Conferința de la Potsdam

Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman.

Stalin, Churchill și Truman— și Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiționată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinței s-au aflat și problemele ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor războiului.

Participanți Uniunea Sovietică, reprezentată de Iosif Vissarionovici Stalin. El a sosit la conferință cu o zi întârziere, motivând că a fost reținut de anumite "afaceri oficiale", care ar fi solicitat întreaga sa atenție; de fapt, se pare că a suferit un preinfarct.

Regatul Unit, reprezentat de Winston Churchill și, mai apoi, de Clement Attlee.Rezultatele alegerilor generale din Anglia au devenit cunoscute în timpul conferinței. Ca urmare a înfrângerii suferite de Partidul Conservator în fața Partidului Laburist, Attlee a preluat șefia delegației britanice.

Statele Unite ale Americii, reprezentate de nou-instalatul președinte Harry S. Truman. Stalin a propus ca Truman să fie președintele conferinței, ca singurul șef de stat prezent la întâlnire, propunere acceptată de Churchill.

Hotărârile conferinței Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania. Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea și demonopolizarea țării. Acordul de la Potsdam, care cerea împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de ocupație, (asupra cărora se căzuse de acord, în principiu, la Conferința de la Ialta), ca și împărțirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena. Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști.

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice. Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice. Acordul asupra reparațiilor de război. Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari SUA. La insistențele aliaților occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăți germane, produse industriale și forță de muncă. Până la urmă, izbucnirea Războiului Rece a împiedicat plata întregii sume. Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi.În plus, Aliații au căzut de acord asupra Declarației de la Potsdam în care erau stabiliți termenii capitulării pentru Japonia. Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferințe de pace care avea să fie convocată cât mai repede cu putință. În timp ce granița dintre Polonia și Germania fusese practic determinată de transferurile forțate de populație asupra cărora se căzuse de acord la Potsdam, occidentalii au dorit ca la conferința de pace să fie confirmată linia Oder-Neisse ca un aranjament permanent. Acest aranjament nu a fost însă negociat așa cum s-a stabilit. Ca urmare, granița polono-germană a fost recunoscută prin înțelegeri bilaterale: în 1950 - între RDG și Polonia și în 1990 - între Germania (unită) și Polonia. În perioada războiului rece, acest statut de incertitudine a granițelor a dus la creșterea influenței Uniunii Sovietice asupra Poloniei și Germaniei. Aliații occidentali, în special Churchill, aveau mari suspiciuni în ceea ce privește motivele lui Stalin, care instalase deja guverne comuniste în statele din Europa Centrală aflate sub influența sovietică. Conferința de la Potsdam a fost ultima conferință între aliați. În timpul conferinței, Truman i-a vorbit lui Stalin de "arme noi mai puternice" nespecificate. Stalin care, în mod ironic, știa de existența armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârșitul războiului. Spre sfârșitul conferinței, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenințând-o cu "distrugerea

imediată și totală", fără a menționa bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august). Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferință. În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam a fost reluată problema criminalilor de război: „Criminalii de război, se spune in capitolul al III lea, Germania și indivizii care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind atrocități sau crime de război, vor fi arestați și aduși în fața justiției. Șefii naziști, persoanele influente ale partidului și înalții demnitari ai organizațiilor și instituțiilor naziste, precum și orice alte persoane periculoase pentru ocupanții aliați sau pentru scopurile pe care ei și le propun, vor fi arestate și internate.” În acest scop, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război naziști.

Conferința de la Ialta

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25%.

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.\

Situația “Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei. După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta. Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.) Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin

controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Întâlnirea celor trei lideri a avut loc la Palatul Grand Livadia.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici. Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială: Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese. Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală. Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.

Întâlnirea

Conferinta de la Ialta

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov. Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare. Situația militară la sfârșitul conferinței Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control. Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare. Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova. A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident. Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est. Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru. Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto. Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile. Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Urmările Conferinței de la Yalta

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a

asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite. Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) a fost organizată pentru punerea la punct a unor probleme de importanţă vitală pentru mersul celui de-al doilea război mondial şi organizarea lumii postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul anului 1943.A fost prima întâlnire a "Celor Trei Mari": Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Vissarionovici Stalin.În drum spre capitala iraniană, Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchill s-au oprit la Cairo, unde s-au intâlnit cu Jiang Jieshi (cunoscut şi sub numele de Chiang Kai-Shek). Cu această ocazie, la 27 noiembrie, cei trei au semnat o Declaraţie prin care-şi afirmau hotărârea neclintită de a purta război "pentru a pune capăt agresiunii Japoniei şi de a-l pedepsi pe agresor, fără a tinde prin aceasta la obţinerea unor avantaje pentru ele şi fără să aibă cea mai mică intenţie de extindere a teritoriilor lor". În centrul dezbaterilor Conferinţei de la Teheran au fost problemele militare. S-a discutat despre statutul postbelic al Germaniei care, potrivit lui Roosevelt, trebuia împărţită în cinci state autonome, respectiv: 1 - Prusia, 2 - Hanovra, 3 - Saxonia şi regiunea Leipzig, 4 - zona Hessen, Darmstadt Kassel şi regiunea de la sud de Rin, 5 - Bavaria, Baden, Würtenberg şi Canalul Kiel. Regiunile Ruhr şi Saar urmau să intre sub control internaţional.O altă problemă abordată a fost cea poloneză, varianta balcanică fiind respinsă de către I. V. Stalin. Sunt abordate problemele finlandeză şi japoneză, se dă o declaraţie privind independenţa, suveranitatea şi integritatea Iranului. Conferinţa şefilor de guverne ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii a avut loc între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943. Afară de Stalin, Roosevelt şi Churchill, au mai participat şi miniştrii afacerilor externe, şefii statelor-majore, numeroşi experţi. Conferinţa avea scopul de a examina problemele ce vizau coordonarea eforturilor aliaţilor în lupta împotriva Germaniei şi sateliţilor ei, colaborarea postbelică şi asigurarea unei păci trainice. întâlnirea celor "trei mari" a fost deschisă de Roosevelt, care a prezidat prima şedinţă. Conferinţa nu a avut o ordine de zi elaborată în prealabil. Roosevelt a spus că fiecare participant poate aborda problemele dorite. S-a ajuns la înţelegere că cele discutate nu vor fi date publicităţii în viitorul apropiat. Participanţii au expus fiecare în parte propriile viziuni asupra războiului. Au urmat apoi discuţii, conducerea sovietică insistând asupra deschiderii Frontului al doilea în Europa - în nordul Franţei. A fost adoptată "Hotărârea militară a Conferinţei de la Te- heran", conform căreia operaţia "Overlord" (de deschidere a celui de-al 11-lea Front) urma să înceapă în mai 1944, concomitent cu operaţiile militare din sudul Franţei. Stalin a declarat că în acelaşi timp Armata Roşie va înainta, împiedicând, astfel, strămutarea trupelor germane de la est la vest. La Conferinţă s-a pus în discuţie chestiunea privind viitorul Germaniei, Roosevelt a propus dezmembrarea Germaniei în cinci state autonome, Churchill a susţinut planul său de constituire a Confederaţiei dunărene din care să facă parte Austria, Ungaria şi teritoriile de sud ale Germaniei, izolând Prusia. Şeful guvernului sovietic n-a acceptat planurile celor doi, considerând că Austria şi Ungaria trebuie să fie state independente. O altă problemă abordată a fost cea a Poloniei. Reprezentanţii U.R.S.S. s-au pronunţat pentru "restabilirea Poloniei", subliniind că hotarul de est al acestei ţări va trebui stabilit conform 'liniei Curzon", iar cel de vest — pe cursul Oderului. Problema a rămas deschisă, urmând să fie reluată la întâlnirile ulterioare. Stalin a informat interlocutorii despre interesul U.R.S.S. faţă de porturile Königsberg, Memel şi împrejurimile lor. La una din şedinţe, Churchill i-a înmânat lui Stalin Sabia de Onoare, confecţionată special la comanda regelui Marii Britanii, George al VI-lea, cu ocazia victoriei repurtate de Armata Roşie la Stalingrad. Conferinţa de la Teheran a constituit un moment de mare importanţă în istoria relaţiilor dintre principalele ţări ale Coaliţiei antihitleriste. Ea a adoptat hotărâri decisive pentru desfăşurarea ulterioară a războiului şi organizarea postbelică a lumii. Conferinţa a spulberat speranţele diplomaţiei fasciste cu privire la neînţelegerile dintre marile puteri ale Coaliţiei şi eventuala dizolvare a ei.