Conţinutul raportului juridic civil cuprinde drepturile subiectuluiactiv şi obligaţiile subiectului pasiv.

2.1. Drepturile subiective civile. Clasificări

Dreptul subiectiv civil se poate defini ca fiind posibilitateasubiectului activ de a avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectuluipasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri,iar în caz de nevoie de a apela la forţa coercitivă statală.

Drepturile subiective civile pot fi clasificate după numeroasecriterii:

2.1.1. Criteriul opozabilităţii

După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fiabsolute sau relative.

• Dreptul absolut este acel drept subiectiv în temeiul căruiatitularul său are posibilitatea de a-l exercita singur, celelaltepersoane având obligaţia generală de a nu face nimic de naturăa aduce atingere dreptului absolut.

Spunem că dreptul absolut este opozabil tuturor, în sensul că oricemembru al comunităţii poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic înconţinutul căruia se găseşte un drept absolut.

Raportul juridic în conţinutul căruia se află un drept absolut senaşte aşadar între:

- un subiect activ determinat de la început. El este titularul dreptuluiabsolut;

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL2

- un subiect pasiv nedeterminat ce cuprinde în chip general toţimembrii comunităţii, fiecare dintre aceştia având obligaţia de a se abţine dela orice gest de natură a aduce atingere dreptului absolut.

Această obligaţie are caracter negativ deoarece constă într-oabstenţiune (abţinere) şi general deoarece revine tuturor deopotrivă şi înmod abstract. Legea nu prevede o enumerare în concret a gesturilor, actelorsau faptelor interzise, ci este interzisă orice acţiune de natură a-l prejudiciape titular.

� Un exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume. Titularuldreptului la nume are posibilitatea de a pretinde tuturor membrilorcomunităţii respectarea acestuia, adică abţinerea de la orice act saufapt de natură a aduce atingere numelui său (de exemplu, de lautilizarea ilicită a numelui, de la acte de plagiat etc.). Dreptul lanume nu este opozabil unei anumite persoane, ci tuturor deopotrivă,deoarece o persoană nu se identifică prin nume în raport cu o altăanumită persoană, ci în raport cu întreaga comunitate. Raportuljuridic astfel născut are deci un titular determinat şi un subiect pasivnedeterminat.• Dreptul relativ reprezintă acel drept subiectiv civil în temeiul

căruia subiectul activ (denumit creditor) are posibilitatea de apretinde subiectului pasiv (denumit debitor) să dea, să facă sausă nu facă ceva.

Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativpoartă numele de raport juridic obligaţional. Spre deosebire de ipotezadrepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început atâtsubiectul activ, cât şi subiectul pasiv.

� De exemplu, dacă o persoană îi împrumută alteia o anumită sumăde bani, ea va avea calitatea de creditor, putând să-i pretindă celuiîmprumutat şi numai lui restituirea sumei de bani. Raportul juridics-a născut între creditor şi debitor. Subiectul pasiv este cunoscutîncă de la data încheierii contractului de împrumut. Obligaţia carerevine subiectului pasiv poate consta în “a da” (ceea ce în înţelesjuridic înseamnă a transfera un drept real); “a face” (adică a executao prestaţie); “a nu face” (adică a se abţine de la ceva ce ar fi pututsă facă dacă nu intra în raportul juridic obligaţional respectiv).

Asupra acestor trei tipuri de obligaţii vom reveni când vom analizalatura pasivă a conţinutului raportului juridic civil.

2.1.2. Criteriul conţinutului

După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea potfi patrimoniale sau nepatrimoniale.

a) Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabilîn bani. La rândul lor, ele se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Dreptul real este dreptul subiectiv civil patrimonial în temeiulcăruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun înmod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

� Exemplul tipic de drept real este dreptul de proprietate. În temeiulsău, titularul va putea exercita prerogativele corespunzătoareproprietăţii (posesia, folosinţa şi dispoziţia) în mod direct asuprabunului.Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că raportul

juridic ce se naşte în temeiul lor se încheie între titularul dreptului real şisubiectul pasiv nedeterminat.

Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruiasubiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) sădea, să facă sau să nu facă ceva.

� Spre exemplu, dacă X i-a împrumutat lui Y o sumă de bani, dreptullui X (creditor) de a-i pretinde lui Y (debitor) restituirea sumeiîmprumutate este un drept de creanţă. Raportul juridic născut întreX şi Y este un raport juridic obligaţional.Între drepturile reale şi drepturile de creanţă observăm următoarele

deosebiri:- în cazul drepturilor reale numai subiectul activ este determinat,

în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat. În cazul drepturilorde creanţă ambele subiecte sunt determinate. Ca urmare,drepturile reale sunt drepturi absolute, în timp ce drepturile decreanţă sunt drepturi relative;

- conţinutul obligaţiei corelative (care corespunde) în cazuldreptului real constă întotdeauna în “a nu face” în timp ce în

cazul drepturilor de creanţă constă în “a da”, “a face” sau “anu face”.

Obligaţia de “a nu face” corelativă unui drept real este la rândul eideosebită de obligaţia de “a nu face” corelativă unui drept de creanţă. Într-adevăr, în primul caz subiectul pasiv nedeterminat are obligaţia de a seabţine de la orice gest de natură a aduce atingere dreptului real (absolut). Încel de al doilea caz este vorba de obligaţia subiectului pasiv de a se abţinede la o acţiune concretă, determinată de la bun început în prevederilecontractuale.

� De exemplu, se poate încheia un contract între doi vecini prin careaceştia prevăd obligaţia negativă reciprocă de a nu planta arbori maiaproape de 6 metri de gardul despărţitor. Această obligaţie estecorelativă unui drept de creanţă şi nu unui drept real. Dacă unuldintre vecini încalcă această obligaţie, celălalt va avea dreptul de a-ipretinde acestuia din urmă tăierea arborelui şi plata de despăgubiri.Prin urmare, raportul juridic astfel născut este încheiat între douăsubiecte de drept determinate cărora le revin obligaţii clarcircumstanţiate;- drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute

de lege. Dimpotrivă, drepturile de creanţă sunt nelimitate, eledecurg din contractele încheiate între părţi. Potrivit intereselorlor, părţile pot imagina noi şi noi drepturi de creanţă;

- titularul unui drept real îşi exercită singur prerogativele(atributele), în timp ce titularul dreptului de creanţă îşi poateexercita dreptul numai prin acţiunea sau inacţiunea celeilaltepărţi (care dă, face sau nu face ceva);

- drepturile reale pot avea ca obiect numai lucruri determinate, întimp ce drepturile de creanţă pot avea ca obiect şi lucrurideterminate şi bunuri de gen (spre exemplu, obligaţia depredare a 10 l de vin).

*

Drepturile reale cunosc, la rândul lor, subclasificări. Astfel, existădrepturi reale principale şi drepturi reale accesorii:

• Cele principale au existenţă de sine stătătoare, ele nedepinzândde exerciţiul vreunui alt drept.

Asemenea sunt, spre exemplu, dreptul de proprietate şidezmembrămintele dreptului de proprietate.

Figura centrală a drepturilor reale o constituie dreptul deproprietate. Potrivit art. 480 din Codul civil, “proprietatea este dreptulce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şiabsolut, însă în limitele deteminate de lege”.

Dreptul de proprietate, ca drept real ce reuneşte atributele posesiei,folosinţei şi dipoziţiei, poate îmbrăca, în funcţie de titularul său, douăforme:

- proprietatea publică. Dreptul de proprietate publică reprezintădreptul ce are ca titular statul sau unităţile administrativ - teritoriale,exercitat asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uzşi interes public;

- proprietatea privată. Dreptul de proprietate privată poate fi definitca fiind dreptul ce aparţine persoanelor fizice sau juridice, statului sauunităţilor administrativ - teritoriale, asupra unor bunuri care nu fac partedin domeniul public, cu privire la care titularul exercită posesia, folosinţa şidispoziţia, în putere şi interes propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Distincţia dintre cele două forme de proprietate îşi găseşte temeiulconstituţional în art. 135 din legea fundamentală. Potrivit acestuia:

"Statul ocroteşte proprietatea.Proprietatea este publică sau privată.Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-

teritoriale.Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie,

spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fifolosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale alezonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabiliteprin lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, elepot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau potfi concesionate sau închiriate.

Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă."O serie de alte acte normative (cum sunt Legea fondului funciar, nr.

18/1991, republicată, Legea administraţiei publice locale, nr. 69/1991,republicată, Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic alacesteia, nr. 213/1998 au configurat un regim juridic diferit pentru celedouă forme de proprietate, precum şi criterii pentru diferenţierea bunurilorasupra cărora se poate exercita dreptul de proprietate publică faţă debunurile asupra cărora se poate exercita dreptul de proprietate privată.

Reglementările privind proprietatea privată constituie dreptulcomun, de la care reglementările ce au ca obiect regimul juridic al dreptuluide proprietate publică au carater derogatoriu, excepţional, şi sunt, caurmare, de strictă interpretare.

Dreptul de proprietate este un drept complex ce cuprinde înconţinutul său trei prerogative distincte: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Elepot fi exercitate împreună, dar pot fi şi desprinse unele de celelalte. Dinoperaţia de “dezmembrare” a dreptului de “proprietate” rezultă aşa-numitele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzul, uzufructul,abitaţia, servitutea şi superficia). Ele presupun exerciţiul doar a unoradintre prerogative de către titular, celelalte fiind exercitate de către altepersoane.

În categoria drepturilor reale principale intră şi o serie de drepturireglementate de acte normative speciale cum este dreptul de folosinţă alregiilor autonome şi instituţiilor publice ori dreptul de concesiune;

• Drepturile reale accesorii sunt cele a căror existenţă depinde deexistenţa altor drepturi pe care le garantează.

Astfel sunt dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, dreptul de retenţie oriprivilegiile.

� De exemplu, dacă o persoană împrumută o sumă de bani de la o altăpersoană, aceasta din urmă, pentru a fi sigură că împrumutul îi va firestituit, poate să instituie un drept de ipotecă asupra imobiluluiaflat în proprietatea debitorului. Avem aşadar de a face cu un dreptrelativ, un drept de creanţă al creditorului împotriva debitorului săuşi, în paralel, în mod distinct, cu un drept real, un drept de ipotecăexercitat asupra casei debitorului. Existenţa dreptului de ipotecădepinde de existenţa dreptului de creanţă. Cu alte cuvinte, dacă

împrumutul este restituit, dreptul de ipotecă îşi încetează la rândulsău existenţa.Spunem că dreptul de ipotecă este un drept real deoarece el se

exercită în mod direct asupra bunului aflat în proprietatea debitorului.Debitorul va putea chiar să înstrăineze imobilul, cu toate acestea titularuldreptului real menţinând în fiinţă dreptul de ipotecă. Aceasta înseamnă căipoteca va putea fi executată chiar dacă între timp imobilul a intrat pemâinile unei alte persoane decât debitorul iniţial.

Atât drepturile reale principale, cât şi cele accesorii secaracterizează prin aceea că presupun dreptul de urmărire şi dreptul depreferinţă:

- Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscutătitularului unui drept real de a pretinde bunul în orice mâini s-argăsi.

� Astfel, dacă proprietarul bunului imobil din exemplul de mai sus avândut imobilul ipotecat, înainte de a-şi fi achitat datoria, creditorula putut urmări imobilul respectiv chiar dacă între timp acesta a fostcumpărat de către o altă persoană. În consecinţă, titularul dreptuluide ipotecă, dacă nu îşi vede recuperată suma de la debitor poate săexecute silit bunul imobil, adică să-l vândă la licitaţie publică,acoperindu-şi astfel din suma obţinută creanţa;- Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută

titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă detitularii altor drepturi.

� Astfel, în exemplul prezentat mai sus, chiar dacă debitorul aveadatorii la mai mulţi creditori, primul care îşi va vedea acoperităcreanţa va fi cel care şi-a constituit dreptul real de ipotecă.

b) Drepturile nepatrimoniale sunt drepturile care nu au unconţinut evaluabil în bani.

Se admite că din categoria drepturilor nepatrimoniale fac parte:• drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică a persoanei

(dreptul la viaţă, dreptul la integritate corporală etc.);• drepturi legate de condiţia morală a persoanei (dreptul la

reputaţie, la onoare etc.);

• drepturi referitoare la elementele de identificare a persoanei(dreptul la nume, dreptul la propria imagine, dreptul ladomiciliu etc.)

• drepturi care decurg din creaţia intelectuală (laturanepatrimonială a drepturilor de autor).

Drepturile nepatrimoniale sunt, în general, drepturi absolute,opozabile tuturor. Ca şi unele drepturi reale, ele nu se sting prin neuz. Fiindstrict legate de existenţa persoanei, ele nu se pot transmite, în principiu,nici prin acte între vii, nici pe cale succesorală (prin moştenire).

2.1.3. Criteriul gradului de certitudine conferit titularilor

În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturilecivile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este cel care conferă titularuluisău un maxim grad de certitudine, deoarece existenţa şi exerciţiul lui nudepind de vreo împrejurare viitoare.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este cel a căruiexistenţă ori exerciţiu depind de o împrejurare viitoare certă sau incertă.Modalităţile care pot afecta un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţiaşi sarcina. Ele vor fi analizate la capitolul destinat actelor juridice civile.

2.2. Obligaţiile civile. Clasificări

Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprindeobligaţiile care revin subiectului pasiv.

Prin obligaţie civilă se înţelege îndatorirea subiectului pasiv de aavea o anumită conduită corespunzătoare cerinţei subiectului activ,conduită ce poate consta în a da, a face ceva sau a nu face ceva şi carepoate fi impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Şi în cazul obligaţiilor civile se întâlnesc mai multe clasificări:

2.2.1. Criteriul obiectului

După cum am văzut, în funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fiobligaţii de a da, a face sau a nu face.

- a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a transfera sau aconstitui un drept real.

� O astfel de obligaţie este obligaţia vânzătorului de a transferacumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut;- a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea subiectului

activ, o prestaţie pozitivă de orice natură.� O astfel de obligaţie este obligaţia prestatorului de servicii de a

executa o lucrare.De observat că, din punct de vedere juridic, operaţiunea de

înmânare ori predare a unui bun este circumscrisă obligaţiei de a face şi nuobligaţiei de a da;

- a nu face reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a se abţine dela ceva la care ar fi fost îndreptăţit dacă nu şi-ar fi asumatobligaţia respectivă.

� De exemplu, o persoană care a făcut o ofertă de vânzare unei altepersoane îşi poate asuma obligaţia de menţinere a ofertei un anumittermen determinat.

Obligaţiile de “a da” şi “a face” sunt denumite obligaţii pozitive, iarobligaţia de “a nu face” este considerată o obligaţie negativă deoarececonstă într-o abstenţiune (într-o abţinere).

Tot în funcţie de obiectul lor se operează şi clasificarea obligaţiilorîn obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace (de diligenţă).

• Obligaţia de rezultat este considerată îndeplinită dacă debitorula ajuns la rezultatul urmărit de părţi.

� Spre exemplu, obligaţia împrumutatului se consideră îndeplinită lamomentul restituirii sumei împrumutate. Nu are nici o importanţădacă împrumutatul a făcut sau nu toate eforturile necesare pentrurestituirea sumei; dacă la data scadentă suma nu a fost restituită eleste considerat automat ca fiind în culpă, iar obligaţia ca nefiindexecutată. Debitorul se va putea exonera de răspundere (va puteadovedi absenţa culpei) numai prin proba cazului de forţă majorăcare l-a împiedicat să-şi execute obligaţia. În orice caz sarcina

acestei probe îi revine debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţiade rezultat.• Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune

eforturi pentru a atinge un anumit rezultat. Dacă rezultatulurmărit de părţi nu este atins, aceasta nu înseamnă automat cădebitorul este în culpă.

� De exemplu, o obligaţie de mijloace sau de diligenţă întâlnim încazul medicului care are îndatorirea de a face tot ceea ce îi stă înputinţă pentru a-l însănătoşi pe pacient. Dacă acest rezultat nu esteatins, nu rezultă automat culpa debitorului (a medicului). Prinurmare creditorul (pacientul) va avea sarcina de a produce (aprezenta), cumulativ, două probe:- dovada că nu s-a atins rezultatul urmărit de părţi;- dovada că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost

capabil pentru atingerea acestui rezultat.O asemenea obligaţie de mijloace întâlnim şi în cazul profesorului

care îşi meditează elevul pentru a reuşi la un examen. Dacă rezultatul nueste atins aceasta nu înseamnă că obligaţia profesorului nu a fostîndeplinită, odată ce debitorul a depus toate eforturile pentru atingerearezultatului urmărit.

2.2.2. Criteriul gradului de opozabilitate

În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart înobligaţii opozabile numai părţilor, obligaţii opozabile şi terţilor, şi obligaţiireale.

Opozabilitatea înseamnă posibilitatea de a opune. O obligaţie esteopozabilă unei persoane dacă persoana respectivă este constrânsă să oexecute. Regula constă în aceea că o obligaţie este opozabilă numai părţilorraportului juridic. Aceasta înseamnă ca îndatorirea poate să revină numaidebitorului, adică numai acelui subiect pasiv care şi-a asumat-o.

Prin excepţie, există o categorie de obligaţii care sunt opozabile şiterţilor, adică persoanelor care nu au participat la încheierea raportuluijuridic.

� De exemplu, dacă s-a încheiat un contract de locaţiune (deînchiriere), locatorul (adică acela care a dat bunul spre închiriere)are obligaţia de a pune la dispoziţia locatarului (chiriaşului) bunul,pe toată perioada pe care s-a încheiat contractul de locaţiune. Dacăînsă în această perioadă bunul este vândut de către locator unui terţ,acesta din urmă va avea obligaţia de menţinere în fiinţă acontractului de locaţiune. Aşadar, ne aflăm în prezenţa uneiobligaţii care deşi se naşte în urma unui contract încheiat între douăpărţi determinate, este opozabilă şi unui terţ care nu a participat laîncheierea raportului juridic.Mai concret, să luăm ipoteza în care între X, în calitate de locator,

şi Y, în calitate de locatar, s-a încheiat la data de 1 ianuarie 2000 uncontract de închiriere a imobilului aflat în proprietatea lui X. Contractuleste încheiat pe o durată de doi ani, urmând deci să expire la data de 31decembrie 2002. La data de 3 aprilie 2001, între X, în calitate de vânzătorşi Z în calitate de cumpărător se încheie un contract de vânzare-cumpărarea imobilului. Z, deşi a devenit proprietar începând cu data de 3 aprilie 2001şi deşi nu a participat la încheierea contractului de închirere a imobilului,nu va putea pune capăt acestui contract şi nu îl va putea evacua pe Y pânăla expirarea termenului, adică până la 31 decembrie 2002, urmând ca pânăatunci să aibă doar dreptul la chiria convenită prin contract.

Obligaţiile reale sunt cele strâns legate de exerciţiul unui drept real.� Astfel este, de exemplu, obligaţia titularului dreptului de proprietate

a unui teren agricol de a-l cultiva. O asemenea obligaţie revineoricărei persoane care dobândeşte bunul respectiv.

2.2.3. Criteriul sancţiunii

După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.Cele perfecte beneficiază de sancţiune în sensul că creditorul poate săapeleze la forţa de constrângere a statului pentru a-l determina pe debitorsă-şi execute obligaţia.

În cazul celor imperfecte (care se mai numesc morale) apelul laforţa de constrângere a statului nu este cu putinţă.

� De exemplu, titularul unui drept de creanţă se poate adresa instanţeipentru a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia numaiînlăuntrul unui anumit termen denumit termen de prescripţieextinctivă. Despre prescripţia extinctivă vom vorbi într-un capitolspecial destinat acesteia. Deocamdată ceea ce interesează este faptulcă, după expirarea acestui termen de prescripţie extinctivă, creditorulnu mai poate apela la forţa de constrângere a statului. Obligaţia însănu a dispărut. Ea subzistă sub forma unei obligaţii imperfecte saumorale. Ca urmare, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia,el nu va putea solicita restituirea plăţii, chiar dacă termenul deprescripţie extinctivă expirase.

� Un alt exemplu de obligaţii imperfecte îl constituie cele născute dincontractul de joc sau prinsoare (pariuri). Ele nu pot fi executatesilit, creditorul nu poate să îl constrângă pe debitor să şi le execute,dar dacă debitorul le execută de bună voie, plata este perfectvalabilă.

2.2.4. Criteriul structural

Din punct de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple saucomplexe (afectate de modalităţi):

• Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unuiraport juridic născut între un creditor, un debitor şi care nu suntafectate de termen, condiţie sau sarcină;

• Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cupluralitate de obiecte.

Astfel, obligaţia mai multor debitori faţă de un creditor se numeşteobligaţie cu pluralitate pasivă. Obligaţia unui debitor faţă de mai mulţicreditori se numeşte obligaţie cu pluralitate activă.

În cazul obligaţiilor divizibile, datoria sau creanţa se împart înatâtea fracţiuni câţi debitori sau creditori există în acel raport juridic.

� De exemplu, X a împrumutat o sumă de bani de la Y. Înainte deînapoierea sumei, X moare, iar singurii lui moştenitori sunt cei doifii ai acestuia. Datoria lui X, faţă de Y se va împărţi între cei doi fiipotrivit cotelor lor succesorale, adică fiecare va moşteni ½ din

datoria tatălui. La fel, dacă, la rândul său, X îi împrumutase o sumăde bani lui Z, cei doi fii vor moşteni câte ½ din această creanţă.În cazul obligaţiilor solidare, fiecare creditor poate cere debitorului

întreaga datorie şi fiecare debitor poate fi obligat de către creditor săexecute întreaga obligaţie.

� De exemplu, dacă două persoane au produs împreună un prejudiciu,victima delictului civil va putea acţiona în judecată împotrivaoricăreia dintre ele, solicitându-le acoperirea întregului prejudiciu.Spunem că autorii răspund solidar pentru producerea prejudiciului.Obligaţia poate să aibă o pluralitate de obiecte, caz în care

deosebim:• obligaţii alternative. Obligaţia alternativă este cea al cărei

obiect constă în două sau mai multe prestaţii între care una dintre părţi aredreptul de a alege.

� De exemplu, debitorul datorează un bun sau o sumă de bani;• obligaţii facultative. În acest caz, debitorul de obligă la o

singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a executa o altă prestaţiedeterminată.

� De exemplu, debitorul se obligă să execute o anumită lucrare, darîşi rezervă dreptul de a angaja pe altcineva să o execute.Obligaţiile afectate de modalităţi sunt corelative drepturilor a căror

existenţă ori executare este afectată de un termen, condiţie sau sarcină.

Drepturi subiective civile Obligaţii corelativeDrepturi absolute A nu face nimic de natură a aduce atingere

dreptului absolutDrepturi relative- drepturi de creanţă

A daA faceA nu face

Întrebări şi teste

� Alegeţi afirmaţiile corecte:a) drepturile reale sunt relative;b) dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale

principale;c) drepturile de creanţă sunt drepturi relative;d) drepturile nepatrimoniale sunt drepturi reale principale;

de creanţă relative

- dreptul de proprietate- dezmembrămintele dreptului de proprietate- dreptul de concesiune- etc.

patrimoniale

Drepturi subiectivecivile

- dreptul de ipotecă- dreptul de gaj- privilegii- dreptul de retenţie

nepatrimoniale

principale

reale

accesoriiabsolute

- dreptul la viaţă- dreptul la nume- dreptul la propria imagine- derptul la integritate - fizică- dreptul de autor- etc.

e) drepturile reale sunt patrimoniale.

� Dreptul de proprietate:a) este un drept absolut;b) este un drept real;c) este un drept personal nepatrimonial;d) este susceptibil de dezmembrare.

� Dreptul de proprietate publică:a) poate fi exercitat numai de către stat;b) poate fi exercitat numai de către unităţile administrativ-

teritoriale;c) poate fi exercitat de către orice subiect de drept, dar numai

asupra bunurilor de uz şi interes public.

� Următoarele categorii de drepturi sunt limitate ca număr:a) drepturile patrimoniale;b) drepturile reale;c) drepturile absolute;d) drepturile de creanţă.

� Drepturile de creanţă sunt:a) drepturi patrimoniale;b) drepturi nepatrimoniale;c) drepturile relative;d) drepturi absolute;e) drepturi accesorii.

� Clasificaţi dreptul de gaj după criteriile de clasificare pe care lecunoaşteţi.

� Clasificaţi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul bunuluicumpărat după criteriile de clasificare pe care le cunoaşteţi.

� Analizaţi raportul juridic în conţinutul căruia se află dreptul laviaţă. Precizaţi cine este subiectul pasiv şi ce obligaţie îi revineacestuia. Clasificaţi dreptul la viaţă după criteriile de clasificarepe care le cunoaşteţi. Clasificaţi obligaţia sau obligaţiilecorelative acestuia după criteriile de clasificare pe care lecunoaşteţi.

� Dreptul de ipotecă garantează:a) un drept real principal;b) un drept real accesoriu;c) un drept de creanţă;d) un drept nepatrimonial.

� Ca obligaţie corelativă unui drept relativ, obligaţia de “a da”constă în

a) a înmâna un bun;b) a transfera un drept real.� Obligaţia prestatorului de servicii de a zugrăvi imobilul potrivit

contractului încheiat constituie:a) o obligaţie de a da;b) o obligaţie de a face;c) o obligaţie de rezultat;d) o obligaţie de mijloace;e) o obligaţie reală;f) o obligaţie perfectă;g) o obligaţie imperfectă.

� În funcţie de sancţiune, obligaţiile se împart în:a) obligaţii perfecte/ imperfecte;b) obligaţii pozitive/negative;c) obligaţii de a da/ a face/ a nu face.

� Enumeraţi cinci drepturi nepatrimoniale şi arătaţi care suntobligaţiile corelative acestora.

Bibliografie

CANTACUZINO, M.Elemente de drept civil, Editura CarteaRomânească, 1921, p. 29 – 35;

HAMANGIU, C.ROSETTI-BĂLĂNESCU, I.BĂICOIANU, Al.

Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,Editura All, 1996, p. 526- 532;

BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti,Editura ALL, 1997, p. 55 – 71;

BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptulcivil român. Subiectele dreptului civil român,Bucureşti, Casa de Editură şi Presă “Şansa”S.R.L., 1994, p. 73 – 89;

VOLONCIU, M. Capitolul II – “Raportul juridic civil”,p. 59 - 84, în Drept civil, vol.I, Bucureşti,Editura Lumina Lex, 2000,coordonator – R. Dimitriu

ŞTEFĂNESCU, D. Drept civil, Bucureşti, Editura Oscar Print,1999, p. 49 - 54;

UNGUREANU, O. Manual de drept civil. Partea generală,Bucureşti, Editura ALL – BECK, 1999,p. 55 - 71

URS, I.ANGHENI, S.

Drept civil. Partea generală. Persoanele,Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998,p. 72 – 81;

COJOCARU, A. Drept civil. Partea generală, Bucureşti,Editura Lumina Lex, 2000, p. 76 – 97.

ŞTEFĂNESCU, D. Contribuţii la elaborarea unei noi definiţi adreptului subiectiv, în revista “Dreptul”,nr. 7-8/1991, p. 77 – 82;

HANTEA, D. Cu privire la conţinutul noţiunii de obligaţiecivilă, în revista “Dreptul”, nr. 5/1998,p. 40 – 44.