Obiectul retoricii

Retorica are ca scop influenţarea auditoriului pe trei componente esenţiale: manipulare,

persuadare, convingere.

Etimologic, conceptul de manipulare trimite la acţiunea de a mânui, de a manevra.

Această accepţiune a parcurs în istoria sa mai multe sensuri1. În prima jumătate a secolului al

XVIII-lea, termenul era folosit pentru a desemna modul în care aurul şi argintul erau extrase din

pământ. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, indica maniera în care anumite substanţe

chimice sunt combinate, iar, în secolul al XIX-lea, capătă sensul de folosire a mâinilor pentru

efectuarea unei operaţii ştiinţifice sau tehnologice. Ulterior, termenul capătă un sens abstract,

devenind o operaţie a spiritului, un act intelectual care consta în lucrul cu ideile. Din 1864, într-

un text de Carlyle, apare conceptul de manipulare politică, care trimite la un sens peiorativ,

constituit prin asociere cu minciuna şi înşelătoria.

Această complexitate a termenului apare şi în definiţiile contemporane. Dicţionarul

Enciclopedic asumă accepţiunea conform căreia „manipularea este o acţiune de influenţare,

printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la

constrângeri, se impun persoanelor (grupurilor) anumite comportamente, cultivându-se impresia

că acţiunea este în concordanţă cu propriile interese”2. Dicţionarul de sociologie susţine că, în

societatea modernă, manipularea este folosită mai ales în scopuri politice, îndeosebi prin

utilizarea propagandei ca mecanism organizat de influenţare socială. A manipula înseamnă „a

înşela, a frauda, a determina un actor social (persoană, grup, colectiv) să acţioneze într-un mod

compatibil cu interesele iniţiatorului, dând în acelaşi timp senzaţia auditoriului că are deplina

libertate de gândire şi decizie”3.

Philippe Breton înţelege prin manipulare „o acţiune violentă şi constrângătoare, care-i

privează de libertate pe cei care i se supun”4. Manipularea, în această accepţiune, se bazează pe o

strategie centrală, prin care se încearcă reducţia maximală a libertăţii auditoriului în ceea ce

priveşte posibilitatea de a discuta sau de a rezista la ceea ce i se propune. Această strategie

trebuie să fie invizibilă, întrucât, în caz contrar, influenţa nu mai este posibilă. În actul de

manipulare, mesajul este conceput pentru a înşela, a induce în eroare, a face să creadă ceva ce nu

există. Este, aşadar, un mesaj mincinos.

Ca efect al unor intervenţii mecanice sau discursive, manipularea se situează alături de

persuasiune şi convingere, în calitatea acestora de mecanisme de determinare a

comportamentelor şi a ideilor. Considerăm că ar fi utilă sesizarea raporturilor dintre aceşti

termeni.

Persuasiunea este definită ca activitatea de influenţă a atitudinilor unei persoane sau a

unui grup de persoane, sensul său fiind marcat de etimologia sa, care trimite la acţiunea de a

sfătui. Acest concept a fost în atenţia cercetătorilor încă din Antichitate. Grecii o studiau în şcoli,

o foloseau în justiţie şi în politică. Aristotel identifica drept agenţi ai persuasiunii ethosul -

credibilitatea sursei, pathosul - emoţia şi logosul - argumentele raţionale. Preocuparea pentru

1 Hermann PARRET, Éléments d’une analyse philosophique de la manipulation et du mensonge,

Documents de travail et prépublication, Universitata di Urbino, nr. 70, ianuarie 1978, serie B,

p. 11. 2 Dicţionarul enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 451.

3 Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 176.

4 Philippe BRETON, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 22.

studierea acestui concept a continuat în epoca modernă şi în cea contemporană. În accepţiunea

lui Immanuel Kant, aceasta presupune mijloace de ordin subiectiv care acţionează pentru

obţinerea adeziunii. În acest sens, persuasiunea presupune apelul la emoţii general umane ca

frica, compasiunea, mândria, mânia, ruşinea.

De multe ori, în literatura de specialitate, sensul termenilor persuasiune şi manipulare se

intersectează sau chiar se confundă. Alex Muchielli echivalează noţiunile de influenţă,

persuadare şi manipulare prin definirea manipulării ca intervenţie în contextul comunicării,

având intenţia de a schimba opinii, atitudini şi comportamente prin mijloace ilegitime disimulate.

Astfel, „adevărata artă a manipulării – şi deci a influenţării şi a persuasiunii – constă, aşadar,

într-un travaliu mascat asupra componentelor invizibile ale situaţiei (norme, relaţii, identităţi,

spaţiu, timp)”5.

Cu toate asemănările dintre manipulare şi persuasiune, conceptele diferă prin câteva

caracteristici importante. Manipularea presupune disimularea intenţiei, pe când, în persuasiune,

intenţia este explicită şi neechivocă. Manipularea presupune încercarea de a induce un curs al

acţiunii care este contrar intereselor celui manipulat, persuasiunea nu. În sfârşit, manipularea

presupune impresia libertăţii de acţiune, însă nu şi prezenţa efectivă a acesteia, pe când în

persuasiune există şi conştiinţa influenţei şi posibilitatea de a refuza. După cum exprima plastic

Philippe Breton, „a manipula înseamnă a intra prin efracţie în mintea cuiva, pentru a-i forma o

opinie sau a-i provoca un comportament fără ca el să ştie că efracţia s-a produs”6.

Aşadar, persuasiunea şi manipularea sunt două mecanisme de influenţare diferite,

distincţia dintre acestea vizând amplitudinea mijloacelor utilizate şi depăşirea, prin manipulare, a

graniţelor influenţei oneste.

Un alt concept corelat este cel de convingere. El trimite, etimologic, la acţiunea de a

învinge prin argumente raţionale. Dacă în convingere se argumentează raţional, se elimină

variantele concurente pe baza unei discuţii critice, în manipulare sensul este impus prin folosirea

dimensiunilor non-raţionale şi contextuale propice. Nu avem de-a face cu o discuţie critică, ci cu

impunerea unui traseu discursiv prezentat ca fiind unicul legitim.

Între convingere şi manipulare există un raport de opoziţie. Convingerile sunt un obstacol

în calea manipulării, dacă aceasta din urmă îşi propune să atace direct acele convingeri. Pe de

altă parte, acţiunea de manipulare nu ignoră convingerile unui om, ci le deturnează în sensul

dorit. Spre exemplu, dacă un grup are convingeri naţionaliste, nu se va încerca distrugerea

acestora, ci folosirea pentru a se induce ideea dorită.

Deşi există perspective care intersectează sferele termenilor de manipulare, persuasiune,

convingere, vorbind chiar de o manipulare pozitivă, opţiunea noastră este de a situa aceşti

termeni în raport de opoziţie. Aşadar, conceptul de manipulare cu care vom lucra în această

cercetare are următoarele note specifice: intenţie ascunsă, asimetria intereselor actorilor

implicaţi, impresia libertăţii de acţiune şi avantajarea dimensiunii non-raţionale a fiinţei umane.

Astfel, manipulării îi rămân proprii acele trăsături care o fac ilegitimă, incorectă şi abuzivă. Dacă

există o influenţă în avantajul receptorului, atunci aceasta este sau persuasiune sau convingere, în

nici un caz manipulare.

5 Alex MUCHIELLI, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom,

Iaşi, 2002, pp. 54 – 55. 6 Philippe BRETON, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 25.

Concluzie:

Retorica juridică are ca scop influenţarea interlocutorilor, însă instanţele cognitive la

care poate avea acces sunt doar convingerea şi persuadarea. Manipularea nu este

scop sau obiect al retoricii juridice.

–