi executa prestaţia nu era obligată la restituirea lucrului decât în ipoteza în care neexecutarea se datora culpei sale. Spre deosebire de epoca clasică când se putea uza de condictio chiar şi când cealaltă parte era în imposibilitate de a executa prestaţia sa fără să fie de vină. Condictio era o sancţiune de drept strict spre deosebire de actio praescriptis verbis care era o acţiune de bună-credinţă. De aceea dacă valoarea lucrului se mărea între timp, partea în cauză prefera să uziteze de condictio.

O altă acţiune condictio propter poenitentiam (cerere din cauza regretului) se aplica în două cazuri. Primul era atunci când se acorda un împrumut pe termen limitat pentru efectuarea unei călătorii. Astfel, se putea cere restituirea print-o acţiune motivată de regretul promisiunii dacă călătoria nu avea loc sau nu se făceau cheltuieli cu privire la această călătorie. De asemenea, în cazul transferării proprietăţii unui sclav, în scopul de a fi dezrobit. În acest caz se putea lua sclavul dacă dezrobirea nu a avut loc.

Aplicarea lui condictio ob rem dati ca şi condictio propter poenitentiam constituie excepţii de la regulile generale din materia contractelor deoarece, contractul încheiat era desfiinţat prin voinţa unei singure părţi în loc să fie constrânsă la executare partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia sa.

Condictio era o sancţiune de drept strict spre deosebire de actio prescriptis verbis care era o acţiune de bună credinţă. În dreptul post clasic condictio se intenta cu succes numai dacă debitorul nu executa contractul din vina sa. Condictio presupunea îndeplinirea tuturor condiţiilor proprii răspunderii contractuale, cu deosebirea că în final ducea tot la desfiinţarea sa, şi nu la executarea contractului.

În cazul în care neexecutarea era urmarea unui caz fortuit, condictio ob rem dati nu intervenea. De asemenea, dacă era stipulat un termen cererea de restituire în cazul lui condictio ob rem dati nu intervenea până la expirarea termenului.

Contractele nenumite spre deosebire de celelalte contracte constituiau abateri de la principiile aplicabile în materia acestora. Astfel, contractul putea fi desfiinţat pe motiv de revenire asupra angajamentelor, prin voinţa unei singure părţi ceea ce reprezintă o gravă încălcare a principiului irevocabilităţii contractelor.

Condictio era totuşi singurul instrument de apărare a celor slabi faţă de cei puternici pe care autorităţile, sub presiunea maselor, a trebuit să-l promoveze.

Contractele nenumite au apărut ca o consecinţă a diversificării vieţii economice şi sociale, impunând recunoaşterea lor din punct de vedere juridic şi prin intermediul jurisconsulţilor, pretorilor şi uneori a autorităţilor.

BIBLIOGRAFIE [1] Cocoş, Ştefan, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004. [2] Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Bucureşti, 1971.

[3] Molcuţ, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Ed. Universul, Bucureşti, 1993.

17 V. Hanga, op. cit., p. 389.

13

[4] Murzea, Cristinel, Drept Roman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

[5] Guţan, Manuel, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.