1

Tata Domnu’

Constanţa Marcu 2009

2

Motto: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16-33)

3

Vi-no, vi-no la Al-tar mireasă, Vi-no, vino, vi-no buna mea,

Vi-no, vi-no de aproape-a mea, Vi-no porumbiţa mea. A-ra-tă-mi, a-ra-tă-mi faţa ta Şi mă fă să aud glasul tău.

Glasul tău e dul-ce şi faţa ta-i fru-moa-să.

16 decembrie 1989, ora 13. Nunta fiicei domnului contabilul şef de la Spumotim. Muzica şi versurile lui Gavriil Muzicescu îmi răscoleau, în minte, legătura de foi scrise, cu texte muzicale, rămasă de la tata şi bunicul meu. Stăteam în dreapta mirilor, lângă rudele şi prietenii lor, singură. Era cu câteva ore înainte de a se schimba istoria. M-au învăţat să citesc Corinteni, capitolul treisprezece. Ştiam pe de rost îndemnurile care descifrează esenţa. Preotul şi naşii puneau pirostriile pe capul mirilor, cununi de martiraj, de fapt, pe care nu le poţi duce în viaţă fără iubire. Mi le scrisese tatăl meu, pe o fâşie de hârtie lunguiaţă, să ocupe cât mai puţin spaţiu şi să o port acolo unde ştiu. Ciudat, azi, la tămâiatul celor două mâini tinere, legate cu mătase, îmi vin în minte tainele binelui, cele şaisprezece alcătuiri ale iubirii. „rabdă îndelung” – ţin minte anul ’83-84, când a izbucnit incendiul la Spumotim. După mai mult de o noapte de groază, a doua zi, abia dacă m-au lăsat să îl văd. Îi dusesem un kilogram de vin, din via lui de acasă, de la Caransebeş. Nu-i uit ochii, atât de înroşiţi, încât abia atunci au început să-mi dea lacrimile. „nu se trufeşte” – La un an după nunta noastră, la Caransebeş, masă de duminică la socrii. Era 1973. Eu, tânără soţie, studentă, încă şi noră, mă străduiam să ajut la servit. Parcă văd şi acum aburii „zupei cu tăiţei”, din cocoş de casă... Eram la masă toată familia, pe vreo două

4

generaţii. Nu uit! În capul mesei, socrul meu mă analiza, încă. „Ar trebui să stai – mi se adresează mie – câteva luni la noi, la aer curat. Eşti galbănă ca oglicia. Să vezi fecile de la Glimboca, roşii în buci, cu galbeni la gât...” Ani de zile au trecut şi nu pot să scot din sufletul meu jarul cuvântului care doare. În timp a fost un socru minunat, m-a sprijinit şi ajutat. Atunci, la masa de la prânz, am roşit de durere. Dacă stau să mă gândesc, omul mi-a vrut binele. Puteam să mă întorc la o viaţă de ţară, colorată de dimineţile câmpului. Îmi spusese simplu, un adevăr. Eram în primii ani de serviciu. La un institut de cercetări şi proiectări în construcţii. Condica trebuia semnată. La ora şapte şi câteva minute şeful o ridica. Copiii erau mici şi nu ajungeam decât pe la şapte şi douăzeci. La calificativele anuale, eu şi femeia de serviciu am luat „bine”. Întârziere la mine şi la ea, săraca, vina pentru sora ei, care fugise în R.F.G. O bănuiau ca o posibilă trădare. „Nu necăjiţi, Frau Marcu, asta vina la noi.” M-a întristat calificativul „bine” şi am făcut o contestaţie. „Subsemnata...” şi scriu şi scriu cererea sub ochii severi ai tatălui meu, avocat. – Şi tu la cât trebuia să fii la seviciu, aud întrebarea, la care eu răspund: la şapte.

– Atunci, ce vrei? Tu nu vezi că vrei să minţi? ... „ci de adevăr se bucură.” Soţul meu, directorul, nu avea voie să intre în Catedrală. La

Caransebeş, când mergeam la socrii, la înmormântări şi la nunţi, intra, dar stătea mai la urmă, pe sub scara coriştilor.

5

Masa era la „Palace”, în centru. La ora 16³º intrăm la restaurant şi şefa de creaţie ne întâmpină în uşă: „şefu, la Maria, la biserica ungurească, au început... ” Parcă văd. S-a uitat la ea, n-a spus nimic, m-a prins de mână şi mi-a spus: „hai să dăm florile şi să ne aşezăm.” Nunta, ca la nuntă... Numai că, pe la 21³º, în spatele mesei mirilor, ţin minte geamurile înalte, murdare - era local de stat - au început să tremure. Toate deodată, datorită loviturilor de pari lungi, mai lungi decât parvişul meu de praf, care are aproape trei metri. Groşi cât o tulpină de vişin în al treilea- al patrulea an. La lumina localului, am apreciat vreo zece. Naşul urcă mireasa pe scaun, se urcă şi el pe alt scaun şi cu o extraordinară precizie spune: „Începe dansul miresei şi felicitările, acum, acum, haideţi vă rog.” Parcă parii încetaseră puţin din zgomot. Era ultimul dans cu soţul meu director. El era calm. Eu, femeie. Îi şoptesc: „în trei zile cade.” El: „taci, că ne arestează.” Eu: „cât dansezi tu cu mine, şi eşti lângă mine, nu ne arestează nimeni. Poate începe.” La ora 22ºº primise dipoziţie să fie în fabrică. Cu mine ce să facă? Copiii erau plecaţi în vacanţă (cu trenul de ora 12ºº, dintr-o intuiţie incredibilă a lui Ionuţ, fiul cel mare, care avea 16 ani), la Caransebeş. Hotărâserăm acasă să plece cu trenul de după-amiază, dar n-a fost aşa! M-am dus şi eu în fabrică. Cum să merg la părinţi, care locuiau pe strada Cluj, să-i deranjez noaptea şi să le spun că au venit cu parii la nuntă?

Purtam o rochie culoarea liliacului, blana mea de Karacul (o primisem de la socrul meu când am născut al doilea fecior. Cumnatul ne spunea mie şi cumnatei, fie iertată, Maria, prin `78, când le-am primit: „le purtaţi între dormitor şi baie, doar nu sunteţi nebune să ieşiţi cu ele pe stradă. O să spună lumea că bărbatu-tu vi le-a făcut, că-i director.”) Pălăria, cu borurile mari, asimetrice, îmi venea foarte bine. Îmi amintesc, trăgea de mine să ne grăbim la Spumotim, eu mai privii o dată în oglinda mare să văd cum îmi stă pălăria. Eram mulţumită. ... Şi totuşi ţin minte: el era în birou, cu ofiţerul de serviciu şi cu securistul care răspundea de întreprindere. Fiind fabrică de poliuretan, în Calea Buziaşului, putea, de la o scânteie, să ardă în opt minute. (Tot asta auzeam acasă, de când m-am căsătorit. L-au numit la douăzeci şi şase de ani, înainte de nunta noastră din 1972).

6

Făceam cafele în mica chicinetă de lângă biroul lui. Acolo, atunci, am simţit, am adulmecat nesperatul, neimaginatul. Eram nascută în `50. Un copilandru cu o pancardă, urmat de încă doi, mai scunzi decât el, striga, din când în când, pe mijlocul şoselei: „Jos Ceauşescu.” Mai mergea doi-trei paşi, iarăşi striga „Jos Ceauşescu.” M-a dus acasă la părinţii mei. Era unsprezece noaptea. Am sunat la uşă, ticu Tuţi, parcă-l văd, a coborât scările, stăteau în apartamentul de la etajul unu. Când ne-a văzut, săracul, a zis: „Ce-i cu voi la ora asta? V-aţi certat?” Eram copil să cred că dormeau. Cu postul România Liberă în braţe, aveau un radio portativ, cu volum destul de redus, încât să audă numai ei doi. Ascultau totul. În sfârşit era fericit. „Ea rămâne la dumneavoastră, eu mă întorc în fabrică.”

Ticu m-a tras spre el, era fericit să mă ştie acolo. Cu cealaltă mână l-a prins pe omul meu de braţ, l-a sărutat şi i-a spus: „Du-te cu Dumnezeu, de tine nu prinde plumbu.”

În sufletul lui, după schimbarea din decembrie, a fost un incendiu

grav. Tot ce construise, tot ce dăruise s-a năruit. În primele luni am mers la sârbi. Am vândut creioane, caiele, ciorapi, lenjerie de pat, oglinzi. Cu prima sută de mărci am cumpărat banane şi portocale pentru copii. Apoi am reuşit un xerox. Cu el a luat-o de la început. Nu m-a chinuit, nu s-a plâns. Era la începutul lui `90.

O naivitate, însă, ne caracteriza; probabil nişte reguli ascunse de familie o întreţineau.

Am stat şi opt-nouă ore în vamă. Dar întâmplarea aceea tristă, comică n-am s-o uit niciodată. Oricâte vremuri s-ar schimba…

În faţa noastră era o maşină cu o coroană mortuară pe capotă. Cu panglici negre, late… „Un ultim rămas bun mătuşii...”, atât puteam eu să citesc, din maşina noastră.

La un moment dat coboară familia îndoliată. Culmea! Vechi cunoştinţe de-ale noastre.

Noi: Condoleanţe, vai ce ghinion. Ei: Ce să faci, bine că nu ne-am chinuit cu vizele. E liber! Noi: Şi unde mergeţi?

7

Ei: La Pančevo. Noi: Putem să mergem în urma voastră, n-am mai fost niciodată pe

aici! Ei: Cum să nu! Veniţi, vă arătăm noi totul. Noi: Neamuri bune, nu? Mătuşă de soră, de tată, ce era? Ei: Da, s-a chinuit săraca, da... Mă impresiona strădania unei familii pentru respectul celui care se

duce şi mai ales efortul ce trebuiau să-l facă, acum, când la noi ţara ardea de probleme.

Trecem de vamă, mergem vreo câţiva kilometrii şi maşina lor o luă la dreapta, într-o pădurice. Noi, după ei. Oprim. M-am gândit că ei i s-a făcut rău. Coboară amândoi, cu o sticlă de whisky în mână, râzând, privindu-ne a milă.

– Proşti aţi fost, proşti aţi rămas! Mergem la piaţă, azi e 8 Martie, uite sub coroană am aproape o mie de garoafe, cum era să le trec? Hai să bem un pahar. Am şi certificat de deces!

Îşi schimbau hainele negre cu blugi şi bluze colorate. – Voi n-aţi făcut comerţ cu flori? Ideea, mă, ideea contează, se

bucură el. Au rupt panglica neagră de pe coroană, au aranjat minunea de

garoafe în portbagaj, ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit... Şi-au deschis printre primii butic în Timişoara. Ideea! Am pornit şi noi maşina. Deodată, soţul meu, cu zâmbet pe buze,

îmi spune: – Venea de tre-patru ori pe an la Spumotim după fâşuri. Înainte de

garoafe avea altă idee!

8

Anul 1995 Copiii care-şi judecă părinţii au deja o „condamnare”. Dacă scrii

cumva, undeva, gândul acesta să pui cuvântul condamnare în ghilimele. Oricum nu vor înţelege decât atunci când vor fi şi ei, la rândul lor, părinţi. După aniversarea de optzeci de ani, la câteva zile, acceptă, în sfârşit, să umble cu bastonul pe stradă, pentru siguranţă. I-l dăduse mătuşa mea (cumnata lui, Mărioara), cu vreo doi ani în urmă, dar nimeni nu reuşise să-l convingă că e spre binele lui. Într-o duminică, tata, fără nici un cuvânt, după ce îmbrăcă pardesiul maron închis şi pălăria din păr de iepure, cu borurile uşor ridicate pe margine, îl luase, ştergându-l minuţios de praf şi porni. În drum spre Biserică, la fără un sfert, înainte de Liturghia de ora zece, ocolea casa în care locuiam. Ţin minte, într-o dimineaţă, l-am văzut cum îşi urcă privirea şi eu, cu mâna înţepenită pe ruloul întredeschis, aşteptam să coboare ochii şi să-şi continue drumul. Altădată, venea de la Biserică, pregătindu-şi, cu câteva case înainte, şerveţelul alb în care punea patru bucăţi de anafură şi suna la noi. Mă enervam uneori, pentru că pe la douăsprezece casa era, încă, cu fundul în sus, ai mei mai dormeau! Tare mi-e teamă, că într-o duminică nu i-am deschis...

Anul 1907 – Am la tine, mami, o rugare. Să nu minţi niciodată. Nici când ţi-o fi tare greu. Era la a doua bătaie de clopot, când trebuia să urcăm în vagon. În gara de la Cârpa, mama, în urma mea, îmi mai aranjă o dată fularul; eu, cu piciorul pe prima treaptă, aud, între lacrimi şi desprinderea de mine, glasul ei lin, coborât: „unde eşti tu, acolo va fi şi gândul meu.” Cuvintele ei, lauta şi cufărul. Asta era averea mea. Până la a treia bătaie de clopot am avut timp să le aranjez în plasa vagonului, cu toate că o cotăriţă cu mere îmi încurca socotelile, eu vroind să-mi aşez lucrurile unul lângă altul, deasupra locului meu. Mă reped la geam, mama nu mai lăcrima. – Să vii acasă când poţi, să nu tulburi rânduiala nimănui. Acolo or fi alte legi, mami, avere, oameni la lucru... Când ţi-o fi dor, ia lauta şi cântă.

9

Bate clopotul gării de-a treia oară. Simt cum roţile trenului mişcă pământul. Până se face mică, mică de tot, mă uit spre ea. „Se face depărtare, ca să-mi încapă în ochi.” La Lugoj trebuie să schimb trenul. Cobor în altă lume. Doamne elegante ieşeau din birje cu cauciucuri pe roate, însoţite ba de câte un copil, ba de unul sau doi domni. Privesc lumea străină din juru-mi şi primul gând care îmi vine este dacă aceste doamne şi domni s-au spovedit şi s-au cuminecat, înainte să pornească la drum. Pe mine m-a pus taica, poate pentru că sunt copil de popă, în genunche, mi-a citi din rugăciunile lui, mi-a dat binecuvântarea şi nu m-a lăsat să bag nimica în gură de ieri, de la apus, până azi dimineaţă, pe la şase ceasuri, când a deschis biserica împreună cu crâsnicul Traian şi m-a împărtăşit. „Lasă, că-i bine cum îi rânduiala, Ghiţă dragă. Să nu uiţi asta!” Mă uit la doamnele cu pene la pălării şi cufere din piele şi mă întreb dacă şi ele or fi sau nu cuminecate. Iarăşi bate clopotul în semn de plecare, a treia oară. Gândurile mele se opresc, mă găsesc privind spre geam, cu un soi de spor de viaţă, un senin lăuntric pe care nu l-am mai simţit până acum. Am plecat de lângă ai mei. Am plecat? Despre moarte am vorbit o singură dată... „Despre moarte ce să-ţi spun, decât Adevărul. Dacă Iisus n-ar fi înviat a treia zi, Sfânta Scriptură n-ar mai fi rămas de două mii de ani. Restul judecă tu!” După ce plecam de la ei, tata mă urmărea cu privirea de sus, de la etaj, cum mă depărtez de casă, şi-mi făcea un semn discret cu mâna. (Locuiam în vila de pe strada Cluj, unde, după douăzeci şi cinci de ani, au vandut apartamentul, din cauza vecinului de la parter, la o familie de ţigani.) Mi-a fost frică de geamul gol... În Ajun s-a mutat. A deschis o uşă şi a plecat... Slujba de Crăciun, transmisă la radio, am ascultat-o acoperindu-i mâinile împreunate cu mâna mea. Ating marmura albă, nici ea nu e rece. Simt o singurătate elegantă când merg la el. Aprind lumânarea, schimb apa la flori, mă aşez pe o margine. Şlefuite acum câteva luni, cifrele anului 2001 sclipesc discret şi alb. M-a pregătit senin.

10

Lângă fotoliul lui, pe măsuţă, în ultimii doi ani, mai erau Noul Testament, Viaţa Sfintei Maria şi textul meu: „O oră de dragoste pentru o mie de ani”, povestea rugii de la Mehadica, satul în care s-a născut. Îmi lua mâna în mâini şi mi-o săruta. „Mai stai un pic, mai stai cu mine”. Mi-am tras, prea repede, palma din mâinile lui. Întotdeauna prea repede... Căpătasem post de dascăl la şcoala primară din satul Mehadica. La Megica. Trenul se opreşte în gara Cruşovăţ, de unde mai am opt kilometri până în sat. Mă pregătesc, cobor cufărul şi lauta, erau parcă învelite cu mireasma merelor ionathan, lângă care le înghesuisem. Îmi amintesc de biletul, împăturit în patru, ascuns în buzunarul interior de la laibărul, pe care îl purtam peste flanela de corp. Când mi l-a împletit, Buna Tână (aşa îi spuneam, pentru că mi-era greu să pronunţ Buna Bătrâna; a rămas pentru toată casa Buna Tână) mă dăscălea: „Să pitulezi în el, tot ce n-ai voie să uiţi. Eu îţi pun iconiţa Maicii Domnului, să n-o laşi niciunde, pe unde umbli.” Era mama mamei, puternică femeie, cuminte şi bine rânduită la casa ei. Cu scrisul frumos, mama mă ocrotea în continuare: „Să-l cauţi pe Şandru, căruţaşu, să te ducă până-n capu’ satului. Are cai negri, cu hamuri din piele şi os de elefant. Mic, gras, roşu în buci, nas mare şi strâmb. Are pe obrazul drept o umflătură neagră, greoaie, urâtă. Nu prea mare. Altfel, e om bun. Să-i spui că eşti copilul lui popa Uzonescu de la Cârpa, că vei fi dascăl în sat şi să-l ajute şi pe el bunul Dumnezeu.” Ciudată descriere. De parcă pe peron ar fi fost o mie. Era el şi, în spate, căruţa şi caii. Aburii de la gura lor revarsă nerăbdare. Carnea le zvâcneşte. Mă apropii şi, fără să-i spun nimic, se uită la laută, apoi la mine, iarăşi la laută... – Tu eşti, ţucă-l taica, copilul popii şi al doamnei preotese. Că mare te-ai făcut! Să nu-ţi fie vreo frică. Am cai buni, pături calde, au Doamne, Doamne, erai mic fecior. Acum Domn’văţători. Urcă, cu taica! În căruţă, pe a doua scândură, era o pătură groasă, ţesută cu dungi, destul de late, gri, pe culoarea ei, asemeni nisipului.

11

Aspră, când am prins-o cu mâna să urc, mă zgrăbăla, dându-mi semn, parcă, să uit duna cu puf de gâscă din patul meu de acasă, la Cârpa, unde Buna Tână mă culca şi-mi făcea semnul crucii. Pe genunchi ţineam şcătula cu lauta. Neagră, căptuşită cu fetru roşu, aştepta parcă s-o mângâi, să-i spun o vorbă, într-atât mi-am legat soarta de ea. Am cumpărat-o la Herculane, de la un prieten de-al meu, tot tânăr dascăl, care pierduse totul, dar chiar totul, la un joc de cărţi, la Cazinou. Îi mai rămăsese onoarea. La început a vrut să-mi vândă vioara cu şase galbeni. Parcă L-aş fi supărat pe Cel de Sus să-mi bat joc de ea. I-am dat zece, cât am bănuit c-ar face. Eram în parcul mare, din centrul staţiunii, pe o bancă, în spatele scenei unde cânta fanfara. Să fi fost pe la trei după amiază, nu prea era lume. Stătea cu faţa spre mine, buhăit de băutură, cu ochii roşii, încercuiţi de pleoapele umflate, bărbia se revărsa peste gulerul încă întărit şi alb, de la costumul elegant, din stofă gri. – Onoarea, dragul meu! Mi-a vorbit de tine cumnatul, care-ţi cunoaşte familia. Asta-i viaţa mea. Cărţile. Tu du-te să-ţi faci alta mai bună! Cântări cu ochii monezile din palma stângă şi, fără să vreau, văzusem locul înălbit pe pielea inelarului, locul inelului, pesemne. L-o fi pierdut, cu siguranţă la cărţi şi pe ăla! Eu cu gândurile mele, Şandru porni trăsura. – Harte mă! strigă aspru şi hotărât la caii lui. Roţile scrâşniră... „Ţie, loc de naştere, jug al bucuriei, ţie satule care ai primit la tine naşteri de zâmbete, senine suferinţe şi cărunte bucurii... Verigă vie care nu-şi pierde niciodată sensul viu al transmiterii, al prezenţei sale la marile şi micile fapte legate de oameni, este acel germen care nu conţine precepte şi imperative, ci este văzul şi auzul a tot ce un om poate fi sau avea, de la primul zâmbet până la cea din urmă privire, ţesută din fagurii unei mari înţelegeri, integrări şi aspiraţii, prin care ori pe lângă care a trecut. Înfăţişarea satului, aşa cum un părtaş al lui, fiu sau trăitor al vieţii sale prezente, trecute sau viitoare, a înţeles să o facă, reprezintă, fără îndoială, un aspect al unei îndeletniciri de a privi realităţile şi sensurile ei. ”

Talpa din metal, de la una din roţile trăsurii era, cred, meşterită proaspăt şi prost, pentru că lipitura ei zdrăngănea supărător.

12

Mă absorbise sunetul ritmic, încât începusem să număr în gând locul unde petecul lovea drumul.

– Da mai spuneţi o vorbă, Dom’văţător, mai lăsaţi gândurile, să vă povestesc eu una, ce-am petrecut astă primăvară cu taica socru!

Şandru privea caii şi, fără să întoarcă privirea spre mine, continuă...Vocea lui acoperi încet, încet, începutul de drum.

Ia să vedeţi. O fost de Joi Mari, în săptămâna Paştilor. Ea, muma, aşa-i spun eu lu’ soacră-mea, ce-i veni, ce nu-i veni de-şi pusăsă lipitori contra reumii, aţi auzit una ca asta, că vi-s crescut la sat, Doamne fii cu mine!

Ş’odată, numa că-i plezneşte vâna de la piciorul stâng şi-o luat-o o durere, o durere...

„Au, Iovo că mor, au că mor, atâta mă doare!” strigă cătră al bătrân. Omul, repede, cu cârpe de bucătărie, cu ce o fi avut la îndemână, să

strângă, iuta, vâna, să oprească sânjili. „Veto, Veto, să nu mori, că n-am cu ce te-ngropa, curechiul şi păsula de

post s-or gătat.” „Iovo, nu mi-i că mor, dar îi încurc pe copii. Cum să-şi spargă ei sfintele

sărbători să vină să mă-ngroape. Roagă-te lui Bunul Dumnezău să trecem de năcaz!” – Şi ce credeţi? S-o oprit sânjile lui muma, trecurăm sărbătorile şi nu mai deranjarăm copiii. C-avem şi noi o nepoţică la Caransebeş, frumoasă şi gingaşă, ca un pup de primăvară!

13

Era un octombrie copt. Vreme de umplut sufletul şi mintea cu bogăţia rodului.

Îmi vin în minte cuvintele cărţaşului de la Herculane... „tu să-ţi faci altă viaţă!”

Şi cu viaţa asta! Parcă ar fi o şură mare, lungă, în care stau atârnate, ca hainele pe umăraşe, vieţi! Tu vii, întinzi mâna dreaptă şi pipăi, hameş, vreo zece. Mâna stângă o faci căuş şi o ţii la ochi. Ţi se pare că una ar fi mai moale, mai catifelată.

O strângi la piept şi când să o îmbraci vezi că tocmai haina ta nu are o mânecă şi în loc de guler, afli un şirag de cioburi colorate.

Cum ai întoarce capul, la orice neatenţie te-ar tăia... Dar viaţa ţi-e aleasă. Greu e să rabzi vremea, până găseşti mâna care să-ţi

ţeasă mâneca lipsă şi să-ţi şlefuiască muchia tăindă. – Apoi, nu ştiu, ştiţi or nu ştiţi că nu Mehadica îi slobod să spunem, îmi

întrerupe, iarăşi, Şandru gândurile. Kismihald, la şcoală, la comună, la jandarmi, aşa suntem. Am auzit cum

vorbea domnul învăţător ăl bătrân cu popa, când i-am dus într-un rând de la Cruşovăţ, din gară, cu trăsura mea. Să fie vreo patru ani de-atunci. Zicea domnu’ dascăl: „Totul ni se trage de la desfiinţarea răgimentului de grăniceri din Caransebeş. Şi de la noua putere dualistă de la 1871.”

N-am prea priceput eu tot, dar ştiu că noi, de la 1896, Kismihald suntem. – Acuma, ştiţi dumneavoastră, prin căşi, prin cuină, prin avlia Bisericii,

unde nu ne aude nima, tot Megica spunem. Să fi ţi binevenit la noi în sat! Foşnetul coasei cere astâmpăr de cântec nou. Copiii din neamul lui Petru

Orei şi Lupu Vădraru sau Şandru şi Ghimbaşă sunt de dat la şcoală. Să nu-i lăsaţi să uite niciodată. Sânjili lor, fie iertaţi, s-a scurs în glie, dar nu s-o uscat în sufletul nostru.

Au murit împuşcaţi dă jăndarmi, la revolta din sat, pentru pământul lucrat şi chinuit de ei şi de familiile noastre. La’nceput au tras în sus. Dar ei n-au plecat. Parcă o văd şi acum pe nevasta lu’ Pătru cum i-o luat capul în poală şi-n plânsul ei zgâria pământul. În înşiruirea lui Şandru şi-n gândul meu întrebător, o pace caldă învăluie călătoria, amestecând parcă, în timpul ei, semne vechi cu întâmplări noi, nedescifrate destul, poate niciodată. Brusc, un câine flămând apare dinspre cotitura drumului spre cai. Ca şi cum vine fulgerul, încordaţi şi speriaţi, un cal o ia la dreapta, unul la stânga.

14

Şandru struni hamurile, zăbalele le înăspreau nechezatul, eu, deodată, mă trezii în marginea trăsurii, îngrozit de ce va să se întâmple. Lătratul turbat îi zăpăci tot mai tare. – Harte mă, Steluţa,... glasul omului nu mai conta. O luară prin dreapta, pe mirişte, în goană nesăbuită. Îmi dădu în gând să sar lângă căruţaş. Prind şi eu hamurile. Îi simt mâinile reci, răsuflarea repede. O clipă Şandru se pierduse. Se lasă moale lângă mine, eu prind putere, mă salt în picioare şi, parcă, parcă începeau să se domoală. Bunul din cer nu ne-a lăsat! Oprisem căruţa! Omul începu să lăcrimeze, eu mă ţineam mândru, aş spune, de îndrăzneala mea. – Apă-i, Dom’văţător, vi-s fecior puternic, n-aş fi crezut să petrec aşa ceva. Mă rugă să stau cu el pe banca din faţă până în sat, după ce rânduiserăm lucrurile răvăşite din spate. – Mi-aţi salvat caii, Dom’văţător, ei îs viaţa mea, n-am cuvinte acum să vă mulţămesc, nici nu le găsesc, dar n-am să uit, n-am să uit! Cu dosul palmei îşi ştergea faţa de lacrimi şi apoi şi-o lipi de gâtul fierbinte, zvâcnind încă, al Steluţei. Viaţa calului? Viaţa lui?

15

„Se logodeşte robul lui Dumnezeu, Gheorghe, cu roaba lui Dumnezeu, Maria, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Se logodeşte roaba lui Dumnezeu, Maria, cu robul lui Dumnezeu, Gheorghe, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” Lângă strana din dreapta, cuprinşi de cuvioşia momentului, stăteau Bercenii. Adică Cornel Berceanu, comerciant, şi Elena Berceanu, care luaseră în casă pe Maria, din neamul Pineştilor, ca fată pe lângă sufletul şi viaţa lor. Cornel, bărbat la cincizeci de ani, privea drept înspre mine (bietul ginere) şi-n privirea lui parcă toată slujba de cununie pierea undeva, după culoarea albastră şi aspră a ochilor. Anii l-au învăţat să cureţe, fără mari resentimente, zgura. În mine vedea noua lui verigă care urma să-i urce lanţul din fântâna vieţii cu căldarea cât mai plină, iar în Maria, roata, care zbate în ea tăceri şi răbdări nebănuite. Abia îmi zăvorâi un zâmbet, privind la mustăţile cu sfârcurile ridicate, sfidând şi popă şi altar şi miri şi nuntaşi, într-o siguranţă numai de el ştiută. Sunt convins că atunci când îşi aranja fir cu fir bărbătescu-i semn îl şi vedea în oglindă pe împăratul Wilhelm al II-lea în tunică albă şi, pe cap, purtând coiful de argint. Mama Elena, cu pălărie neagră, purtată pe ceafă, îmbogăţită cu trandafiri din tul mov şi negru. Se pare că-i plăcea frizura cu părul ieşit din pălărie, ornându-i cu bucle dezordonate faţa lată, grasă, albă, bine făcută, de altfel, trădând o cochetărie forţată de care, la urma urmei, poate se şi bucura. În stânga noastră, a mirilor, erau Pineştii. Familie cu mulţi copii, neamuri de sânge cu Mama Elena, acceptaseră să-şi dea fata, pe Maria, în casa mare a Bercenilor, unde rânduiala şi averea aveau s-o facă fericită. Părintele Imbroane era fericit să ne unească, în faţa altarului, la bine şi la rău, iar când îmi luară pirostria, el cu Naşu, Dascălul Cristescu (apropiat ca vârstă), simţii privirile încrucişate peste capul meu, amândouă, parcă, a întrebare - oare cum o fi el, tânărul venit din alt sat, aici, la noi, în casa şi în viaţa noastră... „Fericit să vă fie ceasul când veţi găsi urma unui adevăr, copiii mei, să ţineţi unul la altul şi la familiile voastre. Nu uitaţi că femeia este rotirea pe cuprinsul pământului, roata care nu osteneşte niciodată, dar care fără cuvântul bărbatului ei, în Cuvântul lui Dumnezeu, venind pe verticala lumii, n-ar fi întreagă. Şi asta-i, dragilor, crucea familiei. Să nu vă îndepărtaţi de ea, să fi ţi bucuroşi, când trăiţi câte un timp mai bun, iar când greumântul se arată să nu vă dezlipiţi sufletele unul de altul.” Mireasa plângea tăinuit, mănuşa ei albă, lungă, se prelingea pe braţul meu, ca blândeţea undei pe piatra malului.

16

În avlia bisericii torogoata dădea semnalul la hora miresei. Iar Şandru, căruţaşul, cu plosca cu răchie veche ridicată, să i se vadă tricolorul şi florile chitite cu migală, se lăuda la toată lumea că Dom’văţător Ghiţă „mi-o salvat caii mei buni de la mare năcaz.” Altă dată, Taica Pătru era mai moale. Mai tăcut. Astăzi, toată lumea era a lui. Îşi mărita fata! Palmele lui mari şi noduroase asupreau, parcă, cele trei-patru sticluţe cu răchie veche, ducându-le pe la mese. Nuntaşii lui, dragii lui, veniseră pentru bucuria mea. Erau grupaţi după rang. La masa mirilor, Naşu Cristescu cu Naşa (ea de fapt era cea care îi ajutase în hotărârea lor de a mă da Bercenilor ca fată de suflet, moştenind casa şi averea), mama Elena şi taica Cornel, mândru comerciant cu prăvălie la stradă, părinţii mei adoptivi, apoi tanti Victoria şi preotul Vasile din Cârpa, neamuri bune după Ghiţă. Îi cuprind pe toţi în ochi, îi cobor în suflet şi acolo, cu urechea inimii, aud întâile bătăi ale vieţii mele viitoare. Ciudat, parcă sunetul lor dă să-mi spargă coşul pieptului, de mireasă neştiutoare. Alte bucurii, văi înălbite de floarea cireşului, apoi şuier de viscol năprasnic la care eu nu gândisem niciodată. Ziua nunţii, ziua pragului. Şi iarăşi mă subţiam sub semnul începutului. „Să fii ascultătoare, Măriuţo dragă, că nu-i uşor drumul tău, casă mare, rânduială, tu tânără, ei învechiţi în averi, îţi vei lua bărbat bun, da’ aspru. Multă putere vine peste tine, fata mea. Să te supui, că n-ai alta.” Cuvintele maicii treierau mintea mea de fată, cu patru clase primare, şi parcă începeam să număr tot mai mulţi snopi de gânduri... Cu coada ochiului mă uitam la Ghiţă, mă întrebam cum va fi la noapte, cine este acest străin care-mi va intra în pat. Încep să-i simt mirosul de bărbat pe care nu l-am căutat niciodată; toţi bărbaţii din jurul meu miroseau a răchie sau a sudoare după muncă. Până şi-n straiele lor de biserică simţeam miros de muls proaspăt şi de paie întoarse pentru vacă. E prima dată când simt altceva. Să mă-mbete, oare, acest alt început? O adiere de reavăn şi de fân proaspăt, amestecată cu tăria gerului, de care cu cât mă apropiam, cu atât îmi era mai bine... – Să trăiască mirii, să trăiască Dom’văţător cu Măriuţa, mireasa lui, să aibă parte de viaţă mare (mai târziu am aflat că viaţă mare înseamnă viaţă adevărată) şi să primiţi de la mine, Ion a lui Bulzu, plosca asta lucrată de mâna mea din lemn de cireş, cu răchie de douăzeci de ani şi cu dragoste şi bucurie. O luaserăm amândoi şi cu degetele dezmierdam înscrisul în lemn: Mehádika 1907. Mici flori lucrate cu migală îmbogăţeau literele întipărite de-acum în fiecare pas al vieţii noastre.

17

Măriuţa se uită spre el. Fata mireasă clădeşte întrebări. Cine să creadă că în mijlocul cântatului şi al urărilor se va apropia de mine? Îmi prinde încheietura mâinii, chiar mă strânge, şi atingându-mi faţa cu buzele (nu-şi prea controlă asprimea firelor, fercheş periate ale mustăţii de ginerică) îmi şopteşte: „Hai să mergem noi, Măriuţă, s-a făcut două dimineaţa. Goştii rămân şi mâine.”

Trecu prin faţa noastră tatăl meu bun şi, nu ştiu cum, văzându-mă cu faţa îmbujorată, a înţeles din priviri că noi plecăm. Fără să spună nici o vorbă, ne însoţi până la uşă, simţindu-i parcă fiecare pas întrebare în spatele meu.

Purta în suflet bucuria nunţii mele amestecată cu sămânţa despărţirii definitive. După ce m-au dat fată de suflet, toată ziua ne vedeam. Acum eram la mai bine. Dintre fraţii mei, m-am ridicat puţin.

Deschidem uşa, el după noi. Din camera mare, unde era ospăţul, am pătruns într-un mic gang, de unde urma să intrăm în camera noastră.

Ghiţă îl vede şi nu spune nimic. Închide uşa după el şi rămânem noi trei, uitându-ne unii la alţii, fără nici o vorbă.

Îl simt cum îmi prinde mâna dreaptă în palmele lui, o duce la buze, o sărută, lacrimile înlocuiau orice cuvânt de pe lumea asta, îmi strânge mâna, timp de câteva secunde bune, îşi ridică ochii lui mari, negri cătră mine.

O viaţă de om era îndesată în strângerea lui. Ce alt îndemn să-mi dea, decât că neştiutul vieţii care vine n-are cum să fie ştiut.

Când mi-am desprins mâna, ar fi vrut parcă să spună ceva. Ne-a îmbrăţişat cu privirea, acolo, în faţa uşii de la gang, de unde, după

câţiva paşi, am ajuns în camera noastră.

A doua zi trebuia să tai varza! M-a obligat socrul meu, Cornel Berceanu. Am coborât în magazia din dreapta scărilor din curte, în spatele fântânii,

unde mă aştepta Lae, ciungul. Nunta trecuse, dar mâine zi şi în cealaltă şi în următoarele, până la

sfârşitul anului, oamenii aduşi să lucreze câmpul trebuiau să mănânce. Şi ei veneau pentru că mâncau, erau plătiţi, îşi lăsau grija şi treburile lor şi veneau...

Alături de Lae, pe răzătoarea din lemn rămasă de la familia Stuibert, am început să tai varza. Simt pe lama de oţel austriac încrâncenarea feţei, neputinţa de a spune ceva, tăcerea miresei mele, din camera de sus şi lacrima. O lacrimă arsă de bărbat, pe oţelul austriac, în lumina care se strecura pe fereastră...

– N-aţi terminat cu tăiatul, ne spune amândurora, ca apoi, cu un strigăt, aproape interior, numai de el ştiut, să continue: „Paştele mă-ti de dascăl...”

18

Da, sunt învăţător, am douăzeci şi cinci de ani, ieri am venit în casa ta, m-am căsătorit, şi tu azi mă pui să tai varză. Socrule-comerciant!

Comerciantule, niciodată n-ai să ştii că oricâtă varză, oricâte hectare de varză mi-ai da să tai, n-am să-ţi spun nimic, pentru că în sângele meu, în cugetul meu, aud lauta, aud „Răsunetul Ardealului” şi Liturghia lui Muzicescu, ţâşnită din capul plecat în faţa Icoanei Pruncului celui Sfânt, acolo, înainte de Paşte, îngenunchind în fumul de lumânare, lângă Muica Floare, venită să aprindă două lumânări, cu câte douăzeci şi cinci de creiţari, pentru Taica şi fratele ei...

„Eu acolo sunt, acolo, în dorul, în marele Dor”, Dorul de Unire, pe care cu sângele meu, în faţa cerului cel bun pot să-l cânt cu lauta, fără vorbe; să mă judece El, pentru că vorbele mele sunt mici, ca varza ta, ca varza pe care mi-ai dat-o s-o tai a doua zi de nuntă... Ea plânge şi tace pentru că tu, tu eşti învingătorul. Tu crezi că eşti învingătorul...

Tu nu auzi decât sunetul banului şi sunetul banului din sângele tău este sunet de piatră peste piatră, dar sunetul şi sufletul lautei sunt lacrimi de lumină care cad una peste alta, dinlăuntru în afară...

Pune-mă să tai câtă varză vrei, am să tai, pentru că tu niciodată n-ai să auzi Liturghia şi „Răsunetul de la Crişana”, pentru că din tine nu va rămâne decât Cornel Berceanu, comerciant, pictură sau o fotografie mare făcută la Beltèki-Karansebeş, înrămată, pe care eu cu mâna mea am s-o urc în pod. În pod...asta va rămâne din tine!

Îţi mulţumesc pentru prima lecţie de tăcere, care, acolo lângă lacrimile din sufletul meu, amintindu-ţi de acordurile în „ghe-dur”, va construi o lume pe care niciodată n-ai s-o poţi percepe. O lume de care întotdeauna îţi va fi frică, pentru că n-ai s-o poţi cumpăra.

Dă-mi varză, mai dă-mi varză..., lasă-mă să tai varza, mireasa mea e sus, aud prin tavan cum plânge, dar nu vine, nu vine să-mi spună nimic pentru că ea poate a învăţat mai demult, mult mai înainte decât mine, lecţia tăcerii, poate aranjează cu degetele ei subţiri şi firave, foarte tinere, pernele pentru liniştea de la noapte...

19

Luna rostogoleşte lumină pe pervazul ferestrei. Ghiţă şi Măriuţa îşi rostuie somnul în camera din faţă. Fiecare are treaba lui. Urcată pe scaun, aprinde feştila cu flăcăruie potrivită. Dacă dascălul ei mai are ceva de pregătit pentru ziua de mâine? Nu-şi termină potrivitul, când glasul lui taie liniştea, iar pe ea o surprinde cu mâna ridicată în sus, rămasă acolo, gata să mărească puterea feştilei.

– Mare vorbă mi-a rămas în suflet, pe la miezul zilei, când Naşu Cristescu privea peste mine, undeva dincolo de zidurile şcoalei, şi vorbea singur: Iisus încurajează pe marii păcătoşi să se întoarcă la „casa părintească”. Nu-mi spunea mie, îşi spunea lui, cred, sau cuiva pe care nu-l vedeam.

Să nu cazi Măriuţă dragă, dă-te jos, că ziua de azi ţi-o fi ajuns şi ţie.

Ea nu coborî. Micşoră, cât putu, lumina să nu i se vadă doi muguri de lacrimi. Casa ei părintească era el. De la Taica Pinea plecase, Cornel Berceanu o mărită.

Acum, aici, cu mâna pe sus, umblând la feştilă, să înmulţească raza lunii, începe „casa ei părintească”.

Ei doi şi nimicul din urmă. Oaspeţi ai vieţii noi, milostivă sau nu, aşa cum le este scris. Să nu-i vadă Ghiţă lacrimile! Dând să coboare de pe scaun, şterse cu mâneca, pe nesimţite, urma gândului. Taica şi Muica mi-au vrut binele.

Din coborâtul ei , bărbatul va înţelege dacă la noapte îl dorea sau nu.

Dacă se mişcă cuminte, şcolăreşte, fără să-l stârnească, el nici nu bagă de seamă gândul.

Ce să mă fac? Cum să cobor? Ce va gândi despre mine? Că numai la plăcere îmi stă capul! Dacă sar, îl tulbur. Spune că-s grăbită. Cum să fac, Doamne, să nu greşesc? Să-i ghicesc gândul nopţii acesteia...

„Hai, fată, lasă-te că te prind!”, îl auzi până la urmă, grăbit si hotărât.

M-am prelins pe trupul lui şi-n clipa când braţele mi-au cuprins în cruciş spatele, am înteles că sunt o fragă de fată, dornică de ceasul care vine. Dar vorbele lui mă potoliră.

– Măriuţă, mâine mă scol la cinci ceasuri, adăp caii, tu să dormi mai mult, ăl târziu la şase să fiu la şcoala mică, vine un maistor pentru cuptorul din tuci, de la Plugova, să vadă dacă o fi sau nu înfundat. Acuşi bate frunza galbenă în geam şi-or îngheţa copiii până-n Crăciun.

Să nu uiţi să pui etichetele pe care le-am scris, în magazia de sare, la raftul din mijloc, pentru că cele vechi s-or şters de tot.

20

Târziu, într-un târziu, Ghiţă dormea. Gândurile tinereşti ale femeii măritate zburau mai departe.

„N-am ştiut să cobor de pe scaun. Dacă-mi agăţam colţul şorţului de lanţul lui, de la ceasul din buzunarul de la piept? Sau să-l fi îmbrăţişat mai drăgăstos...”

Întrebările s-au amestecat cu un vis.

La ora şase, perna lui păstra încă mirosul trupului tânăr, iar palma ei mică îl apropia la sânul dormitând.

În drum spre şcoala mică, viaţa îşi reia dimineaţa cu şanse sau neşanse, cu disperări vechi sau mai puţin vechi ale fiecăruia.

Ora cinci şi jumătate amestecă aroma tare a pădurii cu primul fum de lemne, ude încă, pentru căldarea bătrână. Vitele şi porcii aşteaptă, în limba lor, îmbiatul la ritualul ceasului dintâi.

Nevasta lui Orei, o pată neagră în zumzetul începutului de zi, femeia cu ochii plecaţi, stă în drumul mare.

– Să trăieşti Floare, da ce te-aduce cu noaptea-n cap în calea mea? o-ntreb cu glasul moale, gândindu-mă la durerea nepotolită din sufletul ei.

– Dom’văţător, ţucu-vă sufletu Dumneavoastră, să aveţi grijă de Pătru al meu, că n-am pe nima cu şcoală în casă şi s-ar răsuci bietul meu om să ştie că rămâne copilu’ numai între vorbele lu’ baba şi suduielile lu’ taica.

Că-l împuşcară pentru pământ jandarmii, înghiţi-i-ar... Ştiţi Dumneavoastră, în faţa Primăriei, la răzmeriţă. Copilul meu făcu de-atunci unsprezece ani.

Ce-au băgat ei în pământ, ţucu-vă mâinile Dom’văţător, să scoateţi la lumina minţii. Atât vă rog!

Mă duc la Doamna Dăscăli ţă s-o ajut la grajd, să-i spăl curtea, să n-o las singură la răzoară. O văd, bună si tânără, cum merge şi se frânge toată.

Cuvintele femeii m-au smerit cu un sfert de viaţă.

Omul ei, Orei, s-a sfârşit din glonţ unguresc, la răzmiriţa din 1896. Pentru bucata de avere pe care avea să i-o lase lui Pătru. Oare el m-ar fi rugat să-i şcolesc copilul sau, ştiind că pământul e al lui, şi numai al lui, ieşea doar la fereastră şi mă saluta cu: „Dimineaţa bună, Dom’văţător!”

21

Muierea pierduse tot. Rămăsese în casă cu socrii şi copilul. Abia îl născuse după moartea lui. Ce altă avere i-ar mai putea da copilului? Poate ea să-i mai adune pământuri, să-i facă case? Câtă carte, ... da.

„ ... să nu mai suduie de mumă, copilul meu, Dom’văţător!”

Au trecut şase luni.

După gardul şcoalei mici, femeile îşi aşteptau în neastâmpăr copiii, care urmau să dea proba de trecere pentru clasa a III-a.

Floare a lui Orei nu-mi ieşea din minte. L-am chemat pe Pătru, după ce toţi copiii părăsiseră sala de clasă.

– Copile, cu tine fac un lucru, care nu-l fac cu alt copil. Te duci la mumă-ta şi-i arăţi, tu, ce-ai scris şi cât de frumos ai rânduit literele.

Mirat, copilul luă foaia mulţumind cu: „sărutmâna, Dom’văţător” şi cu ea în mână, în loc să meargă drept acasă, intră în avlia bisericii, se pitulă după intrarea cea mică, pe iarba de iunie, şi citi ca şi cum n-ar fi scris el:

„Copiii au se căştige patru lucruri: în cap minte, în limbă tăcere, la inimă bunătate şi faţă rumenă. Nu e sărac copilul fără tată ci cel fără minte şi învăţătură. Nu batjocuri pe nime.”

Petru Orei elev cl. III

Mehádika 1910 Iunie 17lea

22

Cantorul bisericii, om la şaizeci de ani, potrivit de statură, cosea iarba, începând din colţul avliei, dinspre zidul şcoalei. Nu văzu copilul. Nici copilul nu-l văzu pe el. Pătru, bucuros de cinstea pe care i-o făcuse Dom’văţător dându-i numai lui, dintre toţi copiii, foaia de examen, o ţinea la piept, ba o mai săruta, de spuneai că-i lucru sfânt. Dar oare, în curăţia şi neînceputul lumii din sufletul lui, nu se naşte întrebarea pe care târziu o va tâlcui în cuvinte: „Dacă acum sunt un nimic, pot să devin cineva?” Acolo, în adâncuri, unde pierdem lumina şi ne mulţumim cu „lumină de împrumut”, pe care o trăim în lungă şi chinuită oboseală. La gândurile lui încâlcite, în sunetul coasei, cantorul simţi brusc că-i ceasul amiezii şi trebuie să tragă clopotele. Lăsă coasa şi se repezi spre intrarea în clopotniţă. – Au, muma mea, să mă zăuit de ceasuri! Nu-şi termină bine reproşul şi numai că nu se-mpiedică de copilul care stătea cuminte, lângă uşă. – Apăi, ce faci, taico, tu n-ai casă, n-ai masă, hai cu mine de-om trage de sfori la clopote - îl chemă cu drag. Copilul abia aşteptă. Urcară, unul după altul, scara de lemn şi la scurt timp satul se umplu de glasul în „ghe-dur” al celor trei clopote a căror soartă le era deja scrisă în cântecul lor. Cantorul trăgea de sfori şi se uita în creştetul copilului; copilul se silea să fie în rând cu el şi se uita în sus. – Am visat cu tata. Eu nu-l cunosc. Matale l-ai cunoscut, nu? Răspunsul cantorului se transformă în încordarea palmelor mari şi bătucite, pe frânghia urcătoare şi coborâtoare, pe care-şi vărsă blestemul, surd, fără să spună nici un cuvânt. – Mai ştii ceva, taică, de jandarmul acela? Dacă trăgeai clopotele, chiar atunci, el s-ar fi uitat în sus şi greşea ţinta. Şi tata trăia. De ce taci, taică, nu auzi ce-ti spun? S-au coborât din turnul bisericii. Pe iarbă, lângă zid, cantorul îşi aprinde o ţigară din foi. Copilul rupe un fir de trifoi, îl bagă în colţul gurii. Tac. – Mama mi-o povestit că pe vremea aceea, în primărie, ţăranii au sărutat mâinile la doi domni unguri, ca să nu le ia izlazu, să-l muncească ei mai departe. Dar, taică Iosime, cum au putut ei, cu mâinile sărutate să tragă glonţuri? Cum vine, ca nu înţeleg. Cuvintele copilului îl furnicară în şira spinării şi fumul rotocoale umplea tăcerea şchioapă, pe care omul nu ştia să o dreagă. – Când eram mic, închegă el cuvintele, mic ca tine, apă-i tu nu eşti baş mic, să tot ai vreo unsprezece ani, baba mea, Dumnezeu s-o odihnească, mă certa că luam din bucatele fraţilor mai mici. M-a bătut odată cu funia udă, de şi-acum simt durerea.

23

– Da-i dreptul meu, mă răstisem eu la ea. Cu braţele mele de copil, încordate pe masă. „Şi eu sunt suflet. Şi mie mi-e foame.” Aud până azi cuvintele astea, de parcă s-au oprit în mintea mea. Şi ce mi-a răspuns! N-am înţeles, eram mic, ca tine. Mult mai târziu, chinul vieţii ăsteia mi-o desfăcut capul. Şi nici acum nu pot să înţeleg tot. Am să mor şi tot n-am să înţeleg! Glasul ei, de femeie credincioasă, acoperea creştetele noastre, ale copiilor, care stăteam cu ochii în blide, supăraţi unii pe alţii. „Când Mântuitorul s-a răstignit pe cruce, a facut-o să umilească şi să trântească la pământ mândria noastră. Mândrie de oameni răi şi hameşi”. Şi mai ţin minte că am întrebat-o: – Da aşa, cu capul Lui atârnat, cum a mai putut să vorbească? Iarăşi, cuvintele ei au înscris în viaţa mea o taină care mi-a ţinut de cald, mi-a ţinut de frig şi nu m-a lăsat să pier. – N-a mai putut să vorbească. Puterile erau spre sfârşite. Dar, după gătatul Lui omenesc, a început porunca iubirii. Mama Elena Berceanu era o lume. Terminase şcoala de menaj şi, în două rânduri, fusese chemată la o mare familie din Budapesta să urmărească educaţia fetelor din casa aceea. Toate acestea, prin unchiul ei, răposat pe frontul din Franţa, care ţinea la ea ca la fata lui. Elena, încă bine făcută, avea spre cincizeci de ani când veniserăm noi în casa lor. Mă iubea, nu pot să spun, dar nu-mi ierta sub nici un motiv scăpările şi needucaţia, de care mama mea, la noi, în casa de la Cârpa, era străină. Într-o după-amiază de duminică îmi fac de lucru prin curte, sub şură, lângă poartă, când numai aud: „Ghiţă, vino şi tu să mai stăm de vorbă, Măriuţa ne pregăteşte gustarea.” Spre marea mea bucurie, era ziua calităţilor ei, atmosfera din camera de oaspeţi era foarte bună. Pe o faţă de masă albă, brodată, scoase din credenţul ei vechi cu placă de marmură, de culoarea plămânului, ceştile de ceai şi farfurioarele pentru prăjituri. În mijlocul mesei trona un vas din porţelan alb cu pere Pergamuthe, înmuiate în dulceaţa amiezii. Ne aşezăm toţi trei la masă, bărbatul ei era plecat la treburi. Afacerile cu caii. Măriuţa mea, ca o zână bună, bucuroasă să fim noi trei la gustarea de duminecă după-amiază, împreună, se agita ca un copil. Mă ispitiseră perele; întinsei mâna şi alegând-o pe cea mai coaptă începusem să muşc din ea cu pofta tânărului. Simţeam zeama dulce pe la colţul gurii.

24

Mama Elena se uită scurt la mine, nu-mi spuse nimic, dar luă tacticos o pară, nici prea coaptă, nici prea crudă, o aşeză în picioare în farfurioara ei cu model Meissen şi apucă cuţitaşul de fructe, cu coadă neagră, fină, aflat în dreapta farfuriei. Începu să o cureţe în linişte. Zeama din colţul gurii mele se întrecea cu lama argintată, cu monogramă discretă, care curăţa tihnit coaja fructului, rămânând în urmă fâşii egal tăiate, galben-arămii. Mă privea şi nu zicea nimic. Într-un timp, femeia mea, care simţise pe de-antregul reproşul, privindu-mă, mi se adresă drăgăstos. – Bine Ghiţă dragă că nu te însuraşi cu vreo domnişoară de la Peşta, că nu mai aveai bobii de zamă dulce în vârful mustăţii. Şi-ntr-un gest spontan, cu o dragăleşenie ce dezarma orice reguli, se apropie de mine şi mă sărută la colţul gurii. „Lasă Mam’Elena, că noi nu ne supărăm, ba chiar îţi mulţumim că nu ne dai lecţia asta în lume. Şi numai aici, la noi acasă.” Severa doamnă zâmbi curat, cald chiar, şi nu putu să-şi abţină o mărturisire. – Când am făcut şi eu aşa ca voi, la Peşta, la casa Herrzel, doamna s-a ridicat în picioare şi mi-a spus: „Treci la bucataria, fräulein, treci şi învaţa să ţii cuţitul de fructe în faţa la fetele mele. Nu să curgă zeama de ţară de la voi, valahii. Să nu superi tare pe mine, eu vreau să înveţi lucruri de folos. La voi nu se ştie în toate casele astea.” Şi nu m-am supărat. Am ţinut minte şi v-am arătat şi vouă. Dacă vreţi faceţi aşa, dacă nu, nu. Poate odată o sa vă prindă bine. – Să dea Dumnezeu, Mamă Elena, mă aud vorbind, să curăţ para cu cuţitul de argint în cabinetul vreunui ministru. Seara se încheie vesel, eu coborâi la cai, în grajdul din stânga treptelor ce dau în curte. Ele rămăseseră să strângă masa. Litoral ‘95 Eram la Mamaia. Cafeaua şi berea le serveam la mesele noului local de pe plajă. Bronzaţi şi obosiţi, găsim o masă liberă - preferăm locul cu privirea spre mare. El, omul meu, îmi făcea întotdeauna această mică plăcere. – Mă duc la un duş scurt, tu comandă. Eu beau bere, să aducă două, mor de sete. Tu ce bei? Cafea? spuse cu graba setosului şi plecă.

25

Mă lasă la masă cu portmoneul, arşiţa de ora două şi binele acela în care nimeni nu te întreabă şi nu vrea nimic. Îmi alunecară gândurile... acasă. Copiii erau deja căsătoriţi, noi tocmai ne pregăteam de o nouă tinereţe. Mă retrag înspre stânga mesei, să nu ocup cumva tot teritoriul liber... Lume multă, ora prânzului... Nici silueta, nici costumul, nici papucii, nici sacoşa mea nu trădau vreo miliardară. În binevenita-mi linişte, un zgomot puternic al unei legături de chei, urmat de un prosop plin cu nisip, trântit ostentativ lângă ceşcuţa cu cafea, tocmai adusă, mă sperie. Pulberea de nisip se cernea deja peste caimacul proaspăt. Un glas tânăr de bărbat, sigur pe banii lui, urmă: – E liber? Haideţi, că tipa acuşi pleacă... Mă uitam la brelocul de firmă al legăturii de chei. Vizualizam deja catifeaua frumos mirositoare, un soi de beţie între Giorgio Armani şi Kent... Prima dată, fără să vreau, m-am făcut mică şi, la auzul cuvintelor, am mutat instinctiv farfurioara cu ceşcuţa puţin spre mine. Nu s-au sinchisit. Urma comanda scumpă, plină cu gheaţă. Salvarea veni. De undeva din stânga mea, refrişat, de necălcat pe fibra lui de gugulan, cu simţurile trezite, a înţeles tot. S-a pus la locul lui, cu spatele la plajă şi, numai bine, cu ochiii spre ei. Se rostogoleau în privire ani de şef autentic, săgeţi înverzite din culoarea ochilor se mutau între legătura de chei de pe masă şi ochelarii de soare, ridicaţi în vârful capului proaspătului venit. Dialogul mut, bărbătesc, dură câteva minute. Tăceau. În dreptul ochilor mei, umărul lui stâng, lucind a ulei pentru bronz, mândrea o sirenă tatuată, alături de o ancoră cam de aceleaşi dimensiuni. – Boss, glăsui un altul din grup, bem şi plecăm. Într-adevăr, aşa se şi întâmplă... Cu spatele către noi, sigur şi evident enervat, zbură clar şi rar verdictul: „Depăşiţii dracului!”

26

Combaterea luxului

Disertaţie ţinută în conferinţa cercului cultural, în comuna Cornea, de Gh. Usonescu, 5 aprilie, 1925.

Portul nostru naţional românesc, originea şi schimbarea lui ca reflex asupra poporului.

Tema ce-mi este designată şi despre care am să vă vorbesc astăzi este combaterea luxului introdus la poporul nostru deopotrivă la tineri şi bătrâni, la cei cu stare mai bună şi la cei cu stare mai slabă. Baza acestei teme nu este a vă arăta luxul introdus la noi în toate amănuntele lui, ci şi urmările acestuia asupra generaţiilor viitoare, asupra neamului românesc. Domnilor! Dacă răsfoim cu atenţiune istoria popoarelor, constatăm că adevăratul nostru port naţional datează încă din anii 300 î.Hr.; pe atunci Dacii aveau un port aproape înrudit cu al nostru şi în deosebi cu portul ardelenesc, căci îmbrăcămintea bărbaţilor daci consta din ţesături de cânepă ori in, ba mai purtau şi piei de animale cu părul în afară, mijlocul şi-l încingeau cu brâne şi chimire (prâşchii). Purtau cojoace de oaie cu mâneci lungi şi cioareci lungi. Pe cap, al cărui păr era retezat pe frunte - îl lăsau mare ca şi barba, unii aveau pălării, iară alţii căciuli ţuguiate de blăni, iar grosul poporului Dac umbla cu capul gol. Încălţămintea consta din opinci ori din tălpi de scoarţe.

Femeile care ne dovedesc în mult originea portului, purtau o haină lungă, peste aceasta o haină mai scurtă şi pe deasupra o manta. Cămaşa era ţesută de iele din cânepă ori din in, vopsită şi brodată (împuiate) cu multe culori; pe cap aveau o învelitoare albă, iar la gât purtau mărgele ori scoici de diferite mărimi, la umere purtau brăţări.

Din războaiele poporului Dac cu Romanii s-a format un popor nou, poporul daco-român.

Se transformă popoarele, dar cu ele deodată şi portul lor căci, pe la anii 107 d.Hr. (101 a venit Traian, 102 se străpunge Decebal în sabia sa), aflăm femeia dacă, cu numeroase broderii atât pe haina de asupra cât şi pe cea de jos, lucrate cu mâna ei.

Ştim că din amestecul poporului dac cu cel roman s-a format poporul nostru de astăzi.

Au urmat apoi năvălirea popoarelor barbare asupra neamului românesc cu tendinţa de a-l deznaţionaliza. Cu toată năvălirea acestor popoare barbare şi păgâne poporul românesc şi-a păstrat credinţa, limba, datinile şi obiceiurile şi portul său simplu lucrat de mâna femeii române în primitivul său război de ţesătorie casnică.

La anul 896, când cu venirea ungurilor şi gruparea teritoriilor locuite de români sub conducerea lui Arpád, mai apoi la 1224, când regele ungurilor, Andrei al II-lea, a colonizat părţile ardelene, poporul românesc era asuprit şi expus la deznaţionalizare. Dacă nu se ivea la 1247 Assan al II-lea care a pus temelia Pincipatului Ţara Românească. Sub acest stăpânitor poporul român îşi recapătă libertatea sa naţională şi este liber în diregătoriile sale, în datini şi obiceiuri şi în portul său naţional, aşa că la 1420 pe pecetea domnească vedem

27

frânghii subţirele lucrate de mâna femeii române şi nu mătăsuri de la fabrici. Tot pe la 1430 femeile lucrau în gospodăria casei la tors, ţesut, etc.; ca o urmă de ţesătorie cu motive româneşti vedem gravura desemnată pe piatra de mormânt a lui Ştefan cel Mare (mort la 4 august 1504, la Mănăstirea Putna); tot acest port naţional se vede la anul 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul. Acest erou român însuşi purta pe cap o căciulă de miel, iară domna lui Stanca şi domniţa Florica aduceau la curtea lor femei române care le făceau ţesăturile cele mai iscusite, tot în spata şi cu brânglele războiului.

Cam pe la anul 1714, vedem pe jeţul domnesc de la mănăstirea Horez o pricoviţă ţesută de mâna femeii române, iară la 1918 vedem că atât femeile cât şi bărbaţii din clasa mai înaltă - ca şi în ziua de astăzi - au un port cu totul străin de neamul nostru, un port adus din ţările apusului (Franţa). Poporul băştinaş însă a rămas mai departe credincios datinilor şi portului său naţional, aceasta până la anii 1870-1900; de la 1900 încoace, cam de 25 de ani, mândrul nostru port naţional îl vedem schimbat aproape cu totul.

Femeile tinere de astăzi cam cu sfială îşi leagă opregul, ci îl înlocuiesc cu câte o cătrinţă de somot pe care o vedem împistriţată cu fel şi fel de mătăsuri aduse din străinătate, iară la altele vedem cătrinţa cu totul de mătasă, care nu costă nici mai mult nici mai puţin decât două oi sau 1000 lei. În loc de cămaşa ţesută din mâna femeii noastre vedem astăzi că se îmbracă cu diferite bluze care se închid din dărăt cu patenturi (drukeri) făcute din chenari, giolgi, din pargal din pânză ţăranească, iară la încălţăminte vedem că locul opincei, care este mândria naţională a românului, la bărbaţi vedem ghete din piele importată de schevro ori losc şi în locul învelitoarei (obelei) la picior vedem tureci galbeni, iară la femei vedem ghete de lac negre ori galbene cu bumbi albi şi cu călcâiul de o palmă.

În casa ţăranului nostru nu mai vedem pe la fereştri perdele lucrate de mâna femeii române, ci nişte pânzeturi cumpărate de la fabrici; nu mai vedem apoi în cuiul de după uşă ştergarul făcut din pânză de casă, ci tot din giolgi. La unele familii am observat că nu se mai pun pe paturi mândrele covoară româneşti, ci nişte măsaie cumpărate de la jidani, care le pun şi pe masă.

Şi acum domnilor dacă ne întrebăm, căci la îndepărtarea nostră de portul românesc cine ar purta vina, vom afla că numai şi numai femeile noastre, pentru că în toată gospodăria lor îşi folosesc numai material cumpărat şi nu lucrat de mâna ei, scuzându-se că nu dispune de timp, că e ocupată şi cu lucrul câmpului. Rânduiala şi curăţenia în rară casă vedem tot din pricina femeilor noastre. Cauza că femeile noastre au aşa puţin timp de a-şi lucra iele însăşi, cele trebuincioase în gospodăria ei, este iarăşi dânsa, căci atâtea sărbători băbeşti la nici un popor nu vei vedea ca la poporul nostru. Bunăoară, femeile noastre ţin cam următoarele sărbători nelegate de biserica noastră, prin care comit un păcat contra aşezămintelor noastre bisericeşti, anume dânsa cunoaşte:

• Sân Toagerii, care ţin................... 7 zile • La Paşti, 3 Marţi şi 3 Joi............ 6 zile • Rusalii, 3 Marţi şi 3 Joi............. 6 zile • Crăciun, 3 Marţi şi 3 Joi............. 6 zile

28

• Mărcimi....................................... 1 zi • Barbura....................................... 1 zi • Sf. Petru de iarnă ....................... 1 zi • Bartoloneiu................................ 1 zi • Vinera ciumii ............................. 1 zi • Ignatu......................................... 1 zi • Andreii....................................... 1 zi • Marina Foc................................ 1 zi • Alimpie...................................... 1 zi • Arhanghelul de vară................... 1 zi • Sf. Ilie, Marţi şi Joi.................... 2 zile • Ana Zoca ................................... 1 zi • Ghermănii.................................. 1 zi • Ziua ursului............................... 1 zi

În TOTAL............................................ 45 zile

Peste an, în aceste zile de sărbători băbeşti, câte nu ar putea lucra la gospodăria ei, femeia română?

Nu numai de portul nostru naţional ne-am înstrăinat, dar au început femeile şi fetele noastre din zilele de astăzi a se îndepărta şi de chipul şi de asemănarea lui Dumnezeu, căci faţa româncei noastre sănătoasă şi rumenă a început a se schimonosi cu diferitele farduri şi boituri; vedem unele albe ca peretele, cu buzele roşii ca oul de Paşti şi cu buzele vânăte ca tuciul, deci fel de fel de schimonosituri atât la faţă cât şi la port, care toate contribuie la îndepărtarea nostră de portul şi chipul nostru de adevăraţi români descendenţi ai lui Traian.

Dacă calculăm acum, domnilor, toate aceste zăloşii şi măreţii aplicate pe corpul nostru, vom vedea ce sume enorme se mistuie pe aceste articole, care toate sunt aduse din alte ţări, şi cum ne aruncăm vrând şi voind în braţele sărăciei, îmbogăţind cu banul nostru alte ţări şi alte naţiuni care şi de la care se importă aceste articole; vom vedea că aceste sume ajung în alte ţări şi în buzunarul altor neamuri, adică în buzunarul jidanilor care, pe această cale, storc avutul câştigat cu sudoare al bietului nostru ţăran român.

Ce sume considerabile se aruncă pe aceste zăloşii vă voi dovedi, aproximativ, prin urmatoarea calculaţie: Spese la opreg Somot....................... 30 lei Pânză rară............... 10 lei Mătase 20 x 5.......... 100 lei Sârmă 6 x 10........... 60 lei

29

Ciucuri 10 x 20....... 200 lei Pertă........................ 30 lei Mâna....................... 70 lei În TOTAL............... 500 lei La un ciupag 3 metri pânză a 100 lei............... 300 lei la poale 4 metri a 100 lei............ 400 lei Fluturi......................................... 50 lei Mătase albă 10 x 5 ..................... 50 lei Mătase la împuiat 15 x 10 ......... 150 lei Mâna, ciurături........................... 300 lei Cotrinţă...................................... 450 lei Ghete.......................................... 800 lei Suma opregului.......................... 500 lei În TOTAL ................................ 3.000 lei

În plasa Teregova cu 20 comune, fiecare numai 30 fete, sunt 600 fete cu câte 3.000 lei, înseamnă o sumă lei de 1.800.000. Aceasta se face de două ori pe an, la Paşti şi la rugă, deci înseamnă pe plasa noastră o cheltuială de 3.600.000 pe an.

România noastră cu 76 de judeţe, cu câte 10-11 plase pe judeţ, înseamnă cam 800 de plase cu cate 3.600.000 cheltuiţi pe plasă, înseamnă la un an de zile, pe ţara întreagă, un import numai pentru ţăranul nostru de 2.880.000.000 lei şi facem această risipă de bani numai şi numai ca să apărem în faţa lumii în splendoarea făloşiei.

Această sumă ieşită din ţară o calculăm, domnilor, numai la femeile şi fetele noastre de ţărani, unde sunt apoi doamnele cu pălăriile, cu mărgăritarele lor scumpe şi apoi diferitele maşinării, unelte şi la anul ne tânguim că nu avem bani. Nu! Căci banii noştri merg în alte ţări pe lucruri de nimic.

Făloşia este izvorul tuturor relelor, cum o maşină mistuie cărbunii ca să producă vapori, astfel făloşia mistuie averea noastră.

Purtându-ne făloşi cu mătăsuri cu fluturi şi cu tureci, ne trezim cu boii tot mai mici la jug, până ce ii pierdem cu totul; astfel ajunşi, încep neînţelegerile, se nasc apoi patimi ca beţia, desfrânarea, lenea, mândria, care toate sunt germene al distrugerii noastre şi a averilor noastre.

Mamelor să le dăm îndrumarea ca, în locul tergalului, să cultive cânepa şi inul ce astăzi abia se mai vede şi din care se pot face cămăşi mai trainice şi tot aşa de frumoasă ca şi alte păunături cumpărate de la străini.

Cum ne vom şti, domnilor, a ne feri de cheltuieli zadarnice şi a ne creşte familia, aşa ne vor cinsti copiii şi nepoţii noştri.

30

„– Ce să-ţi mai povestesc despre Mehadica...” Îmi făcea plăcere să-l ademenesc în dialogul despre satul lui; ori de

cîte ori o făceam îi dădeam un pahar de bine, în lumea nouă, după decembrie, pe care o trăiam împreună. Atâta că, intensitatea sufletească era deosebită. El compara în permanenţă cu timpul lui, eu mă avântam să cred că libertăţile ar fi toate în favoarea noastră.

Îmi amintesc, prin 1998, auziserăm împreună un banc, în care un şef de şantier, la construcţia unui pod din beton de dimensiuni mari, povestea cum şi-a făcut vila.

„...Vezi podul ăla, îi arată el unui prieten, cu degetul arătător, un şantier în lucru. Azi un pic, mâine un pic... mi-am făcut fundaţia!

Anul următor: vezi podul ăla, îl întreabă pe acelaşi prieten (pensionar), azi un pic, mâine un pic, am ridicat casa în roşu...

Al treilea an: vila era gata. Strălucea în luciul piscinei... Vezi podul ăla, măi prietene, măi? La care răspunsul fu scurt şi sec: Nu, nu-l văd!”

Tata se distrase copios de banc, era şi el pensionar. Vânduseră casele a două rânduri de bunici pentru un apartament la Timişoara.

...Mehadica este un sat vechi. Prima dată se menţionează într-un document din secolul X̲̅̅V, de către Pesty Frigyes. Este sat de foşti grăniceri.

Se ridică din fotoliu, mă întreabă dacă vreau să bem o cafeluţă, (abia am aşteptat), se îndreaptă spre bibliotecă şi se întoarce cu un volum, proaspăt legat, Monografia comunei Mehadica, de preot Ilie Imbrescu.

Bancul cu „nu e podul” îi răscoleşte amintirea construcţiei unui tren industrial, de la gara din Cruşovăţ până în pădure, lung de douăzeci şi doi de kilometri, pentru valorificarea şi preînnoirea pădurilor de fag alb, care se spune că numai în munţii Urali din Rusia se mai află.

„Averea din hotarul comunei Mehadica e compusă din: averea Comunităţii de Avere grănicereşti a fostului Regiment confinar româno-banatic Nr. 13, cu sediul în Caransebeş, averea propriu-zisă a comunei şi averea proprietarilor particulari.

Întreaga avere a comunităţii de Avere a confiniului militar româno-banatic, compusă din păduri, păşuni şi munţi, formează proprietatea familiilor grănicereşti, a celor nouăzeci şi trei de comune grănicereşti din sud-estul judeţului Caraş-Severin, primită ca donaţie de la fosta împăraţie austriacă pentru servituţile îndeplinite de grăniceri, timp de mai bine de un secol, până la desfiinţarea confiniului militar român, în data de 1

31

noiembrie 1872. O parte din această avere se află pe teritoriul comunei Mehadica, cu pădure seculară de fag şi câteva poieni cu păşune.”

Tata citea, eu ascultam, sorbind câte putin din ceaşca veche, din porţelan alb, din ce mai rămăsese de la casa lui.

Mult timp mi-a trebuit să desluşesc legătura aceasta puternică între el şi tot ce a însemnat pentru puterea vieţii lui, Mehadica. Tainele nu se pot controla pe de-a-ntregul. Aici se ascunde tinereţea sufletului. Viul care nu moare niciodată.

– Hai să-ţi citesc mai departe... „...luând parte la lucrarea de construire a acestui tren, mulţi

lucrători din Mehadica cât şi din satele dimprejur, bărbaţi, femei, între care multă tinerime, feciori, fete, lucrând cu toţii cu multă râvnă, cu veselie, râs şi cântec. Iar unul dintre tinerime, mai isteţ şi glumeţ, a compus în versuri Cântecul construirii drumului de fier forestier din Mehadica, aşa:

La comunitatea de avere A graniţei bănăţene, De mult se tot vorbeşte Că v-a-ncepe lucrarea Din comuna Mehadica, De proporţii foarte mare. Şi-a dat Dumnezeu odată Ca vorba să fie faptă, În anul o mie nouă sute patruzeci şi unu A început a face drumu̓. Drum de fier, de mare preţ Cu început din gara Cruşovăţ. Drum forestier cu linii drepte, Ce prin Cuptoare şi Megica trece. ................................................ După un pic de constatare, Acortanţii aprind ţigare Şi încep piatra s-o care Ca să facă podul tare Şi să capete parale. De nu bagă piatra bună, D-l Ijac rău înjură,

32

Iar de bagă blocuri mari, Le dă bani la pidari. Foaie verde şi-o lămâie, Nu crede vere Ilie Că ce e scris pe hârtie Îţi dă contabilu̓ ţie. Că-i foaie verde de scăiete, De la sută taie zece. Foaie verde siminic, Contabilu-i din Petnic, Are mult de socotit Şi la lume de plătit. Ni-i tare drag de el, Că e-nalt şi frumuşel, Ţine geanta tot la el Cu mii şi cu milioane, Ba nici noaptea nu mai doarme, Are grijă de cei loviţi Şi de care sunt în boală, Pentru Casa Cercuală. Fetele, când îl zăresc, La obraz ele roşesc. ............................ Darea Dumnezeu să dea, Să gătăm cu linia, Să meargă trenul pe ea, Să cărăm lemne de sus, Să vadă d-l Bornuz. Să cărăm lemne de fag, Să râdă d-l Ijac. Să cărăm lemne de tei, Să râdă d-l Negrei. ........................... Eu sunt Ianăş de la boi, Care toate le-am scriat, Cât pe vale am lucrat. Foaie verde lemn pălit, Ianăş Sfârcuş poreclit,

33

Ianăş Şandru - porecla bună, Salut pe toţi cei cu voie bună. Pe această linie a circulat trenul forestier din anul 1942 până în mai

1975, când s-a ridicat linia şi s-a făcut şosea, transportându-se lemnele cu camioanele.”

Duminecă, după slujbă, avlia bisericii mai ţine încă, preţ de o jumătate de oră bună, ca într-un fel de mrej cald şi de demult, femeile şi bărbaţii. Acum nu mai stau separat, ca la Sfânta Liturghie. Este aici un „acasă” nespus, dar simţit. Din palma bătucită de asprimea coasei sau din batista albă ca laptele iau şi mănâncă anafura, pe stomacul gol, ca nu cumva să o pângărească prin vreun buzunar. Lângă poarta mare, trei bărbaţi. Unul din ei, înalt şi bine făcut, Costa Bojescu şi doi Şandori, Iosif şi Ianăş, începură dintr-o dată să fredoneze, de parcă nu ar fi vrut să-i audă nimeni, mai mult şoptit decăt cântat: „Bine-i stă mândrii gătită Tot cu haine de la şatră, Dar mai bine i-ar şedea De-ar fi făcute de ea.” – Nu râde Nervo, zice Ianăş cu ochii spre grupul femeilor, în care Mărgărita se fălea cu ciupagul cumpărat de la Bolt, în Caransebeş. Măndruţă, ce-i drept, dar nici să stai toată iarna şi să nu-ţi coşi tu nimic. Ai pânzătură, ai ac, ai mătasă, ai forme... – Ai muiere, mă Ianăş, îl certă cel mai bătrân din grup. Ce-ţi veni să cauţi la Mărgărita, doar ştii cum să ţine de băţoasă, mai ales de când o intrat în neamul dascălului de la Pârvova. Azi, la noi îi goastă... Frumoasă şi rumenă ca mărul de toamnă! În timp ce vorbea şi gândurile-i plecară aiurea, dezvelind-o parcă în gând pe Mărgărita, îşi simţi în palmă anafura, pe care încă nu apucase să o atingă cu buzele. „Măi să fie, omu ăsta tot în păcat rămâne, cât îi pe pământ. Unde-o fi linia aceea, adânc săpată în biata noastră fiinţă, care scrijeleşte continuu începutul lepădării de păcat? Calc cu talpa pe pământul din faţa Bisericii, am în mână trup din Trupul Sfânt şi ceva, un foc, o caznă, o sabie în suflet mă mută din mine în altă făptură... ”

34

Şi gându-i fu întrerupt de glasul toboşarului, care în mijlocul drumului, trimis de primar, anunţa vestea zilei. După ce bătu toba, cu mişcări scurte, bine învăţate, începu să srtige: „Să ştie tot natul că în sara asta, la birtul lui Bulzu, corul Dorul dă mare sărbare. Să vină toată lumea să îi vadă, că tare frumos cântă. În sara asta să joacă pesa Popa şi ţiganul şi la urmă joacă şi căluşerii, spun spre ştiinţă că vă aşteptăm.” Femei şi bărbaţi plecau la casele lor. La mulţi le era grija treburilor, să le rânduiască până la ceasul serii. Casa mare a Bercenilor, aşezată într-o răscruce mare a satului, are prăvălia pe colţ, cu intrarea din stradă, pe trei trepte inegale. Prima, cea de pe pământ, turnată strâmb, o ia puţin în sus, nu prea mult, ce-i drept, dar o ia. Treapta a doua, dreaptă, fără cusur, poposeşte picioarele Mamei Elena, încălţată în cizme negre din piele, fără toc, cu talpa dreaptă, groasă. Poartă două fuste lungi, până la gleznă, una dintre ele neagră cu buline albe, cealaltă gri, în holuri mari. Ţine mâinile împreunate peste cordonul rochiei; mâna dreaptă, mai destinsă parcă, o acoperă pe cealaltă, ascunsă între cutele fustei şi bluză. Printr-unul din geamurile casei se vede candelabrul cu feştilă, alcătuit din trei piese: una din metal vopsit cu vopsea argintie şi celelalte două din sticlă roz, după modelul vitraliilor, făcute la maistorul din Viena care, împreună cu fiul cel mic, meştereau după foaia de revistă, lămpi. Mama Elena zâmbeşte senin şi se uită, cumva, spre drum. Îşi recunoscuse vecinul după cai. Şandru coborî, se îndreptă spre ea. – Sărut mâna la Dumneavoastră, mai staţi şi vă mai trageţi sufletul, doamnă, că vi s-o fi ajuns de câtă muncă înghite casa asta! Când să plec cu trăsura din gară de la Cruşovăţ, numai ce aud pe mecanicul de locomotivă că strigă la mine să stau pe loc. „Şandrule, Şandrule”, îl aud, „dă-i plicul ăsta lui Dom’văţător Ozonescu, mi l-o dat un domn mare, în gară la Logoj, bine îmbrăcat. Să nu se piardă, am mare rugare la dumneata. Fii bun să ajungă rândurile astea la Şcoala mică, la Megica, la dascălul tânăr. Nu mi-e că se pierde, dar am promis domnului dirijor, la ultima noastră repetiţie, siguranţa scrisorii.” Şandru scoase plicul din laibărul vestei şi îl întinse femeii. – Stai, omule, să-ţi dau un pahar cu ţuică, da veche. Intrară amândoi în prăvălie. Mama Elena simţi privirile celui venit de pe drum căutând raftul cu ţigări. Dar nu ceru. Se mulţumi cu licoarea galbenă, curată, şi plecă. Când îi dăduse înapoi paharul golit, comercianta din ea observă degetele de la mâna dreaptă, îngălbenite de tutun… Îl urmări cum prinde hamul de la calul dinspre ei. Îşi luă caii şi plecă.

35

Lugoj, la 20 septembrie 1910

Domnule învăţător, dragă colega,Domnule învăţător, dragă colega,Domnule învăţător, dragă colega,Domnule învăţător, dragă colega, Am aflat cu reală bucurie de corul „Dorul” din Mehadica. Salut hotărârea Domnului director Cristescu de a te fi ales pe D-tale secretarul şi dirijorul corului. Scriu aceste rânduri în numele muzicii, arta care împrăştie scânteele sublimului în popor. Muzica se naşte odată cu omul şi dăinuieşte pretutindeni auzind-o. În exclamaţiunea noului născut, în ecoul prelung al văilor şi codrilor, mai ales în plină zi de vară, reprodus în zori de zi şi sub sară, de ciripitul păsărilor. În ecoul tainic al pădurilor, împrăştiind preludiul duios al doinei păstorilor. Ea e arta binefăcătoare, prin care sufletele noastre vibrând de mirajul nemuririi, se apropie uşor de Creator, Tatăl ziditor al celor văzute şi nevăzute. Mai ales în Casa Domnului la rugăciune aflându-ne, prin Muzică, sufletele noastre convorbind tainic cu Divinitatea, întreaga noastră fiinţă se împodobeşte c’un nou veşmânt, simţindu-se renăscută: mai bună pe pământ! Mi-am întins aripile gândului spre zările luminii, dar acum aş dori să primeşti un îndemn, un sfat, întrucât lumea-i plină de diletanţi şi mi-ar părea rău să nu porneşti cu dreptul. Sunt mulţi cari înţeleg şi’şi dau aere de a face apostolat, chiar spunând semenilor şi discipolilor că denumirea de „cor” însemnează cântarea în ansamblu pe 2, 3 şi 4 voci egale sau mixte. Nu! Cor, însemnează începând de la două şi până la sute de persoane, cântarea împreună, fie chiar la unison (adică pe o singură voce) a unei melodii oarecare. Sunt coruri de felul acesta impresionante, mai ales în Anglia, unde sute de copii (elevi şi eleve) cântă la unison diferite piese corale fie clasice, populare şi religioase, care prin felul lor artistic cum se produc, împresionează sufletele auditorilor. Divina artă corală însă, e ceea-ce se numeşte cântarea în ansamblu pe două, 3 şi 4 voci deodată în armonie; fie piesele corale executate pe voci egale de copii (elevi şi eleve) bărbăteşti sau mixte. Orice cor în ansamblu împresionează numai atunci, când laolaltă se întruchipează divina artă atât în compoziţie, cât şi în execuţie, observându-se de executanţi cu stricteţe dicţiunea ritmică şi nuanţa (coloritul piesei) fără de cari, truda tuturor, rămâne zadarnică. Cu încredere îţi doresc, dragă colega, să reuşeşti în intenţia de a promova muzica românească prin sufletul şi glasul curat al coriştilor D-tale. Să te ajute Dumnezeu. Ion Vidu

36

Citi scrisoarea de câteva ori. O aşezase pe catedră, cu coatele sprijinite, mâinile împreunate şi fruntea pe ele, coborând greutatea gândului între două lacrimi şi pagina scrisă. Eu, dascălul de la Şcoala mică, împreună cu Ioniţă Raţec, Gaiţă şi Mitru Floran, cu Ilia Birou şi Mitru Şerpoca, cu frica lui Dumnezeu, să pot să înmoi inima nu cu vorba, ci cu cântecul. Să înfrunt durerea văduvei lui Orei, să nu lupt cu glontele unguresc; să-l fac să amuţească. Da, aceste „mocănii” adunate în suflet şi în sânge, dimineaţa, când primul soare bate pe lama coasei, şi ei, umilii, înţeleg că în lume sunt adevărate numai două lucruri - bucuria şi durerea, da, atunci corul, viaţa corului meu e „lină cernere în lină cenuşă”. Atunci când fac apelul, în faţa primăriei, şi ei urcă în căruţele împodobite cu covoare, în sunetul continuu al clopoţeilor prinşi la hamurile cailor, când se aşează pe voci, la umbra castanilor cu steagul lor, ţesut la Sfânta Biserică… atunci îmi vine să îngenunchiez, să sărut pământul şi să mă rog la Dumnezeu să ne apere cântecul. Se ridică de pe scaun. Sala de clasă era goală. Cu paşi mărunţi ajunse în faţa geamului care dădea în avlia bisericii. Privi iarba, zidurile bisericii, glasurile coriştilor se îmbulzeau în capul lui, cuvinte, frânturi de vers, glasuri înmulţind alte glasuri, ca într-un fel de pierdere de sine, într-un bine înalt, peste hotare, peste graniţi. Se trezi bătând cu degetele-n fereastră, acompaniindu-şi, involuntar, vocea bărbătească: „Zău mândră că rău îmi pare, Inima că rău mă doare. Dragă şi iar dragă… Tună Doamne şi trăzneşte Tună’n cine despărţeşte. Dragă şi iar dragă…” Uşa clasei se deschide. Primul copil, cu abecedarul subţioară, intră. Dom’văţător stătea cu spatele la clasă, fără să audă zgomotul. Elevul se apropie de el, îi ajungea cu creştetul capului mai sus de brâu. Era Pătru, copilul lui Orei. Îi luase cu mânuţele lui palma stângă, şi-o apropie de obraz, îl apăsă cât putu el de tare, o coborî spre buze şi în urmă o sărută. Dascălul, într-o clipă, îşi reveni din bucuria lui. Li se întâlniseră ochii. Copilul se strânge în trupul cald al bărbatului tânăr, care simte nevoia să-l ia în braţe, să-l sărute, să-l mângâie. Dar n-a făcut-o. Ar fi căzut prea mult în suflet. A ales să rămână Dom’văţător.

37

„Marile întâlniri din viaţa omului sunt născătoare de tâlc, numai atunci când s-au petrecut pe un anumit grad de suferinţă. Fie că sunt între doi de-un fel, fie că bărbatul şi femeia sunt întâmplarea. În adânca vale a sufletului, omul se rătăceşte. Umblă ca orbul, împiedecat, ca şi caii legaţi la copitele din faţă. Îşi duce viaţa aşa cum poate. Din altă vale, din altă întunecime, altcineva, numai de Dumnezeu ştiut, îşi răreşte durerile, de la o zi la alta, legat la ochi şi el, cu frici şi întrebări. Fiecare ţine de o lume. Nu se aseamănă între ele. Aproape niciodată. După ce rana vieţii i-a găsit, începe o altă caznă. Oricum s-ar mai împotrivi, orice cărări de viaţă i-ar mai zvârli prin alte părţi, ei, întâlniţii, sunt pecetluiţi în veac. Şi parcă orbecăiala se mai stâmpără. Se luminează, ca geamul aburit, murdar, pe care o palmă caldă atingându-l îl înseamnă cu lumină. Nici nu-ţi trebuieşte mai mult decât minunea aceea de curat, prin care vezi adâncul cerului. Femeia-i geamul şi bărbatu-i palma. Bărbatul – palma şi femeia – geamul. Ei ştiu că vor vindeca rana vieţii. Mai întâi o curăţă. Adică îşi văd neputinţele şi nu le ascund. Alte sângerări iasă la iveală. Vrei să vezi cât venin intră în băşica orgoliului? Ca la găină, când o tai. Dacă nu bagi bine de seamă, amăreala rânzii împute toată carnea bună. Aşa-i şi cu viaţa. Te-nfoi în penele măririi şi nu mai vezi pe unde calci. Şi nici nu o cureţi de tot. Pentru că nu poţi singur. Un duh, un gând, îţi va uşura lucrul. Pentru că degeaba omul clădeşte, dacă Dumnezeu nu zideşte.” Ghiţă nu l-a întrerupt deloc. Cuvintele domnului Iova Domăşneanu veneau ca primăvara după gerul iernii şi clădiseră în tânărul dascăl o bucurie de viaţă, de care, parcă, nu mai avusese parte. Era lângă bogăţia unui om. Ce nu se va destrăma niciodată. – Domnule Iova, cutezai să întreb, femeia, ea, sufletul pe care l-aţi întâlnit în ce capăt de lume se ascunde, eu nu v-am văzut decât singur… Sau întâlnirea să fie altceva? Ochii domăşneanului îngemănară o lacrimă. Se priviră lung, adânc, până când dascălul, sub greutatea nerăspunsului, îşi plecă ochii. Iova Domăşneanu, lugojan însămânţat în toate vinele lui cu darul cuvântului şi cu dragostea sunetului, nu venise chiar întâmplător la dascălul din Megica. Cânta la „corul lui Vidu” şi cuvintele calde şi înţelepte ale maestrului, la Masa Poganilor, în grădina Concordia din Lugoj, îi rămăseseră în suflet.

38

Era într-o seară cu lună plină, când, sub semnul prieteniei, luaseră hotărârea ca la Expoziţia jubiliară din Bucureşti, corul lui Vidu să ia legătura cu românii „de dincolo de deal”. – Ghiţă, dragul meu, continuă oaspetele pe un ton cu totul şi cu totul diferit de cel cu care coborâse în adâncimile sufletului său, lucrul n-a fost uşor. Am ştiut că noi nu cântăm numai de dragul cântării, ci cântăm pentru că prin cântare ne întărim în dragostea pentru limbă, lege şi moşie. Şi mai este o taină. O rădăcină, dacă vrei. Om cu multă minte şi înţelepciune, dirigentul ăsta lugojan! A scris el în `903, publicat negru pe alb, în ziarul Drapelul (voi, aici, în satul vostru primiţi sau nu primiţi foaia?), răspunzând domnilor melomani, care priveau cam de sus muzica românească. „M-am pus să fac puţină variaţie în repertoriu, bineînţeles cu cântări româneşti. Am început cu potpuriul «Din şezătoare»; pe acesta l-am pus în repetiţie, dar n-am ajuns ca să-l pot învăţa tot, căci cântăreţii mei şopteau pe la spatele mele chiar cuvintele acestea: «poate că acolo am ajuns noi ca să învăţăm mocăniile de pe dealul viilor?!». Şi pentru ca să nu rămân fără cântăreţi a trebuit să sistez studierea mai departe a potpuriului meu şi să mă apuc şi eu de melodioasele cântări nemţeşti şi numai din când în când, aşa zicând pe furiş, mai împestriţam cu câte-o «mocănie».” Lugojanul împături cu grijă decupajul din foaia ziarului, îl pitulă înapoi cu grijă, între actele pe care le ţinea în buzunarul ascuns, de la piept, din vestonul lui. Ochii mei se rătăciseră pe lanţul gros ce pornea de la nasturele al doilea, de sus, cobora peste ceilalţi şi se oprea la ceasul din buzunarul drept al vestei. Se încheie, liniştit, la doi nasturi ai vestonului, acoperind parcă nu numai eleganţa, cât duioşia şi preţuirea unor gânduri, la care, fără să vrea, a fost şi el părtaş. – Aşa-i, dragul meu. Şi eu, după o repetiţie, adunaţi la puţin mai multă bere, mă găsesc să spun: Cum or mai râde domnii cu joben şi cu dantele şi doamnele imperiale când cântăm: „Pân’ ce-s neagră şi murguţă La cel slut, n-oi fi drăguţă.” că „negruţă şi ţigană” e fata de la bucătăria de jos, care serveşte … domnii! Eram prost de tânăr şi necopt. Tare m-a durut că i-am pricinuit domnului Vidu necaz. A auzit, sigur că a auzit! Dar m-a iertat. Înţelepciunea lui era peste măsura mea. De la el am învăţat că numai muzica aceea rămâne, care-i născută şi scrisă pentru „împăratu şi săracu”, de la domn pân’ la opincă!

39

Cornel Berceanu se sculă cu noaptea-n cap să-şi hrănească caii. Ieşi primul din casă, cu pas apăsat, răscolind printre lucrurile dimineţii după şosetele lui din lână groasă, după flanelul de corp, până ce Mama Elena, bineînţeles că se trezi. Nu spusese nimic, de frică să nu o trimită şi pe ea, la ceasurile acelea, dinaintea zorilor, în grajd. Îl urmări, cu un fel de bucurie ascunsă, cum nu-i simţise mişcatul în pat, motiv pentru care s-ar fi luat de ea. Era ultima zi a anului. Caii trebuiau grijiţi. Aici, lângă ei, era lumea lui. Supli şi zvelţi, simţeau că vine stăpânul lor. Era un schimb între tinereţea lor şi forţa comerciantului. Neîndurător cu nimeni, în faţa lor îşi căpăta înapoi unda aceea curată a copilăriei sufletului, pe care niciunde în altă parte nu şi-o arăta. Le deşertă în iesle o traistă de ovăz, apoi îşi plimbă palmele pe crupele sănătoase, lucitoare, cu voluptatea cu care ar fi simţit o femeie. Patru cai. Mândria şi averea lui. Mai ales Vlad, cu pata lui albă deasupra nărilor. Mătură, spălă cu apă multă podeaua grajdului, se asigură că-i lasă în curăţenie. Lângă uşa de la intrare era un suport din fier de pe care nu lipsea ligheanul cu apă curată, săpunul şi un prosop de bucătărie. Deasupra, o oglindă mică, bătută într-un cui şi lângă ea un pieptănel din os. Obligatoriu, după ce munca la grajd era terminată, nimeni nu ieşea fără să-şi grijească ţinuta. De câte ori şeful de post trecea, prin faţa casei, şi intra la ei, bineînţeles că-i făcea plăcere să vină, se îndrepta spre grajd şi controla dacă erau sau nu ligheanul şi prosopul. „Jó, nagyon jó, te aspru vagy la oameni, azonban şi nu pute la casa ta. Acum vedem care disciplinat és kik nem.” Trecea prin faţa casei noastre, dimineaţa la şapte şi la ora douăsprezece, la prânz, spre servici şi îndărăt. Nu se ducea la birt niciodată cu alţi săteni. Moral, nu i se putea reproşa nimic. Când îl vedeam printre gratiile de la fereastra mare, şi numai simţindu-i paşii apăsaţi pe drum, mă trecea un fior, deşi nu mă simţeam cu nimic vinovat. Mirosul de cârnaţi fierţi şi ţuică fiartă îl grăbesc pe Taica Cornel. Azi e ultima zi a anului. În bucătărie, Mama Elena cu Măriuţa aranjau deja, pe un ştergar din in curat, cozonacii cu mac, cu nucă, colacii făcuţi în casă. Unii vor fi pentru dat de pomană, alţii pentru masa de Anul Nou. Se-ntreceau în rânduiala acelei dimineţi gândurile fiecăruia, frânturi de întâmplări, năpădindu-le mintea. Deodată, glasul gros al stăpânului casei, îi adună pe toţi:

40

– Ghiţă, mai lasă şi tu scrisul tău şi vino să închinăm o vorbă! În camera mare, în capul mesei, ca un proprietar de vieţi, stătea Cornel Berceanu. Vis-à-vis, Ghiţă, dascălul, iar cele două femei abia mai conteneau cu adusul pe masă. – Să staţi aici, tu Elenă la dreapta mea, tu Măriuţă la stânga mea, să vă am pe toţi lângă mine. Ia ceşcuţa din porţelan alb, groasă, o întinde către oala cu ţuică fiartă, cea tânără o umple, apoi ne pune şi nouă, pe rând. „Anul nou este o zi solemnă, înconjurată de aşteptare şi speranţe, este un oaspete străin care nu se cunoaşte, pe care îl primim cu bucurie, e podul peste care vrem să trecem şi care după noi se surpă. Poftesc aşadar vouă, femeilor din casă, o oglindă fidelă, învăţătorului - un palton bun şi ghete noi, ungurului - multă răbdare. Acum, dacă am vorbi de domnii de la Viena care judecă în duios acord cu cei de la Pesta, Împăratul bătrân ar vrea pace, Contele Tisza Istfán, duşmanul nostru şi al slavilor, tremură că am fi mai mulţi decât ei! Atentatul, dragii mei! Ăsta-i cuiu! Sarajevo! Sârbia trebuie distrusă! Asta vor!” Rămăseseră toţi cu ochii fixaţi la ceaşca cu răchie fiartă a lui Tata Cornel Berceanu. Nimeni n-apucă să spună un cuvânt. Femeile, aproape că nu pricepuseră nimic. Bătrânul înţelese că vorbele lui treceau peste aburul îmbietor al băuturii. Se uită către Ghiţă. Cu un alt glas, cu totul diferit, casnic, mecanic, aproape, continuă: „Să trăiţi la mulţi ani, 1914!” Mamei îi era frică. A tras toate rulourile şi numai ce se ţinea la noi. „Plecaţi de lângă geam, voi n-auziţi ce-i afară?” Apartamentul lor, pe strada Cluj, avea două camere spre bulevard şi geamul de la bucătărie şi cămară dădea către Complexul studenţesc. 17 decembrie, spre miezul nopţii. Zgomotul, ca de mitralieră, venit dinspre studenţi mă termina. Tata făcuse, cu doi ani înainte de revoluţie, un infarct şi tremuram să nu păţească ceva. Eram numai noi trei. Soţul meu, în fabrică. Nimic nu funcţiona cu volum ridicat. Televizorul moderat, postul Europa Liberă la tata în braţe, în celebrul lui fotoliu Bergère. Spre unu noaptea, larma se mai potolise. Nu puteam dormi.

41

După ce îşi luase medicamentele (tata în momentul revoluţiei de la Timişoara avea şaptezeci şi unu de ani), simula un fel de calm, mai mult pentru mine şi mama. – Cum ai suportat tu, ticule, anii aştia, cum nu te-ai revoltat, în scrierile tale nici un cuvânt despre... Întrebarea o pusesem nu în scopul de a-mi răspunde atunci, pe loc, ci să amân puţin starea de tensiune, care ştiam că-i va face rău. – În fiecare seară, înainte de culcare, m-am rugat să cadă. Să ne întoarcem la ce-o fost. De un singur lucru mi-e teamă. Pe noi, patruzeci şi cinci de ani ne-a distrus comunismul, pe voi vă va distruge tranziţia...

42

Îl aşteptase destul. Noaptea coborî bine peste ferestrele care dădeau la drumul mare. Luna înălbea degeaba colţul dinspre gară. Nu clintea nimic. Un scârţâit de la o poartă, vestind sfârşitul zilei, punea punct oricărei mişcări. Măriuţa începu să se dezbrace. Se va culca. Cu dorul de el. El, plecat cu corul lui, cu „Dorul”, la Herculane. Netezi pernele amândouă, aranjă cearceafurile, cu broderia de mai bine de un lat de palmă, de fiecare parte a patului, duna acoperea jumătate din aşternutul mirosind a busuioc şi răcoare de dimineaţă. Aşa a învăţat-o Mama Elena, să pună rufele la uscat, odată cu zorile, să ia din ele singurul lucru de care bărbatul îşi aminteşte oriunde-ar fi. Cămaşa de noapte, din in, ţesută de muica ei, lungă, până la mijlocul gleznelor, avea model cu puiuţi roşii pe la mâneci şi la crăpătura de la gât. Maria nu era o femeie înaltă sau foarte puternică. Avea în schimb ţinuta aceea dreaptă şi frumoasă a fetei care se pregăteşte să meargă la joc. La horă. La sărbătoare. Era născută să fie ca o trestie verde şi proaspătă. Nimic forţat, nimic urât, sâni mici, talie subţire, părul după ureche, despletit din cocul îngrijit de peste zi. Intră în pat. Pe partea ei. Îşi aminti de ziua a doua de la nunta lor, când Ghiţă trebuia să taie varza! Parcă revăzu, din nou, chipul lui strigând a întrebare, pe care nu i-a pus-o niciodată, în clipa când, urcând în cameră, s-a trântit pe pat lângă ea. Clocotea în el mânia. Îi vedea şi-acum pumnii în care strângea perna şi dinţii muşcând pânza albă. Ca să nu spună nici un cuvânt. Să nu o chinuie şi pe ea. „Lasă Ghiţă, aşa-i el, dar nu-i om rău!” Şi-acum îşi auzea vorbele care cădeau peste mânia lui ca o ploaie. Lăsă din mâini perna mototolită, îşi întoarse capul spre ea. Nu spuse nimic. Ochii lui negri, mari, rămăseseră nedumeriţi. Măriuţa lui îi luase comerciantului apărarea? Îi dădea dreptate? Cine este fata asta? Proasta pe care Pineştii o dăduseră fată în casă pentru averea Bercenilor? Sfânta care accepta crucea pentru ca, acolo, acasă la ea, cu mulţi fraţi, să rămână porţia ei de mămăligă, neatinsă, ca ei să o poată împărţi? Măriuţă, fată cuminte, nefemeie încă, aer cald, când afară suflă gerul... Adormi. Să fi trecut de două noaptea. Uşa se deschise încet şi Ghiţă intră. Fericit şi mulţumit. Se îndreptă către ea, o mângâie pe păr, fără nici un cuvânt îşi scoase vestonul, vesta, ceasul cu lanţul lui de aur, pantalonii frumos rânduiţi pe scaun. Măriuţa îl urmărea cu drag. Fără nici un cuvânt, îşi luase cămaşa de noapte, intră în pat. O luă la piept. Tăcură în întâlnirea nevorbită, neameninţată de vreo întrebare. Trupul ei cald, trupul lui încordat de drum, de frig, de emoţii, de bucurie.

43

O linişte în care fiecăruia îi era teamă să nu-l supere pe celălalt cu un cuvânt. Câtă vrajă se strică cu un cuvânt! Adăpostită, ca la umbra unui copac bătrân, femeia aţipi. Ghiţă o cuprinse cu braţul stâng, cel drept îi acoperi umărul, tâmpla, părul. O lăsă între somn şi aşteptare. Bărbatul nu adormi. Imaginile i se perindau una după alta, într-un freamăt de nedescris. Viaţa lui. Da, niciodată nu va căuta altă cărare. Forţa cântecului cumineca lumea. Spectatorii sorbeau scânteia din sufletul lor. Cântau româneşte. În freamătul corpului de lângă ea, Măriuţa se trezi. Intui, într-o clipită, gândurile bărbatului ei. Nu i le întrerupse. Îşi ridică uşor capul, spre ochii lui, şi-i şopti, fără să-l smintească din şirul amintirii proaspete. – Povesteşte-mi şi mie. Spune cu glas tare. Ca şi cum bariera dintre gând şi vorbă ar fi ridicat-o cineva în câteva secunde, dascălul îşi aminti mai departe… – Am urcat pe scenă. În rolul vătafului. M-am încins cu tricolorul peste mijloc şi cu eşarfa în diagonală. Erau mai mult de o mie cinci sute de delegaţi ai Astrei. Herculanele răsunau. Am simţit că sunt un bulgăre de pământ la zidirea Unirii celei Mari. Picioarele îmi ardeau în joc. Am jurat. Jurământul de căluşar de la Romana. Cu pământul din avlie, de la noi de acasă, în pumni. Înainte de plecare, l-am scormonit cu mâinile, am făcut un bulgăr, l-am înfăşurat în batistă şi l-am pregătit pentru spectacol. Vătaful: Jur pe acest pământ !

Dansatorii: Jur pe acest pământ ! Că-l voi cânta! Că-l voi apăra! Că-l voi apăra! Că-l voi juca! Că-l voi juca! Facem legământ! Facem legământ! Măriuţă, dragă, am fost în cer. Îţi spun că am fost acolo. Sufletul meu

strângea în aripile lui bulgărele. Eu, omul, carnea asta, nu mai eram! Am reuşit. Am învins, Măriuţă! Îmbrăţişaţi în glasul lui, lumina dimineţii bătea în geam.

– Ghiţă, şopti ea, tot timpul m-am gândit, dacă portul lui Tata Pinea ţi-o fi venit bine. Mi-era teamă că pantalonii or fi fost prea lungi. E portul lui de duminecă şi muica Floare nu m-o lăsat să-i scurtez.

44

În vara acelui an, Măriuţa şi Ghiţă au fost rugaţi să cunune fata unui verişor mai îndepărtat. Erau tineri să fie naşi, dar mama Elena Berceanu le porunci aproape: „nu se face, mami, să refuzaţi, e ca şi când n-aţi săruta crucea la intrarea în biserică”. Se uitară unul la altul, Măriuţa atinse cu degetele ei firave incheietura mâinii lui Ghiţă, în semn de rugăminte... Să nu o supărăm pe mama Elena..., era mai grav decât refuzul de a fi naşi. – Abia pierdurăm copiii mici, bătu-o-ar să o bată de scarlatină! Nu sunt decât câteva luni, îndesă cuvintele dascălul, pironindu-şi ochii pe creştetul femeii lui. O clipă rămăseseră toţi muţi, fără rasuflare, aşteptând cuvântul Măriuţei. – Apăi, dacă este să iertăm şi să ducem crucea, ne-o mai da bunul Dumnezeu şi alţi copii, m-oi învrednici să avem şi noi parte de neam, cum îi rânduiala din moşii şi moşii mei... Dacă nu.... Ochii frumoşi şi tineri, umbriţi de strigătul lacrimii frânte între gene, o facură mai frumoasă, în nemaipomenita-i frăgezime şi curăţie. Se luară şi plecară spre dormitor. Pentru prima oară, Ghiţă avu parcă remuşcări. Era la doi, trei paşi în urma ei. Mergeau amândoi încet, cu gândurile lor. O văzu altfel. Ca niciodată, siluieta ei îi frângea neputinţa de pâna acum, de a fi bărbatul ei, nu soţul şi ginerele dascăl. O iubea? Era femeia simţurilor lui? Într-o clipă îşi dădu seama că nu se cunosc, că nopţile lor erau trecătoare, ca şi paşii oamenilor de pe drum, egale, tihnite... ce lipsea? Îi veni în gând Zoriţa, ţâgana de la el de acasă, care, într-o micime de timp, îl făcuse bărbat, acolo, în bucătaria de vară unde, într-o noapte, toţi dracii din ea l-au ademenenit... Simţi deodată sânii pietroşi, mirosul acela de femeie - transpiraţie tânără, muşcătura dinţilor ei după ureche şi pe gât, ...prima arsură, viforul, încolăcită, mută, liberă, până când... strigătul se porni. Scurt, din rădăcina gâtlejului, sub masa mare din lemn, ce peste câteva ceasuri aduna oamenii la prima îmbucătură... Ce gânduri, ce gânduri, al dracului tinereţea şi frâul, care vine... Măriuţa, femeia lui, nefemeia lui, lehuză după lehuză, nepregatită,... Vina mea? Vina ei? – Ghiţă, dragă, lasă c-om face noi faţă, unu-i Dom’văţător în satul ăsta. Să mă întrem eu, cât pot mai repede, şi-o fi bine, dragule. – Nuntaşii erau dintr-o familie cu rară poveste de viaţă. Mama mirelui, Iconiţa, de mult dădu printre cei drepti, avuse în soarta ei un blestem vechi, să fie violată de-un venit de prin niciunde, să nască doi gemeni şi ea să moară la naştere. Se înduplecară de viaţa lor două verişoare de al treilea, al patrulea rang,

45

fară copii, nemăritate, sărace, dar cu frică de Dumnezeu. Pe una o chema Ana şi pe cealaltă Cătălina. Trecură ani puţini, ca la vreo doi, trei. Ana muri de o boală de plămâni, copilul îl luase un neam din Pârvova, care l-o dat mai departe la o mănăstire, undeva prin nord. Mama Elena vorbea şi se răsfăţa în acelasi timp. Avea ea darul poveştilor, avea sămânţa aceea de lipire din cuvânt, din suflet de mamă, care-şi pierduse copilul pe front... Viaţa se făcu tot mai grea, Cătălina nu mai avu putere să crescă singură copilul şi-l dădu pe lângă popă să cânte, să înveţe, să îşi facă un rost. Ce-i veni popii: „Cătălină, dragă, dă copilul ăsta la vreo mănăstire, are blândeţe în suflet, are glas de cântări bisericeşti, lacrima lui, când curge pe obraz, parcă-i uşurează apăsările...” Aşa făcu... dar viaţa, viaţa e hoaţă, îţi mai face şi câte un bine, cum îi vorba: necazurile vin ca oştile, bucuriile ca solii! La vreo 17 ani, se nevoiau la mănăstire călugării, ca peste tot. Întâmplarea aduce, într-o zi de Sfânta Vineri, doi dintre ei, unul lângă altul, şi într-o clipită stareţul izbucneşte. „Mă, păi voi sunteţi de-un fel, sunteţi gemeni, ia uitaţi-vă într-o oglindă.” De unde oglindă la mănăstire? Se adunară şi alţii, îi văzură, le pipăiră feţele, ca la un lucru minunat... Şi ce să vezi. Se găsiră fraţi gemeni. Căzură în genunchi, plecară capetele, murmurând smerit: „Întăreşte, doamne, paşii noştri.” Via ţa i-a adus înapoi, unul lângă altul. Şi zilele s-au scurs şi timpul a trecut, dar ceva, ceva neştiut de nimeni, l-a îndemnat pe unul dintre ei să vină înapoi la viaţa lumească... O chemare, un glas ascuns al cuiva, nu ştiu cui... Ochii Mamei Elena transformaseră, pe timpul poveştii, femeia aceea casnică, ordonată, omul cu cheile căşii în încingătoarea de la brâu, într-o femeie uluitor de tânără, muşchii feţei înviară brusc. O sete, o nevoie de tandreţe trăda o senzualitate naturală, neprefacută, pe care nimic nu o poate ivi la o femeie, nici pomezile, nici straiele, ci numai prezenţa focului din pântece şi din toate încheieturile. Prin fereastra chiliei, luna... Tremurul, care se instalase de câteva zile, mă chinuie într-atât încat nu mai pot să dorm, să mă rog, să mănânc. Şi visul... visul mă sfâşie. Mama... nu o cunosc. Printre resturile nopţii, către primii zori, cu faţa în jos, în pădure, aproape de marginea ei, cu braţele larg desfăcute, goală, tremura. Şi tremurul acela s-a mutat în mine. Îl simt, îi simt zvâcnitura sângelui, Doamne,

46

am înebunit... cui să spun... să mă spovedesc, mâine dimineaţă, la Utrenie, să-l caut pe stareţ... să-i spun că ordinea lucrurilor din mine s-a schimbat, odată cu venirea fratelui meu. Cine să creadă o astfel de nebunie? Ea nu ne-a vrut. Violul i-a ucis sufletul, pentru care trebuie să mă rog, să mă rog, dar ce se-ntamplă cu bucuria de care nu pot să mă bucur? E fratele meu. „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi viaţa noastră întreagă să o dăm lui Hristos.” Cuvintele Sfintei Liturghii îmi năvălesc, îmi incendiază mintea. Şi blestemul şi binecuvântarea sunt cuvinte. Cuvântul care transformă pâinea şi vinul! Cuvântul care blestemă. El va fi ales să fie cuvânt de Liturghie şi eu cămaşă a blestemului. Ce-am să fac... Ajută Doamne necredinţei mele! Dezleagă-mi chingile gândului rău şi dă-mi pacea pe care ea, mama, nu o are. Cerne-ne, Doamne, fă ceva cu noi, dă-mi răspuns viu, îndreaptă-mă spre cărare bună, găseşte-mi locul meu sub soare. Peste şuviţele ude de traspiraţia rece, palmele de bărbat muncit şi tânăr se împreunează în semn de neputinţă şi nerăspuns. Între obraz şi perna zbârcită, ochiul stâng se opreşte pe flacăra încă nestinsă, singura tihnă a nopţii mistuite de întrebare. Alunecă în somn cu puterea rugăminţii: „Ci ne izbăveşte de cel rău, ci ne izbăveşte de cel rău... ”

47

Anul 1922 Se-ntâmpla septembriele începutului de şcoală. Măriuţa şi Ghiţă, dascălul, aveau copil de dat în clasa I-a primară. Dimitrie Iosif. Mitruţ, cum îi spuneau în casă. A ales să meargă la şcoală la Naşul Cristescu, „căci are o sală mai mare, cu cuptor cald şi cu fotografii pe pereţi, nu ca la Tati, care are o şcoală mică cu mulţi copii.” Erau în camera lor, înainte de culcare. Mitruţ dormea dincolo, cu Mama Elena... „Nu-i bine să ai copilul tău în clasă, mai bine că-l dădurăm la Naşu”, vorbi scurt bărbatul, dar Măriuţa se făcu că nu aude, îşi continua aranjatul aşternuturilor, mulţumindu-i lui Dumnezeu că se învrednici cu prunc de şcoală. – Îi bine cum faci tu, Ghiţă dragă, tu ştii rânduiala şcolii, mie mi-i drag ca ochii din cap, m-am uitat la el azi ca la soare! Bărbatul se apropie de spatele ei delicat, o strânse uşor de umeri, îşi cufundă faţa la gâtul ei, simţindu-i urma încă neştearsă a pruncilor pierduţi. Nu spuse nici un cuvânt, ar fi răscolit întrebări fără răspuns, realităţi pe care e mai bine să le laşi la locul lor şi să nu mai ai nimic cu ele. După două săptămâni de şcoală, Naşu Cristescu, Dom’văţător, pune copii câte doi şi îi plimbă prin avlia bisericii. Mitruţ cu Colă Corbelă, de mână, sunt a şasea-şaptea pereche de la capăt. – Cei din cap să cotească la dreapta, strigă învăţătorul, dar de gălăgie nu se aude, la care Mitruţ, crezând că vine în ajutorul vechiului dascăl, ce purta în mână o joardă de alun, cu noduri, stigă: – Harte la dreapta măi, nu auzi? Stai, zice dascălul, cine a zis, care a strigat, care? Tăcere, până ce, prin eliminare, ajunge şi descoperă că Mitruţ a zis. – Ieşi afară din rând, strigă furios învăţătorul... Întind mâna, pentru că ştiam ce se petrece la asemenea fapte, dar mă gândesc: „în mine nu dă, nu poate să dea, că e Naşu, naşu’ lui Tati.” Naşu îmi aplică pe palma dreaptă lui pedeapsa cuvenită. Îmi cere să îi dau şi mâna cealaltă. Ce gândesc eu. Nu se poate să dea şi pe palma asta, el se preface că dă, dar va da pe alături. Naşu, însa, îmi plesneşte şi a doua palmă. Acasă, mami îmi dă pâine cu lapte, îi arăt mâinile, ea mi le ia şi le pune sub pieptar, spunându-mi: „Lasă, că vorbeşte tată-tu cu Naşu, să vezi ce-i face.” Eram satisfacut pentru ce o să păţească, de acum, naşul. Plâng cu lacrimi de crocodil, timp în care tati intră pe uşă. Speriat puţin, Ghiţă îi priveşte pe amândoi: – Ce s-a întâmplat, i-a spart capul? – Îţi spune el, şi mama iese afară.

– Ce-ai făcut? – Nimic.

48

– Cum nimic, mă?! Pentru nimic nu te bate nimeni! – Da! am spus aşa, şi Naşu, Dom’văţător mi-a dat cu băţul în palmă, uite, uite. Naşu, Naşu Cristescu, Dom’văţător! – Care naş, mă, care naş? ăla e naşul meu, nu al tău, poate vrei să spui Dom’văţător! Tata îmi trage o palmă şi zice: – Să pleci de aici, până nu ţi-o dau şi pe a doua. Am plecat. Tata nu m-a urmărit prea tare, dar a doua palmă nu am mai primit-o toată viaţa. A fost momentul hotărâtor, în care am simţit că nimic nu te poate ajuta în momentul în care ai făcut o faptă ce trebuie pedepsită şi care nu poate fi trecută cu vederea. Am mai învăţat că nu te poţi bizui pe neamuri, care „să te ierte”. Lângă uşa din dreapta, Cornel Berceanu şi Ghiţă învăţătorul priveau fiecare în direcţii diferite. Gândirea le era la fel. Fericit că el a dat banii pentru ea, ocupa parcă mai mult spaţiu din incinta bisericii. I-a demonstrat încă ceva tânărului ginere. Şi-a pierdut copilul, ce-i drept, pe frontul din Italia, în 1914. Calea dreaptă din sufletul lui era pe lângă drumul vieţii. Afaceri, averi, comerţ cu cai. Când s-a înscris pentru refacerea uşilor bisericii, gândul i-a fost la sufletul celui dus. Ei cu treaba lor, vii cu treaba lor... Simţi lucrul acesta şi nu scoase nici un cuvânt. Tânărul ginere cunoştea deja amestecul ciudat şi adânc din firea socrului. Uneori îi dădea dreptate. Veriga grea a casei trebuie dusă de realizatori. De forţa, care pârjoleşte, de multe ori, începutul de lumină din cei de lângă el. Ghiţă stătea în spatele lui Berceanu, care mângăia, verifica lemnul şi sculptura uşii. Învăţătorul îşi aminti deodată versetul, pe care încă nu-l înţelegea. „...Ajută doamne necredinţei mele.” – Să nu muşti din schelet cu dinţi de lapte, auzi din spatele lor pe părintele Imbrescu, ce se apropie încet şi cu inimă bună de cei doi bărbaţi. Aşa este dragul meu, toată viaţa este o ispită şi ne rugăm la Cel bun să ne ierte păcatele. Berceanu, cu ochii încă ţintiţi pe lucrătura uşii, se face că nu aude. Preotul intui jocul şi continuă cu vorbe mai în şoaptă decât până atunci. – Am întocmit un registru cu însemnări şi semnături, luate toate din trecut şi până în prezent, despre întâmplările aflate în cărţile şi socoţile bisericii. Răsfoind toate cărţile parohiei vechi şi noi, am decopiat toate şi introdus aici. Dascălului îi scânteiară deodată ochii la văzul registrului cu coperţi albastre, care închideau între ele nişte zeci bune de pagini.

49

Curios, rugă pe părintele Imbrescu să-i dea să răsfoiască aceste vremi ferecate în memoria bisericii. Pe la capitolul „E” citi: „Oamenii bătrâni din loc, precum şi din alte sate grănicereşti, spuneau că pe vremea când era milităria grănicerească, Confiniul militar, înfiinţat la anul 1768 sub Împărăteasa Maria Terezia, era ordin ca din toată casa să meargă o persoană la biserică la serviciul divin din duminici şi sărbători, când după terminarea sfintei liturghii se făcea la uşa bisericii Verles-ul (adică apelul nominal) de către un domn de la campanie, şi pe cei ce lipseau de la biserică îi pedepsea cu o zi de robotă în care reparau drumurile sau îndeplineau alte lucrări comunale. Dar şi veneau (cercetau) toţi la biserică, nu ca acum.” Ieşiră bărbaţii în avlie, fiecare cu gândurile şi păcatele lui. Un vânt curat trecu printre ei şi le mai primeni un pic paşii. Scaunul de la biroul lui Ghiţă este al şaselea de la masa din camera mare a Mamei Elena, luat cu rugăminţi şi mulţumiri, („Mamă Elena, mi-i mai drag să-i simt spătarul înalt şi mătasea moale, cu ciucuri, decât hocherul de la cuină. Măriuţa nu mă lasă, dar eu te rog. Duminecă şi la sărbători, ţi-l aduc.”). Locul unde gândurile împreunează cântările şi casa, şcoala şi păcatul… Poza de nuntă, deasupra biroului. Ochii se opresc la mâna înmănuşată a Măriuţei, albă, gingaşă, talia dreaptă, cu guler înalt, cu broderie şi medalionul din aur gros, prima ei bijuterie, primită în dar de nuntă de la Berceni. Născuse al cincilea copil. Fata lor, Anica, şi copilul Mitruţ. Nopţile lor, nopţile ei de după moartea celor mici… Fiinţă blândă şi purtătoare de viaţă. Pe când îşi admira mustaţa de ginere, uşa se întredeschide, intră Măriuţa şi cu vocea scăzută şi vorbele rare, îi întrupe gândurile: „Domnul Iova Domăşnenu ne vizitează, l-am poftit sus, dar nu vrea să te deranjeze.” Ghiţă se răsuci ridicându-se brusc de pe scaun. – Vin, Măriuţă, vin. Fii tu bună şi ne fă un ceai cald, o fi ostenit şi înfrigurat. În graba dascalului era un fel de dor de vorbă, de sfat de la un om cuminte, pe care nu-l văzuse de când adusese scrisoarea de la Lugoj, de la Vidu. – Să trăiţi şi bine aţi venit la noi, vă rog poftiţi în cameră, tocmai vroiam să mă apuc de scrisoare cătră C.F.R, au închis drumul de căruţă şi îngreuneză transportul dinspre Luncaviţa. Îmbrăcat într-un costum maron închis, cu pălăria de fetru, umbrela asortată în mâna stângă, urmă reverenţios paşii gazdei. Iova Domăşneanu avea spre şaizeci de ani, cu aproape treizeci de ani mai vârstnic. Întâlnirea se scutură de primele cuvinte obositoare şi inutile.

50

– Ghiţă, am auzit cuvinte grele despre coristul tău şi Mărgărita. Lucrurile rele merg repede la urechi, vorba se face altă vorbă. Te-aş ruga să vedem care-i adevărul, poate sunt numai zvonuri. Domnul Vidu a primit o plângere de la Pârvova, m-a chemat la el şi, amărât, mi-a dat scrisoarea. Uite-o!

Mult simate Domnule Vidu, Greu îmi este să găsesc cuvintele, care să nu mă smintească de tot. ...Suferinţa mea e mare şi m-am gândit că numai Dumneavoastră mă puteţi sfătui. Fata mea, Mărgărita, s-a căsătorit acum şase ani. Avem o micuţă de patru ani, stăm împreună de la nunta lor. Îi ştiu suferinţa. Beutul lui bărbatu-su o chinuie pe Mărgărita mea de vreo doi, trei ani buni. Ea tace si suferă, plânge la mumă-sa, dar noi nu ne gândim la despărţire. Ce zice lumea! Fata dascălului să facă de ruşine familia, aşa ceva la noi neam de neam nu s-a pomenit. Dar necuratul, că nu ştiu altceva să spun, a dus-o la Megica, la Rugă, cu gineri-miu şi cu mamă-sa. S-or fi văzut, s-or fi vorbit, atâta că la noi în casă îi năcaz. Vorba umblă repede. Mărgărita mea s-o întalnit cu Nerva, din corul lui Dom’văţător Uzonescu, la Lugoj. Ştim cu siguranţă. Nu-l cunosc pe Uzonescu, megincanu, dar vă rog, din tot sufletul meu să-l avertizaţi că noi ştim, lucru nu-i curat şi că-l povăţuim să opreasă răul, până mai putem spera. Am aflat că dascălu ar fi om integru şi ţine la morala coriştilor lui. Nu mă pot pune rău cu fata, ochii ei sunt mai trişti ca durerea şi mai plânşi decât o ţin puterile. Nu ne lăsaţi la ruşine, Domnule Vidu! Vă mulţumesc şi să mă înţelegeţi. Pavel Văduva, dascăl Pârvova, la 5 ale lui iulie, 1922 Privirile celor doi bărbaţi se întâlniră în malurile judecăţii, care oricum se vrea dreaptă, dar ele, malurile, sunt inegale. Alte vârste, alte trăiri, alte ispite. Dascălul împături scrisoarea, o rearanjă, ordonat, în plic. Aştepta un cuvânt. De dojană, de încurajare, de întrebare. Domăşnenu îi ghicise tăcerea, o prelungi intenţionat, dându-şi pe moment seama că învăţătorul era de partea lui. – Mă gândesc la domnul Vidu, începu Ghiţă. Acest picur de otravă îi va fi mâncat zile întregi. Şi dacă a stat în puterea lui să facă ceva, bine a făcut că mi-a trimis scrisoarea. Am să certetez, domnule Domăşneanu. Nerva al meu este unul din coriştii de bază. Îi surprind, ce-i drept, câte o privire dusă departe, alungată de ochii albaştri...

51

La răzoară, dimineaţa de iulie potoleşte dogoarea şi binecuvântează mâinile, mai tinere, sau mai puţin tinere. Culeg rodul roşu şi dulce, un soi bun de părădaisă, fără multe seminţe, din răsad bun adus de la Caransebeş, semănat, crescut şi îngrijit de neamţul de la gară, primit cu cerere făcută din timp. Nu se întâmplă să-i rămână vreun răsad peste numărul de familii care-l solicită. Îngenunchie lângă tulpina pe care o culegea şi, cu ochii privind în stânga şi în dreapta, să nu o vadă femeile, îşi strecură mâna pe la spatele ciupagului, desfăcu nasturele de la închizătoare şi eliberă înspre bluza de bumbac albă, croită pentru zilele de lucru, năvala pieptului. În prima ei noapte... frica şi curiozitatea cuprindeau fiinţa caldă şi neştiutoare, într-atât încât fata cu părul lăsat pe spate, îmbrăcată în cămaşa de noapte cu mâneci lungi, brodată la manşete şi la guler cu steluţe şi luni, aştepta, cu sufletul lovindu-i pieptul, schimbarea. Aşteptarea cea mare, pe care numai fata cea tânără o simte şi o construieşte în mintea ei, din clipa în care se ivesc primii picuri de sudoare dintre sânii ce încep să se apropie. Mi s-a întâmplat dintâia oară la râu, când, pe luciul apei dinspre salcie, era un cot mai blând de luncă, mi-am văzut sfârcurile altfel colorate ca şi pielea, aduceau a petală. Ating cu ele apa, lin, atât de încet aproape nu se făcu niciun cerc, nici mai multe cercuri, ca atunci când aruncam cu pietricele. Mă ridicam şi iar mă apropiam de oglinda rece şi proaspătă. Atunci am simţit primul fior. Atingerea. Nu ştiam de ce, dar mi-era bine. Soarele încălzea deopotrivă ceafa cu părul ud, spatele, braţele, lăsându-mă să privesc tot mai neştiutoare locul în care sfârcurile mă făceau fată mare. Să-mi vină mie lucrurile astea în minte la răzoară, eu, femeie măritată cu copii mari pe lângă mine... Măriuţa culegea, aşeza în lădiţe rodul, dar valea gândului o încrâncena, parcă, şi mai mult... Ghiţă, şi el tânăr, avea douăzeci şi cinci de ani. N-am vorbit niciodată cu el vreun cuvânt despre asta, nici n-aş putea, Doamne fereşte. Cu cine să vorbesc. Mama mea bună m-a crescut cu drag şi cu greu, numai să nu-i fac de râs în familia Bercenilor. „Mami, dragă, să fii cuminte, să nu le treci prin faţă, să-ţi ştii rostul. Cât poţi să-nveţi pe lângă mama Elena, să nu te pună necuratul să întrebi lucruri de necuviinţă. Un singur lucru să nu uiţi, Măriuţă: să nu cerci să te încurci cu cineva, că tare mult ai să suferi!” Nu i-am ieşit din vorbă. N-am întrebat, n-am zgândărit întrebări cu răspunsuri grele. Dar azi, aici, parcă-mi vin de undeva, din cerul cel mare şi cel bun, una după alta, simţuri şi nedumeriri.

52

M-am apropiat de pat. Îmi amintesc. M-a prins de subţiori şi de îndoitura genunchilor, m-a aşezat de-a lungul marginii. Uitase, pesemne, să-mi scoată cămaşa. M-a lăsat aşa, cu inima cât un puric, parcă-l văd şi-acum, s-a-ndreptat spre fereastră. Noaptea se-ngâna cu zorii şi primul îngânat de lumină pătrundea printre cătrii. Le închise, trase perdeaua. Venea. Inter arma silent musae. Notiţ: de sămnat aicea orice cuvinte. Ieu: cu num: Brânzan Iosif „Suvenire din periplu cătănie de când eram la Sarajevo, în anul 1913.” „Pre când umblasem în calea neumblată, lăsând părinţii plângând, frate lăsând, surori cu mare dor lăsând, neamuri, vecini şi prieteni, pe toţi lăsându-i, pe toţi suspinând şi plângând, neştiind întoarcerea mea de unde am plecat. Plecând de la voi, vă las cu sănătate. Iertaţi de astă dată că am lăsat soartă purtată cu voi laolaltă, căci viaţa mea se pierde în lumina aceasta. Să şteargă altul în urma mea nu va putea până nu va căuta lumea şi noi nu ne-om mai vedea pe acest pământ, ci altunde ne-om vedea la moşia strămoşească, în împărăţia cerească, acolo ne-om vedea când Domnul nostru ne-o lua. Până atunci, tot şi toate vă las cu sănătate numele meu aici iscălit va rămânea pre acest notiţ iscălit.” Caietul cu însemnări, după ani, îşi avea locul în camera mare, pe laviţa dintre geamurile dinspre drum. Pe peretele de deasupra, fotografia lui de cătană, împodobită cu un ştergar cu cusătură fină şi steagul ce amintea de locurile pe unde a trecut. Candela nu contenea, de atunci, să vorbească în cuvintele ei de ulei şi tămâie. Viaţa a mai lăsat şi rana clopotelor Bisericii luate şi duse la topit pentru glonţ de tun. Dragii mei, povestea moşul ăl bătrân, dar nici nu era aşa bătrân, la cei şaptezeci şi cinci de ani ai lui. Uneori vorbea singur, adormea puţin, iarăşi se trezea şi continua... „Din turnul Bisericii au fost luate clopotele şi aruncate până jos. Aud şi acum bufnitura când au căzut pe pământ. Iuţeala a fost atât de mare, că ascuţişul buzii clopotului cel mare a intrat în pământ, înadins parcă să arate că este al pământului nostru. De unde au căzut, au fost urcate pe cară. Părintele Coca a

53

făcut slujbă de jale, apoi au plecat însoţite de jandarmi. Noi am mers alături, până la marginea satului şi cu greu ne-am despărţit de clopotele noastre. Am socotit aceasta ca un lucru păgânesc.” Printre lacrimi şterse şi iarăşi pornite, cânta, adică mai mult suspina cuvinte rămase de atunci: „Dintre cei trei frăţiori Ce sunau din zori în zori, Acum cele mari vor pleca, Iar cel mic va răsuna, Plângând cu amărăciune Dup-a lui fraţi duşi în lume. O, Doamne, Care-ai văzut, Câte lacrimi au căzut, Când clopotele-au petrecut Preotul cu haine sfinte, De tot trist mergea-nainte; Copii zece îmbrăcaţi, De steaguri bisericeşti urmaţi, Iar carăle erau jelite, Clopotele sfinţite, Cu multe flori chitite. Femeile cântau, Ca pe-un mort le petreceau; Aşa-au fost osândiţi, Ca din sfinte clopoţele Să se facă tunuri grele.”

54

Fulgi mari, plini, liniştiţi decorau geamul. Peretele gri, cele două birouri mari, după modelul rusesc, portretul celui mai…, linoleumul măturat şi spălat cu apă şi sodă, toate îmi rămân în memorie vii, de parcă le-aş simţi şi acum. Anul 1957. Nu eram membru de partid. Dar anii petrecuţi cu N. l-au determinat să mă propună şeful oficiului juridic la Sfatul Regional. Şi familia lui, tot din zona noastră, trăise normalitatea aceea între modest şi belşug, cu regulile ei, pierdute, dar nu uitate. Lucram la un dosar şi deodată stiloul se opreşte brusc pe foaia de hâtie. Ridic capul, privesc spre geam, mă uit la el. Se făcea şi el că lucrează. La ora 12 clopotele Catedralei băteau ceasul. Era 25 decembrie, prima zi de Crăciun. Mă ridic de la birou, nu spun nici un cuvânt şi mă îndrept spre fulgi. Sunetul clopotelor, dansul alb, tăcerea noastră înviau ceea ce niciodată nu credeam să mai fie viu. În spatele meu simt că venise şi el. Clopotele bătuseră, deja de un timp, şi sfertul de după douăsprezece... Mi-era frică de orice întrebare, de orice cuvânt spus atunci în momentele acelea, când o ghiară de fier încinsă îmi ardea sufletul. Cuvintele spuse rar, fără nici o intonaţie, rupseseră tăcerea. – Ninge frumos, nu? tovarăşe Usonescu.

55

Sora mea, Anica, a murit la optsprezece ani. Era mireasă, întinsă pe masa din camera mare, eu îmi amintesc că aveam o cârpă udă cu oţet şi-i ştergeam mâinile. Muica Floare tot mă trimetea să fac asta, poate va mişca. Grozăvia plecării ei am desluşit-o mult mai târziu. Îmi amintesc zgomotul din curte. Tati, dascălul, trăsese un glonţ către cer, a vrut să-l împuşte pe Dumnezeu, Care i-a luat fata. A fost un bal pe Dunăre, la Cazane. El se mândrea cu lumina ochilor lui, Anica. Aleasă regina balului. A băut bere rece şi... În opt zile... – În cameră e rece, mamă Elenă, Anica are fierbinţeală mare şi curg apele pe ea. Fii bună şi lasă-mă să fac mai cald. Ochii rugători, de mamă rănită a Măriuţei se opriră pe buzele ce se pregăteau să-i pârjolească sufletul. – Lasă, că-i destul de cald. Dacă mai bagi pe foc se strică mobila şi n-ai cu ce s-o măriţi. Lângă fată stătea şi muica Floare, din neamul Pineştilor, din casa de unde venea Măriuţa. Avea degetele lungi, de statură era firavă, dar sufletul şi gura ei murmurau rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. O repeta încontinuu în timp ce-i trăgea Anicăi pe picioare ciorapii groşi de lână, s-o mai încălzească puţin. Mă uitam prin crăpătura uşii şi-n mintea mea de copil tot mă întrebam cum de n-am văzut până atunci o fiinţă mai albă şi mai dulce ca sora mea. Ţin minte, mă pitulai după fântâna din curte şi ei, adică tati şi bunicul meu, Cornel Berceanu, nu mă băgaseră în seamă. Nu am înţeles de ce plânge tati, dar când l-am auzit pe ăl bătrân spunând: „– Ghiţă, să ţii minte asta, caii mei sunt mai de preţ ca şi fata ta, nu ţi-i dau să mergi la Turnu Severin, tot nu mai ai ce-i face! Du-te, mai bine, şi adu popa şi pregăteşte-te de rânduială.”, am vrut să dau în el cu ceaşca legată de lanţul fântânii. Nu am făcut-o pentru că îmi era frică să nu mă descopere... Până la urmă, Şandru, vecinul, i-a dat caii şi căruţa să meargă după doctor. Student la Bucureşti fiind, îmi amintesc de anunţul unui concert - „Serenada lui Toselli”. Aveam 23 de ani şi abia atunci am început să plâng, ca un copil, în mijlocul necunoscuţilor. După ce groparii au băgat sicriul Anicăi în pământ, şi lacrimile împietriseră şi chipuri şi suflete, un prieten de-al lui Tati a început să cânte la vioară serenada. Sunetul bulgărilor şi acordurile viorii au transformat, în timp, sensul încă nedesluşit al plecării. Fecioara îngropată în mireasă mi-a muncit inima şi gândurile până ce am descoperit că iubirea, ca şi atâtea alte lucruri ale vieţii creatoare ale omului, rămâne neexplicată şi nesfinţită afară de lege - într-o oarecare privinţă - şi sortită unui tragic destin în lume.

56

Stăteam la Colă Corbelă, prietenul meu, pe treptele din faţa prăvăliei. Era de vârsta mea şi îi spuneam Văru’Colă, simţindu-l apropiat ca pe un frate bun. Mama Elena, îi spuneam mama Tână, cu treburi în dughean, adică în prăvălie, iese în capul scărilor şi-l strigă pe vărul meu Colă să-i ducă unui vecin o pungă cu zahăr, sau să-i aducă bani pe zahăr, nu mai ştiu exact. Stăteam amândoi şi ascultam sunetul din „covăcia” satului, care-şi lucra potcoavele. La fiecare lovitură, sunetul acela simplu intra în sufletul meu, ciudat de sigur, fără să ştiu atunci că, în amintirile copilăriei şi ale satului meu natal, se transformase într-un altfel de sunet. Un sunet de neuitare. Eram fericit că vărul Colă trebuia să se ridice şi să meargă la vecin, nu eu, dar în acelaşi timp înfuriat şi înciudat că-mi luase prietenul de lângă mine. A fost prima mea mare suferinţă de care îmi amintesc. Sentimentul acela că noi doi tăceam şi ascultam sunetul nicovalei, că noi doi ne bucuram de acelaşi lucru în acelaşi moment era spulberat de Mama Elena cu trimisul după punga de zahăr. Se ridică de lângă mine, simte şi el acelaşi lucru, nu mă priveşte să nu mă necăjesc mai tare, dar frica de a nu o supăra pe Mama Tână era mai mare. Rămas singur, intru în prăvălie, ea se apropie, mă ia de mână şi mă duce pe scaunul de după pult, îşi ia şi ea altul, vine lângă mine, se aşază, îmi prinde în mâinile ei albe şi pline mâna mea stângă, închide pe jumătate ochii şi-ncepe să-mi spună sigur şi rar: – Trebuie muncă, dragă copile, casa noastră fără muncă ar fi ca o apă fără peşte sau ca un om fără suflet. Ascultă, copile - spune cu un glas mai întărit - pe tatăl tău, a doua zi după cununie, l-a trimis Taica Cornel, bunicul tău, fie iertat, să taie varza, în magazia de lângă fântână. Nu în magazia de sare, nu, în beci, în magazia aia rece şi umedă. Aşa am aflat povestea cu tăiatul verzei, dar mai ales am descoperit ce înseamnă renunţarea la o bucurie, pentru că legile casei erau mult mai tari decât o anume înariparea a sufletului, greu plătită. Mă uitam la broşa ei mare de aur. Întotdeauna o purta în prăvălie şi seara, la închidere, primul lucru era să-şi desfacă broşa şi să o pună într-o pungă mică, din piele neagră, la capul patului, în sertarul noptierei. Uitasem puţin de Văru’Corbelă, pentru că povestea ei cu varza mă vrăjise în aşa măsură, încât îmi trecuse şi necazul că îl trimisese pe prietenul meu de lângă mine. Ciudat, atunci am rămas cu imaginea răzătoarei de varză, cu lamele ei suedeze, şi m-am bucurat că nu şi-a tăiat şi tatăl meu degetele în ea, să rămână fără ele ca omul ciung de lângă el. Şi mai ţin minte că mi-a fost ruşine să o întreb dacă era îmbrăcat în hainele de mire, sau nu.

57

Stăteam cuminte, o priveam, dar cu urechea eram atent la sunetul paşilor lui Colă, care trebuia să se întoarcă. El nu s-a mai întors în ziua aceea şi ea, bunica mea, ca să mă îmbune, m-a dus în magazia pentru sare, prima magazie de sub geamul de sub poarta mare, în care era un căruţ cu roţi mari şi pe care mi-a dat voie să îl iau şi să mă dau cu el. Curtea mea avea patru pante, eu prindeam viteză şi eram fericit că roţile lui mari mă depăşeau, spiţele se uneau în mişcare şi dorinţa mea de a le număra mă făceau foarte atent.

58

Anica are şaisprezece ani. Eram în clasa a doua de liceu, la Caransebeş, şi îmi era drag drumul către casă din gara Cruşovăţ. Veneau după mine cu birja cu coviltir şi vara, mai ales, fratele meu mai mic, îmbrăcat curat, cu chipiu de marinar, mă privea cu atâta bucurie, încât în ochii lui de copil încăpeau toate poveştile ce urma să mi le spună pe drum. Purtam o rochiţă albă, cu guleraş bubi, cordon şi cravată bleumarin. Croitoreasa la care mă dusese Mami Tuţi ţinea neapărat să-mi facă ceva nou de câte ori mă duceam în vacanţe la Mehadica. Îmi vin în minte cuvintele ei la ultima probă, cuminţi în povaţa lor: „Fată dragă, tu nu eşti marfă la kilogram, să te măriţi oricum!” Îl ţineam pe Mitruţ de mână, roţile trăsurii acompaniau gândurile, Mami Tuţi era lipită de mine iar Şandru îşi încânta caii cu o cântare de-a lui, din care, dacă noi trecătorii tăceam, desluşeam chiar foarte bine cuvintele: „Pădure, soro, pădure,/Nu mă spune către nime/C-am trăit vara în tine/Cu mândruţa lângă mine.” Mai trebuie să spun că Mitruţ a botezat-o pe mama cu „Mami Tuţi”, de la primele lui vorbe, când, ea alintându-l „Tuţi, fii cuminte!”, „Tuţi, nu pune mâna pe hârtiile lui tatu’tău!”, ne trezirăm numai că îl auzim: „Mami Tuţi, tu eşti o bomboană de la prăvălie, de-aia d-a dulce.” Şi aşa i-a rămas numele. Mami Tuţi îmi luă palma, mai mult a drag, în palma ei dreaptă. Se lipise cu umărul de al meu să cuprindă toată atingerea pe care destul de rar i-o ofeream. Deodată îi simt pielea întărită în bătături şi colţurile de la vreo două unghii jenându-mi marginea palmei. Îmi întorc discret capul spre ea. Avea douăzeci şi opt de ani. Frumoasă de la Dumnezeu, cu trăsături din peniţă, nasul mic, urechile - discret dosite în păr, obrajii cărărui parcă, pentru tot felul de lacrimi... Palma-mi vorbeşte despre ceea ce ea tace. Simt greutatea casei, simt plecările lui Tati, aud strigătul lui Cornel, bunicul Berceanu. Dar mai simt ceva. Simt lecţia tăcerii sub poveţile Pineştilor, părinţii ei şi bunicii mei buni. Şi acum să-i vorbesc de balul organizat pentru Miss Banat. Iubirea de mamă nu cumva o fi o luptă surdă şi ascunsă cu prejudecăţile celor ce le ştiu numai pe ale lor? Şi din această luptă mama rămâne veşnic necâştigătoare, ca să învingă milimetrul acela de bine pentru fata ei. O strâng de mână şi mai tare, apoi îi desfac palma şi o sărut. Îi simt, fără să ridic ochii spre ea, două boabe calde sub pleoape. Mitruţ nu observă, pentru că este preocupat de Şandru, pe care nu ştie cum să-l convingă să îl ia, lângă el, pe capră. Prăvălia din colţ începea cu rafturile de sticle de mărimi diferite, pătrate, dreptunghiulare mari, simple, cu cioc şi dop din sticlă mată, pictate cu bronz fin

59

în colţuri, aranjate în şase rafturi, ordonate, sticle goale, pentru orişice eventualitate, de la leacuri, la petrol, la ţuică. Privite spre lumină, nu se vedea nicio urmă sau o dungă colorată de la altă băutură. Etichetele, scoase cu grijă, lăsau culoarea curată, verde încins, alb, galben-miere, verzui, dar cele mai multe albe. Una lângă alta, sticle aşteptând. Lângă ele, într-un sertar, anume lăsat, în raftul de jos, dopurile. Pe mărimi. În fundul sertarului, o cârpă din finet albastru pentru lustruit urma lăsată de degete. Mama Elena umbla la vasul cu unsoare, aşezat în colţul din dreapta, de lângă intrare şi oricând risca să-i rămână pe degete urme de grăsime şi mai ales mirosul şoricului de porc. Vasul nu se vedea, era pitulat după tejgheaua mare, din faţa peretelui principal, tejgheaua după care ea vindea. În zilele de lucru purta un şorţ negru, prins după gât cu breteaua subţire, fustă largă, laibăr din lână sau cojoc, batic negru, pentru prăvălie, nu pe cel lucios, imprimat cu trandafiri din ţesătură. Era legat sub bărbie, în aşa fel încât cele trei cute din stânga şi din dreapta să nu-i fie inconfortabile... Se purta de lucru. Când Şandru opri caii, scârţâitul roţilor abia se potoli şi Mama Elena ieşi în uşa prăvăliei. – Bine ai venit, Anică dragă! Haidaţi, veţi fi frânte de drum şi de căldură. În timp ce mă îmbrăţişă, ciudat, am şi simţit privirea, uşor tresărind, fixându-şi ochii pe rochiţa mea nouă. Mama intuise totul şi încercă să stopeze eventualele cuvinte de dojană. Cum să-i facă rochie nouă, numai pentru că vine acasă? Nu-i Paşti, nu-i Crăciun, nu-i Rugă, de Sântă Mărie Mică... De fapt, am simţit în îmbrăţişarea ei o ciudată tresărire de bucurie, iată, casa e iarăşi plină de bineţea tinereţii, umbrită însă de veşnica întrebare: „din ce bani i-o fi făcut mumă-sa rochia?”. Mitruţ, frate-miu, observă, în raftul cu zahăr un borcan nou, pe care nu îl mai văzuse, cu galbeni din ciocolată, înveliţi în staniol argintiu şi auriu. Salvatoarea propoziţie veni. Prăvălia se umplu de glasul copilăriei... – Mami Elena, eu n-am văzut borcanul cel nou. Dacă-mi dai şi mie, te rog, îţi cânt un cântecel. L-am învăţat pe drum de la Taica Şandru. Femeile îşi luară mişcările obişnuite, bunica se îndreptă spre tejghea, iar Mitruţ se chinuia să-şi amintească cântecul de pe drum. „Pădure, pădure, Nu mă spune, nu mă spune... ”

60

Frate Cornele! Cred că îmi cunoşti foarte bine ţinuta mea politică, ba cunoşti personal ţinuta mea socială şi morală, şi îţi este cunoscut că nicicând n-am fost omul pretenţiei. Am muncit pe teren politic şi în ogorul şcolar, ca şi în afară de şcoală, cu toată conştiinţa sufletului meu, fără pretenţii. Văd însă că unii din colegii mei, cu aceeaşi capacitate, ba de muncă mai puţină, numai de gură multă şi largă ajung la situaţii. Am îndrăzneala a te ruga, dacă crezi că şi eu sunt între cei demni, a mă cuprinde şi pe mine în tabloul candidaţilor de subrevizor de control, în credinţa că şi eu întrunesc o parte mare - dacă nu întregul - calităţilor acestei chemări. În viaţa mea nu am avut pretenţii, însă mişcările timpului mă fac a atrage atenţia prietenilor mei în această direcţie. Sper că n-am atins bunele tale intenţii, rugându-te a cumpăni afacerea şi după posibilitate a satisface acestei dorinţi, sărutând mânele pentru Doamne, iară pe Tine şi familia Vă îmbrăţişez cu drag. Meh. 8 ian. 924 Ghiţă Usonescu Cornel Mircea Revizor şcolar Csebeş În cameră, tăcere. Cu spatele spre ele, Tati citi scrisoarea caldă, peniţa mustind încă a cerneală. Parcă nu îndrăznea să afle părerea lor. Greşea? Cerea prea mult? Dacă se întorcea cu capul plecat, ele ar fi simţit slăbiciunea dintr-o bună parte a fiinţei lui. Nu! Hotărâse! Brusc, se ridică în picioare, luă foaia scrisă între degete şi se întoarse spre cele două „eleve” cuminţi, aşezate pe marginea patului. – Bine faci, Ghiţă, lasă că tu meriţi, tu ai merita să fii şi popa satului, nu numai subrevizor! Şi-apoi nu ceri pământ sau luna de pe cer. Ceri o verigă în plus la lanţul care te ţine legat de şcoală! Măriuţa îşi ridică, fără să vrea, palmele spre gură. Oare spusese ce nu trebuie? Dăduse din ea nevoia şi dorinţa de mai mare? Cu corul plecări, cu şcoala plecări. Asta i-o fi fost scris lui? Şi ea să înţeleagă din rămâneri. Dacă va putea. Şi va putea... Cealaltă sălta de pe o parte pe alta a şezutului, balansându-se când pe mâna stângă, când pe mâna dreaptă. Anica, cu balul în cap, ce gândi? Dacă

61

ajunge subrevizor, cei din juriu vor şopti între ei: „Asta-i fata subrevizorului din Mehadica, frumoasă fată... Miss Banat din anul acesta este ... Domnişoara Anica Usonescu... ” Gândurile celor trei fuseseră spulberate într-o clipă, când Mama Elena deschise furtunos uşa, cu strigăt de moarte: Veniţi, iute, veniţi, Tată-tu Cornel fu lovit de cal, nu se poate ridica, tare mi-e că-i frântură de oase! Viaţa te mută într-o clipă dintr-o realitate în alta. Oridecâte ori refuzi să accepţi noua realitate, tot de atâtea ori te înfrângi pe tine. Cu toate riscurile, pierderile, judecăţile. Viaţa! Suma acestor clipe este mai importantă decât însăşi noua întâmplare. Ea piere, cu timpul, în vraja vremii, dar sensul acceptării clipei dăinuie. Bucuriile şi necazurile întipărite în memorie. De vină era Cornel Berceanu, care în neastâmpăru-i zilnic mai scorni o treabă ce ieşise prost. Se dusese cu lămpaşul în grajd. Era în stânga scărilor de la intrarea dinspre curte, spre bucătăria casei. Ştia că rana de la potcovar încă nu-i trecuse. Calul ridica copita de durere, iarăşi lovea pământul, suferinţa continua. El, Cornel, îl simţea. Dar clipa cea rea veni. Alunecă, nu ştiu cum, cu lămpaşul în mână şi, fiindu-i frică de paie şi foc, îşi pierdu echilibrul, lovi crupa calului, în frica de a nu cădea. Acesta, neînţelegând ce se întâmplă, se apără şi, în mişcarea bruscă, îşi lovi stăpânul. Ghiţă intră primul. Femeile, după el. Ochii animalului se ridică brusc spre noul venit. Înţelese pe moment că nu era nimic grav. Nu de ei avea nevoie tata Cornel. Calul îl vindeca prin forţa simţurilor lui de slujitor al stăpânului. Ciudată această legătură mută, gândi Ghiţă. Îşi aminti, brusc, de întâmplarea de după nuntă, cu tăiatul verzei. Proaspătul socru coborând scările la proaspătul ginere îl umili cu vorbe grele. „Paştele mă-tii de dascăl, încă n-aţi terminat de tăiat varza!”... Eram cu mult sub însemnătatea calului. Dar poţi să ştii? Cum să judeci cu dreptate sentimentul faţă de cal şi faţă de ginere? Două slugi. Una, tare în puteri, supusă şi mută. Cealaltă, nouă, slabă în puteri, neimportantă prin ceea ce este şi ceea ce face. La care câştigul este suma pierderilor. Un singur stăpân. Oprit la măsura lucrurilor. A celor palpabile. Crude, dure, pieritoare. Dar casa nu merge fără această verigă. Şi calul, şi ginerele îi duc averea înainte. Avea nevoie de amândoi. Pe primul îl trăia, pe al doilea îl urmărea.

62

– Te ajut să te ridici! Nu te mişca să nu faci mai rău!, mă auzii în uşa grajdului, intuind, parcă, răspunsul. – Lasă, Ghiţă, n-am nimic. Mai bine dă-te la o parte să nu te lovească şi pe tine... Nu se ştie purta cu muzicanţii... Măriuţa, în spatele lui... Îi era teamă că soţul ei va răspunde cu un cuvânt greu şi îl va supăra pe Tata Cornel. Ghiţă se întoarse spre ea, ochii lor se întâlniră îngânduraţi. Ea întinse uşor mâna spre el. Înţeleseseră că trebuia să tacă. Îi prinse degetele reci şi subţiri şi, luând-o din faţa grajdului, o trase după el, pe scări, spre bucătărie. Se aşezară la masă, aburul ceaiului îmblânzi gândurile nerostite. „Fă străjer gurii mele, să nu tulbur şi mai mult viaţa asta...” Când trecea prin avlie, să meargă spre şcoala mică, Ghiţă cuprindea cu ochii iarba călcată sau necălcată de vreun eveniment petrecut aici. Reţinea parcă în ea trilurile taragotului şi paşii celor prinşi în horă, la Rugă, sau la alte sărbători. Se-ndrepta peste noapte firul călcat şi o lua de la început, aşteptând alţi paşi... Dimineaţa aceea soarele lucea, roua şi sufletul învăţătorului se curăţa de gândurile grele. De obicei trecea pe acolo, pe la fără un sfert, să audă cele trei bătăi de clopot şi ora întreagă. – Bună dimineaţa, dom’văţător, fură cuvintele care-l opreau din mers. Nerva, coristul lui. Bărbatul cu povestea de la Lugoj. Cu sufletul dat Mărgăritei. În ochii lui, Ghiţă citi o mare tristeţe, sunând mai mult a întrebare decât a resemnare. – Ce te-aduce, omule, cu noaptea-n cap, iar ai dat dă năcaz? – Am primit aseară vestea că bărbatul Mărgăritei, Valerică pârvovanul, a murit beat, a intrat cu caii şi trăsura în locomotivă. Era cursa de seară, nimeni n-a mai putut face nimic. Un fior îl trecu pe învăţător prin şira spinării. Scrisoarea de la Vidu, din cauza căreia petrecu nopţi nedormite, are răspuns. Se apropie de el, îl luă de după gât şi-l sărută pe frunte. – Vezi tu, Nervo, cum schimbă Dumnezeu lucrurile. Tu eşti un om cu credinţă. Cu frică. „Semănătorul” a semănat în tine sămânţa, „pe pământul cel bun”. Acum tu trebuie să judeci cum să-i dai „rod însutit”. O fi mare năcaz în casa lui Pavel Văduva, fata lui, Mărgărita, are copil mic, durerile şi scârbele nopţilor ei nimeni nu le ştie. În lume îţi arăţi numai

63

hainele bune. Pe cele rele le plângi, pentru că niciodată nu-ţi îmbracă bine sufletul. Începe un nou greu. Să ştii şi să nu sari calul. Legea văduvei nu-i lucru uşor. Acu’, ce-i drept, ea-i tânără, vremea mai potoleşte gândurile lumii. Cu glas aproape şoptit, Nerva vorbi, singur: – N-am vrut să fie aşa!... Şi deodată, cu altul tare, încărcat de necaz, aproape zbieră. Se bătea pe piept cu mâinile, răsucindu-se către biserică: „Ajut ă-mă Doamne şi potoleşte jarul inimii mele, nu mă osândi să fac vreun rău!”. În sufletul lui, Ghiţă simţi un soi de uşurare faţă de dascălul din Pârvova. În sensul că, oricum ar fi de-acum înainte, fata lui, Mărgărita, văduva de beţivan, nu-şi va mai trăi privirile sătenilor încărcate de judecăţi. Cine dă înapoi ceasurile în care omul ei, tatăl copilului ei, înecat în tulbureala minţii, usca, pârjolea sufletul de femeie tânără. Bătea deja de fără un sfert. Bărbaţii se despărţiră. Fiecare cu gândurile lui. Făcând alţi paşi pe iarba proaspătă, îndreptându-se spre şcoală, Ghiţă îşi aminti o vorbă a cuiva şi un început de zâmbet amar mişcă buzele lui. „Totul are un gătat.”

64

Linişte în cameră. Toţi erau plecaţi din casă, cu treburile lor. Anica deschise larg fereastra, aerul tare îi aprinse în obrajii ei albi două gânduri rozii. Ţinuse tăinuită scrisoarea de la Linù, pentru că teama de a o surprinde cineva îi putea stăvili bucuria. Dosise plicul în cufărul ei de drum. Cu greu îşi amânase momentul deschiderii scrisorii. Putea s-o facă în tren, sau imediat ce ajunsese în camera ei. Dar nu! Darul era prea frumos, încât să-l împartă cu ochi necunoscuţi, în vagon, sau cu explicaţii grele, aici, acasă. Degetele i se răciseră. Luă un cuţitaş şi despărţi muchiile plicului cu o delicateţe asemănătoare atingerii primului ghiocel. Avea în mâini rândurile lui Linù. Un scris frumos, negrăbit. „Dragă îngere, Enormă bucurie mi-a fost scrisoarea1 ta, pentru că:

1) tocmai reuşisem să conving pe toată lumea2 că noi Doi3 suntem cel mai, zic: potrivit – şi nu e bine, frumos – şi nu e banal, sublim - şi e retoric, tandru - şi e prea încă, şi e sărac fără sufixul „-iar”, înalt - şi nu e prea ambiguu latin4, în sfârşit, ca să n-o mai lungesc: îngeripotrivitfrumossublimtandrunobilînalt5 cuplu din câte am văzutimaginat vreodată cu ochiisufletul în afară, semne pentru recunoaşterea trudei mele persuasive6 au fost (nu pomenesc decât despre acea trezire îmherculănită cu darul vostru dimpreună7, dar întâmplările de-apoi mi-au (îmi) lipsit (lipseau).

2) vacanţa (care?)8 fusese pe sfârşite (înainte de a începe, de fapt), iar eu tocmai mă întrebam de tine!

3) aveam nevoie de un semn (altul) de la Noi9; 4) ea, scrisoarea, îmi aducea veşti dintre cele mai fericite (posibila întoarcere din

vacanţă, alte cele) Vă aştept cu dragoste, Linù Note: 1. acum câteva clipe am terminat(-o) de citit; 2. chiar, în ultimele zile vă căutam (din ochi, se înţelege) pentru a cuprinde măcar ceva

din forma bizară a perfecţiunii; 3. totul coboară şi urcă în UNUL. Ca şi cum UNUL ar fi un punct; 4. v. altus, -a, -um, adj., „înalt/adânc”; 5. cred că e cel mai lung un singur cuvânt din limba română; ia-l ca pe un dar;

65

6. într-un fel, fiindcă intenţia şi gesturile mele veneau în întâmpinarea a ceea ce toţi din jurul meu ştiau;

7. Doamne, ce neasemuit de blândă era lumina semnului nostru dimpreună; 8. bucură-te cât mai poţi să spui astfel: după aceea se va numi: „chiar timpul vieţii”;

9. Doi. Scrisoarea rămăsese deschisă multă vreme în poala fetei. Ochii hoinăreau pe geamul deschis. Cu cine să împart bucuria? Cine m-ar crede că sufletul meu trăieşte pentru întâia oară dorinţa unui început? De care mi-e teamă că mă va frânge. El este un oraş al luminilor. Dar cât ar fi el de oraş, are nevoie de pârâul scăldând luna, de freamătul degetelor mele.

Nu mă ştiu egoistă. Cât din mine se va risipi, dăruindu-i gândurile? Când să ştiu să mă opresc? Acum când nu suntem decât nişte semne unul pentru altul, sau când voi spune: „a fost timpul vieţii mele”.

Anica se apropie de cufăr. Trebuia să dosească din nou scrisoarea. Deschizându-l, îşi aminti brusc de revista care anunţase concursul Miss România. Cât de departe îi erau acum gândurile despre... frumoasa cu coroana de învingătoare pe cap, când, de fapt, scrisoarea lui Linù o alegea dintre fetele norocoase ale pământului.

„Realitatea ilustrată”, lipit ă de fundul bagajului. „Lupe Vélez - o nouă stea de mare valoare, pe firmamentul artei mute”, un rând ce mărginea trupul înveşmântat în tul bleu şi alb al renumitei artiste. Doi ochi strălucitori şi mari, siguri de succes, visau alte măriri.

În sticla geamului, Anica se văzu. Citi în chip o altă lume, un ciudat început de luptă.

O pasăre îşi lovi aripile de lemnul ferestrei deschise spre afară. Sunetul era un semn. De la Linù.

66

Octombrie copt al anului 1948 învăluia, iarăşi, Mehadica. Pe pod, doi bărbaţi, sprijiniţi în balustradă, unul privind apa, altul privind începutul de lună. Ilie Ienea şi Tuţi Usonescu.

Susurul râului umplea tăcerea. Amânau primul cuvânt. Oricum, el ar fi spart vălul amintirii şi realitatea aspră ca o cangrenă, ce continua să cuprindă tot. Tuţi îl prinde de braţ. Ştia că va reînvia povestea de pe pod. Trecuseră, deja, aproape optsprezece ani. Singura întâmplare de dragoste a surorii lui.

– Anica a fost un înger pe pământ. Am stat cu ea de vorbă o singură dată, în sat, pe podul ăsta; prezenţa ei lângă mine mă dezlipea de pe piatra de pod şi eram dus într-o lume, pe care am trăit-o abia în 1937, când am scris romanul. „Ea” a fost tema principală. Şi tu, dragă Tuţi, eşti „băgat” în pagină. Ard luminile’n Vitol. M-am apropiat de braţul ei stâng, dinspre mine, şi am îndrăznit să-mi apropii buzele de pielea descoperită, când am rămas stigmatizat, poate pentru toată viaţa, de acest chip de fecioară.

Am avut parte s-o privesc şi să-i fiu alături. Ea nu a avut istorie, ci numai destin. Anica nu a povestit nimic din viaţa ei nimănui, pentru că s-a simţit ca într-o colivie, de unde vorbea cu nimeni, dar cei care au fost lângă ea, au putut spune mult şi multe.

Nimicul acela ce-i mai trebuia adăugat la „cu ce venise pe lume” a fost împiedicat şi de dragostea şi de dăruirea totală a părinţilor, care au oprit orice şi pe oricine să nu-i mai adauge nimic, privindu-i fără să vrea „colivia vieţii”.

Au trecut, dragă Tuţi, ani mulţi de când a plecat, mireasă, pe drumul cel fără de întoarcere. Am iubit-o. În paginile astea ai s-o găseşti... De sus, de pe o stea, Anica priveşte la o altfel de fată...

Tuţi luă romanul. Îl deschide la întâmplare... „Subiectul romanului se torcea din caierul unei poveşti zbuciumate: Talutha, o elevă de şaisprezece ani, sclipitor inteligentă, poetă, singura descendentă a părinţilor ei fabricanţi de automobile bogaţi, dispare într’o zi. Planul fugii i-a venit în minte ei, rătăcind prin pădurea de lângă oraş. Dorea să se cunoască fără propte, fără protecţia mamei, fără confortul inepuizabil de care dispunea. Se dorea eliberată de narcoticele luxului, dezmorţită, trează prin viaţa aspră, crudă, naturală, şi a plecat către ţinte indecise ca să-şi exploreze fiinţa adevărată, ascunsă de când a păşit în viaţă, sub epiderma ei, ca într’o colivie.

Însă traiectoria prin ţara cunoaşterii i-a fost fatală. După trei zile, Talutha soseşte la o fermă. În poartă se întâlneşte cu un

domn elegant. Prin maniere distinse, domnul îi captivează interesul, din primele clipe. Eroina întârzie la fermă o zi, o săpămână, un an. E sedusă. Gravidă. Împinsă la avort.

Prefaţa dramei s,a scris. Urmează balastul.

67

E alungată. Colindă. Intră ca servitoare. Vinde ziare. Serveşte în restaurante şi în cele din urmă se prostituează. Intelectul i-e asaltat de împăienjenire. Arde în ea numai petrolul

sexualităţii. Stanţele au amuţit, şi ea nu era decât hamalul plăcerilor aţâţate de alcool, stupenfiante, perversităţi. Zilele şi le-a şters din calendar. Şi părinţii, prietenii, pe ea, ani în şir, fără ca să iasă de sub tutela nopţilor cu spasme şi posesiuni orgiace.

Odată, se abate în camera ei un student mânat de presiunea conţinutului din vezicolele seminale, la un closet pentru spermă. O vede cu vestigii de distincţie pe faţa prematur obosită, i se face milă de ea, milă stropită cu lacrimi, îi vorbeşte cald despre viaţa scăpată din lanţurile senzualismului şi trăită prin creier şi sentiment, sobru, cuminte.

Pupilele Taluthei îmbătrânite cu patru ani, se iluminează. La periferia mocirlei în care se află, printre stuful îndeletnicirilor nocturne, răsar timide panglicile hotărârii, r ăsar matinal, subţiri la început, apoi definite, precise, răsar scoţând din genunea rătăcirii corola incandescentă a orientărilor ei viitoare.

Îşi taie rădăcinile obişnuinţei, se smulge, aleargă la părinţi, la amici, avidă după ea cea de altă dată.

Îşi întâlneşte părintele. Îl îmbrăţişează. Tatăl ei încărunţit de ruşinea făcută o respinge brutal. Mama Taluthei, prezentă la scenă, trece plângând în altă cameră şi încuie uşa.”

Porniră spre casă. Atât că nu mai făcură colţul, spre poarta mare. Miliţia îi

evacuase în clădirea de vizavi, o cameră şi garajul. Mami şi Tati Ghiţă îi primi cu bucurie. Aveau numai strictul necesar. Acum nu era vremea vorbitului. Se aşezară toţi patru la masă, fără să se privească de nici un fel. Cu glasul ei blând şi împaciuitor, Mami numai că o auzim:

– Lăsaţi, nu vă necăji ţi, ne-au promis că până la primăvară ne dau casa înapoi.

Dascălul nu intră în dialog. Cu ochii aprinşi de mânie, începu să vorbească...

– Mili ţianul, ăla tânăr, a venit la mine să-i semnez cum că am primit cinci sute de lei pe bicicleta, care mi-a luat-o cu forţa, din magazia de sare. El îmi dăduse numai trei sute pe ea.

68

– Ce dascăl ai avut tu, mă, la şcoală şi te-o învăţat să minţi, spune-mi, că dacă îmi spui, ţi-o dau gratis! Cum să semnez cinci sute şi eu primesc trei sute? Ia-o şi du-te sănătos... A plecat cu bicicleta, nu i-am luat banii nici în zi de azi. Se plimbă cu ea prin sat şi, când mă vede, mai îmi şi spune: „Pe rabla asta de roată vroiai mai mult, dascăle?” Libertate faţă de adevăr. Greu pătrund sensul real. Mă încurc în explicaţii livreşti şi pierd pelicula aceea fină care apără piatra de furia apei. Ascunsă. Ajutând la nedistrugere. Treceam absenţii, la ora mea de desen tehnic, de la zece la unsprezece, îmi amintesc perfect. Anul 1992. În libertate totală. Oricum şi oriunde se deschideau oportunităţi. Clasa a X-a. Fetele aveau şaptesprezece-optsprezece ani. Atentă să nu pun absenţa în rubrica de note, ochii fixaţi pe liniatura catalogului, numai ce aud, o şoaptă aproape, „doamna profesoară, mă lăsaţi, vă rog, să plec de la ora dumneavoastră? vreau să merg să-mi fac un chiuretaj. Nu ştie nimeni. Nici diriga. Dumneavoastră sunteţi bună. Vă rog.” Spre ultimele ei cuvinte ridic privirea. Născusem doi copii, aveam în jur de patruzeci de ani şi realizasem repede ce tortură sufletească mă aşteapta. – Haideţi, vă rog, că trece ora, vă promit că termin, mă căsătoresc cu el şi plecăm în Italia. E sârb, nu locuieşte în Timişoara, nu-l ştie nimeni. Dialogul cu mine însămi continua. Realizez că nu o pot opri şi, ca o soluţie de moment, scot o foaie din sertarul catedrei şi scriu câteva rânduri unei prietene ginecolog, pe care o rog să o ia în grijă. De-a valma îmi vin în minte zeci de fete moarte, din vremea chiuretajelor interzise, cu leacurile lor băbeşti, cu tot. Arestări, declaraţii, suflete pârjolite, orfani rămaşi pentru că mama şi-a introdus o sondă infectată... – Mai gândeşte-te, poate îl laşi, eşti prea tânără să-ti faci o întrerupere. Dacă nu mai poţi avea copii?!, mă aud, uitând de clasă, care tăcea deja şi urmărea şoaptele noastre. – Haideţi, doamna profesoară, nu vedeţi că-i aproape jumătate şi nu am timp!

69

Fata plecase, am terminat apelul, m-am ridicat, parcă văd şi acum creta nouă, încep lecţia. Tema era clasificarea filetelor după profilul zimţilor. Mecanic, fac schiţele pe tablă, într-o inerţie profesională, tipică omului absent. Ucid şi eu alături de ea o viaţă. De ce în ora mea, de ce la mine? fata nici nu mă ştie bine. Făcusem şi eu alături de ea un păcat. Eram în afara adevărului. Nu-l mai vedeam. Îl refuzam. Trebuia să mă opun, categoric. Scriind biletul doctoriţei, vroiam să îi fac bine fetei. Să nu ajungă pe mâna nu ştiu cui. Tremurul tinereţii, ideea căsătoriei, a plecării, au îndepărtat responsabilitatea. Vorbeam despre profilul filetelor, în stânga pe geam mă ocrotea o dimineaţă luminoasă, dar gândurile că nu trebuia să o las mă chinuiau din ce în ce mai mult. Trecuseră aproape cinsprezece minute, când aud uşa deschizându-se. O bucurie îmi năvăli fiinţa. S-a întors, s-a răzgândit! A acceptat adevărul. Va salva o viaţă. Ni se întâlniseră privirile. Eu mă apropiam de ea, ea de mine, gata să o strâng, matern, în braţe, să-i mulţumesc pentru că s-a răzgândit. – Doamna profesoară, vă mai rog ceva. Daţi-mi un bilet, pentru poartă, că mă trimiteţi la librărie după un caiet. Tata se plimbă în faţa şcolii şi nu vreau să ştie ce fac!

70

În trăsură erau Ghiţă, Măriuţa, Anica şi Mitru ţ. Veneau de la rugă din Pârvova. Reîntâlnirea cu neamurile face parte din calendarul bucuriei fiecărei familii. Şi în anul acesta, Sfântul Ilie, cu carul lui de foc, binecuvântă după-amiaza caldă de Negeie.

– Măriuţă, dragă, se apropie 8 septembrie. Ruga noastră. I-am spus lui Cornel: „Frate Cornele, neapărat să veniţi, să nu faceţi cumva să plecaţi la alta, că nicăirea nu-i ca la noi, să aduceţi şi pe cei mai mici cu voi! Auziţi-mă, oameni buni, să nu faceţi cumva să trimitem jandarmii după voi, căci fără voi nu ne putem bucura nici noi la Negeia noastră”. – Ei, Ghiţă, întări femeia bucuria bărbatului. A fost frumos, dar bine ca la noi n-a putut fi, că n-am plecat în suflet cu cântecul de la ruga noastră, a fost bună şi fanfara asta - erau numai instrumente toate din metal de suflat, fără vioară şi taragot ca la Megica. În trăsură erau pe aceleaşi locuri cum au şi venit. Domnişoara Anica şi Mitruţ îşi întreceau cumpărăturile de la tarabă.

– Mingea mea e mai bine făcută ca păpuşa ta din turtă dulce. Uite ce gură mare are! Copilul învârtea în mâini hârtia colorată, adunată în elastic lung, care îi permitea să o prindă de un deget şi să bată cu ea scândura trăsurii. Anica îşi privea chipul în păpuşa ei de turtă. Era în formă de fată, cap, mâini, picioare. La mijloc, pe burtă, bucăţica de oglindă încânta ochii oricui ar fi vrut să se răsfeţe.

Fata gândi la scrisoarea lui Linù. Aşa-i! Cei de lângă ea o credeau fata lor mică şi dragă. Cum putea să le spună lui mami şi lui tati despre sentimentul ei? S-o rănească cu vreun cuvânt greu? Nimeni nu-ţi mai ştie infernul, nimeni nu-l mai potoleşte.

71

Râuleţul Mehadica vine de sub muntele Semenic, apa-i tot mai creşte, mereu, mereu, de la izvoraşele afluente, încât, când a ieşit dintre dealuri şi ajunge în sat, pe care îl împarte în două, este deja mărişoară şi mai lin curgătoare.

Din vale de sat curge, curge mai departe prin Luncă, trece prin comuna Cuptoare, de la care primeşte, ceva mai jos, apa Corniului şi îşi continuă curgerea pe lângă satul Cruşovăţ, trece prin comuna Iablaniţa. Se varsă în ea apa Craiovei, curgând împreună până mai sus de comuna Mehadia. Aici, împreunându-se cu râul Belareca, izvorât din munţii comunei Cornereva, îşi pierde numele de apa Mehadica.

Îmi sună în urechi cântarea lui Şandru, de câte ori mă ducea la gară, la Cruşovăţ, drum lung de şapte kilometri, pe lângă râu:

“ Mehadica apă bună, Cine-o bea din ea s-adună.”

Mă-ntreb, de multe ori, ce o fi însemnând cu adevărat: „Cine-o bea din ea s-adună”.

Ne risipeşte lumea, ne izgonesc, din noi înşine, gândurile rele, păcatul, uitarea, arginţii trădării, de avem nevoie de această întoarcere?

Întoarcere la ce, de fapt? La simpla, tăcută şi vie albie a fiinţei. Unde altundeva să înţegem că rostirea adevărului este primul pas către schimbare?

Din pântecele mamei te întorci în pântecele pământului. Şi înainte de a te întoarce, te aduni. Câţi n-ar încuviinţa să dea din împărăţia lor pentru acest „adunat”? Discurs la Orşova Discurs la Orşova Discurs la Orşova Discurs la Orşova ---- 1934193419341934 Prea iubite Domnule inspector general, iubiţilor şi scumpilor colegi. Numai dând apă la moară, ea se pune în mişcare. Aşa o păţesc eu acum cu moara mea. Dându-i puţină zamă de struguri îi dau drumul. Copilul nu va înţelege ce rost are diligenţa şi voia de muncă, dacă vede acasă de la părinţi tocmai contrariul celor pretinse. Părinţii nicicând nu-i întreabă: au ei vr’o lecţie de învăţat ? Cu greu îi vom face să cuprindă însemnătatea curăţeniei atunci când părinţii lor sunt model de murdărie, mama nu se peptănă cu săptămâna, iar prin părul lung de pe capul tatălui se ivesc penele de la căpătâi şi pleava de prin staulul oilor din şură.

72

Domnilor! Nepreţuit este în dezvoltarea neamului românesc atelierul şcolii primare cu măiestrul lui. Aici se pune baza creşterii morale şi intelectuale ale tuturor sufletelor fragede. Aici, din Abecedarul cu chipuri mândre şi frumoase, cu linii întortocheate, micuţul şcolar îşi ia merindele culturale pentru toată viaţa sa şi viitorul său. Maestrul acestui atelier între cei patru păreţi ai şcolii - la sate, de multe ori neîngrijite, necorespunzătoare din cauza neglijenţei administraţiei comunei. Nouă, celor mai vechi, care stăm cu mâna pe clanţa din afară a uşii de la şcoală gata a ne despărţi de ea, ne este îndoit dragă şi scumpă, căci pe timpuri de robie săpat-am în ogor străin de ne crăpau palmele. Acum descătuşaţi, ţinem şi noaptea prelegeri ba cu adulţi, ba cu corurile, că pe timpuri nu aveam voie a instrui decât câte o cântare dictată şi nu dorită. Şi şcoala noastră primară de astăzi îşi ajunge scopul său când învăţătorul ei este la înălţime. Dacă acest învăţător este pătruns de dragostea de neam şi de propăşire, atunci nu va fi mult şi noi românii, în fiecare colţ de ţară, vom avea câte un Briand şi în fiecare judeţ câte un Titulescu. Domnilor, în valurile nesfârşite de greutăţi ce întâmpină învăţământul în activitatea sa, negreşit acesta are nevoie de un cârmaci şi bun conducător. Cum este un Masarik pentru Cehoslovacia, aşa este pentru dăscălimea bănăţeană Domnul inspector general Dinescu, care cu tactica sa, înţelepciunea şi dragostea dumnisale, ne-a cucerit inimile tuturora. Ridic paharul în sănătatea Domniei sale, rugând pe Dumnezeu să ni-l ţină până la pensionare în fruntea şcolii bănăţene. Cât pentru dumneavoastră, fraţi colegi, rog pe Dumnezeu să întârziaţi trenul cu o zi ca să ne consolidăm temeinic... Fiţi bineveniţi şi să ne trăiţi! Rostită la banchet în oraşul Orşova, colegilor din Bucureşti la 29.05.1934

Dragilor şcolari! Dacă vă uitaţi în urma voastră, acum şapte ani, veţi vedea că unii dintre voi cu mare amărăciune au făcut primul pas peste pragul şcolii. Ziua primă de şcoală pentru voi toţi a fost urcuşul unui munte uriaş pe care timp de şapte ani v-aţi tot urcat. Iată astăzi, ajunşi în vârful claselor, pe clasa a VII-a cu mândrie vă uitaţi la colegii voştrii, rămaşi încă la şcoală. După o muncă a voastră asiduă aţi ajuns astăzi a vă măsura capacitatea cunoştinţelor înmagazinate în conştiinţa voastră. Cu ziua de astăzi, în urma examenului prestat de voi, aţi ieşit de sub obligamentul şcolar, aţi ieşit de sub disciplina şcolară, aţi ieşit de sub ocrotirea bunilor voştri învăţători, cu care aţi muncit aceşti şapte ani de şcoală.

73

Astăzi, dragilor copii, bunii voştri învăţători, după ce au sădit în sufletele voastre iubirea de ţară, de neam şi de rege şi după ce au plantat în voi caractere ferme, pentru că numai cei cu caracter au viitor astăzi, vă predau solemen societăţii ca: „om onest”. De astăzi încolo nu vă mai numiţi şcolari ci cetăţeni ai scumpei voastre Patrii. Nu vă pot altceva sfătui decât toate lucrurile bune, frumoase şi de folos să le puneţi în practică în viaţa voastră, să fiţi cetăţeni model şi cinstiţi, căci prin aceasta a-ti răsplăti munca iubiţilor voştri învăţători. Iunie 1934, Examene de absolvire Iubiţi săteni, stimaţi colegi, onorată asistenţă, Domnilor! Aproape că nici o instituţie a societăţii nu a suferit ce a suferit şcoala românească în decursul acelei subjugări. În afară de şcolile confesionale şi ici colo rămase comunale, limba română era scoasă cu totul din şcoală şi se tindea cu toată forţa cu ademeniri, cu mituiri, cu numiri în ranguri, către completa desfiinţare a şcolii româneşti din fosta ţară de amară memorie a Habsburgilor. Copilul ţăranului român primea în şcoală educaţia în limba maghiară, pe care învăţătorul cu suflet, sentimente şi pulsaţie românească era nevoit a o preda. Astăzi şcoala şi învăţătorul ei este liber în acţiune şi abordare în dulcea limbă românească. Cu bucurie constatăm, că la înfrăţirea individuală a pus prima temelie de granit mult iubitul Domn inspector regional Ioan Cioată. Cu venirea dumitale în fruntea şcolii noastre bănăţene, prin tactica dumitale nobilă, prin măsura dreaptă şi părintească aplicată în interesul şcolii, va dispărea dintre noi regionalismul cu epitetele sale de „regăţean” şi „bănăţean”, o disensiune ce produce bucurie duşmanilor noştri. Suntem toţi români şi ca atare trebuie să ne iubim. Rugăm pe Dumnezeu ca aşa să fie. Amin! 23.04.1934

74

În faţa cabinetului domnului senator, dascălul din Mehadia avea emoţiile cuvenite.

Proaspătul subrevizor şcolar venise într-o delegaţie la Bucureşti, cu patru consilieri pentru a obţine materiale de construcţii pentru şcoală.

Părul pieptănat cu o cărare adâncă, spre dreapta, ceasul cu lanţ la vestă, dunga de la pantaloni gata, gata să taie firul, lustrul ghetelor, nu foarte noi, dar lucind a îngrijire, îi dădeau o prestanţă aparte, pe care chiar şi colegii lui puteau fi invidioşi.

În glasul profesorului Lalescu se cunoscu deodată simpatia pentru dascălul de ţară, detaşându-se evident de tonul senatorial.

– Ce problemă personală ai avut de rezolvat şi eu nu ştiu? – Domnule senator, am vrut să-mi cumpăr o maşină de ocazie cu 5000 de

lei, de la piaţa de maşini, dar n-am reuşit. Data viitoare, când viu la Bucureşti, am să fiu la prima oră, să ajung şi eu la o maşină bună.

– Dascăle, îi replică senatorul, acoperindu-i aproape ultimele cuvinte, îţi ofer în dar maşina mea personală de senator de Bucureşti, un Buick de toată frumuseţea.

Profesorul-senator zâmbea curat, oferta lui venea din tot sufletul. – Domnule profesor, noi acasă nu ne-am vorbit aşa. Ori găsesc motor cu

5000, ori mă duc cu banii îndărăt. Nu pot intra în comună cu o maşină primită gratis de la dumneavoastră, căci îmi este ruşine de oamenii din sat.

Stăteam şi ascultam povestea lui Tati. – Cum, mă auzii aproape ţipând, ai refuzat motorul de la Bucureşti?!

Aveam treisprezece ani. Şi-acum simt roşeaţa în obraji, ciuda că tatăl meu a putut fi atât de prost. Răspunsul veni, după un timp. Mă privea frumos, cu ochii mari, luându-mi palma mea dreaptă în mâinile lui. – Dragul meu, când creşti mare să întrebi oamenii mari cu care vei vorbi cine a avut dreptate, eu, sau tu? A găsit între timp motor cu 5000 de lei, bucuria în casă a fost mare. Toţi şoferii cu care s-a consultat Tati au fost de părere să nu ia altă maşină decât Mercedes, maşină foarte puternică pe care a adus-o acasă, a transformat-o în camion şi a cărat cu ea pietriş şi nisip de construcţie pentru şcoala mare, sfinţită în 1937. La 15 august ale fiecărui an, de Sfânta Marie Mică, mergeam cu ea la mănăstirea Radna, şi când ne întorceam, oamenii din sat strigau după noi că a

75

luat foc motorul lui Domn’văţător, deoarece scotea un fum groaznic în spate, de la ulei.

Prin anii 1932-34, Tati a vândut Mercedesul şi a cumpărat un Chevrolet, un cupéu, deci maşină închisă, cu care mergeam la Băile Herculane, când a construit casa din Băi.

Nu uit, înainte de a urca dealul Domaşnei, mama Elena Berceanu citea din Sfânta Scriptură, ca nu cumva să se oprească motorul în pantă şi noi să păţim ceva. Urechile mele erau atente când la motor, când la cuvintele ei, rugându-mă şi eu să le audă Dumnezeu pe amândouă.

Oare aş putea acum, în istoria anului 2000 să-i răspund la întrebare? Câţi oameni „mari” ar fi dispuşi să îmi răspundă...

Şi totuşi, într-o duminică la Liturghie, după predica vameşului şi a fariseului, mi-a venit brusc în minte întrebarea lui Tati.

„Da, ai făcut bine, pentru că tu ai trăit din taina familiei. Nu puteai să treci peste înţelegerea cu Mami Tuţi. Nu puteai intra în sat cu minciună. Pentru că porţia ta de bine era mai mică. Şi ai ştiut să o respecţi.”

76

Paturile înalte erau de-o parte şi de alta a camerei. Femeia le desfăcu, primeni pernele, dunele cu puf de gâscă, totul pregătit pentru trecerea în altă zi. Valerică, bărbatul ei, încă nu intrase pe poarta casei. Starea ei de aşteptare se transformă deja în urât. În neaer, în neputere.

Îşi luă cămaşa de noapte. Pânza brodată de bunica ei alunecă pe corpul tânăr, cu forme tari, frumos clădite. Alunecă aşa cum ploaia de pe acoperiş se lipeşte de jgheabul care dă în grădină. Un tremur rece şi repede, în acelaşi timp, o cuprinse. Noaptea cu Nerva. În păcat. Singura ei noapte de femeie. N-avuseseră timp de vorbe. O jumătate de oră, între trenuri. N-aveau ce mai vorbi. Ce să mai vorbească? Piatra şi petala din trupul ei se transformaseră în daltă şi fruct. La plecare le era frică de întrebări. Şi mai ales de răspunsuri.

Mărgărita privea noaptea cu mâinile pe canturile uneia dintre ferestre. Se deschide uşa. Mirosul serii se amestecă cu duhoare de om beat. Om cât namila, omul ei venise acasă. Mut. Bărbia împingea pieptul, mâna dreaptă căuta peretele.

– Să mă piş, şi vin! Cuvintele căzură în capul femeii. Închise ferestrele. Se urcă în pat.

Ghemuită sub dună, rece ca mânerul geamului, tremurând, aştepta. Auzi iarăşi sunetul acela îngrozitor de pişat de om beat în camera de dormit. Era o oală din pământ, anume pregătită pentru noapte. Lichidul trosnea vasul. Se auzeau şi stropii zburând. Femeia muşcă perna. Cu mâinile încleştate în păr. Trosnitura veni repede. Bărbatul căzu între pat şi masă. Horcăitul umplu camera.

Spre dimineaţă, peste nădragi, peste cămaşă, peste cizme, se trânti în pat. Pe pervaz, dinspre grădiniţa cu flori, o pasăre ciocăni a trezire.

77

Venerabilul CoVenerabilul CoVenerabilul CoVenerabilul Connnnsistoriu Diecezan Caranssistoriu Diecezan Caranssistoriu Diecezan Caranssistoriu Diecezan Caransebeşebeşebeşebeş Locuitorii comunei Mehadica indulgenţi, răbdători şi subordonaţi, până în anul

1915, din mila Atotputernicului Dumnezeu au dus în comună, împreună cu intelectualii lor, o viaţă creştinească liniştită, cercetau sfânta biserică cu drag şi iubire, iară de atunci, odată cu venirea d-lui preot în comună, caută a vârî duhul neînţelegerii, duhul discordiei.

În comuna Mehadica, încă din anul 1906 s-a format un cor bărbătesc, pur bisericesc, constătător din 30 persoane. Aceşti dornici de cântare, neavând măiestru dirijor, au alergat în comuna vecină, Cornea, la învăţătorul Grozuţă şi cu bani colectaţi şi jertfiţi de ei au plătit dirijorul şi în fiecare seară şi noapte, după prelegeri, îl transportau ba călare, ba cu trăsura până la domiciliu.

Dornici de cultură, de propăşire şi de cântare, în anul 1911 sub conducerea intelectualilor lor s-au organizat în societate cu numirea „Reuniunea de cântări Dorul din Mehadica”, cari statute cu nr. 19513/911-V-a au fost aprobate de Ministerul de Interne de pe timpuri.

Nu înţelegem din ce motive în vara anului 1932, părintele cel nou (Imbrescu) dându-se dirijor de cor, înfiinţează în comună un al doilea cor din câţiva băieţi între 16 şi 20 de ani. Din acel moment au început între corişti intrigi, duşmănie, batjocuri unul la adresa celuilalt, apoi critică cum s-au produs fiecare în Sfânta Biserică. Subsemnaţii au căutat a linişti coriştii bătrâni, ba au căutat diferite modalităţi de unire a corurilor, ceea ce dl. preot n-a voit să înţeleagă.

Dovada încăpăţânării sale este faptul că a doua zi de Paşti, când răspunsurile erau date de corul „Dorul” - în ziua primă de corul băieţandrilor - nu a voit deloc a servi în sobor cu al doilea preot la acest praznic mare.

În zadar au stăruit epitropii, în zadar l-a rugat cu lacrimi în ochi dl. preot M. Ienea, în zadar aşteptau 400-500 suflete să-şi vadă preoţii servind în sobor, la o zi mare cel puţin, căci capriţul său a fost fără margini şi nu l-au putut îndupleca şi a însoţit litia la rând cu crâsnicul...

Prin cele mai sus scrise ne-am permis a arăta Venerabilului Consistoriu starea faptică a împrejurărilor noastre locale, cu rugămintea prea graţioasă a binevoi - în ceasul al 11-lea - a îndruma pe domnul preot nou-venit a-şi căuta de Sfântul altar şi amvon, explicând din când în când Sfânta Evanghelie, nu să facă blesteme credincioşilor săi pentru 30-40 de lei, nu să înfiinţeze la coruri acolo unde sunt deja înfiinţate, a căror membri la fiecare sărbătoare aleargă cu credinţă şi dragoste la sunetul clopotului la Sfânta Biserică, preamărind pe Dumnezeu în laude şi cântări.

Dânsul să nu dea cauză a fi criticat, înjurat şi huiduit de înseşi credincioşii sei şi să nu-i delăture de la Sfânta Biserică, căci aceasta nu-i serveşte nici spre laudă, nici spre merit, dar şi mai puţin spre cinste.

În infima speranţă că Ven. Consis. diecezan va dispune încă la timp cele de cuviinţă, în numele societăţii de cântări „Dorul” din localitate, suntem

Ai Venerab. Consis. Diec. credincioşi Mehadica, la 23 noiembrie 1933

78

D-Sale Traian Nemoianu, preot ort. Rom. Petnic,

Dragă Traiane, Marţi în 2 l.c. am fost la Petnic - cu colegii de aici şi dl. notar Rădulescu - invitaţi de dl. Bidiviu prin părintele Ienea. Este vorba ca a doua zi de Rusalii, luni seara, să aranjăm acolo la noi un concert. Dragă! Îmi iau voie a te ruga foarte mult în numele coriştilor şi coristelor mele, se faci tot posibilul ca succesul acestui concert - nu atât material - să triumfeze. Am veni în lunea Rusaliilor încă dimineaţa, ca la Liturghie să cântăm cu corul în Sfânta Biserică, însă nu dispunem de fonduri ca să putem asigura prânzul la 30 oameni. Aceasta s-ar putea face în cazul în care câţiva din membrii consiliului parohial, epitropi ori alţi fruntaşi mărinimoşi, ar lua câte unul, doi corişti (fiind şi aşa o zi cu mari pregătiri) la masa lor. Deci participarea la Sfânta Liturghie derivă numai de împrejurările de acolo. Cât priveşte concertul însă, te rog se ne dai tot concursul ca să avem un public numeros. În speranţa că vom avea tot sprijinul tău moral şi simpatia ta de care nu ne îndoim, până la revedere Vă sărutăm pe toţi familiar Mehadica Cu drag 4 mai 933 mătuşa şi unchiul Ghiţă înv. Petnic la 26 mai ‘933

Dragă unchiule Ghiţă, Referitor la venirea corului „Dorul” la Rusalii, la noi, Îţi comunic următoarele: Bucuros aş fi fost dacă aţi fi cântat la serviciul divin, căci prin aceasta s-ar fi mărit fastul serviciului. Însă nu se poate realiza decât dacă vin coriştii cu mâncare, ceea ce nu-i nici logic, nici frumos. Fiecare dintre membrii parohiali au invitaţi la masa lor, din familie, şi nu le convine situaţia să fie cineva străin. Eu ştiu că dv. unchiule nu porniţi la drum să urmăriţi interese materiale ci o recompensă morală a coriştilor şi coristelor. Dar, chiar dacă ar fi unul din familie să se încânte la spirit, mai sunt doi, trei care se opresc la zupa cu tăiţăi. Cu mare regret în suflet, vă îmbrăţişez şi sărut mâna Doamnei. Traian

79

Ghiţă împături scrisoarea, o puse trist pe birou şi îşi aminti, o clipă, lama cuţitului austriac cu care tăiase varza. Din mărunţişuri se pierde o idee mare. „Oare nu mă trufesc cu gândurile astea ale mele? Binele pe care-l cred eu va fi fiind binele cel mare? Soarta veacului acestuia este, oare, neschimbătoare? Unirea nu naşte alte uniri? Dintre cele mai mari, peste capetele noastre, peste voinţele noastre. Omul ăsta, firea lui slabă cere. Şi din cerut nu se mai opreşte să mai şi mulţumească. Cât mai are de suferit până să înţeleagă că rugăciunea nu mai este o simplă cerere, ci o permanentă mulţumire. Gânduri... unde zboară mintea? Cine sunt eu? Bietul asin din vorbele acelea ale cuiva, rămas necunoscut: De ce nu mi-aţi spus, De ce nu mi-sţi spus Că-l port în spate pe Iisus, Ce lin, ce senin l-aş fi dus! ” Privea foaia albă, vârful peniţei, care încă nu zgâria primul cuvânt, cerneala aştepta. „Am să pun pe hârtie ideile, aşa cum le văd eu. Istoria le va schimba sau nu. Valurile vor veni, dar acum, asta simt şi asta cred... ”

80

Conferinţa din 16.02.1936Conferinţa din 16.02.1936Conferinţa din 16.02.1936Conferinţa din 16.02.1936 ---- Ce este 10 mai?Ce este 10 mai?Ce este 10 mai?Ce este 10 mai? Carol I 1866 – 8 mai a sosit în ţară 1866 – 10 mai a urcat pe tron 1877 – independenţa în urma luptelor de la Vidin Griviţa 1881 – a făurit coroana şi s-a încoronat

A făcut: reţea de cale ferată, poştă, telegraf, Constituţia. Drepturi. Libertate. Banca naţională, credit ieftin, bănci populare, guvernare liniştită. 1912 – bulgarii contra sârbilor şi grecilor 1913 – la pretractarea păcii s-a dat României Cadrilaterul dobrogean, pe care-l avusese Mircea cel Mare 1918 – Unirea tuturor românilor Continuare la 23.02.1936Continuare la 23.02.1936Continuare la 23.02.1936Continuare la 23.02.1936

• Îmbunătăţirea stării ţăranului, produse bine plătite • Monedă naţională, nu domnească • Valută aur • Sistematizarea ministerelor prin oameni de specialitate • Industrie naţională • Convenţii comerciale amice • Tariful vamal • Starea culturală • Autocefalia bisericii, învăţământul • Metropolă. Sfântul Sinod - autoritate bisericească. Reforma învăţământului la 1893,

cauza şcoalelor cu subvenţiuni la zidire de şcoale. Academia Română sub ocrotirea lui. Suferind, la 27.02.1914 a murit la Castelul Peleş, adus la Bucureşti şi l-a înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeş. Neavând copii a urmat Ferdinand I.

După înscăunarea lui a făcut Constituţia. Legea legilor pe care se bazează toate legile.

81

Ce este 10 mai?Ce este 10 mai?Ce este 10 mai?Ce este 10 mai? 10 mai este sărbătoarea istoriei sângelui şi sufletului naţional.

• 10 mai ziua Dinastiei • 10 mai ziua independenţei • 10 mai ziua regalităţii • 10 mai ziua unităţii naţionale şi a închegării pe veci a românismului

În faţa atâtor fapte măreţe ale înaintaţilor voştri, care este datoria noastră? Deci această zi, ziua de 10 mai să fie pentru neamul românesc ca un patrafir, care să se lase pe toate capetele româneşti, ca o miazmă de gustare românescă, ce să ne dea credinţa de care avem atâta lipsă, să ne dea putere de jertfă şi apă vie a năzuinţelor noastre pentru totdeauna. Aşa cum fiecare român aparte ştie să dea însemnătate acestei zile măreţe, aşa se va înălţa pe sine şi prin el tot neamul românesc. Se începe cu greuţăţile şi subjugarea ce au suferit-o Românii 1.000 de ani. Flacăra războiului a fost aprinsă de nemţi şi de unguri cu dor de cucerire. Că în urma războiului, românii nu au fost aceia care au cucerit cu de la sine putere, ci în urma tratatelor, cum zice Loyd... La 1 decembrie 1918 s-a pecetluit acest legământ, şi preamărită să fie voinţa dârză a neamului românesc, care a săvârşit această faptă. 800 mii de morţi au plătit graniţele acestei ţări cu sângele lor şi nu vom lăsa ca mormintele acestor eroi şi martiri ai neamului să fie pângărite de mâini sacrilege şi de mâini de păgâni. Nu-şi dau seama, când la intrarea armatei române în Nyiregyhàza, brigada 41 ardeleană a fost întâmpinată cu flori, din parte ungurilor care strigau: „Trăiască armata română, salvatoarea neamului unguresc”. Căci de nu era armata românească, ungurii cădeau în ghiarele bolşevismului şi ale comunismului lui Khun Bela. Chiar fişpanu de la Nyiregyhàza a spus cu temere: „Ce blăstăm porcesc pe capul nostru ca să ne scape de moarte Românii, pe care i-am asuprit atâtea secole.” Dar azi au uitat pe salvatori şi drepturile lor.

82

Amiaza caldă învăluia grupul „de sub poartă”, unde, la un păhărel de ţuică veche, Dascălul le povestea despre „Leasă”. Ioniţă Raţec şi Mitru Gaita, corişti de-ai lui, mai închinau, mai ascultau, fiindu-le frică parcă să nu se termine prea repede binele de lângă Tata Domnu’. – Dragilor mei, uite cum a fost. În vechiul Regat ţăranii erau iobagi la marii moşieri, cu pământ mult. În 1907, la „Revoluţia” ţăranilor, au fost împuşcaţi aproape unsprezece mii... În ţara ungurească, unde se afla şi actualul Banat, ţăranii nu au fost slugă la stăpâni, întrucât majoritatea locuitorilor erau numai români şi nu se cunoşteau relaţiile dintre stăpân-boier şi ţăran, ca în vechiul Regat, care începea ca şi graniţă de pe lângă Orşova. Mai exact, linia de demarcaţie era localitatea Vârciorova, judeţul Mehedinţi, pe care o numeau „Leasa de la Vârciorova”. Un zâmbet, de loc discret, înveseli faţa lui Ghiţă... – Să vă povestesc una, să fie acum vreo doi ani, prin `37, când vine la mine un ţăran de la noi din sat şi mă întreabă: „Dom’văţător, unde aş putea eu să-l găsesc pe ostaşu care a ridicat bariera în 1918, la Vârciorova, şi le-a dat drumul la „ăştia să vină peste noi?”. Uitară-ţi întâmplarea cu Pavel Baderca? Într-un an, la puţin după Unire, mergea cu fructe să le vândă la oraş. A luat cu el în căruţă un ţăran din Vârciorova, pentru câţiva kilometri de drum. Necunoscutul l-a lovit în spate cu un cuţit pe căruţaş.

A avut la el o sută de lei. Caii ştiau drumul spre Mehadica. Când a ajuns trăsura la uşa porţii sale, Pavel era culcat cu hamurile cailor în mână. Maria, soţia lui, striga: „Scoală Pavele, că ai ajuns acasă!”. Pavel era mort de cuţitul înfipt în spatele său de un necunoscut, din „Regatul” de unde unde i s-a tras moartea. Ucis pentru o sută de lei de un român de dincolo de „Leasă”.

Turnară, la sfârşit de amintire, din păharele, stropi de ţuică pe podea. Coriştii plecară. Ghiţă, rămas singur, auzea deja forfotul pentru cină. Mai

zăbovi minute bune, acolo, cu un gând. „Am dat suflet din sufletul meu pentru Unire... Bulgărul de pământ... Herculane, Astra... şi acum, după aproape douăzeci de ani, îi gândesc de rău pe cei de dincolo. Păcatele mele, ce-am ajuns!”

Îşi mai turnă un păhărel. – N-o fi rău de tot. Mai sunt şi uscături. Ca-n lume! Dacă Dumnezeu te

vede curat, şi răul ţi-l schimbă în bine...

83

Dragilor copii, Ne întrebăm ce este viaţa naţională pentru un popor. Viaţa aceasta se aseamănă unui mers către un ideal, cu un urcuş înalt unde ne trudim să ajungem şi de acolo privind să se desfăşoare înaintea ochilor şi a minţii noastre acele minunate privelişti spre care tindeam. Dar pe acest urcuş, în vîrful acestui deal plin de cotituri şi poteci vor ajunge numai aceia cari nu s-au lăsat pradă dezamăgirilor şi au stăruit în mersul lor către acest vis. Noi românii, încă am avut un vis, un ideal: „Unirea tuturor românilor”, la 1918. Dar în mersul nostru către acest ideal, a trebuit să înlăturăm grele obstacole din partea foştilor asupritori, să îndurăm mari nedreptăţi, închinări şi bătăi din partea jandarmilor unguri, în acest drum lung al nostru cătră ideal şi izbândă, a trebuit să înşirăm lacrimă de lacrimă şi suferinţă de suferinţă. Aleşii neamului nostru au iubit acest ideal, l-au adorat şi l-au cucerit. Dumnezeu a dat poporului nostru inimă tare, de suferinţă. El a întărit braţele oştenilor ca prin lupte crâncene să poată dezrobi fraţii subjugaţi. Tot El ne-a dat pe viteazul şi înţeleptul Ferdinand I. Dânsul a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi pună pe cap coroana de rege al tuturor românilor, făurită din tunurile duşmanului. S-a învrednicit să se încoroneze pe dealul Cetăţii din Alba Iulia, acolo unde Mihai Viteazul a fost uns ca domnitor a toată Ţara Românească, mai apoi ucis mişeleşte, acolo în inima românismului unde au pierit cu oasele frânte pe roată, mucenicii neamului Horia şi Cloşca. Nu mult după înălţatul Rege au chemat Dumnezeu şi pe marele lui sfetnic Ion C. Brătianu. Nici moartea n-a despărţit pe cei ce laolaltă au făurit ţara cea mare şi mândră de azi. Înaintea mormintelor acestor doi mecenaţi ai neamului să ne plecăm genunchii şi cu smerenie să ne aducem aminte că ceea ce ei au săvârşit numai prin înţelepciune, prin credinţă şi prin Unire au săvârşit. Duşmanii au fost culcaţi la pământ, pacea s’a pus şi Ţara Românească s’a întregit. Dar cei doborâţi la pâmânt încep din nou să-şi ridice capul, încep să tulbure liniştea ţărilor şi, încurajaţi de un farte mai mare al nostru (Mussolini), pretind revizuirea contractului de pace cu dorinţa de a ne supune din nou. La această dorinţă infamă a lor - a ungurilor - noi le răspundem cu poetul: „Şi dacă furtuna zbucni-va în zare, Jurăm pe cămaşa atâtor Eroi, Nu’s toate furtunile lumei în stare Să deie hotarul c’un pas înapoi.” Mehadica la 30.11.1936

84

„ - şi chiar prin sufletul tău va trece sabie - pentru ca gândurile din multe inimi să se descopere.”

Maria lăsă cartea de rugăciuni pe genunchi, dar greumântul cuvintelor îi răscolea, iarăşi, sângerare de săbii, acolo unde numai femeia, care aduce pe lume viaţă, poate măsura cu adevărat durerea de mamă. Se uita la coperţile cărţii de rugăciuni. Legate în piele, decolorate de atâta răsfoit, pe la margini. Câte generaţii de mamă au citit şi plâns în taină aceste cuvinte sfinte, care înfioară, întreabă, răspund, chinuie. Pe geam, toamnă. De mult nu mai avusese un astfel de dor de galbenul şi roşul aproape viu. Ciudat. Era un dans într-un vânt domol, care răscolea umezeala şi răcoarea începutului de seară, o atingere discretă, care nu deranja nimic. O seară de femeie din care viaţa a tăiat anotimpuri, rămase îndoliate pentru totdeauna, încremenite în faldurile miresei, care a plecat puţin. Dar din ea au mai rămas, fără să vrea, semnele unei dorinţi ascunse, nelămurite parcă, începute atunci, tot în mijloc de toamnă... A venit lângă mine. Ghiţă, mirele, nu trăda nici o emoţie. A dat la o parte plapuma nouă, puţin cam ţeapănă, ce-i drept, s-a aşezat încet lângă corpul fremătând a necunoaştere. „Nu te speria”, aud şi în acelaşi moment între genunchi mei lipiţi unul de altul, ca o pâine scoasă atunci, un genunchi de fecior bărbat deschidea V-ul simţurilor mele, înaintând spre opreliştea feciorelnică. Un bob mic de sudoare alunecă de pe tâmpla lui la mine pe umăr. Atunci am înţeles că mă va cruţa. „Lasă-mă, n-o să te doară”... Începuse, uşor, să mă înceapă. Buzele căutau. Sfârcurile se-ncing în aşteptarea noului. După tăiatul ierbii, din lama încordată rămâne unda proaspătă, care-ţi pătrunde nările şi plămânii şi, parcă, îţi schimbă viaţa clipa aceea.

85

Şcoala mică e în rând cu Biserica. Ulicioara care le desparte se cheamă Râpa Şcolii. A fost construită cu o singură sală de învăţământ, cu frontul la strada principală. După sală era, până anul trecut, locuinţa învăţătorului Iosif Fotoc. Alcătuită dintr-o cameră, o bucătărie, o cămară de bucate şi o curte micuţă. A locuit-o până la anul 1906, când s-a înfiinţat al doilea post de învăţător. Locuinţa s-a transformat în a doua sală de învăţământ. Şcoala mică, sau şcoala veche, s-a zidit la anul 1830. Fost-a, înainte de aceasta, una mai veche; unde, cum şi când v-a fi fost aceea construită nu se ştie. Nici urme nu sunt şi nici din bătrânii satului nima nu ştie. Dar, la tot capul, trebuie să fi fost, căci în cartea veche a Bisericii „Anoologhion”, pe foaia 264, verso, stă scris: „Să se ştie când s-a pus învăţător Iancu Roşcovici în satul milităresc Mehadica, adică 1-lea noiembrie anul 1821” şi deci dacă a fost învăţător trebuie să fi fost şi şcoală. Mami Tuţi şi Mama Elena Berceanu se ţineau de mână, pe sub bancă, să-şi astâmpere emoţiile acestui moment. Şcoala era neîncăpătoare pentru ziua de astăzi. Ele două stau în rândul al treilea, pentru ca invitaţii veniţi de la Turnu-Severin şi Caransebeş să nu creadă cumva că se petrece un lucru prea familiar. Doamna dascaliţă - doamna Măriuţa - adună în sufletul ei crâmpeie de amintiri legate de nenopţile lui Ghiţă, atunci când nu avea voie să lovească mai tare ceaşca de ceai de farfurie, nici, Doamne fereşte, să îl supere cu vreo întrebare: „mâine iei cămaşa albastră, vrei sa ţi-o calc?” sau mai rău: “Vilma, iapa noastră trebuie dusă la potcovar... ” Intră încet în pat, prin spatele scaunului de la biroul lui, unde viaţă îşi rînduia alte reguli. Ce gândea Mama Elena? „Sunt aproape treizeci de ani de când Ghiţă e la noi în casă. Cu bune, cu rele, a facut şcoala asta mare, două etaje către avlia bisericii. Dacă era altă formă de om, îl asculta pe Cornel, fie iertat săracul, şi făceau comerţ cu cai. Câştiga într-o toamnă cât câştiga el în câte douazeci de ani. Ce gânduri m-apucă, Doamne! Sau cu prăvălia. Se strâmba, când pleca dupa marfă. Atâta o ştiut. Lauta, clasa, acolo era viaţa lui. Şi corul. Mă cam doare şi rinichiul stâng, dar acu stau, doară n-au să iasă cu licea…” Şi, în aşteptările de început, numai ce Şandru se apropie de ele, o bate pe umăr pe mama Elena şi le şopteşte, tare la amândouă:

86

– Veniţi, iuta, să mă iertaţi, Vilma iapa noastră a căzut pe partea dinspre magazia de sare, tare mi-i că trebuie chemat doctorul. Femeile se uitară speriate una la alta de spaima iepei dar şi de aşteptarea serbării. Ochii lor se împreunară, nici una nu zicea nimic. – Lasă, mamă Elena, fii tu bună şi stai să-l asculţi pe Ghiţă, eu am citit cuvântarea lui într-o noapte, după ce a adormit. Stai şi o ascultă şi dumitale. Cu discreția numai de ea ştiută, se ridică de pe scaun şi, în urma lui Şandru, porni să mai îndrepte ceva la casă. Ochii erau atenţi la intrarea lui Ghiţă Usonescu în sala de clasă aranjată festiv. Avea în mâna dreaptă foile, scrise ordonat, semnul de mulţumire pentru onoarea ce i se făcuse. În mâna stângă, foaia Diecezană a Eparhiei ortodoxe Române a Caransebeșului, care anunţă distincţia primită de învățătorul Gheorghe Usonescu, în prezent, subrevizor de control. Medalia cl. II pentru şcoală. Îşi potrivește ochelarii, verifică ceasul cu lanţ de la piept şi cu voce sigură începe:

Răspuns la serbarea aranjată în februarie 1936 cu Răspuns la serbarea aranjată în februarie 1936 cu Răspuns la serbarea aranjată în februarie 1936 cu Răspuns la serbarea aranjată în februarie 1936 cu ocaziaocaziaocaziaocazia „decoraţiunii mele pe teren şcolar”„decoraţiunii mele pe teren şcolar”„decoraţiunii mele pe teren şcolar”„decoraţiunii mele pe teren şcolar”

Stimaţilor Domni! Onorată asistenţă!

Prin muncă la izbândă şi înălţare, iară prin cultură la libertate.

Aceasta să ne fie aghiasma noastră, acesta să ne fie punctul de mânecare al activităţii noastre, atât timp cât puterile fizice şi spirituale ne servesc.

Domnilor!

Adânc impresionat şi emoţionat de ceea ce ochii îmi văd, vă rog să treceţi cu vederea

dacă în răspunsul pe care vi-l dau nu voi fi destul de precis. I. Domnilor. Chiar în toamna anului acestuia, 1936, se împlinesc 35 de ani de când Venerabilul Consistoriu Diecezan din Caransebeş m’au numit ca învăţător provizor în comuna Temereşti, lângă Făget. II. În toamna anului 1903, am fost transferat de către acelaşi venerabil Consistoriu la o şcoală nou înfiinţată de la Mănăstirea Sf. Gheorghe şi Berecuţa, la românii atunci dezbinaţi de către sârbi. Aici, timp de 4 ani am căutat a infiltra sentimentul naţional român între tineri şi bătrâni, contra sentimentului şovăelnic sârbesc, prin muncă încordată, şcolară şi extraşcolară, cu atâta vehemenţă încât în iarna anului 1905 am fost scos cu şapte jandarmi unguri din şcoala pe care o ocupasem cu coriştii.

87

III. Divinitatea, puterea Dumnezeiască, însă a voit ca în toamna anului 1907 să fiu numit la şcoala comunală de aici, e drept cu salar mai mare, însă cu sentimentul naţional de român sufocat. Aici, în toamna anului curent, se împlinesc 29 de ani de când - până alaltăieri - alăturea iubitului meu Naş Cristescu, am muncit cu zel şi dragoste în domeniul şcoalei. În acest răstimp am învăţat carte nici mai mult nici mai puţin decât 2.200 elevi. Nopţile nedormite la instruirea corului, zilele petrecute în plină activitate şcolară m’au fost distracţia în aceşti 29 de ani.

Zbuciumările locale şi ambiţia unor persoane a trecutului au căutat să pună văl peste activitatea mea întreprinsă cu zel şi stăruinţă. N-am alarmat lumea prin ziare, n-am făcut zarvă şi n-am trâmbiţat activitatea mea, am lăsat-o la aprecierea timpului.

Şi iată, că în primăvara anului 1934 vine domnul inspector general Dinescu, care, scrutind cu de-amănuntul pretenţia mea culturală, apreciază munca depusă prin cea mai frumoasă recunoştinţă ce un dascăl o poate obţine - decoraţiunea pentru şcoală clasa a II-a.

Iată domnilor, căci prin muncă continuă şi fără şovăială rescumpărarea vine nu de la ai tăi, ci de la cei chemaţi.

Ziua de astăzi, domnilor, este pentru mine a doua zi de fericire din viaţă. Vă îndemn domnilor pe toţi, munciţi cu râvnă, căci recunoaşterea celor chemaţi vă

însoţeşte (urmează mulţumirele fiecărei corporaţiuni în parte şi anume:) 1) Stimate Dle. Notar! Ţin să vă mulţumesc solemn, căci în calitatea Dvoastră de persoană administrativă

aţi binevoit a-mi înmâna actul de decoraţie în mod atât de solemn, măreţ şi înălţător pentru mine. Să trăiţi.

2) Reverend. Dle. Părinte! Dle preşedinte al comitetului şcolar. Am avut fericirea a fi colaboratorul D-voastră un timp îndelungat, ca membru al

comitetului şcolar, iară acum, anii din urmă, în calitate de secretar al acestei corporaţiuni, îndeplinindu-mi conştiincios datoria, al cărei rezultat îl consider satisfăcător când vă văd prezent la praznicul meu, astăzi. Mulţumindu-vă, zic: Să trăiţi!

3) Dle Primar! Onorat consiliu comunal! Sărbătoarea de astăzi nu este numai sărbătoarea mea, ci este sărbătoarea şcolii

noastre şi sărbătoarea comunei. Prin înaltul autograf şi decoraţiunea mea s-a înălţat prestigiul şcoalei, s-a ridicat vaza comunei şi a poporului ei.

Domnilor! În activitatea mea de 29 de ani aici, în mijlocul D-voastră, am avut fericirea să fiu membru al consiliului comunal, în ale cărui şedinţe am căutat să fiu cumpănitor, drept, am căutat ca o măsură a cunoştinţelor mele să apăr interesele acestui popor, din care fac şi eu parte.

N-am avut urâtul obicei de a pitula valoarea oamenilor cinstiţi şi harnici, ci am căutat a-i pune la lumina cunoştinţei de către autorităţile superioare.

Vă rog, chiar şi după îndepărtarea D-voastră din capul comunei, interesele şcoalei să nu le uitaţi, căci această şcoală este strâns legată şi de numele D-voastră. Mulţumindu-vă pentru cuvintele adresate, în numele comunei vă zic: Să trăiţi!

88

4) Dle. Preşedinte al Reuniunii de cântări „Dorul”. Iubite părinte sufletesc! Scumpul meu Naş!

Peste puţin timp se împlinesc 29 de ani de când, în prima zi de rugă din anul 1907, am avut fericirea a te vedea în corul Sfintei Biserici, de aici conducând un grup de cantori - de corişti. Devenind mai târziu „dirijorul” acestui grup, l-am format în societate corală, asigurându-le funcţionarea prin statute aprobate de guvernul maghiar cu titlul „Dorul”. Să trăiţi!

5) Acum mă întorc la voi, iubiţilor colegi. Cu rugămintea solemnă, puneţi toată energia sufletului vostru, toată dragostea

profesională, în slujba neamului instruind, învăţând, îndrumând şi dând creştere morală, religioasă, culturală şi cetăţenească odraslelor încredinţate nouă. Nu vă mărginiţi numai la Abecedar, care este o literă moartă în viaţa şcolară, ci daţi îndrumare elevilor însuşi fiind morali.

Apreciaţi activitatea voastră prin muncă fără şovăire şi fiţi siguri de recunoştinţa şi stima tuturora. Numai muncind ajungem la binemeritata odihnă a pensionării noastre profesionale, spre care cu toţi de la tinereţe tindem.

Dorindu-vă cu dragă inimă această epocă, mulţumindu-vă călduros pentru aranjarea atât de măreaţă a serbării mele de astăzi, îi mulţămesc lui Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să trăiesc această zi.

Frate Ghiţă, Cu ocaziunea numirii tale de subrevizor, primeşte sincerile noastre felicitări. Bunul Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi putere, să poţi învinge toate greutăţile ce vei

întâmpina, iar pentru munca (şi oboseala) prestată să primeşti recunoştinţa cuvenită. Sigiliul se află încă la mine. Când vini să-l preiai? Te îmbrăţişez cu drag, Globucraiova, 18 octombrie 1936

Nicolae Fişteag

89

Era prin `37, vacanţa de vară este pe sfârşite. Mă ridic brusc din pat. În cameră nu era nimeni. Simt aerul răscolit pe

pernele cu feţe tari, ca hârtia. Paşii ei mărunţi, printre paturile înalte, în preajma sărbătorii. Îi simt

privirea caldă de mamă, trecută prin atâtea vârste şi dureri. – Măi copile, ţi-am adus cămaşă curată, ai hainele de la Paşti, pălăria n-o

mai iei că-i cald, cred că nici tată-tu n-o ia când vă duceţi la slujbă. Să nu stai, mami, neculcat până la miezul nopţii, că mâine o să dormi în biserică. Eu rămân cu Froni.

Vorbea singură. Eram cu gândul la momentul când, după slujbă, pe la orele douăsprezece ale prânzului, veneau goştii cu trăsura şi clopotele la gâtul cailor, pe care le auzeam din seara nedormită. Şi sunetul era acelaşi, erau aceiaşi goşti, în câte un an unuia sau altuia îi rămânea doar amintirea, în închinatul de la masa de sub poartă.

Froni, o nemţoaică de la Şumiţa - sat de cehi de lângă Pârvova - venise de marţi seara, cu două zile înainte de joi. Fără să spună nimănui că a intrat în casă, îşi schimba hainele de lucru, lua cheile de la magazii, ştia unde-i sita de cernut, unde-s nucile şi începea. Tăia tăiţăi, spăla farfuriile groase, cu semn de ceară pe fund şi paharele micuţe de vin. Cele pentru ţuică erau deja spălate de Tati. Se purta curat, legată la păr, cu basmaua apretată anume pentru zilele acelea. O dată pe an pleca de lângă ai ei. Se întorcea după trei-patru zile, senină, mulţumită, nimeni n-o întreba de ce a stat atât, toţi ştiau că din primăvară gândul ei era acolo, la rânduiala pe care o regăsea în fiecare an, cu mănunchiul de chei în mână, în casă la Tata Domnu’. – Da du-te, mami, şi tu, îi aud din nou glasul, auzi-i. Tată-tu şi Naşu Cristescu au început... La masa de „sub poartă” Tati şi Naşu stăteau la un capăt şi celălalt. Între ei, Popa Mişu, Dascălul Ilie şi notarul Pavel. Naşu ţinea sticla înclinată în poziţie de lucru, iar ceilalţi paharele puţin ridicate. În spatele lor, viţă agăţătoare, în faţă „regina nopţii” şi două sticle goale. „De cincizeci de ani, dragilor mei, de 8 septembrie, la Ruga de la Mehadica nu a plouat”. Fură primele cuvinte, după ce Iancu Pepa strânse migălos burduful de la aparatul de fotografiat. Îl luase cu el în graba artistului, de sărbători, pentru casa lui Dom’văţător. Nu-i putea spune decât aşa. Îl vedea la tablă cu ochii ficşi spre ei, de luni până sâmbătă, şi iarăşi de luni până sâmbătă.

„Hai să ne mai împăcăm o dată şi mai zi, naşule, cum ai zis!”. Şi sunetul închinării rămânea deasupra pânzei de pe „masa de sub poartă”, unde începea sărbătoarea. Gangul larg, betonat, cu tavanul din grinzi de lemn lăcuite şi bănci cu spetează, acoperite cu pături din păr de cămilă, de la mama Elena Berceanu.

90

Se pregăteau să plece spre avlia bisericii, unde trebuia aranjată bina pentru muzicanţi. Întâi ieşi pe poartă Tata Domnu’. Naşu Cristescu şi ceilalţi trei mergeau într-un singur rând.

– La Reşiţa, spuse Tati, când am turnat clopotul cel mare, prin `916, am stat lângă Liegel patru zile. I-am dus cinci litri de ţuică. Să mi-l torni în „ghe-dur”, să nu fie în „mol”, că o veni vremea să nu mai fim sub străini.

Făcuse un pas înaintea celorlalţi. „Bună ziua Dom’văţător”, „fi ţi cuminţi că trece Tata Domnu!”

– A plecat trăsura după muzicanţi? întrebă popa Mişu, întorcându-şi involuntar capul spre casă, numărând în gând orele rămase până seara. Luna de-o fi cu coarnele în sus, mâine-i vreme bună. Trei zile şi trei nopţi să cânte muzicanţii din Armeniş şi Ioşca al nostru!

Prima zi. Utrenia de dimineaţă, popa Mişu o făcea cu repezeală, să nu ţină prea mult

oamenii în biserică, treburile de azi fiind mult mai importante. Era, de fapt, o repetiţie pentru slujba mare, înainte de care nu îndrăznea să-şi potolească sufletul cu o ţuică, două, până la uitare...

Strana din dreapta avea patru locuri. Primul al lui Dom’văţător - Tata Domnu’, cum îi spuneau toţi, al doilea al lui Naşu Cristescu şi apoi alţi doi cantori.

Eu, în picioare lângă strană, urmăream grosimea filelor rămase, ştiind că după „Fie numele Domnului binecuvântat” se apropie sfârşitul slujbei. Mirosul de ceară şi fumul de lumânare petreceau una după alta foile bisericeşti şi chipurile aproape uitate, care trebuiau să vină, acum la doisprezece.

Avlia - curtea dintre biserică şi zidul şcolii. Necălcată, iarba aştepta jocul de după-amiază. În stânga, o platformă din lemn, bina, înălţată pe o schelă de trei-patru metri, protejată cu o bară laterală.

Către patru, cei şase muzicanţi din Armeniş îl aşteptau pe Ioşca, taragotistul, copil din sat, pe care Tata îl auzise prima oară cântand la fluier la şapte ani. „Să-l iei acasă peste iarnă, să-i dai să mănânce, să-l ţii la cald, dă-i abecedarul şi mi-l aduci la Paşti”.

La cincisprezece ani, îi dăruise taragotul. Şi din acel an se născuse acolo, între dealuri, vie, sufletul lui, cu adevărat,

„brâul”. Iosif Mihu ridica taragotul, poate îi venea mai uşor să sufle, poate-l

îndrepta spre înălţimile de unde a cules atâtea triluri, ţinând ochii închişi şi

91

numai din când îi deschidea, şi-i arunca în mijlocul horei. Iarăşi îi închidea, probabil chemând depărtările.

Pe uliţa mare, peste drum de avlie, turtarii îşi montau tarabele anume pentru zilele acelea.

Trei scânduri lungi, cu speteaza spre pieptul vânzătorului, învelite în cearceafuri cu dunga rămasă de la călcat, unele aranjate numai după ce jocul începea, ca nu cumva praful ridicat de cei veniţi la slujbă să le strice rânduiala.

Figurinele colorate aveau în mijloc un ciob pătrat de oglindă, le vindeau cu şase-opt lei bucata, banii îi adunau în cutii de tablă cu capac, dosite după pânză. Nu serveau decât cu şerveţelul în mână.

Băiatul cumpăra turta, mai ales în formă de inimă şi i-o dăruia fetei, care la Paşti îi strecura în mână, mai pe furiş, un ou roşu ascuns în sân. Treceau unii pe lângă alţii, aşa, ca din întâmplare, ca şi cum schimbul nu trebuia să-l ştie nimeni şi n-avea cum să-l afle decât atunci, la vârsta pânzelor albe, cusute noaptea la lumânare, peste pielea feciorelnică, peste umerii de lună nouă, „răspunde lună când te strig, de ce anul ăsta n-a venit, unde-i lună, de ce taci... ”

Ora douăsprezece. Vin trăsurile. Clopotele îngrămădite la gâtul cailor. Gazdele nu că trebuiau să fie în stradă, ci, de fapt, erau. „Bună frate, bună soro! Mă ce copil mare şi frumos avem noi”, „Bună Froni, bată-te norocul Froni, bine că eşti aici, vino să te îmbrăţişez”, de parcă rândul lui Mami Tuţi şi al lui Tati era mai pe urmă şi nimeni înaintea ei în această casă, ca şi cum rânduielile veneau dinspre curtea betonată, pereţii cu fotografiile de nuntă, candela aprinsă tot timpul deasupra unui anume chip, pantofii lăsaţi la intrare, unii pentru magazii, alţii pentru curte...

Se aşeză la „masa de sub poartă”, părinţii de o parte, fetele şi băieţii de cealaltă; acolo este umbra mare şi locul larg, dar, nu numai atât, din stradă se aud muzicanţii în drum spre jocul de la ora patru.

Trecuse vârsta copilăriei, ochii ne scânteiază de şoaptele lor calde, în spatele nostru, dar nu într-atât de şoptite încât să nu le auzim şi noi. „N-ar fi rău, soră dragă”, „să fie ei sănătoşi... ”

De afară, taragotul. Şi-năuntru camerele se umplu de tinereţea lor. Fetele o aleg pe cea din faţă. În cele două oglinzi cu sfeşnice glisante, broderia din jurul gâtului lung şi subţire ascundea medalioane gravate, minuscule şi neobservate fleacuri...

În prag, Mami Tuţi le mai potoleşte din graba plecatului: „Da mai staţi puţin, că-i ruşinea satului să călcaţi primii iarba în avlie. Să se ducă mai întâi lumea multă şi după aia vă duceţi voi. Vă duceţi mamă, că nu vă opreşte nima.”

92

Bătea clopotul opt seara şi taragotul lui Ioşca suna mai tare decât dangătul; şi clopotul bătea, şi iarba călcată în paşi „de doi” ca focul stins ...şase, şapte, opt.

Se ridica luna albă, lumina tot, nici o adiere nu strica rânduiala jucătorilor, nimeni nu pleca niciunde şi, deodată, nucul din avlie se-nfrunzi cu arătătoare de ceas şi deveni un orologiu bătrân; la fiecare bătaie a lui, pământul din locul acela îşi mai trăia aducerile aminte pentru nicăieriul şi niciodată a lui Tata Domnu’, nea Pavel Broncaşu, Doamna Dăscăli ţă, Tatiana....

„Banda” lui Moş Pavel, cu cei cinci copii, primarul Costa din Armeniş şi Ioşca, în drum spre avlie, se oprea să cânte zece minute la masa lui Dom’văţător. – Uico Pavele, spune Ioşca, fii bun şi spune-le la copii, să nu creadă goştii cumva că ar trebui să ne pună în pălărie vreun ban. Să faceţi cum zic eu.

Îşi strânseseră viorile la piept. Costa făcu un pas înainte. „Nu, nu, nicidăcum să nu primim, facem cum a zis Ioşca, gata, Dom’văţător e de-al nostru”.

Muzica lor ne opri din mâncat şi din băut şi niciodată n-am ştiut cum i-au plătit pe muzicanţi, dar am ţinut minte că la noi la masă, sub poarta mare, nu se întindea pălăria printre meseni.

Era fericit Ghiţă, dascălul, în ziua aceea. Casa îi era plină. Îi fulgeră un gând, pe care-l auzise într-o duminecă la Sfânta Liturghie. „Familia este biserica de acasă”. Aşa e Doamne, lasă-mi puterea să-i strâng în jurul mesei, iartă-mă când îţi cer prea mult, vezi sufletul meu înnegrit de moartea fetei mele şi ajută-mă să înţeleg că a fost voia Ta. ...Că ea nu e cu mine, că ea e cu Tine.

O larmă veselă îi întrerupse gândurile, ca şi cum cineva l-ar fi tras de mânecă şi l-ar fi împins, înapoi, în tumultul lumii.

Primaşul Costa venise fără vioară. Colinda cu muzicanţii prin sat, nu pusese mâna pe arcuş de când îi murise copilul. Se lăsase de cântat. Să fi fost mult după şapte seara, când tot grupul, în curte, se aşeză la masă. Cu o mână ţineau instrumentele, cu cealaltă paharul încă gol.

Ghiţă îi simţi cel mai bine necazul şi, cu glas ferm, îl cheamă: „Vino Costo în magazie să bem o ţuică.”

Uşa rămăsese deschisă, ei doi, aşezaţi fiecare pe câte un scaun vechi, tăceau.

– Dom’văţător, nu faceţi bine să aduceţi lauta dumneavoastră, numai s-o-ncord, că pe a mea n-am mai pus mâna de patru ani.

Fără să spună un cuvânt, se ridică, îl privi o clipă fix, nu spuse nimic şi, peste câteva minute, se întoarse cu vioara sub braţ. Se opri în uşă, ochii lui primiseră ceva din strălucirea celorlalţi.

93

Primaşul strângea paharul în mână, l-ar fi spart dacă nu-i era ruşine de Mami Tuţi.

„Costo, Costo, mai bine mureai tu”. Plângea şi vorbea singur. Apucă vioara cu amândouă mâinile, o struni, trecând cu degetele peste

coarde, arcuşul era alături, pe „lada mare”, cu hamurile bune şi inele din os de elefant.

Se uită la el, se uită la dascălul care tăcea cu paharul de ţuică în mână, faţa i se crispă, strânse în palmă vioara şi, tremurând, zise:

– Dom’văţător, să mă ierte Dumnezeu, dacă greşesc, lăsaţi-mă să probesc puţin lauta asta, că e veche şi mi-e tare drag de ea.

Privi în jos, văzu urma soarelui de septembrie pe podeaua magaziei şi pe picioarele lui Tata Domnu. Frigurile şi vraja cântecului îl cuprinseră tot, ca o boală veche, dureroasă.

– Cântă Costo, cântă! Plângând şi cu ochii către Dom’văţător, îşi descarcă sufletul de atâta

înăbuşire, de atâta necântec, de atâta amar de suferinţă. Câţiva din curte întoarseră capul spre magazie. Ghiţă simţi o explozie de

bucurie în suflet, parcă acum, acolo, mâna fetei lui, mutate la Domnul, îl împingea să facă gestul. Îl luă de subţiori şi se îndreptară spre masa goştilor.

Muzicanţii s-au oprit. De la „Doina” pe care o începuseră, când ei ieşeau din magazie, au trecut la cel mai straşnic „De doi”, cu atâtea înflorituri şi cu atâta pasiune încât contrabasul uitase să reia acompaniamentul.

– Ce stai mă, trage şi tu, strigă Moş Pavel, nu vezi că a înviat Costa cu lauta lui Dom’văţător!

Spre ziuă, Tata Domnu’ ne aştepta în camera de lângă poartă. O oală mare cu ţuică era pregătită şi pusă pe foc atunci când ne auzea venind.

– Cum de nu s-a răcit toată noaptea, uite-l pe Dom’văţător în cămaşa de noapte, nu se arată să nu ne strice voia. Puiu şi Dodo continuau brâul pe betonul curţii, îl jucau numai ei, fără fete; le sclipeau ochii de bucurie şi, din când în când, îi ridicau spre perechea de dincolo.

„Lasă-i să se simtă bine, că noi printre ei le-am strica rânduiala şi s-ar ruşina.”

„Vezi să fie pahare destule la copii.” Gălăgia noastră devenise complice cu şoapta lor. Stăteau pe întuneric,

lăcrămau, dar nu se vedeau unul pe celălalt, ştiam asta. La un timp, spre dimineaţă, Mami Tuţi ieşea în capul celor patru trepţi, cu părul strâns la spate, cu rochia de mătase neagră, grea, broşa-medalion sub gulerul din mătase. Fusta lăsa să i se vadă doar gleznele şi pantofii din şevro negru. Nu purta alte culori.

94

– Să trăiţi, copii, să fi ţi fericiţi, să vă fie de bine, ţucă-le mama de fete, să nu vă fie frig, că staţi şi nu jucaţi.

Îşi împreuna mâinile rugător şi bucuria de pe obraz îi făcea ochii mici şi nimeni nu-i mai vedea lacrima oprită de pleoapele strânse.

„Când v-aţi obosit vă aşteaptă locurile de culcare, căci răsare soarele şi azi o luaţi de la-nceput. Ghiţă, pentru numele lui Dumnezeu - îşi certa bărbatul - nu ţine copiii de vorbă, vine Zachi notarul cu Pontiacul de la Pârvova şi ei n-au dormit nimic.”

Difuzorul era agăţat în teiul de pe marginea trotuarului. Trecuseră

florile, frunzele îngălbenite, în început de toamnă ascundeau sunetul taragotului, cântând „de doiul”, semnul începutului de joc. 8 septembrie se apropia, pregătirile pe la case erau în toi.

Era prin `63, casa noastră era vândută. Noi, în concediu la Eforie Sud.

Mama cu privirea într-o vitrină, din faţa teiului, eu, de treisprezece ani, cu ochii la vitrină, cu urechile la difuzor. Tata, intui dorinţa mamei. Îmi amintesc toate amănuntele. În sufletul lui, începuse dorul. Dorul după ziua întâia de rugă. Numai că-l aud :

– Dacă staţi cu mine să ascultăm jocul, îl cântă Iosif Milu, vă dau o sută de lei să luaţi ce vreţi de la mătăsuri.

Salariul tatălui meu era de aproape şapte sute de lei, deci suma era cât de cât tentantă. Noi două, încremeniserăm. Mama mă strânse de mână, în semn că suntem de acord. Cu ochii spre difuzor, unduirile cântării îi înfiorară fiinţa.

Viaţa, care toacă aproape tot, nu a reuşit să înăbuşe seva ascunsă între zăbrelele sufletului, care nu mai avea pe „acasă”.

Melodia s-a terminat. În timp ce-i dădea suta de lei mamei, dintr-un buzunar ascuns al vestei lui, absent în materialitatea gestului, începe şi spune: „Să veniţi Domnu̕ Tuţi, când vreţi, la Rugă la Megica, noi vă primim cu drag. De ce n-aţi mai venit de aproape zece ani?”, ce să-i fi răspuns: Mulţumesc Călină, dar la ce să vin? Eu nu mai am casă!

95

– Ce zi, Mami Tuţi, zicea a doua zi de rugă. Sărut mâna fetelor, uşile maşinii sunt deschise. Salută cu un gest larg, scoţându-şi pălăria de pai bej cu panglica lată din rips în tonul vestei cu carouri. Păşea elegant. Nimic nu-i deranja dunga pantalonilor, nici măcar cele cinci ore de şofat. Domnul Zachi. Soarele răsfăţa Pontiacul decapotabil, tapiţat cu piele, cu motor în şase cilindri şi roata de rezervă prinsă în spate, sub capota pliată anume pentru plimbarea până în capul satului, spre Luncaviţa.

Invită trei copii şi doua fete. „Ne întoarcem aici” zise, toţi tăcură. Pentru că le curma o bucurie, încetini şi-şi întoarse pe jumatate capul, „e prea strâmt locul aici nene Zachi” şi glasul şoptit al fetei îl muie din nou. Acceleră, praful ridicându-se şi mai tare „la dus” pentru ca, peste câţiva zeci de ani, „la întors”, să se aştearnă pe luciul aripilor din metal şi să ia culoarea verzuie a sepiei şi forma chipurilor celor ce-l aşteptau să-i ducă la celălalt început de sat...

Iarba din avlie, pe jumatate călcată. Azi e rândul goştilor la joc, „ce-o mai

fi de ea mâine seară”, şi Nicolae de la Cuptoare, neamul dascălului Cristescu, deschide brâul; „uite-o pe Ana, fata lui Ursulescu ăl înstărit - de la Prigor, cu ciupagul aşa luminos de parcă-i viu. Îi prietenă tare bună cu Mărie a mea, de vârsta ei; s-au dus una la alta toată vara să-şi facă modele de negeie, dar a naibii Ana nu i-o arătat şi formele astea care le poartă acum pe la joc.”

Flori pe cămăşi, flori în cântecul moşilor şi moşilor lor, în acelaşi cerc al jocului care nu are capăt şi nu are sfârşit.

Ochii muzicanţilor mereu spre uşă, ştiind ce-i aşteaptă până seara, cu atâta potop de omenire, căutând să-şi mai potolească „eforturile” şi pentru a treia zi, în afară de Costa şi Ioşca ce se întreceau în patima lor de muzicanţi, unul cu taragotul mereu spre cerul senin ca ieri, cu ochii lui mai mult închişi, iar celălalt, posedat, cu urechea pe vioară, privind din când în cand spre Ioşca. Îi ghicea noile triluri pe care le scotea mereu altfel la aceleaşi jocuri.

Lângă muzicanţi, Şandru - mereu beat - striga la fiecare început de cântec: „Pavele, îţi sparg broanca şi sar cu ea jos. Ioşco, Ioşco adă mâna să ţi-o ţuc. Ioşco, lasă-mă şi pe mine numai o dată să suflu în viaţa pe care-o porţi tu în mână!”

Pavel broncaşu - îl chema ca pe tatăl lui - îşi îmbrăţişa „udubala” de laută - era cât cinci-şase viori - şi, plângător, îl ruga cu mâinile împreunate „mă, Şandrule, mă nenoroceşti, Şandrule. Îţi dau de băut, du-te de aici, lasă-ne, mă, să cântăm, la negeie îi păcat să faci lucrul ăsta, Şandrule, vezi că nea Ion Puichiţă ţâne scara, dă-te jos, fii bun Şandrule, tu eşti om bun şi de suflet, nu mă omorî cu zile!”

96

„M ă - răspundea glasul lui Şandru - n-am nimic cu tine, cu broanca ta am mă, şi tu din Armeniş nu mă dai jos de lângă Ioşca al meu, care-i din satul ăsta cu mine, mă, ai înţăles?”

„Şandrule, taci, mă, că te ducem acasă, tu ştii că la negeie n-ai voie sa te-mbeţi, mă prostule, tu nu vezi cum se uită goştii la tine, amărâtule!”

Şi broanca lui Pavel îşi relua meseria de „glas gros”, pe care Ioşca şi Costa îşi aşezau mai bine toată priceperea lor, toată bucuria şi fericirea celor care jucau şi se uitau spre ei...

Balul din seara a doua îl deschidea Ioşca, aflat în faţa sălii mari a lui Tudor Bulzu, cu o doină, iar când perechile erau deja adunate, se întorcea spre intrare, păşea încet şi cânta. Toţi îl urmau în paşi de joc; cât de drag le era fetelor să-şi simtă mâna în mâna băiatului, cât de drag le era bătrânilor să-i vadă, să-i aibă.

În fundul sălii, muzicanţii transformaseră scena în loc de cântat. Era o masă acoperită cu o pânză cusută, la care Mitru Birou stătea cu capul pe ea şi urechea lângă taragot. Se minuna cum i se potriveşte sufletul cu degetele pe acest lemn curat de trandafir, nu ştia ce-i mai important, sufletul sau degetele.

„Ioşco, Ioşco, mai poţi, că eu am tăbărât uitându-mă la tine?” Îl îmbie cu un pahar de vin şi, în timp ce făcu câteva minute de pauză,

glasul cald şi puţin răguşit al taragotistului apucă să zică: „M ă, Şandru ăsta nu ştiu ce tot are cu broncaşu lui Moş Pavel că nici aici

nu-i dă pace, nu-i destul că l-o otrăvit în avlie?” „Păi tu eşti vina, că l-ai zăpăcit, nu vezi că ţie o vrut să-ţi sărute mâna

acolo, la joc, cu tine n-are nimic.” „Mitre, îmi spuse mie, du-te la Dom’văţător şi vezi care din voi îl duceţi acasă pe Şandru, că dacă vine lângă mine mă ţucă pe mână de nu mai pot cânta.” Când o luam spre Poiana Mărului, încă de pe şoseaua care părăsea Oţelul Roşu, adulmecam mirosul de păstrăvi prăjiţi, pe care Uica Simionică mi-i aducea de la păstrăvărie. Îi învelea în urzici proaspete, pe fiecare în parte, şi-i aşeza cu grijă într-o pungă de rafie. Prin 1976, ţin minte, am fost invitaţi la Casa de vânătoare de familia Cocârlă, tot din zonă. Trandafir Cocârlă, îi spuneam Nenea Firu, fost ministru în două rânduri la ministerul energiei, un om de o modestie mai puţin întâlnită, împreună cu doamna lui, Ana, învăţătoare, erau prieteni buni cu părinţii mei.

97

Roşeam toată când salutam: „sărutmâna, Nenea Firu”. El mă lua lângă el şi numai ce-l auzeam: „A fi domn e o întâmplare, a fi om îi lucru mare.” Fratele lui, poştaş în Zărveşti, urca zilnic pe jos cu poşta şi veştile. Când s-a dezvelit şi sfinţit bustul lui Trandafir Cocârlă, în mijlocul satului, târziu spre 2000, la masa de pomenire s-a făcut să stau lângă fratele lui, rămas în viaţă, poştaşul. Purta costum naţional autentic, din tinereţe, cu ciucuri la cămaşă. Mâinile butucănoase şi aspre turnau ţuică de pomenire pentru „fraci-miu”. „Să ascultaţi ce zâce moşu. O viaţă am fost poştari. Da’ acu mi’s sângur. Toţi muriră. Să vă ferească, dragii mei, bunul Dumnezeu de singurătate. Că-i grea boală...” Mă întorc la Casa de vânătoare... Sâmbătă, chef cu masă, era ziua cuiva. Muzicanţii din Caransebeş prezenţi. Tită cu banda lui. Graşi, frumoşi, curaţi, să nu le ajungi la nas. Cu taragoate şi acordeoane. Aveam vârsta când nu-mi plăcea să stau lângă cei mari. Începusem cu micile mele visuri de domnişoară. Oricum, scena cu tatăl meu şi cu Tită n-am s-o uit niciodată. Era pe atunci un primar, Magda, în Caransebeş. Muzicanţii ţineau de epoca lui... Cheful era pe la mijloc, când Traian, paznicul de la păstrăvărie, prezent şi el, cu costum nou (era de fapt şi soţul uneia dintre bucătărese), puţin trosnit - ca tot omul, după miezul nopţii se apropie de de masa cântăreţilor. „Domn’Tită, fii bun, cântă-mi şi mie una de-a noastră.” Deodată, şeful, mai marele dintre muzicanţi, se ridică în picioare şi îşi îndreaptă degetul arătător spre pieptul bietului Traian. Gâtul gras, burta, ghiulurile, lanţul de la gât, toate îl copleşiseră pe păstrăvar.

– Ascultă tu, să ţii minte, eu nu cânt decât de la Magda-n sus!

98

Ne-am pozat împreună într-un sfârşit de august; venisem în vacanţă, înainte de ultimul an de liceu. Braţul drept mi-l sprijineam de umărul lui, el cânta la taragot, îmbrăcat în cămaşa lungă, cu izmană albă din cânepă şi bumbac, laibăr negru de lână şi pălărie pe cap. Avea în croiala mânecilor o bandă lată, peste încheietura mâinii, să nu-l împiedice la cântat. Poate anii copilăriei lui cu sora mea Anica, dusă dintre noi, îl făcea doar să dea şi să nu ceară nimic. Fotograful îşi strânsese de mult aparatul şi el cânta în continuare. Îl aud şi acum dupa patruzeci şi trei de ani şi-l văd în dimineaţa celei de-a treia zi sub fereastra „casei de la vale”, unde dormeam cu invitaţii mei, colegi de şcoală primară. Am sărit brusc din pat. Era şase dimineaţa. M-am uitat prin oblon şi, deodată, îl aud. Ţinea taragotul îndreptat spre geamul meu, cânta o doina cu ochii închişi. Atunci, acest cântec plămădit numai de el, a intrat prin toate fibrele în sufletul meu, ca un talisman în formă de lumină şi de triluri. Ni s-au întâlnit ochii, după care, parcă ar fi cules ceva din gândul meu, s-a închis în universul lui şi mi-a povestit, din nou, şi mai mult, ceea ce nu am reuşit toată viaţa să tălmăcesc. Camerele acelea nu erau locuite de nimeni tot anul. În ele nu era nimic altceva, decât nişte cărţi vechi, dicţionare ungureşti, reviste „Tolnai Vilaglapja” şi câteva priciuri cu pături groase, pe care dormeam două-trei nopţi pe an. Înainte de ultimul examen, la Bucureşti, mi-era dor de mirosul timpului ţinut în loc, de umezeala camerei, de foile lipite una de alta şi de coperţile din piele veche şi roasă; această „casă de la vale” era locul unde nimeni nu avea dreptul să-mi fure anii, nici măcar memoria pământului celor duşi. Aveam câteva păhărele pregătite de mama, o sticlă cu ţuică, rostul lor nefiind pentru plăcerea băutului, ci de dragul de a închina între vorbe şi destăinuiri. Simţeam gândul ei, iar ochii mi se opreau pe damigeana lăsată de tatăl meu acolo, lângă lăzi, şi, de câte ori o vedeam, ştiam că nu-i pusă ea degeaba. „Îţi mulţumesc, dascăl cumpătat şi drept, că mi-ai spus aceste lucruri fără vorbe şi fără întrebări... ” Într-un târziu, o vorbă a cuiva mi-i adusese frumoşi şi tineri dinainte. „Vă făcea un pachet Doamna Dăscăli ţă. Eraţi la armată. Prin `40 să fi fost. Ea punea prăjituri şi gemuri. Tata Domnu, aspru, în bucătărie, fără un cuvânt, se apropie de masă, luă cutia mare din carton, o îndemnă s-o desfacă şi s-o golească sub privirea lui. S-o ierte bunul Dumnezeu, că suflet mare avea.” „Să-i dai turtă de mălai, să se-nveţe când nu-i.” Golea prăjiturile şi, odată cu ele, două şiruri de lacrimi pe faţa lui. Doamna nu le vedea că se uita în jos, numai eu rămăsesem cu mâna la gură, a mirare şi durere pentru el. Pierduse patru copii, Anica, s-o odihnească pământul, la

99

optsprezece ani; n-aţi rămas decât dumneavoastră, dus la Bucureşti, la şcoală... Şi-i şiroiau lacrimile, numai eu le-am văzut. „Tu nu ştii cum îi la armată, îi spuse într-un timp. El are, dar dacă altul n-are, nu-i bine, că pe front îs alte legi ca acasă.” S-au trezit şi ceilalţi, au venit cu tava la geam. „Mai avem de lucru până as’tară, destul, ajunge, nu mai bem, că dac-o ţinem aşa ia foc căldarea de pe acum!” „Da, căldarea cu ţuică fiartă din ziua a treia... ” Înainte de masa de prânz, Ion Buru, - mergeam cu el când eram mici la Corbelă să mâncăm fasole cu mămăligă, „nu mânca acasă, prostule, ne aşteaptă cu fasolea" - se apropie, cu un pahar de ţuică în mână, de Tata Domnu. „Dom’revizor, este adevărat că Ioşca a făcut şcoala primară cu dumneavoastră?" „Da, la mine a fost în clasa întâi primară, a fost de-o vârstă cu... ” Şi ochii i se umplură de lacrimi cu gândul la Anica. „A fost un copil talentat, a fost, a fost... ” şi, între timp, îşi ştergea cu dosul palmei faţa, „apoi i-am cumpărat, la fanfară, prin `921, un taragot cu care cântă şi acum.” Cu buzele tremurânde, dascălul, care purta în suflet pe acest copil talentat din motive ştiute şi neştiute de el şi de nimeni, a strâns în mână sticla, pregătit să toarne celorlalţi şi, închinând, a ridicat paharul „Pentru fericirea voastră, copii, şi a lui... ” N-am înţeles atunci dacă durerea sau talentul lui Iosif Milu a fost acel „ceva” care s-a strecurat în sufletul meu, mult mai târziu am putut alege între ele. – Ghiţă, da’ mai îmbie copiii la mâncare, la prăjituri, ţucă-i mama, luaţi şi mâncaţi, că astăzi e rândul vostru la joc, şi-n gândul lui Mami Tuţi mai cântau muzicanţii pe care-i trimitea, în dimineaţa a treia, pentru copiii din „casa de la vale”. Goştii care stau a treia zi sunt ai satului, nu mai sunt străini, voi, cu mama, sunteţi ai noştri, dac-om avea de lucru, mâine, mergem toţi la grădină la zăvoară... Nu zicea niciodată Lunca, unde avea pământ, ci zicea, cu taină, „la zăvoară”. Pe scaunul de piatră din chioşc, Anica stătea vara. Dupa ce ea nu mai era, mama venea să ude roşiile, să facă ceva pentru sufletul celei duse. Într-o noapte o visă numai bube pe braţe. „Să nu mai plângi, Doamnă Dăscăli ţă, că lacrimile dumitale sunt bubele de pe mâna domnişoarei Anica.” N-a mai plâns. A rămas cu ochii ei curaţi, verzi, luminoşi, fără lacrimi, fără dureri, fără bucurii. Nu văzuse că dascălul era cu ochii umezi, dar, dacă ar fi văzut, s-ar fi prefăcut că nu observă. De acum, nu mai avea cu ce să se trădeze.

100

„Hai, mâncaţi, nu pierdeţi vremea, spune-le să mănânce că nu vă las să plecaţi la joc.” Jocul de a treia zi era al gazdelor. Se purta „brâul” de către cel mai bătrân. Şi, rând pe rând, se sculau toţi de pe scaunele rânduite în faţa zidului şcolii dinspre avlie; îşi netezeau cu mâna cămăşile la spate şi, cu ochii la cei mai tineri, şi sufletul lor la fel de tânăr: „Hai c-o-nceput brâul... ” Mă chemaseră să mă prind lângă ei şi, la insistenţa lor, intrai al treilea, al patrulea. Urmăream paşii în contratimp, la stânga şi la dreapta mea. În faţa gardului verde al monumentului eroilor din mijlocul avliei, cu degetele mâinii drepte pe buzunarul vestei, tata. Nu scoate nici un cuvânt, se apropie de noi, jucătorii. „Dom’văţător, lăsaţi-l, lăsaţi-l pe Mitruţ lângă noi.” „M ăi oameni buni, eu am o vorbă cu copilul meu pentru casă şi voi nu mă lăsaţi să vorbesc cu el.” Se uită drept în ochii mei, fără să zică vreun cuvânt, „lăsaţi-l Dom' văţător, lăsaţi-l aici”, şi face un semn cu capul spre dreapta unde erau copii de vârsta mea, mai la coadă, şi eu mă desprind şi, prin spatele şirului, ajung lângă Colă Corbelă. Purta opinci şi obiele de lână, îi urmăresc pasul în contratimp şi, fără să vreau, aud în spatele meu. „Vezi tu, Florico, dacă Dom’văţător pe copilul lui nu-l lasă la joc unde nu-i de nasul lui, atunci să ne necăjim că la ai noştri le dă câte una în capul lor ăl prost ca să înveţe carte... S-o ierte Dumnezeu pe Anica, săraca, că i-o uscat sufletul lui Doamna Dăscăli ţa... ” – Jocul acesta să fie de pomană lui Gheorghe a lui Brijbu. Îl face nevastă-sa şi copiii. Dumnezeu să-l ierte! După ce-l anunţă, Moş Pavel îşi aşeză lauta pe umăr, toţi ceilalţi tăcură, iar el cu Ioşca începură o doină. Lângă „bină", nevasta cu batic negru şi lumânare aprinsă. Îi strângea de drag mâna fetei, dar se ruşina de lacrimile soţiei lui Gheorghe, şi-i mai slăbea mâna, dar ea, datoare, se făcea că schimba piciorul şi, pe furiş, fulgera o altă strângere, în taină, să nu o vadă cei ce dădură de pomană. Amesteca prezentul cu trecutul, viaţa cu amintirile. Lacrimile lui Veta şi amintirea lui Gheorghe, care era acum cu ei în avlie, treceau ca un fior prin lanţul mâinilor împreunate din hora întreruptă, străjuit de ochii plânşi. Vreun frate destupă o sticlă de ţuică cu dop din tuluj, turnă pe pământ, toţi rămăseseră tăcuţi între dangătul în „ghe-dur” şi secunda jocului următor. – Mitruţ, ţine cheia de la cămară, du-te şi caută trăgula, trage din vasul ăl din mijloc cât poţi să tragi în trăgulă, beţi ţuica voi copiii ăştia (eram vreo patru) şi ne aduceţi şi nouă ce mai rămâne. Era semnul când căpăraşii, feciorii şi mai

101

vârstnicii care aduceau de zilele acelea muzica în sat, adunau câte un litru cu ceva zahăr şi-l turnau în căldarea mare de aramă. Ardea focul sub ea în colţul avliei, să nu se întindă prea tare. Unul dintre ei, mai vârstnic, gusta din când în când sticlele aduse pe rând. „M ă, Petre las-o dracului de treabă, ai pus prea multă apă, îţi baţi joc de noi, mai avem şi nişte goşti, ne facem de râs. Dom’văţător dacă ne prinde, o aruncă pe jos, uite-aşa, acu bea de la noi, că-i destulă şi să nu te mai prind cu prostii de-astea că nu te mai luăm căpăraş la anu.” Şi trecea ţuica fiartă de la om la femeie şi iarăşi la om, şi iarăşi la fată, „nu beau, Doamne fereşte, mă vede mama, ce zice tata”, „dă-le şi la muzicanţi, asta-i a ta toată Ioşco, n-auzi Ioşco” şi Iosif Milu începea ultimul „De doi”, din seara a treia, pe care numai el ştia să-l cânte cu o aşa patimă şi dăruire, încât Costa îşi rupea şi al patrulea păr de la arcuş, rămânând în mână numai cu „bâtu” de la laută. „Nene Ioşco, mai zî-i, numai un pic, că-ţi aduc toata căldarea, nene Ioşco, te rog” şi ochii Săvetei, mari, negri, îl rugau şi ei. Cu un zâmbet de sus, de pe scenă, îi răspunde „n-aud ce zici Săveto”, cu mâna stângă pâlnie la ureche, în dreapta ţinând taragotul în repaus. Dar el auzea foarte bine tot. Se făcea ca n-aude... s-o mai răsfeţe puţin, sau poate, cine ştie, să mai facă o pauză. „Mă Ioşco, nu mai chinui fata, nu vezi că Tudor o ţine ca legată de sub braţ şi nu mă ţine şi pe mine în loc”, zise Iosâm Ganţ, dar taragotistul din nou „parcă tot pe Săveta o auzâi mai bine decât pe tine, căpăraşule” şi ridică iarăşi taragotul în sus la lumina lunii, la „doiul de pe urmă”. Intraseră trilurile în galbenul frunzelor de septembrie şi ispita lor cuprindea începutul celuilalt septembrie; amândoi, şi fată şi băiat, se simt ca unul, ca-ntr-o oră de dragoste pentru o mie de ani.

102

Anul 1959, la 6 aprilie Avlia era neîncăpătoare. Pământul abia înierbit, cu fir tânăr, îşi primenea, în felul lui tradiţia. Ioniţă Raţec, Mihai Cristescu, Gaita Mitru, Mitru Floran, Ion Milu, coriştii lui Tata Domnu’, aranjau carul. Pentru drumul de neîntoarcere. Au hotărât să-l conducă până la capătul satului, în urma maşinii cu trupul neînsufleţit. După simţirea lor, în semn de rămas bun. Lângă turnul bisericii, zidit de la pământ pe patru stâlpi, doi bărbaţi, îmbătrâniţi, cu mai mult de douăzeci de ani, vorbeau în şoaptă. – Când Nicolae Riteş a aşezat Crucea de fier în vârful turnului, ţinându-se de ea, a închinat şi beut câte un pahar de vin pentru rege şi episcop. După golire a aruncat paharele jos, la pământ, dintre cari paharul pentru rege s-a spart. Aşa spun bătrânii cei ce ştiu şi au aflat acestea. A fost la 15 august 1857, când Rege şi Împărat era Franz Iosef I. Presemn al prăbuşirii imperiului său. Tata Domnu’ nici nu era născut. Uită-te la carul acesta, care leagă lumile, pleacă acum cu el în lumea umbrelor. Acolo îl aşteaptă Anica şi doamna dăscăli ţă, fie iertate. A avut şi el imperiul lui. Cărarea dascălului... Mitru Floran se apropie de ei şi aude totul. Sub geană iscă o lacrimă. Într-un ton grav, pe melodie necunoscută, numai că începe: „Printre crengi scânteie stele Farmec dând cărării strâmte Şi afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte.” Crâsnicul începu să tragă clopotele. Feciorii scoaseră din biserică prapurii, crucea să se aşeze în faţa boilor. Albi, împodobiţi cu covoare, flori şi clopoţei, zvon, cum îi mai spune pe aici, întruchipând truda şi sacrificiul, dar şi bunătatea şi blândeţea, aşteptau pornirea. Cu frâiele în mână era Ion Milu, coristul. Două sticle de răchie, de-a veche, stăteau chitite ca de nuntă, într-o străicuţă în mâna lui. – Pornim?, îi întrebă pe cei de lângă el. Era adunat tot satul. Lumea plângea. S-a mai dus un bulgăr de pământ din din avlia lor. Îl duc la oraş, la Timişoara, aproape de fiul lui. Se strecură în spatele carului primaşu Costa, cel care „a înviat” cu lauta lui Dom’văţător. O avea la subţioară, i-o dăduse Domnu Tuţi să mai „zâcă un pic”, de ultimă dată. Ion Milu, cu o mână strunea boii, cu cealaltă uda pământul, de pomană. Costa spinteca durerea cu „de doiul” lui. „Te duci de la noi şi n-ai să mai vii”, „Tata Domnule, laşi Megica ta”, „Strigă clopotele după tine şi tu nu le mai ...”

103

Pătru Orei era acum bărbat în toată firea. Venise la mort cu femeia lui, o chema tot Anica. Ochii înviau în minte orele de la clasă. Cu palma dreaptă o ţinea pe ea, strâns, ba o mai strângea de drag, din când în când. Era fericită. Dar se ruşina într-atâta lume.

Îşi mai ridica ochii de la car şi se mai uita spre el. La Pătru, omul ei.