DREPT CIVIL.TEORIA OBLIGAŢIILOR Lector univ. dr. · PDF filenapatrimonială, reglementată de...

1

DREPT CIVIL.TEORIA OBLIGAŢIILOR

Lector univ. dr. Pagarin Sofia

CRAIOVA

- 2016 -

2

1. OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie civilă

Codul civil 2009 defineşte obligaţia civilă în art.1164 ca fiind o legătură de drept în

virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să

obţină prestaţia datorată.

În doctrină, obligaţia civilă este definită ca îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic

civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate

consta în a da, a face sau a nu face ceva si care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa

coercitivă a statului.1

1.2.Terminologie

Sub aspect terminologic, cuvântul obligaţie îsi are originea în limba latină în termenul

obligare care înseamnă a lega pe cineva în vederea obţinerii unui anumit scop.

1.3.Elementele raportului juridic obligaţional

În literatura de specialitate2, raportul juridic este definit ca acea legătură socială,

reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi,

determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.

Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau

napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social, voliţional

si poziţia de egalitate juridică a părţilor.

Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale:

subiectele, conţinutul si obiectul.

1 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediţia a 2-a revizuită si

adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.67 2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.289

3

1.3.1.Subiectele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice si persoanele juridice, ca

titulare de drepturi subiective civile si obligaţii corelative, precum si statul, atunci când participă

la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.

Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri care

sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul

obligaţiei, fiind termeni proprii teoriei obligaţiilor. Atunci însă când ne raportăm la izvoarele

concrete ale obligaţiilor, subiectele dobândesc denumiri specifice: vânzător si cumpărător, în

cazul contractului de vânzare, donator si donatar, în cazul contractului de donaţie, locator si

locatar, în cazul contractului de locaţiune.

Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai

debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar

împrumutatul numai debitor.

De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având

calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditor al preţului si

debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate si de predare a lucrului vândut, iar

cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului si debitorul preţului.

1.3.2.Conţinutul raportului juridic obligaţional

Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care aparţine

creditorului si obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.

Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o

parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele

subiecte au atât drepturi cât si obligaţii.

Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci

când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei

este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.

4

1.3.3.Obiectul raportului juridic obligaţional

Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la

debitor si acesta trebuie să îndeplinească, adică însăsi prestaţia.

Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face – sau într-o

abţinere sau inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.

Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

să aibă natură juridică;

să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta;

să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta;

să fie posibilă;

să fie determinată sau determinabilă;

să fie licită.

1.4.Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:

izvorul obligaţiei

obiectul obligaţiei

opozabilitatea obligaţiei

sancţiunea juridică

după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

Clasificarea obligaţiilor după izvoare

În raport de criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică în:

obligaţii născute din acte juridice:

- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;

- obligaţii născute din contracte.

obligaţii născute din fapte juridice:

- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite;

- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.

5

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de

obligaţii:

obligaţii de a da;

obligaţii de a face;

obligaţii de a nu face.

Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept

real.

O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite

cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă a

preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.

Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv,

denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.

De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul

contractului de vânzare.

Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de

la o anumită acţiune.

Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui

drept de creanţă.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală si

negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se

abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.

De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum si a celorlalte persoane, de a nu

încălca dreptul de proprietate al vecinului.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea debitorului

de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu si-ar fi asumat o asemenea obligaţie.

De exemplu, obligaţia pe care si-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de

proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului

despărţitor.

6

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi si de

doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate si

obligaţii de diligenţă.

Conform art.1481 alin. (1) Codul civil, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut

să procure creditorului rezultatul promis.

Cu alte cuvinte, obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală,

sub aspectul obiectului si scopului urmărit, debitorul asumându-si îndatorirea de a obţine, un

rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare, obligaţia vânzătorului de a transmite

dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport,

obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.

Potrivit art.1481 alin.(2) din Codul civil, în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este

ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune

toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui rezultat.

De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic si pacient, prin care

medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa si diligenţa pentru însănătosirea pacientului.

Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace si obligaţia de

rezultat sunt enumerate în art.1481 alin. (3) Codul civil, respectiv:

a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;

b) existenţa si natura contraprestaţiei si celelalte elemente ale contractului;

c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

În cadrul aceluiasi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica si în obligaţii

pozitive – obligaţiile de a da si obligaţiile de a face – si obligaţii negative – obligaţiile de a nu

face -.

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:

obligaţii obişnuite;

obligaţii opozabile si terţilor;

obligaţii reale.

7

Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt

excepţii.

Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.

Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,

sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat si care au ca izvor legea sau convenţia

părţilor.

Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.

Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991

republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura

cultivarea acestora si obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag

sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeasi lege.

Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează

dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia si se transmit o dată cu bunul, fără nici o

formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.

De exemplu, obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de

locaţiune, reglementată în art.1812 alin.(1) Codul civil conform căruia dacă bunul dat în

locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea

funciară;

b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este

anterioară datei certe a înstrăinării;

c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit

aceste formalităţi;

d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa

locatarului.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:

obligaţii civile perfecte;

obligaţii civile imperfecte.

8

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică,

în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru

executarea ei.

Obligaţia civilă imperfectă, numită si obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu poate

fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea să

ceară restituirea prestaţiei.

De exemplu, reglementând efectele prescripţiei împlinite, art. 2506 alin. (3) Codul civil

prevede că cel care a executat de bună voie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit

nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul

prescripţiei era împlinit.

Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile

Potrivit art.1396 din Codul civil, obligaţiile pot fi pure si simple, obligaţii simple sau

afectate de modalităţi.

Obligaţiile pure si simple nu sunt susceptibile de modalităţi.

Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie si poate fi executată imediat, din

proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.

Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţiile afectate de termen sau condiţie.

1.5.Izvoarele obligaţiilor

Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care

dă naştere unui raport juridic obligaţional.

Codul civil dispune în art.1165 că obligaţiile izvorăsc din:

contract;

act unilateral;

gestiunea de afaceri;

îmbogăţirea fără justă cauză;

plata nedatorată,

fapta ilicită;

orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

9

2. CONTRACTUL

2.1. Definiţia contractului

Codul civil defineşte în art. 1166 contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai

multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

O definiţia a contractului este cuprinsă şi în art.1 alin.(1) din Proiectul de Cod european

al contractelor: contractul este acordul a două sau mai multe părţi destinat să creeze, să

reglementeze, să modifice sau să stingă un raport juridic, care poate să conţină obligaţii sau alte

efecte juridice, chiar în sarcina unei singure părţi.

În literatura juridică, contractul este definit ca un acord de voinţă realizat între două sau

mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic preexistent.3

Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice si juridice:

vânzarea de bunuri, asigurările, împrumutul, donaţia, depozitul, locaţiunea, etc. Frecvenţa

acestor contracte,ca de altfel însăsi evoluţia dreptului civil, este strâns legată de evoluţia

dreptului de proprietate.

2.2. Reglementarea legală

Codul civil cuprinde dispoziţii generale, aplicabile tuturor contractelor în art.1178-1245,

precum si dispoziţii aplicabile contractelor speciale, cum ar fi:

art.1650-1762, contractul de vânzare;

art.1763-1765, contractul de schimb;

art.1777-1856, locaţiunea;

art.1881-1954, contractul de societate;

art.2009-2071, contractul de mandat;

art.2144-2170, contractul de împrumut.

3 Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2012, p.55

10

2.3. Clasificarea contractelor civile si importanţa clasificării

Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înţelegem că diferitele contracte

existente se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în însesi

denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului

juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte

bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.

Între această categorie juridică generală – al cărei conţinut este concretizat în însăsi

definiţia pe care am dat-o contractului – si diferitele specii de contracte, se interpune o anumită

clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă

caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.

Clasificarea ne dă posibilitatea să înţelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte

speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar

cuprinzător, în însesi denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului

juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de

exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaşte, fără să fie necesar să facem alte

precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru toate

contractele sinalagmatice, fără deosebire.

Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai

pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate nesfârsită de forme juridice.

Criterii de clasificare a contractelor civile

Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt următoarele :

după modul de formare ;

după conţinutul lor;

după scopul urmărit de părţi;

după efectele produse;

după modul de executare;

după corelaţia existentă între ele;

în raport de nominalizarea în legislaţia civilă.

11

Clasificarea contractelor după modul de formare

După acest criteriu, consacrat în art.1174 Cod civil, contractele civile se clasifică în

contracte consensuale , contracte solemne si contracte reale .

Potrivit art.1174 alin.(2) Cod civil, contractul este consensual atunci când se formează

prin simplul acord de voinţă al părţilor.

Cu alte cuvinte, contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul

acord de voinţă al părţilor (solo consensu) , fără nici o formalitate.

Uneori, părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă , dar aceasta nu pentru

valabilitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea si conţinutul

contractului.

În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor,

manifestarea de voinţă a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru

încheierea valabilă a contractului.

Sunt contracte consensuale:

contractul de vânzare, cu excepţiile prevăzute de lege;

contractul de mandat;

contractul de închiriere.

Conform art.1174 alin.(3) Cod civil, contractul este solemn atunci când validitatea sa este

supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege.

În cazul acestor contract pentru încheiere si valabilitate se cere nu numai acordul de

voinţe ci si respectarea unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma autentică.

Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, potrivit

art.1242 alin.(1) Cod civil, deoarece respectarea unei anumite forme este o condiţie de validitate

a contractului (ad validitatem).

Sunt solemne următoarele contracte:

contractul de donaţie (art. 1011 Cod civil);

promisiunea de donaţie (art.1014 alin.(1) Cod civil);

contractul prin care se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează să fie

înscrise în cartea funciară (art.1244 Cod civil);

contractul de vânzare a unei moşteniri (art.1747 Cod civil);

12

contractul de întreţinere (art.2255 Cod civil);

contractul de ipotecă imobiliară (art.2378 alin.(1) Cod civil);

contractul de ipotecă mobiliară (art.2388 Cod civil).

Potrivit art.1174 alin.(4) Cod civil, contractul este real atunci când, pentru validitatea sa,

este necesară remiterea bunului.

Din definiţia dată, rezultă că în cazul formării acestor contracte, pe lângă acordul de

voinţă al părţilor, este necesară si remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi.

Sunt incluse în categoria contractelor reale:

contractul de transport (art.1955 Cod civil);

contractul de depozit (art.2103 Cod civil);

contractul de împrumut de consumaţie (art.2158 Cod civil);

contractul de gaj (art.2481 Cod civil).

Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii bunului

la care se referă.

Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în formă autentică ), dar acest acord

nu este urmat sau însoţit si de remiterea materială a lucrului, nu ne aflăm în prezenţa unui

contract real, ci a unei convenţii nenumit , o promisiune unilaterală de a contracta.

Importanţa juridică a acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:

în cazul contractelor solemne, nerespectarea formei cerute de lege se sancţionează cu

nulitatea absolută (art.1242 alin.(1) Cod civil);

modificarea unui contract solemn trebuie să fie făcută tot prin formă solemnă (art.1242

alin.(2) Cod civil);

dacă un contract solemn se încheie prin mandatar este necesar ca si procura să se facă tot

în formă autentică (art.2013 alin.(2) Cod civil);

sub aspect probator, regimul juridic al celor trei tipuri de contracte este diferit.

Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În raport de conţinutul lor, potrivit art.1171 Codul civil, contractele se clasifică în

contracte sinalagmatice si contracte unilaterale.

Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce si

interdependente.

13

Sunt contracte bilaterale:

contractul de vânzare;

contractul de închiriere;

contractul de transport.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditorul obligaţiei de

plată a preţului si debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este

creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut si debitorul obligaţiei de plată a preţului.

Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei

părţi.

Codul civil nu defineşte contractul unilateral, dar îl prezintă ca fiind opusul contractului

sinalagmatic. În acest sens, sunt dispoziţiile art.1171, teza a II-a Codul civil: „În caz contrar,

contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor

părţi”.

De exemplu, sunt contacte unilaterale:

contractul de donaţie,

contractul de împrumut,

contractul de gaj,

contractul de depozit gratuit.

Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei

unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre

părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul

unilateral presupune o singură manifestare de voinţă.

Importanţa clasificării contractelor în bilaterale si unilaterale:

din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice întâlnim

excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea si riscul contractului;

din punct de vedere al viciilor de consimţământ, regimul juridic al acestora este diferit.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După scopul urmărit de părţi, conform art.1172 Codul civil, contractele sunt cu titlu

oneros si cu titlu gratuit.

Contractul cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îsi procure un

avantaj în schimbul obligaţiilor asumate.

14

Sunt contracte cu titlu oneros:

contractul de vânzare

contractul de locaţiune

contractul de asigurare

Codul civil distinge, în art. 1173, între contractul comutativ si contractul aleatoriu.

Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor si

obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.

De exemplu, contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de schimb,

contractul de locaţiune.

Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin

uneia dintre părţi şansa unui câştig si o expunere totodată la riscul unei pierderi, de depind de un

eveniment viitor si incert.

De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră

Potrivit art. 1172 alin.(2) din Codul civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela

în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.

Sunt contracte cu titlu gratuit:

contractul de donaţie

contractul de împrumut fără dobândă

contractul de mandat gratuit.

Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate si liberalităţi.

Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură

celeilalte părţi un folos patrimonial, fără să-si micşoreze patrimoniul.

De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.

Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îsi micşorează

patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.

Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.

Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:

în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea

interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă si, de

asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, să facă donaţii;

15

sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în formă

autentică;

contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea eroarea

asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;

moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la masa

succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale si pot să ceară reducţiunea lor în cazul

în care depăşesc cotitatea disponibilă;

revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se

exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se intentează împotriva contractelor

cu titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;

în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor si răspunderea lor contractuală

sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de efectele produse, contractele se clasifică în două grupe:

1. prima grupă cuprinde:

- contractele constitutive sau translative de drepturi reale;

- contractele generatoare de drepturi de creanţă.

2. cea dea doua grupă cuprinde:

- contracte constitutive sa translative de drepturi;

- contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin

care se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct,

dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).

Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau

naştere raporturile juridice obligaţionale.

Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc

efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.

De exemplu, contractul de vânzare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de

ipotecă convenţională.

16

Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea

sau definitivarea unui drept preexistent.

De exemplu, contractul de tranzacţie.

Clasificarea contractelor după modul de executare

În funcţie de modul de executare contractele pot fi contracte cu executare imediată si

contracte cu executare succesivă.

Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare

instantanee, care se produce la un singur moment

Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai

multe prestaţii eşalonate în timp.

Această clasificare a contractelor prezintă interes practic deoarece:

în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea care intervine este

rezoluţiunea contractului, în cazul contractelor cu executare imediată si rezilierea, în

cazul contractelor cu executare succesivă;

dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată, ca efect al nulităţii ori al

rezoluţiunii, efectele desfiinţării se produc si pentru trecut, contractul considerându-se

desfiinţat din momentul încheierii sale;

în cazul desfiinţării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate desfiinţării se

produc numai pentru viitor, contractul considerându-se desfiinţat din momentul

constatării cauzei de desfiinţare;

suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se aplică numai contractelor cu

executare succesivă;

calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare

succesivă se calculează pentru fiecare prestaţie un termen de prescripţie.

Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie

În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele se clasifică în contracte numite

si contracte nenumite.

Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă si o

reglementare proprie.

17

Sunt contracte numite: contractul de vânzare, contractul de donaţie, contractul de

locaţiune, contractul de mandat, etc.

În cazul acestor contracte, simpla calificare si încadrare într-un anumit tip de contract este

suficientă pentru a-i cunoaşte regimul juridic.

Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire si o reglementare

proprie.

Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin combinarea unor elemente

specifice unor contracte numite, fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice

contract numit.

Referitor la regulile aplicabile contractelor nenumite, art.1168 din Codul civil prevede că

acestor contracte nereglementate de lege li se aplică regulile Capitolului I.Contractul, iar dacă

acestea nu sunt îndestulătoare, regulile privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale si contracte

accesorii.

Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare si a

căror soartă nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părţi.

Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale si

depind de soarta acestora.

De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.

Valabilitatea si menţinerea contractului principal se examinează în mod de sine stătător,

în timp ce soarta contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de elementele sale

intrinseci, dar si în funcţie de soarta contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii

accesorium sequitur principale.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de

adeziune, contracte obligatorii.

Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părţile discută, negociază,

toate clauzele.

18

De exemplu, în cazul unui contract de vânzare părţile discută predarea lucrului, preţul,

modalitatea de plată.

Codul civil introduce o nouă categorie de contracte, contractul-cadru.

Potrivit art.1176, contractul – cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să

încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de

acestea.

Conform art.1175 din Codul civil, contractele este de adeziune atunci când clauzele sale

esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a

instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

Dacă acceptă clauzele, pur si simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.

De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.

Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt impuse

de lege.

De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, contract

încheiat în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările în România.

2.4. Încheierea contractului

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra

clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă, sub toate aspectele,

a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.

Din momentul încheierii sale, contractul produce efecte juridice, simplul angajament

devine obligaţie, relaţia socială devine raport juridic, iar persoanele capătă calitatea de părţi

contractante.4

Conform dispoziţiilor art.1182 alin. (1) Cod civil, contractul se încheie prin negocierea

lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură, analiza mecanismului de formare a

acordului de voinţă si examinarea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii.

Potrivit art. 1179 alin.(1) Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii

sunt : capacitatea de a contracta, consimţămaâtul părţilor, un obiect determinat si licit, o cauză

4 Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 29

19

licită si morală, iar alin. (2) dispune că în măsura în care legea prevde o anumită formă a

contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.

2.4.1. Condiţiile de fond

Capacitatea de a contracta

Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca

gen proxim capacitatea juridică, care reprezintă capacitatea generală de a fi titular de drepturi si

obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă si capacitatea

de exerciţiu.

Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar ca părţile să aibă capacitatea de a

contracta.

Capacitatea de a contracta este definită ca fiind o parte a capacităţii juridice civile (de

folosinţă sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a încheia,

personal sau prin reprezentare, contracte civile.

Din interpretarea dispoziţiilor Codului civil rezultă că în materia încheierii contractului,

regula este capacitatea, iar excepţia incapacitatea.Astfel, conform art. 29 alin.(1) Cod civil,

nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile si condiţiile prevăzute de

lege.

În acelasi sens, art. 1180 Cod civil prevede că poate contracta orice persoană ce nu este

declarată incapabilă de lege si nici oprită să încheie anumite contracte, art. 987 alin.(1) Cod civil

dispune că orice persoană poate face si primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind

capacitatea, iar art. 1652 Cod civil prevede că pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este

interzis prin lege.

Potrivit art.43 alin. (1) Cod civil, sunt incapabili de a contracta, în general, minorii care

nu au împlinit vârsta de 14 ani si interzisii judecătoreşti, iar conform alin. 3, persoana lipsită de

capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de

conservare, precum si actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent si care se execută

la momentul încheierii lor.

Minorii între 14 si 18 ani vor putea încheia personal contracte, cu încuviinţarea părinţilor

sau a tutorelui si, în cazurile prevăzute de lege, si cu autorizarea instanţei de tutelă.

20

Codul civil a instituit capacitatea de exerciţiu anticipată. Astfel, conform art.40 Cod civil,

instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină

de exerciţiu.

În privinţa persoanei juridice, regula o constituie capacitatea de a dobândi orice drepturi

si obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât

persoanelor fizice.

Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea celor supusi interdicţiilor sau

îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese generale, fie realizarea

concomitentă a acestor două obiective.

În funcţie de conţinutul sau întinderea lor există incapacităţi generale si incapacităţi

speciale.

Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la anumite categorii de persoane care

nu pot încheia unele contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare Codul civil prevede

anumite incapacităţi speciale, care au natura juridică a unor interdicţii de a vinde si cumpăra sau

de a cumpăra

Conform art. 1653 alin. (1) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii,

procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici si practicienii în

insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigiose care sunt de

competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îsi defăşoară activitatea.

Art.1654 Cod civil instituie incapacitatea de a cumpăra, direct sau prin persoane

interpuse, chiar si prin licitaţie publică, pentru următoarele categorii de persoane:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;

b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe

care le reprezintă;

c) funcţionarii publici, judecătorii – sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum si

alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul

lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o

supraveghează.

Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit.a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a

celei prevăzute la lit.c) cu nulitatea absolută.

21

Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este

nulitatea relativă a contractului, chiar fără dovedirea unui prejudiciu, conform art.44 alin. (1)

Cod civil.

Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea persoanei juridice este nulitatea

absolută a contractului, conform art.206 alin. (3) Cod civil.

Consimţământul

Consimţământul (cum sentire) este definit ca acordul de voinţe al părţilor unui contract,

acord de voinţe (concursus voluntatum)care constituie însusi contractul si dă naştere, ca atare,

obligaţiilor respective.

În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa unei dintre părţi manifestată la

încheierea contractului, sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă de a-si manifesta achiesarea

la propunerea făcută de cealaltă parte.

Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială, de validitate si generală a

contractului.

Din punct de vedere al modalităţilor de manifestare, consimţământul se poate exterioriza:

expres – în cazul în care exteriorizarea voinţei se realizează prin modalităţi care o fac

cunoscută în mod nemijlocit părţilor contractante si terţilor.

tacit – în situaţia în care exteriorizarea voinţei se deduce.

Sub aspectul modalităţilor de exteriorizare, consimţământul se poate exprima:

verbal;

în scris;

prin gesturi sau fapte concludente.

Voinţa juridică si limitele acesteia în cadrul contractului civi.

După cum s-a arătat în definiţia contratului civil, elementul specific al acestuia este

acordul de voinţă al părţilor, adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe

individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.

Voinţa definită ca o capacitate a omului de a propune scopuri si de a-si realiza idealuri pe

calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole, capacitatea omului de a-si planifica,

22

de a-si organiza, efectua si controla activitatea în vederea realizării scopurilor are un rol deosebit

în materie de contracte civile si obligaţii contractuale.

Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul

contractelor si al obligaţiilor contractuale au consacrat două principii, respectiv:

1. principiul libertăţii de voinţă, numit si principiul autonomiei de voinţă;

2. principiul voinţei reale, numit si principiul voinţei interne.

Principiul libertăţii de voinţă este consacrat în art.1169 Cod civil, care prevede că părţile

sunt libere să încheie orice contracte si să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de

lege, de ordinea publică si de bunele moravuri. El nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în

general, ci ca pe o libertate pe care o condiţionează si o determină viaţa socială si dispoziţiile

legale.

Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:

părţile sunt libere să-si aleagă partenerul contractual;

părţile sunt libere să încheie si să stabilească conţinutul contractului;

prin acordul lor, părţile pot să modifice contractul;

părţile sunt libere să pună capăt contractului, prin manifestarea acordului de voinţă.

Principiul voinţei reale

Voinţa juridică are în componenţa ei voinţa internă – adică voinţa juridică reală,

adevărată, aşa cum aceasta a fost elaborată si adoptată în conştiinţa persoanei – si voinţa

declarată – adică manifestarea, exteriorizarea voinţei juridice a unei persoane -.5

Pentru situaţiile în care voinţa declarată nu concordă cu voinţa reală au fost formulate

două concepţii:

a) concepţia subiectivă, conform căreia are prioritate voinţa internă;

b) concepţia obiectivă, conform căreia are prioritate voinţa declarată.

Desi principiul voinţei reale nu este consacrat expres de Codul civil, soluţia care se

impune este cea care conferă prioritate voinţa reală, aşa cum rezultă din mai multe prevederi ale

acestuia, respectiv:

5 Ioan Adam, Drept civil. Obligaţiile, Contractul, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.88

23

Reglementarea viciilor de consimţământ

Potrivit art. 1206 Cod civil, consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins

prin dol sau smuls prin violenţă. De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.

Din interpretarea acestui text rezultă că numai o manifestare de voinţă reală este aptă să

producă efecte juridice.

În ceea ce priveşte interpretarea contractului

Conform art. 1266 alin.(1) Cod civil, contractele se interpretează după voinţa concordantă a

părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

În materia simulaţiei

Potrivit art.1289 alin. (1) Cod civil, contractul secret produce efecte numai între părţi si,

dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor

universali sau cu titlu universal.

Condiţiile cerute pentru valabilitatea consimţământului

Art.1204 Cod civil instituie condiţiile pentru valabilitatea consimţământului:

consimţământul trebuie sa fie serios, liber si exprimat în cunoştiinţă de cauză, condiţii care

trebuie să fie întrunite cumulativ.

1. Consimţământul să fie serios

Cerinţa consimţământului de a fi serios se interpretează în sensul că trebuie să fie

exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.

2. Consimţământul să fie liber

Cerinţa consimţământului de a fi liber are în vedere faptul că acesta nu trebuie să fie

afectat de vreun viciu de consimţământ.

Conform art. 1206 Cod civil sunt vicii de consimtamant: eroarea, dolul, violenţa si

leziunea.

3. Consimţământul să fie exprimat în cunoştinţă de cauză

Această cerinţă se interpretează în sensul conform căruia consimţământul trebuie să

emane de la o persoană cu discernământ.

24

Viciile de consimţământ

1. Eroarea

Definiţia

Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui contract.

Reglementarea legală

- art.1207-1213 Cod civil

Clasificarea erorii

Calsificarea erorii se realizează în funcţii de mai multe croterii, respectiv:

a) în raport de consecinţe:

- eroare esenţială

- eroare neesenţială

b) în raport de natura realităţii fals reprezentate:

- eroare de fapt

- eroare de drept

c) în raport de imputabilitate:

- eroare scuzabilă

- eroare nescuzabilă

Conform art.1207 alin.(2) Cod civil, eroarea este esenţială:

1. când poartă asupra naturii sau obictului contractului;

2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori

asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de cître părţi în absenţa căreia contractul nu s-

ar fi încheiat;

3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa

căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Codul civil include în categoria erorii esenţiale si eroarea de drept atunci când aceasta

priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.

Eroarea neesenţială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la

încheierea contractului. Astfel, potrivit art.1207 alin.(4) Cod civil, eroarea care priveşte simplele

motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemea

motive au fost considerate hotărâtoare.

25

Eroarea esenţială are în structura sa un singur element, de natură psihologică, respectiv

falsa reprezentare a realităţii.

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii să fie viciu de consimţămâmt se cer întrunite

cumulativ următoarele condiţii6:

eroarea sî fie esenţială;

eroarea să fie scuzabilă;

elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea

contractului;

în cazul contractelor bilaterale sau plurilaterale cu titlu oneros, partea cocontractantă să fi

ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul fals reprezentat era hotărâtor pentru încheierea

contractului.

Sancţiunea

Din redactarea art.1207 alin. (1) Cod civil, rezultă că sancţiunea aplicabilă în cazul erorii

esenţiale este nulitatea relativă: „partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o

eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să

ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului”.

Codul civil introduce o instituţie nouă, adaptarea contractului, prevăzând în art.1213 că,

dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte

declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea

îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles

aceasta din urmă parte.

2.Dolul

Definiţia

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane,

prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit contract.

Astfel, conform art.1214 alin.(1) Cod civil, consimţământul este viciat prin dol atunci

când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori

când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor

împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

6 Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp.333-335

26



Structura dolului

În structura sa dolul are două elemente:

un element obiectiv (material) care constă în utilizarea de mijloace viclene pentru a

induce în eroare;

un element subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană,

pentru a o determina să încheie un anumit contract.

Elementul obiectiv constă, în reglementarea actualului Cod civil, atât din fapte comisive

cât si din fapte omisive.

Sancţiunea

Potrivit art.1214 alin. (2) Cod civil, partea al cărei consimtamant a fost viciat prin dol

poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială, astfel că

sancţiunea care intervine în cazul acestui viciu de consimţământ este nulitatea relativă.

Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol are la îndemână două acţiuni, o acţiune

în declararea nulităţii relative a contractului astfel încheiat, precum si o acţiune pentru repararea

prejudiciului care i-a fost cauzat.

3.Violenţa

Definiţia

Violenta este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un

rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care

altfel nu l-ar fi încheiat.


- art. 1216-1220 Cod civil

Clasificarea violenţei

Clasificarea violenţei se poate face în raport de mai multe criterii, cum ar fi:

în raport de natura răului:

o violenţă fizică (vis) – atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea

fizică a persoanei sau bunurile acesteia;

27

o violenţă morală (metus) – atunci când ameninţarea cu un rău priveşte onoarea,

cinstea, demnitatea sau sentimentele unei persoane.

în raport de caracterul ameninţării:

o ameninţare legitimă (justă) – ameninţarea cu exerciţiul unui drept

o ameninţare nelegitimă (injustă) – atunci când se urmăreşte să se inducă o temere

fără drept.

Potrivit art. 1217 Cod civil, constituie violenţă si ameninţarea cu exerciţiul unui drept

făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate.

Ameninţarea cu un rău nu este violenţă când rezultă dintr-o stare de necesitate.

Structura violenţei

În structura sa, violenţa are două elemente:

un element obiectiv (exterior) – care constă în ameninţarea cu un rău;

un element subiectiv (intern) – care constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.

Condiţiile cerute pentru existenţa violenţei

Pentru a ne găsi în prezenţa violenţei, ca viciu de consimţământ, se cer întrunite

cumulativ următoarele cerinţe:

1. ameninţarea să fie nelegitimă (injustă);

2. ameninţarea să fie determinantă pentru încheierea contractului;

3. ameninţarea să provină de la cealaltă parte sau de la un terţ, dacă acest lucru a fost

cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de cealaltă parte.

Sancţiunea

Conform art.1216 alin. (1) Cod civil, poate cere anularea contractului partea care a

contractat sub imperiul unei temeri justificate indese, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.

Violenţa poate atrage anularea contractului si atunci când este îndreptată împotriva unei

persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ

a fost viciat.

Din redactarea acestui text, rezultă că sancţiunea aplicabilă în cazul violenţei este

nulitatea relativă a contractului.

28

4. Leziunea

Definiţia

Prin leziune se inţelege prejudiciul material suferit de una dintre părţi, ca urmare a

încheierii unui contract7.


- art.1221-1224 Cod civil.

Potrivit art.1221 Cod civil, există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea

de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalate părţi, stipulează în

favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data

încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

Leziunea se apreciază în raport de natura si scopul contractului.

Cod civil recunoaşte leziunea si în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de prestaţie

să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia

promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să existe până la data cererii de

anulare.

Leziunea nu este admisibilă în cazul contractelor aleatorii, tranzacţiei, precum si alte

contracte anume prevăzute de lege.

Sancţiunea

Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile precizate, se

sancţionează cu nulitatea relativă.

Anularea contractului nu reprezintă, însă, singura sancţiune care poate fi dispusă de

instanţele judecătoreşti. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1222 alin.(1) Cod civil,

instanta de judecată poate să dispună menţinerea contractului lezionar dacă cealaltă parte oferă

victimei leziunii, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a

propriei creanţe.

Obiectul contractului

Definiţia

7 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op.cit., p.159

29

Obiectul contractului constituie o condiţie de fond, esenţială si generală a contractului.

Acesta este specific fiecărui contract în parte, desemnȃnd operaţia juridică convenită de părţi, aşa

cum reiese din ansamblul drepturilor si obligaţiilor izvorȃte din acesta.

Conform art. 1225 alin. (1) Cod civil, obiectul contractului îl reprezintă opreraţiunea

juridică, precum vȃnzarea, locaţiunea, împrumutul si altele asemenea, conveniţa de părţi, astfel

cum acesta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale.

Astfel Cod civil desemnează prin obiectul contractului operaţiunea juridică prin care se

naşte, modifică, transmite sau stinge o obligaţie, în sensul de raport juridic din conţinutul căruia

fac parte drepturile si îndatoririle părţilor contractante.

Reglementarea legala


Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului

Pentru ca un contract să fie valabil încheiat obiectul său trebuie să intrunească

următoarele condiţii cuprinse în art. 1179 pct. 3, respectiv art. 1225-1234 Cod civil :

1. Obiectul trebuie să existe. Această condiţie priveşte bunul sau bunurile în legatură cu

care poartă contractul. Astfel, bunul sau bunurile asupra cărora se contractează trebuie să

existe în momentul încheierii contractului, însă, trebuie avut în vedere faptul că ,în lipsa

unei prevederi legale contrare, si bunurile viitoare pot forma obiect al contractului (art.

1228 Cod civil), de exemplu cazul contractelor ce au ca obiect livrarea de produse,

comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice.

2. Obiectul contractului să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la lucruri şi este

impusă de dispoziţiile art. 1229 Cod civil care prevede că numai bunurile care sunt în

circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Această condiţie reprezintă

faptul că obiectul contractului ce se doreşte a fi încheiat să poată face obiectul unor acte

juridice translative sau constitutive de proprietate. Prin bunuri aflate in circuitul civil se

inteleg acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile.

3. Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determinabil. Această condiţie rezultă

din dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 3 Cod civil, care enumerȃnd condiţiile esenţiale

pentru valabilitatea unui contract, menţioneză si un obiect determinat. Tot astfel art. 1225

alin. (2) Cod civil dispune că obiectul contractului trebuie să fie determinat (…) sub

sancţiunea nulităţii absolute.

30

4. Obiectul trebuie să fie posibil. Această cerinţă este prevazută de dispoziţiile art. 1179

alin. (1) pct. 3 Cod civil, care prevede printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unui

contract un obiect posibil. Imposibilitatea obiectului contractului trebuie să existe în

general la momentul încheierii contractului. Insă conform dispoziţiilor noului Cod civil,

imposibilitatea iniţială a obiectului contractului nu atrage întodeauna nulitatea

contractului. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1227 Cod civil, contractul este valabil

încheiat chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea

de a-si executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.

5. Obiectul contractului trebuie să fie licit. Această condiţie este impusă de dispoziţiile art.

1179 alin. (1) pct. 3 şi art. 1225 alin. (2) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Această cerinţă presupune ca obiectul contractului să fie în concordanţă cu normele

imperative ale legii si cu regulile de convieţuire socială.

Alături de aceste condiţii generale trebuiesc îndeplinite si următoarele condiţii

speciale:

- obiectul contractului să constea într-un fapt personal al debitorului;

- existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de lege.

Cauza contractului

Definiţia

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.


- art.1235-1239 Cod civil.

Conditiile de validitate

Potrivit art.1236 Cod civil, pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

- să existe;

- să fie licită si morală.

Cauza este ilicită când este contrară legii si bunelor moravuri.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

31

Frauda la lege reprezintă cauză ilicită, în raport de dispoziţiile art.1237 Cod civil,

conform cărora cauza este ilicită si atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda

aplicarea unei norme imperative a legii.

Sancţiunea

- nulitatea relativă a contractului în cazul lipsei cauzei, cu excepţia cazului în care

contractul a fost gresit calificat si poate produce alte efecte juridice;

- nulitatea absolută a contractului, dacă este vorba de o cauză ilicită sau imorală, dacă

este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să

o cunoască.

2.4.2.Condiţiile de formă

Pentru încheierea valabilă a unui contract, alături de îndeplinirea condiţiilor de fond,

trebuie să fie indeplinite si anumite condiţii ce ţin de forma contractului.

Prin forma actului juridic civil, se întelege acea conditie care consta în modalitatea de

exteriorizare a manifestarii de vointa cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic

civil concret.

Art.1178 Cod civil enunţă principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea contractului

se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă legea nu

impune o anumită formalitate.

Codul civil consacră în mod expres principiul consensualismului prin dispoziţiile

art.1178 referitoare la libertatea formei şi ale art.1240 privitoare la formele de exprimare a

consimţământului. Astfel, voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa

poate fi manifestată si printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor

statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce

efectele juridice corespunzătoare.

Lato sensu, forma contractului desemneaza trei cerinţe de formă ale contractului:

a) forma ceruta pentru însaşi valabilitatea contractului - ad validitatem – nerespectarea

acestei forme se sancţionează cu nulitatea contractului;

b) forma ceruta pentru probarea contractului - ad probationem;

32

c) forma ceruta pentru opozabilitatea contractului faţă de terţe persoane –

nerespectaraea acestei conditii se sanctioneaza cu inopozabilitatea contractului fata de terti, care

nu vor fi obligati sa recunoasca si sa respecte situatia juridica nascuta din respectivul contract.

O prima chestiune care se impune a fi metionată este faptul că redactorii noului Cod civil,

în scopul asigurării părţilor contractante a unui mijloc de probă valabil, stipuleaza cerinţa ca

înscrisul care constată incheierea contractului să îmbrace forma scrisă, neavând importanţă dacă

acesta va fi un înscris sub semnatură privată sau un înscris autentic. În acest sens, art. 1242

alin.(1) Cod civil prevede că în cazul în care părţile nu incheie contractul în una din cele două

forme prevăzute expres, contractul respectiv va fi sancţionat cu nulitatea absolută.

In ipoteza in care partile, prin acordul lor, decid sa incheie un contract intr-o anumita

forma, neceruta în mod expres de lege, contractul va fi valabil chiar daca forma dorită de parţi nu

a fost indeplinita, conform art. 1242 alin.(2) Cod civil.

Tot astfel, in cazul in care un contract incheiat se doreste a fi modificat, pentru a opera

modificarea, partile vor trebui sa respecte conditiile de forma cerute de lege pentru incheierea sa,

potrivit art. 1243 Cod civil, in conformitate cu principul simetriei actelor juridice.

Forma ad validitatem

Este condiţia specială si esenţială care presupune îndeplinirea unor formalităţi prevăzute

de lege, în absenţa cărora contractul nu ar putea lua naştere în mod valabil.

Codul civil prevede anumite situaţii în care forma scrisă este o condiţie de validitate:

contractul de arendare (art.1838 alin.(1)); fideiusiunea (art.2282).

Sancţiunea nerespectării acestei condiţii a contractului este nulitatea absolută.

Forma ad probationem

Este acea condiţie impusă de lege sau de părţi care constă în întocmirea unui înscris cu

scopul de a proba contractul valabil incheiat.

Conform art.1241 Codul civil, înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub

semnatură privată sau autentic.

Nerespectarea formei contractului se sancţionează cu imposibilitatea dovedirii

contractului cu alt mijloc de probă.

33

Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti

Reprezintă condiţia necesară pentru ca un contract să fie opozabil si persoanelor care nu

au participat la incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor si intereselor lor.

Art.1244 Codul civil prevede necesitatea incheierii prin inscris autentic, sub sanctiunea

nulitatii absolute, a conventiilor care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza sa fie

inscrise in cartea funciară.

Forma contractelor electronice

Art.1245 Codul civil prevede că acele contracte care se incheie prin mijloace electronice

sunt supuse conditiilor de forma prevazute de legea speciala.

2.5. Etapele încheierii contractului

Conform art.1182 alin.(1) din Codul civil, contractul se încheie prin negocierea lui de

către părți sau prin acceptarea sa fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Oferta de a contracta este reglementată în art.1188-1200 din Codul civil.

2.5.1 Oferta de a contracta

Este propunerea pe care o parte o face unei persoane determinate sau publicului. Potrivit

noului Cod civil o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente

elemente pentru formarea contractului si exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul

acceptării ei de către destinatar (art.1.188 al.1).

Oferta poate fi făcută în scris sau oral, iar în legătură cu chestiunea ofertei tacite, simpla

tăcere nu are valoare juridică.

Oferta poate fi cu termen sau fără termen, adresată unei persoane determinate sau

adresată publicului. Ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele consimţământului, să fie reală,

serioasă, conştientă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. De asemenea trebuie să fie

fermă, neechivocă, completă si precisă. Prin simpla ei acceptare, trebuie să se poată încheia

contractul.

34

Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiţii:

a) condiţii generale

Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate condiţiile

generale de validitate ale consimţământului:

- să provină de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizată;

- să nu fie afectată de vicii de consimţământ.

b) condiţii speciale:

- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată si cu intenţia de a

angaja din punct de vedere juridic;

- să fie fermă si neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a

încheia contractul prin simpla acceptare;

- să fie precisă si completă, respectiv să cuprindă elementele necesare pentru încheierea

contractului.

Forţa juridică a ofertei

Din perspectiva caracterului obligatoriu al ofertei, oferta poate fi:

- ofertă irevocabilă

- ofertă revocabilă

Oferta irevocabilă este reglementată de art.1191 Cod civil, în raport de care oferta este

irevocabilă în următoarele situaţii:

- dacă ofertantul se obligă să o menţină un anumit termen;

- dacă a fost considerată irevocabilă în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între

acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.

Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că oferta cu termen este întotdeauna irevocabilă.

Analiza problemei forţei obligatorii a ofertei se face diferit, după cum:

a) oferta a ajuns la destinatar – dacă oferta este cu termen ea trebuie menţinută până la

expirarea termenului. Dacă oferta este fără termen, ea trebuie menţinută un timp rezonabil,

pentru ca destinatarul să se poată pronunţa asupra ei.

35

b) oferta nu a ajuns la destinatar – dacă nu a ajuns la destinatar, poate fi revocată

oricând.

Cu privire la această problemă Codul civil distinge două situaţii:

1.Oferta fără termen adresată unei persoane absente

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie

menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o

analizeze si să expedieze acceptarea.

Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar

înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârsirii actului ori faptului

care, potrivit prevederilor art.1.186 alin. (2) Cod civil, determină încheierea contractului.

Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării

termenului.

2. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă

nu este acceptată de îndată.

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea

mijloace de comunicare la distanţă.

Răspunderea pentru revocarea ofertei

În cazul ofertei fără termen, în raport de dispoziţiile art.1193 alin.(1) Cod civil, se pune

problema răspunderii pentru revocarea ofertei. Oferta fără termen de acceptare, adresată unei

persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru

ca destinatarul să o primească, să o analizeze si să expedieze acceptarea.

Răspunderea pentru revocarea ofertei intervine în cazul în care revocarea se face

intempestiv, răspunderea fiind reglementată în art. 1193 alin.(3) Cod civil, potrivit căruia

ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului

prevăzut la alin.(1).

Răspunderea pentru revocarea intempestivă a ofertei este de natură delictuală pentru că

prin revocare se creează un prejudiciu destinatarului, astfel că temeiul este delictual.

Revocarea intempestivă este un abuz de drept pentru că drepturile subiective civile

trebuie exercitate în conformitate cu scopul lor economic si social. Dacă dreptul de a exercita

36

oferta este abuziv, atunci el va fi lipsit de protecţie juridică. Este vorba tot despre o răspundere

pe temei delictual pentru că răspunderea pentru abuzul de drept este o formă particulară a

răspunderii delictuale.

Încetarea valabilităţii ofertei

Încetarea valabilităţii ofertei se realizează atunci când oferta ajunge la termen, este retrasă

sau devine caducă.

Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199 Cod civil, conform căruia oferta sau

acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta

sau, după caz, cu acceptarea.

Această reglementare face distincţie între noţiunile de revocare si retragere.

Revocarea ofertei reprezintă actul juridic unilateral de revenire asupra ofertei iniţiale si

care intervine după momentul ajungerii ofertei la destinatar8.

Revocarea are în vedere un act juridic care s-a născut, manifestarea de voinţă a ajuns la

destinatarul ofertei, în persoana acestuia s-a născut dreptul de a încheia contractul, iar în

persoana ofertantului s-a născut obligaţia de a menţine oferta până la încheierea efectivă a

contractului.

În ceea ce păriveşte retragerea, oferta nu a ajuns la destinatar, astfel că emitentul ofertei

nu are obligaţia să menţină oferta.

Caducitatea ofertei

Codul civil reglementează caducitatea ofertei în art.1195, care prevede că :

(1) Oferta devine caducă dacă:

a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul

prevăzut la art.1.193 alin. (1);

b) destinatarul refuză.

(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai

atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.

8 Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit., p.107

37

2.5.2. Acceptarea ofertei

Noţiunea

Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei sau a unei alte

persoane de a încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată.

Cu alte cuvinte, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin care se realizează acordul

de voinţe al părţilor.


Acceptarea ofertei este reglementată de art.1196-1200 Cod civil.

Art. 1.196 Codul civil. reglementează acceptarea ofertei, astfel: (1) Orice act sau fapt al

destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la

ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, si ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art.

1.186 rămân aplicabile.

(2) Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când

aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe

sau din alte împrejurări.

Condiţiile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege în

materia voinţei juridice.

În privinţa conţinutului, acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să fie pură si simplă – să fie în concordanţă cu oferta, ceea ce presupune ca

destinatarul să accepte oferta fără rezerve sau să formuleze modificări, deoarece în acest caz nu

mai este vorba de acceptare a ofertei ci de o contraofertă.

2. să fie neîndoielnică – adică să se facă prin orice act sau fapt al destinatarului care să

constituie, în mod clar, acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost formulată.

3.să nu fie tardivă – să ajungă la timp, la termen, la autorul ofertei. Conform art. 1196

Cod civil acceptarea tardivă produce efecte dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea

contractului;

38

- dacă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile

acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.

4.să emane de la destinatar dacă a fost adresată unei anumite persoane.

Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptare în cazurile enumerate de art. 1197

alin.(1) Cod civil, respectiv:

a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

b) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Felurile acceptării

După modul de exprimare, acceptarea ofertei poate fi expresă (în scris sau verbal) sau

tacită. Există acceptare tacită în cazul în care are loc executarea obiectului ofertei de către

acceptant. Acceptarea tacită nu se confundă cu tăcerea, deoarece acceptarea presupune o

manifestare de voinţă a acceptantului, în timp ce în cazul tăcerii nu are loc nicio declaraţie de

voinţă si nici nu se îndeplineşte un act care va putea să implice o acceptare tacită.9

Ca regulă, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare. Prin excepţie,

conform art. 1196 alin.(2) Cod civil, tăcerea constituie acceptare atunci când rezultă din lege, din

acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

2.5.3. Momentul incheierii contractului

Conform art.1.200 Cod civil, oferta, acceptarea, precum si revocarea acestora produc

efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele

din motive care nu îi sunt imputabile.

Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele

folosite de ofertant dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau

din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.

Pentru contractele încheiate între persoane prezente sau prin telefon, momentul este uşor

de stabilit.

Încheierea contractului prin corespondenţă, numită si încheierea contractului între

absenţi, a generat patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.

9 Ioan Adam, op.cit., p.117

39

Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în

momentul în care destinatarul ofertei si-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar

dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;

Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este

acela în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare,

telegramă, telex, telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;

Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării)

consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul

acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la

cunoştinţă de conţinutul acestuia;

Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care

ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.

În sistemul nostru de drept este valabilă, potrivit Codului civil, teoria receptării.

Potrivit art. 1.185 Cod civil, contractul se încheie în momentul şi în locul în care

acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt

imputabile.

De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei

săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei , al

practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate

face în acest mod.

Momentul încheierii contractului prezintă importanţă datorită consecinţelor deosebite pe

care le produce, respectiv:

din momentul încheierii contractului acesta poate să-si producă efectele,

născându-se drepturile si obligaţiile părţilor contractante;

în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum si

caducitatea ofertei;

viciile de consimţământ se analizează în raport de momentul încheierii

contractului;

în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe,

transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului,

iar riscul pierii bunurilor se suportă de cumpărător;

40

în caz de conflict de legi în timp contractului i se va aplica legea în vigoare la

momentul încheierii sale;

determină locul încheierii contractului.

2.5.4. Locul incheierii contractului

Dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este locul în care se află

ofertantul. Dacă se încheie prin corespondenţă, operând teoria receptării, locul încheierii este

locul în care se află ofertantul.

Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte:

în materia dreptului internaţional privat, pentru determinarea legii aplicabile în

cazul conflictului de legi în spaţiu;

în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din

punct de vedere teritorial.

41

3. EFECTELE CONTRACTULUI

3.1.Consideraţii generale privind efectele contractului

Noţiunea de efecte a contractului desemnează drepturile si obligaţiile care se nasc din

contract si raporturile juridice care îsi au izvorul în contract.

Pentru a stabili care sunt efectele contractului este necesară interpretarea contractului.

Reguli generale de interpretare a contractului

Regulile comune de interpretare a contractului sunt reglementate în Codul civil în

Secţiunea a 5-a ,,Interpretarea contractului, din Capitolul 1 (Contractul), Titlul II (Izvoarele

abligaţiilor), Cartea a V-a (Despre Obligaţii).

Părţilor contractante le revine sarcina de a face dovada existenţei contractului. În lipsa

contractului, este lipsită de obiect însăsi operaţiunea de interpretare. În astfel de situaţii, mai ales

în ipoteza unui acord progresiv, judecătorul este chemat să determine existenţa unui acord

suficient de voinţe sau a unui acord asupra elementelor esenţiale ale contractului (art. 1182 alin.

(2) Cod civil), pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a conţinutului obligaţional primar,

determinând funcţie de ofertă - acceptare care sunt clauzele din contract, ţinând seama de

prevederile art. 1201-1203 Cod civil.

După ce se constată existenţa contractului, următorul pas este calificarea acestuia.

Această etapă are o importanţă deosebită, deoarece calificarea contractului, adică încadrarea sa

într-o anumită categorie, determină un anumit regim juridic prin care îl deosebim de contractele

din alte categorii.

Regulile care se aplică în vederea stabilirii regimului juridic al contractului se regăsesc în

art. 1167-1168 Cod civil şi de cele deduse din clasificarea contractelor cuprinse în art. 1171-1177

Cod civil.

Stabilirea conţinutului contractului este o operaţiune mai mult sau mai puţin complicată,

în raport de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat voinţa.

Prin interpretarea contractului se înţelege operaţiunea de determinare şi clarificare a

conţinutului contractului, a clauzelor sale, cu scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute

din acesta.

42

Regulile de interpretare, cu caracter supletiv, sau de recomandare, instituite de Codul

civil sunt stabilite în art. 1266-1269. Ele pot fi grupate în trei categorii:

reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor;

reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice;

reguli subsidiare de interpretare.

Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor

Regulile generale10

de interpretare a contractului sunt: actul juridic se interpretează după

voinţa internă (reală), iar nu după sensul literal al cuvintelor întrebuinţate.

Art.1266 alin. (1) Cod civil stabileşte prioritatea voinţei reale si concordante a părţilor.

Părţii interesate îi revine sarcina dovedirii că voinţa reală nu concordă cu voinţa

declarată, conform art. 1266 alin. (2) Cod civil care adaugă o serie de criterii subsidiare pentru a

simplifica identificarea voinţei reale a părţilor contractante.

Printre altele, la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama de scopul contractului, de

negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea si de comportamentul lor

ulterior încheierii contractului, deci voinţa reală trebuie dovedită.

Acest procedeu este necesar să aibă loc într-o manieră sistematică, clauzele

interpretându-se unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului

(art. 1267 Cod civil).

Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice

Când o clauză este primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul care se

potriveşte cel mai bine cu natura si obiectul contractului conform art. 1268 alin.(1) Cod civil. În

alin. 2 al aceluiasi articol legiuitorul completează regula stabilită cu prevederi care indică criterii

complementare de interpretare a clauzelor îndoielnice:

împrejurările în care s-a încheiat contractul;

interpretarea dată anterior de părţi;

sensul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu;

uzanţele.

10

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei,

Bucureşti, 1981, pp.71 -72

43

Interpretarea dată anterior de părţi, în pofida redactării confuze a unei clauze, dacă

între părţi există practici contractuale stabile anterior care includ si o interpretare tacită a acestor

clauze, se va ţine seamă de această interpretare.

Altă regulă de interpretare a clauzelor este aceea conform căreia clauzele se

interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul,

art. 1268 alin.(3) Cod civil, principiul fiind utilizat în materie de validare a contractului, actus

interpretandus est potius ut valeat quamut peret.

Logica care stă la baza acestei interpretări, este aceea că, dacă o clauză a fost stipulată

într-un contract se presupune că părţile au dorit să producă un efect juridic, nu să conducă la

înlăturarea clauzei.

Art.1268 alin. (4) Cod civil prevede o altă regulă, respectiv că oricât de generali ar fi

termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse

că părţile le-au voit.

Reguli subsidiare de interpretare

În concepţia legiuitorului aceste reguli subsidiare de interpretare se vor aplica numai

dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, din articolele dezbătute anterior nu

au dat rezultatul dorit.

Astfel art. 1269 Cod civil se aplică cu titlu secundar, dacă utilizarea regulilor de

interpretare stipulate în art. 1266-1268 Cod civil nu au dat rezultate, atunci clauza va fi

interpretată în favoarea celui care se obligă, in dubio pro reo.

O a doua regulă subsidiară de interpretare presupune ca interpretarea stipulaţiilor din

contractele de adeziune să se interpreteze împotriva aceluia care le-a propus si se regăseşte ca

regulă subsidiară de interpretare în mai toate codificările moderne.

Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul

Legiuitorul a consacrat două reguli de interpretare, dar nu în partea dedicată interpretării

contractelor, ci în cea dedicată efectelor lui, evidenţiind astfel calitatea de normă privată a voinţei

tacite a părţilor11

:

- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, si acele

efecte pe care uzanţele, legea, echitatea, sau practicile statornicite între părţi dau obligaţiei

11

Liviu Pop, Ionuţ Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit., pp.134-135

44

după natura acesteia - 1272 alin.(1) Cod civil; această regulă ne evidenţiază că, eventualul

contract lacunar, trebuie completat cu potenţiale clauze cu conţinut obligaţional care rezultă din

practicile statornicite, uzanţele, legile sau echitatea, susţinând forţa obligatorie a contractului;

- clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate

expres în cuprinsul acestuia – 1272 alin.(2) Cod civil; sunt considerate ca făcând parte din

voinţa tacită a părţilor.

Obligaţiile implicite

În dreptul civil s-a statuat ideea existenţei unor obligaţii, care desi nu sunt expres

stipulate în contract, sunt considerate existente în virtutea unei voinţe tacite a părţilor. Obligaţiile

implicite create de doctrină, obligaţia de informare si cea de bună credinţă, sunt obligaţii legale,

având în vedere faptul că părţile nu pot înlătura aceste obligaţii nici prin convenţia lor, rezultând

astfel natura de ordine publică a normelor care le reglementează.

Obligaţia de bună - credinţă

Obligaţia generală de bună-credinţă este stipulată în art. 1183 Cod civil, neexistând alt

text cu titlul special în materie contractuală aşa cum era stipulat în art. 970 alin. (1) Cod civil

1864; cu toate acestea, se deduce caracterul general al unei asemenea obligaţii si aplicabilitatea

sa pe deplin în materie contractuală conform art. 14 alin. (1) Cod civil. De cele mai multe ori

noţiunea de bună-credinţă se manifestă ca o tehnică de control judiciar prin intermediul căreia

sunt eliminate manifestările contractuale de rea-credinţă. Obligaţia de bună-credinţă funcţionează

si ca un concept generator de obligaţii contractuale subsecvente. Astfel se poate afirma că

obligaţia de informare contractuală ca si informaţia de cooperare sau obligaţia de coerenţă

contractuală sunt formule comportamentale contractuale, care sunt urmări ale bunei-credinţe.

Obligaţia de cooperare contractuală

Din obligaţia generală de bună-credinţă si prin aplicarea principiului forţei obligatorii a

contractelor, este dedusă obligaţia de cooperare, favorizată fiind si de teoria solidarismului

contractual..

Conform teoriei solidarismului contractual, fundamentul principiului forţei obligatorii a

contractului nu îl constituie voinţa părţilor, ci reglementarea contractului care este de origine

45

socială, impunându-se o nouă concepţie asupra contractului, caracterizată prin supunerea voinţei

individuale contractului social.12

Cu alte cuvinte, este vorba despre îndatoririle părţilor de a colabora pentru ca executarea

contractului să aibă loc în cele mai bune condiţii. Un exemplu de asemenea obligaţie este

obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat prin

neexecutare.

Obligaţia de coerenţă contractuală

Reprezintă obligaţia părţii contractante de a avea o conduită unitară, în conformitate cu

aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi. O astfel de obligaţie este rezultatul unei analize a

exigenţei de bună-credinţă si cooperarea contractuală, urmare a forţei obligatorii a contractului.

Obligaţia de informare contractuală

Această obligaţie se referă la informarea din faza contractuală, care atrage după sine

sancţiunea de neexecutare a contractului în cazul nerespectării sale, fiind urmarea forţei

obligatorii a contractului decât a unei voinţe prezumate a părţilor. O asemenea obligaţie

reprezintă îndatorirea părţilor de a comunica una celeilalte informaţiile pertinente si utile legate

de executarea contactului.

Obligaţia de securitate

Această obligaţie este fundamentată pe temeiul urmărilor pe care legea le atribuie unui

contract, cunoscând o extensie uimitoare si stă la baza a ceea ce astăzi numim răspundere pentru

produse defectuoase.

3.2.Principiile efectelor contractului si excepţiile de la principii

Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum si faţă de cine se

produc aceste efecte. Efectele contractului sunt drepturile si obligaţiile care formează conţinutul

contractului.

Efectele contractului sunt guvernate de următoarele principii, reglementate de Codul

civil:

principiul forţei obligatorii a contractului;

principiul irevocabilităţii contractului;

12

Cristina Elisabeta Zamşa, Teoria impreviziunii, Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2006, p.45

46

principiul relativităţii efectelor contractului;

principiul opozabilităţii efectelor contractului.

3.2.1.Principiul forţei obligatorii a contractului

Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat prin art. 1270 alin. (1) Cod civil

conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Prin acest text este consacrat legal principiul forţei obligatorii a contractului pentru

părţile contractante. Această reglementare are rolul de a explica si ordona raportul juridic născut

între părţi ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate

obiectivă terţilor.

O altă consecinţă a forţei obligatorii a contractului este regula înscrisă în alin.(2)

conform căreia contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze

autorizate de lege.

O altă regulă este consacrată legislativ în art.14 si art.15 din Codul civil, potrivit cărora

obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întodeauna cu bună credinţă.

Semnificaţia principiului forţei obligatorii a contractului este faptul că părţile sunt ţinute

să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au obligat prin contract, adică la termenele si în

condiţiile stabilite, în caz contrar creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice

oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiei ce i se datorează.

Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia debitorului se transformă în daune-

interese, angajându-se răspunderea lui contractuală.

Fundamentul principiului forţei obligatorii este datorat necesităţii asigurării stabilităţii si

siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, cât si de imperativul moral al

respectării cuvântului dat.

Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului

Reglementarea legală a excepţiilor de la aceste principiu este cuprinsă în art.1271 alin.

(2) Cod civil care dispune că dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă

datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea

debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

47

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile si

beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul si în condiţiile pe care le stabileşte.

Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele cazuri în care

efectele unui contract sunt mai restrânse sau mai extinse decât cele stabilite prin voinţa părţilor

contractante.

Cazurile de restrângere a forţei obligatorii a contractului13

Efectele unui contract se restrâng datorită dispariţiei unuia dintre elementele

sale.Asemenea situaţii pot să apară, de exemplu, în următoarele cazuri:

- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului –

art.1818 alin.(1) Cod civil;

- încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data

înregistrării decesului ciriaşului – art.1834 alin.(1) Cod civil;

- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului

manadantului sau mandatarului – art. 2030 lit.c) Cod civil;

- încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului – art.2319 Cod civil.

Cazurile de extindere a forţei obligatorii a contractului14

Reprezintă cazuri de extindere a forţei obligatorii a contractului următoarele situaţii:

- prelungirea efectelor contractului, peste termenul stabilit de părţile contractante, prin

efectul legii;

- prelungirea efectelor unui contract cu executare succesivă datorită suspendării

temporare a executării contractului, pe toată durata cauzei de suspendare;

- moratoriul legal, respectiv termenul acordat prin lege al cărui efect este amânarea cu

caracter general a executării obligaţiilor contractuale de către anumiţi debitori, având în vedere

existenţa unor împrejurări cu caracter excepţional, cum ar fi o conflicte militare, crize

economice, etc.

13

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op. cit., pp.195-196 14

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op.cit., p.150

48

Teoria impreviziunii

O altă excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului este statuată în

dispoziţiile art. 1271 Cod civil care reglementează teoria impreviziunii, care are în vedere

revizuirea efectelor unui contract din cauza ruperii echilibrului contractual ca urmare a

schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului.

Dispoziţia legală dă posibilitatea părţilor de a modifica de comun acord clauzele iniţiale

ale contractului, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere iniţial, de aşa manieră încât s-a

ajuns la ruperea echilibrului contractual.

Este posibilă stipularea unor clauze de revizuire a contractului, prin care părţile sunt

obligate ca la anumite intervale de timp să verifice si să reajusteze dacă este cazul, prestaţiile la

care s-au obligat, ţinând seama de conjuctura economică.

Domeniul de aplicare al teoriei impreviziunii îl reprezintă contractele sinalagmatice, cu

titlu oneros, comutative si cu executare succesivă. În doctrină s-a formulat si opinia conform

căreia teoria impreviziunii este compatibilă si cu unele contracte unilaterale, deoarece si în cazul

acestora ar fi posibil să se pună problema distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta

datorită împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei să devină excesiv de oneroasă

pentru debitorul ei.15

Condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru impreviziune sunt

reglementate în art. 1271 alin. (3) Cod civil:

a) dacă schimbarea a intervenit după încheierea contractului. Aceasta presupune că

este necesar ca impreviziunea care generează dezechilibrul să fi intervenit după încheierea

contractului. Dacă dezechilibrul era deja produs la data când s-a încheiat contractul atunci nu mai

este impreviziune, ci imposibilitate iniţială de executare si face obiectul unei reglementări

diferite16

;

b) schimbarea împrejurărilor, precum si întinderea acestora nu au fost si nici nu puteau

fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Prin

prisma acestei reglementări legiuitorul a precizat că imprevizibilitatea avută în vedere trebuie să

15

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op.cit., p.213 16

Art. 1227 Cod civil „Contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în

imposibilitatea de a-si executa obligaţia, afară de cazulîn care prin lege se prevede altfel”

49

fie una rezonabilă. De aceea, existenţa acestei reglementări face ca impreviziunea să se

deosebească de forţa majoră în cazul căreia impreviziunea este una absolută17

;

c) debitorul să nu-si fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poată

înţelege, în mod rezonabil, că si-a asumat un asemenea risc. Aceasta înseamnă că pentru o simplă

schimbare a împrejurărilor, care au avut consecinţă numai caracterul mai oneros al executării,

debitorul nu este scutit de îndeplinirea obligaţiei asumate art. 1271 alin. (1) Cod civil. Astfel

legiuitorul acoperă două ipoteze în care impreviziunea nu funcţionează:

1. debitorul si-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil;

2. asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a

contractului, atunci când judecătorul poate deduce în manieră rezonabilă din termenii

contractului, că părţile au înţeles să îsi asume consecinţele unui eveniment imprevizibil si au

convenit să execute contractul si în aceste condiţii.

d) debitorul să fi încercat într-un termen rezonabil si cu bună credinţă, negocierea

adaptării rezonabile si echitabile a contractului. Este vorba aici de o consecinţă a obligaţiilor de

loialitate si cooperare contractuală deduse din chiar principiul forţei obligatorii. Astfel debitorul

are îndatorirea rezonabilă de a notifica creditorul de survenirea evenimentului imprevizibil si de

a încerca o soluţionare amiabilă, prin negociere, pentru a reechilibra contractul afectat de cauza

impreviziunii.

În cazul în care părţile nu ajung la un consens prin renegocierea contractului într-un

termen rezonabil, doar instanţa de judecată este cea care poate dispune, la cererea acestora,

modificarea contractului în aşa fel încât, atât pierderile cât si beneficiile care rezultă în urma

schimbării împrejurărilor iniţiale, să fie distribuite echitabil. Dacă o asemenea adaptare nu este

posibilă, instanţa poate dispune încetarea contractului la momentul si în condiţiile pe care le

stabileşte art. 1271 alin.(3) lit.b.Cod civil.

3.2.2. Principiul irevocabilităţii contractului

Principiul irevocabilităţii contractului decurge din principiul forţei obligatorii a

contractului, fiind o consecinţă a acestuia.

17

Art. 1351 alin. (2) Cod civil „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil si

inevitabil”.

50

Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul

părţilor, aşa după cum legea nu poate fi abrogată decât printr-o altă lege cu aceeasi forţă

juridică.18

Faţă de această regulă, prin excepţie, contractul poate fi desfiinţat prin voinţa unei

singure părţi dar numai pentru cauzele autorizate de lege. În acest sens dunt dispoziţiile art.1270

alin.(2) Cod civil, conform cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul

părţilor ori din cauze autorizate de lege.

Excepţiile de la principiul irevocabilităţii contractului

De la principiul irevocabilităţii contractului există şi situaţii de excepţie, cum ar fi, de

exemplu:

- revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (art.1031 Cod civil);

- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre

părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (art.1277 Cod civil);

- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată (art. 1816 alin.(1)

Cod civil);

- revocarea contractului de mandat de către mandant (art.2030 alin.(1) lit.a Cod civil);

- renunţarea mandatarului la mandat (art.2030 alin.(1) lit.b Cod civil).

3.2.3.Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi

Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles ca regula de drept conform

căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să

dăuneze altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la drepturi si obligaţii numai pentru

părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios acta, aliis neque nocere,

nequeprodesse potest). Consacrarea acestui principiu se regăseşte în dispoziţiile art. 1280 Cod

civil conform cărora contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede

altfel si este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a contractului, iar pe de altă parte, prin

necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii persoanei.

Categoriile de parte, având-cauză si terţ

18

Ioan Adam, op.cit., p.328

51

Aplicarea principiului relativităţii resupune distincţia între noţiunile de părţi, avânzi-

cauză si terţi.

Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentant19

, si în

patrimoniul ori asupra căreia se produc efectele actului respectiv, având în vedere că a exprimat

un interes personal cu ocazia încheierii acestuia20

.

Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie de persoane intermediară

părţilor si terţilor propriu-zisi, întrucât, desi nu au participat la încheierea actului, totusi, suportă

efectele acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au cu părţile actului.

Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii universali si cei cu titlu

universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Este succesor universal persoana

care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (ca în cazul moştenitorului legal

unic, legatarului universal, persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul

comasării), iar succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu

(situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal, persoanei juridice dobânditoare a unei

părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate).

Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un anumit drept, privit

individual (ut singuli), astfel cum se întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu

titlu particular. În legătură cu aceste categorii, a succesorilor universali, cu titlu universal şi cu

titlu particular, reglementarea se regăseşte în dispoziţiile art. 1282 Cod civil, potrivit cărora:

„(1) La moartea unei părţi, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se

transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor

ori din natura contractului nu rezultă contrariul.

(2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se

transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”

Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie reală (ipotecă sau gaj) care să le

asigure realizarea creanţei, ci au drept garanţie doar un drept de gaj general asupra tuturor

bunurilor prezente si viitoare ale debitorului lor. Potrivit art. 2324 alin. (1) Cod civil, cel care

este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare. Ele

servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor

19

Despre instituţia reprezentării, noul Cod civil conţine reglementări în dispoziţiile art. 1295-1314. 20

Este considerată parte nu numai persoana care este parte în actul juridic bilateral sau multilateral, ci si autorul

actului juridic civil unilateral.

52

chirografari constă în aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice încheiate de

debitor cu alte persoane, acte prin care patrimoniul acestuia se măreşte sau se micşorează.

Aşadar, sub rezerva fraudei debitorului, când are deschisă acţiunea revocatorie, creditorul

chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.

Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu si-au dat consimţământul

(direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit contract si nici nu au devenit părţi pe

parcursul existenţei contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din

contract, terţii nu pot deveni debitori si, în principiu, nici creditori, prin efectele unui contract la

încheierea căruia nu au participat (acestea neputânduli-se opune cu valoarea obligativităţii, ca în

situaţia părţilor).

Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor

Excepţiile de la relativitatea efectelor contractului sunt situaţiile în care efectele

contractului se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la

încheierea contractului.

Ecepţiile de la acest principiu sunt excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.

În categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-

cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe, iar ca veritabilă

excepţie este considerată stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei terţe persoane.

Promisiunea faptei altuia îsi găseşte sediul în Codul civil în dispoziţiile art. 1283, care

se ocupă însă, doar de efectele unei asemenea promisiuni.

Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul

promitent) se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul unei terţe persoane de

a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract21

sau să ratifice actul încheiat în

absenţa sa.

Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele: terţul nu

este obligat prin contractul încheiat între promitent si creditorul promisiunii, iar obligaţia sa se va

naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un nou contract; ceea ce se promite este fapta

personală a debitorului de a determina o terţă persoană să-si asume un angajament juridic faţă de

21

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p.66

53

creditor; debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului de către

terţa persoană.

Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283 Cod civil stabileşte că acela

care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare

prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat si ca fideiusor, dacă

terţul nu execută prestaţia promis. Cu toate acestea, răspunderea promitentului este înlăturată

dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.

Reprezentarea constituie acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită

reprezentant, încheie un act juridic în numele si pe seama altei persoane, numită reprezentat, în

aşa fel încât efectele actului se produc direct si nemijlocit în persoana reprezentatului.

Este reglementată prin dispoziţiile art. 1295-1314 Cod civil.

Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului

produce direct efecte între reprezentat si cealaltă parte, acesta fiind motivul pentru care

reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la principiul relativităţii.

Stipulaţia pentru altul este veritabila excepţie de la principiul relativităţii întrucât

constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă parte, numită

promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numită

terţ beneficiar.

Potrivit art. 1284 Cod civil oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui

terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului

executarea prestaţiei. Rezultă că dreptul terţului se naşte direct si în puterea convenţiei dintre

stipulant si promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul este considerată

excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţului beneficiar nu i se poate impune însă

acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a

nu fi existat niciodată art. 1286 alin. (1) Cod civil.

Pentru valabilitatea stipulaţiei se cer îndeplinite două categorii de condiţii:

1. condiţii generale - condiţiile cerute pentru valabilitatea contractelor:

- capacitatea de a contracta;

- consimţământul părţilor;

- un obiect determinat si licit;

- o cauză licită si morală.

54

2. condiţii speciale:

- voinţa de a stipula (animus stipulandi;

- persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii

contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.

Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant si promitent, precum si

între promitent si terţul beneficiar.

Raporturile juridice dintre stipulant si promitent au în conţinutul lor dreptul

stipulantului de a pretinde promitentului să-si execute obligaţia asumată în folosul terţului

beneficiar. Raporturile juridice dintre promitent si terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de

excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în sensul

că favoarea terţului se naşte un drept, direct si nemijlocit, independent de manifestarea de voinţă

a terţului. Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant si

promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.

Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar

dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine si stipulantului, dar în puterea contractului, însă

acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.

Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii

efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi în

favoarea altor persoane decât părţile contractului.

3.2.4.Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi

Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în

raport cu terţii.

Pentru prima dată în legislaţia naţională, opozabilitatea efectelor contractului faţă de

terţi este reglementată cu valoare de principiu în art.1281 Cod civil.

În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată.

Dacă în Codul civil de la 1865 nu a existat reglementată noţiunea de opozabilitate a efectelor

contractului faţă de terţi, noul Cod civil vine să dea expresie acestei instituţii fundamentale, de

natură să asigure eficacitatea contractului si în raporturile faţă de terţe persoane, neparticipante la

încheierea actului. Astfel, potrivit art. 1281 Cod civil, contractul este opozabil terţilor, care nu

pot aduce atingere drepturilor si obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele

55

contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege.

Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi trebuie găsită în realitatea potrivit

căreia orice contract generează si efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate, nesocotite de

către cei care nu au participat la formarea actului. Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în

relaţia dintre părţile contractante (în sensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori printr-un

contract faţă de care sunt străini), în acelasi timp, ca realitate faptică, cea născută din contract

este opozabilă tuturor.

De aceea, diferenţa dintre părţi si terţi este aceea că terţii nu sunt obligaţi să execute

prestaţiile promise în contract, dar ei sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar

putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo obligaţie pozitivă născută

din contract, de a da sau a face ceva, dar au obligaţia de a nu face, adică de abstenţiune, în sensul

de a respecta situaţia născută din contract).

Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate, în măsura în care le-au fost

prejudiciate drepturile.Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci când creditorul recurge la acţiunea

oblică, în virtutea dreptului de gaj general, solicitând inopozabilitatea contractului încheiat de

debitorul său cu un terţ pentru a-l pune în imposibilitate de a-si valorifica drepturile. Într-o

asemenea ipoteză, desi contractul în cauză nu este desfiinţat, el continuând să producă efecte

între părţi, faţă de terţ devine inopozabil. La fel, în cazul simulaţiei, care creează aparenţe false în

circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din actul secret), ceea ce se opune

terţului este contractul aparent (deci nu are loc opozabilitatea convenţiei reale a părţilor). Terţii

vor putea invoca si obţine inopozabilitatea convenţiei publice, în măsura în care aceasta îi

prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor22

.

Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului

Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care un

terţ va fi îndreptăţit să ignore existenţa unui contract si, pe cale de consecinţă, a drepturilor si

obligaţiilor născute din acel contract. O astfel de excepţie este simulaţia.

22

Potrivit art. 1290 Cod civil simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu

universal sau cu titlu particular si nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-

se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent (1). Terţii pot invoca

simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile (2).

56

Analizând definiţiile formulate în doctrină23

putem defini simulaţia ca fiind o operaţiune

juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public – aparent, mincinos – care nu

reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un

contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a părţilor.

Simulaţia este operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal (denumit

simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar

adevărat. Dacă în Codul civil anterior simulaţiei îi era rezervat un singur text (art. 1175), în noul

Cod civil, prin dispoziţiile art.1289-1294, sunt reglementate efectele, atât în relaţiile dintre părţi,

cât si faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului aparent, proba simulaţiei,

aplicarea simulaţiei actelor juridice unilaterale.

Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu condiţia ca acesta să

îndeplinească toate elementele de fond necesare pentru încheierea sa valabilă), în timp ce pentru

terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să invoce

simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.

Elementele componente ale simulației și condițiile de existență

În structura simulației intră două elemente: actul public și actul secret lato sensu format

din actul secret stricto sensu și acordul simulatoriu. Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea

de voință care spune că actul public este simulat, care dă expresie voinței părțior de a crea

aparența și acordă efecte doar actului ocult. El este rareori explicit, și mai întotdeauna implicit,

prin faptul că reiese din coexistența celor două acte care se contrazic parțial unul pe celălalt. În

situația simulației absolute (actul fictiv), actul secret conține doar acordul simulatoriu, stabilind

inexistența actului public. Pe lângă existența actului public, actului secret stricto sensu și a

acordului simulatoriu, actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public.24

Această relație temporală trebuie să existe între cele două acte în sensul de manifestare de voință

și nu în sensul de înscris constatator. Dacă actul secret ar interveni după actul public nu am mai

fi în prezența unei simulații ci ar avea loc o modificare a primului act prin cel de-al doilea.

23

George Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Obligaţiuni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p. 404;

George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p. 347; Francisc Deak, Curs de drept civil,

Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, 1960, p.153; Aurel Pop,

Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1980;

Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.176; Ioan Albu, Drept civil.

Contractul si răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1994, p.122 24

Flavius A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pp.70-73

57

Formele simulaţiei

Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul public

si de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din următoarele

forme:

- contractul fictiv;

- contractul deghizat;

- contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.

Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a realităţii,

în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile

contraînscrisului. În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică

consemnată în contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri

pentru a evita executarea silită pornită de creditor.

Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:

a) deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura

juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un contract de vânzare, iar

contractul secret este un contract de donaţie.

b) deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite elemente

ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul de vânzare sau scadenţa reală a

obligaţiei de plată a preţului.

Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se

încheie între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între

care s-a încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin

interpunere de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei gratificate.

Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie25

Simulaţia are un scop general si abstract, acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului

ori a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum si un scop concret, care poate să constea

în:

- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;

- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;

- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;

25

Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.147

58

- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru

Efectele simulaţiei

a) în raporturile dintre părţile contractante

Potrivit art. 1289 alin.(1) şi (2) Cod civil, atunci când simulaţia este valabilă, între părţile

contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte contractul

secret.

Pentru a produce efecte, contractul secret trebuie să îndeplinească condiţiile de fond

cerute pentru încheierea sa valabilă.

Succesorii universali și cu titlu universal devin terți dacă simulația îi prejudiciază

(exemplul donației deghizate care aduce atinge rezervei succesorale; contractul secret le este

inopozabil succesorilor universali şi cu titlu universal, iar condiția bunei - credințe nu este

necesară în acest caz deoarece dreptul lor se întemeiază pe calitatea de moștenitori rezervatari și

nu pe aparența creată prin simulație.)

b) faţă de terţi

Conform art.1290 Cod civil, Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de succesorii

lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului

aparent împotriva teţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit

drepturi de la achizitorul aparent.

Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le

vatămă drepturile.

Acţiunea în simulaţie

Acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se cere instanţei de judecată să

constate caracterul simulat al contractului public şi existenţa cotractului secret care modifică,

total sau parţial, contractul public.

Probatoriul ce se impune a fi administrat în materia simulației

Părțile pot dovedi simulația potrivit normelor de drept comun privind dovada actelor

juridic.

În materia simulației art. 1292 Cod civil dispune că dovada poate fi făcută de terți sau de

creditori cu orice mijloc de probă.

59

Terții pot dovedi existența actului secret prin orice mijloc de probă, inclusiv cu

martori și prezumții, întrucât pentru ei simulația constituie un simplu fapt juridic stricto sensu;

Condiţiile de admisibiliate

În cazul acțiunii în simulație, existența interesului nu se confundă cu dovedirea

prejudiciului cauzat de simulație reclamantului. Soluția se justifică pe considerentul că prin

acțiunea în declararea simulației nu se urmărește aducerea unui bun în patrimoniul unei persoane,

ci se urmărește fie dovedirea faptului că acel bun s-a aflat întotdeauna și se află încă în

patrimoniul persoanei respective, fie faptul că a fost dobândit cu un anumit titlu, altul decât cel

consemnat în actul public. De asemenea, în situația introducerii cererii de către creditorul

chirografar, interesul nu este condiționat de crearea unei stări de insolvabilitate în patrimoniul

debitorului. O evaluare a interesului reclamantului poate fi făcută din perspectiva acțiunii

subsecvente celei în simulație. Dacă acțiunea subsecventă nu poate fi exercitată – de exemplu

pentru că este prescrisă – interesul acțiunii în simulație lipsește.

Cu privire la calitatea procesuală, simulația poate fi invocată de una din părțile

raportului juridic fără ca cealaltă parte să îi poată opune principiul nemo auditur propriam

turpitudinem allegans, întrucât aceasta este și ea parte la simulație. Pe de altă parte simulația nu

este prin ea însăși ilicită, dar chiar într-un asemenea caz părților trebuie să li se recunoască

dreptul de a introduce acțiunea tocmai pentru a împiedica frauda să își atingă scopul. Acțiunea

poate fi introdusă de unul dintre simulanți împotriva unui terț. Terții pot introduce acțiunea

indiferent de buna sau reaua lor credință, iar distincția dintre terți și avânzi-cauză nu are

importanță în ce privește calitatea procesuală activă. Astfel terții de bună credință au această

calitate în virtutea dreptului lor de opțiune, iar cei care au cunoscut simulația nu se pot prevala

decât de actul secret care urmează a fi dezvăluit prin această acțiune.

Acțiunea în simulație este imprescriptibilă, dar de cele mai multe ori constatarea

simulației este dublată de o acțiune în realizarea unui drept prescriptibil extinctiv, cu excepția

cazului în care acțiunea subsecventă este imprescriptibilă extinctiv.

60

3.3.Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele

sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:

1.obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă

fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa

fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât

cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelasi contract.

Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului;

2.dacă una din părţi nu-si execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară

în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;

3.dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-si

execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat

de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.26

Există trei efecte specifice: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea/rezilierea şi riscul

contractului.

3.3.1. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

Definiţia

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia

dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i

incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-si execute propriile obligaţii.

Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei

judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă

parte îsi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul

suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.27

Consecinţa imediată a regulii simultaneităţii efectelor contractului sinalagmatic este

aceea că, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atât timp

cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelasi contract.

Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului, exceptio non

26

Liviu Pop, op. cit.,p. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 83. 27

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 84.

61

adimpleti contractus. Ea este reglementată expres de art. 1556 Cod civil şi reprezintă un remediu

pentru neexecutarea contractuală.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul poate refuza predarea bunului

cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul.

Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sunt următoarele:

- obligaţiile reciproce ale părţilor să îsi aibă izvorul în acelasi contract;

- să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar si parţială, dar suficient de importantă, din

partea celuilalt cocontractant;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare,

respectiv, acesta să nu-l fi împiedicat pe celălalt să-si execute obligaţiile;

- raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale sau

obligaţiile ambelor părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei.

În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, excepţia de neexecutare a

contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă , adică fără intervenţia instanţei de

judecată si fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi.

Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea obligativităţii

executării prestaţiilor celui care o invocă, asemănător situaţiei în care acesta ar beneficia de un

termen suspensiv. Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor

persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract (cum ar fi creditorii celeilalte părţi

care folosesc acţiunea oblică). Ea nu poate fi însă opusă acelor terţi care invocă un drept propriu

si absolut distinct născut din contractul respectiv (cum ar fi dreptul terţului beneficiar, în cazul

stipulaţiei pentru altul).

Excepţia de neexecutare având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului,

partea care are dreptul de a refuza executarea obligaţillor sale, nu poate fi obligată să plătească

daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor pe care le datorează

celeilalte părţi.

Calificarea juridică.

Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de apărare a părţii care o invocă

si totodată un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru ca aceasta să îsi execute obligaţia,

având în vedere că doreşte contraprestaţia la care are dreptul prin contract.

62

3.3.2.Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Rezoluţiunea contractului

Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor

născute dintr-un contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată – uno ictu- constând în

desfiinţarea retroactivă a acestuia.

Clasificarea rezoluţiunii se poate face în raport de mai multe criterii, respectiv:

1. în funcţie de izvorul său:

- rezoluţiune legală

- rezoluţiune convenţională

2. în funcţie de modul de operare (art.1550 Cod civil):

- rezoluţiune judiciară

- rezoluţiune unilaterală

- rezoluţiune de plin drept

Rezoluţiunea judiciară

Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea

sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una

dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia

cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.

Această instituţie cunoaşte astăzi o reglementare în art. 1549-1556 Cod civil care se

completează cu prevederi speciale aplicabile anumitor contracte.

Condițiile rezoluțiunii/rezilierii judiciare din perspectiva actualului Cod civil

- caracterul însemnat al neexecutării pentru pronunțarea rezoluțiunii/caracterul repetat al

neexecutării pentru pronunțarea rezilierii (art. 1549 și art 1551Cod civil);

- referitor la culpă, în doctrină s-a susţinut lipsa culpei pentru pronunțarea rezoluțiunii, cu

motivarea că niciun text de lege dedicat rezoluțiunii nu prevede necesitatea culpei, iar art. 1557

Cod civil avansează soluția rezoluțiunii pentru imposibilitatea fortuită de executare a

obligației28

. Alţi autori însă susţin opinia în sensul căreia rezoluțiunea este condiționată de

28

Ionuţ-Florian Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2012, pp. 133-138

63

culpă29

, opinie la care achiesăm. Potrivit acestei opinii, rezoluţiunea poate fi cerutădoar de către

creditorul obligaţiei neexecutate în mod culpabil, nu şi de către partea vinovată de neexecutarea

obligaţiei asumate prin contractul sinalagmatic;

- punerea în întârziere nu este o veritabilă condiție de admitere a rezoluțiunii judiciare (în

situația în care anterior înregistrării acțiunii, reclamantul nu l-a pus în întârziere pe pârât în

condițiile art. 1522 Cod civil, cererea de chemare în judecată produce ea însăși un asemenea

efect; consecința faptului că pârâtul nu a fost pus în întârziere anterior formulării cererii de

chemare în judecată este posibilitatea debitorului de a executa obligația într-un termen rezonabil

de la data comunicării cereri de chemare în judecată, așa cum prevede art. 1522 alin. 5 Cod civil.

Caracterul prescriptibil al acțiunii în rezoluțiune

Acțiunea în rezoluțiune este una personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani, conform

art. 2501 Cod civil, corelat cu art. 2517 din același act normativ.

Rolul instanței de judecată

Instanţa apreciază asupra caracterului însemnat al neexecutării, fiind în situația de a

dispune sau nu rezoluțiunea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;

- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă

neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune

problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;

- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de

lege.

Potrivit art.1551 Cod civil, dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu

este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului, ci are dreptul la reducerea proporţională a

prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă, iar dacă reducerea prestaţiilor nu

poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune – interese.

29

Flavius Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (Coordonatori), Noul Cod civil.

Comentariu pe articole, art. 1-2664, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 1643;Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu,

op.cit., p.182

64

Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti prin care a fost pronunţată.

Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală

Deși art. 1552 Cod civil se referă numai la rezoluțiunea unilaterală el se aplică și

rezilierii, soluție impusă de corelarea art. 1552 cu art. 1549 alin. (3) Cod civil.

Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a

debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori

când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.

Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie

prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.

In toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori,

după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.

Condițiile rezoluțiunii unilaterale

- declarația unilaterală este un simplu mod de operare a rezoluțiunii, așa cum prevede

art. 1550 alin. (1) Cod civil; rezultă că ea poate fi exprimată numai cu respectarea condițiilor

deduse din cuprinsul art. 1549 și art.1551 Cod civil, adică pentru o neexecutare însemnată a

obligațiilor debitorului;

- punerea în întârziere devine o condiție de admisibilitate, cu excepția situațiilor în care

debitorul este de drept în întârziere sau părțile au stabilit că una dintre ele poate să declare

rezoluțiunea fără punerea în întârziere a celeilate , art.1552 alin.(1) Cod civil.30

Efectele declarației de rezoluțiune

Declarația unilaterală de rezoluțiune produce efectele care s-ar fi produs dacă

rezoluțiunea ar fi fost pronunțată de către instanța de judecată, sub rezerva notificării ei

debitorului (art. 1552 alin. (1) Cod civil corelat cu art. 1326 Cod civil); dacă declarația de

rezoluțiune este încorporată în chiar punerea în întârziere, ea își va produce efectele de la data

împlinirii termenului acordat debitorului pentru executare.

30

Ionuţ – Florian Popa, op.cit., pp.255-261

65

Rezoluțiunea/rezilierea convențională (pactele comisorii)

Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru

neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie

expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea

depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter

sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării

obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

În acest caz, rezoluțiunea operează de drept, cu sau fără punerea în întârziere a

debitorului (art. 1553 alin. (1) și alin. (2) Cod civil).

Deși rezoluțiunea operează de drept, creditorul trebuie să notifice debitorul asupra

opțiunii sale de a alege rezoluțiunea și condițiile în care operează pactul comisoriu, fie cu ocazia

punerii în întârziere (art. 1553 alin. (3) Cod civil), fie separat, dacă rezoluțiunea operează fără

punerea în întârziere.

Rolul instanței de judecată

Instanţa de judecată se limitează să verifice a posteriori îndeplinirea condițiilor pactului

comisoriu și constată că rezoluțiunea a operat sau nu.

Efectele rezoluţiunii

Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă

prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi

prestaţiile primite.

Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor

ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.

Rezilierea contractului

Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a

unei obligaţii născutedintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în

desfacerea contractului respectiv numai pentru viitor.

Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune sub următoarele aspecte:

66

- domeniul de aplicare: rezoluţiunea priveşte un contract sinalagmatic cu executare

imediată, în timp ce rezilierea se aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu executare

succesivă;

- efectele sunt diferite: în cazul rezoluţiunii contractul este desfiinţat pentru trecut,

prestaţiile efectuate fiind restituite, iar în cazul rezilierii, contractul se desface pentru viitor, astfel

că nu se mai pune problema restituirii prestaţiiloe efectuate în temiul contractului desfăcut.

3.3.3. Riscul contractului

Dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică pe o parte să execute obligaţiile,

contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale.

În cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz fortuit sau de forţă

majoră, obligaţiile contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor este doar suspendată când

imposibilitatea are un caracter temporar.

Legat de acesta se pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a suportării

pierderilor care sunt generate de asemenea neexecutare fortuită.

În cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când survine un

caz de forţă majoră. În cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se aplică

regula conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel, riscul

neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii, datorită forţei majore, nu mai poate fi

executată. Acest lucru înseamnă că partea respectivă, nemaiputând să îsi execute obligaţia, chiar

dacă nu are nici o culpă, nu va putea pretinde contraprestaţia care i se datorează de către cealaltă

parte sau dacă a primit deja prestaţia respectivă, va trebui să o restituie. Atunci când obligaţia a

devenit doar parţial imposibil de executat este posibilă reducerea corespunzătoare si

proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi sau, atunci când ceea ce ar putea fi executat nu

mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în întregime a contractului.

În contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem între riscul

imposibilităţii de executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori) si riscul

pieirii fortuite a bunului căruia i se aplică regula conform căreia riscul pieirii fortuite a bunului

va fi suportat de catre proprietarul bunului din momentul producerii riscului (res perit domino).

Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă necesare mai multe distincţii:

67

- în cazul contractelor consensuale pure si simple prin care se transmite dreptul de

proprietate asupra unui bun cert chiar în momentul realizării acordului de voinţe, riscul pieirii

fortuite a bunului va fi suportat de către proprietar, chiar dacă obligaţia de predare a bunului nu a

fost executată de către înstrăinător, conform art. 1274 Cod civil. Prin excepţie, atunci când

înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul pieirii fortuite va fi

suportat de către înstrăinător (mai puţin în situaţia în care acesta probează că lucrul ar fi pierit

chiar dacă s-ar fi aflat în paza dobânditorului);

- în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului

încheierii contractului (cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul proprietăţii se

realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare, cântărire, sau a contractelor solemne,

când transferul proprietăţii se realizează doar când acordul de voinţe ia forma prevăzută ca si

condiţie de validitate a contractului etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către

înstrăinător, până în momentul când se realizează transferul dreptului de proprietate. În plus, mai

trebuie reţinut că, în cazul pieirii fortuite a unor bunuri de gen, contractul nu va înceta,

înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri de gen de aceeasi calitate si cantitate cu cele promise;

- în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie, regula este

că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului, va fi suportat de persoana care după

regulile incidente modalităţilor obligaţiilor are calitatea de proprietar actual al bunului. În cazul

condiţiei suspensive, riscul va fi suportat de către înstrăinător până în momentul împlinirii

condiţiei, iar în cazul condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor până în momentul

împlinirii condiţiei.

În concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către partea care are calitatea de

proprietar sub condiţie rezolutorie.

68

4. FAPTUL JURIDIC LICIT

4.1. Noţiunea şi reglementarea legală

Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele si acţiunile omeneşti care produc efecte

juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.

Codul civil reglementează trei fapte juridice licite, ca izvor de obligaţii:

gestiunea de afaceri – art.1330-1340;

plata nedatorată – art.1341 - 1344;

îmbogăţirea fără justă cauză- art.1345-1348.

4.2.Gestiunea de afaceri

Noţiunea si reglementarea legală

Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit prin care o persoană, numită gerant,

săvârşeşte din proprie inţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare si

utile, în interesul altei persoane, numită gerat31

.

Gestiunea de afaceri este reglementată de art. 1330-1340 Cod civil.

Obiectul gestiunii

Gestiunea de afaceri are ca obiect efectuarea unor acte materiale sau unor acte juridice.

Actele juridice pot fi încheiate de gerant fie în nume propriu, fie în numele geratului.Actele de

gerare a intereselor altuia nu pot depăşi cadrul actelor de conservare şi de administrare, cu

excepţia actelor intuitu personae.

Toate actele juridice pot fi încheiate de gerant în nume propriu, sub condiţia ca ele să fie

încheiate cu intenţia de a profita gerantului.

Utilitatea gestiunii

Actele săvârsite de gerant trebuie să fie utile geratului, în sensul că ele trebuie să conducă

la o creştere a activului patrimonial net al acestuia sau la menţinerea valorii acestui activ.

Momentul în raport de care se apreciază utilitatea gestiunii de afaceri este acela al

îndeplinirii actelor de gestiune.

31

Ioan Adam, Obligaţiile.Faptul juridic în reglementarea NCC,Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013,p.17

69

Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune

a) actele de gestiune trebuie săvârsite cu intenţia de a gera interesele altei persoane. În caz

contrar, ne aflăm în situaţia unui mandat tacit dat de cel al cărui patrimoniu este administrat,

persoanei care îl administrează;

b) gerantul trebuie să realizeze gestiunea cu intenţia ca aceasta să profite geratului, iar nu cu

convingerea eronată că săvârşeşte actul de gestiune în nume propriu;

c) gerantul trebuie să efectueze actele de gestiune cu intenţia de a obţine restituirea

cheltuielilor pe care acestea le implică, de la gerat. In caz contrar, nu vom fi în prezenţa unei

gestiuni de afaceri, ci în aceea a unei liberalităţi sau a unui act dezinteresat.

Efectele gestiunii de afaceri

Gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii atât pentru gerant, cât si pentru gerat.

1.Obligaţiile gerantului

- obligaţia de înştiinţare (art.1331 Cod civil) - gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat

despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil;

- continuarea gestiunii (art.1332 Cod civil) - gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să

continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până

când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură

să o preia;

- continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului ( art.1333 Cod civil) - moştenitorii

gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în

aceleasi condiţii ca si gerantul;

- diligenţa datorată de gerant (art.1334 Cod civil) - gerantul este dator să se îngrijească de

interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor

sale.

Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde

decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.

La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului si să îi remită acestuia

toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.

Referitor la actele încheiate de gerant se disting două situaţii:

70

1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat,

fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.

2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care

a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.

În consecinţă, în măsura în care gestiunea a fost una necesară gerantul va răspunde

pentru toate prejudiciile produse geratului în conexiune cu acea gestiune, numai dacă prejudiciile

au fost produse cu intenţie. Dacă însă gestiunea a fost doar utilă, gerantul nu răspunde pentru

asemenea prejudicii si atunci când le-a săvârsit din culpă.

2.Obligaţiile geratului

Potrvit art.1337 Cod civil, geratul are următoarele obligaţii:

- atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins,

geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum si, în limita sporului de

valoarea, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost

efectuate si să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din

cauza gestiunii;

- geratul trebuie să execute si obligaţiile născute din actele necesare si utile care, în numele

ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant;

- caracterul necesar sau util al actelor si cheltuielilor se apreciază la momentul la care

gerantul le-a făcut;

- în vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma

unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială,

înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.

Actele si cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada

gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.

În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută,

efectele unui mandat.

Capacitatea părţilor în cazul gestiunii de afaceri

Geratul nu trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină deoarece el nu încheie nici un

act juridic în cadrul gestiunii; eventualele acte juridice sunt încheiate de gerant.

71

Gerantul dacă încheie acte juridice în contextul gestiunii, va trebui să îndeplinească şi

condiţia capacităţii de exerciţiu.

Proba gestiunii

Faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, iar actele juridice

conform regulilor aplicabile în dovedirea lor. Dacă dovada actelor juridice cuprinse în gestiune

se face de către gerat, trebuie să ţinem seama că el este terţ faţă de acele acte, putând deci să le

dovedească prin orice mijloace de probă.

Ratificarea gestiunii de afaceri

Conform art.1340 Cod civil, în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la

data când a fost începută, efectele unui mandat.

Dispoziţiei legale se interpretează în sensul că ratificarea reprezintă recunoaşterea de

către gerat a gestiunii efectuate de gerant, astfel că gestiunea poate fi asimilată unui contract de

mandat ale cărui efecte se vor produce cu caracter retroactiv.

4.3.Plata nedatorată

Noţiunea şi reglementarea legală

Plata este executarea unei obligaţii indiferent de obiectul acesteia.

Potrivit art.1.341 Cod civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul de restituire. Nu este

supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie

proprie.

Astfel, inexistenţa obligaţiei care se vrea a fi stinsă prin plată, determină lipsa cauzei

plăţii respective, cu consecinţa nulităţii absolute a acesteia si a dreptului celui care a efectuat

plata de a cere restituirea valorii plătite.

Plata nedatorată este executarea de către o persoană a unei obligaţii de care nu era

ţinută si pe care a achitat-o fără intenţia de a stinge datoria altei persoane.

Persoana care efectuează plata nedatorată se numeşte solvens, iar persoana care acceptă

plata nedatorată se numeşte accipiens.

Plata nedatorată este reglementată de art. 1341 – 1344 Cod civil.

72

Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de restituire

a) Prestaţia executată de solvens este făcută cu titlu de plată. Se consideră în general

că plata nedatorată presupune executarea exclusivă a obligaţiei de a da inexistenţe restituirea

altor obligaţii decât cea de a da, având loc nu pe temeiul plăţii nedatorate, ci îmbogăţirii fără

justă cauză.

b) Plata sa fi vizat o obligaţie inexistentă în raportul dintre solvens si accipiens.

Constituie o plată nedatorată si executarea unei obligaţii existente, însă nu în raportul dintre

solvens si accipiens.

c) Prestaţia este executată în temeiul unui contract nul sau în privinţa căruia a

intervenit rezoluţiunea.

d) Plata să fi fost făcută din eroare.

Dacă cel care a executat obligaţia care nu îi revine ştie că nu are calitatea de debitor în

privinţa acelei obligaţii, vom avea de a face, după caz, fie cu o gestiune de afaceri, fie cu o

liberalitate. Eroarea lui solvens poate fi de fapt sau de drept, sau poate fi calificată sub forma

dolului (eroare provocată de către un terţ).

Excepţii de la cerinţa erorii

1. Atunci când debitorul care si-a executat obligaţia pierde dovada care atestă această

executare si este obligat de creditor să-si execute din nou obligaţia. După ce acest debitor va găsi

dovada plăţii, va putea cere restituirea celei de a doua prestaţii efectuate pe temeiul plăţii

nedatorate.

2. Situaţia contractelor nule absolut – chiar dacă partea care si-a executat obligaţia în

temeiul unui contract nul absolut cunoştea existenţa cauzei de nulitate, ea va putea obţine

restituirea plăţii pe temeiul plăţii nedatorate.

Plata primită cu bună – credinţă de creditor

Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-

credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său

de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.

În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul

subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.

73

Obligaţiile accipiensului diferă după cum este de bună sau de rea - credinţă (ştie sau

trebuia să ştie că ceea ce a primit este un lucru nedatorat).

Accipiensul de bună-credinţă:

- restituie lucrul primit păstrând fructele acestuia;

- dacă a înstrăinat lucrul primit, să restituie preţul;

- dacă lucrul primit este un bun individual determinat care a pierit în mod fortuit,

accipiens este eliberat de obligaţia de restituire.

Accipiensul de rea-credinţă:

- restituie lucrul si fructele acestuia;

- dacă a înstrăinat bunul, restituie valoarea bunului din momentul introducerii cererii de

restituire;

- dacă bunul a pierit în mod fortuit, restituie valoarea acestuia din momentul introducerii

cererii de restituire, cu o singură excepţie, dacă lucrul ar fi pierit si la solvens.

Obligaţiile lui solvens

Solvens trebuie să-i restituie lui accipiens toate cheltuielile necesare si utile pe care acesta

le-a făcut asupra bunului primit cu titlu de plată.

Cine poate să ceară restituirea

Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:

- solvens;

- creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.

Acţiunea în restituire

Acţiunea în restituire este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de

prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care solvensul a

cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.

Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate

Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu există în următoarele cazuri:

74

cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor;

dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;

dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogăţirii

sale;

când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a

distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.

Restituirea plăţii anticipate

Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui

decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii si

plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.

4.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

Noţiunea si reglementarea legală

Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit care presupune mărirea

patrimoniului unei persoane pe temeiul patrimoniului altei persoane care micşorează fără a exista

un temei legitim al acestor modificări patrimoniale. Într-o asemenea situaţie, cel al cărui

patrimoniu este îmbogăţit, trebuie să restituie această valoare persoanei sărăcite: dreptul

persoanei sărăcite de a obţine o asemenea restituire se realizează prin intermediul unei acţiuni în

îmbogăţire fără justă cauză – actio de in rem verso.

Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345 -1348 Cod civil.

Îmbogăţirea justificată

Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:

din executarea unei obligaţii valabile;

din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;

dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal si exclusiv, pe riscul său

ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

75

Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză

Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este

obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi

ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză sunt condiţii materiale si condiţii juridice

Condiţiile materiale

mărirea unui patrimoniu prin creşterea activului patrimonial, diminuarea pasivului sau

evitarea unor pierderi sau acumulării de noi datorii;

diminuarea unui alt patrimoniu prin pierderea unui bun sau prin efectuarea de cheltuieli

care nu au fost restituite;

mărirea unui patrimoniu si micşorarea celuilalt trebuie să fie efectul unei clauze unice.

Condiţiile juridice

absenţa unui temei legitim (cauze juste) a acestor modificări patrimoniale. Cauza justă

care poate întemeia mutaţia valorilor între două patrimonii poate fi orice izvor generator

de drepturi si obligaţii, de ex. un contract, o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească;

în condiţiile în care mutaţia patrimonială nu este întemeiată pe o asemenea cauză, ea este

lipsită de justă cauză. În această instituţie, cauza este un izvor generator de drepturi si

obligaţii (causa eficiens, nu causa finalis, adică scop);

inexistenţa oricărui alt mijloc juridic prin care sărăcitul să îsi acopere pierderea

patrimonială suferită, adică caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză.

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Îmbogăţirea fără justă cauză are ca efect obligaţia de restituire pe care o are cel îmbogăţit

faţă de cel sărăcit

Pentru determinarea valorii care va fi restituită trebuie să se ţină cont de două limite:

1. Cel îmbogăţit nu poate fi obligat să restituie o valoarea mai mare decât cea cu care i s-a

mărit patrimoniul.

2. Cel sărăcit nu poate pretinde o valoare mai mare decât cea cu care i s-a diminuat

patrimoniul.

Între aceste două valori, se alege valoarea cea mai mică.

76

Condiţiile şi întinderea restituirii

Potrivit art.1347 Cod civil, restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la

data sesizării instanţei.

Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 si

următoarele Cod civil.

Codul civil consacră Titlul VIII problemei restituirii prestaţiilor, reglementând cauzele

restituirii, persoana îndreptăţită la restituire, formele restituirii, cheltuielile restituirii.

Caracterul subsidiar

Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune

pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

77

5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I)

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

5.1.Caracterizare generală

Ca regulă, obligaţiile civile se nasc în temeiul voinţei părţilor. Totusi uneori, independent

de voinţa subiectelor de drept, în sarcina lor se nasc obligaţii ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare

de prejudicii pe care le-au săvârsit. Aceste fapte ilicite sunt alt izvor de obligaţii – acesta generează

un raport de răspundere civilă delictuală.

Această formă de răspundere este instituită de art.1.349 Cod civil care are denumirea

marginală Răspunderea delictuală.

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau

obiceiul locului le impune si să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor

sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate

prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) In cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul

cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege

specială.

Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii civile, a răspunderii juridice si a

răspunderii sociale, are mai multe semnificaţii.

1. Raport juridic, pentru că desemnează raportul obligaţional care se naşte pe temeiul

faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

2. Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.

Această situare a răspunderii civile delictuale în contextul răspunderii sociale este necesară

pentru a înţelege relaţia dintre sistemul normativ al unei societăţi si răspunderea care se naşte în

momentul în care normele juridice speciale sunt încălcate. Răspunderea în general apare la

interferenţa dintre spaţiul de libertate al fiecărui individ si elementele de constrângere socială

concretizate în norme Răspunderea civilă are o configuraţie proprie si se înfăţişează ca o formă de

78

sancţiune. Dacă răspunderea civilă este sancţiune, atunci şi răspunderea civilă delictuală este o

formă de sancţiune civilă. Dar sancţiunile civile sunt mai numeroase. Nu trebuie confundată

răspunderea civilă delictuală cu pedeapsa civilă. Aceasta este aplicată în considerarea persoanei

făptuitorului, deci are caracter intuitu personae, în timp ce răspunderea civilă delictuală este

angajată în considerarea patrimoniului făptuitorului. În concluzie, pedeapsa civilă nu se transmite

la moştenitori, în timp ce obligaţia de reparare a prejudiciului se transmite.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte

dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă

persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.

5.2. Funcţiile răspunderii civile delictuale

Funcţia educativ-preventivă

Instituţia juridică a răspunderii civile, în general, îndeplineşte o funcţie educativ-

preventivă prin influenţa pe care o are asupra conştiinţei oamenilor, asupra comportamentului

acestora. Prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită ori prin

neîndeplinirea unor obligaţii contractuale l-a cauzat, răspunderea civilă îndeplineşte un rol

educativ actual. Totodată, în perspectivă, se previne săvârsirea delictelor civile si neîndeplinirea

obligaţiilor contractuale în viitor. Acest rol de prevenire se realizează cu privire la persoanele în

culpă, dar si asupra altor persoane, în general, care devin conştiente de prejudiciul pe care l-ar

cauza.

Funcţia reparatorie

Prin ignorarea normei de comportament, care obligă să nu se aducă prejudicii altor

persoane, se fundamentează obligaţia dezdaunarii, in care se concretizează răspunderea civilă.

Prin obligarea autorului prejudiciului, răspunderea civilă îsi îndeplineşte funcţia sa reparatorie, la

nivel individual, al persoanelor implicate. Totodată, se apără drepturile subiective ale persoanelor

fizice ori juridice.

5.3.Delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă contractuală

Răspunderea civilă32

poate fi delictuală sau contractuală.

32

Liviu Pop,Drept civil român.Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 163

79

Răspunderea civilă delictuală are ca fundament o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,

autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa, a celui pentru

care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului. Spre deosebire de răspunderea penală

care intervine doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, adică a unei fapte incriminate de legea

penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu.

Răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor une iconvenţii,

prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.

Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală:

Asemănări

Răspundera civilă contractuală şi cea delictuală au o esenţă comună, care rezultă din

finalitatea lor comună, care este aceea de reparare integrală a prejudiciului cauzat. Deşi

alcătuiesc împreună o instituţie comună, aceea a răspunderii civile, este totuşi necesar să

observăm şi existenţa anumitor trăsături care individualizează răspuderea contractuală faţă de cea

delictuală şi care au o anumită importanţă practică.

Deosebiri

Principalele deosebiri sunt următoarele:

domeniul de aplicare - răspunderea delictuală intevine în toate situaţiile când un

prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale cu caracter general, care

incumbă tuturor, în timp ce răspunderea contractuală intevine numai atunci când creditorul

contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitorul

său.

proba culpei- în cazul majorităţii cazurilor de răspundere civilă delictuală,

victima trebuie să facă dovada culpei autorului, chiar dacă această dovadă se face prin

intermediul prezumţiilor simple legate de celelalte elemente dovedite ale răspunderii;

dimpotrivă, în cazul obligaţiilor de rezultat de sorginte contractuală, culpa autorului prejudiciului

este prezumată relativ ca urmare a neajungerii la rezultatul scontat prin contract.

întinderea reparaţiei - în cazul răspunderii civile delictuale, întinderea reparaţiei

se stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile; în cazul

răspunderii contractuale, prejudiciile imprevizibile nu pot face obiectul reparaţiei decât dacă

debitorul se face vinovat de dol în neexecutarea obligaţiilor contractuale;

80

în materie delictuală, dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe

persoane, acestea sunt obligate la reparaţie în mod solidar; în materie contractuală, solidaritatea

nu se prezumă ci trebuie stipulată expres pentru a opera, răspunderea fiind divizibilă în funcţie de

numărul debitorilor;

capacitatea de a răspunde - în materie delictuală răspund toate persoanele despre

care se dovedeşte că au acţionat cu discernământ; în materie contractuală, capacitatea de a

răspunde se suprapune peste capacitatea de exerciţiu, care se dobândeşte la împlinirea vârstei de

18 ani, având în vedere că pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, fapta ilicită trebuie

să constea în neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-un contract valabil încheiat.

prescripţia dreptului la acţiune - în materie delictuală este de 3 ani, în timp ce în

materie contractuală există termene speciale de prescripţie.

convenţiile de nerăspundere intervenite înainte de săvârşirea faptei ilicite sunt de

regulă lovite de nulitate în materie delictuală; în materie contractuală clauzele de nerăspundere

sunt valabile în anumite limite.

5.4.Formele răspunderii civile delictuale

Codul civil reglementează trei forme de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru

prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta

altuia si răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri si de ruina edificiului.

Astfel, în funcţie de situaţiile a căror rezolvare cer aplicarea răspunderii civile delictuale,

aceasta este de mai multe feluri:

a) răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 Cod civil);

b) răspunderea pentru fapta altei persoane, care, la rândul ei, este de două feluri:

răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod

civil);

răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).

c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care estee de trei feluri:

răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 Cod civil);

răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 Cod civil);

răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).

81

Pentru a determina care dintre aceste feluri ale răspunderii civile delictuale se aplică

anumitei situaţii de fapt create prin săvârsirea unui delict civil, este necesar să se verifice

întrunirea în situaţia de fapt respectivă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa

răspunderii civile delictuale.

Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, constituie, în acelasi timp, şi condiţii generale

ale răspunderii civile delictuale.

Pentru existenţa celorlalte feluri ale răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea

atât a condiţiilor generale, cât şi a unor condiţii specifice.

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii

juridice, aceasta din urmă fiind, la rândul său, o parte componentă a răspunderii sociale.

a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie - Art. 1357 Cod civil,

coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a

repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, se naşte direct si

nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte.

b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul răspunderii

pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori, insuficient, în măsura în care

autorul său este o persoană care nu răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă. În

asemenea ipoteze, victima riscă să nu obţină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De aceea,

în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta proprie, în

unele cazuri, si o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul faptei

prejudiciabile.

Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică

prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile si persoana chemată de lege

să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul

faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei răspunzătoare.

Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire a

intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru fapta proprie

si se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare si victima prejudiciului. Aşa

se explică existenţa în anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei răspunzătoare

împotriva autorului faptei ilicite si prejudiciabile.

82

Codul civil reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin

fapta altuia:

- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod civil);

- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).

c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau prin ruina

edificiului. Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat,

fără fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele

obişnuite ale răspunderii civile, în asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea

prejudiciului este fapta unei persoane, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea

povara acelui prejudiciu. Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor prejudiciaţi,

legea civilă a instituit răspunderea pentru animale, lucruri si ruina edificiului. Este vorba de o

răspundere directă a celui care are paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz,

proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul.

5.5.Răspunderea pentru fapta proprie

Răspunderea civilă pentru fapta proprie se angajează atunci când sunt întrunite , cumulativ,

următoarele condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu, vinovăţia autorului faptei.33

Art. 1.357 Cod civil instituie condiţiile răspunderii:

1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, este

obligat să îl apere.

2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Potrivit art.1.358. Cod civil, pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările

în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum si, dacă este cazul, de

faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Codul civil reglementează în art.1.359 repararea prejudiciului constând în vătămarea unui

interes stabilind că autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat si când acesta este

urmare a atingerii aduse unui interes altuia, dacă interesul este legitim, serios si, prin felul în care

se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.

33

Călina Jugastru, Prejudiciul – repere româneşti în context european, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.27;

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p.145; Ioan Adam, op.cit., p.217;

83

Pentru existenţa responsabilităţii în cadrul răspunderii civile delictuale pentru fapta

proprie trebuie să se stabilească pe lângă prejudiciul material suferit de victimă, culpa celui care a

săvârsit-o si existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu si culpă.

Astfel că, pentru a se putea imputa o culpă celui ce a săvârsit fapta cauzatoare de

prejudiciu, este necesar ca autorul ei să fi avut discernământ, adică să fi fost capabil de asi da

seama de fapta săvârsită si de urmările ei.

Prejudiciul

Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit

de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvîrsită de o altă persoană (autorul faptei

ilicite), ori ca urmare a faptei unui animal sau lucru pentru care este ţinută a răspunde o

anumită persoană.

Fiind o consecinţă a încălcării drepturilor sau intereselor patrimoniale si/sau

extrapatrimoniale, prejudiciul este una din condiţiile generale esenţiale ale răspunderii civile.

Orice faptă a unei persoane săvârsită cu intenţie sau din culpă are relevanţă din punct de vedere

al dreptului civil, numai dacă a produs o daună, adică un prejudiciu.

În lipsa acestuia oricât de gravă ar fi fapta aceasta, scapă de sub incidenţa responsabilităţii

civile. Astfel dacă fapta prejudiciabilă întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerată

infracţiune, acesteia îi sunt aplicabile prevederile codului de procedură penală

În legătură cu noţiunea de prejudiciu se impune a preciza că ceea ce trebuie reparat este

nu numai prejudiciul actual si cert produs la data când a avut loc fapta ilicită, ci si acela care se

prezintă ca o prelungire neîndoielnică si directă a prejudiciului iniţial.

Pentru a se justifica acordarea despăgubirii care să reprezinte reparaţia integrală este

esenţial ca prejudiciul să fie generat de aceeasi faptă si să aibă încă de atunci acelasi caracter de

certitudine.

La stabilirea despăgubirii urmează a se avea în vedere nu numai situaţia existentă la data

când s-a produs fapta culpabilă, ci si consecinţele mai îndepărtate pe care le va produce în viitor.

Cu menţiunea că, consecinţele viitoare trebuie să fie legate cauzal de fapta ilicită. De asemenea,

pentru a fi supus reaparării sub acest aspect, prejudiciul trebuie să fie cert, adică să existe

siguranţa că se va produce si să existe elemente îndestulătoare pentru a-i determina extinderea.

84

Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral

În doctrină, plecând de la natura intrisecă a prejudiciilor, se face diferenţa între prejudiciul

patrimonial si prejudiciul nepatrimonial.

Prejudiciul patrimonial se răsfrânge asupra patrimoniului persoanei, cu menţiunea că

despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială.

Fie că această despăgubire constă într-o reparare în natură a pagubei suferite, fie că ea constă în

echivalentul bănesc al acestei pagube. Natura economică si posibilitatea evaluării băneşti este de

esenţa acestor pagube, cum sunt spre exemplu degradarea sau distrugerea unor bunuri, etc.

Prejudiciul nepatrimonial constă în atingerea suferită de parte vătămată în urma

nesocotirii, contestării sau încălcării drepturilor subiective sau intereselor extrapatrimoniale

recunoscute de lege, atingere inestimabilă, de natură neeconomică ce rezultă din delicte sau din

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate contractual.

În doctrină termenul de prejudiciu nepatrimonial se regăseşte în expresiile prejudiciu

moral, prejudiciu personal nepatrimonial ori daună morală.

În literatura de specialitate denumirea de prejudiciu nepatrimonial este preferabilă

ştiinţific aceleia de daune morale, deoarece cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică,

adică atât cele care rezultă din atingerile unor valori morale, cât si cele care rezultă din atingerilr

unor valori si drepturi subiective fără legătură cu morala34

.

Majoritatea preocupărilor doctrinale cu privire la prejudiciul nepatrimonial au inclus si

problema si problema clasificărilor acestora.

Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare

la repararea daunelor morale, a determinat concluzia ca o atare despăgubire de compensare sau

satisfacţie a victimei, să fie recunoscută, exclusive, în cadrul infracţiunilor contra vieţii,

integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave

personalităţii umane şi a raporturilor de familie.

Astfel distingem între:

- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii fizice (leziuni fizice, boli, infirmităţii,

etc)

- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii afective (suferinţele de natură psihică

determinate de ruperea intempestivă a logodnei, moartea unei rude sau persoane apropiate, etc)

34

Corneliu Turianu, Răspunderea civilă pentru daune morale în Dreptul nr.4/1993, p.11-27

85

- prejudiciile nepatrimoniale aduse personalităţii sociale, consecutive atingerii onoarei,

reputaţiei, demnităţii, vieţii private, drepturilor nepatrimoniale de autor.

Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau

într-un interval de timp scurt.

Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau

eşalonat în timp.

Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul

săvârsirii faptei ilicite.

Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul

săvârsirii faptei ilicite.

Condiţiile reparării prejudiciului

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite cumulativ două

condiţii: să fie cert si să nu fi fost reparat încă.

1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei

cât şi al întinderii sale.35

Prejudiciul actual este prin ipoteză un prejudiciu cert, cu alte cuvinte este vorba despre

prejudiciu deja produs la data când se pretinde repararea lui (de exemplu, îngrijirea sănătăţii după

accident).

Probleme speciale apar în privinţa prejudiciului viitor, care deşi nu s-a produs încă este

sigur că se va produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare. Un exemplu în acest sens îl

constituie diminuarea în viitor a veniturilor victimei datorită reducerii capacităţii sale de muncă.

În această situaţie se consideră că este îndeplinită condiţia certitudinii prejudiciului, întrucât este

sigură atât apariţia acestui prejudiciu cât şi posibilitatea de a fi determinat.

Prejudiciul viitor care este cert nu se confundă cu prejudiciul eventual definit ca fiind acel

prejudiciu viitor care nu este sigur sub aspectul existenţei şi sub aspectul determinării întinderii

sale. Acest prejudiciu eventual este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de

despăgubiri. Un exemplu de prejudiciu eventual este prejudiciul invocat de părintele victimei

care la data decesului acesteia nu întrunea condiţiile pentru primirea unei pensii de întreţinere.

Astfel, simpla împrejurare invocată de părinte că în viitor s-ar putea afla, din diferite motive, în

35

Paul Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.76

86

incapacitatea de a munci, cu dreptul de a pretinde pensia de întreţinere, reprezintă o simplă

eventualitate care nu poate justifica acordarea actuală a despăgubirilor.

2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

Pornind de la ideea că repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept

scop să înlăture integral efectele faptei ilicite, aceasta nu trebuie să constituie o sursă de

dobîndire a unor venituri suplimentare faţă de paguba suferită. Regula este că cel care a săvârsit

fapta ilicită trebuie să acopere prejudiciile cauzate.

Există însă şi situaţii de excepţie în care victima a primit despăgubiri ori a beneficiat de

prestaţii din partea altei persoane decât autorul faptei şi astfel a recuperat total sau parţial

prejudiciul cauzat, respectiv:

în cazul în care victima primeşte o pensie de invaliditate sau o pensie de urmaş,

acordată de asigurările sociale în vederea reparării prejudiciului, ea este îndreptăţită să intenteze

o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva autorului faptei ilicite sau a celui ce răspunde

pentru aceasta numai pentru diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită prin plata pensiei (art.

1393 alin. (1) Cod civil);

în cazul în care, în urma faptei ilicite, victima primeşte o indemnizaţie de

asigurare, trebuie să se ţină cont de natura asigurării, după cum urmează:

- dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de

persoane, indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurător poate fi cumulată cu

despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, cel chemat să răspundă pentru prejudiciul cauzat,

deoarece asigurarea de persoane reprezintă o modalitate de economisire, neavând caracter de

despăgubire (art. 2236 alin. (1) Cod civil);

- dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de

bunuri, indemnizaţia de asigurare nu se cumulează cu despăgubirile datorate victimei de către

autor, cel care răspunde, acesta din urmă putând fi obligat să plătească victimei doar diferenţa

dintre prejudiciul suferit de victimă şi indemnizaţia de asigurare. În această situaţie asigurătorul,

în limitele indemnizaţiei plătite, se subrogă în toate drepturile asiguratului împotriva celui

răspunzător de producerea prejudiciului, deoarece asigurarea de bunuri este concepută pentru

repararea prejudiciului, având caracter indemnizator;

87

- dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat,fiind vorba despre asigurarea de

răspundere civilă facultativă sau obligatorie, asigurătorul poate fi obligat să plătească despăgubiri

victimei, caz în care aceasta din urmă îl poate acţiona pe autorul faptei ilicite numai pentru

eventuala diferenţă între prejudiciul suferit şi suma pe care a primit-o de la asigurător. În acest

caz regresul asigurătorului împotriva asiguratului este limitat la cazurile limitativ prevăzute de

lege;

în alte cazuri în care, după săvârşirea faptei ilicite, victima primeşte o sumă de

bani de la o terţă persoană, urmează a se examina scopul ce stă la baza acestei prestaţii, în funcţie

de care se va stabili dacă există sau nu dreptul victimei de a solicita despăgubiri de la autorul

faptei ilicite. Astfel, acest drept există ori de câte ori prestaţia efectuată de terţ are natura unui

ajutor acordat victimei. Dacă însă terţul a înţeles să plătească în locul autorului faptei ilicite

victima îl va putea acţiona pe autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă dintre

prejudiciul suferit şi suma plătită de terţ.36

Principiile reparării prejudiciului

În doctrină sunt recunoscute trei reguli fundamentale, atunci când se procedează la

stabilirea efectivă a despăgubirii în vederea reparării daunelor suferite de victimă.

a) Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională;

b) Principiul reparării integrale a prejudiciului;

c) Principiul reparării în natură a prejudiciului;

Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională

Răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite se poate concretiza într-o obligaţie

de despăgubire fixată pe cale convenţională. Astfel că nimic nu se opune ca între victimă si

autorul prejudiciului să se încheie o convenţie prin care să se stabilească atât întinderea

despăgubiri cât si modalitatea de achitare a acesteia.

Principiul reparării integrale a prejudiciului.

36

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 241

88

Autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens)

cât si beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) pentru ca astfel victima să fie repusă, pe

cât este posibil, în situaţia anterioară.

Rezultă că este supusă reparării nu doar paguba efectivă ci si câştigul nerealizat, dacă

această nerealizare a fost cauzată de săvârsirea faptei ilicite.

Se execută repararea nu doar a prejudiciului previzibil ci şi a prejudiciului neprevizibil,

adică a daunelor a cărei faptă autorul nu ar fi fost în măsură să o anticipeze la data săvârsirii

faptei ilicite. Prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, indiferent de forma sau gradul de

vinovăţie.

Principiul reparării în natură a prejudiciului.

În principiu, repararea prejudiciului trebuie să se facă în natură, iar când aceasta nu este

posibilă, repararea se face prin echivalent sub forma acordării de despăgubiri.

În toate cazurile despăgubirea trebuie stabilită, nu prin apreciere, ci în raport cu

prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.

Materia răspunderii civile delictuale cunoaşte o aplicaţie în fapt mai restrânsă a acestui

principiu. În ceea ce priveşte prejudiciul moral repararea în natură este de neconceput. Există

situaţii în care chiar si prejudiciul patrimonial nu oferă deseori decît posibilitatea acoperirii prin

despăgubiri.

Repararea prin echivalent a prejudiciului

În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent

sub forma acordării de despăgubiri.

Repararea prin echivalent se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea

unor prestaţii periodice succesive cu caracter viager sau temporar, aceasta stabilindu-se ţinând

seama de interesele părţilor care reclamă despăgubirea, dar şi de posibilităţile autorului

prejudiciului.

În situaţia în care după acordarea despăgubirilor stabilite conform hotărârii judecătoreşti

se face dovada unor noi prejudicii având drept cauză aceeasi faptă ilicită, se pot obţine

despăgubiri suplimentare fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare

pronunţate.

89

În toate situaţiile, atunci când este vorba de prejudicii constând în deterioarea ori

distrugerea unui bun, la evaluarea despăgubirilor urmează a se ţine seama de starea de uzură a

bunului, existentă la data prejudiciului.

Victima are posibilitatea, pentru o deplină reparare a prejudiciului prin echivalent, de a

solicita autorului faptei ilicite nu numai plata echivalentului pagubei ci şi plata dobânzilor legale

aferente acestei sume până în momentul achitării ei complete.

Stabilirea prejudiciilor în caz de vătămare a sănătăţii comportă soluţii diferite în funcţie

de situaţia în care vătămarea sănătăţii nu a avut consecinţe de durată şi respectiv dacă vătămarea

sănătăţii ori a integrităţii corporale a avut drept urmare pierderea ori reducerea capacităţii de

muncă.

Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este guvernată de prevederile art. 1.387

Cod civil care prevede că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane,

despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 si 1.389 Cod civil, după caz,

echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl

dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta,

despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, după caz, cheltuielile

determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii

materiale.

În situaţia în care vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale are efecte de scurtă durată,

în principiu, despăgubirile se acordă sub forma unor despăgubiri globale, luându-se în calcul

pentru determinarea reparaţiei, cheltuielile făcute pentru vindecare, la care se pot adăuga

diferenţa dintre veniturile obţinute şi sumele primite pe durata concediului medical, ori

câştigurile de care victima a fost lipsită pe această perioadă.

Atunci când vătămarea sănătăţii are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de

muncă, soluţiile diferă după cum victima era majoră ori minor, respectiv dacă era sau nu

încadrată în muncă.

În situaţia în care s-a pierdut sau s-a diminuat capacitatea de muncă a victimei, încadrată

în muncă la acea dată, cu consecinţa reducerii veniturilor sale, despăgubirea va cuprinde

diferenţa dintre veniturile efectiv încasate anterior comiterii faptei ilicite şi veniturile ulterioare

cum ar fi pensia de la asigurările sociale, inclusiv pensia suplimentară. În acest caz termenul de

90

prescripţie a acţiunii începe să curgă de la data stabilirii pensiei, şi nu de la data producerii

prejudiciului.

În cazul în care integritatea corporală şi chiar capacitatea de muncă ale victimei au fost

afectate, dar veniturile ei nu s-au micşorat, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri pentru

efortul suplimentar pe care trebuie să-l facă pentru a compensa incapacitatea de muncă provocată

de autorul faptei ilicite.

Cuantumul despăgubirilor civile se poate modifica ulterior pe calea unei acţiuni civile

raparatorii, fie prin majorare, fie prin micşorare ori sistare.

Atunci când victima majoră, nu era neîncadrată în muncă la data cauzării faptului ilicit

prin care i s-a diminuat capacitatea de muncă, întinderea prejudiciului se stabileşte după un

criteriu concret, ţinându-se seama de împrejurările de fapt si situaţia personală a acesteia.

În situaţia în care victima era minoră, neîncadrată în muncă, stabilirea despăgubirilor se

face ţinându-se cont de toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă a acesteia, de îngrijirile pe

care trebuia să le primească, precum şi de efortul suplimentar fizic si psihic pe care victima va fi

nevoită să-l depună pentru dobândirea unei calificării adecvate stării sale de sănătate.

În cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane, se pune problema, sub

aspectele care interesează răspunderea civilă delictuală, a reparării prejudiciilor patrimoniale

suferite de persoanele apropiate defunctului.

Mai întâi de toate, este de reţinut obligaţia autorului faptei ilicite de a repara prejudiciile

care au rezultat din plata cheltuielilor medicale si a cheltuielilor de înmormântare, indiferent dacă

aceste cheltuieli au fost făcute persoane aflate în întreţinerea victimei ori de alte persoane. Acest

fapt este prevăzut de art. 1.392 Cod civil care prevede că cel care a făcut cheltuieli pentru

îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la

restituirea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

În ceea ce priveşte despăgubirile acordate persoanelor apropiate defunctului, trebuie

făcută distincţia între persoanele care au dreptul la pensia de urmaş din partea asigurărilor sociale

sau nu au acest drept.

În situaţia în care cei îndreptăţiţi la despăgubire au dreptul la pensie de urmaş, ei trebuie

să se adreseze mai întâi asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numai dacă pensia nu

acoperă integral prejudiciul se pot adresa instanţei de judecată.

91

Ca modalitate de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în întreţinerea victimei, de

regulă, plata se face eşalonat, în rate lunare şi nu sub forma unei sume globale. Referitor la

cuantumul prestaţiei lunare la care poate fi obligat autorul prejudiciului, această prestaţie

constituie o despăgubire şi nu o pensie de întreţinere, astfel că autorul prejudiciului indiferent de

propria sa situaţie materială urmează să acopere prestaţiile pe care le plătea victima, prestaţii de

care urmaşii acesteia au fost lipsiţi.

Atât în cazul vătămării integrităţii corporale şi a sănătăţii, cât şi în cazul cauzării morţii

unei persoane prin fapta ilicită, despăgubirea poate îmbrăca fie forma unei sume globale, fie

forma unei prestaţii periodice.

În legătură cu obligarea autorului prejudiciului la plata unei prestaţii periodice, în sens

juridic se pune problema fluctuaţiilor valorii monedei naţionale, problemă ce se poate rezolva în

două moduri:

- prin pronunţarea unei hotărâri în care instanţa de judecată să prevadă ea însăşi un mod

de indexare a sumei ce se cuvine victimei cu titlu de prestaţie periodică;

- prin intervenţia legiuitorului, care să reglementeze expres o modalitate de indexare

automată a acestor prestaţii periodice.

Fapta ilicită

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv pentru obligarea la plata

despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.

Ca element al răspunderii civile delictuale fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă

prin care încălcându-se normele dreptului obictiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv

aparţinând unei persoane.

Principiul de drept obiectiv care este încălcat, este acela că nimănui nu-i este permis să

aducă prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective ale acesteia.

Răspunderea civilă delictuală în cazul producerii unei fapte ilicite este angajată nu numai

atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite

interese ale anumitor persoane.

În apreciarea caracterului ilicit al faptei se au în vedere atât normele juridice ci şi cele de

convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează

însusi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

92

Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite sunt următoarele:

- caracterul obiectiv, în sensul că este o manifestare exterioară a unei atitudini de

conştiinţă si voinţă a unei anumite persoane;

Ca fapt obiectiv al realităţii, acţiunea umană este un act conştient. Aceasta este

caracteristica cea mai importantă a acţiunii ca modalitate a conduitei ilicite. O acţiune

inconştientă – comisă de o prsoană lipsită de uzul raţiunii sau declanşarea unei energii naturale

ori animale, atunci când nu se datorează unei acţiuni umane, nu are relevanţă juridică, nu este un

act ilicit.

- caracterul culpabil al faptei, respectiv atitudinea subiectivă, psihică, a persoanei faţă de

fapta sa, faţă de propriul comportament exteriorizat, prin referire la care trebuie să se aprecieze

conduita umană ca ilicită.

Nu se poate concepe existenţa unei fapte care, în mod obiectiv, să apară ca fiind o faptă

ilicită, dar care sub aspect subiectiv, să fi fost săvârsită fără vinovăţie din partea autorului său.

Astfel, există ipoteza în care, desi există fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea

nu este angajată întrucât, sub aspectuv laturii subiective fapta a fost săvârsită fără vinovăţie, de

exemplu: o faptă cauzatoare de prejudicii săvârsită sub imperiul forţeie majore, ori fapta săvârsită

de o persoană lipsită de discernământ.

- este un act reprobabil din punct de vedere special, juridic si moral.

Orice conduită ilicită, indiferent de natura ei are un caracter antisocial, deoarece prin ea se

lezează drepturi subiective, bunuri, interese sau valori în a căror protegiuire si conservare este

interesată întreaga colectivitate umană.

Pe de altă parte, nu orice acţiune conştientă este şi un act ilicit, ci numai acela prin care se

încalcă drepturi legal recunoscute, sau se nesocotesc obligaţii juridice. De aceea se poate afirma

că acţiunea ilicită întotdeauna este corelată de o normă juridică prohibitivă prin care se interzice

ceva.

Toate faptele ilicite sunt contrare si normelor moralei, ele reprezintă atât încălcări ale

ordinii de drept, cât si ale moralei.

Realizarea conduitei ilicite se poate înfăptui fie prin comiterea unui fapt prohibit, printr-o

acţiune, fie prin omiterea săvârsirii unui fapt prescris ca obligatoriu de lege, adică printr-o

inacţiune.

93

Orice faptă comisivă care întruneşte condiţiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Este

deopotrivă faptă ilicită nu numai acţiunea, dar şi omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei

activităţi, ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia,

potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Există anumite situaţii în care deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane,

răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii sunt:

a) legitima apărare

b) starea de necesitate

c) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului

d) exercitarea unui drept subiectiv

e) consimţământul victimei

Legitima apărare. În doctrină a fost definită ca fiind fapta săvârsită în scop de apărare a

vieţii, a integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau a bunurilor, fie ale celui care se

apără, fie ale altuia sau a unui interes obştesc, împotriva atacului ilicit al unei alte perosane, fapta

de apărare prin care se pricinuieşte agresorului o pagubă37

.

Potrivit art.19 alin 2 din noul Cod penal38

, este în legitimă apărare persoana care

săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac metzerial, direct, imediat şi injust, care pune în pericol

persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională

cu gravitatea atacului.

O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârsită în următoarele

condţii:

- exista un atac material, direct, imediat si injust împotriva persoanei care comite fapta;

- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva

unui interes general;

37

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu -

Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.233 38

Legea nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României nr.510 din 24 iulie 2009, cu

modificările şi completările ulterioare

94

- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală, drepturile celui atacat ori

interesul public;

- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.

Săvârşirea faptei ilicite în legitimă apărare o lipseşte de caracter ilicit, astfel că nu mai

poate fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art.1360 Cod civil, nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a

cauzat agresorului un prejudiciu. Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii

adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.

Starea de necesitate este definită în art.20 alin.(2) din noul Cod penal ca fiind o cauză

care înlătură infracţiunea, adică înlătură caracterul penal al unei fapte săvârşită în anumite

împrejurări.

Ca element exonerator de răspundere starea de necesitate presupune că fapta a fost

săvârsită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat, viaţa, integritatea

corporală, sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau în interes

public.

În acest sens, art.1361 Cod civil dispune că cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus

sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau

pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii

fără justă cauză.

Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului–

fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost

săvârsită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului de

răspundere.

Conform art.1364 Cod civil, îndeplinirea unei activităţi ori permise de lege sau ordinul

superiorului nu îl exonerează pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale

săvârşite în asemenea împrejurări.

Executarea ordinului superiorului39

înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de

organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este

vadit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.

39

Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr.63 A/2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară,

Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pp.35-36

95

Exercitarea unui drept subiectiv, înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea

de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri

sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.

Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul

dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei

conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui

interes personal, direct, născut si actual, legitim si juridic protejat, în acord cu interesul obştesc si

cu normele de convieţuire socială40

.

Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:

1) dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne, respectiv potrivit

scopului economic si social în vederea căruia este recunoscut de lege;

2) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna-credinţă.

Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a

titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.

În dreptul civil, abuzul de drept este reglementat în art. 15 Cod civil care prevede că

niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul orin într-un mod

excesiv şi nerezonabil, contrar bunei –credinţe.

Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat

în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.

Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului

la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natura patrimonială sau morală cauzat prin

exercitarea abuzivă a dreptului său.

Consimţământul victimei, reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în

măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârsirea faptei, ca autorul

acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.

Rezultă că victima si-a dat consimţământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârsirea

unei fapte, la desfăşurarea unei activităţi care potenţial ar fi de natură să-i producă o pagubă;

victima si-a asumat deci riscul unei activităţi săvârsite de altcineva si care ar putea-o prejudicia.

Consimţământul este dat anterior săvârsirii faptei.

40

Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj - Napoca, 1988, p.49

96

Problema consimţământului victimei este rezolvată legislativ prin art.22 alin.(1) din noul

Cod penal care prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu

consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea

socială lezată sau pusă în pericol. Conform alin.(2), consimţământul persoanei vătămate nu

produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul

justificativ al acestuia.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu

Pentru orice formă de răspundere delictuală, inclusiv pentru răspunderea întemeiată pe

fapta proprie este esenţială existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu.

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită si

un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între acestea să fie un raport de

cauzalitate în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Codul civil impune această cerinţă prin art. 1.357 alin. (1) care prevede că cel care

cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârsită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.

În unele situaţii raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu poate fi stabilit cu

uşurinţă. Un exemplu în acest sens este stabilirea acestui raport între fapta persoanei care a furat

un lucru si paguba suferită de persoana al cărei lucru a fost furat.

Alteori acest demers al identificării raportului de cauzalitate este anevoios, deoarece

presupune în esenţă stabilirea dacă o anumită faptă ilicită a generat un anumit prejudiciu.

S-a observant că cel chemat să examineze raportul de cauzalitate trebuie să pornească de

la premisa caracterului obiectiv al acestuia si să desprindă acele fapte umane anterioare

prejudiciului, care au determinat în mai mare sau mică măsură paguba.

Vinovăţia

Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este

îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este

necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când

a săvârsit-o, deci cu vinovăţie.

Când se analizează vina celui care a cauzat prejudiciul se au în vedere latura subiectivă a

faptei, atitudinea subiectivă pe care autorul ei a avut-o faţă de faptă si de urmările acestea, la

97

momentul la care a săvârsit-o. Sub aspect terminologic latura subiectivă a faptei ilicite, ca

element al răspunderii juridice, în general este exprimată în mod diferit, în deosebitele ramuri ale

dreptului. Astfel această latură este exprimată prin termenul de vinovăţie atât în dreptul penal cât

si în materia răspunderii disciplinare. În dreptul civil latura subiectivă a faptei este exprimată prin

termenul de culpă, cu menţiunea că, în cazuri mai rare este folosit termenul de greşeală.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârsirii

faptei ilicite sau mai exact, la momentul imediat anterior săvârsirii acesteia, faţă de faptă si

urmările acesteia.

Vinovăţia presupune un factor intelectiv de conştiinţă, adică un anumit nivel de

cunoaştere, de conştiinţă, a semnificaţiei sociale a faptelor si urmărilor lor precum si un factor

volitiv de voinţă, concretizat în actul psihic de deliberare si decizie cu privire la comportamentul

pe care autorul urmează să-l adopte.

Răspunderea presupune, aşadar, săvârsirea fapteu cu vinovăţie, lipsa acesteia, înlătură

răspunderea chiar dacă fapta a fost săvârsită si prin ea a fost cauzat un prejudiciu.

Întemeierea răspunderii pe vinovăţia autorului constituie unul dintre fundamentele

importante ale răspunderii juridice, respectiv, deci, si ale răspunderii civile delictuale.

Aplicarea răspunderii numai în cazul comiterii faptei cu vinovăţie, constituie o necesitate

socială, în caz contrar răspunderea ar fi lipsită de latura educativă.

În mod excepţional este posibil ca în unele situaţii să prevaleze funcţia reparatorie a

răspunderii civile si stabilirea obligaţiei de reparare să fie posibilă chiar în lipsa elementului

vinovăţie. Un exemplu în acest sensar fi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de

lucruri ori răspunderea pentru fapte proprii ale unor persoane care au acţionat fără

discernământul faptelor lor.

Atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta si de urmările acesteia, presupune aşa cum

am menţionat mai sus doi factori:

- factorul intelectiv

- factorul volitiv

Factorul intelectiv

Presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor si

a urmărilor acestora.

Această condiţie este legată de următoarele aspecte:

98

- gradul de dezvoltare a puterii de cunoaştere umană în general, respectiv gradul de

dezvoltare a ştiinţei la un moment dat care să permită înţelegerea fenomenelor a legalităţilor

acestora, a raporturilor obiective de cauzalitate dintre diferitele fenomene a posibilităţilor de

preântâmpinarea unor efecte negative;

- determinarea puterii de cunoaştere în concret, a subiectului care acţionează si anume,

dacă acest subiect a avut posibilitatea (dacă trebuia si putea) să cunoască semnificaţia socială a

faptelor sale si a urmărilor acestora;

- separată de problema gradului de cunoaştere este problema persoanelor lipsite de

discernământ.

Lipsa discernământului este sinonimă cu absenţa factorului intelectiv si anume cu lipsa

vinovăţiei.

Factorul volitiv

Presupune întotdeauna libertatea de deliberare si de decizie din partea autorului faptei.

Lipsa acestei libertăţi are drept consecinţă lipsa vinovăţiei.

În concluzie vinovăţia implică o atitudine de conştiinţă faţă de faptă si de urmările

acesteia si un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta; conştiinţa creează

cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică a faptei.

Formele vinovăţiei civile:

Conform art.16, art.1358 şi art.1371 din Cod civil, formele pe care le îmbracă vinovăţia

sunt intenţia şi culpa.

Intenţia are două modalităţi:

- intenţie directă;

- intenţie indirectă.

La rândul ei, culpa are două modalităţi:

- culpa cu prevedere;

- culpa fară prevedere.

Intenţia directă există atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale si urmăreşte

producerea lui.

Intenţia indirectă există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu îl

urmăreşte, acceptă posibilitatea produceriiacestui rezultat.

99

Culpa cu prevedere sau temeritatea ori imprudenţa există atunci când autorul prevede

rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce.

Culpa fără prevedere sau neştiinţă ori neglijenţă există atunci când autorul faptei nu

prevede rezultatul ei,desi trebuia să-l prevadă.

În strânsă legatură cu vinovăţia apare si o altă condiţie, respectiv existenţa capacităţii

delictuale a celui ce a săvârsit fapta ilicită. Pentru a fi considerate răspunzatoare de propria sa

faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală.

Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovaţiei.

Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:

1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţa a

discernământului începând cu vârsta de 14 ani (art.1366 alin.(2) Cod civil);

2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează

discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate că au capacitate

delictuală.

3. în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă

victima prejudiciului va reusi să facă dovada că la momentul săvârsirii faptei ilicite interzisul a

acţionat cu discernământ (art.1366 alin.(1) Cod civil).

În ce priveşte alienatul mintal sau debilul mintal, dacă nu este pus sub interdicţie, va trebui

să facă dovada lipsei lor de discernământ; dacă însă au fost pusi sub interdicţie, răspunderea

interzisului va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reusi să facă dovada că, la

momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisul a acţionat cu discernământ.

În absenţa discernământului, autorul faptei ilicite înseamna că nu va datora despagubiri

victimei (art.1367 alin.(1) Cod civil).

Cauzele care înlătură vinovăţia autorului faptei prejudiciabile sunt:

- fapta imputabilă exclusiv victimei;

- fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;

- cazul fortuit (acesta nu are însă efect exonerator în cazul formelor de răspundere civilă

delictuală obiectivă);

-forţa majoră.

100

6. RĂSPUNDEREA CIVILĂ . (II)

RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

Codul civil tratează răspunderea pentru fapta altuia în cuprinsul secţiunii a 4-a,

intitulată omonim, a capitolului al IV-lea, Răspunderea civilă, al Titlului al II-lea, Izvoarele

Obligaţiilor, din Cartea a V-a, Despre obligaţii.

Poate cea mai spectaculoasă inovaţie, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta

altuia constă în consacrarea in terminis, în cuprinsul noului Codului civil, respectiv al art. 1372, a

unui principiu al răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane, cu referire, în acest

din urmă sens, la minori si la persoanele puse sub interdicţie.41

Stabilirea acestei răspunderi are la bază, întotdeauna, o sumă de relaţii existente între au-

torul direct al faptei ilicite prejudiciabile si persoana chemată de lege să răspundă pentru acea

faptă, cum sunt, de exemplu, relaţiile de familie existente între părinţi si copii lor minori sau

raporturile de subordonare dintre comitenţi si prepusii acestora ori relaţiile dintre cadrele

didactice si elevii acestora si dintre meşteşugari si ucenicii lor. În toate aceste cazuri, răspunderea

pentru fapta altuia are la bază existenţa unor raporturi în temeiul cărora persoana răspunzătoare

exercită o autoritate asupra autorului faptei prejudiciabile, constând în supravegherea, educarea,

creşterea sau controlul activităţii acestuia.Raporturile dintre cei doi sunt, în principiu, de

subordonare.

Răspunderea pentru fapta altuia constitue o măsura complementară de ocrotire a

intereselor victimei prejudiciate, nesubstituindu-se răspunderii civile pentru propria-i fapta

ilicită a autorului prejudiciului, ci adăugându-se acesteia, oferind victimei facultatea de a alege

calea optimă pentru a-si vedea restabilită situaţia, în aşa fel încât, în urma obţinerii despăgubirii,

să se regăsească în poziţia pe care ar fi avut-o dacă fapta ilicită păgubitoare nu ar fi avut loc.42

41

Radu I. Motica, Florin I. Mangu, Noile Coduri ale României- Studii și Cercetări Juridice, Aspecte noi privind

reglementarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia în Noul Cod civil, Editura Universul

Juridic,2011,p.244 42

Radu I. Motica, Florin I. Mangu, op. cit., p.245

101

6.1.Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

Reglementare legală. Domeniul de aplicare

Potrivit art. 1372 alin. 1 Cod civil, „cel care în temeiul legii, al unui contract ori unei

hotă-râri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub

interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane”.

Acest text de lege reglementează o formă de răspundere pentru fapta altuia, ipoteza în

care devine incident textul respectiv fiind aceea când minorul sau cel pus sub interdicţie

săvârşeşte o faptă ilicită prin care cauzează prejudicii unei alte persoane.

În cazul prejudiciilor cauzate de minori, răspunderea pe temeiul art. 1372 alin. 1 Cod

civil revine părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei,

tutorelui, curatorului special sau oricărei alte persoane care avea obligaţia de supraveghere a

minorului la momentul săvârsiri faptei.

Pentru prejudiciile cauzate de persoana pusă sub interdicţie, răspunderea revine tutorelui

sau curatorului special numit până la preluarea funcţiei de către noul tutore.

În legătură cu persoanele pentru care se răspunde, dispoziţia legală face referire la minori

şi la persoane puse sub interdicţie.

Conform art. 38 alin. 2 Cod civil, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani,

aşa încât, în categoria minorilor poate fi încadrată cu succes orice persoană aflată sub vârsta de

18 ani.

În privinţa persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, textul art.164 din acelasi act

normativ califică pentru această masură de ocrotire pe orice persoană care nu are discernământul

necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, nefăcând

nici o referire la vârsta acesteia, mai mult, putând fi pus sub interdicţie judecătorească inclusiv

minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă. De la data la care hotarârea judecătorească de

punere sub interdicţie a rămas definitivă, aceasta îsi produce efectele, potrivit dispoziţiei de

principiu cuprinse în art.169 Cod civil, astfel că, începând cu acea dată, persoana pusă sub

interdicţie va avea vocaţia includerii sale în sfera persoanelor pentru care se răspunde civil

delictual, conform art.1372 Cod civil.

Referitor la persoanele chemate de lege să răspundă, art. 1372 Cod civil face vorbire

despre cel care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să

supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie

102

Sfera persoanelor pentru care se răspunde, precum si sfera persoanelor răspunzătoare în

temeiul art. 1372 Cod civil constituie argumente că textul legal în discuţie instituie un principiu

general de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârsite de persoanele

prezumate de lege ca fiind lipsite de discenământ în plan delictual, precum şi de minorii cu

vârsta între 14 si 18 ani43

.

Fundamentarea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

Referitor la fundamentul acestei răspunderi, ca raţionament filozofic si, concomitent,

logico-juridic care justifică, în condiţiile societăţii contemporane, angajarea răspunderii pentru

prejudiciul cauzat prin fapta unei persoane care, datorită vârstei sau stării sănătăţii sale mintale,

are nevoie de supravegherea altei persoane, pentru decelarea acestuia apreciem că trebuie plecat,

de pe o parte, de la conţinutul noţiunii de supraveghere, iar pe de altă parte, de la analiza

dispoziţiei cuprinse în alin.(3) din art. 1372 Cod civil.44

Astfel, acţiunea de a supraveghea presupune a veghea, a păzi cu grijă, cu autoritate, a

urmării cu atenţie, a observa , a avea sub control.

Pentru prejudiciile cauzate de minor, art. 1372 alin. (3) Cod civil distinge între situaţia în

care răspunderea revine părinţilor sau, dupa caz, tutorelui si situaţia în care răspunderea revine

altei persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului.

Angajarea răspunderii părinţilor sau, în cazul minorului lipsit de ocrotire părintească, a

tutorelui se fundamantează pe neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare, obligaţie instituită

de art. 261 Cod civil, potrivit căruia părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de

creştere si educare a copiilor lor minori , precum şi de art. 134 Cod civil, care prevede în alin. (1)

că tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor, iar în alin. (2) că tutorele este obligat să asigure

îngrijirea minorului, sănătatea si dezvoltarea lui fizică si mentală,educarea, învătătura si

pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui45

.

Odată cu dobândirea autorităţii asupra minorului sau a bolnavului psihic pus sub

interdicţie, persoana responsabilă dobândeşte şi îndatorirea de a suporta consecinţele faptelor

prejudiciabile săvârsite de către aceştia. Primind a controla, a organiza, a îndruma şi a dirija

43

Liviu Pop, Reglementarea răspunderii delictuale pentru fapta altuia în textele Noului Cod civil, în Dreptul

nr.5/2010, p.18. 44

Radu I. Motica, Florin I. Mangu, op. cit., p.250 45

Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu,op. cit. 2012, p.258

103

activitatea şi modul de viaţă al unei astfel de persoane care, din pricina lipsei sale de

discernământ, nu se poate îngriji singură de propriile-i interese, cel ţinut la supraveghere

garantează societăţii că, atât timp cât persoana supravegheată de el se află sub autoritatea sa,

acesta nu va comite fapte ilicite prejudiciabile, între atribuţiile supraveghetorului intrând si aceea

de a împiedica săvârsirea unor astfel de fapte,prin monitorizarea permanentă a activităţii celui

supravegheat; în cazul în care, aflându-se sub supraveghere, minorul sau bolnavul psihic pus sub

interdicţie judecătorească săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă, supraveghetorul va suporta

consecinţele negative ale acesteia, el însusi luând asupra sa acest risc.46

Fundamentarea răspunderii prezintă importanţă pentru determinarea conţinutului

prezumţiilor care operează în favoarea victimei, după ce aceasta dovedeşte îndeplinirea

condiţiilor generale ale răspunderii părinţilor. Totodată, fundamentarea răspunderii reprezintă

importanţă practică si sub aspectul posibităţii de exonerare de răspundere prin probarea

împrejurării că nu s-a putut împiedica fapta prejudiciabilă, în sensul că este mai uşor să se

probeze imposibilitatea neculpabilă de a exercita, la un moment dat, supravegherea minorului,

decât să se probeze că au fost exercitate constant si ireproşabil toate îndatoririle părinteşti (deci

nu numai pe cele referitoare la supravegherea minorului, ci si la creşterea si educarea acestuia).

În cea ce ce priveşte fundamentarea răspunderii tutorelui pentru fapta persoanei puse sub

interdicţie judecătorească, aceasta constă în neîndeplinirea obligaţiilor de supraveghere a celui

pus sub interdicţie.47

În concluzie, fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită prejudiciabilă a

minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie îl constitue garanţia suportării riscului de

autoritate, care incumbă celui care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti ori al unui

contract este obligat să supravegheze minorul sau persoana pusă sub interdicţie.

Condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

Răspunderea celui care avea să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub

interdicţie presupune îndeplinirea, în primul rând, a condiţiilor necesare angajării răspunderii

civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana minorului sau a celui pus sub

interdicţie, întrucât acesta este autorul propriu-zis al faptei pentru care părinţii sunt chemaţi să

46

Radu I. Motica, Florin I. Mangu, op. cit., p.252. 47

Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu,op. cit. p.258

104

răspundă.

Există însă o particularitate, în sensul că, potrivit art.1372 alin.(2) Cod civil, răspunderea

subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta

proprie.

În consecinţă, aplicarea art. 1372 alin.(1) Cod civil nu este condiţionată de vinovăţia

minorului sau a persoanei pusă sub interdicţie.

Victima prejudiciului trebuie să facă dovada condiţiilor generale ale răspunderii civile

delictuale:

a) existenţa prejudiciului;

b) existenţa faptei ilicite a minorului sau a celui pus sub interdicţie;

c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu.

Pe lângă aceste condiţii cu valoare generală, răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe

dispoziţiile art. 1372 Cod civil intervine numai dacă sunt întrunite şi două condiţii speciale:

1. minoritatea sau, după caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicţie al autorului

faptei ilicite prejudiciabile;

2. existenţa obligaţiei de supraveghere a autorului nemijlocit în sarcina persoanei

răspunzătoare, obligaţie născută ori direct din lege, ori dintr-o hotărâre judecătorească, ori dintr-

un contract.

Minoritatea sau, după caz, statutul de persoană pusă sub hotărâre judecătorească trebuie

să existe în momentul în care autorul direct al prejudiciului a săvârsit fapta ilicită păgubitoare48

.

În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor sau a tutorelui pentru fapta minorului, dacă

victima a făcut dovada celor trei condiţii generale care se apreciază în persoana minorului, ea va

beneficia de trei prezumţii, care de data aceasta îi vizează pe parinţi sau pe tutore: -

1.prezumţia că în executarea obligaţiei de creştere si educare au existat abateri, care urmează a fi

privite ca adevărate acţiuni sau inacţiuni ilicite;

2.prezumţia existenţei vinovăţiei părinţilor sau a tutorelui (de regulă, sub forma neglijenţei) în

privinţa acestor abateri; -

3.prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste abateri si fapta prejudicia-bilă

săvârsită de minor, în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de

creştere si educare a făcut posibilă săvârsirea faptei respective de către minor.

48

Radu I. Motica, Florin I. Mangu, Noile Coduri ale României, op. cit., p.262-263.

105

Aceste prezumţii pot fi înlăturate, părinţii sau tutorele fiind astfel exoneraţi de

răspundere, dacă se face dovada, potrivit art. 1372 alin.(3) Cod civil că fapta copilului constituie

urmarea unei alte cauze decât modul în care si-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul

autorităţii părinteşti.

Potrivit art. 1374 alin. (1) Cod civil, părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt

îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care obligţia de supraveghere a minorului la data

săvârşirii faptei prejudiciabile. Textul trebuie interpretat extensiv, în sensul că, pentru identitate

de raţiune, în cazul în care ocrotirea minorului se realizează prin tutelă, tutorele nu va răspunde

dacă dovedeşte că sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii unei alte persoane care avea

obligaţia de supraveghere a minorului la data care acesta a săvârsit fapta prejudiciabilă.

Referitor la răspunderea altor persoane (decât părinţii sau tutorele) care aveau obligaţia

de supraveghere a minorului, precum şi răspunderea tutorelui pentru prejudiciul cauzat de

persoana pusă sub interdicţie, dacă victima a făcut dovada celor trei condiţii care se apreciază în

persoana minorului sau celui pus sub interdicţie, ea va beneficia de trei prezumţii:

- prezumţia că obligaţia de supraveghere nu a fost îndeplinită;

- prezumtia vinovăţiei celui care avea obligaţia de supraveghere în ceea ce priveşte

această neîndeplinire;

- prezumţia existenţei legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei de suprave-

ghere si săvârsirea de către minor sau de către persoana pusă sub interdicţie judecătorească a

faptei prejudiciabile.

Angajarea răspunderii presupune şi îndeplinirea condiţiei speciale, că minorul sau cel pus

sub interdicţie se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea celui chemat să răspundă la data

săvârsirii faptei ilicite. În legătură cu această condiţie, dacă este cazul, urmează a se cerceta

motivele pentru care minorul sau cel pus sub interdicţie, ce trebuia să se afle sub supravegherea

unei anumite persoane, nu se afla în fapt sub această supraveghere, iar dacă se constată o acţiune

sau omisiune a celui care avea obligaţia de supraveghere, cara a permis crearea unei asemenea

situaţii, răspunderea acestuia va fi angajată; în schimb, dacă sustragerea de sub supraveghere a

minorului sau a celui pus sub interdicţie nu este imputabilă persoanei care avea obligaţia de

supraveghere, răspunderea acesteia nu poate fi angajată.49

49

Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu, op. cit,, p.260.

106

Referitor la modul de executare a obligaţiei de supraveghere, în doctrină50

s-a afirmat că

art.1372 Cod civil ar trebui să facă referire la supravegherea cu titlu permanent a minorului sau a

celui pus sub interdicţie judecătorească, deoarece numai în acest mod poate fi acceptată idea

exercitării unei autorităţi privind controlul modului de viaţă şi organizarea activităţii persoanei

supravegheate.

Efectele răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

Răspunderea civilă delictuală a celui obligat la supraveghere, bazată pe dispoziţiile art.

1372 Cod civil, poate fi antrenată, prin acţiunea civilă a victimei prejudiciului sau a persoanei

îndreptăţite la despăgubire, indiferent de faptul că răspunderea pentru fapta proprie a

făptuitorului nemijlocit a fost angajată sau nu.51

Victima prejudiciului are următoarele opţiuni:

- să pretindă despăgubiri de la cei responsabili cu supravegherea(în situaţia în care

acţiunea victimei se va admite, deopotrivă, faţă de ambii părinţi, aceştia vor fi obligaţi, potrivit

dispoziţiilor art. 1382 Cod civil, în solidar;

- să pretindă despăgubiri de la minor sau de la cel pus sub interdicţie, pe temeiul art. 1357

Cod civil, ceea ce presupune, printre altele, dovedirea vinovăţiei acestuia, deci a împrejurării

existenţei discernământului la data săvârsirii faptei ilicite;

- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe cel responsabil

cu supravegherea, pe temeiul art. 1372 Cod civil, cât şi pe autorul faptei,pe temeiul art. 1357

Cod civil52

.

Corelaţia dintre răspunderea părinţilor si răspunderea altei persoane care avea

obligaţia de supraveghere a minorului

Dacă nu este îndeplinită condiţia specială referitoare la săvârsirea faptei în timp ce minorul

se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei anumite persoane, devine incidentă

răspunderea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile

angajării acesteia.

50

L. R. Boilă, Fundamentul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de către minori sau de către persoanele

puse sub interdicţie, în Dreptul nr. 3/2010, p.24. 51

Radu I. Motica, Florin I. Mangu, Noile Coduri ale României, op. cit., p.268. 52

Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu, op. cit. , p.260

107

Dacă fapta ilicită a fost săvârsită în timp ce minorul se afla sau trebuia să se afle sub

supravegherea unei alte persoane decât părintii sau, după caz, tutorele, rezultă din art. 1374 alin.

(1) Cod civil că răspunderea părinţilor sau a tutorelui poate interveni numai cu titlu subsidiar,

adică numai atunci când, în prealabil, persoana care avea obligaţia de supraveghere a dovedit că,

desi a exercitat o supraveghere corespunzătoare, nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.

Acţiunea în regres

Fiind obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a minorului sau a

persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, persoana răspunzătoare, stingând în integralitate

datoria, are o acţiune în regres îndreptată împotriva făptuitorului direct, întemeiată pe prevederile

art. 1384 Cod civil. Textul legal statuează asupra existenţei acestui drept de regres împotriva

aceluia care a cauzat prejudiciul doar în condiţiile în care acesta este răspunzător pentru

prejudiciul cauzat (art.1384 alin (1). Aceasta înseamnă că pentru a avea câştig de cauză în

acţiunea în regres îndreptată împotriva autorului direct al prejudiciului, persoana responsabilă

trebuie să dovedească, în privinţa acestuia, existenţa celor patru condiţii ale răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie impuse de prevederile art. 1357 Cod civil, inclusiv vinovăţia

acestuia.

În acest sens, persoana răspunzătoare se va confrunta cu două situaţii distincte, în funcţie

de cum vârsta minorului este de sub 14 sau peste 14 ani.

Dacă minorul are sub 14 ani, potrivit dispoziţiilor art. 1366 alin. (1) Cod civil, el se

bucură de prezumţia legală relativă a lipsei discernământului faptelor sale. În aceeasi situaţie se

găseşte, potrivit aceleiasi dispoziţii legale, si interzisul judecătoresc. În aceste condiţii, per-soana

responsabilă va fi ţinută să probeze că, la momentul săvârsiri faptei ilicite prejudicia-bile,

minorul sub 14 ani sau interzisul judecătoresc a avut discernământul faptelor sale, capacitate

delictuală.

Soluţia este diferită în cazul în care autorul nemijlocit avea, la momentul săvârsiri faptei

ilicite prejudiciabile vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani. În acest caz, art. 1366 alin. (2) Cod civil,

îimpotriva lui funcţionează prezumţia legală relativă a existenţei discenământului, ceea ce

simplifică sarcina persoanei răspunzătoare. pentru a se exonera de răspundere, în speţă, pentru a

respinge acţiunea în regres a persoanei responsabile, minorul va trebui, de data aceasta el, să facă

108

dovada că, la momentul comiterii faptei ilicite păgubitoare, nu avea dicernământul faptelor sale,

răsturnând, în acest fel, prezumţia instituită de art. 1366 alin.(2) Cod civil

6.2. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

Reglementarea legală. Domeniul de aplicare

Potrivit art. 1373 alin. (1) Cod civil, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat

de prepusii săi ori de câte ori fapta săvârsită de aceştia are legătură cu atribuţiile sale sau cu

scopul funcţiilor încredinţate.

A determina domeniul de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

înseamnă a defini termenii de comitent şi de prepus, adică de a defini noţiunea de raport de

prepuşenie.

Art. 1373 alin (2) Cod civil defineşte termenul de comitent ca fiind persoana care în

virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea si controlul asupra

celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

Esenţial pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de

subordonare care îsi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă între ele, o

persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născân-du-se

astfel dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma si controla activitatea

prepusului, acesta din urmă fiind ţinut să urmeze îndrumările primite.

Raportul de prepuşenie poate să izvorască din anumite situaţii juridice sau chiar situaţii

de fapt. Acest raport se naşte, cel mai adesea, dintr-un contract de muncă în care comitentul este

angajatorul, iar prepusul este angajatul, esenţa acestui contract fiind subordonarea salariatului

faţă de angajator.

În cazul în care cel angajat în muncă săvârşeşte fapta ilicită în timp ce era detaşat la o altă

unitate, calitatea de comitent o are această din urmă unitate deoarece munca, fiind prestată în

interesul acestei noi unităţi, pe timpul cât prepusul lucrează în cadrul ei, este subordonat acesteia,

fiind obligat să respecte condiţiile de muncă si de disciplină în muncă impuse de unitatea la care

este detaşat.

S-a considerat că disocierea raportului de prepuşenie de contractul individual de muncă

poate fi generată si autonomia specifică anumitor profesii, cum este cazul exercitării profesiei de

medic, precizându-se că medicul ar avea calitatea de prepus al unităţii sanitare în care lucrează

109

numai în legătură cu îndatoririle de serviciu stabilite prin regulamentele sanitare, nu însă si în

privinţa asistenţei medicale pe care o acordă pacientului, precum si că infirmierii au în toate

cazurile calitatea de prepusi ai unităţii sanitare53

.

Raportul de prepuşenie poate să se întemeieze şi pe calitatea de membru al unei unităţi

cooperatiste, deoarece în procesul muncii se institue un raport de subordonare între cooperativă

şi membrii acesteia.

Cu caracter de excepţie, raportul de prepuşenie poate să rezulte şi dintr-un contract de

mandat, dacă prin contract se institue o subordonare totală a mandatarului faţă de mandant.

Raportul de prepuşenie poate rezulta si dintr-o situaţie extracontractuală, cum este cazul

aşa-numitor prepuşi ocazionali, adică acele persoane cărora, în temeiul unei relaţii apropiate şi al

încrederii pe care această relaţie o inspiră (soţ, copii etc.), li se încredinţează, temporar, o sarcină

determinată ce nu presupune o calificare deosebită.

Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului se fundamentează pe ideea de garanţie.

Astfel, prin art. 1373 Cod civil se instituie o obligaţie de garanţie a comitentului, în

solidar cu prepusul, faţă de victima prejudiciului, garanţie menită să ofere victimei posibilităţi

mai mari de a fi despăgubită.

Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus

mai multe teorii 54

:

- teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se

întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea

prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea

prepusului se face prin concurs;

- teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume

şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul

53

Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972, p.289; Constantin Stătescu,

Corneliu Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor,Editura All Beck, București, 1998,p.247. 54

Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 216; Aurelian Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind

repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau de lucruri, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1978, p.29; Liviu Pop,

op. cit., pp.274-279; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pp.265-267; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.

cit., pp.283-291;

110

comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea

despăgubirilor plătite victimei;

- teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument

faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei

teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane

şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor

juridice nu şi a faptelor juridice;

- teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie

absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie,

comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.

Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

Condiţii generale

Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în persoana prepusului

trebuie întrunite toate condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Astfel, victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei următoarelor elemente:

-fapta ilicită săvârsită de prepus;

-existenţa prejudiciului;

-raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu;

-vinovăţia prepusului;

-inexistenţa unei cauze exoneratoare.

Condiţii speciale

Alături de condiţiile generale, potrivit art. 1373 Cod civil, mai trebuie îndeplinite două

condiţii:

- existenţa, la data săvârsirii faptei, a raportului de prepuşenie;

- săvârsirea faptei de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-

au fost încredinţate de comitent.

În analiza celei de-a doua condiţii speciale, trebuie deosebite mai multe situaţii.

a) Comitentul nu răspunde dacă între fapta ilicită săvârsită de prepus si funcţiile acestuia

111

de către comitent nu există nicio legătură (de exemplu, fapta a fost săvârsită în concediu sau în

drum spre locul de muncă ori spre casă);

b) Se va angaja răspunderea comitentului dacă prepusul cauzează prejudiciul acţionând,

în mod neglijent sau imprudent, în cadrul normal al funcţiei încredinţate sau cel puţin în limitele

scopului pentru care i-a fost conferită funcţia respectivă.

Efectele răspunderii

Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent si victima

prejudiciului

Victima are următoarele posibilităţi:

- să pretindă despăgubiri de la comitent pe temeiul art. 1373 Cod civil;

- să pretindă despăgubiri de la prepus pe temeiul art. 1357 Cod civil ;

- să cheme în judecată, spre a fi obligaţi la despăgubiri în solidar, atât pe comitent, cât si

pe prepus.

Solidaritatea dintre comitent si prepus se întemeiază pe art. 1383 Cod civil, având în

vedere că pentru prejudiciul cauzat victimei răspund atât prepusul, pentru propria faptă, cât si

comitentul, pentru fapta prepusului, iar textul de lege menţionat se referă la cei care răspund

pentru o faptă prejudiciabilă, fără a deosebi după cum ar fi vorba de răspunderea pentru fapta

proprie sau de răspunderea pentru fapta altuia.

Dacă este chemat în judecată, comitentul are interesul de a chema în garanţie pe prepus,

având în vedere că, pe de o parte răspunderea comitentului intervine numai dacă sunt întrunite

condiţiile necesare angajării respunderii prepusului pentru fapta proprie, iar, pe de altă parte, se

asigură succesul acţiunii în regres a comitentului.

Solidaritatea dintre comitent si prepus ridică unele probleme în cazul pluralităţii de co-

mitenţi si de prepusi, privite în cadrul raporturilor dintre victimă si comitent. Ca regulă, trebuie

reţinut că fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă proporţional cu contribuţia

prepusului său, solidaritatea prepusilor neatrăgând solidaritatea comitenţilor. Astfel:

- dacă prepusii unor comitenţi diferiţi au săvârsit împreună o faptă ilicită si prejudiciabilă,

victima nu este îndreptăţită să pretindă de la fiecare comitent decât partea de despăgubire

aferentă vinovăţiei propriului prepus ;

112

- dacă prepusii unor comitenţi diferiţi prejudiciază pe unul dintre aceşti comitenţi, se

aplică o soluţie similară, comitentul victimă neputând să invoce o solidaritate a celorlalţi co-

mitenţi între ei.

Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus.

Regresul comitentului

Răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima, care va

obţine în condiţii mai sigure repararea integrală a prejudiciului, ceea ce justifică recunoaşterea

dreptului de regres al comitentului ce a plătit despăgubirile împotriva prepusului, acesta fiind

ţinut să suporte, în cele din urmă, consecinţele faptei sale ilicite. În acest sens, art. 1384 alin (1)

Cod civil dispune că cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia

care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru

prejudiciul cauzat.

Acţiunea în regres a comitetului este o acţiune civilă de drept comun, întrucât comitentul,

prin plata despăgubirilor,se subrogă în drepturile victimei, potrivit art.1596 lit.(c) Cod civil, fiind

vorba de o subrogaţie personală care operează de drept,iar acţiunea pe care victima putea să o

exercite împotriva prepusului era o acţiune civilă întemeiată pe art.1357 Cod civil. Comitentul are

dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite, astfel că acţiunea în regres

nu se va diviza,întrucât comitentul este considerat un codebitor solidar care plăteşte o datorie

făcută în interesul executiv al unui alt codebitor solidar, aplicându-se prin asemănare art.1459

Cod civil.

În cazul unei pluralităţi de comitenţi şi de prepusi, problemele ce vizeaza regresul

comitentului care a plătit despăgubirea trebuie rezolvate ţinându-se cont nu numai de

împrejurarea potrivit căreia comitentul are poziţia atât de codebitor solidar ce a plătit datoria în

folosul exclusiv al altui codebitor solidar, cât si de fidejusor lipsit de beneficiul discuţiunii, ci si

de prevederile art. 1384 alin.(3) Cod civil, care dispune că dacă prejudiciul a fost cauzat de mai

multe persoane, cel care , fiind raspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se

poate întoarce si împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau,

dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi

limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde si nu poate depăsi

partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

113

În consecinţă:

- se menţine solidaritatea doar a propriilor prepusi în cadrul regresului comitentului

plătitor;

- dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar fiecare dintre comitenţi sau doar unul

dintre ei a plătit despăgubiri proporţional cu vinovăţia propriului prepus, regresul comitentului

plătitor se exercită exclusiv împotriva propriului prepus;

- dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar unul dintre comitenţi plăteşte victimei o

sumă mai mare decât aceea la care îl angaja raportul de prepuşenie, atunci se diferenţiază mai

multe ipoteze:

a)comitentul care a plătit, pentru ceea ce a achitat peste partea aferentă a prepusului lui,

poate acţiona în regres împotriva celorlalţi comitenţi, aceştia vor fi obligaţi la partea ce revenea

fiecăruia în raport cu prepusul lui, iar, la rândul lor, vor putea acţiona în regres împotriva

propriului prepus;

b) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusului lui pentru întreaga

sumă plătită, caz în care prepusul va putea acţiona pe ceilalţi prepusi în parte pentru partea de

despăgubire ce le revine fiecăruia;

c) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusilor celorlalţi

comitenţi, printr-o acţiune divizibilă corespunzător părţii din despăgubire ce revine fiecăruia.

Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea comitentului

În cazul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de către un minor care are

calitatea de prepus, în temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil, răspunderea părinţilor sau a altei

persoane care era obligată la supravegherea minorului va fi înlăturată de răspunderea

comitentului. Pentru justificarea acestei soluţii se iau în considerare urmatoarele argumente:

- asumarea totală şi exclusivă a răspunderii de către comitent pentru faptele prepusului în

cadrul însărcinărilor primite, constitue fundamentarea răspunderii comitentului;

- dacă minorul, in baza unui contract de muncă are calitatea de prepus,el este echivalent

majorului în executarea acestui contract, cea ce privează de suport angajarea răspunderii

părinţilor sau a persoanei care avea obligaţia de supraveghere pentru prejudiciul cauzat prin

săvârsirea unei fapte ce decurge din această executare.

114

Există şi o excepţie, în temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil care prevede că în cazul în

care comitentul este părintele minorului care a săvârsit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta

asupra temeiului răspunderii.

6.3. Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale

6.3.1.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Reglementare legală şi domeniul de aplicare

Potrivit art. 1376 alin.(1) Cod civil oricine este obligat să repare, independent de orice

culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.

Pentru antrenarea acestei răspunderi, este necesară o singură condiţie specială, adică

lucrul care a cauzat paguba să se afle în momentul producerii prejudiciului în paza unei

persoane.55

Refereritor la domeniul de aplicare, trebuie stabilit sensul noţiunilor de lucru, de pază

juridică, de cauzare a prejudiciului de către lucru, fiind necesare si unele precizări în legătură cu

persoanele îndreptăţite să se prevaleze de dispoziţiile art.1376 alin. (1) Cod civil

a) Referitor la noţiunea de lucru, art.1376 alin.(1) Cod civil se aplică:

- atât bunurilor mobile ,cât şi bunurilor imobile, cu excepţia acelora pentru care, în baza

unor dispoziţii din Codul civil sau din alte acte normative, este instituită o formă distinctă de

răspundere civilă delictuală;

- atât bunurilor având dinamism propriu, cât si bunurilor lipsite de acest dinamisn;

- atât bunurilor aflate în staţionare, cât si bunurilor aflate în mişcare;

- atât bunurilor periculoase, cât si bunurilor nepericuloase.

b) Referitor la noţiunea de pază, art.1376 alin.(1) Cod civil, referindu-se la persoana care

deţine paza lucrului, nu face vreo distincţie între paza juridică si paza materială (aceasta din urmă

rezultând din contactul direct, material si nemijlocit cu lucrul), totusi, o asemenea distincţie este

impusă de art. 1377 Cod civil, care stabileşte că are paza lucrului proprietarul ori cel care, în

temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod

independent cotrolul si supravegherea asupra lucrului si se serveşte de aceasta în interes propriu.

În consecinţă, răspuderea întemeiată pe art.1376 alin. (1) Cod civil revine persoanei care, la data

55

T. Bodoașcă, S.O. Nour, I.Puie, op. cit., p. 247

115

cauzării prejudiciului, deţinea paza juridică a lucrului, iar nu persoanei care deţinea numai paza

materială, deoarece aceasta din urmă persoană nu se serveşte de lucru în interes propriu.

Până la proba contrară, proprietarul este prezumat a fi deţinătorul pazei juridice la data

cauzării prejudiciuluide către lucru. Proba contrară constă în dovedirea transmiterii în drept sau

chiar în fapt a pazei juridice către o altă persoană.

O prezumţie simplă de pază juridică funcţionează în cazul titularilor unor

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Paza juridică mai poate rezulta şi dintr-un contract prin care s-ar transmite cu titlu

temporar puterea independentă de control şi supraveghere asupra lucrului, (locaţiune, comodat

etc.), deci paza juridică a lucrului poate să revină unei alte persoane decât proprietarul (unui

simplu detentor) în temeiul contractului prin care a fost transmisă folosinţa lucrului respectiv.56

c) Referitor la noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului,trebuie avut în vedere că

nu se poate face abstracţie de existenţa factorului uman, oricât de redusă ar fi influenţa acestuia.

Art. 1376 alin.(1) Cod civil devine incident în acele situaţii în care lucrul a contribuit în mod

decisiv, prin particularităţile sale, la apariţia pagubei, chiar dacă în relaţia de cauzalitate s-au

interpus, într-o manieră secundară, intervenţiile umane. Dacă însă lucrul a constituit o simplă

prelungire a faptei omului, atunci se va angaja răspunderea autorului pe temeiul art. 1349 Cod

civil, iar nu răspunderea persoanei care deţinea paza juridică a lucrului pe temeiul art.1376

alin.(1) Cod civil.

d) Referitor la persoanele îndreptăţite să invoce art.1376 alin.(1) Cod civil, se impun unele

precizări care vizează situaţia în care prejudiciul a fost cauzat unei persoane care a folosit sau a

participat la folosirea lucrului respectiv :

- dacă între persoana care deţine paza juridică a lucrului şi victimă se încheiase un

contract privind folosirea lucrului, se vor aplica regulile răspunderii civile contractuale, cu

excepţia cazului în care lucrul provoacă decesul sau o vătămare corporală, când, datorită naturii

nepatrimoniale a drepturilor lezate, se admite că devin incidente prevederile art.1376 alin.(1)

Cod civil;

- dacă victima se foloseşte de lucru fară acordul celui care deţine paza juridică,

răspunderea va interveni numai dacă se face dovada intenţiei sau culpei grave a celui care deţine

paza juridică a lucrului.

56

Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu,op cit., p. 268

116

Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Opiniile si soluţiile propuse în doctrina şi în jurisprudenţă se încadrează în cele două

mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.

Concepţia răspunderii subiective

Potrivit acestei concepţii, răspunderea instituită de art.1376 alin.(1) Cod civil se

fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.

În planul concepţiei subiective, s-au formulat următoarele teorii:

- prezumţia relativă de culpa a paznicului juridic

- prezumţia absolută de culpa a paznicului juridic; cu consecinţa că numai forţa majoră ar

putea răsturna o asemenea prezumţie;

- existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine inconvenientele

teoriilor precedente, apreciindu-se ca apariţia prejudiciului este cea mai bună dovadă ca nu s-a

executat obligaţia de pază juridică.

Concepţia răspunderii obiective

Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului

juridic.

O primă teorie a concepţiei obiective a fost fundamentarea acesteia pe ideea de risc, în

sensul ca cel care profită de foloasele unui lucru trebuie să suporte si riscul reparării prejudiciilor

cauzate de acesta unor terţe persoane.

O altă teorie este aceea conform căreia art.1376 alin.(1) Cod civil, instituie o prezumtie

de răspundere, care este invocată în cele mai multe hotărâri judecătoreşti, pronunţate în ultima

perioadă.

Condiţiile răspunderii

Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii:

- existenţa prejudiciului

117

- raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si lucru; raportul de cauzalitate se referă la fapta

lucrului si nu la fapta proprie a paznicului lucrului;

- faptul că lucrul se afla în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic juridic nu

trebuie dovedită, deoarece până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine

proprietarului, titularului unui alt drept real sau posesorului.

Cauzele de exonerare de răspundere

Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze

exoneratoare de răspundere:

- fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile

unei adevarate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea

paznicului juridic;

- fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul si paznicul

juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de participare

si de vinovăţie al fiecăruia;

- forţa majoră duce la exonerarea totală de răspundere a paznicului juridic al lucrului nu si

cazul fortuit, desi ambele exclud vinovăţia acestuia.


Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la persoana care deţine

paza juridică a lucrului sau de la paznicul material, însă numai pe temeiul art.1357 Cod civil, în

condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.

Paznicul juridic care a plătit despăgubirile se va putea îndrepta, printr-o acţiune în regres,

împotriva paznicului material, însă va trebui să facă dovada vinovăţiei acestuia, în condiţiile art.

1357 Cod civil

Dacă la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul

juridic al lucrului a plătit despăgubiri ce depăşesc întinderea corespunzătoare participării sale, el

va avea acţiune în regres împotriva terţului pentru ceea ce a plătit în plus.

118

6.3.2.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Reglementarea legală şi domeniul de aplicare

Potrivit art.1375 Cod civil proprietarul unui animal sau cel care se deserveşte de el

răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat

de sub paza sa.

Pentru a stabili domeniul de aplicare a răspunderii întemeiate pe art. 1375 Cod civil

înseamnă a determina care sunt animalele în privinţa cărora se aplică acest text de lege, precum

si care sunt persoanele ţinute să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele respective.

Animalele pentru care se răspunde

Textul art. 1375 Cod civil se referă la animalele care pot fi apropriate într-o formă

oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. În această categorie pot fi incluse animalele

domestice, precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate din grădinile zoologice, circuri etc.

Animalele sălbatice din rezervaţiile ori din parcurile de vânătoare închise au o situaţie

asemănătoare cu cele sălbatice captive; dacă prejudiciul s-a produs în interiorul rezervaţiei ori

parcului; se aplică art. 1375 Cod civil, dar nu si în cazul în care prejudiciul s-a produs de

animalele sălbatice iesite din incinta rezervaţiei ori parcului. Pentru daunele produse de aceste

animale , unităţile care gospodăresc vânatul pot răspunde potrivit art. 1357 Cod civil

Persoanele care sunt chemate să răspundă .

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, revine persoanei care are paza juridică a

acestuia, în momentul producerii prejudiciului .

Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoana de a se folosi de animalul

respectiv şi implică prerogativa de comandă, de direcţie şi supraveghere asupra animalului. În

această situaţie se află proprietarul ,persoana fizică sau juridică, a animalului ori persoana căreia

proprietarul i-a transmis folosinţa animalului (de exemplu pe temeiul unui drept de uzufruct al

unui contract de locaţiune, al unui contract de comodat). În cazul în care nu se cunoaşte cine era

persoana care se folosea de animal, răspunderea revine proprietarului animalului. Până la proba

contrarie se prezumă că paza juridică aparţine proprietarului. Paza juridică nu se confundă cu

paza materială a animalului, aceasta din urmă neacordând dreptul paznicului de a se folosi în

propriul său interes de animalul încredinţat. Paza juridică poate coexista cu paza materială.

Numai paza juridică atrage aplicarea prevederilor art. 1375 Cod civil, iar persoana care are

119

numai paza materială va putea fi tras la răspundere pentru fapta proprie, potrivit art. 1357 Cod

civil

Referitor la persoanele care răspund pentru prejudiciile cauzate de animale se impun

câteva precizări:

- dacă există o persoană care avea dreptul de a se folosi de animal la data cand acesta a

produs prejudiciul, răspunderea va reveni acelei persoane şi nu proprietarului animalului;

- dacă animalul aparţine, în coproprietate mai multor persoane, paza juridică exercitată în

comun va atrage răspunderea solidară a celor cărora ea aparţine, pentru prejudiciul cauzat de

animal;

- dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi

ori aflate în folosinţa unor persoane diferite între care nu există comunitate de pază juridică,

răspunderea este divizibilă si nu solidară;

- dacă victima prejudiciului este însusi cel care are paza juridică poate fi tras la

răspundere pe temeiul art. 1375 Cod civil.

Fundamentarea răspunderii

Elementul esenţial pentru fundamentare acestei răspunderi îl constituie paza

juridică.Pornindu-se de la aceasta, au fost formulate următoarele teorii:

- fundamentarea răspunderii pentru prejudicii cauzate de animale pe o prezumţie fie

relativă, fie absolută de culpă a paznicului juridic în supravegherea animalului;

- fundamentarea răspunderii pe idea de risc, în sensul că cel ce trage foloasele de pe

urma unei activităţi trebuie să suporte si consecinţele negative ale acesteia; -

fundamentarea răspunderii pe idea de garanţie pe care persoana care deţine paza juridică a

animalului trebuie să o asigure terţilor pentru eventualele prejudicii cauzate acestora de către

animalul de care se deserveşte. Această concepţie este dominantă în doctrina si în jurisprudenţa

actuală.57

57

Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 274

120

6.3.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului

Reglementarea legală. Domeniul de aplicare

Potrivit art. 1378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel

este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele,

dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

Pentru a se putea stabili domeniul de aplicare al acestei răspunderi, este necesară

definirea următoarelor noţiuni:

a) edificiu – este orice lucrare realizată de om prin folosirea unor materiale care se

încorporează solului devenind, în acest fel, un imobil, prin natura sa;

b) ruina edificiului – prin ruina edificiului se întelege dărâmarea completă sau partială a

edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de

construcţie.

Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa

de întreţinere este asimilată şi vechimea edificiului.

Persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului este numai

proprietarul acestuia, din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul a format obiectul

unui contract de locaţiune sau comodat ori era supus unui uzufruct.

Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există

un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.

Fundamentarea răspunderii

În fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului s-au format două orientări:

a) o orientare subiectivă, axată pe ideea de vină, la baza răspunderii proprietarului

aflându-se prezumţia de culpă, fie datorită faptului că acesta nu a luat măsurile necesare de

întreţinere, fie, atunci când ruina s-a datorat viciilor de construcţie, ne aflăm în faţa unei

răspunderi pentru altul;

b) o orientare obiectivă, care nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie a proprietarului, ci

pe ideea unei obligaţii legale de garanţie indiferent de vreo culpă a proprietarului.

În actualul sistem al Codului civil, întemeiat pe principiul răspunderii pentru culpă, se

impune că ideea de garanţie să se adauge si să completeze ideea unei prezumţii absolute de

culpă a proprietarului.

121

Condiţiile răspunderii

Pentru a se putea angaja răspunderea proprietarului pe temeiul art. 1378 Cod civil,

victima prejudiciului trebuie să facă dovada existenţei unor condiţii generale si speciale ale

răspunderii, respectiv:

a) existenţa prejudiciului;

b) existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;

c) existenţa raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului si prejudiciu;

d) ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un viciu de construcţie.

Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul că

au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se

pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia din următoarele cauze:

- fapta victimei;

- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să răspundă;

- forţa majoră, dar nu şi cazul fortuit, cum este situaţia în care ruina edificiului s-a datorat

unui cutremur.

Dacă între proprietarul imobilului şi victimă au existat relaţii contractuale, nu este vorba

despre o răspundere bazată pe prevederile art. 1378 Cod civil ci despre o răspundere contractuală

(de exemplu, cazul locatorului care răspunde pentru prejudiciului suferit de locatar în temeiul

contractului de locaţiune ).


Dacă toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului va fi obligat să

repare prejudiciul cauzat victimei.

Sarcina probei existenţei unui viciu de construcţie sau a lipsei de întreţinere, precum si a

raportului de cauzalitate nemijlocit al acestora cu ruina edificiului, revine celui pagubit.

Fiind vorba despre fapte materiale, dovada se va face cu orice mijloc de probă, inclusiv

martori si prezumţii.

În cazul în care ruina edificiului se datorează culpei altei persoane, iar proprietarul a plătit

despăgubiri victimei, acesta are o acţiune în regres, pentru recuperarea daunelor plătite,

împotriva:

122

a) vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de vânzare-

cumpărare, în cadrul obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului, pentru viciile ascunse;

b) locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, în cazul în care locatarul nu si-

a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau privind efectuarea reparaţiilor lucrului;

c) uzufructuarului, pe temeiul contractului de uzufruct, în cazul în care acesta nu si-a

îndeplinit obligaţiile care îi reveneau privind repararea lucrului;

d) constructorului sau proiectantului pe temeiul contractului de antrepriză ori de proiectare,

pentru viciile ascunse ale edificiului;

În lipsa unui raport contractual preexistent, acţiunea în regres va avea temei delictual si se

va exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil Trebuie observat că, de cele mai multe ori, o

asemenea acţiune, va fi fundamentată pe convenţia intervenită între proprietarul edificiului si cei

chemaţi în judecată în acţiunea în regres, iar în lipsa convenţiei, o astfel de cerere va avea un

temei delictual si se va exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil.

123

7. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

7.1. Consideraţii generale

Modalităţile care afectează existenţa sau executarea obligaţiilor sunt condiţia şi termenul.

În raport de modalităţi, Codul civil prevede în art. 1396 alin. 1, că obligaţiile pot fi pure si

simple, obligaţii simple, sau afectate de modalităţi, iar conform alin. 2, obligaţiile pure si simple nu

sunt susceptibile de modalităţi.

Conform art. 1397 alin. 1 Cod civil, obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie

si poate fi executată imediat din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului, iar potrivit alin. 2

obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un

eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat

sub condiţie.

Obligaţiile afectate de modalităţi sunt acele obligaţii care pot fi afectate de termen sau

condiţie, după cum distinge art. 1398 din Codul civil.

7.2. Condiţia

Condiţia este un eveniment viitor si nesigur care afectează eficacitatea sau desfiinţarea

obligaţiei.

Reglementarea legală a condiţiei este cuprinsă în art.1399-1410 Codul civil.

Condiţia poate fi de mai multe feluri, în funcţie de următoarele criterii: efectele condiţiei,

legătura cu voinţa părţilor, realizarea/nerealizarea evenimentului.

În funcţie de efectele condiţiei, aceasta poate fi:

Condiţie suspensivă (art.1400 Codul civil), este acea condiţie de a cărei îndeplinre

depinde eficacitatea obligaţiei; îţi vând masina, dacă mă voi muta la Braşov;

Condiţie rezolutorie (art.1401 Codul civil), este acea condiţie a cărei îndeplinire

determină desfiinţarea obligaţiei; îţi vând masina, dar dacă plec din Bucureşti până la

1.10.2012, vânzarea se desfiinţează

Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa

obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini

În raport de criteriul legăturii cu voinţa părţilor, condiţia este:

124

Condiţie cazuală – atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare

Condiţie mixtă – atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre

părţi, cât si de voinţa unei persoane determinate

Condiţie potestativă – atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia

dintre părţi, care la rândul său poate fi:

1. condiţia pur potestativă – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre

părţi;

2. condiţia potestativă simplă – a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi,

cât si de un element exterior

Importanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de legătura cu voinţa părţilor si

efectele condiţiei constă în diferenţa de regim juridic. Astfel:

obligaţia asumată sub condiţie suspensivă, pur potestativă, din partea celui care se obligă

nu produce niciun efect, deoarece o asemenea condiţie echivalează cu lipsa intenţiei

debitorului de a se obliga

obligaţia asumată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, pur potestativă, din partea

creditorului, este valabilă

obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie, pur potestativă, din partea debitorului, este

valabilă, întrucât există intenţia acestuia de a s obliga, dar debitorul si-a rezervat dreptul

de a pune capăt obligaţiei atunci când va dori.

În raport de realizarea/ nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi:

Condiţie pozitivă – este aceea care afectează existenţa drepturilor si obligaţiilor

corelative printr-un eveniment care se va îndeplini

Condiţie negativă – constă într-un eveniment care urmează să nu se producă

În art. 1402 din Codul civil este reglementată condiţia imposibilă, ilicită sau imorală,

prevăzându-se că o asemenea condiţie este considerată nescrisă, iar dacă este însăsi cauza

contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia

Efectele condiţiei sunt guvernate de două reguli:

1. condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile si a obligaţiilor corelative

(art. 1399 din Codul civil);

125

2. în principiu, efectele condiţiei se produc retroactiv, în sensul că momentul de la care sau

până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci

momentul încheierii contractului sub condiţie.

Analiza efectelor condiţiei se face diferit, în raport de tipul condiţiei

(suspensivă/rezolutorie) si respectiv de intervalul de timp cuprins între momentul încheierii

contractului si momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură

(pendente conditione) si perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).

Efectele condiţiei suspensive

Pendente conditione – contractul nu-si produce efectele, existenţa drepturilor si

obligaţiilor fiind sub semnul incertitudinii, cu următoarele consecinţe:

o creditorul nu poate cere plata (executarea obligaţiei);

o debitorul nu datorează nimic, dar dacă plăteşte este îndrituit să ceară restituirea

plăţii (plată nedatorată)

o obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie

o creditorul poate să solicite garanţii personale sau reale

o creditorul poate să facă acte de conservare a dreptului său

Eveniente conditione

a) dacă s-a realizat condiţia, retroactiv se va considera contractul ca fiind pur si simplu,

consecinţele fiind următoarele:

o plata efectuată ca plată nedatorată este validată prin îndeplinirea condiţiei si nu se

mai poate cere restituirea ei

o transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul

dreptului sun condiţie sunt consolidate;

b) dacă nu s-a realizat condiţia, părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu

încheiau contractul. Astfel:

o prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;

o garanţiile constituite se desfinţează.

Efectele condiţiei rezolutorii

Pendente conditione – contractul se consideră ca un act pur si simplu, respectiv:

126

o debitorul trebuie să-si execute obligaţia asumată;

o creditorul poate să solicite executarea obligaţiei

Eveniente conditione – dacă s-a îndeplinit condiţia, contractul se desfiinţează cu efect

retroactiv; dacă nu s-a îndeplinit condiţia, contractul se consolidează retroactiv

7.3. Termenul

Termenul este acel eveniment viitor si sigur ca realizare, până la care este amânată

începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile si a executării

obligaţiilor corelative.

Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un

eveniment viitor si sigur.

Reglementarea legală – art.1411-1420 Codul civil.

Termenul se clasifică în raport de efectele acestuia, beneficiar, izvoare, cunoaşterea sau

necunoaşterea datei.

În funcţie de efecte, conform art. 1411 din Codul civil, termenul poate fi:

Termen suspensiv – atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei

Termen extinctiv – atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge

În raport de beneficiar, art. 1413 reglementează:

termenul stabilit în favoarea debitorului - reprezintă regula

termenul stabilit în favoarea creditorului, cum este, de exemplu, termenul stabilit în

favoarea deponentului, conform art.2115 alin.(1) Codul civil

termenul stabilit atât în favoarea debitorului, cât si a creditorului, termenul de restituire

a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros,

art.2161 Codul civil

Art. 1411 alin. 2 clasifică termenul, după izvoarele sale, în:

Termen convenţional – stabilit de părţi

Termen legal – prevăzut de lege

Termen jurisdicţional – stabilit de instanţă

127

După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii, termenul poate fi:

Termen cert – termenul a cărui dată se cunoaşte chiar la momentul încheierii contractului

Termen incert – termenul a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la momentul

încheierii contractului (uzufruct viager, data morţii credirentierului)

Ca modalitate, termenul afectează numai executarea actului juridic, nu si existenţa

acestuia.

Referitor la efectele termenului, se distinge între efectele termenului suspensiv si efectele

termenului extinctiv.

Efectele termenului suspensiv58

Termenul suspensiv are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor

într-un anumit interval de timp.

Potrivit art.1413 Cod civil, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din

voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor

părţi;legiuitorul instituind o prezumţie a termenului în favoarea debitorului, cu următoarele

consecinţe:

- până la împlinirea termenului, creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului

său, cum ar fi măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, dar nu poate să ceară executarea

obligaţiei;

- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de termen, plata sa este valabilă şi nu este

supuă restituirii;

- dacă obligaţia are ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun

individual determinat, creditorul devine proprietar din momentul naşterii raportului juridic;

- prescripţia extinctivă începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului

suspensiv.

Conform art.1414 Codul civil, ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de

împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de

împlinirea termenului nu este supus restituirii.

58

Liviu Pop, Ionuţ - Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit., pp.601-602; Gabriel Boroi, Carla Alexandra

Anghelescu, op.cit., pp.188-191

128

Efectele termenului extinctiv59

Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a

executării obligaţiei corelative.

Termenul extinctiv caracterizează doar contractele cu executare succesivă, iar împlinirea

lui marchează stingerea pe viitor a efectelor contractului. Până la împlinirea termenului,

efectele contractului se produc ca şi când operaţiunea juridică ar fi pură şi simplă.

59

Paul Vasilescu, op.cit., p.399

129

8. OBLIGAŢIILE COMPLEXE


De regulă, raportul obligaţional se prezintă în formă pură si simplă, fiecare raport având

un creditor, un debitor si un obiect. Există si situaţii în care obligaţia civilă are mai mulţi

creditori, mai mulţi debitori sau mai multe obiecte. In asemenea situaţii, obligaţia civilă are un

caracter complex.

Obligaţiile complexe sunt obligaţiile cu pluralitate de obiect, obligaţiile cu pluralitate de

subiect şi obligaţiile afectate de modalităţi.

8.2. Obligaţiile cu pluralitate de obiect

Uneori obligaţia are mai multe obiecte care trebuie executate, cumulate. S-a spus că

executarea lor cumulată face ca obligaţia să rămână pură si simplă. Veritabile obligaţii complexe

cu pluralitate de obiecte sunt obligaţiile alternative, debitorul se obligă în mod alternativ la două

prestaţii astfel încât la scadenţă este necesară executarea numai a uneia dintre cele două prestaţii

alternative. Alegerea uneia dintre ele aparţine fie creditorului, fie debitorului.

Alături de obligaţiile alternative, în aceeaşi categorie a obligaţiilor cu pluralitate de obiect

sunt incluse şi obligaţiile facultative.

8.2.1.Obligaţia alternativă

Potrivit art. 1461 alin.(1) Cod civil, obligaţia alternativă este acea obligaţie complexă

care are ca obiect două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, debitorul

este ţinut să execute doar una singură pentru a se libera de datorie.

Cu alte cuvinte, obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii

principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie.

Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii

era imposibil de executat.

Dacă alegerea aparţine debitorului, el poate executa la scadenţă oricare dintre cele două

prestaţii. Dacă nu execută niciuna dintre cele două prestaţii, debitorul va fi urmărit silit, dar în

cadrul executării el îsi poate exprima opţiunea pentru una din cele două prestaţii. Dacă piere unul

130

din cele două obiecte din culpa debitorului, el va executa prestaţia rămasă. Dacă ambele obiecte

pier din culpa debitorului, el va fi obligat la contravaloarea uneia dintre cele două prestaţii. Dacă

unul din obiecte piere în mod fortuit, debitorul trebuie să execute obligaţia rămasă, iar dacă pier

ambele obiecte din caz fortuit, obligaţia se stinge.

Dacă alegerea aparţine creditorului el poate cere la scadenţă prestaţia pe care o preferă.

Dacă debitorul refuză să execute obligaţia, creditorul îl va putea urmări silit pentru oricare din

cele două prestaţii. Dacă unul dintre cele două bunuri piere, creditorul va putea să ceară

executarea prestaţiei rămase sau să ceară contravaloarea. Dacă ambele obiecte pier, creditorul

poate cere contravaloarea oricăruia dintre ele. Dacă un obiect piere în mod fortuit, creditorul

poate cere contravaloarea pentru cealaltă obligaţie, iar dacă pier ambele, obligaţia se stinge.

Dacă la început unui din obiecte este ilicit, imoral sau imposibil, obligaţia se comportă ca

şi cum ar fi o obligaţie pură si simplă.

Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului

în care este acordată în mod expres creditorului.

Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îsi exprimă nu îsi exprimă opţiunea în

termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.

Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa

debitorului si înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.

8.2.2.Obligaţiile facultative

Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care

debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată.

Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de

executat.

Astfel, în cadrul obligaţiilor facultative nu există mai multe obiecte ale obligaţiilor. De la

început, debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar la scadenţă el are posibilitatea să ofere

creditorului o altă prestaţie decât cea iniţială. Obligaţiile facultative sunt obligaţiile cu un singur

obiect dar cu o pluralitate de posibilităţi de plată. Creditorul poate cere executarea silită a

prestaţiei iniţiale. Dacă obligaţia iniţială este imposibilă, imorală sau ilicită, obligaţia este nulă.

131

8.3. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte

Este posibil ca o obligaţie să se nască între un creditor si mai mulţi debitori, între mai

mulţi creditori si un debitor sau între mai mulţi creditori si mai mulţi debitori. Cât timp o

asemenea obligaţie nu poate fi considerată nici solidară, nici indivizibilă, obiectul ei se divide de

drept între subiectele raportului juridic. Consecinţa este o pluralitate de obligaţii – între fiecare

debitor şi fiecare creditor se naşte un raport obligaţional distinct, deci operează regula

divizibilităţii.

8.3.1.Obligaţia divizibilă

Potrivit art.1422 Cod civil:

(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă

de creditor la aceeasi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei

decât separat si în limita părţii sale din datorie.

(2) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu

poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.

Consecinţele regulii divizibilităţii sunt următoarele:

fiecare creditor poate cere doar partea lui de drept;

fiecărui debitor îi este cerută doar partea lui de obligaţie;

insolvabilitatea unui debitor nu va fi suportată de ceilalţi debitori;

nu funcţionează principiul reprezentării reciproce.

Veritabile obligaţii complexe cu mai multe subiecte sunt obligaţiile solidare si obligaţiile

indivizibile.

8.3.2. Obligaţiile solidare

Obligaţiile solidare presupun că:

- creditorul poate cere plata integrală la oricare debitor când sunt mai mulţi debitori.

- fiecare creditor poate cere plata integrală de la debitorul comun.

Dacă debitorul plăteşte integral, el va fi în măsură să-i libereze si pe ceilalţi debitori sau

să se elibereze pe el în raport cu ceilalţi creditori. De aici rezultă că există două tipuri de

solidaritate: activă si pasivă.

132

Solidaritatea este activă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi creditori.

Fiecare poate cere plata de la debitorul comun, iar acesta se poate elibera plătind oricărui

creditor.

Efectele solidarităţii active se produc:

1. In raporturile dintre creditorii solidari şi debitor – efectul principal este posibilitatea

oricărui creditor de a cere plata si posibilitatea debitorului de a plăti oricărui creditor, eliberându-

se astfel de toţi.

2. În raportul dintre creditorii solidari efectele sunt guvernate de regula reprezentării

reciproce a creditorilor solidari. Această regulă funcţionează în măsura în care ea tinde la

conservarea sau realizarea drepturilor creditorilor solidari fiind însă ineficientă dacă prin

acţiunea unui creditor s-ar păgubi drepturile celorlalţi.

Solidaritatea dintre creditori

Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii

şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.

Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în

privinţa celorlalţi.

Sub primul aspect, oricare creditor poate încasa plata integral, îl poate pune în întârziere

pe debitor, cererea de dobânzi profită tuturor creditorilor, iar cererea de interpunere a prescripţiei

foloseşte tuturor creditorilor. Dacă un creditor solidar face o iertare de datorie, efectele se produc

doar pentru partea sa de creanţa.

Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.

Solidaritatea este pasivă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi debitori, iar

creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Fiecare debitor solidar poate face

valabil plata datorată către creditor. Acesta are dreptul si obligaţia de a primi plata integrală.

Solidaritatea dintre debitori

Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeasi prestaţie,

astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de

către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.

Izvoarele solidarităţii

Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată

expres de părţi ori este prevăzută de lege.

133

Din descrierea obligaţiei solidare pasive, rezultă practic că e vorba de un singur obiect al

obligaţiei, dar de o pluralitate de legături obligaţionale. Între fiecare debitor si creditor se naşte

un raport obligaţional distinct.

Caracteristicile obligaţiilor solidare sunt:

- unicitatea de obiect;

- pluralitatea de legături între subiecte, de unde rezultă că valabilitatea fiecărei legături

va fi privită distinct.

Dacă o obligaţie este nulă ea nu va atrage desfiinţarea celorlalţi obligaţii. Dacă pentru un

debitor solidar s-a impus un termen, ceilalţi vor trebui să plătească la scadenţă.

Efectele obligaţiilor solidare pasive:

1. In raporturile dintre creditor si debitorii solidari – principalul efect: creditorul poate

cere plata integrală de la oricare debitor solidar, deci fiecare debitor poate face plata integrală

stingând astfel datoria.

Când creditorul cheamă în judecată doar un debitor solidar, acesta poate chemat în

garanţie pe ceilalţi, astfel încât, dacă debitorul pârât va fi obligat să plătească integral, în acelasi

proces va fi soluţionată si acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva celorlalţi codebitori.

In plus, între codebitori solidari funcţionează principiul reprezentării reciproce, dar si aici cu

limita ca acţiunile unui codebitor solidar să nu creeze o situaţie mai împovărătoare pentru

ceilalţi. Ca urmare, cererea de punere în întârziere, de percepere de dobânzi, de întrerupere a

prescripţiei – vor produce efecte faţă de toţi codebitorii. Dar tranzacţia dintre un debitor solidar

si creditor, prin care debitorul îsi ia angajamentul peste obligaţia iniţială, nu îi va afecta si pe

ceilalţi debitori. In raport cu creditorul, fiecare debitor poate invoca apărări comune sau apărări

personale ce decurg din raport.

Exemple de apărări comune: motive de nulitate absolută; atingerea obligaţiei prin plată

etc.

Excepţiile personale produc efecte numai în măsura în care ele privesc raportul dintre

creditor si un debitor solidar, de exemplu iertarea de datorie făcută pentru un singur debitor. E

adevărat că, implicit, o asemenea situaţie profită si celorlalţi debitori solidari, pentru că ei vor fi

urmăriţi doar pentru restul rămas. De aici rezultă că există excepţii care pot fi invocate de un

singur debitor, de exemplu minoritatea.

134

2. In raporturile dintre debitorii solidari – principalul efect: acţiunea în regres a

debitorului plătitor împotriva celorlalţi. In absenţa unei prevederi contrare, fiecare debitor s-a

obligat nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru el însusi. Regula, toţi pentru unul, unul pentru toţi

produce efecte doar în raport cu creditorul. Consecinţa este că se pierde beneficiul solidarităţii în

acţiunea în regres.

Solidaritatea se stinge prin:

- plată;

- decesul codebitorului solidar (pentru că solidaritatea nu se transmite la succesori).

- renunţarea creditorului la solidaritate (renunţare care poate fi expresă sau tacită).

Dacă în acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva unui codebitor, acesta este

insolvabil riscul insolvabilităţii va fi suportat proporţional de toţi debitorii. Solidaritatea pasivă

funcţionează si ca un efect de garanţie în raporturile dintre creditor si debitorii solidari – fiecare

debitor solidar îi garantează pe ceilalţi în faţa creditorului. Este vorba de un efect de garanţie, nu

de o garanţie propriu – zisă. De regulă debitorul se obligă si pentru ceilalţi si pentru el. In schimb

unul dintre codebitori este chiar fidejusor – acesta are o poziţie mai grea decât fidejusorul

obişnuit deoarece nu are la dispoziţie beneficiul de diviziune si beneficiul de discuţiune.

8.3.4. Obligaţiile indivizibile

În cazul acestora obiectul obligaţiei nu se poate împărţi când sunt mai mulţi creditori sau

debitori, cu consecinţa că plata trebuie făcută integral.

Cât priveşte caracterul indivizibil, ei rezultă din natura obiectului sau din voinţa părţilor.

Chiar si atunci când obiectul este divizibil prin natura lui, părţile îl pot considera indivizibil, deci

indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.

In cazul indivizibilităţii naturale, trebuie să se facă distincţia între obligaţii după obiectul

lor, astfel:

- în cazul obligaţiilor de a da ele sunt divizibile prin natura lor. Obiectul obligaţiei este o

realitate intelectuală, astfel că divizarea este întotdeauna posibilă;

- în cazul obligaţiilor de a face, acestea sunt indivizibile prin natura lor. De exemplu,

obligaţia de a executa o lucrare nu se poate divide în mod natural.

135

Indivizibilitatea poate fi:

- activă (atunci când sunt mai mulţi creditori);

- pasivă (atunci când sunt mai mulţi debitori).

Efectele indivizibilităţii

● indivizibilitatea activă - efectele se produc mai întâi între creditor şi debitor: fiecare

creditor poate cere plata integrală, iar debitorul poate plăti integral către oricare creditor.

Indivizibilitatea activă seamănă cu solidaritatea activă. Odată ce s-a făcut plata către un creditor,

acesta are obligaţia să se desocotească cu ceilalţi creditori.

● indivizibilitatea pasivă – efectele se produc între creditor şi debitorul indivizibil:

creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Debitorul are o acţiune în regres pentru

desocotire. Prezumţia este că debitorii s-au obligat în mod egal.

136

9. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Consideraţii generale

Obligaţiile sunt guvernate de reguli comune care stabilesc desfăşurarea raportului

obligaţional din momentul naşterii, până în momentul stingerii lui. In acest înţeles, efectele

obligaţiilor au în vedere comportamentul creditorului si al debitorului pentru executarea

obligaţiilor şi realizarea drepturilor de creanţă.

Regula este executarea benevolă a datoriilor cu consecinţa stingerii obligaţiilor pe această

cale. Este vorba de executarea în natură, adică executarea întocmai a datoriilor de către debitor

pentru realizarea drepturilor de creanţă născute în favoarea creditorului. Executarea benevolă se

numeşte plată. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie, atunci se trece la executarea silită în

natură (directă), iar dacă aceasta nu este posibilă sau creditorul nu mai are interes să o facă din

cauza întârzierii debitorului, atunci se trece la executarea prin echivalent(indirect).

9.1. Plata


Conform art.1469 alin.(2) Cod civil, plata constă în remiterea unei sume de bani sau,

după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însusi al obligaţiei.

Plata este reglementată în art. 1469 - 1509 Cod civil, dispoziţii care privesc noţiunea,

subiectele plăţii, condiţiile plăţii,dovada plăţii şi imputaţia plăţii.

Subiectele plăţii

Subiectele plăţii se referă la persoana care face plata si persoanele care pot primi plata.

Persoana care face plata

Regula este că plata se poate face de către debitor, de către moştenitorii acestuia, de către

debitorul cedat în cadrul cesiunii de creanţă. Ea se mai poate face şi de către:

- reprezentantul debitorului – care poate avea împuternicire convenţională sau mandat

legal;

- cel care este ţinut împreună cu debitorul – de exemplu, în cazul solidarităţii, de către

codebitorul solidar;

137

- o persoană interesată – de exemplu, în cazul în care o persoană cumpără un imobil

ipotecat, pentru a evita executarea silită, are interes să plătească datoria debitorului pentru care s-

a instituit ipoteca;

- o persoană neinteresată – de exemplu, o liberalitate făcută în favoarea debitorului

(donaţie indirectă).

Plata poate fi făcută de către orice persoană. În cazul în care plata este făcută de către altă

persoană decât debitorul, este necesar acordul acestuia.

Plata presupune două elemente:

1). îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (acţiunea sau inacţiunea

debitorului);

2). acordul părţilor în legătură cu acea executare. Nu există plată decât dacă se

întâlnesc acordul creditorului cu acordul debitorului. Dacă lipseşte voinţa uneia dintre părţi, este

nevoie de suplinirea ei prin intermediul instanţei de judecată.

Când plata are ca obiect un bun individual determinat sunt necesare două condiţii pentru

valabilitatea sa:

1). Dreptul de proprietate trebuie să se afle în patrimoniul debitorului pentru că el nu

poate plăti cu bunul altuia.

2).Debitorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, trebuie să fie apt pentru

înstrăinare.

Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea

obligaţie.

Plata făcută de un incapabil

Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând

incapacitatea sa la data executării.

Plata obligaţiei de către un terţ

Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în

prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe

creditor.

În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura

obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.

138

Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. In acest caz,

terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile si condiţiile prevăzute de

lege.

Persoana care primeşte plata

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei

indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.

De regulă, plata se face creditorului. De asemenea împuternicitului acestuia si persoanei

autorizate de justiţie sau de lege să primească plata. De ex., în cazul popririi, judecătorul poate

dispune ca plata să se facă creditorului în ipoteza în care creditorul este debitor faţă de o altă

persoană.

Situaţia în care plata, desi nu este făcută creditorului, împuternicitului acestuia sau

persoanei autorizate de lege/justiţie să o primească, este totusi valabilă:

1).Creditorul ratifică plata făcută altei persoane – cel care a primit plata devine

retroactiv mandatarul creditorului.

2). In cazul plăţii făcută creditorului aparent – plata făcută cu bună – credinţă celui ce

are creanţa în posesiunea sa, este valabil chiar dacă posesorul ar fi evins ulterior. De ex. în urma

decesului creditorului se stabileşte cine e moştenitorul lui, iar debitorul plăteşte acestuia. Ulterior

se descoperă că era vorba de un moştenitor aparent – deci debitorul a plătit unui creditor aparent.

Dacă acesta a fost de bună – credinţă, plata este valabilă.

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei

indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.

Plata făcută unui incapabil

Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în

măsura în care profită creditorului.

Plata făcută unui terţ

Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art.1.475 Cod civil este totusi

valabilă dacă:

a) este ratificată de creditor;

b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;

c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de

creditor.

139

Plata făcută unui creditor aparent

Plata făcută cu bună – credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se

stabileşte că aceasta nu era adevăratul creditor.

Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit

regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.

Obiectul plăţii

Debitorul trebuie să execute prestaţia la care s-a obligat prin angajamentul său juridic sau

care rezultă dintr-un izvor extra-contractual. Debitorul nu poate să modifice obiectul obligaţiei.

Dacă creditorul ar accepta o asemenea modificare, atunci nu mai este vorba despre o plată ci

despre o dare în plată.

Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.

Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte

prestaţii care constituie obiectul însusi al obligaţiei.

Temeiul plăţii

Orice plată presupune o datorie.

Plata obligaţiei naturale

Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de

bunăvoie.

De asemenea, debitorul trebuie să plătească integral, nu eşalonat. Excepţia o constituie

convenţia părţilor sau situaţia în care judecătorul poate acorda debitorului un termen de graţie,

adică divizând plata pentru a uşura sarcina debitorului. In cadrul compensaţiei este vorba de o

excepţie de la acest principiu, pentru că, dacă sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei, obligaţiile

se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

Când este vorba de un bun individual determinat, debitorul trebuie să predea bunul în

starea în care este bunul la momentul scadenţei. Dacă bunul a suferit stricăciuni, debitorul este

obligat la daune – interese. Dacă acele stricăciuni nu sunt rezultatul faptei culpabile a debitorului,

el nu este obligat la plata de daune – interese cu excepţia cazului în care fusese pus în întârziere

înaintea producerii stricăciunii. El nu va fi răspunzător dacă dovedeşte că stricăciunea s-ar fi

produs chiar dacă bunul se afla la creditor.

140

Când este vorba de bunuri de gen, debitorul se poate libera plătind bunuri de acelasi gen,

de aceeasi calitate si în aceeasi cantitate cu cele care au format obiectul obligaţiei. In absenţa

unei prevederi contrare, debitorul trebuie să înapoieze bunuri de calitate medie.

Locul plăţii

Referitor la locul plăţii, art.1.494 Cod civil prevede următoarele :

(1) In lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii

prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:

a) Obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului

de la data plăţii.

b) Obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care

bunul se află la data încheierii contractului;

c) Celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data

încheierii contractului.

(2) Partea care, după încheierea contractului, îsi schimbă domiciliul sau, după caz,

sediul determinat, potrivit prevederilor alin.(1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare

pe care această schimbare le cauzează.

Data plăţii

In lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor

statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se

facă plata o impune.

Plata anticipată

Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au

convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din latura contractului sau din împrejurările în care

a fost încheiat. Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes

legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.

In toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării

anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.

141

Data plăţii prin virament bancar

Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a

fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.

Distingem astfel după cum obligaţia este cu termen sau fără termen. Dacă obligaţia este

fără termen, plata se face imediat după încheierea contractului. Dacă obligaţia este cu termen,

este important să se stabilească în favoarea cui s-a prevăzut termenul:

- în favoarea debitorului, creditorul nu poate cere plata mai devreme, dar debitorul

poate plăti mai devreme. De exemplu, la împrumutul fără dobândă cu termen, debitorul poate

plăti oricând.

- în favoarea creditorului, creditorul nu poate fi obligat să primească plata mai

devreme, dar o poate cere mai devreme.

- în favoarea ambelor părţi, plata se face întocmai la termen, cu excepţia situaţiei în

care părţile ajung la o altă înţelegere.

Imputaţia plăţii

Cheltuiala plăţii este suportată de către debitor, dar părţile pot stabili altfel. Este posibil

ca debitorul să aibă mai multe datorii faţă de creditor. In măsura în care obiectul datoriei este

format din bunuri fungibile de acelasi fel, se impune imputaţia plăţii. Dacă plata făcută de

debitor nu acoperă toate datoriile trebuie să se stabilească care datorie s-a stins mai întâi.

Imputaţia plăţii se poate face prin înţelegerea părţilor. Dacă nu există o asemenea înţelegere,

primul chemat să facă imputaţia este debitorul: dacă acesta nu o face, urmează să o facă

creditorul. Dacă si acesta refuză, imputaţia plăţii va fi stabilită de legiuitor. Debitorul este primul

chemat să facă imputaţia plătii. El trebuie să precizeze care este datoria care se stinge.

Constrângere a debitorului: dacă datoria are ca obiect capital si dobânzi, mai întâi se stinge

dobânda. Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, creditorul poate preciza în chitanţă care este

datoria care se stinge mai întâi.

Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor

Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelasi creditor, care au acelasi

obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.

142

Imputaţia făcută de debitor

Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelasi fel are dreptul să indice,

atunci când plăteşte , datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra

cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor si, la urmă, asupra capitalului.

Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii

care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a

prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

In cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile

corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.

Imputaţia făcută de creditor

In lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil

după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul

nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă

imputaţia prin acea chitanţă.

Imputaţia legală

Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate în ordine, următoarele

reguli:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;

b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care

creditorul are cele mai puţine garanţii.

c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum si, în egală măsură , garantate si

oneroase , se vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a)-d), imputaţia se va face proporţional cu

valoarea datoriilor.

În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată si executare,

apoi asupra ratelor, dobânzilor si penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, si, în

final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

143

Proba plăţii

Potrivit Codul civil, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă dacă prin lege nu se

prevede altfel.

Chitanţa liberatorie

Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum si, dacă este cazul, la

remiterea înscrisului original al creanţei.

Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.

In cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are

dreptul să suspende plata.

Codul civil instituie următoarele prezumţii:

Prezumţia executării prestaţiei accesorii - Chitanţa în care se consemnează primirea

prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor

accesorii.

Prezumţia executării prestaţiilor periodice - Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre

prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba

contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.

Remiterea înscrisului original al creanţei:

o Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de

creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusori, naşte prezumţia stingerii

obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea

obligaţiei pe altă cale.

o Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul

are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea

obligaţiei.

o Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea în posesia înscrisului original al

creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului.

Este posibil să apară situaţia în care creditorul să refuze plata. Dacă creditorul refuză

nejustificat plata, debitorul are la îndemână o procedură prin care se poate libera de obligaţie –

oferta de plată şi consemnaţiuni60

.

60

Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept procesual civil.Drept execuţional

ciivl.Arbiotraj.Drept notarial, Editura Naţional, Bucureşti, 2013, pp.441-442

144

Această procedură este reglementată de art.1005-1012 Cod pr.civilă61

şi art.1510-1515

Cod civil.

Procedura începe printr-o somaţie adresată creditorului prin intermediul unui executor

judecătoresc, somaţie care cuprinde locul, data şi ora când suma sau obiectul oferit urmează să

fie predat creditorului.

În cazul în care creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul va fi liberat de

obligaţie, iar executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin care va constata

acceptarea ofertei reale.

În situaţia în care creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, se va încheia un proces

– verbal de constatatre, iar debitorul , după anunţarea creditorului asupra zilei, orei şi locului

unde suma oferită urmează să fie depusă, debitorul va proceda la consemnarea sumei la CEC

Bank - SA, sau la orice instituţie de credit ori, după caz, la o unitate specializată, această unitate

fiind obligată a face consemnarea, ce nu poate fi condiţionată de acordul creditorului. După

consemnare recipisa va fi depusă la executorul judecătoresc, iar acesta va constata printr-o

încheiere dată fără citarea părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se

comunică creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea acesteia, iar acesta poate cere anularea

încheierii, în termen de 15 zile de la comunicare, pentru nerespectarea condiţiilor de validitate,

de fond şi de formă. Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia s-a fîcut

consemnarea. Hotărârea poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

Debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în afară de cazul în care se

anulează oferta de plată şi consemnaţiunea.

Art.1010 Cod pr.civilă instituie posibilitatea ofertei de plată în faţa instanţei, dispunând

că aceasta poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al

judecăţii. În acest caz, prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau,

după caz, bunul Dacă creditorul este prezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului

se va constata prin încheiere.Dacă creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va

proceda la consemnare, iar recipisa va fi pusă la dispoziţia instanţei.Instanţa va constata, prin

încheiere, liberarea debitorului.

61

Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.134/2010, publicată în Monitorul Oficial nr.485 din 15 iulie

201o, cu modificările şi completările ulterioare

145

În baza procesului – verbal încheiat de executorul judecătoresc sau a încheierii pronunţate

de instanţă, cel interesat va putea cere radierea din cartea funciară sau din alte registre publice a

drepturilor de ipotecă constituite în vederea garantării creanţei stinse.

Noţiunea de plată are o accepţiune specială în materia efectelor obligaţiilor. Plata nu

înseamnă doar predarea unei sume de bani, ci executarea oricărei prestaţii care formează obiectul

unei obligaţii civile ( transmiterea unui drept real, predarea unui bun mobil, îndeplinirea unui

serviciu ).

Dacă debitorul refuză să facă plata, creditorul îl poate obliga să plătească printr-o acţiune

în executarea silită a obligaţiei.

9.2.Executarea silită a obligaţiilor

Executarea silită în materia efectelor obligaţiilor nu este acelasi lucru cu executarea silită

în contextul codului de procedură civilă. In primul caz se face apel la justiţie pentru a se obţine

un titlu executoriu, în timp ce în cel de-al doilea caz titlul executoriu deja existent, punându-se

problema îndeplinirii lui.

Executarea silită (în materia efectelor obligaţiilor) se face în natură sau prin echivalent.

Cea în natură trebuie să fie prima avută în vedere de către judecător. Dacă este posibilă,

judecătorul nu poate dispune executarea prin echivalent. Creditorul nu poate să ceară executarea

prin echivalent cât timp este posibilă executarea în natură si cât timp nu face dovada că a

dispărut interesul executării în natură.

Executarea silită în natură presupune două condiţii:

1. să fie posibilă executarea în natură;

2. executarea în natură să prezinte încă interes pentru creditor chiar dacă debitorul a

întârziat executarea.

In legătură cu prima condiţie, este necesară o analiză a obligaţiilor civile în funcţie de

obiectul lor: obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.

In cazul obligaţiilor de a da, dacă e vorba de un bun individual determinat, prestaţia se

execută la încheierea contractului. Aceste prestaţii pot fi mereu executate în natură. Este necesar

ca dreptul să se afle în patrimoniul debitorului; dacă s-a stins, debitorul este obligat la

echivalentul dreptului real. Predarea bunului pune şi problema situaţiei bunului la momentul

146

predării. Dacă este vorba de bunuri de gen, şi aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în

natură pentru că bunurile de gen nu pier, creditorul are oricând ocazia să cumpere bunuri de

acelasi gen, de aceeasi calitate şi în aceeasi cantitate.

Dacă obiectul obligaţiei este o sumă de bani, aceasta poate fi oricând executată în natură.

Creditorul poate cere executarea bunurilor debitorului şi prin scoaterea acestora la licitaţie să-si

satisfacă creanţa.

In cazul obligaţiilor de a face, trebuie să facă distincţie între obligaţiile de a face intuituu

personae şi obligaţiile care pot fi executate şi de alte persoane. Obligaţiile intuituu personae nu

pot fi executate în natură direct. Debitorul nu poate fi obligat să desfăşoare o activitate împotriva

voinţei lui. Dacă nu este vorba de o obligaţie intuituu personae, prin mecanismul reglementat

poate fi adusă la îndeplinire silită. O asemenea obligaţie ascunde un mecanism de suplinire a

voinţei debitorului în actul juridic al plăţii. Judecătorul, prin voinţa sa, substituie voinţa

debitorului si îl autorizează pe creditor să recurgă la serviciile executorului judecătoresc pentru

executarea obligaţiei si apoi să recupereze cheltuielile de executare de la debitor.

In cazul în care debitorul a făcut ce nu trebuie să facă, el trebuie să distrugă ce a făcut.

Dacă nu se supune de bunăvoie, creditorul va fi autorizat să distrugă bunul.

9.3. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului

Creditorul are următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:

1. să ceară luarea unor măsuri conservatorii

2. să intenteze acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

3. să intenteze acţiunea revocatorie

Măsurile conservatorii

Măsurile conservatorii sunt reglementate în art.1558-1559 Codul civil.

Potrivit art. 1558 Cod civil, creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru

conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de

publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri

asigurătorii

Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea asigurătorie.62

62

Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, op.cit., pp.258 -261

147

Sechestrul asigurator

Constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului

aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul

unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.

Reglementarea legală: art. 951-968 Codul de procedură civilă.

Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care este competentă să judece procesul

în primă instanţă.

Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere

executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul.

Executarea măsurii sechestrului asigurator se aduce la îndeplinire de către executorul

judecătoresc.

În cazul bunurilor mobile, executorul se deplasează la locul unde se află aceste bunuri şi va

sechestra bunurile numai în măsura realizării creanţei, fără somaţie ori înştiinţarea prealabilă a

debitorului.

Dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului,

sechestrul asigurător.

Cererea se soluţionează, în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea în termen scurt a părţilor,

prin încheiere care este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa

ierarhic superioară.

Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlu

executoriu.

Poprirea asigurătorie

Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor

bunuri mobile incorporale datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va

datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Reglementarea legală: art.969 şi 970 Cod procedură civilă.

148

Acţiunea oblică

Potrivit art. 1560 alin.(1) Cod civil, creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate

să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului,

refuză sau neglijează să le exercite..

Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea

unui drept care aparţine debitorului său

Fundamentul juridic al acţiunii oblice ca mijloc de protecţie a creditorului este dat de art.

1560 Cod civil care prevede dreptul creditorilor de a exercita toate drepturile şi acţiunile

debitorului lor, cu excepţia acelor drepturi care sunt considerate exclusiv personale.

Domeniul de aplicare al acţiunii oblice este sintetizat de art. 1560 Cod civil, acesta fiind

circumscris la toate drepturile şi acţiunile debitorului. Tot în acest articol este prevăzută şi o

limitare privind drepturile strict personale.

Alături de aceste drepturi, poate face obiectul acţiunii oblice şi prerogativa de a cere

executarea silită, întrucât ar deveni ineficientă posibilitatea de a valorifica un drept al debitorului

fără a se putea acţiona pentru a executa hotărârea favorabilă care ar putea fi obţinută.

Cu privire la drepturile patrimoniale ale debitorului în baza cărora creditorul se poate

folosi de acţiunea oblică, că nu trebuie să implice o apreciere de ordin intim şi moral, cum ar fi,

spre exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine sau acţiunea prin care se

urmăreşte răspunderea civilă sub forma daunelor morale, întrucât aprecierea interesului moral

aparţine exclusiv debitorului, aceste acţiuni fiind exceptate de la exercitarea pe calea acţiunii

oblice.

De asemenea, nu fac parte din domeniul de aplicare al acţiunii oblice nici drepturile

patrimoniale insesizabile63

, cum ar fi: dreptul de abitaţie, dreptul de uz, dreptul de a primi o

bursă, dreptul de proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic necesare debitorului şi

familiei sale, obiecte de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, dreptul de proprietate asupra

bunurilor care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului, dreptul la diurnă ş.a. În doctrină s-a

exprimat un punct de vedere64

conform căruia nu pot fi exercitate pe cale acţiunii oblice acele

drepturi patrimoniale insesizabile care sunt, în acelaşi timp, şi inalienabile, celelalte putând fi

exercitate şi de creditor.

63

L. Pop, op. cit., p. 360-362. 64

L. Pop, op. cit., p. 361-362.

149

Pentru a se putea prevala de eficienţa acţiunii oblice, creditorul trebuie să îndeplinească o

serie de condiţii. Acestea sunt diferite, după cum privesc dreptul de creanţă al creditorului care

doreşte să exercite acţiunea oblică, situaţia debitorului sau cea a creditorului.

În privinţa dreptului de creanţă pe care se fundamentează acţiunea oblică, acesta trebuie

să fie cert şi exigibil, astfel cum prevede alin. (1) al art. 1560 Cod civil.

În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească debitorul, acesta trebuie

să fie în situaţia de a-şi neglija sau de a-şi fi neglijat exercitarea drepturilor şi acţiunilor sale

patrimoniale. De asemenea, este necesar ca debitorul să fie insolvabil, deoarece numai în acest

caz subzistă interesul intervenţiei creditorului prin acţiunea oblică.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul privesc motivaţia alegerii de către

acesta a acţiunii oblice. El trebuie să facă dovada faptului că are un interes serios şi legitim.

Interesul este serios atunci când este fundamentat pe o creanţă reală care poate fi probată. Este

legitim atunci când se întemeiază pe un pericol actual de insolvabilitate sau de agravare a

insolvabilităţii debitorului şi nu are o natură contrară legii.

Efectele pe care acţiunea oblică le produce, în primul rând relativ la interesele

creditorului, dar şi cu privire la celelalte două părţi (debitor şi terţ), confirmă caracterul energic şi

eficient pe care acţiunea oblică îl are în calitate de mijloc de protecţie a creditorului. Astfel, art.

1561 Cod civil prevede că hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor

creditorilor. Totuşi, eficienţa acestui mijloc este redusă de faptul că nu garantează niciun drept de

preferinţă creditorului chirografar, astfel încât odată cu admiterea acţiunii, remiterea bunurilor

care au făcut obiectul demersului se va face în patrimoniul debitorului. Prin urmare, creditorul

chirografar va suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului, în virtutea dreptului de gaj

general.

Acţiunea revocatorie

Acţiunea revocatorie este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor

juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor

Codul civil reglementează acţiunea revocatorie în art. 1562-1565.

În privinţa naturii juridice a acţiunii revocatorii, aceasta este o acţiune în inopozabilitatea

actului fraudulos faţă de creditorul reclamant, nefiind incidente prevederile Codului civil

referitoare la răspunderea civilă delictuală.

150

Având în vedere consfinţirea de către Codul civil a acţiunii revocatorii alături de acţiunea

oblică, în secţiunea a II-a a Capitolului 3, apare evident faptul că domeniul de aplicare al

acesteia se circumscrie domeniului de aplicare al acţiunii oblice.

Condiţiile pentru exercitarea acţiunii revocatorii sunt următoarele:

- actul atacat să fi cauzat creditorului un prejudiciu, în sensul că debitorul şi-a cauzat sau

şi-a mărit o stare de insolvabilitateâ;

- existenţa unei fraude din partea debitorului, adică actul încheiat de debitor să fi fost

făcut în frauda drepturilor creditorului.;

- existenţa unei complicităţi între debitor şi terţul cu care a încheiat actul atacat, cu privire

la fraudarea creditorului;

- caracterului cert al creanţei.

Art.1564 Codul civil prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se

prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască

prejudiicul ce rezultă din actul atacat.

Acţiunea revocatorie produce următoarele efecte:

Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât si

faţă de toţi ceilalţi creeditori care, putând introduce acţiunea au intervenit în cauză.Aceştia

vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit;

Terţul dobânditor va putea păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea

acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă.

În ceea ce priveşte întinderea efectelor pe care le provoacă acţiunea revocatorie declarată

admisă este că actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului. Faţă de

ceilalţi creditori ai debitorului, acţiunea nu produce niciun efect, actul considerându-se valabil în

privinţa lor, dar va putea produce totuşi efecte asupra creditorilor care, putând introduce

acţiunea, au intervenit în cauză, (art. 1565 alin. (1) Cod civil.).

151

10. TRANSMISIUNEA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

10.1. Transmiterea obligaţilor

Transmiterea obligaţiilor este operaţiunea juridică prin care se transmit fie toate

elementele obligaţiei de la subiectul iniţial către alt subiect, fie se transmit doar unele elemente –

deci fie transmiterea laturii active, fie transmiterea laturii pasive, fie transmiterea ambelor.

10.1.1.Cesiunea de creanţă

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte

persoane.65

Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care

transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul

său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor cedat).

Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1566 – 1592 Cod civil.

Potrivit art.1566 Cod civil, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent

transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.

Părţile contractului de cesiune sunt:

1. Cedentul - creditorul care transmite creanţa;

2. Cesionarul – dobânditorul creanţei;

3. Debitorul cedat – terţul asupra căruia există creanţa.

Domeniul de aplicare

- cesiunea de creanţă nu poate avea decât natură contractuală;

- poate face obiectul unei cesiuni orice creanţă in diferent de obiectul său: creanţe

având ca obiect o sumă de bani, născute din contract, act unilateral izvor de obligaţii, fapte

juridice licite sau fapte juridice ilicite.

Dispoziţiile art. 1.566 din Codul civil nu se aplică:

a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;

b) transferul titlurilor de valoare si altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor

privitoare la cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la putător.

65

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.377

152

De la libera cesibilitate a creanţelor există următoarele excepţii:

- creanţele declarate netransmisibile prin lege – art.1569 alin.1 Cod civil;

- creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei sume de bani, dacă prin

efectul transmisiunii obligaţia va fi în mod substanţial mai oneroasă;

- părţile raportului obligaţional pot stabili caracterul inalienabil al creanţei, sub

condiţia existenţei unui interes legitim.

Condiţiile de validitate ale cesiunii de creanţă

- cerinţele prevăzute de art.1179 alin.(1) Cod civil, cerute pentru orice contract: capacitatea,

consimţământul, obiectul determinat şi licit, cauza licită şi morală;

-din punct de vedere al modului de încheiere, cesiunea de creanţă este un contract

consensual;

- nu este necesar consimţământul debitorului cedat pentru validitatea cesiunii.

Condiţiile de efectivitate ale cesiunii de creanţă

Opozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de terţii interesaţi ( creditorii

cedentului, alţi cesionari) se realizează conform art.1578-1581 Cod civil, respectiv:

- acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris care să aibă dată certă;

- notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, în care

să se menţioneze identitatea cesionarului, creanţa cedată şi să solicite debitorului plata directă;

- înscrierea în arhiva electronică în cazul cesiunii unei universalităţi de creanţe

actuale sau viitoare( art.1579 Cod civil);

- notarea în cartea funciară.

Felurile cesiunii

Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile legale se completează în mod

corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.

Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile legale se completează în mod

corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care

reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute

prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.

153

Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:

a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;

b) drepturile de garanţie si toate celelalte accesorii ale creanţei cedate;

Cu toate acestea, cedentul poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului,

posesia bunului luat în gaj. In cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în

custodia cedentului.

Efectele cesiunii de creanţă între părţi

Între părţi, cesiunea de creanţă are ca efect transmiterea dreptului de creanţă de la cedent

la cesionar. Creanţa se transmite împreună cu garanţiile si accesoriile ei. Nu contează preţul

cesiunii de creanţă. Cesionarul va dobândi creanţa la valoarea ei nominală, nu la valoarea de

achiziţie.

Efectele cesiunii de creanţă intre părţi si terţi

În materia cesiunii de creanţă au calitatea de terţii debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi

succesivi, creditorii cedentului.

Faţă de debitorul cedat, efectele se produc doar dacă sunt realizate formele de

opozabilitate:

acceptarea cesiunii (act autentic – erga omnes, act sub semnătură privată – doar faţă de

debitor);

notificarea debitorului;

înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare.

Până în momentul realizării formelor de opozabilitate, debitorul poate face plata valabil

către cedent. După realizarea opozabilităţii, debitorul va fi obligat doar faţă de cesionar. In

raporturile cu cesionarii ulteriori şi succesivi, contează realizarea formelor de opozabilitate – va

beneficia de creanţă, cesionarul care a realizat primul formele de opozabilitate. Acceptarea

cesiunii de către debitor, făcută sub semnătură privată, va fi opozabilă numai faţă de ei, nu si faţă

de terţi. Pentru aceştia trebuie formă autentică.

Efectele cesiunii de creanţă între cesionar şi debitorul cedat

Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut

invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea

154

să fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum si

orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.

Debitorul poate să opună cesionarului plata pe care el însusi ori fideiusorul său a făcut-o

cu bună – credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru

a face opozabilă cesiunea debitorului si terţilor.

In cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai

poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.

Efectele cesiunii de creanţă între terţi

Creditorii cedentului, până la opozabilitate, pot urmări creanţa în patrimoniul cedentului.

Ulterior acest lucru nu mai este posibil.

Garanţiile pe care le dă cedentul cesionarului:

1. Garanţia că există creanţă şi că este valabilă.

2. Cedentul nu se obligă să garanteze şi solvabilitatea debitorului. Este posibil ca o

asemenea garanţie privind solvabilitatea actuală a debitorului să fie asumată de către cedent – el

va răspunde numai pentru solvabilitatea actuală.

Obligaţia de garanţie

Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de

cesionar.

Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde

de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru

solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere

numai solvabilitatea de la data cesiunii.

Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului

cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.

Dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt

aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea –

credinţă pentru viciile ascunse ale nunului vândut.

In lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa

creanţei la data cesiunii.

155

10.1.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei


Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea

creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria

debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.66

Definiţia legală a subrogaţiei este cuprinsă în art.1593 alin.(1) Cod civil care prevede că

oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără însă a putea

dobândi mai multe drepturi decât acesta

Subrogaţia este reglementată în art.1593 – 1598 Cod civil.

Felurile subrogaţiei

Conform art.1593 Cod civil, subrogaţia poate fi convenţională sau legală.

Subrogaţia convenţională poate, la rândul ei, să fie consimţită de creditor sau consimţită

de debitor.

Subrogaţia consimţită de creditor este instituită de art.1594 Cod civil:

- subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, ăi

transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului;

- operează fără consimţământul debitorului;

- orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

Subrogaţia consimţită de debitor este reglementată de art.1595 Cod civil.

Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti

datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea

datoria respectivă.

Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au

dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar

în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor.

Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă

de stipulaţie contrară.

Subrogaţia legală

In afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:

66

Liviu Pop, Drept civil român.Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 462

156

a) În folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept

de preferinţă, potrivit legii;

b) În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o

garanţie asupra bunului respectiv;

c) În folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să

stingă datoria;

d) În folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii.

Efectele subrogaţiei

Subrogaţia are ca efecte transmiterea creanţei împreună cu garanţiile şi accesoriile

acesteia de la creditorul plătit la cel care plăteşte.

Subrogaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă deoarece în cazul cesiunii, contează doar

valoarea nominală a creanţei, indiferent de valoarea preţului.

Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul

creditorului.

Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat

obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva

creditorului iniţial.

10.1.3.Preluarea datoriei

Definiţia şi reglementarea legală

Conform art.1599 alin. (1) Cod civil, obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o

altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane.

Preluarea datoriei este reglementată de art.1599 – 1608 Cod civil.

Condiţii de operare

Referitor la condiţii, preluarea datoriei se realizează printr-un contract încheiat între

debitorul iniţial şi noul debitor sau printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin

care acesta din urmă îşi asumă obligaţia. Prin încheierea contractului, noul debitor îl înlocuieşte

pe cel vechi

157

Efecte

Conform art.1600 Cod civil, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul

debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601 este

liberat.

10.1.4. Cesiunea de contract


Conform art.1315 alin. (1) Cod civil, o parte poate să-şi substituie un terţ în raporturile

născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă

parte consimite la aceasta.

Contractul de cesiune se încheie între o parte (contractant cedent) şi un terţ faţă de acest

contract (contractant cesionar)şi are ca obiect un contract aflat în curs de executare (contract

cedat) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

Cesiunea de contract este reglementată de art. 1315 – 1320 Cod civil.

Forma cesiunii

Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate

în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.

10.2. Transformarea obligaţiilor

Transformarea obligaţiilor se referă la toate ipotezele în care se modifică unul sau altul

dintre elementele obligaţiei (subiecte, obiect, cauză).

10.2.1.Novaţia

Definiţie

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie

veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.

Felurile novaţiei

Novaţia obiectivă

Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul

iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.

Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul

obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.

158

Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al

preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.

Novaţia subiectivă

Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea

creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.

Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un nou

creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de noul

creditor.

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor să

plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.

Condiţiile novaţiei

Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractelor , precum şi

următoarele condiţii speciale:

1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;

2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie;

3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască

obligaţia veche;

4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile,

obiectul sau cauza.

Efectele novaţiei

Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:

stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;

dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul voinţei părţilor.

Proba novaţiei

Conform art.1610 Cod civil, novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie

neîndoielnică.

Garanţiile creanţei novate

Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a

prevăzut în mod expres.

159

În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu

subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă si nici nu se

strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.

Atunci când novaţia operează între creditor si unul dintre debitorii solidari , ipotecile

legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care

contractează noua datorie.

Mijloacele de apărare

Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului , noul debitor nu poate opune

creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial si nici cele pe care

acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz,

debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială.

Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor

Novaţia care operează între creditor si unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi

codebitori cu privire la creditor.

Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori.

Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari

Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât

pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.

160

11. STINGEREA OBLIGAŢIILOR

Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie,

imposibilitate fortuită de executare, precum si prin alte moduri expres prevăzute de lege.

11.1. Darea în plată

Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi debitorul se înţeleg ca în locul

prestaţiei iniţiale, debitorul să execute o altă prestaţie.

Această convenţie se realizează chiar în momentul plăţii. Dacă se realizează anterior, nu

mai este vorba despre o dare în plată, ci despre o novaţie prin schimbare de obiect.

11.2. Compensaţia

În situaţia existenţei datoriilor reciproce între părţile raportului juridic care are ca obiect

bunuri de gen, fungibile, astfel încât datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici

dintre ele.


Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente

între două persoane, astfel încât fiecare este concomitent, creditor şi debitor al celeilalte.

Reglementare legală: art.1616-1623 Cod civil

Condiţii

- compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide si

exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de

bunuri fungibile de aceeasi natură;

- o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia;

161

- oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.

Cazurile în care nu operează compensaţia (art.1618 Cod civil):

- creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi (victimei unui furt nu i se poate

opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul furtului);

- când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;

- când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de ex., pensia de întreţinere).

Compensaţia legală

Compensaţia legală operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necsar acordul de voinţă al

părţilor.

Condiţii:

- obligaţiile să fie reciproce

-creanţele să fie certe, lichide şi exigibile

- datoria să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi

natură

- părţile să nu fi renunţat expres la compensaţie

Efectele compensaţiei faţă de terţi

Conform art.1622 Cod civil:

(1) Compensaţia nu are loc si nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor

dobândite de un terţ.

(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului

popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă.

(3) Debitorul care putea să opună compensaţia si care a plătit datoria nu se mai poate

prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.

11.3. Confuziunea

Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în

aceeasi persoană a calităţii de creditor si de debitor al aceleiasi obligaţii, după cum prevede art.

1.624 din Codul civil.

Confuziunea nu operează dacă datoria si creanţa se găsesc în acelasi patrimoniu, dar în

mase de bunuri diferite.

162

Confuziunea si ipoteca

Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar si de proprietar al

bunului ipotecat.

Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.

Fideiusiunea

Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor si debitor profită

fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor si creditor ori de fideiusor si

debitor principal nu stinge obligaţia principală.

Efectele confuziunii faţă de terţi

Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu

creanţa stinsă pe această cale.

Desfiinţarea confuziunii

Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect

retroactiv.

11.4. Remiterea de datorie

Noţiune

Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în

renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.


- art.1629 - 1633 Cod civil

Feluri

Remiterea de datorie poate fi:

- expresă sau tacită;

- cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dovada

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada remiterii de datorie se face cu orice mijloc de

probă.

163

11.5. Imposibilitatea fortuită de executare


Imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de stingere a obligaţiei care se

datorează imposibilităţii fortuite de executare din partea debitorului din cauză de forţă majoră,

caz fortuit sau alt eveniment asimilat acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în

întârziere.

Reglementare : art. 1634 Cod civil.

Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu

ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la

alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un

termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata si urmările evenimentului care a provocat

imposibilitatea de executare.

Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.

Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă

imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen

rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de

executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.

Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea

fortuită de executare.

164

12. GARANŢIILE PERSONALE

Garanţiile personale

Codul civil reglementează în Titlul X Garanţiile personale, respectiv în art. 2280-2320

fideiusiunea, iar în art. 2321-2322 garanţiile autonome.

12.1. Fideiusiunea

Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte,

care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în

schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

Scopul oricărei obligaţii este executarea ei dar nu întotdeauna debitorii îşi execută

obligaţia la scadenţă.

Garanţia în sens restrâns oferă creditorului fie posibilitatea de a urmări cu preferinţă un

anumit bun pentru a-si îndestula creanţa prin valorificarea lui, fie posibilitatea de multiplicare a

gajului general de care dispune. Gajul general presupune că patrimoniul debitorului este în

întregul său un fel de gaj al creditorului. Ideea este iluzorie iar gajul operează în favoarea tuturor

creditorilor, de unde rezultă regula egalităţii între creditor.

Rezultă că veritabile garanţii sunt acelea care:

1. Înlătură egalitatea dintre creditorii chirografari;

2. Dau posibilitatea creditorului de a-si dubla gajul prin gajul altei persoane(garant), la

scadenţă putând urmări bunurile din patrimoniul debitorului si bunurile din patrimoniul

garantului.

Fideiusiunea este atât un contract, cât si un drept de garanţie. Între creditor şi o altă

persoană decât debitorul se încheie cu sau fără consimţământul debitorului, un contract prin care

terţul se obligă să plătească datoria la scadenţă, dacă debitorul nu o va plăti. De aici rezultă că

fideiusiunea este un contract sub aspectul izvorului şi o garanţie sub aspectul efectelor.

Felurile fideiusiunii

Fideiusiunea poate fi convenţională, judecătorească ş legală. Această clasificare nu are în

vedere izvorul fideiusiunii (care e mereu convenţional), ci necesitatea încheierii contractului de

fideiusiune. In cazul fideiusiunii convenţionale, încheierea este lăsată la aprecierea părţilor, în

165

cazul fideiusiunii judecătoreşti ea este impusă de judecător, iar în cazul fideiusiunii legale,

încheierea contractului este impusă de către legiuitor.

Caracterele contractului de fideiusiune

contract accesoriu pe lângă contractul principal, astfel că soarta sa depinde de soarta

obligaţiei principale. Fideiusorul garantează doar pentru întinderea obligaţiei principale,

dar garantează si faţă de accesoriile ei (dobânzi, cheltuieli de urmărire, eventuale daune);

contract solemn, întrucât trebuie încheiat în forma unui înscris autentic sau sub semnătură

privată, sub sancţiunea nulităţii absolute;

contract unilateral pentru că numai fideiusorul se obligă faţă de creditor;

contract cu titlu gratuit deoarece creditorul nu-l plăteşte pe fideiusor pentru garanţia

asumată, însă raporturile dintre fideiusor si debitor nu sunt întotdeauna cu titlu gratuit;

In afară de acestea, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale

contractelor, precum şi cerinţe speciale referitoare la domiciliul fideiusorului şi la solvabilitatea

sa.

În principiu, fideiusorul garantează pentru obligaţiile prezente şi viitoare, indiferent de

obiectul lor şi chiar pentru obligaţiile eventuale.

Efectele fideiusiunii

In raportul dintre creditor şi fideiusor, efectul principal constă în dreptul creditorului de a

se întoarce împotriva fideiusorului dacă debitorul nu plăteşte. Pentru creditor nu există o

ordine a urmăririi. Fideiusorul are la dispoziţie câteva mijloace de apărare:

- Beneficiul de discuţiune, fideiusorul poate cere creditorului să oprească urmărirea

începută împotriva lui si să se îndrepte împotriva debitorului. Ca să fie primit acest beneficiu,

fideiusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite (nu trebuie să fie vorba de

bunuri supuse altor garanţii reale) si care trebuie să se afle în judeţul unde urmăreşte să execute

obligaţia.

- Beneficiul de diviziune (dacă sunt mai mulţi fideiusori), se va putea cere creditorului

să-si divizeze urmărirea împotriva tuturor fideiusorilor.

Obligaţia fideiusorului

Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o

execută.

166

In raportul dintre fideiusor şi debitor efectele se produc în măsura în care fideiusorul a

plătit creditorului. Atunci fideiusorul are o acţiune în regres împotriva debitorului pentru

plata datoriei, pentru că fideiusorul nu s-a obligat pentru ei, ci pentru altul. Regresul are

în vedere datoria principală, dobânzile, cheltuielile de judecată şi eventualele daune.

Fideiusorul păstrează beneficiul solidarităţii dacă a garantat pentru mai mulţi debitori.

Fideiusorul păstrează garanţiile si accesoriile.

Subrogaţia fideiusorului

Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care

creditorul le avea împotriva debitorului.

In raporturile dintre fideiusori efectul este că fideiusorul plătitor are acţiune în regres

împotriva celorlalţi fideiusori numai pentru plata pentru care ei au garantat.

Stingerea fideiusiunii se realizează:

pe cale principală, din cauze proprii: remiterea de fideiusiune, renunţarea la fideiusiune,

nulitatea absolută a obligaţiei garantate de fideiusor.

pe cale accesorie, prin plata din partea debitorului sau pe orice altă cale de stingere a

obligaţiei principale.

Încetarea fideiusiunii se produce prin: confuziune; liberarea fideiusorului prin fapta

creditorului; liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate; stingerea

obligaţiei principale prin darea în plată; urmărirea debitorului principal; decesul fideiusorului.

12.2. Garanţiile autonome

Codul civil reglementează, în categoria garanţiilor autonome, scrisoarea de garanţie si

scrisoarea de confort.

Scrisoarea de garanţie este definită de art. 2321 alin.(1) Cod civil ca fiind angajamentul

irevocabil si necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei

persoane denumite ordonator, în considerea unui raport obligaţional preexistent, dar independent

de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu

termenii angajamentului asumat.

Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin. (1) Cod civil ca fiind un angajament

irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau a nu face, în scopul

susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un

creditor al său.

167

13. PRIVILEGIILE SI GARANŢIILE REALE

13.1. Privilegiile

Noţiune

Conform art.2333 Cod civil, privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în

considerarea creanţei sale.

Natura juridică

Unele privilegii sunt drepturi reale pentru că oferă titularului lor atât prerogativa

urmăririi, cât si cea a preferinţei. Altele nu sunt drepturi reale, ci simple cauze de preferinţă.

Privilegiile reale imobiliare – sunt ipoteci privilegiate în sensul că trec înaintea

ipotecilor propriu – zise. Conferă titularului lor dreptul de urmărire si dreptul de preferinţă si sunt

condiţionate de efectuarea formalităţilor de publicitate.

Privilegiile generale

Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului se stabilesc si se

exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Privilegiile speciale.

Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:

a) Creanţa vânzătorului neplătit pentru preţului bunului mobil vândut unei persoane

fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul

dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;

b) Creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul

asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

În caz concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin.(1). Orice stipulaţie

contrară se consideră nescrisă.

168

Privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului – preţul

neîncasat se referă atât la integralitatea lui, cât si la o parte din el. Obiectul privilegiului este

imobilul vândut. Dacă imobilul s-a vândut unor dobânditori succesivi, iar preţul nu a fost plătit,

primul dobânditor va avea preferinţa faţă de următorul si tot aşa. Privilegiul se conservă prin

înscrierea în cartea funciară.

Privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către

vânzător – împrumutătorul se subrogă în drepturile vânzătorului plătit. Titlul se înscrie în cartea

funciară si trebuie să cuprindă destinaţia împrumutului si subrogarea împrumutătorului în

drepturile vânzătorului.

Privilegiul în caz de separaţie de patrimonii – justificare: evitarea de către creditorii

defunctului si de legatarii cu titlu particular, a concursului creditorilor moştenitorului. Creditorii

si legatarii care au cerut separaţia de patrimonii capătă un privilegiu asupra imobilelor

succesiunii, faţă de creditorii personali ai moştenitorului.

Condiţia necesară este înscrierea privilegiului în cartea funciară într-un an de la

deschiderea succesiunii. Dacă în acest termen, moştenitorul constituie o ipotecă asupra

imobilelor, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor privilegiaţi.

Concursul dintre privilegiile şi ipoteci este reglementat de art. 2.342 Cod civil.

1) In caz de concurs între privilegii sau între acestea si ipoteci, creanţele se satisfac în

ordinea următoare:

Creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339 Cod civil;

Creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.

2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este de preferat titularului unei

ipoteci mobiliare perfecte dacă îsi înscrie privilegiul în arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit

perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îsi

înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.

13.2. Ipoteca


Conform art.2343 Cod civil, ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau

imobile afectate executării unei obligaţii.

Ipoteca este reglementată în art. 2343 – 2479 Cod civil.

169

Caracterele juridice

Ipoteca prezintă următoarele caractere juridice67

:

- ipoteca este un drept real;

- ipoteca este un drept accesoriu;

- ipoteca este indivizibilă.

Ipoteca este un drept real

Fiind un drept real accesoriu, ipoteca îmbracă trăsăturile drepturilor reale, de mare

importanţă fiind, însă, acea trăsătură ce constă în faptul că ea conferă titularului său dreptul de

urmărire şi de dreptul de preferinţă asupra bunului ipotecat.

Dreptul de urmărire este prerogativa în temeiul căreia creditorul ipotecar este îndreptăţit

să urmărească şi să valorifice bunul grevat în mâinile oricui el s-ar găsi, chiar dacă a fost

înstrăinat de către constituitor (art.2345 şi art.2360 Cod civil).

Dreptul de preferinţă este prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a-şi realiza cu

prioritate creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor ipotecari de

rang inferior (art.2345 alin. 2 Cod civil).

Caracterul accesoriu al ipotecii

Caracterul accesoriu rezultă din faptul că ipoteca este doar o garanţie a unei obligaţii,

dispărând odată cu obligaţia principală (accesorium sequitur principale).

Art. 2428 alin. (2) lit. a Cod civil prevede ca ipotecile se sting prin stingerea obligatiei

principale.

Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor, a

cărei soartă o împărtăşeşte integral.

Transmiterea obligaţiei principale are drept consecinţă şi transmiterea ipotecii.

Caracterul indivizibil al ipotecii

Potrivit art. 2344 Cod civil, ipoteca este indivizibila. Aceasta înseamnă că bunul

ipotecat garantează în integralitatea sa creanţa. Ȋn ipoteza în care debitorul ar ipoteca mai multe

67

Liviu Pop, Ionuţ – Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit., pp.806-807

170

bunuri în scopul garantării unei singure creanţe, fiecare bun va garanta întreaga creanţă, fapt care

constituie un avantaj considerabil pentru creditor. Dacă s-ar face o plată parţială, ipoteca rămâne

neschimbată, bunul rămânând grevat în continuare până la plata datoriei.

Indivizibilitatea nu este de esenţa ipotecii, ci de natura ei, creditorul fiind în situaţia de

arenunţa la acest beneficiu recunoscut de lege.

Izvoarele ipotecii

Conform art.2349 Cod civil, în privinţa izvoarelor ipotecii:

- Ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor

prevăzute de lege;

- Ipoteca poate fi convenţională sau legală.

Ipoteca este convenţională atunci când ia naştere dintr-un contract încheiat între creditor

şi proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau un terţ, în această ultimă situaţie ea

numindu-se şi cauţiune reală.

Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii.

Obiectul şi întinderea ipotecii

Potrivit art. 2350 Cod civil, ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile,

corporale sau incorporale. Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalităţi

de bunuri.

Codul civil completează reglementările privitoare la obiectul ipotecii, precizând care

bunuri nu pot fi ipotecate. Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate.

Odată cu asimilarea în conţinutul constitutiv al ipotecii şi a fostei garanţii reale mobiliare,

sfera de aplicabilitate a ipotecii s-a mărit simţitor, incluzându-se şi mobilele. Caracterul

determinabil al bunului obiect al ipotecii este consacrat expressis verbis; potrivit art.2372 alin.(2)

Cod civil, ipoteca convenţională trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului

ipotecat, astfel că se permite ipotecarea bunurilor determinate ut singuli sau măcar determinabile;

bunurile viitoare trebuie să fie măcar determinabile pentru a putea fi ipotecate.

Codul civil consacră posibilitatea constituirii de ipoteci asupra universalităţilor.

Universalitatea de fapt reprezintă un bun mobil incorporal deşi în conţinutul său pot să existe

imobile sau alte bunuri mobile corporale – cazul fondului de comerţ . Acest lucru este impus de

171

art. 539 alin.(1) Cod civil, care afirmă că bunurile pe care nu le consideră imobile sunt mobile,

iar potrivit art. 542 alin. (2) drepturile patrimoniale, altele decât cele imobile, sunt supuse

regulilor referitoare la bunurile bunurile mobile.

Principalul aspect în cazul ipotecii care poartă asupra universalităţilor este legat de faptul

că bunurile din cadrul său nu se află într-o interdependenţă funcţională, aşadar nu creează un bun

complex, ci sunt unite numai prin voinţa titularului de a servi la garantarea unei obligaţii. Chiar

dacă bunurile din cadrul universalităţii au funcţii şi utilităţi eterogene, ceea ce contează în final

este afectarea lor concretă ca universalitate, pentru a-i procura titularului creditul necesar

Ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor,

în situaţiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate

convenţională.

Articolul 2351 Cod civil este împărţit structural în două părţi: alin.(1) care conţine regula

în materie şi alin.(2) care consacră excepţia.68

Regula. Ȋn principiu, ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile nu poate fi admisă

datorită imposibilităţii de valorificare a acestor bunuri în cazul în care debitorul nu va plăti la

scadenţă. Pe baza argumentului de interpretare a contrario, aplicat alin.(2), reiese că în alin.(1)

legea are în vedere în această situaţie inalienabilitatea sau insesizabilitatea legale care, vor

indisponibiliza bunul, făcând din el un res extra commercium, determinând scoaterea sa din

circuitul juridic civil. Această interdicţie se bazează pe relaţia reciprocă existentă între

inalienabilitate şi insesizabilitate. Interdicţia la urmărire ori la înstrăinare va avea în vedere atât

bunuri proprietate publică, dar mai ales acele bunuri care, potrivit legislaţiei procesual civile sunt

sustrase de la urmărire datorită caracterului lor personal, ori din considerente umanitare.

Excepţia. Alin. (2) al art.2351 Cod civil are în vedere situaţia inalienabilităţii ori cea a

insesizabilităţii convenţionale. Spre deosebire de regimul legal al acestor clauze, abordarea lor

convenţională este mai flexibilă datorită existenţei temporare a măsurii indisponibilizării bunului

şi a posibilităţii stingerii cauzei înaintea termenului avut în vedere de părţi dacă interesul care a

condus la instituirea ei a dispărut, ori dacă un (alt) interes superior o impune. Ȋn aceste situaţii,

ipoteca va fi valabilă ca o ipotecă ce poartă asupra unui bun viitor, ca putând lua naştere cel mai

târziu la expirarea termenului interdicţiei fixat prin clauza de indisponibilizare.

68

Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Conf. Univ. Dr. Eugen Chelaru, Conf. Univ. Dr.Ioan Macovei, ,,NOUL

COD CIVIL . Comentariu pe articole’’, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.2301.

172

Întinderea creanţei ipotecare

Ipoteca garantează cu acelaşi rang capitalul, dobânzile, comisioanele, penalităţile şi

cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului.

Scopul ipotecii este să asigure, în caz de neplată din partea debitorului recuperarea

creanţei creditorului, servind astfel restabilirii echilibrului contractual afectat de conduita

necorespunzătoare a debitorului. Ȋn principal, ipoteca va garanta executarea unor obligaţii

băneşti, astfel ca ea va garanta restituirea capitalului împrumutat, precum şi a dobânzilor

aferente. Ȋn subsidiar, ipoteca mai poate garanta şi orice alte cheltuieli efectuate de creditor cu

conservarea şi/sau preluarea bunului. Garanţia ipotecară, prin indivizibilitatea ei, determină

faptul că atunci când există o obligaţie principală şi mai multe obligaţii accesorii, toate garantate

cu un singur bun, ea va asigura plata integrală a acestor obligaţii.

În cazul scăderii obligaţiei principale, ipoteca va ramâne să garanteze în integralitatea sa

această obligaţie. Acest efect al ipotecii este reglementat prin intermediul noţiunii de rang, care

va asigura prioritatea la plată a întregii creanţe, inclusiv şi sumele datorate de către debitor

creditorului cu alt titlu decât capitalul şi dobânzile. Consecinţa imediată a extinderii creanţei

ipotecare asupra sumelor menţionate de art.2354 Cod civil, datorate de către debitor creditorului,

este aceea că nu trebuie să existe în permanenţă o identitate perfectă de valoare între bun şi

creanţă, creditorul putând accepta şi o garantare parţială a împrumutului său, riscând totuşi ca în

caz de neexecutare a obligaţiei din partea debitorului, să nu mai primească nimic, prin faptul că

devine un simplu creditor chirografar pentru partea de creanţă neacoperită de garanţie.

Extinderea ipotecii prin accesiune

Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul grevat.

Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat şi

se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri. Cel care

dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecă.

Accesiunea reprezintă un mod de dobândire originar lato sensu, care presupune unirea,

contopirea sau transformarea a cel puţin două bunuri din care cel principal devine unul cu totul

nou, în timp ce bunul accesoriu îşi pierde individualitatea, aspect ce are drept consecinţă

(întocmai ca în cazul uzucapiunii), stingerea dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu şi

173

fie naşterea unui nou drept de proprietatea supra bunului principal, fie extinderea limitelor de

exercitarea a dreptului de proprietate asupra acestui din urmă bun .69

Extinderea ipotecii se va aplica oricărui tip de accesiune mobiliară sau imobiliară,

naturală ori artificială, aspect ce reiese din art.2355 alin(1) Cod civil, care consacră şi regula în

materie. Excepţia este vizată de alin (2) care evidenţiază specificul ipotecii mobiliare în situaţiile

transformării unui bun mobil ori a unirii sau a contopirii dintre două bunuri mobile.70

Bunurile mobile accesorii unui imobil

Bunurile mobile care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot

fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat.

Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine accesoriul

unui imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu privire la materialele de construcţie sau alte

asemenea bunuri încorporate într-o construcţie sau într-o altă amelioraţiune a unui teren.

Individualitatea bunului mobil faţă de imobil este atât de importantă încât, chiar după ce

acesta devine accesoriu unui imobil, ipoteca mobiliară anterior constituită, va continua să

greveze bunul, permiţând astfel creditorului ipotecar să solicite în caz de neplată din partea

debitorului separarea accesoriului de imobil şi urmărirea acestuia.

Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri

Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în

aceasta.

Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse

în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de

cantitatea şi natura bunurilor.

Ipoteca asupra universalităţilor de fapt este o garanţie ce grevează numai simple elemente

de activ din patrimoniul debitorului, ce prezintă o afectaţiune concretă din partea acestuia în

vederea obţinerii creditării. Universalităţile de fapt sunt direct dependente de elementele care le

compun, astfel încât în caz de pieire totală a acestora, întregul îşi va înceta existenţa. Art.2357

alin.(2) Cod civil consacră menţinerea ipotecii asupra universalităţii de fapt în cazul pieirii

69

Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu Baias, Conf. univ. dr. Eugen Chelaru, Conf. univ. dr.Ioan Macovei, op.cit.,

p.2306. 70

Idem, pag. 2306.

174

tuturor elementelor sale, dacă debitorul le va înlocui într-un interval rezonabil ţinând cont atât de

cantitatea cât şi de natura bunurilor.

Cesiunea ipotecii


Cesiunea ipotecii este reglementată prin art. 2358 și art. 2427 Cod civil.

Definiție

Plecând de la dispozițiile art. 2358 și 2427 Cod civil, cesiunea ipotecii poate fi definită

ca fiind operațiunea juridică prin care o parte – numită cedent – transmite cu titlu oneros sau cu

titlu gratuit, celeilalte părți – numită cesionar – dreptul său de ipotecă sau rangul acesteia, separat

de creanța pe care o garantează.

Caracterele juridice ale contractului de cesiune a ipotecii

Contractul de cesiune a ipotecii prezintă următoarele caractere juridice:

- Contract sinlagmatic, când transferul ipotecii are loc cu titlu oneros şi în cazul

schimbului de ranguri însoțit de un preț; obligaţiile cedentului şi ale cesionarului sunt reciproce

şi interdependente, aceştia având concomitent calitatea de creditor şi de debitor. Vor fi astfel

incidente dispoziţiile care reglementează excepţia de neexecutare, riscul contractului şi

rezoluţiunea. În situaţia în care cesiunea ipotecii sau a rangului se realizează cu titlu gratuit,

contractul va avea caracter unilateral, dând naştere unor obligaţii doar în sarcina cedentului.

- contract solemn, legea impunând o condiţie de formă pentru valabilitatea cesiunii

ipotecii. Astfel, cesiunea ipotecii imobiliare trebuie realizată prin act autentic, iar cesiunea

ipotecii mobiliare trebuie să imbrace forma unui act autentic, respectiv a unui înscris sub

semnătură privată, după cum se realizează cu titlu gratuit sau oneros. În toate cazurile,

nerespectarea cerinţelor de formă se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului;

- contract cu titlu oneros când, în schimbul ipotecii sau rangului, cedentul obţine o

contraprestaţie, cum ar fi o sumă de bani, un bun, folosinţa unui bun etc. Cesiunea ipotecii sau a

rangului este un act cu titlu gratuit atunci când cedentul nu obţine niciun avantaj patrimonial,

urmărind să procure un astfel de avantaj cesionarului, deci când se realizează sub forma unei

donaţii;

175

- contract comutativ, existența drepturilor și obligațiilor fiind certă, iar întinderea acestora

determinată sau determinabilă. Prin excepție, contractul poate avea caracter aleatoriu, existând

șansa unui câștig sau riscul unei pierderi pentru cel puțin o parte, în cazul cesiunii ipotecii cu titlu

oneros asupra unui bun viitor, cesionarul plătind prețul în speranța că bunul va fi realizat.

Cesiunea ipotecii asupra nudei proprietăți grevate cu un uzufruct viager prezintă, de asemenea,

caracter aleatoriu, ipoteca nudei proprietăți extinzându-se asupra proprietății depline la stingerea

uzufructului, potrivit art. 2352 Cod civil;

- contract translativ, având ca efect transmiterea unui drept preexistent (dreptul de

ipotecă) dintr-un patrimoniu în altul, transmitere care condiționează însăși calificarea actului.

Preexistența dreptului în patrimoniul cedentului este necesară doar pentru producerea efectului

translativ, nu și pentru angajarea acestuia, care se poate realiza printr-un simplu acord de voință.

Astfel, în cazul cesiunii ipotecii asupra unui bun viitor sau a ipotecii altuia, efectul translativ se

va produce la momentul realizării bunului, respectiv la momentul dobândirii dreptului de ipotecă

de către cedent. Fiind un act translativ, cesiunea ipotecii produce efecte doar pentru viitor, creând

între părți o situație juridică nouă. O altă consecință a caracterului translativ este că, odată cu

transmiterea dreptului principal, are loc și transferul tuturor accesoriilor, cum ar fi, de exemplu,

dreptul la daune-interese pentru distrugerea bunului ipotecat, prevăzut de art. 2375.

- contract cu executare imediată, efectul translativ producându-se, de regulă, instantaneu,

la momentul încheierii actului, dreptul de ipotecă trecând din patrimoniul cedentului în

patrimoniul cesionarului. Prin excepție, atunci când prețul cesiunii este stabilit sub forma unei

rente viagere, contractul este cu executare succesivă întrucât executarea obligației cesionarului

procură cedentului beneficii succesive, cu valoare autonomă.

Efectele ipotecii

Efectele ipotecii faţă de debitor

Debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate până în momentul

comunicării somaţiei de executare, moment după care administrarea imobilului poate fi lăsată

debitorului sau atribuită unui alt administrator-sechestru decât debitorul.

176

Efectele ipotecii faţă de creditor

Creditorul are dreptul să urmărească imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla, chiar dacă

debitorul l-a înstrăinat. De asemenea, creditorul are dreptul de a-şi realiza creanţa cu prioritate

faţă de alţi creditori ipotecari cu rang inferior sau chirografari, din preţul obţinut în urma vânzării

la licitaţie a imobilului. Dacă imobilul a pierit fortuit sau a fost expropriat pentru cauză de

utilitate publică, şi debitorul a încasat o despăgubire, ipoteca se va strămuta asupra acesteia, ca

efect al subrogaţiei reale cu titlu particular.

Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat

Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu şi-au dat consimţământul

(direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit act juridic şi nici nu au devenit părţi, în

vreun fel (aşa-numitele părţi survenite) pe parcursul existenţei contractului. De aceea, străini

fiind faţă de raportul juridic născut din contract, terţii nu pot deveni debitori şi, în principiu, nici

creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea neputându-li-se

opune cu valoarea obligativităţii, ca în situaţia părţilor).

Dacă debitorul nu plăteşte datoria, creditorul poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar

afla.

Terţul poate adopta una din următoarele soluţii, prevăzute de art. 2361 Cod civil:

- cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile

ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate termenele de

plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare.

- dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate începe

urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile legii.

Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care

a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra bunului anterior

dobândirii proprietăţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în

cartea funciară.

- terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate

întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în condiţiile dreptului

comun

177

Clasificarea ipotecilor

Clasificarea ipotecilor se realizează în funcţie de mai multe criterii:

a) după izvorul lor:

- ipoteci legale

- ipoteci convenţionale

b)după natura bunurilor grevate:

- ipoteci mobiliare

- ipoteci imobiliare

c) după cum sunt instituite asupra unor bunuri individual determinate sau asupra unei

universalităţi de bunuri:

- ipoteci speciale

- ipoteci generale

Ipoteca convenţională

Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi

ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta ( art.2365 Cod civil).

Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă.

Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca şi care trebuie să aibă capacitate de

exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 2378 Cod civil, ipoteca

convenţională este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea nerespectării

formei autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.

Conţinutul contractului de ipotecă

Potrivit art. 2372 Cod civil, ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma

pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă.

Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi

creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a

bunului ipotecat.

178

Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra

tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în

mai sus menţionat.

Specializarea ipotecii

Art.2372 Cod civil adaugă un ultim principiu în materie ipotecară : cel al specializării

garanţiei sub aspectul determinării sumei pentru care aceasta a fost constituită, a părţilor, a

cauzei ce a determinat instituirea sa, precum şi în ceea ce priveşte descrierea bunului sau a

bunurilor ipotecate.

Necesitatea specializării ipotecii este determinată în special de asigurarea securităţii şi

stabiulităţii circuitului civil în materia garanţiilor, printr-o informare corectă şi completă a

terţilor în ceea ce priveşte garanţia ipotecară.

Principiul specializării creanţei ipotecare ţine de esenţa şi nu de natura garanţiei şi are

vocaţie generală, el aplicându-se atât ipotecilor convenţionale cât şi celor legale.

Arătarea sumei pentru care ipoteca a fost constituită

Noul Cod civil a renunţat la vechiul sistem ce presupunea indicarea sumei maxime

garantată prin constituirea ipotecii şi a preferat o abordare nouă, flexibilă, conformă noilor

tehnici de creditare, care să protejeze în continuare pe deplin drepturile debitorului şi ale terţilor.

Astfel, contractul de ipotecă trebuie să indice în mod rezonabil cuantumul creanţei garantată, fie

prin arătarea capitalului, fie prin determinarea unui mecanism de calcul a dobânzilor sau a unor

clauze penale. Cerinţa rezonabilităţii în această materie se raportează la un standard subiectiv-

obiectiv prin care să se poată asigura determinarea sumelor garantate, prin aplicarea unui

mecanism de calcul standardizat, ce se regăseşte în practica bancară.

Indicarea părţilor într-un contract de ipotecă

Creditorul şi constituitorul trebuie să fie obligatoriu menţionaţi în cuprinsul contractului

de ipotecă. Necesitatea ca şi debitorul să apară în contract nu este considerată de legiuitor drept

capabilă când acesta este diferit de persoana constituitorului, doarece terţii vor fi interesaţi să afle

cine este adevăratul proprietar al bunului ipotecat şi nu cine este debitorul a cărui obligaţie este

garantată cu respectivul bun. Ȋn plus, în situaţia executării silite, vânzarea se va efectua de

179

creditor, în calitate de mandatar al constituitorului, către terţii dobânditori care nu au interes să

afle despre existenţa debitorului neproprietar a cărui datorie va fi acoperită din preţul vânzării,

bunul intrând în patrimoniul dobânditorilor liberi de orice sarcini.

Mentionarea cauzei obligaţiei

Contractul de ipotecă mai trebuie să precizeze şi care este cauza în sens de act sau fapt

juridic, ca izvor de drept a obligaţiei garantate. Obligativitatea menţionării cauzei obligaţiei este

reclamată de reintroducerea ipotecilor legale care au un izvor de drept unic şi bine determinat,

spre deosebire de ipotecile convenţionale care pot avea izvoare juridice distincte : contract de

împrumut, vânzare etc.

Descrierea bunului ipotecat

Textul art.2372 alin.(2) Cod civil menţionează că această descriere trebuie să fie suficient

de precisă, ceea ce standardizează descrierea bunurilor în acest sens, impunându-se cerinţa ca

bunul să fie determinat sau cel puţin determinabil. Descrierea a bunurilor ipotecate mai serveşte

şi la proporţionarea garanţiei cu creanţă garantată, permiţând creditorului să aleagă în caz de

neplată ce bunuri vor fi executate, ori debitorului să ridice anumite excepţii, evitându-se astfel o

urmărire inoportună a tuturor bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilităţii ipotecii.

Sancţiune

Nerespectarea cerinţelor principiului specializării ipotecii este sancţionată de legiuitor cu

nulitatea absolută, ce va putea fi invocată de orice persoană interesată cum ar fi debitorul,

moştenitorii săi sau creditorii ipotecari posteriori. Reglementarea acestei sancţiuni este făcută de

legiuitor în art.2372 Cod civil, care în alin.(1) se referă la nevalabilitatea ipotecii raportată la

lipsa determinării sumei pentru care garanţia se constituie, în timp ce alin.(2) vorbeşte expressis

verbis despre nulitate, pe care o leagă de cele trei elemente ale principiului specializării ipotecii.

Constituitorul ipotecii

Capacitatea

Ȋn privinţa capacităţii de a constitui ipoteca sunt necesare următoarele condiţii :

- cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, mai exact,

capacitatea de a înstrăina imobilul ;

- constituitorul ipotecii trebuie să fie proprietarul actual al bunului imobil ipotecat, pentru

că bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi ipotecate.

180

Drepturile constituitorului

Fiind o garanţie ce nu presupune deposedarea constituitorului, ipoteca va permite acestuia

exerciţiul neîntrerupt al atributelor dreptului ipotecat, cel mai târziu până la demararea procedurii

de executare silită a garanţiei. Astfel, constituitorul va putea efectua în constinuare actele

specifice exerciţiului dreptului său, cu obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor creditorului

ipotecar.

Beneficiind de prerogativa urmăririi, creditorul ipotecar va putea executa bunul înstrăinat

în mâinile oricărui dobânditor, fiind la adăpost de pretenţiile formulate de acesta în cazul în care

garanţia sa a fost înscrisă în registrele de publicitate.

Obligaţiile celui care a constituit ipoteca

Corelativ drepturilor constituitorului ipotecii, se impun acestuia de către legiuitor şi

obligaţii care au în vedere protecţia valorii economice a bunului ipotecat, prin restrângerea

actelor de dispoziţie materială pe care constituitorul le poate săvârşi asupra bunului său.

Ipoteca imobiliară

Constituirea ipotecii imobiliare

Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.

Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în

aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre

imobile.

Noul Cod civil reintroduce în materie imobiliară efectul constitutiv al înscrierilor în

cartea funciară.

Caracterul constitutiv al intabulării ipotecii în cartea funciară presupune ca premisă

încheierea valabilă, atât sub aspectul condiţiilor de formă, cât şi a celor de fond a contractului de

ipotecă. Apoi, contractul trebuie intabulat în cartea funciară şi numai din momentul înregistrării

de înscriere, ipoteca se va naşte în mod valabil atât între părţi cât şi faţă de terţi.

181

Forma contractului

Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea

nulităţii absolute.

Ipoteca asupra bunurilor unei persoane juridice poate fi consimţită în virtutea puterilor

conferite în urma deliberărilor sau a împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în

conformitate cu regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare.

La fel ca în cazul vechii reglementări, ipoteca rămâne un contract solemn. Faţă de vechea

reglementare, art.2378 Cod civil precizează că forma autentică ad solemnitatem este numai cea

notarială. Aşadar, izvorul ipotecii nu poate fi decât un contract sau legea, în ambele cazuri doar

notarul public putând autentifica valabil convenţiile de constituire a ipotecii.

Conform art. 168 din legea de punere în aplicare a noului Cod ciivl, ipotecile imobiliare

constituite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil se vor supune în ceea ce priveşte

condiţiile de valabilitate regulii tempus regit actum.

Obiectul ipotecii imobiliare

Se pot ipoteca:

-imobilele cu accesoriile lor;

-uzufructul acestor imobile şi accesoriile;

-cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;

-dreptul de superficie.

Ipotecile legale

Potrivit art.2386 Cod civil, beneficiază de ipotecă legală :

- vânzătorul pentru preţul neîncasat sau coschimbaşul pentru sultă, sau cel care stinge o

creanţă prin dare în plată, cu sultă, a unui drept real, pentru valoarea sultei;

- promitentul cumpărător pentru suma plătită ca şi arvună;

- privilegiul finanţatorului asupra imobilului finanţat;

- donatarul sau vânzătorul unui imobil contra obligaţiei de întreţinere, pentru

contravaloarea întreţinerii ;

182

- coproprietarii pentru plata sultelor sau a preţului de către coproprietarul adjudecatar la

ieşirea din indiviziune sau pentru garantarea de evicţiune a coproprietarilor care ies din

indiviziune, între ei;

]- arhitecţii şi antreprenorii pentru lucrările de edificare, renovare sau reparare a unui

imobil, pentru garantarea sumelor convenite acestora şi datorate, dar numai în limita sporului de

valoare, adica transferarea riscului de piaţă imobiliară pe răspunderea antreprenorilor, prin

limitarea valorii ipotecii legale la sporul de valoare a imobilului ;

- moştenitorul legatar cu titlu particular, de la moştenitorul obligat la executarea legatului

particular, asupra imobilului sau imobilelor dobândite de acesta din urmă din moştenire.

Ipoteca mobiliară

Constituirea ipotecii

Potrivit Cod civil, ipoteca mobiliară convenţională este o garanţie reală, accesorie şi

indivizibilă, constituită prin contract scris pentru garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin

publicitate în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care produce efectele specifice de

la data la care creanţa garantată ia naştere.

Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce

efecte de la data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi

asupra bunurilor mobile ipotecate.

Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau

sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Obiectul ipotecii mobiliare

Conform art. 2389 Cod civil se pot ipoteca:

- creanţele băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act

încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în

considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit

ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în

condiţiile legii;

- creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;

- conturi bancare;

- acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

183

- drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;

- petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;

- efectivele de animale;

- recoltele care urmează a fi culese;

- pădurile care urmează a fi tăiate;

- bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea

vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt

furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele

destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de

fabricaţie şi produsele finite;

- echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil

exploatării unei întreprinderi;

- orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.

Descrierea bunului ipotecat

Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat.

Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în care

permite în mod rezonabil identificarea acestuia. Descrierea se poate face prin întocmirea unei

liste a bunurilor mobile ipotecate, prin determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin

indicarea cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altă modalitate care

permite în mod rezonabil identificarea bunului mobil ipotecat.

Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să descrie natura şi

conţinutul acesteia.

Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în

contractul de ipotecă.

Înstrăinarea bunului ipotecat

Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care

înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător,

chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. În acest caz, ipoteca

se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.

184

Ipotecile asupra creanţelor

Acest tip de ipoteca poate să aibă ca obiect fie una sau mai multe creanţe, fie o

universalitate de creanţe.

Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu cuprinde creanţele născute din

înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terţ şi nici creanţele

născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale.

Înscrierea ipotecilor mobiliare

Publicitatea garanţiilor reale mobiliare nu se poate realiza în afara unui sistem performant

de evidenţă a acestora.

Codul civil a continuat tradiţia Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobile ca unic

repertoriu al sarcinilor mobiliare. În acest sens, art. 2413 alin.(1) prevede că înregistrarea

operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate,acestora, precum şi a altor

drepturi prevăzute d elege se efectuează numai în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobile

Stingerea ipotecii

Reglementarea stingerii ipotecii este realizată de Codul civil prin art. 2428 cu

aplicabilitate atât în materia ipotecii imobiliare cât şi în materia ipotecii mobiliare.

Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a

bunului.

Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una din

următoarele cauze:

- stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;

- neîndeplionirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori

îndepliniorea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;

- neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea

evenimentului de care depinde stingere acesteia;

- dobândirea de către creditor a bunului grevat;

- renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;

- în orice alte cazuri prevăzute de lege

185

14. GARANŢIILE REALE. (II)

GAJUL ŞI DREPTUL DE RETENŢIE

14.1. Gajul

Gajul este o garanţie reală mobiliară care se constituie prin deposedarea debitorului de

bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.71


Gajul este reglementat în art. 2480-2494 Cod civil.

Obiectul gajului

Gajul poate avea ca obiect:

a) bunuri mobile corporale

b) titluri negociabile emise în formă materializată.

Caracterele juridice ale gajului

- gajul este o garanţie reală – conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de

preferinţă;

- gajul este o garanţie mobiliară – poate avea ca obiect bunuri mobile corporale şi titluri

negociabile emise în formă materializată;

- gajul este o garanţie convenţională – gajul se constituie numai prin convenţia părţilor;

Contractul de gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ia naştere doar în urma remiterii

bunului gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este un bun

mobil incorporal, remiterea se realizează prin predarea înscrisurilor constatatoare ale bunului

incorporal respectiv;

- gajul este o garanţie accesorie- însoţeşte şi garantează o obligaţie principală;

- gajul este indivizibil – gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea

integrală a obligaţiei garantate.

Constituirea gajului

Gajul se constituie prin:

- remiterea bunului sau titlului către creditor;

71

Liviu Pop, Ionuţ – Florian Popa, Ioan Stelian Vidu, op.cit.,p.847

186

- păstrarea bunului sau titlului de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul

garantării creanţei;

- remiterea titlurilor nominative sau la purtător;

- andosarea titlurilor la ordin, în scop de garanţie.

Capacitatea necesară pentru constituirea unui gaj este capacitatea necesară pentru

încheierea actelor de dispoziţie (capacitate deplină de exerciţiu). Minorul poate constitui un gaj

numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi numai pentru executarea obligaţiilor proprii.

Constituirea gajului se face prin încheierea unui contract, care trebuie să îndeplinească

cerinţa formei scrise în vederea dovedirii sale (ad probationem) .

Contractul de gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ia naştere doar în urma

remiterii bunului gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este

un bun mobil incorporal, remiterea se realizează prin predarea înscrisurilor constatatoare ale

bunului incorporal respectiv.

Publicitatea gajului

Publicitatea gajului se poate realiza, conform art.2482 Cod civil, prin următoarele

moduri:

- Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea

debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă;

- Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora;

- Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin

andosarea titlurilor.

Conservarea gajului

Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât timp este

valabilă andosarea titlului la ordin.

Gajul nu se stinge atunci când:

a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;

b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara,

transforma sau ameliora;

187

c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei preceduri de

urmărire silită.

Efectele gajului

Din contractul de gaj se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina creditorului gajist, respectiv:

- dreptul de urmărire – creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl

deţine, cu excepţia cazului în care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang

superior sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de executare silită;

- dreptul de preferinţă – creditorul poate pretinde să fie plătit cu prioritate faţă de alţi

creditori din preţul bunului;

- dreptul de retenţie – debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat

obligaţia, cu excepţia czului în care creditorul foloseşte ori conserbvă bunul în mod

abuziv.

Stingerea gajului

Gajul este un drept accesoriu, în consecinţă se stinge o dată cu creanţa, în raportul în care

este accesoriu, dar se poate stinge şi prin moduri independente, cum sar fi renunţarea creditorului

la garanţie sau pieirea fortuită a bunului gajat.

14.2. Dreptul de retenţie

Noţiunea

Conform art.2495 Cod civil, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să

îl reţină cât timp creditorul nu îsi execută obligaţia sa izvorâtă din acelasi raport de drept sau,

după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare si utile pe care

le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.


- art. 2495 – 2499 Cod civil

Temeiul dreptului de retenţie

Temeiul dreptului de retenţie este legătura creată între un anumit bun aflat în deţinerea

unei persoane şi datoria pe care titularul dreptului real asupra bunului o are faţă de deţinător.

188

De exemplu:

- mandatarul care primeşte un bun care trebuie predat, îl poate reţine până când mandantul

îi remite cheltuielile făcute cu el;

- depozitarul poate reţine bunul până când deponentul îi remite cheltuielile;

- vânzătorul poate reţine bunul până cumpărătorul îi plăteşte preţul;

- constructorul pe terenul altei persoane poate reţine construcţia până când proprietarul

terenului îi plăteşte sumele prevăzute.

Creanţa pe care o are deţinătorul bunului trebuie să intre în conţinutul raportului juridic

dintre deţinător si titularul dreptului real asupra bunului.

Caracterele juridice

Dreptul de retenţie prezintă următoarele caractere juridice:

- Drept real – este opozabil nu numai titularului dreptului real, ci şi creditorilor

ipotecari si dobânditorilor subsecvenţi ai bunului.

- Dreptul de retenţie nu conferă o posesie – cel care deţine bunul este detentor precar,

deci nu poate culege fructele bunului.

- Drept indivizibil – operează asupra întregului bun până la plata datoriei.

Stingerea dreptului de retenţie

Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă

retentorului o garanţie suficientă.

189

BIBLIOGRAFIE

* Legea nr.287/2009 privind Codul civil

* Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă

* Legea nr.286/2009 privind Codul penal

1. Noile coduri ale României, Studii şi cercetări juridice, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2011

2. Ioan ADAM, Drept civil. Obligaţiile. Contractul,Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011

3. Ioan ADAM, Drept civil.Obligaţiile. Faptul juridic,Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013

4. Conf. univ. dr. Flavius-Antoniu BAIAS, Conf. univ. dr. Eugen Chelaru, Conf.

univ.dr.Ioan Macovei, NOUL COD CIVIL . Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2012

5. Flavius A. BAIAS, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2003

6. Gabriel BOROI, Liviu STĂNCIULESCU, Instituţii de drept civil în reglementarea

noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012

7. Gabriel BOROI, Carla Alexandra ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea

generală, Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012

8. Viorel Mihai CIOBANU, Traian Cornel BRICIU, Claudiu Constantin DINU, Drept

procesual civil.Drept execuţional civil.Arbitraj.Drept notarial, Editura Naţional, Bucureşti, 2013

9. Ion DOGARU, Pompil DRĂGHICI, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Editura All Beck, Bucureşti, 2002

10. Mihail ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972

11. Călina JUGASTRU, Prejudiciul – repere româneşti în context european - , Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2013

12. Liviu POP, Ionuţ – Florian POPA, Stelian Ioan VIDU, Tratat elementar de drept

civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012

13. Liviu POP, Drept civil român.Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

14. Ionuţ – Florian POPA, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012

190

15. Nicolae POPA, Teoria generală a dreptului,Editura Actami, Bucureşti, 1997

16. Paul PRICOPE, Răspunderea civilă delictuală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013

17. Liviu STĂNCIULESCU, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2012

18.Constantin STĂTESCU, Corneliu BÎRSAN, Tratat de drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor,Editura Academiei, Bucureşti, 1981

19. Paul VASILESCU, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012

20. Cristina Elisabeta ZAMŞA, Efectele obligaţiilor civile,Editura Hamangiu, Bucureşti,

2013

21. Cristina Elisabeta ZAMŞA, Teoria impreviziunii.Studiu de doctrină şi jurisprudenţă,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006

191

CUPRINS

1. OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie civilă

1.2. Terminologie

1.3. Elementele raportului juridic obligaţional

1.3.1. Subiectele raportului juridic obligaţional

1.3.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional

1.3.3. Obiectul raportului juridic obligaţional

1.4. Clasificarea obligaţiei civile

1.5. Izvoarele obligaţiilor

2. CONTRACTUL

2.1. Definiţia contractului

2.2. Reglementarea legală

2.3. Clasificarea contractelor civile si importanţa clasificării

2.4. Încheierea contractului

2.4.1. Condiţiile de fond

2.4.2. Condiţiile de formă

2.5. Etapele încheierii contractului

2.5.1. Oferta de a contracta

2.5.2. Acceptarea ofertei

2.5.3. Momentul încheierii contractului

2.5.4. Locul încheierii contractului

3. EFECTELE CONTRACTULUI


3.2. Principiile efectelor contractului si excepţiile de la principii

3.2.1. Principiul obligativităţii efectelor contractului

3.2.2. Principiul relativităţii efectelor contractului

3.2.3. Principiul opozabilităţii efectelor contractului

192

3.3. Efectele specifice contractelor sinalagmatice

3.3.1. Excepţia de neexecutare

3.3.2. Rezoluţiunea si rezilierea contractului

3.3.3. Riscul contractului

4. FAPTUL JURIDIC CIVIL

4.1. Noţiunea si reglementarea legală

4.2. Gestiunea de afaceri

4.3. Plata nedatorată

4.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I) RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

5.1. Caracterizare generală

5.2. Funcţiile răspunderii civile delictuale

5.3. Delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă contractuală

5.4. Formele răspunderii civile delictuale

5.5. Răspunderea pentru fapta proprie

6. RĂSPUNDEREA CIVILĂ (II) RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

6.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

6.2. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

6.3. Răspunderea pentru lucruri, animale si edificii

6.3.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

6.3.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

6.3.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului

7. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR


7.2. Condiţia

7.3. Termenul

193

8. OBLIGAŢIILE COMPLEXE


8.2. Obligaţiile cu pluralitate de obiect

8.2.1. Obligaţia alternativă

8.2.2. Obligaţiile facultative

8.3. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte

8.3.1. Obligaţia divizibilă

9. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

9.1. Plata

9.2. Executarea silită a obligaţiilor

9.3. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului

10. TRANSMISIUNEA SI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

10.1. Transmiterea obligaţiilor

10.1.1. Cesiunea de creanţă

10.1.2. Subrogaţia

10.1.3. Preluarea datoriei

10.1.4. Cesiunea de contract

10.2. Transformarea obligaţiilor

10.2.1. Novaţia

11. STINGEREA OBLIGAŢIILOR

11.1. Darea în plată

11.2. Compensaţia

11.3. Confuziunea

11.4. Remiterea de datorie

11.5. Imposibilitatea fortuită de executare

12. GARANŢIILE PERSONALE

12.1. Fideiusiunea

194

12.2. Garanţiile autonome

13. PRIVILEGIILE SI GARANŢIILE REALE

13.1. Privilegiile

12.Ipoteca

14. GARANŢIILE REALE (II) GAJUL SI DREPTUL DE RETENŢIE

14.1. Gajul

14.2. Dreptul de retenţie

DREPT CIVIL.TEORIA OBLIGAŢIILOR Lector univ. dr. · PDF filenapatrimonială, reglementată de...

Documents

Transcript of DREPT CIVIL.TEORIA OBLIGAŢIILOR Lector univ. dr. · PDF filenapatrimonială, reglementată de...