Congresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815), conferinţă a statelor europene desfăşurată la sfârşitul Războaielor Napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze în Europa. Preocupările majore au fost: realizarea unui echilibru al relaţiilor de forţe între state, fără a ţine seama de particularităţile lingvistice, religioase, de tradiţii ale teritoriilor pe care şi le împărţeau; favorizarea autorităţii tradiţionale, adică forţele feudale, conservatoare şi clericale. Cuvintele cheie ale Congresului au fost "restauraţie" şi "legitimism". Restauraţia consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluţii sau a altor evenimente cu rezonanţă, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora. Şedinţele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Austriei, Klemens von Metternich-Winnerburg, lordul Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franţei, Talleyrand, ţarul Alexandru I şi baronul prusac von Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

Participanţi şi obiective:La Congresul de la Viena au participat delegaţii din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Aşadar soarta Europei este hotărâtă de către delegaţii marilor puteri. Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil şi subtil sub o aparenţă glacială, temperament practic care nu se împiedică de rigiditatea protocolară a diplomaţilor de modă veche. El vrea ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri, şi nu aşteaptă vreo mărire teritorială ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambiţiile hegemonice ale lui Napoleon I. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi delegatul Austriei, prinţul Metternich, diplomat abil şi prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vede echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste. Ambii delegaţi au un adversar puternic: ţarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegaţia rusă aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine Nesselrode. Alexandru se consideră, şi nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliţiei antinapoleoniene. Numai că îşi însuşeşte ambiţiile hegemonice ale învinsului. El doreşte să realizeze o federaţie a statelor europene condusă de el. Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm III, şi ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale ţarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale. Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are şi el un rol secundar în cadrul congresului. Totuşi, reuşeşte să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici şi să se uite că Franţa este o putere învinsă. În cele din urmă obiectivele britanice şi austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european

Deciziile Congresului:După lungi tratative, la 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final al Congresului de la Viena, cel care a reorganizat Europa pe baza unui sistem de tratate.Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:

1

Franţa îşi vede teritoriul redus la frontierele sale din 1789; în plus, are obligaţia de a plăti despăgubiri de război şi de a primi trupele străine care să staţioneze pe teritoriul ei; Regatul Ţărilor de Jos reuneşte Provinciile Unite şi Ţările de Jos Austriece şi trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deşteptării dorinţelor franceze de expansiune; Regatul Prusiei câştigă la vest Westfalia şi Renania, iar la est Pomerania şi devine unul dintre membrii cei mai importanţi ai Confederaţiei Germane; Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria şi primeşte provinciile ilirice, Lombardia şi Veneţia; poziţia sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soţie a lui Napoleon I; Rusia obţine 2/3 din Polonia, inclusiv Varşovia constituite într-un regat autonom al Poloniei, ţarul Rusiei obţinând şi titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obţine Finlanda şi i se recunoştea stăpânirea asupra Basarabiei; Regatul Unit primeşte Colonia Capului, Malta, Ceylon, Insulele Ionice şi insula Hellgoland; în plus, i se recunoaşte suveranitatea asupra Gibraltarului în Spania şi Regatul celor Două Sicilii se produce restauraţia Bourbon-ilor; Statele germane (38) vor fi reunite în Confederaţia Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria; Suedia primeşte Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianţelor antinapoleoniene; Elveţiei i se recunosc independenţa şi neutralitatea veşnică. Consecinţe:Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri, Austria, Prusia, Rusia şi Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorinţele şi aspiraţiile naţiunilor care doreau să-şi creeze state proprii, naţionale, monarhii Prusiei, Austriei şi Rusiei creau Sfânta Alianţă în 1815, un pact de asistenţă mutuală între monarhii absoluţi europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluţionare, şi care până în 1823 a permis împiedicarea tuturor mişcărilor liberale sau naţionale europene. La 26 septembrie 1815, Tratatul "Sfintei Alianţe“, la originea căruia se află ţarul Alexandru I şi care i-a reunit şi pe împăratul Francisc I al Austriei şi pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Chiar dacă textul "Sfintei Alianţe“ este ambiguu şi nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creştine de iubire de oameni şi existenţa unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore. "Aerul mistic" al tratatului a fost sugerat de ţarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimităţii, dar este şi o încercare de raţionalizare a hărţii Europei şi de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase îşi arogă dreptul de a interveni pentru menţinerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena şi să pună sub observaţie Franţa, acea „peşteră de unde suflă vântul ce răspândeşte moartea asupra corpului social“. Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franţei de a-şi impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securităţii europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută,

2

constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituţia Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens în sensul de a-şi respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor graniţe şi în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influenţă în accepţiunea modernă a sintagmei. Consensul marilor puteri, respectiv Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menţinerea echilibrului de forţe în Europa şi pe acest fond, asigurarea stabilităţii şi păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internaţional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Naţiunilor iar ulterior a Organizaţiei Naţiunilor Unite

3