Contabilitatea fluxurilor de trezorerie

CUPRINS

CAPITOLUL 1TREZORERIA ÎNTREPRINDERII ŞI FLUXURILE DE TREZORERIE …………... 2

1.1 Concepte de bază privind trezoreria întreprinderii ………………………………… 21.1.1 Definirea conceptului de trezorerie ……………………………………... 21.1.2 Elemente de lichidităţi ale agenţilor economici ………………………… 81.1.3 Titlurile de plasament şi provizioanele pentru depreciere ……………… 271.1.4 Credite pe termen scurt …………………………………………………. 321.1.5 Alte valori gestionate în conturile de trezorerie ………………………… 35

1.2 Fluxurile întreprinderii …………………………………………………………….. 361.2.1 Conceptul de flux şi categorii de fluxuri ………………………………... 361.2.2 Fluxuri de trezorerie …………………………………………………….. 39

CAPITOLUL 2ANALIZA FINANCIAR-CONTABILĂ PE BAZA FLUXURILOR DE TREZORERIE …………………………………………………………………………….. 48

2.1 Prezentarea generală a societăţii …………………………………………………... 492.2 Analiza statică a echilibrului financiar …………………………………………….. 51

2.2.1 Analiza echilibrului financiar pe bază de bilanţ ………………………… 512.2.1.1 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului financiar ……………………………………………………………….. 532.2.1.2 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului funcţional ……………………………………………………………... 69

2.3 Analiza dinamică a echilibrului financiar …………………………………………. 742.3.1 Tabloul fluxurilor de trezorerie …………………………………………. 74

2.3.1.1 Descrierea tablourilor fluxurilor de trezorerie ………………... 742.3.1.2 Legătura între tabloul fluxurilor de trezorerie, bilanţul şi contul de profit şi pierdere ……………………………………………………

80

CAPITOLUL 3UTILIZĂRI ALE FLUXURILOR DE TREZORERIE ÎN DIAGNOSTICUL FINANCIARAR .................................................................................................................... 82

3.1 Analiza riscului de faliment prin intermediul fluxurilor de trezorerie …………….. 833.2 Analiza rentabilităţii întreprinderii prin fluxuri de trezorerie ……………………... 903.3 Model de determinare a ratei rentabilităţi economice ............................................... 93

PROPUNERI ŞI CONCLUZII …………………………………………………………… 96

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………... 98

ANEXE ……………………………………………………………………………………... 101

1

CAPITOLUL 1 TREZORERIA ÎNTREPRINDERII ŞI FLUXURILE

DE TREZORERIE

1.1 Concepte de bază privind trezoreria întreprinderii

Varietatea şi complexitatea aspectelor legate de buna gestionare a trezoreriei creează un

amplu câmp de analiză şi dezbatere pentru specialiştii şi practicienii domeniului, cu atât mai

mult, cu cât acest subiect influenţează în mod practic activităţile desfăşurate de toţi agenţii

economici.

În perioadele de slăbire a pieţei financiare, de reducere a autofinanţării şi de creştere a

inflaţiei, de limitare a creditului şi de creştere a ratei dobânzilor, devine tot mai relevant rolul pe

care îl are trezoreria în viaţa unei entităţi economice.

În contextul actual al economiei româneşti, literatura de specialitate abordează din ce în

ce mai mult, la nivel conceptual, principalele instrumente, tehnici şi chiar soluţii, general sau

parţial valabile, prin intermediul cărora se poate asigura un echilibru economic şi financiar la

nivel microeconomic.

1.1.1Definirea conceptului de trezorerie

În general, prin trezorerie se înţelege ansamblul operaţiilor băneşti şi financiare pe care

le efectuează o unitate patrimonială în scopul asigurării mijloacelor băneşti necesare desfăşurării

în bune condiţii a activităţii sale economice1.

Luând în considerare factorul timp, la operaţiile financiare se disting două mari categorii

de operaţii:

operaţii financiare care generează angajamente pe termen lung, acestea fiind asimilate

operaţiilor de capital (credite pe termen lung, împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni etc.);

operaţii financiare cu caracter operaţional pentru asigurarea lichidităţilor şi efectuarea

decontărilor curente2.

Importanţa mijloacelor băneşti rezultă din funcţiile pe care le îndeplinesc banii, astfel:

sunt măsură a valorii bunurilor, lucrărilor şi serviciilor – parte a patrimoniului fiecărei unităţi,

1 Octavian Bojian - Contabilitatea întreprinderilor, Editura Eficient,Bucureşti,1996,pg. 2252 Victor Munteanu - Contabilitatea financiară a întreprinderilor, Bucureşti, 2003, pg.482

2

precum şi a patrimoniului naţional – funcţie care se realizează prin etalonul preţurilor; sunt mijloc

de circulaţie a bunurilor permiţând evaluarea şi astfel schimbul mărfurilor între vânzători şi

cumpărători; sunt mijloc de plată şi de decontare a datoriilor şi a drepturilor între partenerii de

afaceri, precum şi de decontare a sumelor cuvenite angajaţilor, statului şi altor organisme interne

şi internaţionale, sunt mijloc de tezaurizare, atât de către unităţile patrimoniale în scopul

cumpărării unor bunuri de folosinţă îndelungată, cât şi sau efectuării unor plasamente aducătoare

de venituri suplimentare; bani universali folosind la evaluarea operaţiilor de comerţ exterior şi a

altor relaţii externe, precum şi comparaţii ale diverşilor indicatori în cadrul economiei naţionale.

Conceptul de trezorerie poate fi analizat din două puncte de vedere, şi anume:

organizatoric, trezoreria fiind un serviciu ce reprezintă o parte componentă în

organigrama unei entităţi economice, căruia îi revin sarcini şi atribuţii, care are personal de

specialitate şi care funcţionează după reguli bine stabilite;

structural, în funcţie de elementele patrimoniale componente ale acesteia3.

Din punct de vedere organizatoric, în cursul evoluţiei vieţii economice, conceptul de

trezorerie a cunoscut mai multe interpretări, generate de rolul pe care l-a avut pe o anumită

treaptă de dezvoltare a economiei. Iniţial, funcţionarea serviciului trezoreriei sau a unui

responsabil ce purta acest nume făcea dovada existenţei unei mari discreţii asupra întreprinderii.

În schimb, necesitatea de a încredinţa unei persoane competente activitatea de supraveghere a

relaţiilor cu băncile era recunoscută şi astfel, funcţia clasică de casier este adaptată utilizării

mijloacelor de plată bancare. În interiorul întreprinderii, trezorierul era dependent de serviciile

contabilităţii de unde îşi prelua informaţiile necesare. Calitatea de controlor al conturilor bancare

şi al lichidităţilor nu dădea trezorierului posibilitatea de a participa la deciziile de gestionare a

întreprinderii, situaţie care se va schimba treptat pe măsură ce va fi acceptat principiul trezorerie

zero în desfăşurarea activităţii economice la nivel microeconomic. Din acel moment, trezorierul

a avut un obiectiv clar: menţinerea conturilor bancare cât mai aproape posibil de zero, astfel încât

cheltuielile financiare şi costurile de oportunitate legate de soldurile debitoare sau creditoare ale

acestor conturi să fie minime. Treptat, trezoreria se organizează într-un serviciu complet a cărui

activitate nu se limitează la luarea unor măsuri, ci include şi o activitate de contabilizare, de

prelucrare administrativă ( back-office) a informaţiei, precum şi de control. Astfel trezorierul se

situează în centrul unui sistem de informaţii specific, manipulând date de natură contabilă,

extracontabilă sau previzionale.

3 Iuliana Ţugui - Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 31.

3

Evoluţia în timp a rolului trezorierului în cadrul întreprinderii permite distingerea a două

mari misiuni ce pot fi considerate funcţii ale trezoreriei:

- gestiunea lichidităţilor;

- gestiunea riscurilor financiare.

Din punct de vedere structural, trezoreria trebuie analizată în funcţie de elementele sale

constitutive. În literatura de specialitate regăsim o multitudine de definiţii date conceptului de

trezorerie, acestea bazîndu-se pe lichidităţile de care dispune la un moment dat o unitate

economică.

Definiţia acreditată de Planul Contabil General francez, se apropie de noţiunea de

trezorerie netă, dar calculul acesteia presupune numai diferenţa între disponibilităţi, pe de o parte,

şi suma dintre creditele bancare pe termen scurt şi soldurile creditoare ale conturilor curente, pe

de altă parte.

Definiţia acreditată de O.E.C.C.A ( Ordinul Experţilor Contabili şi Contabililor

Autorizaţi), care extinde conţinutul de trezorerie netă, adăugând disponibilităţilor titlurile de

plasament, iar ansamblului credite pe termen scurt, solduri creditoare ale conturilor curente

efectele comerciale scontate dar neajunse la scadenţă , precum şi creanţele cedate ( incluse în

categoria angajamentelor în afara bilanţului). Această expresie care corespunde accepţiunii

globale definite mai sus, este operaţională în contextul întocmirii tabloului de finanţare4.

Bernard Colasse atrage atenţia asupra faptului că trezorerie unei unităţi economice nu

trebuie confundată cu disponibilităţile de care aceasta dispune la un moment dat, ci că ea

reprezintă ceea ce rămâne din resursele stabile, după ce au fost finanţate imobilizările şi nevoia

de finanţare a activităţii curente. În acest sens, autorul consideră trezoreria ca fiind aptitudinea

întreprinderii de a se finanţa din resurse stabile. Din punct de vedere matematic, trezoreria se

calculează fie ca diferenţă între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, fie ca diferenţă

între disponibilităţi şi credite bancare.

Conceptul de trezorerie este definit tot ca diferenţă între fondul de rulment şi nevoia de

fond de rulment şi de către Denis Dubois. Această relaţie este avută în vedere şi la previziunile

referitoare la trezorerie, când variaţia acesteia este diferenţa variaţiei fondului de rulment şi

variaţia nevoii de fond de rulment5.

4 Nicolae Feleagă, Ion Ionaşcu – Contabilitate financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1993, vol. 3, pg. 135.5 Iuliana Ţugui - Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 32.

4

Din perspectiva tabloului fluxurilor de trezorerie, în 1991, R.S.O. Wallace şi P.A. Collier

realizează o sinteză cu privire la ceea ce se înţelege prin trezorerie în diferite ţări, după cum

urmează:

În Statele Unite ale Americii şi Africa de Sud trezoreria cuprinde activele monetare,

adică disponibilul, depozitele bancare posibile de utilizat la cerere şi investiţiile cu grad ridicat de

lichiditate;

În Marea Britanie şi Irlanda, trezoreria cuprinde activele monetare, mai puţin

retragerile de bani de la bănci peste disponibilul existent;

Noua Zeelandă şi Canada includ în trezorerie activele monetare nete, adică activele

monetare, mai puţin împrumuturile pe termen scurt. Această definiţie este acceptată şi de

Comitetul Internaţional pentru Standarde Contabile. Astfel, IAS 7 lasă să se înţeleagă prin

trezorerie ansamblul lichidităţilor şi echivalentelor de trezorerie.

Definiţiile de mai sus se pot sintetiza din două puncte de vedere:

- cea mai restrânsă pune semnul egalităţii între trezorerie şi disponibilităţi

( disponibilităţile la bancă în lei şi în devize, carnetele de cecuri cu limită de sumă,

disponibilităţile în numerar în lei şi în devize, disponibilităţile sub formă de acreditive în lei şi în

devize etc.).

- o alta mai extensivă include alături de disponibilităţi titlurile de plasament susceptibile

de a se transforma în disponibilităţi.

În aceeaşi idee, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 (pct.

86) “contabilitatea trezoreriei asigură evidenţa existenţei şi mişcării titlurilor de plasament,

disponibilităţilor în conturi la bănci şi în casă, creditelor bancare pe termen scurt şi altor valori de

trezorerie”6.

Pentru înregistrarea , urmărirea şi controlul sistematizat al fluxurilor de trezorerie s-au

instituit grupe de conturi sintetice care să reflecte starea şi mişcarea valorilor de trezorerie, în

funcţie de o serie de factori, cum ar fi:

structura elementelor de trezorerie, respectiv: titlurile de plasamnet, disponibilităţile în

conturi la bănci şi în casă, în lei şi în devize, credite bancare pe termen scurt şi alte valori de

trezorerie.

locul unde se află valorile de trezorerie, care poate fi: casieria unităţii, băncile, terţe

unităţi sau persoane.

6 Pct. 88-92 din Regulamentul de Aplicare a Legii Contabilităţii, aprobat prin HG 704/1993 privind aprobarea unor măsuri de executare a Legii Contabilităţii nr. 82/1991.

5

apartenenţa valorilor la trezorerie impune folosirea de conturi bilanţiere pentru

valorile de trezorerie proprii şi conturi în afara bilanţului pentru valorile de trezorerie ce nu

aparţin unităţii dar se află temporar în păstrarea acesteia.

formele decontărilor fără numerar prin intermediul conturilor deschise la bănci, cu

instrumente de decontare adecvate (ordin de plată, acreditivul)7.

Termenul de trezorerie, în sens restrâns, cuprinde disponibilităţile băneşti la bănci şi în

numerar, iar în sens larg termenul se extinde şi la valorile mobiliare de plasament ( de exemplu

acţiuni ) care pot fi transformate prin vânzare în disponibilităţi băneşti. Sunt asimilate mijloacelor

de trezorerie şi creditele pe termen scurt contactate cu băncile pentru plăţi.

Cunoaşterea permanentă a valorilor de realizat şi a valorilor disponibile, precum şi a

obligaţiilor unităţii patrimoniale are o importanţă deosebită pentru urmărirea încasării drepturilor

de creanţă şi a plăţii datoriilor la scadenţă. Contabilitatea trezoreriei asigură evidenţa existenţei şi

mişcării titlurilor de plasament, disponibilităţilor în conturi la bănci şi în casă, creditelor bancare

pe termen scurt şi altor valori de trezorerie.

Informaţiile contabilităţii cu privire la aceste elemente patrimoniale permit studierea

trezoreriei, stabilirea acesteia la sfârşitul fiecărei perioade de gestiune şi determinarea capacităţii

de plată a unităţii patrimoniale.

Încasarea drepturilor de creanţă asupra clienţilor şi debitorilor, precum şi plata datoriilor

unităţii faţă de furnizori, stat, salariaţi, bănci, creditori, provoacă decontări băneşti cu şi fără

numerar.

Organizarea contabilităţii trezoreriei trebuie să asigure realizarea obiectivelor

manageriale de ordin financiar ale unităţilor patrimoniale, între care cele care vizează asigurarea

capacităţii de plată curentă au un loc central.

La organizarea contabilităţii trezoreriei se au în vedere următoarele obiective principale:

- evidenţa şi controlul operativ a operaţiilor băneşti în numerar;

- gestiunea valorificarea disponibilităţilor băneşti din conturile de la bănci şi a efectelor de

primit depuse la bancă ;

- efectuarea plăţilor la termenele scadente;

- respectarea legislaţiei financiar-bancare şi fiscale;

-valorificarea disponibilităţilor băneşti prin plasamente de trezorerie şi forme de

decontare;

7 Elena Hlaciuc – Contabilitatea financiară armonizată cu directivele contabile europene şi cu standardele internaţionale de contabilitate, Suceava, 2002, pg. 466-467.

6

- fundamentarea bugetului de trezorerie, urmărirea şi explicarea fluxului net de trezorerie

din operaţii de exploatare, de investiţii şi financiare, prin tablourile de flux şi de finanţare;

- utilizarea pe baza unei tactici financiare judicioase a creditelor bancare pe termen scurt

pentru reglarea lichidităţilor şi menţinerea capacităţilor de plată continuă.

Organizarea contabilităţii trezorerie are la bază relaţiile generale dintre mijloacele băneşti,

credite pe termen scurt şi terţi.

Din punct de vedere matematic, trezoreria unui agent economic poate prezenta sold

pozitiv sau negativ, rezultând, astfel, conceptul de trezorerie pozitivă sau negativă. În cazul în

care soldul trezoreriei este zero, literatura de specialitate utilizează termenul de trezorerie zero .

Trezoreria pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii şi se

concretizează într-un surplus monetar care reprezintă o expresie a profitului net din pasivul

bilanţului. Trezoreria negativă evidenţiază un dezechilibru financiar concretizat sub forma unui

deficit monetar acoperit de cele mai multe ori cu credite angajate la costuri ridicate.

În prezent, în teorie şi în practica de specialitate pentru ordonarea maselor patrimoniale de

activ în funcţie de gradul lor de lichiditate există două orientări referitoare la atenţia acordată

elementelor de trezorerie, şi anume:

- în ordine crescătoare, elementele de trezorerie regăsindu-se în partea de jos a bilanţului;

- în ordine descrescătoare, elementele de trezorerie regăsindu-se în partea de sus a

bilanţului.

Prima orientare este specifică ţărilor europene, în care sunt prezentate mai întâi

elementele cele mai puţin lichide, de natura imobilizărilor, urmate de celelalte elemente

patrimoniale cu grad de lichiditate mai mare. Cea de-a doua orientare este specifică sistemului

contabil american, unde se pune accent pe ideea de lichidităţi şi fluxuri de trezorerie ca principal

instrument gestiune şi de evaluare a întreprinderii. Astfel, se poate observa atenţia mare acordată

elementelor lichide de trezorerie, acestea fiind aşezate pe primele poziţii, urmate de creanţe,

stocuri, cheltuieli înregistrate în avans şi active imobilizate. În tabelul 1.1. sunt prezentate cele

două modalităţi de ordonare a maselor bilanţiere de activ.

7

Tabelul 1.1Organizarea comparativă a activului bilanţier

Model de contabilitate european Model de contabilitate american ACTIVE IMOBILIZATE ACTIVE CIRCULANTE Imobilizări necorporale Disponibilităţi Imobilizări corporale Creanţe Imobilizări financiare Stocuri

ACTIVE CIRCULANTE Cheltuieli în avans Stocuri ACTIVE IMOBILIZATE Creanţe Valori de plasament Disponibilităţi

CONTURI DE REGULARIZĂRI

TOTAL ACTIV TOTAL ACTIV

În urma celor prezentate mai sus, trezoreria se poate defini într-o accepţie globală ca

diferenţă între activele şi datoriile ale căror lichiditate şi exigibilitate sunt imediate.

Aceste definiţii privesc trezoreria ca pe un indicator static ( calculat pe baza datelor din

conturile anuale sau pa baza a două bilanţuri financiare succesive), şi nu ca pe o componentă

dinamică a sistemului informaţional economic al unui agent economic, în care pe primul loc

trebuie să stea valoarea zilnică a acestui indicator, însoţită de tablouri de bord, scadenţare şi

tablouri previzionale pe baza cărora să se poată lua decizii de efectuare a plăţilor curente faţă de

terţi, de procurare a mijloacelor băneşti, de finanţare a noi obiective de investiţii şi de plasament

pe piaţa financiară, de capital sau monetară.

1.1.2 Elemente de lichidităţi ale agenţilor economici

Sarcina de bază a trezoreriei într-o întreprindere angajată într-un sistem complex de

raporturi economice şi financiare este de a asigura lichidităţile necesare tuturor obligaţiilor

băneşti şi un echilibru financiar corespunzător. Literatura de specialitate defineşte lichidităţile ca

fiind numerarul sau alte valori asimilate şi toate valorile care, prin natura lor, sunt imediat

convertibile în bani, pentru valoarea lor nominală8. În acest caz, lichidităţile întreprinderii includ,

pe lângă numerarul din casierie, disponibilul din conturi la bănci sau alte organisme financiare şi

valori de încasat.

8 Ristea M. – Noul sistem contabil al agenţilor economici, CECCAR, Bucureşti, 1993, pg. 131.

8

În sens restrâns, disponibilităţile sunt formate din disponibilităţi la bancă, în numerar,

acreditive în lei şi în devize, carnete de cecuri cu limită de sumă, iar în sens mai extins, se includ

alături de disponibilităţi şi titlurile de plasament susceptibile de a se transforma în disponibilităţi.

Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 în România,

lichidităţile includ următoarele elemente de trezorerie: numerarul în lei şi în devize din casieria

unităţii financiare, în lei şi în devize; carnetele de cec cu limită de sumă; acreditive în lei şi în

devize; avansurile de trezorerie; valorile de încasat, elementele patrimoniale de trezorerie sub

formă de cecuri şi efecte comerciale primite de la plătitori.

Numerarul în lei şi în devize din casieria unităţii patrimoniale este reprezentat de banii

lichizi de care dispune unitatea la un moment dat şi prin intermediul cărora se fac operaţiuni de

plăţi cu persoane fizice şi juridice sau la care se adaugă lichidităţi ca urmare a încasărilor

efectuate.

Deşi nu au o pondere în totalul mişcărilor de trezorerie , operaţiunile de plăţi şi încasări în

numerar se caracterizează prin diversitate şi frecvenţă şi prin mare rigurozitate în gestiune.

Unităţile patrimoniale efectuează, prin casieriile proprii:operaţiuni de încasări şi plăţi

“cash” în lei şi în valută;achiziţionarea, gestionarea şi utilizarea de “valori” asimilate

numerarului9.

Operaţiunile de decontări în numerar în lei au o pondere redusă în totalul decontărilor.

Încasările în lei pot să provină din vânzarea de produse din producţie proprie, din vânzarea de

mărfuri, lichidarea unor debitori, ridicări de numerar de la bancă, aport de capital etc.

Plăţile în lei se pot face pentru achitarea drepturilor salariale, plata ajutoarelor materiale

din fondul asigurărilor sociale, avansuri spre decontare, cumpărări de bunuri, depuneri de

numerar la bancă etc.

Agenţii economici pot efectua, în limitele prevăzute de legislaţia în vigoare, încasări şi

plăţi prin casierie în valută.

Evidenţa operativă a numerarului în devize se ţine cu ajutorul Registrului de casă, care va

avea coloane atât pentru încasări, plăţi, sold în lei, cât şi pentru asemenea operaţii în devize.

Pentru fiecare fel de valută se ţine un registru de casă.

Relaţiile dintre valutele străine şi lei româneşti, ca şi diferenţele de curs valutar ce apar în

timpul şi la sfârşitul exerciţiului valutar, se calculează şi se regularizează la fel ca cele privind

disponibilităţile în valută păstrate în conturi la bănci.

9 Elena Hlaciuc – Contabilitatea financiară armonizată cu directivele contabile europene şi cu standardele internaţionale de contabilitate, Suceava, 2002, pg. 497.

9

În casieriile unităţilor economice se mai pot păstra şi alte valori, categorie în care sunt

incluse: timbre fiscale şi poştale, bilete de tratament şi odihnă, tichetele şi biletele de călătorie şi

alte valori.

Volumul operaţiunilor de încasări şi plăţi şi gama acestora prin casierie, sunt

restricţionate de limitele gestiunii şi securităţii banilor la agentul economic şi de interesele BNR

de a asigura o circulaţie monetară normală.

Potrivit reglementărilor în vigoare10, operaţiunile de încasări şi plăţi între persoanele

juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar, cu excepţia persoanelor

juridice care pot efectua plăţi în numerar în următoarele cazuri:

- plata salariilor şi a drepturilor de personal;

- alte operaţiuni de plăţi ale persoanelor juridice cu persoane fizice;

- plăţi către persoane juridice în limita unui plafon zilnic maxim de 100000000 lei, plăţile

către o singură persoană juridică fiind admisă în limita unui plafon zilnic în sumă de 50000000

lei. Sunt interzise plăţile fragmentate în numerar către furnizorii de bunuri şi service, pentru

facturile a căror valoare este mai mare de 50000000 lei. Se admit plăţi către o singură persoana

juridică în limita unui plafon zilnic în numerar în sumă de 100000000 lei, în cazul plăţilor către

reţelele de magazine de tipul Cash&Carry, care sunt organizate şi funcţionează în baza legislaţiei

în vigoare. Sunt interzise plăţile fragmentate în numerar către astfel de magazine, pentru facturile

a căror valoare este mai mare de 100000000 lei.

Fac excepţie de la plafonul zilnic prevăzut:

- depunerile în conturile persoanelor juridice, deschise la societăţile comerciale bancare,

care pot fi făcute şi de alte persoane juridice, neplafonat;

- cheltuielile de deplasare în interes de serviciu, în limita sumelor cuvenite pentru plata

transportului, a diurnei, a îndemnizaţiei şi a cazării pe timpul deplasării, precum şi a cheltuielilor

neprevăzute, efectuate în acest sens;

- cheltuielile de protocol ocazionate de conferinţe, de simpozioane şi de alte asemenea

acţiuni, în condiţiile baremurilor stabilite de normele legale în vigoare.

Potrivi legii sumele în numerar aflate în casieriile proprii ale persoanelor juridice nu pot

depăşi la sfârşitul fiecărei zile plafonul de 50000000 lei. Se admite depăşirea acestui plafon

numai cu sumele aferente plăţii salariilor şi altor drepturi de personal, precum şi altor operaţiuni

10 Legea nr. 131/1996, prin care a fost aprobată cu modificări Ordonanţa Guvernului nr. 15/1996 privind întărirea

disciplinei financiar - valutare şi evitarea evaziunii fiscale.

10

programate, pe baza documentelor justificative, cu persoane fizice pentru perioada de 3 zile

lucrătoare de la data prevăzută pentru plata acestora. Prevederile prezentului alineat nu se aplică

unităţilor bancare, ale Trezoreriei.

Orice operaţie de încasare şi plată în numerar se efectuează numai pe bază de documente

care au un regim special de întocmire şi circulaţie. Între acestea cele mai uzuale sunt: cecurile de

numerar, chitanţe, bonuri şi centralizatoare ale caselor de marcaj, monetare – centralizatoare etc.

– pentru încasări şi dispoziţii de plată în numerar; listele de avans şi statele de plată, facturi,

bonuri, chitanţe emise de terţi etc.- pentru plăţi. Înainte de efectuarea încasărilor sau plăţilor,

documentele corespunzătoare sunt supuse unui riguros control preventiv sub aspect formal şi al

fondului, tocmai datorită faptului că eventualele erori intervenite nu mai pot fi uşor reparate.

Dispoziţia de plată - încasare către casieri îndeplineşte următoarele funcţii (anexa 4,5):

dispoziţia pentru casierie, în vederea achitării în numerar a unor sume, potrivit

dispoziţiilor legale, inclusiv a avansurilor aprobate pentru cheltuieli de deplasare, precum şi a

diferenţei de încasat de către titularul de avans în cazul justificării unor sume mai mari decât

avansul primit, procurarea de materiale etc.

dispoziţia pentru casierie, în vederea încasări în numerar a unor sume, potrivit

dispoziţiilor legale;

document justificativ de înregistrare în registrul de casă şi în contabilitate, în cazul

plăţilor în numerar efectuate fără document justificativ.

Este un formular tipizat în două versiunii de bază: dispoziţia de plată-încasare către

casierie individuală ;dispoziţia de plată –încasare către casierie colectivă.

Dacă “ Dispoziţia de plată-încasare către casierie” este utilizată ca “ Dispoziţie de

încasare”, pentru sumele încasate, casierul trebuie să emite o chitanţă, formular cu regim special

de tipărire, înscriere şi numerotare, care îndeplineşte următoarele funcţii:

- document justificativ pentru depunerea unei sume în numerar la casieria unităţii;

- document justificativ de înregistrare în registrul de casă ( cu respectarea Regulamentului

operaţiunilor de casă) şi în contabilitate11.

Chitanţa este un formular cu regim special tipizat în două versiuni (anexa 1):

- chitanţa obişnuită este utilizată pentru alte încasări în numerar efectuate prin casierie

11 Elena Hlaciuc – Contabilitatea financiară armonizată cu directivele contabile europene şi cu standardele internaţionale de contabilitate, Suceava, 2002, pg. 498-499.

11

Ea se întocmeşte în două exemplare de către casier, şi se semnează de către acesta de primire a

sumei, chiar dacă s-au prezentat anterior alte documente, cum sunt:dispoziţii de încasare către

casierie, facturi, acte de însoţire etc.

- bon de comandă chitanţă, formular cu regim special de tipărire, înscriere şi numerotare,

care serveşte ca document pentru: contractarea serviciilor, confirmarea primirii şi evaluarea

obiectului de executat sau de reparat, după caz, încasarea sumei de la client, determinarea

volumului servicilor prestate şi a materialelor consumate. Se întocmeşte numai de plătitorii de

TVA.

Pentru cumpărarea unor produse, lucrări sau servicii, în condiţiile în care nu se întocmeşte

factură, se completează chitanţa fiscală, precum şi ca document justificativ de înregistrare în

contabilitate atunci când este însoţită de bonul eliberat de la casa de marcat, bonul de vânzare sau

chitanţa. Chitanţa fiscală nu înlocuieşte Chitanţa care se întocmeşte pentru încasările în numerar

la casieria unităţii şi nu se utilizează pentru vânzarea bunurilor en-gros către alte unităţii

patrimoniale. Se arhivează la cumpărător numai împreună cu bonul de la casa de marcat, bonul de

vânzare sau chitanţa eliberată de vânzător.

Predare sumelor de către casierul societăţii comerciale către casierii plătitorii se

consemnează în procesul - verbal de plăţi.

Împuternicirea este documentul justificativ prin care se autorizează o persoană membră a

familiei sau încadrată în muncă la aceeaşi unitate pentru a încasa drepturi băneşti de la casieria

întreprinderii când titularul nu se poate prezente pentru aceasta12.

Cecul de numerar (anexa 5) este utilizat pentru ridicarea numerarului din conturi de la

bancă. El se procură sub formă de carnete de la bancă pe bază de cerere, iar banca emite

„ Chitanţa” de plată în numerar. Se întocmeşte de către compartimentul financiar pe baza

documentului de plată, separat pentru fiecare cont deschis la bancă.

Monetarul serveşte ca document justificativ pentru evidenţierea la sfârşitul zilei a

numerarului existent în casierie, corespunzător mărfurilor comercializate şi de înregistrare în

contabilitate. Pe baza lui se predă numerarul încasat prin casă de către casier la casieria centrală a

agentului economic.

Potrivit reglementărilor în vigoare, în condiţiile utilizării aparatelor de marcat electronice,

suma înscrisă în monetar trebuie să coincidă cu suma din registrul de casă emis de aceste aparate,

12 Victor Munteanu - Contabilitatea financiară a întreprinderilor, Bucureşti, 2003, pg.486.

12

inclusiv cu suma înregistrată de mână în registrul de casă, în cazul defectării aparatelor de marcat

electronice.

Valoarea înscrisă în monetar trebuie să corespundă valorii înscrise în raportul de

gestiune.

Foaia de vărsământ – chitanţă este utilizat pentru depunerea de sume în casierie, în conturi

la bănci. Totodată, la baza operaţiilor de plăţi stau şi documentele menţionate anterior alte

documente de plăţi, care sunt întocmite de către diferitele compartimente ale întreprinderii, vizate

de serviciul financiar şi aprobate de conducerea unităţii13.

Datorită volumului mare de încasări şi plăţi în numerar, acestea se înregistrează, în

contabilitatea curentă, centralizat, pe baza “Registrului de casă” (anexa 6) care îndeplineşte

următoarele funcţii:

- document de înregistrare operativă a încasărilor şi plăţilor în numerar, efectuate prin

casieria unităţii pe baza actelor justificative;

- document de stabilire la sfârşitul zilei a soldului de casă;

- document de înregistrare zilnică în contabilitate a operaţiilor de casă.

Registrul de casă, se întocmeşte în două exemplare, zilnic, de casierul unităţii sau de altă

persoană împuternicită, pe baza actelor justificative de încasări şi plăţi. În cazul în care o sumă

plătită se referă la mai multe conturi corespondente, în registrul de casă se trece distinct fiecare

operaţie în parte, se semnează de către casier pentru confirmarea înregistrării operaţiunilor

efectuate şi de către persoana din compartimentul financiar – contabil desemnată pentru primirea

exemplarului 2 şi a actelor justificative anexate.

Se completează zilnic, în ordinea efectuării operaţiilor, fără a lăsa spaţii libere. La

sfârşitul zilei, rândurile rămase libere se barează.

Utilizarea formularului se face cu respectarea prevederilor Regulamentului operaţiilor de

casă.

Soldul de casă al zilei precedente se reportează pe primul rând al registrului de casă

pentru ziua în curs.

Se înregistrează toate încasările, după care acestea se totalizează (inclusiv soldul de casă

reportat al zilei precedente), se înregistrează apoi toate plăţile, iar totalul acestora se scade din

sumele rezultate din însumarea încasărilor, pentru a stabili soldul de casă al zilei respective.

13 Octavian Bojian - Contabilitatea întreprinderilor, Editura Eficient,Bucureşti,1996,pg. 228.

13

Controlul asupra ţinerii corecte a registrului de casă se face de către contabilul şef sau de

delegatul acestuia. Este necesar ca, cel puţin odată pe lună să se facă revizia casei, stabilindu-se

soldul faptic şi concordanţa acestuia cu cel rezultat din registrul de casă, corectitudinea

înregistrărilor şi respectarea disciplinei financiare etc.

Dacă întreprinderea efectuează şi operaţii de încasări şi plăţi în devize va întocmi şi câte

un “Registrul de casă în devize” , pentru fiecare fel de monedă străină în parte, cu duble coloane

pentru evidenţierea în devize şi lei. De asemenea, dacă există subunităţi cu autogestiune

economico-financiară proprie (filiale, sucursale etc.) se vor întocmi registre de casă de către

fiecare din acestea.

Realizarea decontărilor între persoane juridice prin intermediul numerarului prezintă

avantajele rapidităţii şi siguranţei în efectuarea operaţiunilor (pentru furnizori), dar şi

dezavantajele utilizării unui volum mare de lichidităţi şi nesiguranţei transferului fizic, la care se

adaugă aspectele privind indisciplina financiară în operaţiunile de încasări şi plăţi.

Disponibilul în conturi la bănci sau alte instituţii financiare, în lei şi în devize, este

reprezentat de bani scriptici, prin intermediul cărora se fac operaţiuni de plăţi prin virament

bancar cu persoane fizice şi juridice. În totalul operaţiunilor de plăţi, această formă de decontare

are ponderea cea mai mare. Disponibilităţile din conturile bancare pot lua şi forma depozitelor la

termen, care reprezintă, în fapt, o imobilizare a acestora pentru o anumită perioadă, de regulă

până la un an, în schimbul unei dobânzi superioare celei obţinute pentru disponibilul din conturile

la vedere. În activitatea de gestiune a trezoreriei trebuie să ţinem cont de faptul că depozitele la

termen, odată constituite, nu pot fi utilizate decât prin renunţarea la dobânda la termen, în

favoarea dobânzii la vedere14.

Efecturea operaţiunilor de plăţi prin virament bancar cu persoane fizice şi juridice este

posibil deoarece, unităţile patrimoniale îşi păstrează marea majoritate a disponibilităţilor băneşti

în conturi deschise la bănci.

În economia de piaţă băncile au un mare rol în ceea ce priveşte: mobilizarea şi păstrarea

în condiţii de siguranţă a mijloacelor băneşti ale persoanelor juridice şi fizice, efectuează orice

încasări şi plăţi fără numerar (prin virament), de valori mari şi foarte mari; acordă credite pe

termene diferite agenţilor economici, precum şi populaţiei; cumpără şi vinde, scontează şi

rescontează diverse hârtii de valoare, unele bănci au mandat de a efectua încasarea veniturilor şi

efectuarea cheltuielilor statului, iar alte bănci pot efectua operaţiuni de tranzit şi mandat în


14

favoarea şi la solicitarea diferitelor unităţi şi persoane, acordă asistenţă de specialitate

solicitanţilor.

Regulile generale financiare în limita cărora se efectuează operaţiunile de plăţi prin

virament bancar se referă la respectarea principiilor unui sistem foarte mobil de finanţare,

creditare şi decontări bazat pe autonomia agenţilor economici şi a băncilor, dar şi cu luarea în

considerare a interesului fiscal general. În esenţă aici se regăsesc:

Interesul de economicitate şi fluidizare al circulaţiei banilor al agentului economic

este acela ca regiile societăţii etc., să păstreze la diferite bănci toate disponibilităţile lor băneşti,

uneori separate pe activităţi fundamentale, şi să efectueze operaţiunile de încasări şi plăţi prin

sistemele de decontare specifice acestor conturi;

Plăţile din conturile agenţilor economici se efectuează cu consimţământul acestora, cu

excepţia acelor plăţi care privesc obligaţii constatate prin titluri executorii sau pentru care

dispoziţiile legale prevăd posibilitatea decontării fără consimţământul unităţilor plătitoare;

Plăţile trebuie făcute la data exigibilităţi obligaţiilor, debitorul fiind dator să le

efectueze, iar creditorul fiind interesat să le ceară;

Beneficiarul este obligat să efectueze plata produselor preluate sau trecute în custodie,

a lucrărilor executate şi serviciilor prestate, după recepţia acestora, cu excepţia cazurilor

prevăzute de lege. Aceeaşi obligaţie revine beneficiarului şi în cazul în care, deşi în contract s-a

prevăzut că plata se face la cererea furnizorului, totuşi acesta nu a cerut-o;

Nici o cheltuială, indiferent de fondurile din care se suportă, nu se aprobă şi nu se

efectuează dacă nu a fost avizată, în prealabil, potrivit legii, de către conducătorul

compartimentului financiar-contabil sau alte persoane însărcinate cu exercitarea controlului

financiar preventiv;

Agenţii economici au interesul să prevadă în contractele economice forme şi

instrumente de decontare care să asigure încasarea într-un termen cât mai scurt a contravalorii

produselor livrate, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate. Băncile pot dispune înlocuirea

formelor şi instrumentelor de decontare ales de unităţile contractante cu forme şi instrumente care

corespund mai bine relaţiilor economice dintre unităţi, în scopul întăririi disciplinei plăţilor;

Unităţile economice care livrează produsele, execută lucrări sau prestează servicii sunt

în drept să pretindă clienţilor care întârzie în mod repetat plata şi le creează dificultăţi financiare,

să le asigure anticipat sumele necesare efectuări plăţilor, prin instrumente de decontare bancare

care să le ateste, în prealabil, existenţa posibilităţilor de plată. În cazul în care beneficiarul nu

15

asigură anticipat sumele necesare plăţilor, furnizorii pot suspenda livrările de produse, executările

de lucrări sau prestaţiile de servicii, încunoştinţând anticipat de aceasta, unitatea beneficiară;

Plăţile din conturile agenţilor economici se efectuează în limita disponibilităţilor din

aceste resurse, plăţile se efectuează în limita încasărilor, în următoarea ordine:

- plăţile pentru salarii şi alte plăţi asimilate;

- plăţile cu caracter fiscal către bugetul de stat al asigurărilor sociale, prime de asigurare

etc;

- plăţile pentru livrări de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;

- rambursarea creditelor bancare scadente;

Instrumentele de decontare emise de creditor şi pentru care debitorul a acceptat plata,

precum şi cele emise de debitor în favoarea creditorului sunt, în raporturile de decontare bancară

titluri executorii, pe baza cărora se fac operaţiunile de plăţi între unităţile implicate.

Deschiderea de conturi la bănci şi efectuarea de operaţiuni prin intermediul acestora este o

necesitate pentru efectuarea cu uşurinţă a decontărilor. Se pot deschide conturi în lei şi în devize,

de către orice unitate patrimonială, la una sau mai multe bănci. În general, conturile la bănci se

deschid ca nişte conturi complexe, sau pe anumite destinaţii: activitatea de exploatare, investiţii,

operaţiuni de comerţ exterior, operaţiuni de tranzit şi mandat, conturi de acreditive, de cecuri, etc.

Conturile deschise la bănci au caracterul de conturi de disponibil, adică efectuează plăţi în

limita disponibilului existent, dar pentru activitatea curentă de exploatare se pot deschide cu

acordul băncilor şi conturi curente. Caracteristica acestora este că din acestea se pot face plăţi mai

mari decât disponibilul existent, respectiv din credite de trezorerie acordate direct în conturile

curente, Conturile curente prezintă avantajul că simplifică acordarea şi rambursarea creditelor şi

diminuează mărimea dobânzilor pentru beneficiari, întrucât se acordă numai când şi cât sunt

necesare, iar restituirea se face imediat din încasările ulterioare prin contul curent.

Agenţii economici care dispun de devize le pot păstra la bănci, în conuri deschise pe

fiecare monedă străină. Unităţile bancare vor reflecta existenţele şi mişcările de valute străine,

atât în moneda străină respectivă cât şi în lei.

Relaţia dintre valutele străine şi leii româneşti se face la cursul zilei astfel:

Intrările de valută în contul bancar se transformă în lei la cursul zilei în care are loc

operaţia bancară;

16

Plata datoriilor în devize se face prin transformarea valutei respective în lei la cursul

zilei în care are loc operaţia. Deoarece la intrarea valutei în cont nu au putut exista alte cursuri ale

valutei decât cele existente la data plăţii, pot apărea:

- diferenţe de curs valutar favorabile în cazul scăderii cursului valutar, ele reprezentând

venituri financiare;

- diferenţe de curs valutar nefavorabile în cazul creşterii cursului valutar, ele

reprezentând cheltuieli financiare.

- la închiderea exerciţiului, disponibilităţile în devize se evaluează la cursul de schimb în

vigoare la acea dată, diferenţele de curs rezultate se înregistrează în contabilitate ca venituri sau

cheltuieli financiare, după caz15.

Documentele utilizate pentru înregistrarea operaţiilor de încasări şi plăţi prin conturile

deschise la bănci, cuprinde:cecul – pentru ridicarea de numerar; foaia de vărsământ chitanţă –

pentru depunerile de numerar din casierie; dispoziţia de plată prin bancă, prin virament însoţită

de documente ca: facturi,borderouri de rate, chirii; mandatul poştal pentru sumele încasate prin

poştă; notele de debitare, sau creditare utilizate pentru sumele preluate de bancă, cum ar fi:

dobânzi, speze, taxe, etc. La toate acestea s-au mai adăugat instrumentele de plată moderne, cum

sunt: cambia, biletul la ordin, cecul şi ordinul de plată.

Ordinul de plată este un înscris prin intermediul căruia o persoană numită ordonator

(importator) dă un ordin băncii sale să plătească o sumă oarecare în favoarea unei alte persoane

numite beneficiar (exportator).

O asemenea tranzacţie se consideră „ordin de plată” dacă: emitentul are la societatea

bancară respectivă disponibilul corespunzător în contul său; nu prevede că plata trebuie făcută la

cererea beneficiarului.

Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (de hârtie) sau pe suporturi

neconvenţionale (magnetic, electronic).

Participanţii într-un transfer-credit sunt:

- emitentul (non-bancar)- respectiv persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu;

- plătitorul (client al societăţii bancare iniţiatoare sau însăşi societatea bancară iniţiatoare,

sau primul emitent);

- beneficiarul (client al societăţii bancare destinatare sau chiar societatea bancară

destinatară);

- societatea bancară iniţiatoare- prima societate bancară emitentă a unui ordin de plată;

15 Victor Munteanu - Contabilitatea financiară a întreprinderilor, Bucureşti, 2003, pg.515-516.

17

- societatea bancară destinatară- ultima societate bancară din lanţul transferului-credit, cea

care recepţionează şi acceptă ordinul de plată pentru a pune la dispoziţia beneficiarului suma de

bani înscrisă în acesta.

În vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiei plătitorului, exprimată prin emiterea

ordinului de plată, societăţile bancare participante în cadrul transferului-credit respectiv trebuie să

efectueze, în ordine, următoarele operaţiuni:

- recepţia- procedura de recunoaştere a primirii ordinului de plată;

- autentificarea- procedură prin care se determină că ordinul de plată a fost emis de

persoana indicată ca emitent pe ordinul de plată;

- acceptarea- procedură prin care se recunoaşte că este valabil un ordin de plată

recepţionat;

- refuzul- procedură utilizată în cazul în care o societate bancară receptoare decide că nu

este posibil să execute un ordin de plată dat de un emitent, sau că executarea ar determina costuri

excesive, ori întârzieri în finalizarea transferului-credit;

- executarea- procedură de punere a “fondurilor băneşti” la dispoziţia beneficiarului, în

baza ordinului de plată acceptat anterior.

Derularea unui transfer-credit are loc pe baza unor principii de procedură, din care decurg

obligaţii, respectiv drepturi pentru contrapartidă, ale participanţilor, riguros stabilite, astfel:

emitentul – obligaţii în legătură cu:

- emiterea ordinului de plată;

- plata, pentru ordinul de plată emis.

plătitorul – obligaţia plăţii spezelor bancare aferente procesării ordinului de plată;

societatea bancară iniţiatoare – obligaţii privind:

- returnarea sumei, în caz de nefinalizare a transferului-credit;

- plata dobânzilor de întârziere, dacă întârzierea plăţii i se datorează.

societatea bancară receptoare – obligaţii cu privire la:

- recepţia;

- autentificarea;

- acceptarea sau refuzul;

- executarea ordinului de plată recepţionat, inclusiv intervalul de timp obligatoriu în

care acesta trebuie să se facă;

- plata dobânzii de întârziere, în situaţia în care întârzierea plăţii i se datorează.

societatea bancară destinatară – obligaţii referitoare la:

18

-recepţia;

-autentificarea;

-acceptarea sau refuzul;

- punerea fondurilor la dispoziţia beneficiarului;

- plata dobânzii de întârziere, în situaţia în care întârzierea plăţii i se datorează.

Finalizarea transferului-credit se face atunci când societatea bancară destinatară acceptă

ordinul de plată în favoarea beneficiarului.

Periodic sunt întocmite două documente cu situaţia încasărilor şi plăţilor efectuate prin

bancă şi anume: extrasul de cont şi registrul-jurnal de încasări şi plăţi.

Extrasul de cont (anexa 2) este un document în care se înscriu:

- încasările;

- plăţile;

- soldul final.

Acestea împreună cu documentele anexate stau la baza înregistrării în contabilitatea

curentă a agentului economic.

Extrasul de cont ridicat de la bancă împreună cu documentele anexate, necesită

următoarele verificări:

- dacă soldul de la începutul zilei este egal cu soldul de la sfârşitul zilei precedente;

- dacă sumele din extras corespund cu sumele din documentele justificative anexate.

Registrul jurnal de încasări şi plăţi este document de evidenţă operativă, întocmit de

agenţii economici, persoane fizice şi asociaţii familiale în care se evidenţiază încasările de orice

fel ( din vânzări, împrumuturi, credite, dobânzi încasate, impozite restituite), precum şi plăţile

efectuate, pentru: mărfuri cumpărate, impozite, taxe, asigurări sociale, etc.

Carnetele de cecuri cu limită de sumă constituie o categorie aparte de mijloace băneşti

sub forma unor documente de valoare (cecuri) care se utilizează pentru plata unor categorii de

prestări de servicii sau achiziţii de materiale. Acestea se alimentează la cererea expresă făcută

băncii de către titularul de cont, pe baza căreia se transferă disponibilul din contul curent într-un

cont separat şi se eliberează un carnet de cecuri pentru suma corespunzătoare16.

Carnetul de cecuri cu limită de sumă se eliberează de bancă, pe seama disponibilităţilor

din cont al unităţii. Suma carnetului de cecuri se stabileşte în funcţie de nevoi pe o perioadă de

până la 30 de zile. Unităţile plătitoare pot solicită în funcţie de nevoi, mai multe carnete cu limită


19

de sumă. Carnetul cu limită de sumă se eliberează în baza unei dispoziţii de plată ce se operează

în contul unităţii la bancă.

După completarea şi emiterea cecului de către titular, beneficiarul plăţii se prezintă cu

borderoul cecurilor de încasat la banca sa, unde le depune spre încasare. La rândul său banca

beneficiarului prezintă spre compensare băncii emitentului valoarea cecului, care va debita contul

clientului său.

Acreditive în lei şi în devize

Atunci când furnizorii nu au destulă încredere în clienţii lor că vor putea plăti

contravaloarea bunurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate, în timp util, solicită

deschiderea de acreditive.

Acreditivele sunt mijloace băneşti aflate într-un cont separat de contul curent, deschis la

dispoziţia unui furnizor şi din care se fac plăţi numai către acesta pe măsură ce justifică livrarea

de bunuri şi/sau prestarea de servicii în cantităţile, sortimentele şi calităţile prevăzute. Astfel, în

baza unui contract încheiat între furnizor şi client, viramentul către furnizor se face imediat după

ce acesta prezintă la bancă documentele justificative şi se verifică respectarea condiţiilor stabilite

la deschiderea acreditivului. Pentru agentul economic care constituie acreditivul, apare ca

principal dezavantaj faptul că sumele respective nu sunt purtătoare de dobândă şi nu sunt la

dispoziţia sa decât în cazul anulării acreditivului. În schimb, pentru furnizor, acreditivul constituit

în favoarea sa asigură rapiditate, certitudine şi siguranţa decontărilor.

Se pot deschide mai multe feluri de acreditive, fapt pentru care se impune clasificarea

acestora după mai multe criterii:

După obiectul de activitate acreditivul poate fi :

- comercial, adică pentru vânzări de bunuri;

- necomercial, adică pentru alte activităţi, în general pentru prestări de servicii.

După locul de deshidere acreditivele se împart în :

- acreditive deschise în ţara cumpărătorului;

- acreditive deschise în ţara vânzătorului;

- acreditive deschise într-o altă ţară.

După clauzele cuprinse, acreditivele se împart în:

- acreditiv documentar transferabil, care constă în faptul că sumele din acesta pot fi

utilizate şi pentru plata altor furnizori, indicaţii de beneficiar;

- acreditiv documentar netransferabil, în care de sumele înscrise beneficiază numai

persoana pentru care a fost deschis acreditivul;

20

- acreditiv pentru livrări eşalonate, în care acreditivul se deschide eşalonat şi plăţile se

fac eşalonat numai după livrarea unui lot de marfă.

După caracterul său, acreditivul poate fi:

- nerevocabil, care nu se modifică numai cu acordul tuturor partenerilor interesaţi;

- revocabil, atunci când acesta poate fi închis, retras, la solicitarea plătitorului.

Principalele etape privind derularea decontărilor pe bază de acreditive sunt:

- încheierea unui contract comercial în care partenerii de afaceri au convenit ca

creditarea să se facă pe bază de acreditiv;

- deschiderea acreditivului în lei sau în valută pe baza ordinului pe care îl clientul băncii

sale;

- livrarea bunurilor concomitent cu ]ntocmirea documentelor aferente;

- utilizarea efectivă a acreditivului;

- intrarea în posesia bunurilor pe baza documentelor prezentate de client.

Acreditivul deschis se închide la utilizarea integrală a sumei, la expirarea termenului de

valabilitate sau la cererea plătitorului, cu acordul prealabil al furnizorului.

La expirarea termenului de valabilitate al acreditivului soldul rămas neutilizat se virează

de către unitatea bancară a furnizorului în contul de disponibil al unităţii plătitoare. Fiind o formă

sigură de decontare pentru furnizor se utilizează cu precădere ca modalitate de plată în

schimburile economice internaţionale pe baza căreia firma importatoare dă dispoziţie băncii sale

să plătească firmei exportatoare, prin mijlocirea unei bănci corespondente echivalentul valoric al

mărfurilor şi serviciilor furnizate de firma exportatoare. În relaţiile comerciale internaţionale,

acreditivul facilitează întreţinerea şi dezvoltarea unor schimburi sigure între parteneri17.

Avansurile de trezorerie.

Pentru aprovizionarea din alte localităţi decât unde este situat sediul întreprinderii, cu

anumite bunuri de valori, relativ, mari şi cantităţi mici, care nu trebuie transportate neapărat cu

trenul sau auto, este mai convenabil ca anumite persoane să se deplaseze personal pentru

aducerea acestora. Pentru acoperirea cheltuielilor de transport, cazare, diurnă, costul materialelor,

etc. persoanele desemnate primesc la plecare o anumită sumă de bani numită avans de trezorerie,

care urmează a fi justificată la înapoiere.

17 Ioan Moroşan – Contabilitatea financiară şi de gestiune a firmei armonizată cu directivele contabile europene şi standardele internaţionale de contabilitate, Editura Evcont Consulting, Suceava, 2003, vol. 1, pg. 323.

21

O particularitate a acestei categorii de lichidităţi constă în faptul că sumele apar în contul

titularilor de avansuri din momentul avansării până în momentul în care se decontează plăţile

făcute.

De regulă, justificarea avansului şi transformarea sa în cheltuială efectivă are loc la

încheierea mandatului pe baza unui decont de cheltuieli.

Documentul justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitate a avansurilor de

trezorerie acordate personalului propriu pentru deplasări în interes de serviciu este „ Ordinul de

deplasare” sau „Delegaţie” care îndeplineşte următoarele funcţii18:

- dispoziţie către persoana delegată să efectueze deplasarea;

- document pentru decontare de către titularul de avans a cheltuielilor efectuate;

- document pentru stabilirea diferenţelor de primit de către titularul de avans;

- document justificativ de înregistrare în contabilitate.

Dacă, la decontarea avansului, suma cheltuielilor justificative este mai mare decât avansul

primit de către titularul de avans se întocmeşte Dispoziţia de plată/încasare către casierie.

În cazul în care, la decontare,sumele privind cheltuielile efective sunt mai mici decât

avansul primit, diferenţa trebuie restituită de către titularul de avans pa bază de Chitanţă la

casierie.

Avansurile de trezorerie se pot acorda în lei şi în devize. Dacă avansurile de trezorerie

sunt în devize, la sfârşitul exerciţiului financiar se înregistrează diferenţele de curs valutar, după

caz, ca o cheltuială sau ca un venit financiar.

Valorile de încasat sub forma cecurilor şi efectelor comerciale primite de la plătitorii

şi păstrate până la scadenţă sau remise băncii spre scontare înainte de termenul scadent, contra

unui scont. Ele sunt valori financiare ce se includ în categoria lichidităţilor şi nu în cea a

creanţelor, datorită posibilităţii de a fi imediat transformate în disponibilităţi.

În categoria valorilor de încasat se cuprind cecurile de încasat, efectele comerciale de

încasat şi efectele comerciale remise spre scontare.

Cecul este cel mai convenabil instrument de decontare , utilizabil de către titularii de

conturi bancare, cu disponibilităţi suficiente în aceste conturi creat din operaţiuni de încasări, din

depozite sau din credite bancare.

Cecul este definit ca o instrucţiune scrisă dată bănci de a plăti cuiva valoarea menţionată

în acea instrucţiune.

18 Elena Hlaciuc – Contabilitatea financiară armonizată cu directivele contabile europene şi cu standardele internaţionale de contabilitate, Suceava, 2002, pg. 508.

22

Cecul este utilizat de către titulari la nivelul sumelor înscrise în cecuri.

Prin datele pe care le conţine, cecul pune în legătură trei persoane:trăgătorul; trasul;

beneficiarul.

Cecul este completat de către trăgător pa baza disponibilului pe care îl are la o bancă

căreia i se dă ordin necondiţionat să plătească o sumă de bani.

Banca, în această situaţie se află în poziţia de tras (executant).

Beneficiarul este persoana căreia banca, pe baza cecului, în limita disponibilităţilor din

contul trăgătorului, îi achită suma. Beneficiarul poate fi şi trăgătorul. Pentru nevoile proprii de

numerar ale titularului de cont acesta prezintă băncii cecuri nebarate.

Pentru a fi valabil, cecul trebuie completat cu toate datele înscrise în formular. După

completare posesorul predă cecul semnat, beneficiarului, care îl prezintă băncii sale pentru

încasare.

În funcţie de menţiunea pe care o conţine, cecul poate fi transmis prin:

- girare pentru cecurile care au înscrisă sau nu clauza “ la ordin”. Girul este actul prin

care posesorul cecului numit “girant” transferă altei persoane “giratar” toate drepturile rezultate

din cec. Spre deosebire de gir, prin care se transmite dreptul de proprietate, prin “aval” se

înţelege o garanţie în caz de neplată.

- cesiunea ordinară pentru cecurile cu clauza “nu la ordin”. Acest cec, având

menţionat ca beneficiar o anumită persoană, rezultă că numai persoana nominalizată poate să-l

încaseze.

- simpla remitere pentru cecurile care nu conţin în momentul emiterii sumei, numele

sau denumirea beneficiarului sau menţiunea “la purtător”. Acest cec va fi plătit fie persoanei

desemnate ca beneficiar, fie deţinătorului cecului.

Cecul se plăteşte “la vedere”, adică la prezentare.

Cecul se decontează în termen de 8 zile de la data emiterii dacă este plătit chiar în

localitatea unde a fost emis sau în 15 zile, când plata se face în altă localitate.

Atunci când cecul nu poate fi încasat de beneficiar, posesorul poate exercita dreptul de

regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi, dacă cecul a fost prezentat în termen

util şi dacă refuzul de plată este constatat :

- printr-un act autentic (protest);

- printr-o declaraţie a trasului (băncii) datată şi scrisă pa cec cuprinzând ziua în care a fost

prezentat;

23

- printr-o confirmare oficială datată, a unei case de compensaţii, prin care se arată că

cecul a fost adus spre compensare în termen dar nu a fost plătit.

Toţi cei care s-au obligat prin cec (girant, avalist) sunt ţinuţi solidari de către posesor.

Cecul are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii.

În România sunt reglementate următoarele tipuri de cecuri:

cecul la purtător- prezentat mai sus ;

cecul barat – trăgătorul sau posesorul unui cec poate face o barare prin înscrierea a

două linii paralele, orizontale sau oblice pe faţa cecului ; aceasta înseamnă că beneficiarul va

trebui să recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec, încasarea în

numerar direct de la banca trăgătorului nefiind posibilă.

Bararea poate fi:

- generală: dacă nu prezintă nici o menţiune între cele două linii;

- specială: dacă între cele două linii este menţionată denumirea unei bănci.

Bararea generală poate fi transformată în barare specială. Operaţiunea inversă este

interzisă.

cecul certificat – prin care banca (trasul) confirmă pe cec existenţa disponibilului

necesar efectuării plăţii şi persoana care a emis cecul (trăgătorul) nu mai poate retrage din contul

său această sumă până la expirarea perioadei de prezentare.

cecul de călătorie – prin care trăgătorul poate condiţiona plata acestuia de

indentitate dintre semnătura persoanei care a primit cecul (posesorul) şi semnătura persoanei care

încasează respectivul cec la prezentare. În fapt, posesorul depune o primă semnătură pe cec în

momentul în care îl cumpără; a doua oară o face în momentul încasării, în prezenţa funcţionarului

bancar de la ghişeul băncii , sau în momentul efectuării plăţi, în prezenţa beneficiarului. Acest tip

de cec oferă un mijloc de plată uşor şi în acelaşi timp sigur.

Cambia este un titlu de credit şi un istrument de plată în acelaşi timp, care pune în

legătură trei persoane :

- trăgătorul, în calitate de creditor care dă ordin debitorului (trasul), să plătească o sumă

de bani la o dată determinată unui beneficiar sau la ordinul acestuia;

- trasul este debitorul;

- beneficiarul este persoana căreia i se va achita suma de bani.

Girarea titlului de către bancă poartă denumirea de scont. Pe această cale posesorul

cambiei poate să-şi procure banii înainte de scadenţă. Este evident că banca nu plăteşte integral

suma înscrisă în cambie, ci reţine un comision numit taxa scontului.

24

Operaţiunea de acceptare a cambiei constă în menţiunea înscrisă pe titlu, prin care trasul

se obligă să plătească la scadenţă suma arătată în cambie, posesorului legitim al acesteia.

Posibilităţile de transmitere a cambiei sunt:

- prin gir – act prin care posesorul numit girant, transferă altei persoane, toate

drepturile izvorând din cambie.

- prin cesiune ordinară – în cazul în care trăgătorul a înscris în cambie menţiunea „ nu

la ordin”.

Cambiile pot fi avalizate, avalul reprezentând angajamentul necondiţionat prin care un terţ

sau un semnatar al cambiei, altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine garant pentru obligaţiile

unui co-obligat faţă de cambie.

Scadenţa cambiei este termenul la care cambia trebuie plătită şi poate fi:la vedere, la un

anumit timp de la vedere, la un anume termen de la data emiterii, la o dată fixă.

Scadenţa trebuie să fie unică şi certă. Plata cambiei cu scadenţă la vedere trebuie să aibă

loc în termenul legal de un an de la data emiterii.

În caz de neplată la scadenţa de către tras, posesorul unei cambii trebuie să facă un

protest, înainte de a putea face un recurs împotriva celorlalţi semnatari ai cambiei. Dacă o cambie

este încasată de către o bancă, aceasta trebuie să facă protestul, în caz de neplată.

Biletul la ordin19 este un instrument prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti la o

anumită dată, o sumă determinată beneficiarului sau celui care este posesorul legitim al

instrumentului.El pune în procesorul creării sale în legătură, două persoane : emitentul şi

beneficiarul.

Biletul la ordin este o promisiune de a plăti şi nu un mandat de plată. El se transmite prin

girare. Obligaţiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun acelorlaşi reguli generale ca şi cele

rezultând dintr-o cambie. Totuşi, acceptarea biletului la ordin nu se admite deoarece emitentul are

aceleaşi obligaţii ca şi cel care acceptă o cambie.

Regulile referitoare la plata, scadenţa, girarea, protestul cambiei sunt aplicabile şi biletului

la ordin.

Activităţile de exploatare derulate de un agent economic pun un accent deosebit pe o

gestiune eficientă a elementelor de lichidităţi în vederea asigurării unei continuităţi a

operaţiunilor de încasări şi plăţi. În economia de piaţă, latura cea mai semnificativă şi vizibilă

pentru fiecare entitate economică este capacitatea sa de plată, adică posibilitatea acesteia de

19 Ioan Moroşan – Contabilitatea financiară şi de gestiune a firmei armonizată cu directivele contabile europene şi standardele internaţionale de contabilitate, Editura Evcont Consulting, Suceava, 2003, vol. 1, pg. 328.

25

a-şi onora obligaţiile la scadenţă. În acest sens, necesarul de resurse materiale, umane şi de altă

natură trebuie modelat în funcţie de posibilităţile sale de a asigura echivalentul bănesc şi de a

stinge obligaţiile faţă de terţi.

Astfel, ansamblul metodelor şi tehnicilor de gestionare a lichidităţilor nu trebuie asociat

responsabilităţilor unui casier, care înregistrează încasări şi face plăţi, deoarece ele sunt mult mai

ample şi impun găsirea unor soluţii la probleme cum sunt:

- evaluarea riscurilor generate de încasările existente şi determinarea nivelului optim de

lichidităţi pe care unitatea ar trebui să le deţină;

- descoperirea acţiunilor ce trebuie întreprinse pentru accelerarea încasărilor şi selectarea

comportamentului cel mai eficient în efectuarea plăţilor;

- găsirea celor mai economice mijloace pentru a echilibra încasările şi plăţile;

- deciderea plasamentelor sau a împrumuturilor efectuate în termen scurt;

În ceea ce priveşte gestiunea lichidităţilor, există două categorii de costuri, şi anume: cele

generate de lipsa de lichidităţi şi cele datorate existenţei unui surplus de lichidităţi.

Lipsa lichidităţilor poate avea drept consecinţe imediate: pierderea oportunităţi de a face

achiziţii în condiţii optime; deteriorarea imaginii societăţii pentru eventualele întârzieri la plată,

obligativitatea de a contracta împrumuturi pe termen scurt etc. Toate aceste consecinţe atrag

costuri a căror mărime este greu de stabilit , pentru că nu pot fi evaluate cu exactitate. Deţinerea

de lichidităţi peste necesarul curent al unităţii atrage costuri de altă natură, cum sunt:

-pierderea eventualelor dobânzi sau beneficii ce s-ar fi putut obţine prin investirea

sumelor respective în activităţi productive sau în diferite plasamente;

- deţinerea unui volum important de lichidităţi face întreprinderea vulnerabilă la

instabilitatea monetară şi la modificările de paritate între monede.

Trebuie subliniată ideea conform căreia, în gestionarea lichidităţilor, este esenţial să se

găsească acel volum al lichidităţilor pentru care suma celor două categorii de costuri este minimă.

Astfel, în condiţiile unei gestiuni eficiente a factorilor de producţie şi a unei inflaţii târâtoare sau

moderate, între lichidităţile de care dispune o unitate economică şi rentabilitatea economică poate

apărea o relaţie de intercondiţionare, cât şi o relaţie de incompatibilitate.

Relaţia de intercondiţionare se explică prin faptul că profiturile suplimentare obţinute prin

creşterea rentabilităţii pot fi repartizate pentru finanţarea de noi investiţii şi pentru alte destinaţii.

Modernizarea şi remunerarea suplimentară a factorilor de producţie prin investiţiile realizate şi

prin reproducţia lărgită a factorilor de producţie vor genera o accelerare a vitezei de rotaţie a

26

capitalurilor, care va duce în final la o creştere a lichidităţilor şi din nou la un profit suplimentar

pentru unitatea economică.

Relaţia de incompatibilitate indică faptul că rentabilitatea certificată de mărimea profitului

contabil constituie un indicator static, în timp ce lichidităţile sunt rezultatul derulării fluxurilor

financiare în dinamică. În plus, profitul contabil nu reflectă doar cifra de afaceri încasată, ci şi

diferenţa favorabilă a stocurilor, lucrărilor sau serviciilor facturate sau valorilor potenţial

realizabile, ceea ce duce la situaţii în care societăţi ce înregistrează în bilanţul contabil rezultate

favorabile nu au în acelaşi timp şi o trezorerie pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variaţiile

necesităţilor de finanţare şi de variaţiile termenelor de scadenţă a încasărilor şi plăţilor.

1.1.1 Titlurile de plasament şi provizioanele pentru depreciere

Dacă unitatea patrimonială dispune temporar de disponibilităţi băneşti, ele pot fi utilizate

în afaceri financiare pentru a valorifica potenţialul lor în vederea realizării unui câştig.

Aceste operaţiunii sunt denumite plasamente de trezorerie, adică operaţii de cumpărare şi

revânzare de acţiuni şi obligaţiuni (titluri de plasament).

Titlurile de plasament20 sunt titluri achiziţionate de pe piaţa financiară în vederea realizării

unui câştig pe termen scurt sau pentru protejarea unor lichidităţi disponibile temporar.

Principalele caracteristici ale titlurilor de plasament sunt:

- pot fi achiziţionate de pe o piaţă organizată sau neorganizată;

- au o valoare nominală, o valoare de intrare în patrimoniu şi o valoare de piaţă;

- spre deosebire de titlurile de participare, a căror posesiune este durabilă, acestea nu au ca

obiect asigurarea unei influenţe notabile asupra unităţii emitente, iar perioada de deţinere a

acestora nu depăşeşte, de regulă un an;

- de cele mai multe ori, achiziţia lor are un caracter speculativ;

- unităţile cumpărătoare de titluri de plasament caută fie utilizarea temporară a unei părţi

din disponibilităţile lor prin creşterea veniturilor percepute (dobânzi, dividende) şi/sau prin

realizarea unui plus de valoare cu ocazia revânzării.

Structura contabilă a titlurilor de plasament face posibilă o distincţie clară între cele care

conferă un drept de proprietate (acţiunile) şi cele care conferă un drept general de creanţă

(obligaţiunile), în categoria acestora fiind incluse:

- acţiuni şi obligaţiuni achiziţionate de societate;


27

- acţiuni şi obligaţiuni emise şi răscumpărate de societate;

- alte instrumente de trezorerie (bonuri negociabile pe termen scurt sub forma hârtiilor de

valoare emise de Ministerul Finanţelor şi alte bonuri şi certificate emise de societăţi şi instituţii

financiare).

Prin structurile contabile se face distincţie între plasamentele care conferă un drept de

proprietate (ex. acţiunile) şi cele care conferă un drept de creanţă (ex. obligaţiunile).

Nu sunt valori mobiliare: părţile sociale, titlurile de creanţă negociabile, bonurile de casă.

Principalele valori mobiliare sunt: acţiunile şi obligaţiunile.

În gestiunea unei unităţi patrimoniale, acţiunile şi obligaţiunile pot fi :

- acţiuni şi obligaţiuni proprii, cele care provin din emisiunile unităţii patrimoniale;

- acţiuni şi obligaţiuni cumpărate de la alte societăţi, acelea care sunt emise de alte

societăţi şi achiziţionate de o altă sau alte întreprinderi;

- acţiuni şi obligaţiunii proprii emise pentru a completa capitalul social, respectiv

pentru a obţine împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni, ca împrumuturi obligatare, publice, pe

termen lung şi extinderea pe această cale a capitalului permanent.

Acţiunile şi obligaţiunile proprii vândute pot fi răscumpărate la cererea unor acţionari sau

din proprie iniţiativă, în vederea revânzării pentru a folosi disponibilităţile băneşti temporare în

scopul obţinerii de venituri din jocul la bursă a cursului acţiunilor sau obligaţiunilor.

Pe de altă parte, întreprinderea poate să-şi plaseze capitalul în valori mobiliare (titluri),

acţiuni, obligaţiuni emise de alte societăţi. În acest caz:

- plasamentul capitalului poate să fie pe termen lung şi atunci are caracter de imobilizare

financiară, titlurile achiziţionate devenind astfel: titluri de participare, titluri imobilizate ale

activităţi de portofoliu, alte titluri imobilizate ;

- plasamentul are în vedere folosirea disponibilităţilor băneşti temporare în operaţiuni

speculative la bursa de valori prin cumpărarea şi revânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, în vederea

obţinerii unor venituri suplimentare din diferenţele de curs ale acestora.

Atât în cazul răscumpărării acţiunilor şi obligaţiunilor proprii în vederea renegocierii lor,

cât şi în cazul achiziţionării unor acţiuni şi obligaţiuni emise de alte societăţii, în scopul unor

operaţiuni speculative, pe termen scurt, pentru utilizarea disponibilităţilor temporare de trezorerie

şi obţinerea unor venituri, aceste valori mobiliare (titluri) devin efectiv mijloace de trezorerie,

formând categoria titlurilor de plasament.

Acţiunea este un înscris de valoare ce dovedeşte participarea deţinătorului la capitalul

societăţii comerciale emitente a titlului şi pe baza căreia posesorul are dreptul să încaseze o cotă

28

corespunzătoare din profitul net repartizat al societăţii respective sau este obligat să suporte o

parte din pierdere. În afara acţiunilor achiziţionate de alte societăţii, în structura titlurilor de

plasament sunt incluse acţiunile proprii răscumpărate temporar în vederea atribuirii salariaţilor

societăţii, regularizării cursului la bursă sau reducerii capitalului social (în general, în condiţii de

criză economică).

Obligaţiunile sunt titluri de credit cu venit fix (dobândă), emise şi vândute de o societate

pe acţiuni, cu scopul de a obţine un împrumut pe o anumită perioadă de timp. Sunt incluse în

categoria titlurilor de plasament acele obligaţiuni achiziţionate cu scopul de a plasa temporar

lichidităţi disponibile şi de a încasa o dobândă, precum şi propriile obligaţiuni răscumpărate de pe

piaţă, care vor fi anulate.

Între acţiuni şi obligaţiuni există deosebiri, şi anume:

deţinătorul de obligaţiuni nu este coproprietar, ci numai creditor al unităţii

emitente, ca urmare deţinătorul de obligaţiuni nu participă la gestionarea unităţii, ci are doar

dreptul să încaseze o dobândă fixă indiferent de rezultatele acesteia ;

deţinătorul de obligaţiuni dispune de un drept de creanţă pe termen lung asupra

societăţii emitente, fără să aibă dreptul de proprietate asupra acesteia.

Obligaţiunile pot fi emise la purtător sau pot fi nominative.

Întreprinderea care emite obligaţiuni, pentru a obţine pe această cale credite, trebuie să

asigure realizarea a cel puţin două condiţii, şi anume :

- rambursarea valorii nominale sau peste nominal a obligaţiunilor ;

- o dobândă fixă, indiferent de rezultatele financiare.

În vederea corecţiei obligaţiunilor, ca urmare a fluctuaţiei monetare, se procedează la

indexarea obligaţiunilor.

Indexarea constă atât în stabilirea nivelului dobânzii, cât şi a sumei de rambursat la

scadenţă, în funcţie de evoluţia preţurilor.

Valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie vărsată integral, iar obligaţiunile trebuie înscrise

în “ Registrul obligaţiunilor societăţii”, care trebuie să cuprindă informaţii privind: totalul

obligaţiunilor emise şi a celor rambursabile, identificarea persoanelor ce deţin obligaţiuni în cazul

celor nominative etc.

Pentru a atrage pe deţinătorii de disponibilităţi băneşti în a subscrie şi cumpăra

obligaţiuni, pot fi instituite, pe lângă dobândă, şi alte avantaje cum sunt: emisiunea de obligaţiuni

la o valoare subpari, ceea ce înseamnă că la cumpărare titularul să plătească o valoare mai mică

decât valoarea nominală, iar la rambursare să primească valoarea nominală, diferenţa fiind

29

considerată o primă de rambursare, se poate aplica avantajul rambursării obligaţiunilor la

valoarea suprapari.

În ceea ce priveşte evaluarea titlurilor de plasament, ca şi în cazul celorlalte categorii de

elemente patrimoniale, se face în diferite momente, astfel:

La intrarea în patrimoniu a titlurilor de plasament, valoarea de intrare se stabileşte

în funcţie de provenienţa lor şi este egală cu costul de achiziţie (în cazul celor cumpărate) sau

valoarea de utilitate (în cazul celor intrate cu titlu gratuit sau aduse ca aport la capitalul social).

Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de alte elemente patrimoniale, dar la fel ca şi alte

categorii de titluri, cheltuielile accesorii efectuate cu ocazia cumpărării lor, „ cum sunt

comisioanele şi alte cheltuieli similare”, sunt incluse în cheltuielile de exploatare, fără să

mărească valoarea de intrare a titlurilor;

La inventar, titlurile de plasament se evaluează „la valoarea actuală sau de

utilitate”, denumită valoare de inventar şi stabilită în mod diferit la titlurile cotate faţă de cele

necotate. Pentru prima categorie, se va lua drept valoare de inventar cursul mediu de pe piaţa

organizată din ultima lună, iar pentru a doua categorie, valoarea probabilă de negociere pe piaţa

neorganizată la acea dată. Valoarea probabilă de negociere a titlurilor necotate se determină pe

baza unor criterii obiective, ceea ce presupune utilizarea de date cât mai recente (din ultimele

conturi anuale) referitoare la mărimea şi activitatea unităţii emitente, la rata rentabilităţii, la

volumul creditelor contractate şi alte informaţii necesare determinării valorii unităţii emitente

printr-o metodă de evaluare adecvată;

La închiderea exerciţiului, titlurile de plasament se vor evalua şi reflecta în

contabilitate “la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu

rezultatele inventarierii”, în contextul aplicării principiului prudenţei. Pentru diferenţele

constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare se va lua decizia constituirii,

suplimentării sau diminuării provizioanelor pentru deprecierea titlurilor de plasament, dacă se

consideră că deprecierea este reversibilă. Pentru diferenţele constatate în plus între valoarea de

inventar şi valoarea de intrare, titlurile de plasament se menţin la valoarea de intrare, cu

precizarea că, dacă în exerciţiile precedente au fost constituite provizioane pentru deprecierea lor,

atunci acestea se vor anula. Pentru categoriile de titluri de aceeaşi natură şi care conferă aceleaşi

drepturi, plusurile sau minusurile de valoare se stabilesc în mod global, caz în care determinarea

eventualelor provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament se va face la preţul de

cumpărare mediu ponderat;

30

La ieşirea din patrimoniu, prin cedare sau anulare, evaluarea titlurilor de

plasament se va face la valoarea de intrare. Concomitent, se are în vedere şi anularea eventualelor

provizioane constituite anterior pentru respectivele titluri.

Cedarea titlurilor de plasament presupune, în principiu, două operaţiuni:

- vânzarea lor la preţul negociat între părţi;

- ieşirea efectivă a titlurilor respective din patrimoniu, când se pune problema

descărcării/anulării cu valoarea lor contabilă d intrare, urmată de anularea eventualelor

provizioane aferente.

În cazul în care, pentru un titlu de plasament al aceluiaşi emitent, există valori diferite, iar

cedarea se face numai pentru o parte dintre acestea, se poate determina un cost mediu de intrare

sau se poate apela la una dintre metodele de evaluare la ieşire utilizate în cazul stocurilor (LIFO

sau FIFO). De cele mai multe ori, în urma unei operaţiuni de cedare, se constată diferenţe între

preţul de intrare şi cel de ieşire a titlurilor de plasament care, din punct de vedere contabil, se vor

înregistra fie la venituri, fie la cheltuieli privind titlurile de plasament care, din punct de vedere

contabil, se vor înregistra fie la venituri, fie la cheltuieli privind titlurile de plasament cedate.

Anularea titlurilor proprii răscumpărate, în cazul acţiunilor, presupune reducerea

concomitentă a capitalului social cu valoarea nominală totală a acţiunilor anulate. Diferenţele ce

apar între valoarea nominală şi cea de răscumpărare (valoarea de intrare în contabilitate)

influenţează, de obicei, rezervele unităţii. În cazul obligaţiunilor, se va anula împrumutul obţinut

iniţial prin emisiunea şi vânzarea lor, iar diferenţele ce rezultă între cele două valori reprezintă

venituri sau cheltuieli financiare.

1.1.4 Credite pe termen scurt

Gestionarea zilnică a trezoreriei întreprinderii implică fie excedent de disponibilităţi, fie

deficit de disponibilităţi pe termen scurt. Excedentul de trezorerie dă posibilitatea efectuării unor

plasamente temporare, prin care se urmăreşte atât conservarea lichidităţilor în condiţii de inflaţie,

cât şi obţinerea unor câştiguri suplimentare prin dobânzi. Deficitul temporar de trezorerie generat

de cauze structurale şi conjuncturale necesită găsirea unor mijloace de echilibrare prin apelarea la

credite pe termen scurt, cu rolul de a atenua oscilaţiile activelor circulante.

Sub denumirea generală de credite pe termen scurt sunt grupate toate împrumuturile de

care poate beneficia o societate pentru perioade scurte de timp ( sub un an ) şi care, potrivit

31

metodologiei contabile din România, sunt elemente structurale ale trezoreriei ce se prezintă sub

următoarele forme:

- credite obţinute pe baza creanţelor comerciale;

- credite de trezorerie.

În aceste condiţii, deficitul de trezorerie calculat la o anumită dată reprezintă nivelul

creditelor de care întreprinderea va avea nevoie în perioada imediat următoare şi pe care le va

procura printr-o formă sau alta în urma unei analize temeinice a costului real al acestora.

Cele două forme de credite pe termen scurt diferă prin caracteristicele lor în funcţie de

obiect, de modalităţile practice de acordare, de durata şi de costul acestora.

Credite obţinute pe baza creanţelor comerciale. Aceste credite apar în cazul

decontărilor între terţe persoane juridice realizate prin intermediul efectelor comerciale cum sunt:

cecurile, biletele la ordin, cambiile etc. La nivelul unităţilor, efectele primite de la clienţi se

regăsesc în cadrul elementelor patrimoniale “valori de încasat”, iar principalul avantaj al utilizării

acestora îl reprezintă posibilitatea convertirii lor în mijloace băneşti în termen scurt, chiar şi

înainte de scadenţă. Pentru a acoperi nevoi rezultate din operaţiunile de exploatare sau pentru a

acoperi o insuficienţă provizorie a fondului de rulment, întreprinderile posesoare ale unor efecte

pot apela la credite prin scontarea acestora la o bancă, moment din care efectele remise spre

scontare se regăsesc ca element distinct în cadrul elementelor de trezorerie. Scontarea este

operaţiunea prin care se încasează de la bancă, înainte de scadenţă, un efect comercial, ceea ce

este echivalentul unui credit acordat pentru perioada care a rămas până la scadenţă, urmând ca la

acea dată banca să încaseze de la plătitor contravaloarea efectului. Deci, ca orice tip de credit, şi

aceste credite sunt purtătoare de dobândă, prin faptul că persoana juridică care solicită încasarea

în avans a efectului comercial va primi valoarea nominală a titlului din care s-au dedus taxa de

scont şi comisioanele bancare. Durata maximă pentru care se acordă astfel de împrumuturi se

încadrează de obicei în 90 de zile. Pentru calculul scontului (S) se poate aplica următoarea

relaţiei:

în care:

V= valoarea efectului scontat

P= rata scontului

T= timpul rămas până la scadenţă şi pentru care se acordă creditul.

32

Banca nu trebuie să accepte în mod forţat toate efectele de care dispune o societate la un

moment dat şi prezentate spre a fi scontate. Există şi situaţii în care efectele sunt trase asupra

unor clienţi care prezintă un grad de risc mai ridicat şi pe care banca nu şi-l poate asuma. Pentru a

fi evitate astfel de situaţii, societatea poate negocia cu banca un anumit plafon în cadrul căruia să

se realizeze operaţiuni de scontare. Interesant pentru gestiunea trezoreriei unui agent economic,

atunci când se recurge la o asemenea formă de credit, este costul acestuia, care depinde de rata

scontului, de comisioanele practicate de bancă şi de perioada de la scontarea efectelor comerciale

la bănci până la scadenţă. În acest caz, rata costului creditului se poate calcula după formula:

CC =

unde:

Cc – rata costului creditului

S – valoarea scontului

A – valoarea comisioanelor

V – valoarea nominală a efectului comercial

T – numărul de zile

Creditele de trezorerie au ca scop asigurarea unei trezorerii curente echilibrate a

întreprinderilor, atunci când creditele obţinute prin scontarea efectelor comerciale nu sunt

suficiente sau chiar nu există şi când nevoile de acoperit prin astfel de credite sunt date de

decalajul existent între încasările şi plăţile perioadei. Literatura de specialitate franceză clasifică

creditele de trezorerie după obiectul lor, în:credite pentru descoperirea de cont, credite prin

mobilizarea efectelor comerciale, credite sezoniere, bilete de trezorerie etc. În practica economică

din România regăsim aceste credite sub două forme, şi anume: credite prin contul curent şi

credite bancare pe termen scurt.

Creditul prin contul curent constă în negocierea cu banca a unui plafon de creditare direct

prin contul curent atunci când disponibilităţile din acesta nu sunt suficiente pentru realizarea

integrală a plăţilor. Acest tip de credit se regăseşte sub denumirea de credit în limita plafonului

sau a liniei de credit şi prezintă avantajul că se obţine printr-o tehnică bancară operativă, ceea ce

permite trezorerie o elasticitate funcţională, oferind întreprinderii posibilitatea să facă faţă

deficitului de lichidităţii pentru o perioadă foarte scurtă de timp, pentru plata furnizorilor, a

personalului sau a unor impozite şi taxe. Creditul prin contul curent se concretizează sub forma

33

soldului final creditor al contului curent şi prezintă pentru întreprindere avantaje, ca urmare a

supleţei în utilizare.

Din punctul de vedere al băncii, acest credit prezintă un grad ridicat de risc, deoarece este

influenţat de factori interni şi externi cum ar fi: creşterea salariilor, vânzări curente realizate în

pierdere, insolvabilitatea clienţilor, pierderi de prouse sau mărfuri, precum şi faptul că acestea pot

fi orientate cu uşurinţă spre destinţii diferite de scopul pentru care au fost acordate iniţial. Din

acest motiv, băncile practică o mare prudenţă în acordarea şi derularea acestui tip de credite,

inclusiv o rată mai ridicată a dobânzii.

Creditele bancare pe termen scurt prin cont special de împrumut sunt acordate de bancă

pentru o perioadă de cel mult un an. Aceste credite se acordă printr-un cont separat de contul

curent şi sunt folosite în completarea resurselor proprii ale agenţilor economici pentru :

- diferenţa dintre totalul stocurilor şi plăţilor (cheltuielilor), pe de o parte, şi totalul

resurselor şi încasărilor, pe de altă parte;

- stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauze justificate;

- stocuri sezoniere de materii prime şi produse de provenienţă agricolă.

În condiţiile în care societăţile comerciale au un capital redus comparativ cu necesităţile

lor, creditul reprezintă o sursă principală de completare a resurselor proprii şi, din acest motiv,

pentru gestiunea trezoreriei, costul creditelor reprezintă cel mai important criteriu în selectarea

unui tip de credit. Literatura de specialitate21 din România dezbate problemele legate de calculaţia

costului creditelor şi distincţia care apare între costul aplicabil creditelor solicitate şi costul lor

real, ca urmare a modului de calcul a dobânzilor.

Costul aplicat se determină pe baza ratei dobânzii şi a comisioanelor bancare practicate de

banca ce acordă creditul. Rata dobânzii se calculează pornind de la rata dobânzii de referinţă, la

care se adaugă un anumit număr de puncte pentru a compensa riscul implicat de tipul de credit şi

riscul implicat de mărimea întreprinderii, de tipul operaţiunilor, de riscul ramurii de activitate etc.

Comisioanele bancare se referă la comisioanele de risc şi cele administrative.

Pentru creditele de scont, costul se determină în funcţie de rata dobânzii de referinţă

majorată cu un anumit număr de puncte în funcţie de riscul pe care îl implică (mai mic

comparativ cu alte tipuri de credit), de comisioanele bancare şi de perioada rămasă din momentul

scontării sau andosării către terţe persoane până la scadenţă. Comisioanele aplicate de bancă

pentru acest tip de credit sunt: de andosare a efectelor comerciale în cotă procentuală şi de

manipulare a efectelor în sumă fixă pe tipuri de efecte.

21 Toma M. – Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1994, pg. 149-153

34

Pentru creditele de trezorerie, costul se stabileşte în funcţie de rata dobânzii şi

comisioanele bancare, aplicate la soldurile debitoare ale conturilor curente (sold privit de pe

poziţia băncii). Rata dobânzii se stabileşte, ca şi în cazul precedent, pornind de la rata de referinţă

care se majorează cu un număr mai mare de puncte datorită riscului mai mare pe care acestea le

prezintă. În categoria comisioanelor de risc aplicate avem comisionul de imobilizare, comisionul

pentru cel mai mare sold debitor, comisionul pentru cea mai mare depăşire de plafon, iar în

categoria celor administrative menţionăm comisionul de decontare şi speze sau alte cheltuieli de

întocmire a documentelor bancare.

Dobânzile calculate de către bancă pentru diferitele credite pe termen scurt acordate

societăţii şi neachitate sunt evidenţiate într-un cont special numit dobânzi de plătit. Acest caz este

specific societăţilor care nu pot achita dobânda până la sfârşitul perioadei de referinţă. Trebuie

reţinut faptul că valoarea acestor dobânzi de plătit va diminua lichidităţile unei perioade viitoare.

1.1.5 Alte valori gestionate în conturile de trezorerie

În categoria generică “alte valori” sunt incluse elemente structurale ale trezoreriei sub

formă de timbre fiscle şi poştale, bilete de tratament şi odihnă, tichete şi bilete de călătorie ,

tichete de masă şi alte valori păstrate în casieria unităţii. Aceste valori se procură de către

societate prin cumpărare prin furnizori autorizaţi, iar evidenţa se ţine la nivelul valorii lor

nominale. Influenţa altor valorii din casieria unităţii asupra volumului de lichidităţii nu este

majoră, ele au o pondere mică în totalul valorilor de trezorerie şi sunt folosite, în general, pentru

nevoile proprii de derulare în bune condiţii a activităţii de exploatare. Fac excepţie de la această

regulă unităţile economice în care folosirea acestor valori este impusă de desfăşurarea activităţii

de exploatare, cum ar fi : agenţii economici careprocură pentru salariaţii bilete de odihnă şi

tratament şi tichete de masă, unităţile de tratament şi odihnă din staţiuni balneoclimaterice,

societăţile de transport intern şi internaţional pentru bonuri valorice pentru carburanţi etc.

O particularitate a operaţiunilor cu “ alte valori” de trezorerie o constituie faptul că au un

efect anticipat asupra lichidităţilor prin realizarea de plăţi parţiale sau totale înaintea producerii

efective a evenimentului consumator de asemenea valori.

O problemă importantă care apare în condiţiile creşterii generale a preţurilor constă în

plăţile suplimentare ce pot să apară la anumite valori gestionate în casieria unităţii, cum

sunt :timbrele fiscale, juridice şi poştale, biletele de călătorie, bonuri valorice pentru carburanţi

etc. Ne referim în special la cazurile în care, între momentul achiziţiei şi momentul consumului,

35

trece o perioadă mai mare de timp sau are loc o creştere sensibilă a preţurilor la produsele şi

serviciile respective, ceea ce va conduce la o scădere a valorii reale a acestor “ altor valori” sau la

o ieşire suplimentară de numerar.

1.2 Fluxurile întreprinderii

O unitate patrimonială trebuie privită şi percepută ca o structură vie plasată în centrul

vieţii econimice, în cadrul căreia se desfăşoară un sistem complex şi dinamic de fluxuri de intrare

şi de ieşire. Activitatea din cadrul unei entităţii economice presupune o combinare a factorilor de

producţie cu fluxurile asociate acestora în condiţiile concrete, specifice mediului economic în

care se acţionează. În acest sens, abordarea conceptuală a fluxurilor care iau naştere la un

moment dat nu se poate realiza în mod separat pentru fiecare tip de flux în parte, deoarece

rezultatele obţinute nu vor fi edificatoare pentru unitatea patrimonială văzută ca un tot unitar.

Astfel, se impune o abordare globală a fluxurilor pentru a se pune în evidenţă influenţele

reciproce generate de acestea.

1.2.1 Conceptul de flux şi categorii de fluxuri

Orice întreprindere se caracterizează prin deţinerea de capitaluri şi prin activarea funcţiei

de producţie, care se bazează pe colaborarea celorlalte funcţiuni ale sale pe fondul participării la

procesele de schimburi, din exteriorul şi din interiorul său, intermediate de monedă. De aceste

schimburi depinde, în final, derularea în condiţii normale a procesului de producţie. În acest fel,

în cadrul întreprinderii apar activităţile financiar-monetare specifice condiţiilor concrete de

derulare a activităţilor economice. Cantităţile de bunuri şi servicii cumpărate în cursul unei

perioade vor fi denumite fluxuri de intrare, iar produsele şi serviciile vândute în aceeaşi perioadă

de timp vor fi fluxuri de ieşire.

Fiecare dintre fluxurile de intrare şi ieşire corespunzătoare proceselor de schimb implică

două mişcări de sens opus: una generată de transferul de bunuri şi servicii, adică fluxuri reale, iar

alta de transferul de monedă sau de modificări ale creanţelor şi datoriilor, adică fluxuri financiare.

În lucrarea sa “Contabilitatea aprofundată”, profesorul N. Feleagă a preluat definiţia unor

autori francezi, dată fluxului, conform căreia acesta reprezintă un “concept de natură economică”

36

ce corespunde “unei mişcări sau unui transfer ale unei cantităţi de bunuri, de serviciu sau de

monedă într-o perioadă de timp”22.

Opinia împărtăşită de majoritatea economiştilor este aceea de a se face o delimitare între

mişcări contabile şi fluxuri, deoarece toate fluxurile sunt mişcări contabile, în timp ce nu toate

mişcările contabile sunt fluxuri. Constatăm, astfel, că toate fluxurile sunt reflectate în

contabilitate prin operaţiuni corespunzătoare transferului generat, dar nu toate operaţiunile din

contabilitate sunt fluxuri, pentru că există “variaţii” care nu sunt în realitate decât simple

elemente de calcul.

Conceptul de flux se poate defini ca reprezentând toate mişcările generate de operaţiunile

economico-financiare ce vor avea impact, fie imediat, fie ulterior, asupra trezoreriei.

Fluxurilor de trezorerie sunt clasificate în funcţie de apartenenţa sau neapartenenţa

acestora la activitatea de exploatare a unităţii, în două categorii de fluxuri:

Fluxuri economice sau de exploatare, adică acele fluxuri fizice cu influenţă

imediată sau viitoare asupra trezoreriei ce corespund activităţii de exploatare dintr-o unitate. Spre

exemplu, achiziţiile de materiale sau de servicii, vânzările de bunuri, plata salariilor etc. sunt

fluxuri economice şi reprezintă modificări esenţiale ce influenţează dinamica întreprinderii. La

rândul lor, fluxurile economice sunt grupate în:

- fluxuri externe, care se stabilesc între doi agenţi economici;

- fluxuri interne corespunzătoare modificărilor de valori din interiorul unei unităţi.

Fluxuri autonome sunt fluxuri monetare pentru care suportul fizic sau real nu

există, dar care au influenţe asupra trezoreriei şi corespund activităţilor de finanţare a unităţii.

În legătură cu această grupare a fluxurilor, se remarcă faptul că originea fluxurilor

economice o constituie capitalul economic, sub formă de imobilizări şi stocuri, în timp ce

capitalul financiar, propriu sau împrumutat, constituie originea pentru fluxurile autonome.

Un punct de vedere apropiat criteriului precedent, dar pe care îl considerăm mai complet,

aparţine unor autori francezi, care delimitează în rândul mişcărilor contabile:

- fluxuri financiare reale cu o influenţă imediată sau viitoare asupra trezoreriei, în funcţie

de modul de decontare a tranzacţiilor;

- fluxuri financiare autonome, fără contrapartidă fizică, cu impact imediat sau ulterior

asupra trezoreriei;

22 Nicolae Feleagă – Contabilitate aprofundată , Editura Economică, Bucureşti, 1996, pg.50.

37

- mişcări contabile fără incidenţă asupra trezoreriei, care au ca obiect ajustări ale

rezultatului la inventar sau actualizarea valorii bunurilor şi creanţelor prin intermediul

procedurilor contabile, cum ar fi: amortizări, provizioane şi reevaluări.

Această grupare a mişcărilor contabile este susţinută de B. Colasse, care foloseşte însă

conceptul de fluxuri patrimoniale, pe care le defineşte ca fiind fluxuri de drepturi şi obligaţii care

nu au, în mod obligatoriu, impact asupra disponibilităţilor şi care se grupează în:

- fluxuri patrimoniale cu impact imediat asupra trezoreriei, denumite şi fluxuri monetare;

- fluxuri patrimoniale cu impact asupra trezorerie într-o perioadă viitoare;

- fluxuri patrimoniale fără influenţe asupra trezoreriei.

Trebuie să menţionăm faptul că există şi opinia potrivit căreia criteriul funcţional

delimitează următoarele fluxuri:

- fluxuri legate de activitatea de exploatare, la nivelul cărora se regăseşte conceptul de

excedent de trezorerie a exploatării ;

- fluxuri de repartiţie corespunzătoare operaţiunilor de repartizare, cum sunt:plata

dobânzilor, a dividendelor şi a impozitului pe profit;

- fluxuri de investiţii, corespunzătoare operaţiilor de imobilizări;

- fluxuri de finanţare aferente operaţiunilor de procurare sau de rambursare, respectiv

achitare a resurselor permanente.

După prezentarea principalelor definiţii date fluxurilor şi categoriilor de fluxuri din

întreprindere, fluxul se defineşte ca fiind orice modificare ce are loc în urma unei operaţiuni

economico-financiare dintr-o unitate şi care influenţează structura sau valoarea elementelor

patrimoniale, indiferent de efectul asupra trezoreriei. Pentru că fluxurile influenţează patrimoniul,

subscriem şi noi la conceptul de flux patrimonial, dar susţinem gruparea acestora în: fluxuri reale,

fluxuri financiare şi fluxuri neutre sau de rectificare. În categoria fluxurilor financiare delimităm

alte două tipuri de fluxuri, şi anume: fluxuri de trezorerie şi fluxuri decalate.

Fluxurile reale se concretizează în intrări şi ieşiri de bunuri şi servicii în cadrul

tranzacţiilor economice;

Fluxurile financiare includ mişcările cu influenţe asupra trezoreriei potenţiale sau

efective şi pot reprezenta echivalentul fluxurilor reale sau pot fi mişcări independente de acestea.

Fluxurile financiare sub formă de încasări şi plăţi se mai numesc şi fluxuri monetare sau de

trezorerie, iar cele care îmbracă iniţial forma creanţelor sau datoriilor şi ulterior vor afecta

trezoreria sunt fluxuri decalate sau amânate;

38

Fluxurile de rectificare rezultă din operaţiuni ce au rolul de a evidenţia valoarea

reală a patrimoniului, dar care nu vor avea influenţe asupra trezoreriei.

1.2.2 Fluxuri de trezorerie

Fluxurile de trezorerie utilizate împreună cu restul situaţiilor financiare furnizează

informaţii care permit utilizatorilor să evalueze modificările în activele nete ale unei întreprinderi,

structura sa financiară (inclusiv lichiditatea şi solvabilitatea sa), precum şi capacitatea

întreprinderii de a influenţa valoarea şi momentul de apariţie a fluxurilor de numerar, în vederea

adaptării la circumstanţele şi oportunităţile în continuă schimbare. Informaţiile referitoare la

fluxurile de numerar sunt folositoare la stabilirea capacităţii unei întreprinderi de a genera

numerar şi echivalent de numerar şi dau posibilitatea utilizatorilor să dezvolte modele de evaluare

şi comparare a valorii actualizate a fluxurilor de numerar viitoare ale diferitelor întreprinderi. De

asemenea, aceste informaţii sporesc gradul de comparabilitate al raportării rezultatelor din

exploatare între diferite întreprinderi, deoarece elimină efectele utilizării unor tratamente

contabile diferite pentru aceleaşi tranzacţii şi evenimente23.

Fiecare acţiune desfăşurată de o întreprindere determină, imediat sau mai târziu, o intrare

sau o ieşire pentru trezorerie, ceea ce duce la decalaje între fluxurile operaţiunilor economice şi

modificările trezoreriei. O analiză asupra acestor fluxuri urmăreşte descrierea fenomenelor

economice în dinamica lor, rezultatele unei astfel de analize fiind esenţiale pentru luarea unor

decizii viitoare.

Primele cercetări asupra clasificării şi analizei fluxurilor aparţin economistului german E.

Schmalenbach, promotor al cadrului contabil german care, în lucrarea “Bilanţul dinamic”, a

realizat un studiu asupra fluxurilor financiare şi influenţele lor asupra rezultatului financiar,

delimitând trei scenarii:

În primul scenariu se demonstrează posibilitatea de a calcula rezultatul pornind de

la o situaţie simplă a trezoreriei, când sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- inexistenţa decalajelor în timp între fluxurile care generează venituri şi cheltuieli, pe

de o parte, şi fluxurile monetare corespunzătoare acestora, pe de altă parte ( încasări = venituri şi

plăţi = cheltuieli);

- operaţiunile care afectează patrimoniul generează fluxuri ce corespund în totalitate

veniturilor şi cheltuielilor, fără să existe altfel de modificări.

23 Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 7-5

39

În urma acestor ipoteze, variaţia trezoreriei este echivalentă cu rezultatul perioadei, iar

relaţiile de echilibru aferente se pot sistematiza astfel :

încasări – plăţi = variaţia trezoreriei

venituri –cheltuieli = rezultat

variaţia trezoreriei = rezultat

În al doilea scenariu se ia în calcul situaţia existenţei unui decalaj în timp între

momentul efectuării operaţiunilor care generează venituri şi cheltuieli şi fluxurile de trezorerie

corespunzătoare. Existenţa acestui decalaj necesită înscrierea în activul şi pasivul bilanţului a

conturilor de creanţe şi datorii provenite din activitatea de exploatare, ceea ce conduce la

inegalitatea dintre variaţia trezoreriei şi rezultatul activităţii.

Cel de-al treilea scenariu ia în considerare influenţa unor fluxuri noi, generate de

finanţare şi de cele de investiţii, operaţiuni ce nu afectează în mod direct rezultatul, dar care dau

naştere la fluxuri de trezorerie, simultane sau decalate în timp. În acest caz, influenţele asupra

trezoreriei provin atât din activitatea de exploatare, cât şi din alte tipuri de activităţi. Spre

exemplu:

- activitatea de finanţare cuprinde operaţiuni ce modifică capitalurile permanente:

majorări ale capitalului social; contractări de împrumuturi sau rambursări de împrumuturi;

reduceri ale capitalului propriu etc.

- activitatea de investiţii cuprinde operaţiunile de creştere sau diminuare a activelor

imobilizate: achiziţionarea de imobilizări, obţinerea de imobilizări din producţie proprie şi

operaţii de vânzare a imobilizărilor.

În concordanţă cu cele prezentate mai sus, putem spune că, în cea mai mare parte,

operaţiunile ce au loc în perimetrul unei întreprinderi influenţează direct sau indirect, imediat sau

ulterior trezoreria acesteia. Exemple în acest sens avem: aporturi în bani la capitalul social,

cumpărarea de utilaje, cumpărarea de materii prime, materiale, mărfuri şi alte active circulante,

vânzarea produselor finite, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, plata datoriilor faţă de

personal, stat, organisme sociale, bancă, reactivarea unor clienţi, operaţiuni cu acţionarii sau

asociaţii, achiziţia de valori mobiliare sau titluri de participare, avansurile acordate spre

decontare, justificarea avansurilor, contractarea de credite pe termen scurt sau lung etc.

Nu generează asemenea influenţe asupra trezoreriei operaţiuni cum sunt: aportul în natură

al acţionarilor, operaţiunile de repartizare şi reportare a rezultatului, operaţiunile de reevaluare a

patrimoniului, constituirea de amortizări şi provizioane, anularea provizioanelor constituite

anterior, parte din operaţiunile specifice realizării de investiţii în regie, consumul de materii

40

prime şi materiale auxiliare, operaţiuni specifice obţinerii producţiei, determinării costurilor

efective şi a producţiei în curs, descărcării de gestiune, plusuri la inventar, minusuri la inventar

neimputabile, operaţiuni de compensări între parteneri, operaţiuni specifice determinări şi

înregistrării plusurilor şi minusurilor potenţiale de valoare la elemente patrimoniale exprimate în

valută.

În ceea ce priveşte locul central pe care îl ocupă lichidităţile în administrarea

operaţională a unei activităţi, L.A. Bernstein face următoarele precizări :

- unele fluxuri sunt prezentate în mod simplificat pentru înţelegerea mai uşoară a

relaţiilor (spre exemplu, debitele sunt prezentate ca surse directe de numerar, dar, în realitate, ele

pot fi amânate temporar, ceea ce va duce şi la o întârziere a plăţilor pentru achiziţia bunurilor şi

serviciilor);

- intrările şi ieşirile de numerar au un grad înalt de intercorelare. Disfuncţionalitatea

unei părţi a sistemului poate afecta întregul sistem, iar încetarea vânzărilor afectează

transformarea produselor finite în lichidităţi, ceea ce duce la scăderea “rezervelor” de numerar.

Incapacitatea de a completa aceste “rezerve” din alte surse, cum sunt capitalurile proprietarilor,

debite sau împrumuturi, poate duce la încetarea activităţii de producţie şi, implicit, la pierderea

vânzărilor viitoare;

- singura sursă operaţională de lichidităţi este vânzarea de produse finite, care este

reprezentată ca o acumulare a tuturor cheltuielilor. Astfel, prin vânzare, marja de profit va spori

încasările de numerar, ceea ce pune în evidenţă relaţia de dependenţă între marjă şi încasări, în

sensul că, cu cât această marjă va fi mai mare/mică, cu atât încasările vor creşte/scădea.

- deţinerea de numerar nu asigură profit sau asigură un profit foarte scăzut, iar uneori, în

situaţiile de creştere a preţurilor, numerarul înregistrează chiar o pierdere a puterii de cumpărare.

Totuşi, deţinerea unei părţi din valoarea activelor sub formă de lichidităţi reprezintă, din

perspectivă comercială, cea mai mică expunere la risc. Astfel, conducerea unei unităţi trebuie să

decidă asupra investirii numerarului în active sau cheltuieli ţinând cont de următoarele riscuri

posibile: riscul implicat de conversia numerarului în investiţii temporare este mai mic decât riscul

implicat în angajarea capitalului în active pe termen lung care se plătesc în rate sau în stocuri şi

investirea numerarului în diferite active sau costuri pentru crearea şi comercializarea unui nou

produs implică un risc serios privind recuperarea acestui numerar la valoarea la care a fost

investit.

41

- conducerea unităţii trebuie să decidă asupra modului de utilizare a numerarului

neangajat, acesta reprezentând diferenţa dintre încasările totale de numerar şi partea angajată

pentru achiziţia de stocuri, plata dividendelor, cheltuieli de capital sau rambursarea datoriilor.

Dintre tipurile de fluxuri identificate mai sus, cele de trezorerie corespund mişcării

efective de lichidităţi, care pot fi:

- echivalentul unui flux real, de sens opus şi desfăşurat în acelaşi timp cu transferul d

bunuri şi servicii;

- echivalentul unor drepturi sau obligaţii, de sens opus, dar decalate în timp faţă de

acestea.

Corespunzător celor trei tipuri de activităţi specifice unei întreprinderi, constatăm trei

funcţii esenţiale ale acesteia, şi anume: de exploatare, de investiţii şi de finanţare, fiecare dintre

aceste funcţii contribuind la variaţia trezoreriei. Atât sistemul contabil continental european, cât

şi cel anglo-saxon recunosc cele trei categorii de fluxuri de trezorerie, grupate după natura

activităţilor ce le generează în:

- fluxuri de trezorerie din activitatea de exploatare;

- fluxuri de trezorerie din activitatea de investiţii;

- fluxuri de trezorerie din activitatea de finanţare.

Valoarea fluxurilor de numerar ce provin din activitatea de exploatare este un

indicator cheie al măsurării în care activităţile întreprinderii au generat suficient flux de numerar

pentru a rambursa împrumuturile, a menţine capacitatea de funcţionare (producţie) a

întreprinderii, a plăti dividende şi a face noi investiţii, fără a recurge la surse externe de finanţare.

Informaţiile cu privire la componentele specifice ale istoricului fluxurilor de numerar din

exploatare, împreună cu alte informaţii, sunt folositoare în prognozarea viitoarelor fluxuri de

numerar din exploatare.

Fluxurile de numerar provenite din activităţi de exploatare sunt derivate, în primul rând,

din principalele activităţi producătoare de venit ale întreprinderii. Prin urmare, ele rezultă, în

general, din tranzacţiile şi alte evenimente care intră în determinarea profitului net sau a pierderii

nete. Exemple de fluxuri de numerar provenite din activităţi de exploatare24 sunt:

- încasările în numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii;

- încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;

- plăţile în numerar efectuate către furnizorii de bunuri şi prestatorii de servicii;

24 Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 7-7 - 7-8.

42

- plăţile în numerar efectuate către şi în numele angajaţilor;

- încasările şi plăţile în numerar ale unei societăţi de asigurare pentru prime şi daune,

anuităţi şi alte beneficii generate de poliţele de asigurare;

- plăţile în numerar sau restituiri ale impozitelor pe profit, cu excepţia cazului în care ele

pot fi identificate în mod specific cu activităţile de investiţie şi finanţare;

- încasările şi plăţile în numerar provenite din contracte încheiate în scopuri de plasament

sau tranzacţionare.

Anumite tranzacţii, cum ar fi vânzarea unei instalaţii de producţie, pot da naştere unui

câştig sau unei pierderi, care este inclusă în determinarea profitului net sau a pierderii nete. Cu

toate acestea, fluxurile de numerar aferente acestor tranzacţii sunt fluxuri de numerar provenite

din activităţi de investiţie.

O întreprindere poate deţine valori mobiliare şi titluri de credit pentru scopuri de

tranzacţionare sau plasament, caz în care sunt similare stocurilor de mărfuri achiziţionate special

pentru a fi revândute. Prin urmare, fluxurile de numerar generate de cumpărarea şi vânzarea

titlurilor de tranzacţionare şi plasament sunt clasificate drept activităţii de exploatare. În mod

similar, avansurile în numerar şi creditele acordate de instituţiile financiare sunt, de obicei,

clasificate drept activităţi de exploatare, din moment ce se referă la principala activitate

producătoare de venit a respectivei întreprinderi.

Dacă toate operaţiunile ar fi efectuate cu “plata pe loc”, fără decalaje între naşterea

acestora şi decontarea lor, atunci fluxurile de trezorerie provenind din operaţiuni de exploatare ar

fi egale cu diferenţa dintre veniturile monetare şi cheltuielile monetare. Dar pentru că aceste

decalaje există şi sunt datorate existenţei creditelor comerciale ( credit –clienţii şi credit –

furnizori), fluxurile de trezorerie degajate din activitatea de exploatare ,pe baza sistemului

contabil european, se determină pe baza relaţiei:

Venituri monetare ( încasate) din activitatea de exploatare

- Cheltuieli monetare ( achitate) din activitatea de exploatare

+/- Variaţiile decalajelor de trezorerie corespunzătoare

= Flux de trezorerie provenit din activităţi de exploatare

Potrivit normelor contabile în vigoare în ţările anglo-saxone, cash-flow-ul din activitatea

de exploatare include:

- lichidităţi/disponibilităţi încasate, adică colectarea sumelor de la clienţi pentru vânzări

de bunuri şi servicii, dobânzi şi dividende încasate, alte încasări etc;

43

- lichidităţi/disponibilităţi plătite, adică plăţi pentru cumpărări de stocuri materiale şi alte

cheltuieli cu serviciile, achitarea dobânzilor, impozitelor şi taxelor;

În cadrul activităţi de exploatare avem următoarele tipuri de cash-flow25:

- cash-flow curent calculat prin deducerea cheltuielilor curente de exploatare din

veniturile curente de exploatare;

- cash-flow brut, care este rezultatul brut înainte de deducerea impozitului pe profit;

- cash-flow net, care este egal cu cash-flow-ul brut diminuat cu impozitul pe profit.

Astfel definit, acesta este beneficiul net influenţat de provizioanele şi amortizările

calculate.

Prezentarea separată a fluxurilor de numerar provenite din activităţi de investiţii

este importantă deoarece fluxurile de numerar reprezintă măsura în care cheltuielile au servit

obţinerii de resurse menite a genera viitoare venituri şi fluxuri de numerar. Exemple de fluxuri de

numerar provenite din activităţi de investiţii sunt:

- plăţile în numerar pentru achiziţionarea de imobilizări corporale, necorporale şi alte

active imobilizate. Aceste plăţi includ şi pe acelea care se referă la costurile de dezvoltare

capitalizate şi la construcţia, în regie proprie, a imobilizărilor corporale;

- încasările în numerar din vânzarea imobilizărilor corporale, active necorporale şi alte

active imobilizate;

- plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capitaluri proprii sau de datorie

ale altor întreprinderii şi de interese în asocierile în participaţie ( altele decât plăţile pentru aceste

instrumente considerate a fi echivalente de numerar sau acelea păstrate în scopuri de plasament şi

de tranzacţionare);

- încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capitaluri proprii sau de datorie

ale altor întreprinderi, şi interese în asocierile în participaţie ( altele decât încasările pentru acele

instrumente considerate a fi echivalente de numerar sau acelea păstrate în scopuri de plasament şi

de tranzacţionare) ;

- avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi ( altele decât

avansurile şi împrumuturile efectuate de o instituţie financiară) ;

- încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către

alte părţi ( altele decât avansurile şi împrumuturile unei instituţii financiare) ;


44

- plăţile în numerar aferente contractelor futures, forward, de opţiuni şi swap, în afara

cazului când acestea sunt deţinute în scopuri de plasament sau de tranzacţionare sau când

încasările sunt clasificate ca fiind activităţii de finanţare.

Când un contract reprezintă un instrument de acoperire a unei poziţii de risc

indentificabile, fluxurile de numerar aferente respectivului contract sunt clasificate în aceeaşi

manieră ca şi fluxurile de numerar aferente poziţiei astfel acoperite.

Având în vedere sistemul contabil european,decalajele de trezorerie care apar în timpul

operaţiunilor de investiţii ca urmare a creditului primit de la furnizorii de imobilizări, respectiv a

creditului acordat debitorilor-cumpărători de imobilizări, implică determinarea fluxurilor de

trezorerie din operaţiuni de investiţii pe baza relaţiei:

Vânzări de imobilizări

- Achiziţii de imobilizări


= Flux de trezorerie afectat operaţiunilor de investiţii

Dacă avem în vedere sistemul anglo-saxon, observăm că cash-flow-ul din activitatea de

investiţii include:

- lichidităţi/disponibilităţi încasate din vânzări de titluri sau alte imobilizări deţinute,

precum şi colectarea sumelor ce au fost date sub formă de împrumuturi;

- lichidităţi/disponibilităţi plătite în urma efectuării unor investiţii financiare,

achiziţionării de active imobilizate precum şi acordarea unor împrumuturi;

Prezentarea separată a fluxurilor de numerar provenite din activităţi de finanţare

este importantă deoarece este utilă în previzionarea fluxurilor de numerar viitoare aşteptate de

către finanţatorii întreprinderii. Exemple de fluxuri de numerar provenite din activităţi de

finanţare26 sunt:

- încasările în numerar provenite din emisiunea de acţiuni sau alte instrumente de

capital;

- plăţile în numerar efectuate către proprietari pentru a achiziţiona sau răscumpăra

acţiunile întreprinderii;

- încasările în numerar provenite din emisiunea titlurilor de creanţă, a împrumuturilor,

datoriilor neasigurate, obligaţiunilor, ipotecilor şi a altor împrumuturi pe termen scurt sau lung;

- rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;

26 Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 7-10.

45

- plăţile în numerar efectuate de locatar pentru reducerea obligaţiilor aferente unui

contract de leasing financiar.

Operaţiunile de finanţare sunt operaţiunile din exterior ce determină modificări ale

capitalului, fie în sensul majorării, fie al diminuării, precum şi modificări ale datoriilor sub formă

de împrumuturi. În acest caz, pentru determinarea fluxurilor din operaţiuni de finanţare, pe baza

sistemului contabil european,se foloseşte următoarea relaţie:

Creşteri de capital – rambursări de capital ( sub formă de lichidităţi)

+ Împrumuturi contractate

- Rambursări de împrumuturi


= Flux de trezorerie provenit din operaţiuni de finanţare

Cash-flow-ul din activitatea de finanţare, pe baza sistemului anglo-saxon, cuprinde:

- lichidităţi/disponibilităţi încasate din împrumuturi pe termen lung sau scurt şi de la

acţionari sub formă de aport, în urma emiterii şi vânzări de acţiuni;

- lichidităţi/disponibilităţi achitate pentru rambursarea împrumuturilor, precum şi pentru

plata dividendelor către acţionari.

O întreprindere trebuie să raporteze fluxurile de numerar folosind una din cele două

metode de întocmire şi prezentare a situaţiei fluxurilor de numerar: metoda directă şi metoda

indirectă.

Metoda directă27prezintă încasările şi plăţile aferente exerciţiului financiar respectiv,

clasificate pe cele trei tipuri de activităţi ( de exploatare, de investiţii şi de finanţare).

Întreprinderile sunt încurajate să folosească această metodă, deoarece informaţiile

obţinute sunt folosite la estimarea fluxurilor viitoare de numerar. Informaţiile pot fi obţinute din

înregistrări contabile sau din ajustarea vânzărilor, costului acestora şi a altor elemente din contul

de profit şi pierdere cu variaţii ale stocurilor, creanţelor şi datoriilor şi a altor elemente care

afectează numerarul.

Metoda indirectă diferă de prima doar în privinţa informaţiilor privind fluxurile de

numerar din exploatare,astfel, profitul din exploatare înainte de impozitare şi elementele

extraordinare este ajustat cu :

- cheltuielile şi veniturile nemonetare ( amortizări, provizioane, diferenţe de curs

valutar)

27 Ioan Moroşan – Contabilitatea financiară şi de gestiune a firmei armonizată cu directivele contabile europene şi standardele internaţionale de contabilitate, Editura Evcont Consulting, Suceava, 2003, vol. 2, pg. 343-344.

46

- variaţia necesarului de fond de rulment ( capitalul circulant)

- elemente de cheltuieli şi venituri care sunt luate în considerare la determinarea

fluxurilor de numerar din activităţile de investiţii şi de finanţare (pentru a nu se dubla efectele).

CAPITOLUL 2 ANALIZA FINANCIAR-CONTABILĂ PE BAZA

FLUXURILOR DE TREZORERIE

Informaţiile contabile şi cele financiare din raportările financiare se pot utiliza fie pentru

realizarea unui diagnostic financiar, fie pentru a realiza previziunile financiare pentru un orizont

de timp bine delimitat. De aceea, analiza financiară se sprijină pe prelucrarea datelor contabile şi

economice, iar corectitudinea rezultatelor depinde în primul rând de condiţiile de colectare a

datelor şi de obiectivele vizate.

Analiza financiară are un caracter retrospectiv pentru că se bazează pe evoluţii trecute şi

pe caracteristici constatate la un moment dat. Aceasta presupune parcurgerea unei faze de sinteză

şi a unei faze de interpretare, al căror obiectiv constă în a anticipa şi preveni riscurile financiare

care ameninţă întreprinderea. În consecinţă, situaţiile constatate la un moment dat conţin şi

47

elemente potenţiale cu privire la modul în care va evolua întreprinderea. Din acest motiv, în cazul

deciziilor de investiţii, analiza financiară pune în evidenţă faptul că echilibrul viitor al

întreprinderii depinde de evoluţia viitoare a fluxurilor financiare, în timp ce analiza tradiţională

permite aprecierea nivelului de îndatorare şi evaluarea riscului preluat de către asociaţi, pe seama

capitalurilor proprii.

Există opinii diferite cu privire la definiţia analizei financiare. Astfel, analiza financiară

este definită ca fiind “ activitatea de diagnosticare a stării de performanţă financiară a

întreprinderii la încheierea exerciţiului. Ea îşi propune să stabilească punctele tari şi punctele

slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de menţinere şi de

dezvoltare într-un mediu concurenţial”28.

Analiza financiară este un instrument deosebit de preţios de care dispun factorii de decizie

pentru a cerceta şi evalua o stare de fapt din domeniul financiar contabil.

Teoria şi practica în domeniul analizei financiare arată că funcţionarea şi dezvoltarea unei

întreprinderi se bazează pe respectarea a două restricţii financiare date de solvabilitate şi

rentabilitate, ca părţi componente ale diagnosticului financiar. Aceasta din urmă are ca obiective

principale aprecierea condiţiilor de echilibru financiar şi măsurarea rentabilităţii capitalului

investit, obiective care permit evaluarea gradului de autonomie a întreprinderii şi valoarea de

piaţă a întreprinderii.

La rândul lor, echilibrul financiar şi condiţiile de finanţare pot fi apreciate fie la un

moment dat, prin realizarea unei analize statice pe bază de bilanţ, fie pe un interval calendaristic,

printr-o analiză dinamică pe baza fluxurilor financiare.

2.1 Prezentarea generală a societăţii

S.C. Mirforex S.A. Gura Humorului cu sediul în oraşul Gura Humorului, strada Ciprian

Porumbescu, nr. 26, judeţul Suceava a fost înfiinţată în luna aprilie 1998 în urma divizării S.C.

Forex S.A. Suceava în opt societăţi comerciale. Din 1998 S.C. Mirforex S.A. a funcţionat ca

societate mixtă cu capital de stat şi privat romînesc, iar din iunie 2000 este societate cu capital

integrat privat romînesc. Capitalul subscris vărsat este în valoarea de 154.238.675 mii lei

echivalînd cu 1.542.386 acţiuni, valoarea unei acţiuni este de 100.000 lei. Acţiunile sunt

nominative şi de o valoarea egală, ele acordînd persoanelor drepturi egale.

28 I. Stancu – Gestiunea financiară a agenţilor economici,Editura Economică, Bucureşti, 1994, pg. 419

48

Obiectul de activitate al societăţii îl constituie exploatarea masei lemnoase din parchetele

forestiere licitate de Regia Naţională a Pădurilor, Prelucrarea lemnului în centre de sortare şi

preindustrializarea, debitarea buştenilor pentru obţinerea cherestelei de răşinoase şi a traverselor,

impregnarea materialului lemons (stâlpi şi traverse) cu creuzot, prelucrarea cherestelei pentru mic

mobilier, prestări de servicii la terţi în domeniul exploatării lemnului, comercializarea directă a

unor produse.

Materia primă provine de pe raza ocoalelor silvice Frasin, Stulpicani, Solca, Gura

Humorului, precum şi Tuşnad şi Miercurea Ciuc.

În ultima perioadă de timp, societatea execută şi procese de exploatare a lemnului

pentru diverşi beneficiari care au licitat masă lemnoasă în zona judeţului Suceava şi au solicitat

exploatarea acesteia.

În sectoarele de exploatare activităţile constau în pregătirea exploatării şi exploatarea

propriu-zisă a lemnului: doborârea, colectarea, curăţirea primară şi transportul. Procesul

productiv se desfăşoară în parchete (parcele de tăiat) fiecare cu particularităţile sale.

Din parchetele de exploatare forestieră lemnul ajunge în centrele de sortare şi

preindustrializare. Aici rezultă mai multe produse şi anume: buşteni gater răşinoase, fag; lemn

construcţii rurale; lemn de foc fasonat din fag şi răşinoase; traverse; stâlpi telecomunicaţii

răşinoase etc.

Din sortimentele menţionate mai sus, o parte se livrează ca atare, iar o parte se folosesc în

societate ca semifabricate pentru alte produse:buşteni răşinoase pentru cherestea; stâlpi răşinoase

şi traverse pentru impregnare cu creuzot etc.

Prin debitarea buştenilor în secţiile de industrializare se realizează cherestea de fag şi

răşinoase.

Societatea mai dispune de două secţii în care se realizează produse din lemn cu prelucrare

superioară, denumite şi mic mobilier. Acestea sunt destinate în special vânzării la export şi la

intern. Activitatea de export se realizează prin intermediul S.C. Forex S.A. Suceava şi a altor

societăţii.

În cadrul societăţii funcţionează ca secţii atelierele mecanice care produc energie termică,

piese de schimb, execută reparaţii şi rebobinat, motoare electrice, reparaţii curente şi revizii

tehnice pentru utilajele şi instalaţiile existente în secţiile de bază ale întreprinderii.

Din prelucrarea mecanică a lemnului rezultă un volum mare de masă lemnoasă ce poate fi

reutilizată (capete de buşteni, rămăşiţe de la fabricarea cherestelei, rumeguş). O parte din masa

49

lemnoasă recuperabilă este utilizată la centrele termice sub formă de combustibili sau vândută ca

atare populaţiei.

Societatea îşi desfăşoară activitatea în zona depresionară de-o parte şi de alta a râurilor

Moldova şi Suha.

Căile de acces cuprind o reţea diversificată de drumuri şi cale ferată.

Forţa de muncă este asigurată în cea mai mare parte din zonele localităţilor pe raza cărora

îşi desfăşoară activitatea, dar şi din zonele învecinate.

În cadrul activităţilor de exploatare şi industrializare sunt angajaţi 520 muncitori şi

personal tehnic şi economic, din care pe structură: 462 muncitori, 20 maiştri, 38 personal TESA.

În exploatare sunt angajaţi 259 salariaţi, iar în activitatea de prelucrare a lemnului sunt angajaţi

261 salariaţi.

În cadrul societăţii funcţionează următoarele secţii şi sectoare de producţie: 2 sectoare de

exploatare: unul la Frasin şi unul la Gura Humorului şi trei fabrici: două la Frasin şi una la Gura

Humorului.

Evidenţa primară şi tehnico-operativă este organizată la nivel de secţii şi sectoare, astfel

încât înainte, la termenele stabilite la SC Mirforex SA să constituie sursa de bază pentru

centralizarea şi prelucrarea datelor în vederea calculării indicatorilor economici şi financiari, cât

şi analiza acestora.

Lunar se întocmesc rapoarte statistice privind realizarea producţiei, a cifrei de afaceri, a

livrărilor de mărfuri, a principalelor indicatori tehnico-financiari, a utilizări forţei d muncă şi a

realizării productivităţii muncii.

Exerciţiul economico-financiar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie al

fiecărui an. Primul exerciţiu începe la data constituirii societăţii.

Profitul societăţii se stabileşte pe baza bilanţului contabil, aprobat de Adunarea Generală a

Acţionarilor. Profitul impozabil se stabileşte în condiţiile legii.

Din profitul societăţii după plata impozitului pe profit se pot constitui fonduri destinate

modernizării, cercetării şi dezvoltării de produse, investiţii şi alte asemenea fonduri.

Plata dividendelor cuvenite acţionarilor se face de către societate în condiţiile legii.

Societatea se va dizolva în condiţiile prevăzute de lege. În caz de dizolvare, societatea va

fi lichidată. Lichidarea societăţii şi repartizarea patrimoniului său se va face în condiţiile şi cu

respectarea prevederilor legale în vigoare.

2.2 Analiza statică a echilibrului financiar

50

Analiza economico-financiară la nivelul unei entităţii economice se realizează pe baza

informaţiei contabile oferite de documentele de sinteză (bilanţ, cont de profit şi pierdere, anexe,

tabloul fluxurilor de trezorerie) la sfârşitul unei perioade de gestiune. Din acest punct de vedere,

bilanţul exprimă starea patrimonială existentă la încheierea exerciţiului financiar, iar contul de

rezultate exprimă modul în care s-a ajuns la această stare patrimonială, care au fost fluxurile de

cheltuieli şi de venituri ce au marcat evoluţia întreprinderii de la începutul până la sfârşitul

perioadei.

Analiza statică este orientată pe studiul structurilor de capital ale întreprinderii, iar metoda

utilizată pentru aceasta o constituie compararea diferitelor elemente complementare sau opuse din

aceeaşi structură, sub forma decalajelor sau sub forma ratelor. Pentru realizarea acestui studiu

asupra structurilor de capital, analiza statică apelează la bilanţul contabil.

2.2.1 Analiza echilibrului financiar pe bază de bilanţ

Sistemul informaţional contabil pune la dispoziţie toate datele şi informaţiile ce trebuie

urmărite atunci când se realizează echilibrul financiar. Astfel, principala sursă de informare o

reprezintă bilanţul contabil, cu toate piesele componente, la care se adaugă informaţii înregistrate

în conturi din afara bilanţului surprinse mai mult sau mai puţin în conturile anuale.

În aceste condiţii, bilanţul devine un instrument de reflectare a echilibrului financiar al

întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar, de evidenţiere materială a modului în care au fost

folosite resursele proprii sau atrase. Cu alte cuvinte, din punct de vedere financiar, elementele din

activul bilanţului reprezintă alocări de fonduri, în vederea constituirii unei structuri de producţie,

iar pasivul bilanţului reflectă sursele de provenienţă a fondurilor.

O analiză financiar-contabilă pe bază de bilanţ este o analiză statică a situaţiei unei entităţi

economice la o anumită dată, de regulă, sfârşitul anului. În aceste condiţii, se poate realiza o

analiză la intervale egale de timp pentru a vedea modul în care a evoluat din punct de vedere

economico-financiar entitatea economică. Pentru ca această analiză să fie edificatoare, este

necesar comparabilitatea datelor în timp din punctul de vedere al perioadelor şi al unităţii

monetare. Astfel, prin intermediul bilanţului se urmăreşte evidenţierea modalităţilor de realizare a

echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt, aceasta prezentându-se, în esenţă, sub

forma unui echilibru între utilizări şi resurse. Remarcăm faptul că analiza pe baza structurii

bilanţului este o metodă tradiţională de apreciere a echilibrului financiar al întreprinderii care

51

permite punerea în evidenţă a indicatorului global al echilibrului financiar ce poartă numele de

fond de rulment. Fondul de rulment este definit ca un excedent de resurse al cărui grad de

exigibilitate este redus sau chiar nul, peste activele al căror grad de lichiditate este scăzut sau nul.

Cu alte cuvinte, acest indicator apare ca o marjă de securitate sau o garanţie a solvabilităţii

viitoare a întreprinderii. Constatarea echilibrului financiar al întreprinderii, la un moment dat, în

termeni de stocuri pornind de la bilanţ, impune ca aceasta să respecte criteriile de lichiditate şi

exigibilitate în ordonarea posturilor de activ şi de pasiv.

În aceste condiţii, pentru ca informaţiile oferite să fie semnificative, sunt necesare câteva

corecţii asupra elementelor patrimoniale din bilanţul contabil în vederea obţinerii bilanţului

financiar şi a celui funcţional, care reprezintă două instrumente de apreciere a riscurilor

financiare la care este supusă întreprinderea. Corespunzător celor două feluri de bilanţ, există

posibilitatea realizării unei analize financiare statice bazate pe bilanţul financiar, respectiv o

analiză financiară statică bazată pe bilanţul funcţional.

2.2.1.1 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului financiar

În general, riscurile financiare la care este supusă întreprinderea sunt legate de lipsa

lichidităţilor şi de existenţa unui grad mare de îndatorare, ceea ce presupune ca analiza acestor

riscuri pe baza bilanţului financiar să aibă la bază principiile unei finanţări clasice prudente.

Astfel, o finanţare clasică prudentă presupune respectarea următoarelor reguli29:

Activele stabile, în care se încadrează bunuri de natura imobilizărilor şi activele

ciclice ce au o stabilitate de cel puţin un an şi nu sunt afectate de datorii faţă de furnizori, nu

trebuie să fie finanţate pe baza datoriilor pe termen scurt sau a creditelor de trezorerie;

Finanţarea activelor stabile pe baza datoriilor pe termen mijlociu sau lung este

posibilă doar dacă se respectă următoarele condiţii: aceste datorii să nu reprezinte mai mult de

jumătate din capitalurile permanente; aceste datorii să poată fi rambursate progresiv prin

autofinanţare, până când unitatea va reveni la situaţia “ideală”, în care toate activele stabile să fie

finanţate pe seama resurselor proprii;

29 Iuliana Ţugui - Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 145

52

Finanţarea activelor stabile se poate realiza şi pe seama datoriilor de exploatare, doar

dacă acest tip de active nu reprezintă mai mult de o treime din totalul activelor stabile, iar

diferenţa să fie finanţată din surse permanente;

Atunci când o întreprindere vrea să fie independentă din punct de vedere financiar,

exigenţa finanţării din capitaluri proprii impune realizarea unui excedent brut de exploatare

suficient de mare care să permită efectuarea următoarelor plăţi:

- plata cheltuielilor financiare, peste nivelul veniturilor financiare, în special a dobânzilor

la împrumuturi nerambursate;

- plata anuităţilor la împrumuturile restante;

- plata dividendelor stabilite pentru remunerarea capitalului propriu;

- finanţarea menţinerii activelor existente şi a extinderii investiţiilor făcute în imobilizări.

În aceste condiţii, excedentul brut din exploatare este considerat un sold intermediar de

gestiune de bază, chiar dacă majoritatea analiştilor consideră capacitatea de autofinanţare sau

rezultatul net mult mai adecvate pentru analiză.

Respectarea regulilor impuse de o finanţare clasică prudentă se constată în momentul

realizării analizei financiare prin intermediul bilanţului financiar, care trebuie să permită:

- prezentarea patrimoniului real al întreprinderii în condiţiile evaluării posturilor din

bilanţ;

- măsurarea echilibrului între diferitele mase bilanţiere;

- evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă obligaţiilor de plată cu termen scadent

sub un an;

- calcularea şi reprezentare grafică a fondului de rulment financiar, instrument care pune

în evidenţă atât modul de finanţare a activelor cu durată de utilizare mai mare de un an, cât şi

capacitatea întreprinderii de a acoperi datoriile cu scadenţă mai mică de un an.

În vederea analizei bilanţului este necesară studierea succesivă a activului care grupează

mijloacele şi a pasivului care indică resursele de care dispune întreprinderea, care au în vedere

următoarele reguli de bază30:

Elementele de activ sunt grupate în ordinea crescătoare a gradului de lichiditate a

următoarelor elemente:

- active imobilizate ce reprezintă elemente importante din patrimoniul întreprinderii,

respectiv o parte a capitalului economic şi care, în mod indirect, prin amortizare contribuie la

formarea şi asigurarea capacităţii de autofinanţare;

30 Doina Robu - Finanţe şi analiză financiară, Editura Universităţii, Suceava, 1996, pg. 81

53

- active circulante ce reprezintă acele elemente care nu sunt destinate să rămână durabil în

întreprindere;

- conturi de regularizare şi asimilate care cuprind atât cheltuielile constatate în avans care

urmează a se include eşalonat pe cheltuieli în perioadele următoare de gestiune, cât şi diferenţele

de conversie-activ, adică diferenţele nefavorabile aferente creanţelor şi datoriilor în devize,

stabilite între valoarea lor de intrare şi valoarea acestora la cursul ultimei zile a exerciţiului

financiar;

- prime privind rambursarea obligaţiunilor care reprezintă diferenţa dintre valoarea de

rambursare a obligaţiunilor şi valoarea de emisiune. Aceste prime sunt cheltuieli financiare care

trebuie să fie amortizate pe durata împrumutului.

Astfel se obţine un activ financiar cu mase ce au un grad de lichiditate mai mare de un an,

denumite active stabile, şi active ce au un grad de lichiditate sub un an, denumite active ciclice.

În cea mai mare parte, posturile din bilanţul contabil se regăsesc în întregime pe acelaşi nivel în

cadrul bilanţului financiar. Există cazuri în care anumite posturi de stocuri şi creanţe se pot regăsi

în cadrul activelor imobilizate.

Elementele de pasiv se grupează în ordinea crescătoare a exigibilităţii resurselor de

care dispune întreprinderea pentru a finanţa funcţiile sale. Astfel, pasivul bilanţului cuprinde:

- capitalurile proprii, adică acele fonduri care sunt în mod permanent la dispoziţia

întreprinderii, finanţând în mare parte activele imobilizate şi asigurând o garanţie pentru terţi;

- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli care au rolul de a acoperi un eventual risc ce

poate afecta un element de activ. Ele pot fi asimilate pe plan financiar cu datorii a căror scadenţă

este incertă. Sunt constituite înaintea determinării rezultatului şi reduc profitul înainte ca acel risc

să se realizeze. Atât timp cât riscurile sunt previzibile, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli

rămân la dispoziţia întreprinderii;

- datoriile care nu sunt clasificate conform termenului lor de scadenţă ci numai după

natura lor. Informaţiile asupra exigibilităţii datoriilor sunt foarte importante în studiul echilibrului

financiar al întreprinderii;

- conturi de regularizare şi asimilate care regrupează veniturile înregistrate în avans şi

diferenţele de conversie-pasiv, adică diferenţele favorabile de curs valutar între data de intrare a

creanţelor şi datoriilor exprimate în devize şi data închiderii exerciţiului.

Rezultatul exerciţiului influenţează pasivul bilanţului contabil, ceea ce face să apară

distincţie între bilanţul înaintea repartizării rezultatului exerciţiului şi bilanţul după repartizarea

rezultatului exerciţiului.

54

În urma repartizării rezultatului exerciţiului se modifică structura pasivului contabil

deoarece o parte din acestea se regăseşte în alte posturi, astfel postul de rezerve se modifică cu

sumele alocate pentru constituirea acestora, postul alte datorii se modifică cu totalul dividendelor

datorate acţionarilor.

În cele mai dese cazuri, bilanţul financiar se prezintă în valori nete, dar este posibilă

prezentarea lui şi în valori brute, atunci când se realizează o analiză prin fluxuri financiare şi se

doreşte eliminarea influenţelor ce pot să apară în cazul unor indicatori financiari ca urmare a

politicilor financiare şi de dividend pe care le aplică un agent economic.

Bilanţul contabil răspunde la multiple cerinţe de ordin juridic, contabil şi fiscal, dar nu

răspunde exact la exigenţele analizei financiare. De aceea este necesar ca plecând de la bilanţul

contabil să se efectueze o serie de regrupări a datelor pentru a se obţine bilanţul financiar.

Bilanţul financiar grupează datele contabile după criterii financiare de lichiditate şi exigibilitate.

În construcţia bilanţului financiar clasamentul posturilor de activ şi de pasiv se face exclusiv după

criteriile de lichiditate şi exigibilitate. Se procedează în acest scop la o serie de corecţii atât în

activul cât şi în pasivul bilanţului, obţinând mărimi semnificative în analiza financiară.

În activul bilanţului31 sunt înscrise mai întâi elementele cele mai puţin lichide, care,

datorită vitezei de rotaţie mai lente, sunt denumite şi alocări stabile sau permanent ( imobilizări

necorporale, corporale , financiare), apoi se trec elementele mai lichide, în cadrul cărora sunt

cuprinse elementele patrimoniale cu viteze de rotaţie mai mari şi durate ale acestora mai mici de

un an şi care poartă numele de alocări ciclice sau temporare ( stocuri, creanţe, disponibilităţi).

Astfel, activul financiar se obţine prin prelucrarea şi corectarea activului bilanţier după cum

urmează:

- la active imobilizate se includ: imobilizări necorporale, corporale şi financiare cu durată

rămasă sau durată de rambursare/recuperare de peste un an; creanţe cu o scadenţă mai amre de un

an; cheltuieli înregistrate în avans pentru o perioadă mai mare de un an; prime de rambursare a

obligaţiunilor eşalonate pe o periadă mai mare de un an;

- la active circulante rămân: elemente de imobilizări necorporale şi financiare cu durată

rămasă sau durată de rambursare/recuperare mai mici de un an; stocuri; creanţe cu scadenţa sub

un an; cheltuieli înregistrate în avans pentru o perioade mai mici de un an.

În pasivul bilanţului se regăsesc capitalurile proprii şi cele atrase pentru perioade

diferite de timp. Acestea se grupează după gradul de exigibilitate, adică însuşirea de a deveni


55

scadente la un anumit termen ( scadenţă). Astfel, se regăsesc mai întâi elementele patrimoniale

care nu sunt exigibile la o anumită dată, adică capitalurile proprii provenite din subvenţii.

Capitalurile proprii sunt urmate de împrumuturile contractate pentru o perioadă lungă de timp

cunoscute sub denumirea de datorii financiare. Acestea, împreună cu capitalurile proprii

formează capitalurile permanente ( stabile). Urmează toate celelalte datorii ( furnizori, creditori,

credite pe termen scurt, obilgaţii sociale şi fiscale) cu o scadenţă mai mică de un an, acestea

fiind contractate, în general, pentru activitatea curentă de exploatare şi care mai sunt denumite şi

datorii de exploatare. Pasivul financiar se obţine pornind de la pasivul bilanţului contabil, la care

se aplică o serie de corecţii:

- în capitalul permanent sunt incluse: capitalul propriu ( format din capitalul propriu din

bilanţul contabil la care se adaugă provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli constituite pentru o

perioadă mai mare de un an), datoriile financiare ale societăţii exigibile după o perioadă mai mare

de un an şi veniturile înregistrate în avans pentru o perioadă mai mare de un an;

- în cadrul datoriilor pe termen scurt se cuprind datroriile unităţii scadente sub un an şi

veniturile constatate în avans pe o perioadă mai mică de un an.

Evidenţiem modul de constituire a bilanţului financiar pornind de la un bilanţ contabil

sistematizat (tabelul 2.1) şi de la o serie de informaţii suplimentare aferente elementelor

patrimoniale.

Tabelul 2.1Bilanţul contabil la data de 31,12,2004

-mii lei -Activ Valori nete Pasiv Valori nete

Imobilizări necorporale - Capital social 154.238.675 Imobilizări corporale 125.169.071 Prime legate de capital -

Imobilizări financiare (1) 5.095 Rezerve 4.295.205Mărfuri 43.915.478 Profit -

Clienţi (2) 20.288.272 Furnizori 25.290.477 Debitori - Credite bancare (3) 8.650.169

Disponibilităţi 3.596.610 Datorii la buget 500.000 TOTAL ACTIV 192.974.526 TOTAL PASIV 192.974.526

Informaţii suplimentare:

– imobilizările financiare includ şi investiţii de 1.000 mii lei cu durată de

recuperare/rambursare mai mică de un an;

– clienţii includ creanţe în valoare de 300.000 mii lei cu scadenţa de peste un an;

56

– din creditele bancare, valoare de 1.200.000 mii lei se prelungeşte pentru o perioadă de

doi ani.

În urma aplicării corecţiilor specifice fiecărui post din bilanţul contabil pe baza

informaţiilor suplimentare obţinem următorul bilanţ financiar:

Tabelul 2.2Bilanţul financiar la data de 31,12,2004

-mii lei-Activ Valori nete Pasiv Valori nete

Imobilizări necorporale - Capital social 154.238.675 Imobilizări corporale 125.169.071 Prime legate de capital -

Imobilizări financiare (peste un an) 4.095 Rezerve 4.295.205Creanţe clienţi (peste un an) 300.000 Datorii financiare 1.200.000

Creanţe debitori (peste un an) - Furnizori 25.290.477 Investiţii financiare (sub un an) 1.000 Dividente de plată -

Mărfuri 43.915.478 Datorii la buget 500.000 Clienţi 19.988.272 Credite bancare 7.450.169

Debitori - Disponibilităţi 3.596.610

TOTAL ACTIV 192.974.526 TOTAL PASIV 192.974.526

După construirea bilanţului financiar, analiza financiară se bazează pe două principii

proprii care trebuie respectate în materie de finanţare.

Primul principiu al analizei financiare constă în necesitatea finanţării alocărilor

permanente pe baza capitalurilor permanente, adică imobilizările trebuie finanţate din capitaluri

proprii şi din datorii financiare. În plus, întreprinderile au nevoie de capital pentru finanţarea

necesarului de exploatare, nevoie ce poate căpăta în timp un caracter permanent şi deci este

evident că ea ar trebui să fie finanţată din resurse stabile.

Din punct de vedere teoretic, este suficient ca suma capitalurilor permanente să fie cel

puţin egală cu suma utilizărilor permanente, dar eficient pentru întreprindere ar fi ca o parte din

activele circulante să fie finanţate din resurse cu caracter permanent, adică suma resurselor

permanente să depăşească alocările permanente, situaţie în care întreprinderea dispune de o marjă

de siguranţă. Acest excedent poartă numele de fond de rulment şi serveşte la finanţarea

exploatării, jucând rolul de prim indicator al echilibrului financiar ce sintetizează modalitatea de

realizare a echilibrului structural între elementele stabile ale bilanţului.

Dacă fondul de rulment este calculat periodic, ne va ajuta să obţinem un echilibru

financiar pe termen lung şi să contribuim la echilibrul finanţării pe termen scurt, se va asigura

57

continuitatea finanţării pe termen scurt, continuitatea în finanţarea activităţii curente a firmei şi se

va evita golurile de disponibilităţi ( de trezorerie).

Fond de rulment (FR) = Resurse permanente (RP) – Alocări permanente (AP)

Pe baza datelor din bilanţul prezentat anterior ca exemplu, se observă că mărimea

fondului de rulment este de 34.260.714 mii lei, astfel ((capital social + rezerve + datorii

financiare) – (imobilizări corporale + imobilizări financiare + creanţe clienţi pentru perioade mai

mari de un an)) = ((154.238.675 +4.295.205 +1.200.000) – (125.169.071 + 4.095 + 300.000)) =

159.733.880 -125.473.166 = 34.260.714 mii lei).

În exemplul nostru s-a obţinut un fond de rulment pozitiv (34.260.714 mii lei), ceea ce

evidenţiază că marja de securitate a s.c. Mirforex S.A. creşte, iar echilibrul financiar pe termne

lung este asigurat.

Există mai multe forme de fond de rulment, dintre care amintim:fond de rulment total

(FRT); fond de rulment propriu ( FRP); fond de rulment net (FRN); fond de rulment străin (FRS).

Fondul de rulment total (FRT)

Asimetria dintre scadenţa obligaţiilor pe termen scurt şi transformarea activului în

disponibilităţi băneşti impune constituirea unei rezerve, a cărei valoare să fie în măsură să facă

faţă neregularităţilor de scadenţă. Această rezervă este fondul de rulment total.

Există două modalităţi de determinare a fondului de rulment total şi anume:

- metoda de calcul pe baza datelor din partea superioară a bilanţului financiar unde

activele au o lichiditate scăzută, iar pasivele o exigibilitate redusă. Fondul de rulment reprezintă

diferenţa dintre capitalurile permanente şi imobilizările nete.

Fondul de rulment total (FRT) = Capitaluri permanente(Kp) - Imobilizări nete (IN)

Acest mod de calcul pune accentul pe originea fondului de rulment şi pe variabilele

determinante ale acestuia, reprezentând aşa numita analiză externă a fondului de rulment.

- metoda de calcul pe baza datelor din partea inferioară a bilanţului financiar. Conform

acestei metode, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor circulante faţă de datoriile pe

termen scurt.

58

Fondul de rulment total (FRT) =Active circulante (AC)-Datorii pe termen scurt (DTS)

Această metodă de calcul evidenţiază mai bine utilizarea fondului de rulment, punând

accentul pe finalitatea sa, care este finanţarea activului circulant. Aceasta reprezintă analiza

internă a fondului de rulment32.

Mărimea fondului de rulment este influenţată de o serie de factori, dintre care o

importanţă remarcabilă prezintă politica de amortizare. Astfel, dacă se utilizează amortizarea

degresivă, fondul de rulment este mai mare decât în cazul amortizării liniare. Pe lângă analiza

statică, se poate şi o analiză a dinamicii fondului de rulment în timp, putându-se constata o

creştere a fondului de rulment, o diminuare a fondului de rulment sau un fond de rulment

neschimbat.

Pe baza datelor din bilanţul S.C. Mirforex S.A. se prezintă în tabelul 2.3 cele două

modalităţi de determinare a fondului de rulment total:

Tabelul 2.3

Bilanţul financiar la data de 31,12,2004 - mii lei -

nr.crt Indicatori 2003 2004Diferenţe 2004-

20031 activ imobilizat net 84.872.503 125.174.166 40.301.6632 active circulante din care 79.619.856 85.988.238 6.368.382

- stocuri 49.557.385 55.325.359 5.767.974- creante 25.008.474 25.551.800 543.326

- disponibilitati 5.053.997 5.111.079 57.0823 total activ ( 1+2) 164.492.359 211.162.404 46.670.0454 capital propriu 128.539.339 155.842.757 27.303.4185 datorii pe termen m si l 4.156.158 - -4.156.1586 capital permanent (4+5) 132.695.497 155.842.757 23.147.2607 datorii pe termen scurt 31.796.862 55.319.647 23.522.7858 total pasiv (6+7) 164.492.359 211.162.404 46.670.0459 fond de rulment (6-1 sau 2-7) 47.822.994 30.668.591 -17.154.403

32 Doina Robu – Controlul de gestiune pe bază de bilanţ,Editura Universităţii, Suceava, ,1998, pg.154

59

În urma analizei efectuate prin ambele metode de calcul a fondului de rulment, se constată

că, atât în anul 2003, cât şi în anul 2004, acesta are o valoare pozitivă ceea ce arată excedentul de

resurse permanente asupra mijloacelor utilizate.

În anul 2004, comparativ cu anul 2003, fondul de rulment înregistrează o scădere de

(-17.154.403 mii lei), datorită creşteri activului imobilizat net şi a datorilor pe termen scurt mai

mult decît au crescut capitalurile permanente, respectiv activee circulante.

Fondul de rulment propriu (FRP)

Fondul de rulment propriu reprezintã sursele interne ale firmei şi se calculeazã prin

diferenţa (excedentul) dintre fondul de rulment total şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu

scadenţa peste un an, respective cinci ani) sau datoriile pe termen scurt (cu scadenţa sub un an).

Fondul de rulment propriu poate fi exprimat astfel:

FRPtl = Fondul de rulment total (FRT) – Datorii pe termen lung (DTL) Sau

FRPts = Fondul de rulment total (FRT) – Datorii pe termen scurt(DTS)

Pe exemplul nostru din bilanţul prezentat anterior, fondul de rulment propriu este prezentat

în tabelul de mai jos:

Tabelul 2.4.

Bilanţul financiar la data de 31,12,2004 - mii lei -

Nr. crt Indicatori 2003 2004Diferente

2004-20031 fond de rulment total 47.822.994 30.668.591 -17.154.4032 datorii pe termen m si l 4.156.158 - -4.156.1583 fond de rulment propriu

pe termen m si l (1-2) 43.666.836 30.668.591 -12.998.2455 datorii pe termen scurt 31.796.862 55.319.647 23.522.7856 fond de rulment propriu

pe termen scurt (1-5) 16.026.132 -24.651.056 -40.677.188

În ceea ce priveşte analiza fondului de rulment pe termen mediu şi lung, se observă că

acesta înregistrează o valoare pozitivă, în ambii ani, datorită creşterii fondului de rulment total,

semnificînd faptul că S.C. Mirforex S.A. are o situaţie financiară bună. În cazul fondului de

60

rulment pe termen scurt ,în anul 2004 se înregistrează o valoare negativă, datorită creşterii

datoriilor pe termen scurt.

Fondul de rulment net (FRN)

Fondul de rulment net se exprimã prin urmãtoarea relaţie:

FRN = Capital permanent (Kp) –Active imobilizate nete (AIN)

Unde:

Capitalul permanent cuprinde capitalul social, amortizarea, profitul net nerepartizat,

rezervele.

Activele imobilizate nete reprezintă valoarea brutã totalã actualizatã a imobilizãrilor, din

care se scad amortizãrile şi provizioanele de activ corespunzãtoare.

Fondul de rulment net este o estimare mai exactă a surplusului care rãmâne dupã finanţarea

potenţialã a activelor imobilizate, deoarece acestea sunt luate în calcul la valoarea lor actualã,

realã, dupã scãderea amortizãrii şi provizioanelor aferente lor.

Astfel, pe baza bilanţului S.C. Mirforex S.A, fondul de rulment net este prezentat în tabelul

de mai jos:

Tabelul 2.5.

Bilanţul financiar la data de 31,12,2004- mii lei –

Nr. crt Indicatori 2003 2004Diferente

2004 – 20031 capital permanent 132.695.497 155.842.757 23.147.2602 Active imobilizate nete 84.872.503 125.174.166 40.301.6633 fond de rulment net (1-2) 47.822.994 30.668.591 -17.154.403

Fondul de rulment are totuşi o putere de cunoaştere limitatã; el reprezintã un criteriu unic,

exclusiv, de exprimare a echilibrului financiar.

Astfel poate apãrea situaţia când , douã firme au aproximativ acelaşi fond de rulment, dar

situaţiile financiare diferite, ca urmare a raportului diferit active curente/pasive curente.

Fondul de rulment străin (FRS)

61

Fondul de rulment străin reprezintã surse atrase de la partenerii (plãţi în avans ) sau

împrumutate de la bãnci.

Fondul de rulment strain se exprimã prin relaţia:

Fondul de rulment străin= Fondul de rulment net (FRN)–Fondul de rulment propriu(FRP)

Pe baza calculelor efectuate în tabelul 2.6., se observă că S.C. Mirforex S.A. a înregistrata

un fond de rulment străin pozitiv, în ambii anii, datorită creşterii fondului de rulment net.

Folosind datele din anexa 1 am determinat în tabelul 2.6., fondul de rulment străin:

Bilanţul financiar la data de 31,12,2004Nr.crt Indicatori 2003 2004 Diferente 2004-2003

1 capital permanent 132.695.497 155.842.757 23.147.2602 active imobilizate nete 84.872.503 125.174.166 40.301.663

3 fond de rulment net (1-2) 47.822.994 30.668.591 -17.154.4034 Datorii pe termen m si l 4.156.158 - -4.156.1585 Datorii pe termen scurt 31.796.862 55.319.647 23.522.7856 fond de rulment propriu

pe termen m si l 43.666.836 30.668.591 -12.998.2457 fond de rulment propriu

pe termen scurt 16.026.132 -24.651.056 -40.677.1889 fond de rulment strain

pe termen m si l (3-6) 4.156.158 - -4.156.15810 fond de rulment strain

pe termen scurt (3-7) 31.796.862 55.319.647 23.522.785

Cel de-al doilea principiu al analizei financiare constă în faptul că finanţarea necesarului de

exploatare trebuie să fie realizată din resurse temporare, care îmbracă forma datoriilor de

exploatare

( resurse ciclice – furnizori, creditori, obligaţii sociale, obligaţii fiscale etc.)

În principiu, activitatea de explotare a unei întreprinderi se derulează continuu şi constituie

mijlocul de a face (de a realiza) cea mai eficientă utilizare a capacităţii de producţie a

întreprinderii. În schimb, fluxurile de intrări şi ieşiri, legate de vânzare, au loc într-o manieră

discontinuă.

Pe de altă parte, în fiecare fază a acestui ciclu se găsesc încorporate fluxuri de trezorerie

care nu sunt simultane cu fluxurile contabile.

Un ciclu de producţie, definit ca un ansamblu de operaţiuni desfăşurate cu un anumit scop,

presupune parcurgerea mai multor faze, ştiut fiind faptul că în fiecare dintre ele generează fluxuri

62

reale şi financiare. În sinteză, aceste faze sunt33:

- faza de aprovizionare (faza A) în care au loc intrări de stocuri de materii prime, materiale

şi servicii pentru buna desfăşurare a procesului de producţie şi care presupune ieşiri de

disponibilităţi imediate sau ulterioare.

- faza de producţie/prestare (faza B) constă în derularea procesului de producţie propriu-zis,

în care au loc consumaţiuni de valori în scopul obţinerii produselor/serviciilor destinate vânzării.

- faza de comercializare caracterizată prin fluxuri reale de ieşire din unitate ( produse,

semifabricate şi altele), ce pot fi urmate imediat sau ulterior de fluxuri monetare de intrare.

În timpul derulării ciclului de exploatare există întotdeauna un decalaj între operaţiunile de

aprovizionare, producţie şi vânzare, precum şi transformarea în bani a acestora. Astfel, în

momentul achiziţionării de materii prime, întreprinderea poate să obţină un credit de la furnizorii

săi, iar acest credit comercial constituie pentru ea o resursă de finanţare pe termen scurt.

Înainte de intrarea în procesul de fabricaţie, materiile prime pot fi stocate o anumită

perioadă de timp, iar în cadrul acestei perioade o anumită parte din disponibilităţile băneşti sunt

imobilizate în stocuri. În procesul de transformare a materiilor prime în produse finite sunt

angajate cheltuieli de producţie, cum sunt salarii, energie etc., care determină o investire de

disponibilităţi băneşti şi în faza de producţie. La rândul lor, produsele finite sunt stocate un

anumit timp înainte de a fi vândute clienţilor, imobilizându-se disponibilităţi băneşti şi în faza de

stocare. În momentul vânzării produselor finite, cumpărătorilor li se acordă un anumit termen de

plată şi abia la scadenţă creanţele comerciale sunt acoperite şi întreprinderea încasează

disponibilităţile băneşti.

Funcţionarea regulată a ciclului de exploatare (figura 1)34 este asigurată prin deţinerea de

stocuri în vederea producţiei şi desfacerii continue a bunurilor.

33 Iuliana Ţugui - Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 15034 Doina Robu - Finanţe şi analiză financiară, Editura Universităţii, Suceava, 1996, pg. 93

63

faza A faza B faza C

Fig. 1 Ciclul de exploatare al întreprinderi

Literatura de specialitate pune în evidenţă patru momente parcurse de o cheltuială, şi

anume: angajarea, consumul, plata şi imputarea. Dintre aceste patru momente, prezintă interes

pentru abordarea noastră primele trei, care se pot explica astfel:

- angajarea cheltuielilor se realizează când se contractează obligaţia bănească generatoare

de plăţi sau consumatoare de resurse;

- consumul corespunde utilizării efective a resurselor pentru desfăşurarea unei activităţii;

- plata constă în achitarea sumei de bani.

Decalajul în timp ce apare ca urmare a celor trei momente parcurse de o cheltuială conduce

la un sold minim de plată cunoscut sub denumirea de pasiv stabil şi care contribuie la

desfăşurarea normală a ciclului de producţie. În cele mai multe cazuri, nevoile de finanţare ale

ciclului de producţie sunt mai mari decât resursele de finanţare, situaţie în care apare un necesar

de finanţat cunoscut sub denumirea de necesarul de fond de rulment (NFR). Datorită caracterului

repetitiv al necesarului de exploatare (active de exploatare ce se reânoiesc permanent) este indicat

finanţarea sa din resurse permanente, adică din fondul de rulment. Astfel, obţinem ce de-al doilea

indicator al echilibrului financiar denumit necesar de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment al exploatării poate fi exprimat ca diferenţă între banii blocaţii

pentru constituirea stocurilor şi formarea creanţelor clienţi şi asimilate acestora, pe de o parte şi

finanţarea înglobată în datoriile neachitate furnizorilor şi asimilate acestora, pe de altă parte 35.


AprovizionăriStocuri demateriale

Producţie(în curs)

Stocuri de

produsefinite

Vânzări

64

Necesarul fondului de rulment al ciclului de exploatare diferă în funcţie de specificul activităţii,

nivelul de activitate (cifra de afaceri), mărimea întreprinderii şi politica sa comercială.

NFR = Stocuri + Creanţe de exploatare – Datorii de exploatare

Tabelul 2.7Calculul necesarului de fond de rulment al S.C. Mirforex S.A.

-mii lei-Nr. crt. Indicatori 2003 2004 Diferenţe

2004-20031 Stocuri 49.557.385 55.325.359 5.767.9742 Creanţe de exploatare 25.008.474 25.551.800 543.3263 Datorii de exploatare 31.279.053 55.319.647 24.040.5944 Necesar de fond de rulment (1+2-3) 43.286.806 25.557.512 -17.729.294

Pe exemplul nostru din bilanţul prezentat la anexa 1, se observă că necesarul exploatării

este pozitiv ceea ce reflectă un surplus de necesar temporar faţă de resursele temporare ce pot fi

mobilizate, precum şi faptul că societatea prezintă o situaţie normală, deoarece creşterea

necesarului de fond de rulment reprezintă consecinţa unor investiţii privind creşterea necesarului

de finanţare a ciclului de exploatare.

Având în vedere ansamblul operaţiunilor desfăşurate de o întreprindere care sunt grupate în

operaţiuni de exploatare şi operaţiuni în afara exploatării, necesarul de fond de rulment poate fi

analizat ca:

- necesar de fond de rulment din exploatare (NFRE)

- necesar de fond de rulment din afara exploatării (NFRA)

Plecând de la bilanţ, atât activele circulante cât şi datoriile pot fi grupate în funcţie de

apartenenţa lor la ciclul de exploatare sau în afara exploatării, astfel:

Activele circulante de exploatare (ACE) sunt reprezentate de:

- stocuri de materii prime şi materiale consumabile;

- stocuri de produse în curs şi produse finite;

- avansuri acordate furnizorilor;

- clienţi şi conturi asimilate;

- cheltuieli efectuate în avans privind activitatea de exploatare.

Datoriile de exploatare (DE) sunt reprezentate de:

- furnizori şi conturi asimilate;

- avansuri clienţi;

65

- datorii fiscale şi sociale;

- venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare.

Ţinând cont de aceste elemente, necesarul de fond de rulment din exploatare se calculează

astfel:

NFRE = ACE – DE Pe baza bilanţului financiar al S.C. Mirforex S.A,se observă că mărimea necesarului de

fond de rulment din exploatare este de 8.313.660 mii lei.

Activele circulante din afara exploatării (ACA) sunt reprezentate de: alte creanţe;decontări

cu asociaţii privind capitalul.

Datoriile din afara exploatării (DA) sunt reprezentate de:datorii fiscale (impozitul asupra

societăţii).

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării se calculează astfel:

NFRA = ACA – DA

Necesarul de fond de rulment se poate determina şi cu ajutorul formulei:

NFR = NFRE + NFRA Variaţia necesarului de fond de rulment, privit în ansamblul său, depinde în mare parte de

modificările necesarului de fond de rulment din exploatare şi într-o mai mică măsură de

modificările necesarului de fond de rulment din afara exploatării.

Necesarul de fond de rulment din exploatare este influenţat de o serie da factori, cum ar fi:

mărimea valorii adăugate, mărimea cifrei de afaceri şi modul de gestionare a stocurilor. Astfel,

necesarul de fond de rulment din exploatare este foarte pentru acele întreprinderi care au un

cuantum mic al valorii adăugate, iar ciclul de fabricaţie este mai lung, ele au nevoie de un necesar

substanţial de fond de rulment pentru activitatea de exploatare.

Pe de altă parte, cifra de afaceri se modifică de la o perioadă la alta ca urmare a evoluţiei

volumului desfacerilor şi preţurilor. Drept urmare, o încetinire a volumului desfacerilor corelată

cu tendinţa de creştere a stocurilor, conduce la majorarea necesarului de fond de rulment aferent

activităţi de exploatare. La fel, modul de gestionare a stocurilor, prin viteza de rotaţie a lor,

influenţează nivelul necesarului de fond de rulment aferent activităţii de exploatare. Astfel,

accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor are ca efect diminuarea necesarului de fond de rulment

66

aferent exploatării iar încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor determină o creştere a cuantumului

necesarului de fond de rulment.

Previziunea necesarului de fond de rulment are un rol important în activitatea unei

întreprinderi. Calculul previzional al necesarului de fond de rulment se realizează pe baza

următoarelor elemente:

- durata de rotaţie a stocurilor;

- durata creditului acordat clienţilor;

- durata creditului acordat de furnizori.

Dacă, la un moment dat, fondul de rulment existent depăşeşte necesarul de fond de rulment

al exploatării, excedentul de finanţare se regăseşte sub forma trezoreriei nete (TN), concretizată

în disponibilităţi.

Trezoreria netă (TN) = FR – NFR

Folosind metoda de calcul a trezoreriei nete, care are în vedere fondul de rulment şi

necesarul de fond de rulment, pentru perioada analizată, valoarea acesteia se prezintă în tabelul

următor:

Tabelul 2.8.Calculul trezoreriei nete al S.C. Mirforex S.A.

- mii lei -Nr. crt. Indicatori 2003 2004 Diferenţe

2004-20031 Fondul de rulment 47.822.994 30.668.591 -17.154.4032 Necesar de fond de rulment 43.286.806 25.557.512 -17.729.2943 Trezoreria netă (1-2) 4.536.188 5.111.079 574.891

În ceea ce priveşte analiza trezoreriei se observă că aceasta înregistrează o valoare

pozitivă în ambii anii, semnificând faptul că fondul de rulment este insuficient pentru asigurarea

cerinţelor necesare desfăşurării activităţii.

Trezoreria are un rol fundamental într-o întreprindere deoarece caracterizează mărimea

disponibilităţilor băneşti de care dispune aceasta la un moment dat. Astfel trezoreria este masa de

disponibilităţi făcută disponibilă din jocul plăţilor şi încasărilor care trebuie să facă faţă

permanent scadenţelor. Prin urmare, trebuie evaluate necesităţile în fluxuri monetare de ieşire (-)

şi mijloacelor furnizate de fluxurile monetare de intrare (+). Suma algebrică a necesităţilor şi

mijloacelor trebuie să fie pozitive pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute.

67

Ca urmare a importanţei trezoreriei pentru întreaga activitate, considerăm că este necesară o

detaliere atât a calculaţiei şi a elementelor în funcţie de care se determină, cât şi a mărimii ei la un

moment dat. Astfel, o trezorerie netă pozitivă evidenţiază echilibrul financiar al unităţii şi

corespunde unui exerciţiu financiar încheiat cu un surplus monetar, acesta fiind o expresie

concretă a profitului net din pasivul bilanţului, prin care resursele stabile asigură atât finanţarea

ciclului de exploatare, cât şi un surplus de disponibilităţii ce se poate constitui în plasamente

viitoare. O trezorerie negativă evidenţiază un dezechilibru financiar, adică necesarul de finanţare

al exploatării care depăşeşte fondul de rulment şi care se acoperă prin angajarea de credite sau

prin alte resurse (administratori, acţionari sau asociaţi etc.).

Creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului financiar reprezintă fluxul monetar net al

exerciţiului sau „cash-flow”-ul perioadei care, dacă este pozitiv, se interpretează ca o creştere a

capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, iar în caz contrar ca o reducere a acesteia. Pentru acest

indicator se folosesc diferite expresii, cum sunt:flux de trezorerie, flux de lichidităţi. Trebuie să

subliniem faptul că oricare dintre aceste expresii se referă la acelaşi conţinut, şi anume: diferenţa

dintre toate intrările şi toate ieşirile de disponibilităţi ce provin din activitatea de exploatare a

întreprinderii şi din celelalte activităţi.

Totuşi, în literatura de specialitate, există şi opinia utilizării denumirii de trezorerie

potenţială pentru diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment, pornindu-se

de la ideea că, dacă o întreprindere are o trezorerie potenţială pozitivă, aceasta nu înseamnă că

trebuie făcută o distincţie netă între trezoreria imediată (TI) şi cea potenţială (TP). Astfel,

determinarea trezoreriei imediate se face pornind de la trezoreria potenţială, la care se adaugă

diferenţa dintre activele şi pasivele pe termen scurt din afara exploatării.

TI = TP – ATSAE + PTSAE

Unde:

- ATSAE - active pe termen scurt din afara exploatării;

- PTSAE – pasive pe termen scurt din afara exploatării;

Starea trezoreriei întreprinderii reflectă sănătatea sa financiară şi poate fi pusă în evidenţă

cu ajutorul următorilor indicatori:

- trezoreria la scadenţă;

- trezoreria la vedere;

- trezoreria previzională.

68

Trezoreria la scadenţă constă în compararea mijloacelor de plată disponibile pe termen scurt

(disponibilităţii şi creanţele sub forma clienţilor, debitorilor diverşi şi efectelor de primit) cu

exigibilităţile pe termen scurt (furnizori, creditori diverşi şi efecte de plătit).

Pentru a fi favorabil, acest indicator trebuie să fie mai mare sau egal cu 1. în caz contrar,

într-un termen scurt, întreprinderea se va confrunta cu o ruptură de trezorerie.

Trezoreria la vedere se exprimă prin raportul între disponibilităţile şi exigibilităţile pe

termen scurt. Se consideră că o valoare de 0,2 - 0,3 a acestui raport ar exprima raţionalitatea unei

întreprinderi bine gestionată din punct de vedere financiar.

Trezoreria previzională compară la începutul unei perioade de timp, de obicei o lună, fluxul

monetar previzional de intrare şi fluxul monetar previzional de ieşire.

2.2.1.2 Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului funcţional

Din punct de vedere funcţional, se consideră că întreprinderea deţine un ansamblu de

mijloace şi resurse ce stau la baza unei activităţii continue, grupate pe cele trei tipuri de activităţii

(investiţii, financiare şi exploatare). Ordonarea mijloacelor şi resurselor după natura activităţii dă

posibilitatea construirii bilanţului funcţional, pe baza căruia se analizează echilibrul financiar al

întreprinderii. Analiza funcţională36 descrie funcţionarea întreprinderii distingând trei tipuri de

operaţiuni cărora le corespund trei tipuri de cicluri şi de funcţiuni ale întreprinderii:

- ciclul operaţiunilor de investiţii;

- ciclul operaţiunilor curente sau de exploatare;

- ciclul operaţiunilor de finanţare.

În accepţiune funcţională, investiţiile corespund utilizărilor sub forma imobilizărilor brute,

chiar dacă valoarea acestora se recuperează în mod constant pe toată durata de funcţionare.

Înscrierea imobilizărilor în bilanţul funcţional prezintă câteva aspecte particulare, care le

deosebesc de cele înscrise în bilanţul financiar:

- sunt evidenţiate la valoarea brută şi nu la valoarea netă, cu scopul de a se putea măsura

valoarea investiţiei efectuate şi nu valoarea reală a elementului de imobilizare;

- se includ toate elementele patrimoniale care, iniţial, au fost destinate a fi imobilizări,

fără a exista o preocupare pentru delimitarea celor care ulterior se realizează în termen scurt, fapt

datorat priorităţii ideii de funcţiune faţă de cea de lichiditate;


69

- în categoria imobilizărilor sunt incluse, pe lângă elementele asupra cărora unitatea are

drept de proprietate, şi acele elemente închiriate care prezintă valoare economică pentru

întreprindere, ceea ce implică un tratament special în pasivul bilanţului;

- creanţele încasabile într-o perioadă mai mare de un an, în optică funcţională, nu sunt

incluse în categoria imobilizărilor, aşa cum se întâmplă în cazul bilanţului financiar.

Activitatea de exploatare corespunde operaţiunilor de aprovizionare, producţie şi

desfacere, operaţiuni ce antrenează utilizări de natura stocurilor, creanţelor faţă de clienţi sau a

altor creanţe de exploatare. Regula înscrierii în bilanţ la valoare brută se respectă şi în cazul

activelor de exploatare, astfel încât stocurile şi creanţele sunt evidenţiate fără a se ţine cont de

eventualele provizioane pentru depreciere.

Activitatea de finanţare se referă la operaţiuni specifice procurării de resurse financiare

stabile, precum şi operaţiuni de rambursare a acestora şi de remunerare a investitorilor.

Principalele critici care privesc concepţia funcţională a bilanţului vizează, cel mai des,

următoarele aspecte, considerate de noi mai importante:

- înscrierea în pasiv a amortizărilor calculate, ceea ce poate avea consecinţe nefavorabile

atunci când se determină mărimea capitalului investit şi rentabilitatea acestuia, dar poate avea şi

consecinţe favorabile pentru că astfel se evidenţiază capitalul investit şi transferat treptat în

fondurile de autofinanţare;

- înscrierea în cadrul resurselor stabile a provizioanelor, precum şi a eventualelor datorii ce

au fost iniţial pe termen lung, dar care devin scadente în perioada imediat următoare.

Întocmirea unui bilanţ funcţional se realizează plecând de la bilanţul contabil, înainte de

repartizarea rezultatului, la care se aduc următoarele rectificări:

Reclasarea posturilor de bilanţ după funcţiunea lor;

.Integrarea elementelor patrimoniale din afara bilanţului, cum sunt: efecte comerciale

scontate înainte de scadenţă; efecte comerciale şi creanţele cedate; achiziţiile în sistem leasing;

Eliminare din bilanţul contabil a unor posturi, cum sunt: capitalul subscris şi nevărsat şi

primele de rambursare a obligaţiunilor.

Tabelul 2.9

Structura bilanţului funcţional

Activ Pasiv

ACTIVE STABILE BRUTE RESURSE STABILEActive imobilizate brute 1. Capitaluri proprii

70

+ Valoarea activelor financiare + amortizarea imobilizărilor

achiziţionate in leasing + provizioane pentru depreciere

+ Cheltuieli de repartizat pe mai + provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

multe exerciţii - capital subscris nevarsat

+ Diferenţe de conversie activ 2. Datorii financiare

- prime de rambursare a + diferenţe de conversie pasiv

Obligaţiunilor - dobînzi certe asupra împrumuturilor Primite

- "concursuri bancare" şi soldurile creditoare ale conturilor la bănci

ACTIVE CICLICE BRUTE RESURSE CICLICE

1. Activitatea de exploatare 1. Activitatea de exploatare

Stocuri Avansuri şi aconturi încasate

+ creanţe faţă de clienţi + datorii aferente activităţii de exploatare

+ avansuri şi aconturi virate + datorii sociale şi fiscale

+ efecte scontate înainte de termen + venituri încasate în avans

+ cheltuieli în avans aferente

activităţi de exploatare

2. Activitatea din afara 2. Activitatea din afara exploatării

Exploatarii Datorii în afara exploatării

Creanţe în afara exploatării + venituri în avans din operaţiuni în afara

+ cheltuieli în avans din afara Exploatării

Exploatării + dobînzi certe asupra împrumuturilor

+ capital subscris nevărsat Primite

+ dobînzi certe de încasat pentru

Împrumuturile acordate

3. Elemente de trezorerie din activ 3. Elemente de trezorerie din pasiv

Titluri de plasament Credite de trezorerie curente şi solduri+ disponibilităţi. creditoare ale conturilor la bănci + Efecte scontate nescadente

După întocmirea sa, un bilanţ funcţional poate fi utilizat pentru una dintre următoarele

destinaţii:

- aprecierea structurii financiare a întreprinderii;

- evaluarea nevoilor financiare şi tipurilor de resurse de care dispune întreprinderea;

71

- aprecierea echilibrului între diferitele structuri patrimoniale, inclusiv determinarea marjei

de securitate financiară a întreprinderii.

Analiza statică a echilibrului financiar pe baza bilanţului funcţional presupune calculul a

trei indicatori fundamentali37, corespunzători celor trei funcţii fundamentale:

- fond de rulment net global pentru ciclul de investiţii;

- necesarul de fond de rulment pentru ciclul de exploatare;

- trezoreria, corespunzător ciclului de trezorerie sau de finanţare.

Fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă resurse stabile sau durabile aflate la

dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea utilizărilor ciclului de exploatare. Pentru întreprindere,

valoarea acestui indicator reprezintă o marjă de securitate financiară destinată finanţării unei părţi

din activul circulant. Calculul FRNG se poate realiza în două variante:

- pe baza elementelor din partea de sus a bilanţului:

FRNG = Resurse stabile – Active stabile brute

- pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului:

FRNG = Active circulante brute – Resurse ciclice O valoare pozitivă pentru acest indicator este necesară în orice întreprindere, iar

cunoaşterea evoluţiei pe mai multe exerciţii este la fel de necesară pentru a pune în evidenţă

cauzele şi efectele corespunzătoare. Diferenţa care apare între valoarea acestui indicator calculată

pe baza bilanţului financiar şi cea calculată pe baza bilanţului funcţional este dată de structura

diferită a elementelor luate în calcul. Astfel că interpretarea fondului de rulment net global

trebuie realizată comparativ cu necesarul de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment ( NFR) este un indicator legat în mod direct de

operaţiunile de aprovizionare, producţie şi desfacere şi reprezintă acea parte a utilizărilor ciclice, de

exploatare, care nu este finanţată pe seama resurselor de exploatare. În optica funcţională NFR

cuprinde două părţi:

- necesarul de fond de rulment de exploatare (NFRE) calculat ca diferenţă între nevoile de

finanţare sub forma utilizărilor ciclice de exploatare şi resursele ciclice de exploatare disponibile:

NFRE = Active circulante brute din exploatare – Resurse ciclice de exploatare


72

- necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) calculat ca diferenţă între

nevoile de finanţare sub formă de utilizării ciclice din afara exploatării şi resursele ciclice din

afara exploatării de care dispune unitatea:

NFRAE = Active din afara exploatării – Resurse ciclice din afara exploatării

Pentru a realiza echilibrul financiar, FRNG trebuie să permită acoperirea necesarului de

fond de rulment, care poate fi influenţat de următorii factori:

- durata ciclului de exploatare, care variază pe ramuri de activitate;

- nivelul cifrei de afaceri, deoarece valoarea elementelor constitutive ale NFR variază în

funcţie de cifra de afaceri;

- deciziile de gestionare privind nivelul creditelor furnizori, a creditelor clienţi, precum şi

a stocurilor.

Trezoreria este indicatorul ce permite stabilirea echilibrului financiar între FRNG şi

NFR, ceea ce poate determina două situaţii posibile:

- dacă FRNG > NFR, atunci trezoreria este pozitivă şi se înregistrează un excedent de

trezorerie;

- dacă FRNG < NFR, atunci trezoreria este negativă şi este necesar a se procura resurse

pentru a finanţa NFR, de obicei prin credite bancare pe termen scurt.

TN = FR – (NFRE +NFRAE) Trezoreria este un indicator cu rol primodial, pentru că majoritatea operaţiunilor dintr-o

unitate se finalizează prin fluxuri de trezorerie de intrare sau de ieşire, ceea ce justifică o analiză

detaliată asupra mărimii sale şi a factorilor care l-au influenţat. Trebuie menţionat faptul că o

trezorerie pozitivă nu trebuie automat să creeze o stare „de linişte” privind situaţia financiară a

unei entităţi economice, din cel puţin două motive:

- calculul acesteia se realizează pe baza unor date valabile la un moment dat, pornind de la

elementele patrimoniale grupate funcţional, şi nu după gradul de lichiditate şi solvabilitate, caz în

care riscul este ridicat ;

- rezultatul pozitiv poate fi datorat fie unei creşteri a fondului de rulment, fie unei reduceri a

necesarului de fond de rulment.

2.3 Analiza dinamică a echilibrului financiar

73

Bilanţul şi contul de rezultate sunt documente de sinteză cu cea mai mare încărcătură

informaţională, utilizate în realizarea analizei financiare la nivelul agenţilor economici, deoarece

bilanţul dă o viziune statică asupra structurii financiare, în timp ce contul de rezultate oferă o

viziune dinamică asupra activităţii. Cele două documente sunt obligatorii şi oferă o imagine

completă asupra activităţii într-o unitate, dar, cu toate acestea, există o anumită limitare cu privire

la faptul că nici unul din ele nu permite obţinerea cu prioritate a unei imagini dinamice asupra

structurii financiare şi asupra evoluţiei acestei structuri.

Prin intermediul analizei dinamice se măsoară modificările de volum şi de structură ale

capitalului pe mai multe perioade succesive, în principal pe baza analizei fluxurilor financiare.

2.3.1 Tabloul fluxurilor de trezorerie

În acest paragraf este descris conceptual tabloul fluxurilor de trezorerie, este analizată relaţia

ce există între aceste tablouri şi principalele surse de informaţii financiare şi utilizarea fluxurile

de trezorerie în determinarea excedentului de trezorerie al exploatării prin dezvoltarea unui model

practic tablou de flux de trezorerie în conformitate cu „Reglementările contabile armonizate …”

din România.

2.3.1.1 Descrierea tablourilor fluxurilor de trezorerie

Din multitudinea tablourilor de flux, tabloul de trezorerie pare a câştiga în ultimii ani un loc

şi un rol primordial. Practica tabloului de trezorerie îşi are originea în S.U.A. Fiind puternic

influenţat de piaţa financiară, contabilitatea anglo-saxonă este mult mai receptivă la cerinţele

investitorilor (deţinătorilor de titluri de creanţe) decât la cele solicitate de alţi utilizatori. În atare

condiţii, în analiza situaţiei financiare, noţiunea privilegiată nu este cea de rezultat (precum în

Franţa, Germania şi în majoritatea ţărilor Europei continentale) ci aceea de fluxuri nete de

trezorerie („cash-flow”).

În S.U.A. şi Canada tabloul de trezorerie face obiectul unei norme. Astfel norma contabilă

americană SFAS nr. 95 (Statement of Financial Accounting Standard)

Deşi în Franţa se preconizează întocmirea unui tablou de finanţare axat pe variaţia fondului

de rulment, Ordinul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi (O.E.C.C.A) propune în 1988

un tablou de finanţare care analizează variaţia de trezorerie (în fapt, un tablou de trezorerie).

Depăşind concepţia contabilă tradiţională a tabloului de finanţare prin care acesta reprezintă o

74

situaţie de pasaj între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere ale unui exerciţiu, noul tablou

propus constituie, conform O.E.C.C.A., un document de sinteză distinct a cărui vocaţie este

explicarea variaţiei de trezorerie, tot aşa cum contul de profit şi pierdere (contul de rezultat, în

Franţa) explică formarea rezultatului.

Recomandarea făcută de O.E.C.C.A. a fost susţinută în mod sistematic de numeroşi

specialişti, prin lucrări ulterioare ce criticau practica tabloului de finanţare. Argumentele aduse de

H. Stolowy în Les tableaux de financement et de flux cu privire la necesitatea acestui document

se pot sintetiza astfel38:

- depăşeşte concepţia tradiţională privind trecerea de la un bilanţ la altul şi explică variaţia

trezoreriei, aceasta din urmă fiind considerată informaţia cheie prin intermediul căreia societatea

există;

- permite o abordare a încasărilor şi plăţilor grupate pe funcţii şi în acest fel trecerea la

prezentarea de date previzionale devine mult mai uşoară;

- determinarea trezoreriei se face pornind de la încasările şi plăţile efective. Astfel, se oferă

o imagine realistă asupra acestui indicator, comparativ cu imaginea obţinută în cazul utilizării

fondului de rulment şi a necesarului de fond de rulment.

Subliniem în mod deosebit faptul că elementul prioritar care a determinat utilizarea acestui

instrument în ţările anglo-saxone îl reprezintă accentul care se pune în contabilitatea acestor ţări

pe fluxurile nete de trezorerie şi nu pe noţiunea de rezultat, aşa cum se întâmplă în ţările Europei

Continentale.

Sintetizând aspectele prezentate mai sus, se poate spune că, prin intermediul tabloului

fluxurilor de trezorerie s-a abandonat descrierea variaţilor patrimoniului, prin bilanţ şi prin contul

de rezultate, şi în consecinţă s-a renunţat la determinarea variaţiei fondului de rulment şi a

necesarului de fond de rulment, precum şi la indicatorul excedent brut de exploatare în favoarea

excedentului de trezorerie a exploatării (ETE), care corespunde fluxurilor monetare. Astfel,

pornind de la EBE se poate calcula valoarea excedentului efectiv de trezorerie obţinut de

activitatea de exploatare.

În tabelul 2.10 este prezentat modul cum se poate calcula ETE având ca punct de plecare

EBE influenţat cu variaţia necesarului de fond de rulment , ceea ce se poate scrie astfel:

EBE = Variaţia necesarului de fond de rulment + Excedentul de trezorerie al exploatării

Tabelul 2.10

38 Nicolae Feleagă – Contabilitate aprofundată,Editura Economică, Bucureşti, 1996, pg. 97

75

Algoritmul de determinare a excedentului de trezorerie al exploatării

EXCEDENT BRUT DE EXLOATAREPlus MinusCreanţe clienţi la începutul perioadei Creanţe clienţi la sfîrşitul perioadei Alte creanţe de exploatare la Alte creanţe de exploatare la începutul perioadei sfârsitul perioadei Stoc iniţial - stoc final la active Stoc final - stoc iniţial la activecirculante materiale circulante materiale Datoriile de exploatare la Datoriile de exploatare lasfârşitul perioadei începutul perioadei

= Excedent de trezorerie al exploatării

Dacă avem în vedere criteriul funcţional, conform căruia avem fluxuri de exploatare, de

repartiţie, de investiţii şi de finanţare, constatăm că ETE se poate determina şi ca rezultat din

activitatea de exploatare şi a fluxurilor de trezorerie rezultate din celelalte tipuri de activităţi.

Astfel, ETE este un indicator ce permite atât aprecierea capacităţii întreprinderi de a genera

lichidităţi pornind de la rezultatul obţinut în cursul exerciţiului, cât şi posibilitatea întreprinderii

de a finanţa politica sa de creştere. În acelaşi timp, ETE este un instrument de analiză

previzională, pentru că întreprinderea determină nivelul excedentului de trezorerie necesar pentru

acoperirea costurilor împrumuturilor, remunerării proprietarilor, finanţării investiţiilor etc. O

valoare negativă a acestui indicator semnifică o situaţie critică pentru întreprindere, creată fie de

o rentabilitate insuficientă, fie de o politică financiară prost organizată. Nici unul din tablourile

fluxurilor de trezorerie menţionate mai sus nu face referire directă la ETE ca indicator ce

evidenţiază trezoreria netă din activitatea de exploatare, chiar dacă în cele mai multe cazuri se

manifestă doar o diferenţă de terminologie.

Dacă, din punct de vedere structural, apar deosebiri mici între tipurile de tablouri

menţionate mai sus, totuşi, ele au la bază o clasificare funcţională a fluxurilor de trezorerie, după

cum urmează:

- fluxuri nete de trezorerie din operaţiunile de exploatare;

- fluxuri nete de trezorerie din operaţiunii de investiţii;

- fluxuri nete de trezorerie din operaţiunii de finanţare.

Fluxul din activitatea de exploatare corespunde ansamblului de operaţiuni realizate de

întreprindere în cadrul activităţii de bază (care nu fac parte din funcţiile investite şi de finanţare).

Mărimea mişcărilor de trezorerie legate de exploatare este un indicator-cheie al măsurii în care

întreprinderea a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie pentru a rambursa

76

împrumuturile sale, a menţine capacitatea de exploatare, a achita dividende şi a realiza noi

investiţii, fără a se recurge la alte surse externe de finanţare. Fluxurile de trezorerie ale activităţii

de exploatare sunt consecinţa principalelor activităţi generatoare de venituri ale întreprinderii. Ca

urmare, ele sunt rezultatul operaţiunilor şi evenimentelor care concură la formarea rezultatului

net. Fluxul net degajat de activitatea de exploatare trebuie să reflecte efectele acestor operaţiuni

asupra trezoreriei, operaţiuni ce concură şi la obţinerea rezultatului net. În practică şi teoria de

specialitate, determinarea fluxului net din exploatare se face prin două metode39:

- metoda directă presupune determinarea fluxurilor nete din activitatea de exploatare

pornind de la o detaliere a fluxurilor de intrare şi ieşire pe categorii de elemente. O astfel de

detaliere a încasărilor şi plăţilor este mai avantajoasă din punctul de vedere al informaţiilor pe

care le oferă şi al posibilităţilor de efectuare a unor previziuni ale fluxurilor viitoare. În schimb,

această metodă necesită un volum de muncă şi costuri mai mari decât metoda indirectă, pe care o

prezentăm mai jos;

- metoda indirectă presupune determinarea fluxului de trezorerie din activitatea de

exploatare pornind de la rezultatul exerciţiului, aşa cum este prezentat în contul de profit şi

pierderi. Într-o contabilitate de angajamente, cheltuielile şi veniturile pe baza cărora se determină

rezultatul s-au înregistrat în momentul plăţii sau încasării, ceea ce face ca determinarea fluxului

net de trezorerie pornind de la rezultatul exerciţiului să impună o serie de corecţii, cum sunt: se

scad elementele cuprinse în rezultatul exerciţiului, dar care nu influenţează trezoreria sau care nu

sunt legate de exploatare (cheltuieli cu amortizările şi provizioanele, venituri din provizioane,

transferuri de cheltuieli la contul de cheltuieli de repartizat etc.); se elimină efectele operaţiunilor

care nu fac parte din activitatea de exploatare (diferenţele rezultate prin cedarea activelor); se

elimină orice reportare sau regularizare a încasărilor sau plăţilor trecute sau viitoare şi care

vizează activitatea de exploatare.

Fluxul de trezorerie din activitatea de investiţii are în vedere fluxul net rezultat din

operaţiuni de investiţii şi dezinvestiţii, care afectează trezoreria unităţii în cursul exerciţiului.

Fluxurile aferente activităţii de investiţii indică în ce măsură plăţile au fost efectuate pentru

achiziţionarea de active destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare. În cadrul

acestora se includ:

- operaţiunile ce vizează imobilizările necorporale, mai puţin cheltuielile de constituire,

considerate nonvalori şi care sunt incluse în cheltuieli;

39 Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg. 7-10

77

- operaţiunile (achiziţii şi vânzări) cu imobilizări corporale, din care se elimină subvenţiile

pentru investiţii primite;

- operaţiuni de achiziţie şi vânzare a titlurilor financiare, acordare şi colectare de

împrumuturi.

Referitor la diferenţele de valoare care pot să apară prin reevaluare, chiar dacă sunt direct

legate de activitatea de investiţii, ele nu influenţează fluxurile de trezorerie şi, ca urmare, nu sunt

avute în vedere la determinarea fluxului net.

Ca o particularitate a modelului recomandat de OECCA, în această categorie de fluxuri este

inclusă şi partea de capital din cadrul redevenţei la contractele de leasing, în timp ce sistemul

american o include în activitatea de finanţare. În România, prin “Reglementările contabile

armonizate …”, această componentă nu este menţionată distinct, întreaga valoare a redevenţei

fiind încadrată la activitatea de finanţare.

Fluxul de trezorerie provenit din activitatea de finanţare

Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimbări în mărimea şi

structura capitalurilor permanente ale întreprinderii. Fluxul net de încasări şi plăţi generat de

activitatea de finanţare a întreprinderii include:

- fluxul generat de operaţiunile de creştere a capitalului social, mai puţin majorările prin

operaţiuni interne şi cele efectuate prin conversia obligaţiunilor în acţiuni;

- fluxuri ce rezultă din emisiunile de obligaţiuni şi cele din rambursarea împrumuturilor

(modelul american include în această funcţie şi creditele de trezorerie);

- fluxul avansurilor, cu caracter financiar, primite de la terţi;

- fluxul generat de elementul de capital, din cadrul redevenţei la contractele de leasing (în

sistemul american).

Extinderea sferei de aplicabilitate a tabloului fluxului de trezorerie este rezultatul

avantajelor pe care le are faţă de tabloul de finanţare, concretizat în:

- cunoaşterea situaţiei fluxurilor de numerar are un rol important în aprecierea viabilităţii

entităţii economice, a posibilităţii de a-şi achita plăţile la scadenţă. Un cash-flow pozitiv reflectă

o creştere reală a capacităţii de finanţare a investiţiilor, în timp ce un cash-flow negativ

evidenţiază o reducere a puterii economice, existenţa unor dificultăţi financiare în achitarea

obligaţiilor faţă de terţi;

- determinarea fluxurilor de trezorerie după criteriul funcţional asigură fluxului generat de

activitatea de exploatare un rol determinant în finanţarea investiţiilor şi în stabilirea necesarului

de finanţare externă şi corespunde capacităţii de autofinanţare încasată;

78

- pune la dispoziţia investitorului informaţii pentru aprecierea capacităţii întreprinderii de

a plăti dividende, interesul acestuia se regăseşte, mai degrabă, în fluxuri monetare decât în

beneficii contabile sau alţi indicatori derivaţi;

- informaţiile care vizează fluxurile de trezorerie ale unei întreprinderi sunt folositoare

utilizatorilor situaţiilor financiare, deoarece ele oferă o bază de evaluare atât a capacităţii

întreprinderii de a genera elemente de trezorerie şi echivalente de trezorerie, cât şi a nevoilor de

utilizare a acestor elemente de către întreprindere. Pe lângă aceste utilizări, informaţiile relative la

fluxurile de trezorerie sunt folositoare pentru a permite destinatarilor situaţiilor financiare să-şi

elaboreze modele pentru aprecierea diferitelor întreprinderi.

Cu toate acestea, tabloul fluxurilor de trezorerie nu este lipsit de o serie de critici, între

care cele mai semnificative sunt:

- nu există o delimitare precisă a operaţiunilor economice ce constituie activitatea de

exploatare, şi din acest motiv, utilitatea informaţiei oferite de fluxul de trezorerie al exploatării

este limitată;

- efectuarea unei analize asupra evoluţiei situaţiei financiare a unităţii, pe baza

informaţiilor oferite de tabloul fluxurilor, nu este relevantă, pentru că la întocmirea acestuia nu

sunt luate în calcul unele operaţii fără influenţă directă asupra trezoreriei;

- includerea în activitatea de exploatare a dobânzilor şi dividendelor plătite de

întreprindere a dat naştere la numeroase controverse în Statele Unite. Pornind de la ideea că

dobânda reprezintă modalitatea de remunerare a creditorilor, iar dividendele constituie

remunerarea proprietarilor, ambele ar trebui să fie încadrate în funcţia de finanţare.

În ceea ce priveşte problema încadrării dobânzilor şi dividendelor, IAS 7 face distincţie

între dobânzile şi dividendele plătite şi cele încasate, astfel:

- dobânzile şi dividendele plătite pot fi considerate consecinţa politicii de finanţare şi deci

încadrate în activitatea de finanţare, dar pot fi interpretate şi ca modalităţii de apreciere a

capacităţii întreprinderii de a degaja activele necesare finanţării şi, astfel, făcând posibilă

includerea lor în activitatea de exploatare;

- dobânzile şi dividendele încasate pot fi considerate ca modalităţi de remunerare a

plasamentelor efectuate şi încadrate în activitatea de investiţii, dar există şi puncte de vedere care

le încadrează în activitatea de exploatare.

Se constată că asupra acestor două forme de remunerare nu există un consens, ceea ce a

determinat IASC să nu se pronunţe asupra uneia sau alteia dintre soluţii.

79

2.3.1.2 Legătura între tabloul fluxurilor de trezoreria, bilanţul

şi contul de profit şi pierderi

Este interesant, atât pentru emitentul de situaţii financiare cât şi pentru utilizatorii

acestora , să cunoască legătura care există între tabloul fluxurilor de trezorerie, bilanţ şi cont de

profit, ca principale surse de informaţii financiar-contabile. Această corespondenţă este

structurată în tabelul de mai jos40:

Tabelul 2.11

Corespondenţele între masele patrimoniale şi tabloul fluxurilor

Mase patrimoniale Fluxuri

Rezerve de autofinanţare Excedent brut de exploatare

- rezerve şi profit

- amortizări şi provizioane

Stocuri, creanţe clienţi, datorii furnizori Variaţia activelor şi pasivelor de exploatare

Flux de trezorerie provenit din exploatare (ETE)

Imobilizări corporale şi necorporale Investiţii corporale si necorporale

Imobilizări financiare Investiţii financiare

Flux net degajat/utilizatdin/în activitatea de investiţii

Datorii financiare (fără credite de trezorerie) Variaţia datoriilor financiare

Capital social şi prime Creşteri sau reduceri de capital

Flux net din activitatea de finanţare

Valori mobiliare de plasament

Disponibilităţi Variaţia trezoreriei

Credite de trezorerie

Din analiza corespondenţelor enumerate în tabelul 2.10, constatăm faptul că relaţia dintre

masele patrimoniale şi fluxurile de trezorerie se structurează în mod diferit, comparativ cu relaţia

bilanţ-tablouri de finanţare, numită şi corespondenţă clasică. Astfel, în corespondenţa clasică nu

deosebim decât corespondenţa posturi bilanţiere – variaţii ale posturilor bilanţiere, în timp ce în

corespondenţa mase patrimoniale – fluxuri de trezorerie se delimitează fluxuri pe cele trei tipuri

de activităţi (exploatare, investiţii, finanţare), concomitent cu utilizarea indicatorilor specifici

analizei funcţionale: EBE şi ETE.


80

Legătura tabloului fluxurilor de trezorerie cu contul de profit şi pierderi se realizează, aşa

cum se observă în tabelul 2.10, prin intermediul excedentului brut din exploatare, care reprezintă

un sold intermediar de gestiune calculat pe baza elementelor preluate din contul de profit şi

pierderi.

CAPITOLUL 3 UTILIZĂRI ALE FLUXULUI DE TREZORERIE

ÎN DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Starea de echilibru sau dezechilibru a unui agent economic se apreciază prin intermediul

diagnosticului financiar care detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul

81

identificării originii şi a cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare. Din

punct de vedere conceptual, putem spune că un diagnostic financiar presupune, la rândul său, un

diagnostic al rentabilităţii şi un diagnostic al riscului.

Primul diagnostic urmăreşte obţinerea de informaţii cu privire la rentabilitate, iar al doilea

măsoară variabilitatea rezultatelor ca urmare a modificărilor posibile a cifrei de afaceri, a

structurii cheltuielilor fixe şi variabile, a structurii capitalurilor şi a gradului de solvabilitate.

Principalele obiective ale diagnosticului financiar41 constau în măsurarea rentabilităţii

capitalurilor investite şi aprecierea condiţiilor de echilibru economic şi financiar, pentru a evalua

gradul de risc (economic, financiar şi de faliment) al unei entităţi economice.

O întreprindere poate fi apreciată pozitiv, prin intermediul unui diagnostic financiar, dacă

va obţine o rentabilitate care să acopere riscurile asumate de investitor din momentul iniţial al

efectuării investiţiei. De informaţia financiară obţinută prin diagnosticul financiar sunt preocupaţi

atât utilizatorii externi, cât şi cei interni.

Utilizatorii externi de informaţii financiare se grupează în: investitorii şi creditori. În

categoria investitorilor sunt incluşi acţionarii existenţi, potenţialii acţionari şi intermediarii

financiari, în timp ce în categoria creditorilor sunt incluşi furnizorii de bunuri şi serviciu,

creditorii societăţii şi alte instituţii ce au calitatea de creditor faţă de entitatea economică.

Întotdeauna investitorii vor fi interesaţi, în mod special, de indicatorii de performanţă,

profitabilitate şi risc, pe când creditorii se vor interesa de lichiditatea, solvabilitatea şi riscul

afacerii. Utilizatorii interni de informaţii sunt persoanele cu funcţii de conducere şi care au

responsabilitatea deciziilor luate în gestionarea unei întreprinderi.

În cele ce urmează, sunt prezentate datele financiare puse la dispoziţia utilizatorilor

selectând informaţia referitoare la fluxurile de trezorerie cu scopul de a o utiliza în analiza

riscurilor întreprinderii, a profitului potenţial şi a performanţei. Pentru a putea realiza un

diagnostic financiar pe baza fluxurilor, este esenţial să se ţină seama de faptul că o mare parte din

documentele contabile se concentrează, în principal, pe profiturile raportate. Există posibilitatea

unor diferenţe substanţiale între profituri, aşa cum sunt ele cuprinse în raportările contabile şi în

fluxurile de numerar reale. Aceasta generează necesitatea de a se utiliza informaţia ce vizează

fluxurile reale de lichidităţi atunci când se analizează performanţa sau se evaluează o

întreprindere. Realizarea unui diagnostic financiar presupune determinarea unor categorii de

indicatorii, a căror interpretare oferă o imagine asupra:modalităţii de gestionare şi dimensionare a


82

elementelor patrimoniale; capacităţii de a asigura echilibrul financiar; nivelului rentabilităţii în

activitatea desfăşurată.

Obiectivul principal al utilităţi fluxurilor de trezorerie în diagnosticul financiar, îl

constituie prezentarea de informaţii care să ajute investitorii şi creditorii să prognozeze volumul

de numerar care va fi distribuit în viitor sub formă de dividende sau dobânzi ori să ajute la

evaluarea riscului. Termenul de risc, în acest context, include atât variabilitatea prognozată a

veniturilor viitoare, cât şi probabilitatea insolvabilităţii sau a falimentului. În ceea ce priveşte

utilizarea fluxurilor de trezorerie în realizarea diagnosticului financiar, două sunt direcţiile de

analiză pe care le considerăm relevante, şi anume:

1. Analiza riscului de faliment;

2. Analiza rentabilităţii.

3.1 Analiza riscului de faliment prin intermediul fluxurilor de trezorerie

Fluxurile de trezorerie pot servi şi la predicţia riscului de faliment, dacă se are în vedere o

analiză a cazuisticii existente, spre a se urmări modul în care au evoluat fluxurile de trezorerie

înaintea declanşării stării de faliment. Într-o accepţie sintetică, riscul inerent oricărei activităţii

semnifică variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului.

Rezultatul unei întreprinderi este influenţat de factorii care intervin în activitatea de

aprovizionare, producţie şi desfacere. Astfel,variabilitatea rezultatului este cu atât mai stăpânită

de întreprinderi, cu cât se manifestă un grad mai mare de flexibilitate. Noţiunea de risc este

substituită cel mai adesea cu noţiunea de flexibilitate, definită prin capacitatea întreprinderii de a

se adapta şi răspunde eficient la schimbările de mediu. Delimitarea analizei riscului de analiza

rentabilităţii conduce la concluzia că cele două aspecte nu sunt independente. Rentabilitatea

trebuie apreciată în funcţie de riscul suportat şi invers, deoarece întreprinderile nu-şi asumă un

risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care ele o speră. De altfel, în teoria economică este tot

mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea unei

întreprinderi compensează riscul asumat, risc dependent în mod egal de factori economici şi de

politica financiară a firmei. În funcţie de formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei

şi controlului de gestiune poate fi structurată astfel42:

- analiza riscului economic;

- analiza riscului financiar;


83

- analiza riscului de faliment.

Riscului economic reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta la timp cu cel mai mic

cost la variaţiile mediului, exprimând volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de

exploatare. Riscul nu depinde numai de factorii generali (preţ de vânzare, cost, cifra de afaceri),

ci şi de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor faţă de volumul de activitate. În

materie de analiză a riscului specialiştii consideră că există două variabile esenţiale care provoacă

cea mai mare sensibilitate a indicatorilor de rezultat şi care trebuie atent studiate, respectiv

structura costurilor şi structura financiară a firmei. Structura costurilor este susceptibilă să

constituie cauza apariţiei riscului economic sau de exploatare, iar structura financiară a firmei

poate să genereze, în anumite condiţii, riscul financiar.

Evaluarea riscului de exploatare pornind de la modelul pragului de rentabilitate se

concretizează în două maniere complementare:

- fie calculând rata (pragului de rentabilitate) care exprimă direct riscul de

exploatare(RPr)

RPr =

Cu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare şi invers.

- fie calculând indicele de securitate (IS), care evidenţiază marja de securitate de care

dispune

IS =

Marja de securitate a firmei va fi cu atât mai mare cu cât indicele este mai mare.

Riscul de exploatare mai poate fi apreciat şi cu ajutorul unui „indicator de poziţie” faţă de

pragul de rentabilitate, exprimat atât în mărimi absolute (α), cât şi în mărimi relative (α ’),cu

relaţiile:

α = CArealizată - CAPr

84

Poziţia absolută (α) denumită şi flexibilitatea absolută evidenţiază capacitatea firmei de a-

şi adapta producţia la cerinţele pieţei. Cu cât acest indicator e mai mare, cu atât flexibilitatea

firmei este mai ridicată, iar riscul economic este mai redus.

Indicatorul de poziţie în mărime relativă, având ca bază de calcul variaţia absolută a cifrei

de afaceri faţă de pragul de rentabilitate se mai numeşte şi „coeficient de volatilitate”. El are

aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut şi înregistrează valori mari atunci când

riscul este minim.(cursul de analiză economico-financiară)

Literatura de specialitate menţionează că în funcţie de poziţia cifrei de afaceri faţă de

pragul de rentabilitate, întreprinderile se găsesc în una din următoarele situaţii:

- instabilă, când cifra de afaceri se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate;

- relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare

pragului de rentabilitate;

- confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu peste 20%.

O altă modalitate de apreciere a riscului se realizează cu ajutorul levierului de exploatare

(Le).

Efectul de levier al exploatării43 (Le) măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la

variaţia cifrei de afaceri, şi se calculează ca raport între cifra de afaceri şi diferenţa dintre cifra de

afaceri şi pragul de rentabilitate exprimat în cifra de afaceri, după formula de mai jos:

Le =

Această relaţie dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi de

poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de

pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare, cu atât

coeficientul de elasticitate este mai mic iar firma mai puţin riscantă. În apropierea pragului de

rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată iar riscul de exploatare sporit.

La S.C. Mirforex S.R.L. s-a prevăzut a se obţine o cifră de afaceri de

160.000.000 mii lei pentru anul financiar 2004, dar de fapt s-a obţinut o cifră de afaceri de

165.684.871 mii lei. Având în vedere aceste date se observă că riscul economic, calculat după

modelul pragului de rentabilitate, este de 96,56%, ceea ce semnifică că are un risc economic

ridicat.

43 Georgeta Vintilă – Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, E.D.P. , Bucureşti, 1998, pg. 182

85

Cu cât Le este mai mare decât 1, cu atât mai mult creşterea cifrei de afaceri este

generatoare de profit. Gravitatea riscului economic apare atunci când acest coeficient este mai

mic decât 1, pentru că rentabilitatea exploatării scade. Evaluarea riscului se face prin

comparabilitatea între ani succesivi sau între entităţii economice din acelaşi sector/ramură de

activitate.

Riscul financiar pune în evidenţă variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa

structurii financiare a întreprinderii. Capitalul unei întreprinderi este format din două componente

(capitalul propriu şi împrumuturi) care se deosebesc între ele prin costul pe care îl generează.

Riscul financiar decurge din utilizarea îndatorărilor. Întreprindere care recurge la împrumuturi

trebuie să suporte sistematic şi cheltuielile financiare aferente. De aceea, îndatorarea, prin

mărimea şi costul ei, modifică riscul financiar.

Analiza variabilităţii capitalului propriu sub incidenţa politicii financiare a întreprinderii

este un aspect fundamental al riscului financiar, care preocupă în mod deosebit acţionari.

Măsurarea influenţei politicii financiare asupra performanţelor întreprinderii se realizează

cu ajutorul unui indicator cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “efect de levier ”

financiar.

Levierul financiar exprimă incidenţa îndatorării întreprinderii asupra rentabilităţii

capitalului propriu. Efectul de levier va fi favorabil dacă rentabilitatea financiară va fi mai mare

decât rentabilitatea economică. Astfel, efectul de levier permite explicarea nivelului şi evoluţiei

rentabilităţii financiare în funcţie de doi factori principali şi anume, îndatorarea întreprinderii şi

rentabilitatea economică.

Riscul financiar se evaluează prin:

- metoda pragului de rentabilitate calculat în funcţie de cheltuielile financiare aferente

datoriilor pe termen lung (considerate cheltuieli fixe la un nivel al cifrei de afaceri) în mod

similar riscului economic;

- metoda indicatorului de poziţie absolută (diferenţa dintre cifra de afaceri şi pragul de

rentabilitate financiară) sau relativ (raportarea diferenţei precedente la pragul de rentabilitate);

- metoda coeficientului de elasticitate a profitului curent fără dobânda şi cifra de afaceri.

Ca şi în cazul riscului economic, riscul financiar se calculează pentru două perioade de

timp ale unei entităţii economice sau pentru entităţi economice diferite în vederea

comparabilităţii.

86

Riscul de faliment44 se concretizează în capacitatea întreprinderii de a face faţă

obligaţiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii

curente a căror realizare condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii.

Analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă şi de a învinge riscul de faliment ocupă un loc

central în cadrul analizei financiare şi controlului de gestiune. Menţinerea solvabilităţii este o

restricţie ce se impune întreprinderii în mod curent, fiind un imperativ permanent. Orice dereglare

privind achitarea obligaţiilor generează prejudicii. În practică, o întreprindere care cunoaşte o

perioadă mai dificilă poate să renunţe provizoriu la unele obiective de creştere, dar nu poate

renunţa la asigurarea obiectivului de solvabilitate care constituie condiţia financiară de

supravieţuire.

Întreprinderea poate cunoaşte dificultăţi financiare periodice, ca de exemplu întârzierea

plăţilor în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creşterii. Chiar dacă

viabilitatea întreprinderii nu este pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită

perturbărilor periodice. Astfel, o reputaţie de rău platnic sau o anumită suspiciune asupra

solidităţii sale financiare poate genera cel puţin două efecte. Pe de o parte, anumiţi furnizori pot

refuze continuitatea livrărilor, iar pe de altă parte, întreprinderea este nevoită să solicite credite de

urgenţă şi să accepte condiţii neavantajoase de creditare.

Permanenţa unor dificultăţi în achitarea obligaţiilor este expresia unei fragilităţii

economice şi financiare. Ele pot genera restrângerea activităţii, reducerea efectivului de salariaţi,

restructurarea sistemului de gestiune sau, în cazuri foarte grave, falimentul întreprinderii.

Acest risc se poate pune în evidenţă prin intermediul analizei asupra elementelor

patrimoniale la o anumită dată (metoda statică) sau prin intermediul fluxurilor preluate din

tabloul fluxurilor de trezorerie (metoda dinamică).

Evaluarea riscului de faliment prin metoda statică se concretizează prin determinarea

indicatorilor de echilibru financiar şi a ratelor de analiză financiară prin care se evaluează

capacitatea întreprinderii de a-şi onora plăţile. Principalele rate de analiză a riscului de faliment

sunt:

- ratele de lichiditate, prin care se măsoară capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de

plată pe termen scurt, cu perioadă de maturitate mică;

- rate privind managementul datoriei, care explică în ce măsură firma se finanţează prin

credite şi îşi asigură disponibilităţile necesare rambursării acestora în termen.

44 Doina Robu - Finanţe şi analiză financiară, Editura Universităţii, Suceava, 1996, pg. 103

87

Nivelul ratelor de lichiditate reprezintă un punct de referinţă pentru analistul financiar,

acestea putând îmbrăca următoarele forme:

-lichiditatea imediată sau testul acid se obţine prin raportarea disponibilităţilor la total

datorii pe termen scurt, reprezentând aptitudinea întreprinderii de rambursare a datoriilor cu

scadenţa sub 1 an. Valoarea sa trebuie să fie subunitară, dar nici prea mică, pentru a se evita

riscul de neplată la scadenţă a datoriilor;

- lichiditatea relativă constă în raportarea sumei disponibilităţilor şi creanţelor la totalul

datoriilor pe termen scurt. Acest indicator exprimă capacitatea întreprinderii de rambursare a

datoriilor pe termen scurt. Valoarea sa trebuie să fie supraunitară;

- lichiditatea generală se determină ca raport între totalul activelor circulante şi totalul

datoriilor pe termen scurt. Valoarea sa poate să depăşească 1,5.

Calculul ratelor de lichiditate pentru S.C. Mirforex S.A. este prezentată în tabelul de mai

jos:

Tabelul 3.1Determinarea indicatorilor de lichiditate

- mii lei -Nr. crt. Indicatori 2003 2004 Diferenţe

2004-20051 Capitaluri permanente 132.695.497 155.842.757 27.303.418 2 Activ imobilizat net 84.872.503 125.174.238 40.301.663 3 Activ circulant 79.619.856 85.988.238 6.368.382 4 Activ circulant – Stocuri 30.062.471 30.662.879 600.408 5 Disponibilităţi 5.053.997 5.111.079 57.082 6 Datorii pe termen scurt 31.796.862 55.319.647 23.522.785 7 Rata de lichiditate generală 2,50 1,55 -0,95

8Rata de lichiditate relativă(redusă) 0,95 0,55 -0,40

9 Rata de lichiditate imediată 0,16 0,09 -0,07

În urma analizei constatăm că rata de lichiditate a înregistrat valori supraunitare, atât în

anul 2003 cât şi în anul 2004,aceasta demonstrând faptul că firma are un fond de rulment pozitiv.

În ceea ce priveşte rata de lichiditate redusă, firma a înregistrat o valoare subunitară, ceea

ce înseamnă că a scăzut proporţia în care datoriile pe termen scurt sunt acoperite din creanţe şi

disponibilităţi.

De nivelul ratelor privind managementul datoriei sunt interesaţi atât analiştii financiari din

interiorul întreprinderii, cât şi creditorii acesteia. Măsura în care o firmă utilizează creditul pentru

finanţare are implicaţii importante, deoarece trebuie să se stabilească un echilibru între gradul de

88

risc asumat prin îndatorare şi fluxurile viitoare de lichidităţi preconizate. Determinarea valorii

optime datorate pentru o firmă se realizează prin intermediul următoarelor rate:

- rata îndatorării, adică raportul dintre valoarea totală a datoriei şi valoarea totală a

activelor, care măsoară cât la sută din totalul fondurilor provin credite;

- rata de acoperire a dobânzilor, care se determină prin raportarea valorii profitului înainte

de plata dobânzilor şi a impozitelor la valoarea cheltuielilor cu dobânda. Acest raport defineşte

măsura în care veniturile, respectiv profitul, pot să scadă fără ca această scădere să determine

probleme financiare pentru firmă, ca urmare a incapacităţii de a-şi onora dobânzile anuale;

- rata de acoperire a datoriei prin fluxul de numerar, care evidenţiază măsura în care

intrările de numerar asigură resursele financiare pentru acoperirea datoriei financiare. Se

determină prin raportarea intrărilor de numerar dintr-o perioadă la datoria financiară de rambursat

în acea perioadă (dobânzi şi rate scadente). Valoarea acestei rate nu trebuie să fie prea mare

pentru că lichidităţile unităţii trebuie să asigure efectuarea tuturor plăţilor, nu numai pentru

datoria financiară, şi, în acelaşi timp, trebuie să existe un echilibru între valoarea acestui raport şi

valoarea raportului dintre cifra de afaceri şi datoriile de achitat într-o perioadă.

Evaluarea riscului de faliment prin analiza dinamică se realizează prin intermediul

fluxurilor de trezorerie, folosind o serie de indicatori specifici, cum sunt: excedentul de trezorerie

al exploatării (ETE), flux net de trezorerie din exploatare (FNTE), cash-flow (CF) şi capacitatea

de autofinanţare (CAF). Ultimul dintre indicatorii menţionaţi se determină pe baza datelor

preluate din contul de profit şi pierderi, ceilalţi indicatori se calculează pe baza datelor din tabloul

fluxurilor.

Pornind de la CAF, analiza riscului de faliment apelează la ratele de rambursare a

datoriilor şi cele de autonomiei financiară:

- rata capacităţii de rambursare calculată prin raportarea datoriilor la CAF, valoarea

acesteia pe termen lung trebuie să fie mai mică de trei sau patru ani;

- rata autonomiei financiare, calculată prin raportarea CAF la rambursarea datoriilor pe

termen lung, valoarea acesteia trebuie să fie mai mare decât 2.

Noţiunea de risc45 este importantă nu numai pentru aprecierea performanţelor

întreprinderii pe plan economic ci şi pentru alegerea celor mai eficiente măsuri privind finanţarea

creşterii sale economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează joncţiunea dintre strategia

industrială şi cea financiară. Dacă întreprinderea este într-o situaţie dificilă, strategia financiară ce

trebuie adoptată constă în reducerea pragului de rentabilitate făcându-se apel la capitalurile

45 Mihaela Bârsan –Analiză economico- financiară, notă de curs

89

proprii pentru finanţarea investiţiilor şi nu la angajarea de noi credite care, sporind nivelul

cheltuielilor fixe cu cuantumul dobânzilor, majorează pragul de rentabilitate. Din contră, dacă

piaţa lasă să se întrevadă o relansare a activităţii, deci o sporire substanţială a cifrei de afaceri,

întreprinderea poate să recurgă la credite noi, ca surse suplimentare pentru actul investiţional,

care vor ridica nivelul punctului critic fără consecinţe negative, întrucât volumul de activitate va

înregistra o creştere mai accentuată.(curs de analiză economico-financiară)

3.2 Analiza rentabilităţii în întreprinderii prin fluxuri de trezorerie

Conceptul de rentabilitate este strâns legat de cel de beneficiu şi, la modul general, putem

defini rentabilitatea unei întreprinderi ca fiind capacitatea acesteia de a obţine profit

(profitabilitate). De altfel, în literatura anglo-saxonă, termenul “ profitability” este explicat

simplu prin „rentabilitate”. Determinarea rentabilităţii întreprinderii se realizează printr-un sistem

de indicatori de eficienţă, calculaţi ca raport între efectele economico-financiare obţinute şi

eforturile depuse pentru obţinerea lor.

Efectele economice şi financiare se regăsesc sub forma acumulărilor brute de capital, a

profiturilor sau dividendelor distribuite, în timp ce eforturile îmbracă forma capitalurilor totale /

proprii investite sau a activului economic utilizat. Dintre indicatorii posibil de obţinut, cei mai

des utilizaţi sunt:

Rata rentabilităţii economice ce se determină prin raportarea rezultatului din

exploatare la capitalul angajat, fără să se ţină cont de modalitatea de procurare a acestor capitaluri

(proprii sau împrumutate). Astfel, se creează atât posibilitatea de comparare a întreprinderilor,

independent de modul lor de finanţare, cât şi posibilitatea de a vedea efectul utilizări capitalurilor

împrumutate. Rentabilitatea economică se determină sub două forme:

- netă, care se obţine din raportul profit din exploatare la suma capitalurilor investite

(active fixe brute + nevoia de fond de rulment + disponibilităţi băneşti);

- brută, care se obţine prin raportul excedent brut de exploatare (EBE) la capitalurile

investite.

Această rată arată performanţa economică a firmei independent de modul de finanţare şi

de sistemul fiscal.

Creşterea rentabilităţi economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei

activelor, fie prin creşterea marjei comerciale (diferenţa dintre cifra de afaceri şi costuri). În

practica economică aceste două posibilităţi sunt diferit valorificate în funcţie de natura activităţii.

90

De exemplu, pentru aceeaşi cifră de afaceri sunt necesare mai multe mijloace economice în

industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar diferenţe semnificative între firme ca urmare a

strategiei specifice fiecăreia etc.(curs de analiză ec.financ.)

Rata rentabilităţii financiare prin intermediul căreia se măsoară randamentul

capitalurilor proprii, care permite remunerarea proprietarilor/acţionarilor prin acordarea de

dividende sau prin creşterea rezervelor. La rândul ei, rata rentabilităţii financiare se poate

determina sub două forme:

- brută, care se obţine din raportul profit brut la total capitalul propriu;

- netă, care se obţine din raportul profit net la total capital propriu. Se poate folosi pentru

raportare şi capitalul permanent. Rentabilitatea financiară se compară cu rata dobânzii medii de

pe piaţă, care pentru atragerea investitorilor trebuie să fie superioară acesteia.

Maximizarea rentabilităţii financiare presupune:

- maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a

ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii

stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc;

- creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor

corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a

creanţelor clienţilor);

- minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite,

cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.

Rentabilitatea financiară46 este principalul indicator privind performanţele firmei, care

depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială) şi de politica financiară a

acesteia.

Interpretarea acestor indicatorii de analiză financiar-contabilă trebuie să se facă în

colaborare cu ceilalţi indicatori din perioada analizată, din perioadele precedente pentru aceeaşi

entitate economică, cu indicatorii medii din sectorul de activitate şi cu valorile considerate optime

pentru indicatorul în discuţie.

Din analiza modalităţilor de calcul pentru cele două categorii de rate ale rentabilităţii

putem afla ce profit s-a obţinut din activitatea de exploatare în condiţiile utilizării întregului

capital investit sau ce profit s-a realizat cu ajutorul capitalului propriu investit, dar nu putem

formula nici o concluzie cu privire la fluxurile de lichidităţii obţinute prin utilizarea acestui

capital. O astfel de informaţie ar fi utilă, în special în cazul rentabilităţii financiare, a cărui

46 Mihaela Bârsan – Diagnostic şi strategia firmei, notă de curs

91

valoare indică nivelul puterii de remunerare a acţionarilor, remunerare care necesită, de cele mai

multe ori, lichidităţii.

Rentabilitatea economică se poate determina şi cu ajutorul soldurilor intermediare,

folosindu-ne de profitul din exploatare şi EBE, după cum urmează:

EBE se calculează pornind de la valoarea adăugată la care se adună subvenţiile de

exploatare şi se scad cheltuielile cu personalul şi cele privind impozitele şi taxele. Fiecare dintre

elementele de calcul menţionate pot fi însoţite de decalaje între fluxurile de trezorerie şi cele

reale, deoarece:

- valoarea adăugată calculată, într-o contabilitate de angajamente, nu şine cont de

încasările efective pentru produsele vândute şi nici de consumurile reale şi cele achitate efectiv;

- cheltuielile cu personalul şi cele cu impozitele şi taxele dau naştere şa frecvente decalaje

în timp între momentul înregistrării lor şi momentul plăţii.

Pornind de la aceste considerente propunem utilizarea indicatorului ETE în locul EBE,

iar trecerea de la un indicator la altul se face ţinând cont de aceste decalaje create prin creşterea

stocurilor, vânzări sau achiziţii pe credit, amânarea la plată a unor datorii sociale ori fiscale etc.

EBE – variaţia necesarului de fond de rulment = ETE

Profitul din exploatare se obţine din EBE influenţat cu valoare altor cheltuieli şi

venituri din exploatare şi cu elementele nemonetare (amortizări şi provizioane). Alte cheltuieli şi

venituri din exploatare pot fi asimilate categoriilor de cheltuieli şi venituri analizate anterior, prin

prisma influenţei asupra trezoreriei. Datorită faptului că amortizările şi provizioanele nu

influenţează în mod direct lichidităţile, ele nu pot fi luate în calculul unui indicator care-şi

propune reflectarea fluxurilor. În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice încasate (REI) se

calculează prin raportul:ETE la capitaluri investite (CI)

REI =

Profitul net preluat din contul de profit şi pierdere şi utilizat în calculul rentabilităţii

financiare nu reprezintă şi profitul net încasat. Pentru a putea răspunde solicitărilor financiare pe

care le impune acest indicator, întreprinderile ar trebui să folosească în locul profitului net,

indicatorul flux net degajat de întreprindere (cash-flow), calculat în situaţia fluxurilor de

trezorerie.

92

Propunem această modalitate de calcul al rentabilităţii financiare încasate (RFI) pornind

de la următoarele considerente:

- profitul net contabil este considerat un indicator al capacităţii firmei de a plăti dividende;

- de obicei, conducerea unităţii repartizează dividendele prin raportarea la o fracţiune fixă

din profitul net. Totuşi, decizia legată de dividende trebuie să ţină seama de mulţi factori, între

care: disponibilitatea numerarului, oportunităţile şi obiectivele firmei privind creşterea economică

sau mărimea capitalului şi capacitatea de a obţine fonduri externe.

Una dintre cele mai mari deficienţe ale profitului net raportat prin prisma capacităţii sale

predicative cu privire la dividendele viitoare este faptul că poate duce în eroare datorită

incapacităţii, în multe cazuri, de a obţine o concordanţă perfectă între cheltuieli şi venituri,

precum şi a naturii arbitrare a procedurilor de distribuţie. În asemenea condiţii, utilizarea

fluxurilor de numerar ca mijloc de prognoză a dividendelor viitoare evită această deficienţă a

profitului net raportat, cu excepţia faptului dacă perioada anumitor încasări şi plăţi va fi

schimbată de conducere.

Rata rentabilităţii financiare încasate (RFI), propusă de noi, se poate calcula în paralel cu

rata rentabilităţii financiare, utilitatea acesteia constând în faptul că se evită a se face repartizări

ale profitului net care necesită lichidităţi în perioadele următoare. Prin compararea celor două rate

se poate decide ca partea neîncasată din profitul net să fie repartizată pe destinaţii care nu impun

utilizarea imediată a lichidităţilor.

3.3 Model de determinare a ratei rentabilităţi economice

Pe baza bilanţului şi contului de profit şi pierdere al S.C. Mirforex S.R.L., am determinat

în tabelul de mai jos, rata rentabilităţi economice prin intermediul excedentului brut din

exploatare.

Tabelul 3.2.Determinarea indicatorilor de analiză a ratei rentabilităţii

- mii lei -Date preluate din contul de profit şi pierdere

Date preluate din situaţia fluxurilor de trezorerie

Nr. crt.

IndicatoriValoare

IndicatoriValoare

1 Vânzări de mărfuri 2.294.254 ETE brut -9.043.8692 Costul mărfurilor vândute 1.771.901 ETE net - 9.554.499

3Marja comercială (1-2)

522.353Flux net din activitatea desfăşurată 888.559

93

4 Producţia vândută 149.872.126 5 Producţia stocată 25.251.376 6 Producţia imobilizată 0 7 Producţia exerciţiului (4+5+7) 175.123.502 8 Consumuri intermediare 106.400.784 9 Valoarea adăugată (3+7-8) 69.245.071 10 Subvenţii de exploatare 0

11Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate 1.411.087

12 Cheltuieli cu personalul 49.840.998 13 EBE (9 + 10 -11-12) 17.992.986 14 Profit din exploatare 19.350 15 Profit net 1.711.694

Cunoscând valorile pentru:

- Capitalul investit = active fixe brute + NFR + Disponibilităţi = 84.872.503

+43.286.806 + 4.600.947 = 132.760.256 mii lei

- Capitalul propriu = 128.539.339 mii lei

Ratele de rentabilitate calculate în mod clasic sunt prezentate în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3.

Calculul rentabilităţii în mod clasic şi în logica fluxurilor de trezorerie

Nr. crt Rata rentabilităţii Valoare Rata rentabilităţii Valoare1 Profit din exploatare 19.350 ETE net - 9.554.499

2 Capital investit 132.760.256 Capital investit 132.760.256

3

Rentabilitatea economică netă (%) (1/2 * 100) 0,01

Rentabilitatea economică netă încasată ( %) (1/2 * 100) -7,20

4

Excedentul brut din exploatare 17.992.986 ETE brut -9.043.869

5

Rentabilitatea economică brută (%) (4/2 * 100) 13,55

Rentabilitatea economică brută încasată (%) (4/2 * 100) -6,81

6 Profitul brut total 1.994.552 Flux net din activitatea desfăşurată 888.559

7 Capital propriu 128.539.339 Capital propriu 128.539.339

8

Rentabilitatea financiară brută (%) (6/7 * 100) 1,55

9 Profit net total 1.711.694

94

10

Rentabilitatea financiară netă (%) (9/7*100) 1,33

Rentabilitatea financiară netă încasată ( %) (6/7 * 100) 0,04

Diferenţele între rezultatele obţinute în cele două serii de date trebuie să ajute conducerea

întreprinderii în realizarea unei analize realiste privind rezultatele obţinute. Astfel, în condiţiile

unei rate a rentabilităţii financiare de 1,33 %, întreprinderea ar putea acorda dividende sau ar

putea face o investiţie, dar, ulterior, se poate vedea în situaţia de a nu dispune de resursele

financiare necesare pentru a onora plăţile corespunzătoare (rentabilitatea financiară încasată fiind

aproape nulă)

PROPUNERI ŞI CONCLUZII

Termenul de trezorerie este asimilat fie lichidităţilor dintr-o unitate, fie cu toate valorile

ce pot fi transformate uşor în lichidităţi sau chiar întreaga activitate desfăşurată în cadrul casieriei

dintr-o instituţie. Conceptul de trezorerie poate fi analizat din două puncte de vedere:

organizatoric şi structural. Privită din punct organizatoric, trezoreria se adaptează cerinţelor

concrete şi dimensiunilor fiecărei unităţi, în timp ce, din punct de vedere structural, se impune o

detaliere a acesteia.

Ca urmare a locului central pe care îl ocupă trezoreria în cadrul sistemului informaţional

al întreprinderii, cu efect direct în gestiunea financiară a acesteia, este strict necesară stăpînirea

conţinutului economic al structurilor de trezorerie, deoarece în acest fel se poate acţiona şi se pot

cunoaşte toate riscurile posibile. Asigurarea lichidităţilor se constituie în una dintre activităţile

strategice ale întreprinderii ca sistem, condiţii în care considerăm că este necesar să se aibă în

95

vedere diferenţa dintre trezorerie şi lichidităţi, respectiv capacitatea unităţii de a face faţă plăţilor.

Avînd în vedere varietatea structurilor componente ale trezoreriei, în sarcina echipei manageriale

se include cunoaşterea acestora şi a costurilor care le presupun, în prezent sau în viitor, precum şi

a posibilităţilor de a suporta aceste costuri de către întreprindere. Avem, în vedere aici deciziile

de a investi sume temporar disponibile în hîrtii de valoare de diferite forme, gestionarea soldului

de trezorerie pe termen scurt şi în concordanţă cu scadenţa unor viitoare datorii ale întreprinderii.

Fluxul reprezintă orice modificare ce are loc în urma unei operaţiuni economice-

financiare dintr-o unitate şi care influenţează structura sau valoarea elementelor patrimoniale,

indiferent de efectul asupra trezoreriei.

Pe baza datelor şi informaţilor culese de la S.C. Mirforex S.A.am determinat situaţia

financiară reală a societăţii, prin intermediul fluxurilor de trezorerie, precum şi măsurile ce se

impun în viitor , astfel încât situaţia acesteia să fie mai performantă de la o perioadă la alta.

Pentru a-şi asigura o viabilitate financiară în mediul economic S.C. Mirforex S.A.,

acţionează cu profesionalism, managerii trebuie să aibă în vedere analiza situaţiei financiare, pe

baza căreia să elaboreaze strategii care să vizeze cunoaşterea şi evaluarea cât mai exactă a

resurselor disponibile şi posibilităţile lor de utilizare, a nivelului cantitativ şi calitativ al

produselor fabricate şi comercializate corespunzător cererii şi standardelor impuse de piaţă, a

raportului venituri-cheltuieli, a nivelului rentabilităţii etc.

Avînd ca sursă de informaţii bilanţul financiar, am analiza echilibrul financiar pe baza

următorilor indicatori :fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria.

Fondul de rulment înregistrează în perioada analizată o valoare pozitivă atît în anul 2003,

cît şi în anul 2004, ceea ce dovedeşte că echilibrul financiar pe termen lung este asigurat.

Necesarul de fond de rulment înregistrează şi el valoare pozitivă pe ambii ani luaţi în calcul,

reflectînd un surplus de necesar temporar faţă de resursele temporare ce pot fi mobilizate, precum

şi faptul că societatea prezintă o situaţie normală, deoarece creşterea necesarului de fond de

rulment reprezintă consecinţa unor investiţii privind creşterea necesarului

Trezoreria înregistrează valori pozitive, semnificând faptul că fondul de rulment este

insuficient pentru asigurarea cerinţelor necesare desfăşurării activităţii.

În concluzie S.C. Mirforex S.A. se confruntă cu un dezechilibru financiar, caracterizat de

un fond de rulment şi un necesar de fond de rulment pozitiv, dar în scădere faţă de anul 2003,

impunându-se găsirea unor măsuri de îmbunătăţire a situaţiei financiare a societăţii.

Pe baza datelor de la S.C. Mirforex S.A., am realizat şi o analiză a rentabilităţii prin

intermediul ratelor de rentabilitate, ţinând seama de indicatorii de rezultat ce se concretizează în

96

lichidităţii, şi analiza rentabilităţii prin rata de rentabilitate economică atât pe baza datelor din

contul de profit şi pierdere, cât şi pe baza datelor din situaţia fluxurilor de trezorerie. Pe baza

calculelor efectuate, am ajuns la concluzia că societatea ar putea acorda dividende sau ar putea

face o investiţie, dar, ulterior, se poate vedea în situaţia de a nu dispune de resursele financiare

necesare pentru a onora plăţile corespunzătoare (rentabilitatea financiară încasată fiind aproape

nulă).

În contabilitatea fluxurilor de trezorerie există multe concepte şi standarde care trebuie

dezvoltate. Acestea nu sunt necesare doar pentru scopurile contabilităţii financiare, ci şi pentru

aspecte financiare ce privesc alocarea capitalului.

Se consideră că o dezvoltare a contabilităţii fluxurilor de trezorerie oferă un cadru

interdisciplinar şi util pentru contabilitatea financiară şi de gestiune, iar tabloul fluxurilor de

trezorerie va deveni şi în România un instrument indispensabil luării deciziilor de către toţi

utilizatorii de informaţii financiare.

În acest fel, contabilitatea devine puntea de legătură interdisciplinară între modul în care

se iau deciziile investiţionale şi modul în care se evaluează performanţa lor.

97

Contabilitatea fluxurilor de trezorerie

Documents

Transcript of Contabilitatea fluxurilor de trezorerie