UNIVERSITATEA DIN ORADEAFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINARLA STUDIUL NOULUI TESTAMENT

CONDIŢIILE ÎNSUŞIRII MÂNTUIRIIDUPĂ

EPISTOLA CĂTRE GALATENI

Student:Matica Şerban – Adrian

ORADEA2003

Dumnezeu l’a creat pe om din iubire şi spre a deveni iubire. L’a făcut după chipul Său, la asemănare trebuind omul însuşi să ajungă prin voie liberă. Încă de la început i’a fost dată omului o putere care să-l întărească şi să-l călăuzească. Această putere este harul divin, energia necreată ce izvorăşte din Fiinţa lui Dumnezeu.1 Harul este liantul şi garantul legăturii omului cu Creatorul său, precum şi împreună lucrătorul la opera de îndumnezeire a firii umane. Starea primordială era deci una de perfecţiune şi fericire.2

Întrebuinţând greşit libertatea, marele dar făcut de Dumnezeu, omul a ales o altă cale decât cea care ducea la îndumnezeire. În faţa examenului de moralitate primii oameni au nesocotit porunca sau mai degrabă sfatul lui Dumnezeu, care cuprindea în sine întreaga lege morală. Ei trebuiau să nu mănânce roade din pomul cunoştinţei binelui şi răului, cunoştinţă ce cuprindea în sine realitatea păcatului, a nesocotirii voii lui Dumnezeu. Păcatul nu era cunoscut de către om, iar la o cunoaştere a lui nu se putea ajunge decât prin experiere, prin înfăptuirea lui, de aici şi gravitatea săvârşirii lui.

Din momentul căderii încep să apară consecinţele nefaste ale pătrunderii păcatului în lume. Adam şi Eva au supus acestui blestem odată cu ei întreaga umanitate ce avea să descindă din ei:,,din greşala unuia a venit peste toţi oamenii osânda‘‘(Romani 5,18). Păcătuind, omul a rupt legătura cu Dumnezeu pierzând astfel harul. Pierzând harul suprimase posibilitatea şi cadrul necesar asemănării cu Dumnezeu, deci nu mai putea obţine nemurirea, fapt ce a generat moartea: ,,căci plata păcatului este moartea‘‘(Romani 6.23).3 Limitându’şi singur puterea spirituală omul s’a supus de voie laturii trupeşti, fiind robit de aceasta până la restabilirea legăturii harice prin Noul Adam: ,,Că după cum toţi mor în Adam, aşa toţi vor învia în Hristos.‘‘(I Corinteni 15,22). Avea să alerge mult timp prin întuneric după o lumină ce nu putea să o vadă. Iată cum se prezenta omul după cădere.

Chiar dacă omul L’a părăsit pe Dumnezeu, Dumnezeu nu l’a părăsit pe om. Nu l’a lăsat pradă propriilor fapte ci din aceeaşi iubire creatoare pe care omul nu o apreciase, a hotărât să’i mai dea o şansă:,,Că într’atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L’a dat,

1 Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a doua, Cluj, 1997, p.2392 Ibidem, p.1633 Ibidem, pp.169-170

2

pentru ca tot cel ce crede într’Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ‘‘ (Ioan 3,16). Odată cu rostirea pedepsei Dumnezeu îi făgăduieşte un Izbăvitor din sămânţa femeii(Facere 3,15).4 De acest fir se va ancora întreaga omenire, năzuind mereu după mântuire. Acest moment marchează începutul istoriei mântuirii neamului omenesc.

Păcatul era săvârşit, firea umană decăzuse, iar legătura cu Dumnezeu fusese întreruptă. Era deci nevoie de refacerea stării dinainte de păcat pentru a mai putea progresa. De aceea, din marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a hotărât să’L trimită în lume pe Unicul Său Fiu pe Care să’L dea preţ de răscumpărare pentru păcat, El fiind Singurul capabil de a reface ceea ce stricase omul. Fiul lui Dumnezeu Întrupat în istorie avea să fie cel mai mare bine întâmplat vreodată omenirii.

Dar până la venirea Lui a trecut o lugă perioadă de timp, timp în care omenirea a fost pregătită pentru primirea Lui. Această pregătire era necesară pentru că omul nu realizase gravitatea faptei sale. De aceea în tot acest timp, de dinainte de Hristos, omul a trăit sub povara păcatului pentru a înţelege că a greşit şi că are nevoie de ajutor ceresc, dorind mântuirea mai mult decât orice.

Singura sursă care ne dă informaţtii în acest sens este Sfânta Scriptură, carte care prin conţinutul şi destinaţia ei este o carte religioasă. ,,Ea cuprinde cuvântul lui Dumnezeu adresat credincioşilor în vederea cunoaşterii voii Sale şi a căii spre mântuire. Fenomenele cosmice, evenimentele istorice şi realităţile umane menţionate în cuprinsul ei interesează deci nu pentru ele însele, ci pentru semnificaţia lor religioasă. Ele au reţinut atenţia sfinţilor scriitori ai cărţilor biblice pentru motivul că ilustreză desfăşurarea raporturilor dintre noi şi Dumnezeu ‘‘.5

Încercând o periodizare a vremilor dinainte de Hristos putem stabili trei perioade: ,, a) Etapa edenică sau originară, care determină o dată pentru totdeauna trăsăturile fundamentale ale condiţiei umane pe pământ, unde cea dintâi îndatorire morală este munca creatoare (Facere 2,5,15) şi unde, sub raport religios, urmaşii lui Adam sunt chemaţi să facă faţă tensiunii dintre idealul de îndumnezeire care a fost stabilit de către Creator (Matei 5,48 ; II Petru 1,4) şi aplecarea spre păcat moştenită de la strămoşi; b) Etapa legii naturale, în care s-au dezvoltat trăsăturile generale ale neamului omenesc şi în care, datorită răspândirii idolatriei şi înmulţirii păcatelor, îndepărtarea noastră de voia lui Dumnezeu a devenit un fapt aproape universal; c) Etapa Legii vechi – inaugurată prin Revelaţia divină

4 Ibidem, p.1895 Pr. drd. Nicolae Rădulescu, Păcatul şi eliberarea după Noul Testament, în Studii Teologice, nr. 7-10/1976, p.669

3

supranaturală de pe Muntele Sinai - , care însumînd aceste trăsături generale într-o serie de experienţe unice şi semnificative, a pregătit era mesianică.‘‘ 6

Caracteristica religios-morală a primei prioade este ,, experienţa existenţială a lui Adam şi Eva, care, din pricina călcării voii lui Dumnezeu, au pierdut starea de nevinovăţie, de sfinţenie şi de fericire de care se bucurau şi au trecut într’o stare de nedreptate, de suferinţă şi de coruptibilitate. Pedeapsa pe care şi’au atras’o trebuia să’i facă a’şi da seama mai întâi de contradicţia ireductibilă dintre adevăr şi minciună, bine şi rău, virtute şi păcat, viaţă şi moarte şi apoi de necesitatea absolută ca Dumnezeu să se milostivească de ei şi să’i scoată din starea în care au căzut şi care era cu neputiinţă de depăşit prin puterile lor proprii.‘‘7 Realitatea păcatului strămoşesc împreună cu urmările sale nefaste cărora sunt supuşi toţi reprezentanţii neamului omenesc constituie după Sfântul Apostol Pavel premisa întregului edificiu dogmatic al soteriologiei creştine. De aceea lămurirea acestei probleme are o importanţă covârşitoare pentru înţelegerea predicii apostolice, că toţi credincioşii, fără deosebire, au nevoie de mântuire şi că eliberarea din robia păcatului poate fi dobândită numai prin însuşirea roadelor mântirii obiective realizată în Hristos.8

Etapa legii naturale se remarcă prin personalitatea patriarhului Avraam pe care Dumnezeu l’a ales să fie rădăcină a neamului din care va răsări binecuvântare la toată lumea. Ceea ce l’a făcut drept înaintea lui Dumnezeu a fost credinţa dovedită prin faptă. Din sânul său avea să ia naştere neamul din care va lua trup Mesia, drept pentru care Dumnezeu a făcut legământ cu Avraam, legământ pecetluit prin tăierea împrejur a trupului, prefigurare a tăierii împrejur a inimii în duh. Era nevoie de un semn exterior prin care să se menţină trează conştiinţa poporului ales până la împlinirea făgăduinţei, de aici şi caracterul vremelnic al circumciziunii.

Se pune întrebarea de ce s-a mai dat Legea pe Sinai dacă eliberarea era posibilă numai prin Persoana lui Mesia şi nu prin Lege? Răspunsul este simplu. Datorită faptului că poporul ales nu avea conştiinţa păcatului şi credinţa de care a dat dovadă părintele lor Avraam, s’a dat Legea ca să le aducă aminte mereu de făgăduinţa făcută lui de Dumnezeu şi să’i călăuzească până la împlinirea ei. Prin obligativitatea circumciziunii prevăzută de Lege era perpetuată continuu conştiinţa legământului, iar prin prescripţiile Legii, atât morale cât şi cultice şi ceremoniale, era menţinută trează conştiinţa păcatului. Această înmulţire a păcatului care se agrava prin raportarea la Lege avea menirea de a nu lăsa să se stingă în cei credincioşi

6 Ibidem.7 Ibidem.8 Ibidem, pp.669-670

4

dorinţa şi speranţa venirii Izbăvitorului promis. Legea era ,, umbra bunurilor viitoare‘‘(Galateni 3,24) ,,călăuză spre Hristos‘‘(Evrei 10,1) jucând un rol temporar.

Deşi Legea era ,,dreaptă şi bună‘‘ şi era de la Dumnezeu, nu’l putea schimba pe om decât pe dinafară, acţionând din exterior. Toate prescripţiile morale erau formulate în mod negativ arătând ceea ce trebuie să nu facă. Excepţie făcea desigur rezumatul Legii cuprins în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele (Luca 10,27), iubire inaccesibilă omului prin puterile proprii în lipsa harului. Cel Care a împlinit Legea a fost Mântuitorul, adeverind această iubire prin jertfa Sa pe cruce pentru păcatele noastre. Această neputiinţă datorată incapacităţii puterilor naturale ale omului au dus la sporirea poverii păcatului şi vinovăţiei. Prescripţiile ceremoniale prefigurau jertfa izbăvitoare a Mântuitorului şi curăţirea păcatelor prin pocăinţă.9 Că evreii n’au înţeles mesajul autentic al Legii se vede şi din faptul că interpretâd’o greşit singuri s’au vârât sub povara mai multor prescripţii decât le fusese dat, făcând’o imposibil de îndeplinit. Mai mult, au mers până acolo încât au ajuns chiar să încalce Legea (ex. corbanul). Iată că era necesară şi izbăvirea de sub robia Legii, robie care’i va apăsa din ce în ce mai mult până la venirea lui Mesia.

Că Legea conducea spre Mesia cel mult dorit reiese cu destulă claritate şi din scrierile profeţilor care cad de comun acord în privinţa originii divino-umane a Persoanei istorice, Care va izbăvi lumea de neputiinţa ei şi în Care Legea nu numai că se va împlini dar se va şi desăvârşi. Pe baza informaţiilor furnizate de profeţi, la venirea Sa în lume, omenirea avea deja creionată o imagine a Izbăvitorului ei.

Aşa s’a scurs perioada dinainte de Hristos, în pregătire pentru marele moment istoric al întrupării Fiului lui Dumnezeu, al unirii divinului cu umanul pentru veşnicie. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu din Fecioara Maria la ,,plinirea vremii‘‘(Galateni 4,4) marchează începutul celei mai importante etape din istoria mântuirii.

Fiul lui Dumnezeu S’a întrupat, şi’a dat viaţa preţ de răscumpărare în jertfa de pe Golgota şi a înviat din morţi pentru a mântui neamul omenesc. În predica Sa Iisus Hristos a arătat drumul parcurs de omenire de la Adam până la El, evidenţiind necesitatea venirii Sale. Mai întîi a învăţat cum trebuie înţeleasă Legea, că nu a venit să o desfiinţeze ci să o împlinească (Matei 5,17), iar apoi a învăţat despre Persoana şi lucrarea Sa mântuitoare. Orbiţi încă de vălul Legii şi de lipsa harului nu toţi evreii L’au acceptat ci au refuzat să’L recunoască deşi Legea şi proorocii se împlineau

9 Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr.Ioan Zăgrean, op.cit., p.190

5

în El. Împietrirea inimii lor i’a făcut să’L răstignească şi astfel să desfiinţeze chiar ei Legea.

Prin jertfa de pe cruce ,,Mielul lui Dumnezeu a şters păcatele lumii‘‘, Noul Adam restabilind legătura harică cu Dumnezeu, refăcând starea edenică pierdută de Adam cel vechi. Astfel prin Hristos întreaga fire umană este mântuită obiectiv. Mântuirea era obiectivă pentru că Adam a supus păcatului odată cu el omenirea doar obiectiv, actul voliţional aparţinând subiectiv doar lui şi Evei. Hristos formează de acum cadrul şi principiul în care se realizează sfinţenia şi viaţa spirituală(I Corinteni 6,15; 12,27; Romani 12,5).10 Aşadar omul posedând harul este din nou în starea de virtuală nevinovăţie, actul voliţional revenind fiecărui subiect în parte.

Harul fiind obţinut în mod obiectiv de Iisus pe cruce, îl primim în dar prin botez. El pune început lucrării de însuşire a roadelor mântuirii obiective fiecărui subiect în parte. Calea care duce la mântuire este conlucrarea cu harul divin prin credinţă şi fapte bune. Mântuirea nu este deci dobândită prin botez ci doar procesul, pe care creştinul trebuie să’l susţină toată viaţa, este început11, Apostolul Pavel subliniind importanţa acestui proces prin cuvintele ,,lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră‘‘(Filipeni 2.12).

Învăţătura Evangheliei despre mântuire a fost încredinţată Apostolilor de Însuşi Mântuitorul Hristos ca să o propovăduiască la toată făptura ,,Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi‘‘(Marcu 16,15-16). Toţi Apostolii şi’au dedicat viaţa răspândirii învăţâturii lui Hristos în lume pentru ca toţi oamenii să se mântuiască.

Cel care are însă meritul deosebit de a’i fi întrecut pe toţi în râvnă şi suferinţe pentru a face cunoscută Evanghelia lui Hristos în lume este Sfântul Apostol Pavel. După convertire nimic nu l’a mai oprit de la a face cunoscut oamenilor adevărata cale spre mântuire. Creştinarea lumii păgâne rămâne în cea mai mare parte opera lui. Tot lui i se datorează şi emanciparea definitivă a creştinismului de sub jugul iudaismului, lucrare ce a necesitat din partea Apostolului lupta de o viaţă.

Activitatea misionară a Sfântului Pavel a fost complexă, ea fiind esenţial influenţată de factorii produşi de problemele specifice fiecărei comunităţi în parte. Propovăduind în paralel iudeilor dintre păgâni şi păgânilor deopotrivă, mai tot timpul s’a lovit de influenţa exercitată de iudeo-creştini. Aceştia nu voiau să renunţe la respectarea Legii, cerând acest

10 Pr. drd. Dumitru Viezuianu, Îndreptarea după epistolele pauline şi după epistola Sfântului Iacov,în Studii Teologice, nr. 5-8/197711 Pr. drd. Nicolae Rădulescu, art. cit., p.679

6

lucru şi celor proveniţi dintre păgâni. Aşa se face că Sfântul Pavel a trebuit să lămurească problema referitoare la condiţiile însuşirii mântuirii.

După învăţătura Evangheliei este necesară împlinirea a trei condiţii: har, credinţă şi fapte bune. ,,În Ortodoxie, harul, credinţa şi faptele bune sunt în om un tot nedespărţit. Şi în acest tot, fiecare din cele trei elemente are o valoare nediminuată.‘‘12 Prin cele trei se exprimă raportul dintre factorul divin şi cel uman, care este necesar mântuirii. Prin Hristos am dobândit harul în mod obiectiv, iar subiectiv îl dobândim la botez prin organele special investite de către El cu această putere. Credinţa şi faptele bune trebuie să fie roadele conlucrării omului cu harul.

Legii Mozaice, Apostolul Pavel opune aceste ultime condiţii care nu-şi pot avea ca izvor Legea. Iudeo-creştinii impuneau respectare Legii ca pe o condiţie fără de care nu se poate obţine mântuirea. Apare deci o a patra condiţie, a cărei ineficacitate şi implicaţie dogmatică negativă Apostolul o vede clar şi o înlătură din rădăcină. Pentru Apostolul Pavel, ca efort subiectiv, este necesară doar ,,credinţa lucrătoare prin iubire‘‘(Galateni 5,6), în aceasta fiind incluse şi faptele bune.

La Sfântul Pavel noţiunea de credinţă are un bogat conţinut, nelimitându’se la înţelesul obişnuit pe care îl avem astăzi. În limbajul biblic termenul grecesc ή πίστίς (credinţă) nu are nimic din semnificaţia scrierilor autorilor păgâni, fiind doar furnizat creştinismului, care l’a transformat complet.13 Pavel este singurul autor biblic care încearcă să ne dea o definiţie a credinţei, fără însă a acoperi toate sensurile şi accepţiunile ei biblice: ,,încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute‘‘(Evrei 11,1). Definită astfel, credinţa ne dă certitudinea că există dimensiunea spirituală, deci existenţa şi împlinirea făgăduinţelor revelate.14

Astfel credinţa este mijlocul de înţelegere al adevărurilor şi al lucrurilor, care altfel ar rămâne ascunse omului. Ea ,, luminează ochii inimii‘‘(Efeseni 1,18). Credinţa ne ajută să înţelegem şi să ne însuşim adevăruri necesare mântuirii care altfel ar rămâne taine pentru noi. Ea este ochiul care trece dincolo de văzut în lumea celor nevăzute, făcând neinteligibilul, inteligibil.

Întrucât obiectul ei este lumea realităţilor mai presus de fire, ea nu este un act pur omenesc, luând naştere în urma revelaţiei dumnezeieşti şi fiind condusă de aceasta: ,, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos‘‘. (Romani 10,17). De aici vedem legătura strânsă ce există între credinţă şi cuvântul lui Dumnezeu. ,,Cel ce nu crede în cuvântul

12 Pr. prof. D. Stăniloaie, Condiţiile mântuirii, în Studii Teologice, nr. 5-6/1951, p.24613 Magistrand Sabin Verzan, Credinţa şi faptele bune, condiţii ale mântuirii, în Studii Teologice, nr. 9-10/1954, pp.496-49714 Ibidem, p.497

7

lui, lui Dumnezeu nu crede, şi cel ce crede fiind sprijinit pe cuvântul lui Dumnezeu, primeşte rodul auzirii, credinţa‘‘.15 În acest context credinţa este adeziunea omului la mărturia dumnezeiască, iar necredinţa este respingerea acesteia. Actul credinţei echivalează cu ascultarea, mărturisirea şi împlinirea voinţei divine. Numai în felul acesta dobândeşte valoare morală.16 Credinţa în Hristos e iubirea faţă de Hristos şi însuşirea iubirii lui Hristos faţă de oameni. Altfel nu e adevărată credinţa. Căci credinţa adevărată este ea însăşi începutul acestei deschideri şi încrederi în infinitatea iubirii lui Hristos.17

Tot la Sfântul Pavel, credinţa este adesea sinonimă cu Evanghelia, este privită ca atitudine normală a creştinului în faţa Revelaţiei, sau este încadrată ca virtute, alături de dragoste şi nădejde ( I Corinteni 13,13 ).

În marile epistole soteriologice şi hristologice: Romani, Galateni, Evrei, Sfântul Apostol Pavel arată cât se poate de limpede că fără credinţă, omul nu se poate mântui.18 Pentru a înţelege mai bine învăţătura paulină despre mântuirea prin credinţă, trebuie să vedem împrejurările scrierii Epistolei către Galateni, în care pentru prima dată expune pe larg problema mântuirii prin credinţă şi a ineficacităţii faptelor Legii.

Deşi în anul 49-50, la cererea Apostolilor Pavel şi Barnaba, la Ierusalim, ,,apostolii, preoţii şi fraţii‘‘, au hotărât ca cei veniţi dintre păgâni să nu fie obligaţi să respecte ritualul iudaic. Totuşi iudeo-creştinii nu s’au descurajat şi au lucrat mai intens la impunerea prescripţiilor formale ale Legii tuturor creştinilor. Văzând în Pavel un pericol pentru ei, au căutat pretutindeni să’i submineze autoritatea. Aşa s’a întâmplat şi’n cazul Galatenilor, dată fiind nestatornicia acestora. După ce ei primiseră cu entuziasm învăţătura lui Pavel, potrivit obiceiului lor de a asculta pe cel din urmă sosit, e uşor de înţeles cum uneltirile iudaizanţilor au prins rădăcini în sufletele lor. Fiind informat despre această situaţie Apostolul ia atitudine şi le scrie Galatenilor o epistolă care să apere învăţătura sa şi să’i conserve opera de apostolică. Înţelegerea ei este strâns legată de situaţia creată.

Tema fundamentală a epistolei este mântuirea (îndreptarea) prin credinţa în Iisus Hristos fără faptele Legii Mozaice. Esenţa învăţăturii Apostolului în ceastă privinţă, se cuprinde în următoarele cuvinte: ,, ştiind însă că omul nu se îndreptăţeşte din faptele legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, pentru ca din credinţa în Hristos să ne îndreptăţim, iar nu din faptele legii; căci din faptele legii 15 Ibidem, vezi nota 7 (Sf. Ioan Gură de Aur)16 Pr. drd. Dumitru Viezuianu, art. cit., p.51017 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.24218 Magistrand Sabin Verzan, art. cit., p.498

8

nimeni nu se va îndreptăţi. Dar dacă’n căutarea noastră de a ne îndreptăţi în Hristos ne’am găsit şi pe noi înşine păcătoşi, este oare Hristos slujitor al păcatului? Ferească Dumnezeu! Că dacă pe cele ce eu le’am dărâmat, pe acelea le zidesc la loc, mă adeve resc pe mine însumi călcător de poruncă. Fiindcă eu prin lege am murit legii, pentru ca să’i trăiesc lui Dumnezeu: m’am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine; ceea ce trăiesc eu acum în trup, trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m’a iubit şi pe Sine Însuşi S’a dat pentru mine.“ (Galateni 2,16 – 21). În aceste fraze Pavel adună toate dovezile care susţin libertatea Evangheliei contra supunerii faţă de actele rituale ale Legii, subliniind faptul că odată cu răscumpărarea adusă de Hristos am primit o altă lege, legea harului.

Apostolul învaţă că efortul omului stăpânit de Lege înainte de a primi harul este inutil, neputându’l face drept înaintea lui Dumnezeu. Dacă Legea Mozaică ar fi fost mântuitoare prin ea însăşi, atunci nu mai era nevoie de lucrarea mântuitoare a lui Mesia despre Care chiar Legea dă mărturie.

Sfântul Pavel nu condamnă Legea, recunoscând meritele ei din perioada dinainte de Hristos, arătând că a avut rolul de “călăuză spre Hristos ‘‘(Galateni 3,24), însă care a încetat, fiind înlocuită cu legea harului, singura capabilă să mântuiască pe om (Galateni 3, 13).

Învăţătura paulină care nu concordă cu Legea este cea legată de transformarea duhovnicească a omului. Pentru el omenirea de la Adam până la Hristos, zace obiectiv sub robia cărnii ( σαρξ ), iar de la Hristos încoace, stă sub semnul Duhului ( πνέύμα ). Contrastul dintre trup şi suflet are o însemnătate istorică universală. Două lumi îşi dispută supremaţia, atât în viaţa insului, cât şi în viaţa omenirii. Vedem deci că Apostolul lămureşte aici un aspect ce’i priveşte mai mult pe evrei. Căldura interioară adusă de legea iubirii nu avea loc de răceala exterioară a legii mozaice.

În epistolă Pavel le argumentează luând ca exemplu pe Avraam care s’a îndreptat înaintea lui Dumnezeu prin credinţă dovedită în faptă şi nu prin Lege care nu era încă dată. Făgăduinţa făcută lui Avraam evidenţiază binecuvântarea venită de la Hristos, născut din sânul său, şi nu din Lege. Mai departe face compararea celor două testamante simbolizate în mod alegoric de Agar şi Sarra. Agar simbolizează sclavia Legii Vechi care a fost îndepărtată şi înlocuită de testamentul Nou, întemeiat pe credinţă şi libertate simbolizat de Sarra, ca semn al legitimităţii.19

Pentru el omul, fără osebire, poate deveni ,,om nou‘‘.Orice discriminări – altele decât cele de natură morală – cad în faţa valabilităţii

19 Pr. prof. dr. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1997, p.237

9

universale a înnoirii în Hristos, aspect accentuat de Apostol:,,Că în Hristos Iisus nici tăierea-mprejur este ceva, nici netăierea-mprejur, ci făptura cea nouă‘‘(Galateni 6,15).20

Stabilind distincţia clară între viaţa creştină şi cea după Lege, Sfântul Pavel opune faptelor legii ,,credinţa lucrătoare prin iubire‘‘(Galateni 5,6) ca sinteză a stării ce trebuie să premeargă mântuirii. Interpretând corect scrierea paulină vedem că Apostolul Pavel nu elimină faptele bune ci le include în învăţătura sa ca dovezi ale credinţei adevărate. Pentru el nu există separare între cele două în sensul de a putea face una fără cealaltă. Credinţa şi faptele bune trebuie să aibă fundament iubirea de Dumnezeu şi de aproapele ca expresie a libertăţii ce lipsea celor supuşi Legii. Aici iubirea de Dumnezeu apare ca un act de liberă voinţă ce aparţine în mod absolut omului luminat de har, iar nu ca act impus. Acest act de iubire concretizat prin credinţă în faptă este actul istoric ce a lipsit lui Adam şi Eva. Este vorba de răspunsul prin iubire la iubirea lui Dumnezeu. Omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu este chemat să fie împreună creator la propria desăvârşire.21

Legea prin automatismul ei cultic şi ceremonial, înlătura actul liber prin obligativitate, ceea ce o făcea să fie nedesăvârşită. Nerespectarea Legii în latura ei rituală şi cultică nu înlătură şi respectarea normelor ei morale. Cărturarii şi fariseii, deci tâlcuitorii Legii au accentuat latura ei formală în detrimentul laturii morale. Acest pericol l’au semnalat şi profeţii prin lupta lor de a păstra vie moralitatea poporului ales. N’au avut însă suficientă autoritate de aceea a fost nevoie să vină Mântuitorul ca să dezvăluie adevăratul spirit al Legii în contradicţie cu litera ei. Concluzia Mântuitorului în faţa învăţătorilor Legii este clară pentru această situaţie de anormalitate:,,Aţi desfiinţat Legea lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră‘‘(Matei 5,6).

Aşadar Legea împlinită în cerinţele ei morale care se concretizează în fapte bune, folositoare îndreptării în faţa lui Dumnezeu, devine factor pozitiv. Acest lucru este însă posibil doar în legea harului care este desăvârşirea Legii Vechi. Faptele care nu sunt din har nu pot mântui.22

Privind latura morală a Legii este lesne de înţeles de ce Apostolul de obicei în partea ultimă a epistolelor, dă sfaturi morale, şi îşi îndeamnă ascultătorii la fapte bune.

20 Pr. prof. Grigorie T. Marcu, ’’Omul cel nou‘‘ în concepţia antropologică a Sfântului Apostol Pavel, în Studii Teologice, nr. 7-8/1951, p.42321 Pr. prof. D Stăniloaie, art.cit., p.25222 Ibidem, p.246

10

Galatenilor le dă ca principiu de viaţă iubirea din care nu poate izvorî decât numai bine, idee reluată mai apoi de Fericitul Augustin când spune:,,Iubeşte şi fă ce vrei‘‘.23 Iubirea înseamnă dăruire reciprocă de bunuri personale – izvorâtă din adâncul fiinţei umane. Prin valorile proprii persoanelor, iubirea găseşte intrare spre inexprimabilul persoanei. Iubirea învăluie pe om aşa cum este el cu însuşiri bune şi defecte şi nu cum ar trebui să fie. Evident, nu’i iubit păcatul , ci omul chiar în starea lui păcătoasă, e iubită persoana în om, care’i aproapele fiecăruia şi care este după chipul lui Dumnezeu.24 Prin dreptatea presupusă de lege dăm aproapelui ceea ce este al său în temeiul dreptăţii, ceea ce’i aparţine de drept, pe când prin iubire îi dăm de bunăvoie din al nostru, din ceea ce ne aparţine nouă, împlinindu’i lipsurile şi promovând binele individual şi colectiv.25

Teologia faptelor este clară la Sfântul Pavel şi nu lasă loc de îndoială. El stabileşte clar că Dumnezeu ,,va da fiecăruia după faptele sale‘‘(Romani 2,6) ca apoi să arate că în funcţie de ele vom dobândi fie fericire veşnică fie osânda veşvică. Singurul criteriu de partajare va fi cel al faptelor, adică a ceea ce s-a făcut.

Textul cel mai important pentru precizarea învăţăturii Sfântului Apostol Pavel despre mântuirea prin fapte ce răsar din credinţă, întocmai trunchiului şi ramurilor unui pom ce cresc din rădăcinile lui, este cel din Galateni 5,6:,,În Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu preţuieşte ceva, nici netăierea împrejur, ci credinta care este lucrătoare prin iubire‘‘. Aici este cheia înţelegerii întregii învăţături a Apostolului cu privire la condiţiile mântuirii. Între fapte şi credinţă există o legătură organică, în amândouă manifestându’se comuniunea cu Hristos. Această credinţă aşa cum este dinamică în Hristos, este dinamică şi în noi prin iubire.26

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind învăţătura Sfântului Pavel adresată Galatenilor spune că Apostolul îi îndeamnă la conlucrarea cu Dumnezeu pentru a obţine ceva de la El. Marele antiohian precizează că harul nu sileşte ci cere colaborarea omului prin fapte izvorâte din voie liberă, când zice:,, Dar dacă mântuirea se dă prin har(…)de ce nu ne’am mântuit cu toţii! Pentru că nu aţi voit, căci chiar harul, cu toate că e har, mântuieşte numai pe cei ce voiesc nu şi pe cei ce nu voiesc, si’l dispreţuiesc, pe cei ce i se împotrivesc necontenit.(…) După cum hrana întreţine viaţa noastră şi prin ea trupul trăieşte, tot aşa şi dacă vom avea fapte bune, vom avea cu noi Duhul Sfânt şi având cu noi Duhul Sfânt vom avea şi fapte bune. Şi 23 Ibidem, p.25624 Diac. Prof. Orest Bucevschi, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate, ca virtuţi sociale, în Studii Teologice, nr. 9-10/1953, pp.580-58125 Ibidem, p.58626 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p.241

11

dimpotrivă: dacă nu vom avea fapte bune nu vom avea nici Duhul Sfânt, şi atunci nici în fapte nu vom prisosi.‘‘27

S-a încercat de către unii să se pună în contradicţie opiniile Apostolilor Pavel şi Iacob, cu privire la condiţiile mântuirii. O analiză atentă a textelor ne duce la concluzia că această contradicţie este una părută şi nu una reală. Pentru a lămuri pe scurt acest subiect trebuie să menţionăm diferenţa de nuanţă terminologică dintre faptele Legii combătute de Pavel şi faptele lui Iacob care concretizează credinţa. Prin fapte bune Iacob înţelege acţiunile de binefacere, dragostea către aproapele, ospitalitatea şi jertfelnicia, devotamentul şi faptele religios-morale ca ascultarea, împlinirea cuvântului şi practicarea virtuţilor în vederea desăvârşirii.28Credinţa pentru Iacob consta doar în adeziunea la învăţătura lui Hristos pe când la Pavel ea implică şi faptele. Dovadă că nu se contrazic este exemplul lui Avraam pe care amândoi îl invocă, unul evidenţiind credinţa în opoziţie cu faptele Legii, iar celălalt susţinând fapta care a validat credinţa.

Dovadă că între cei doi nu a existat o contradicţie reală este şi faptul că nu a existat în epoca apostolică vreo sectă care să nege necesitatea faptelor bune. Abia protestanţii au încercat să diminueze rolul lor, dar după cum vedem nu au reuşit.

Aşadar concluzia pe care o putem trage atât din învăţătura Sfântului Pavel din Epistola către Galateni şi din celelalte epistole, cât şi din restul scrierilor biblice, este că pentru a ne însuşi măntuirea avem nevoie de credinţă şi fapte bune. Iubirii pe care o manifestă Dumnezeu spre noi trebuie să’i răspundem prin propria iubire ca act de conlucrare cu Duhul Sfânt prin har. Concretizând acest act prin credinţă lucrătoare în fapte bune şi menţinându’l în mod constant până la moarte vom fi cu siguranţă pe drumul care duce la îndumnezeire.

27 Magistrand Sabin Verzan, art. cit., p.50628 Pr. drd. Dumitru Vietuianu, art. cit., p.512

12

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

CĂRŢI:

Bria, Pr. prof. dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A – Z, Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Constantinescu, Pr. prof. dr. Ioan, Studiul Noului Testament, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1997.

Nicolaescu, P. C. Diacon prof. Nicolae I., Marcu, P. C. Pr. prof. Grigorie,Vlad, P. C. Pr. prof. Sofron şi Munteanu, P. C. Pr. prof Liviu G., Studiul Noului Testament, Manual pentru Institutele teologice, Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977.

Romanescu, Iconom Stavrofor P., Epistolele Sfântului Apostol Paul, Studiu istorico-critic, Tipografia Al. Codreanu S~sori, Focşani, 1912.

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.

13

Todoran, Pr. prof. dr. Isidor şi Zăgrean, Arhid. prof. dr. Ioan, Teologia Dogmatică, manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a doua, Cluj, 1997.

ARTICOLE ŞI STUDII:

Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Învăţătura creştină despre iubire şi dreptate, ca virtuţi sociale, în Studii Teologice, nr. 9-10/1953.

Marcu, Pr.prof. dr. Grigorie T.,”Omul cel nou‘‘ în concepţia antropologică a Sfântului Apostol Pavel, în Studii Teologice, nr. 7-8/1951.

Rădulescu, Pr. drd. Nicolae, Păcatul şi eliberarea după Noul Testament, în Studii Teologice, nr. 7-10/1976.

Stăniloae, Pr. prof. D., Condiţiile mântuirii, în Studii Teologice, nr. 5-6/1951.

Verzan, Magistrand Sabin, Credinţa şi faptele bune, condiţii ale mântuirii, în Studii Teologice, nr.9-10/1954.

Viezuianu, Pr. drd. Dumitru, Îndreptarea după epistolele pauline şi după epistola Sfântului Iacov, în Studii Teologice, nr. 5-8/1977.

14