UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE” IAȘI

CONCEPTUL DE „APROAPELE” ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

Student: Îndrumător:

Colessa Andrei Pr. Dr. Barnea Cristinel

Anul III Pastorală

Grupa a 2-a

IAȘI2014

CUPRINS

I. Introducere…………………………………………………………………………….3

II. „Aproapele” în spiritualitatea ortodoxă

a. Despre iubirea creștină în

general……………………………………………..4

b. Iubirea de Dumnezeu…………………….…..………………………………..6

c. Iubirea de

aproapele………………………………………………………….10

d. Iubirea de

vrăjmași…………………………………………………………...16

III. Concluzie……………………………………………………………....………….....20

IV. Bibliografie…………………………………………………………………………..22

2

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă  iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă  iubiți unul pe altul.” (In. 13, 34)

INTRODUCERE

În spiritualitatea ortodoxă, termenul de aproapele este în strânsă legătură cu iubirea, datorită

poruncii Mântuitorului care spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum

Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă  iubiți unul pe altul.” (In. 13, 34). Astfel, observăm că nu

putem vorbi despre aproapele nostru fără să vorbim în același timp și despre iubirea cu care suntem

datori față de el.

Dragostea este plinătatea a toată virtutea, care începe Aici și culminează Dincolo. Începutul

dragostei este renunțarea la lucrurile trecătoare; mijlocul ei este curățirea minții și a inimii, iar

sfârșitul ei este iubirea mai presus de fire a lui Dumnezeu și dorința unirii cu El. Sfântul Calist

Patriarhul o caracterizează astfel: iubirea după calitate este asemănarea cu Dumnezeu, după lucrare

este o beție a sufletului, iar după însușire, este izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungii

răbdări și marea smerenie. Dacă vrei să îl ai pe Dumnezeu Treime în sufletul tău trebuie să iubești

necondiționat: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă

iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (In 14, 21). Învățând

popoarele despre virtutea dragoste, Mântuitorul Hristos ne atenționează că iubirea de Dumnezeu

atrage după sine și iubirea de aproapele zicând că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți

ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13, 35).1

Am ales această temă deoarece, în zilele noastre când fiecare se luptă pentru sine și pentru

dezvoltarea personală, este tot mai greu să respectăm porunca divină. Atât Sfinții Părinți din

vechime cât și marii duhovnici contemporani au insistat asupra importanței comuniunii dintre

oameni și a iubirii absolut necesare a unuia față de celălalt, în vederea unei conviețuiri cât mai

frumoasă și plăcută Lui Dumnezeu. Dintre cei care s-au ocupat de acest subiect amintim: Sfântul

Ioan Gură de Aur, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Siluan Athonitul, † Calinic Botosăneanul,

Părintele Paisie Aghioritul, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Cleopa, Părintele prof. Dumitru I.

Belu, Părintele prof. Ioan G. Coman, ș.a.

1 † Calinic Botoșăneanul Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Triodul – Golgota pocăinței (33 de predici), Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 78-79.

3

a. Despre iubirea creștină în general

Omul, ca stăpân al făpturii, a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel Unul în ființă și întreit

în persoane. Sfânta Treime este „structura supremei iubiri”. Deci, fiind creați după chipul Sfintei

Treimi, și noi oamenii ontologic suntem structurați pentru a iubi, a ne dărui, a intra în comuniune cu

ceilalți, pentru a fi altruiști.2 Concepția creștinismului in ceea ce privește începutul iubirii este că nu

noi suntem inițiatorii, ci Dumnezeu. „Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” spune

Sf. Ioan Evanghelistul (I In. 4, 19).3

Iubirea care-L are ca pricină și temelie pe Hristos, este statornică și nepieritoare. Nimic n-o

poate destrăma, nici calomnii, nici primejdii, nici chiar amenințările cu moartea. Cel ce are dragoste

creștină, oricâte neplăceri ar suferi de la un om, nu încetează să-l iubească; căci nu este influențat de

patimile sale, ci este insuflat de iubire, de Hristos. Tocmai de aceea iubirea creștină, cum spunea

Sfântul Apostol Pavel, nu va pieri niciodată. Cel care are iubire adevărată continuă să-l iubească pe

aproapele, chiar dacă acesta îl urăște sau îl înjură sau îl amenință, cu mulțumirea că iubeşte pentru

Hristos şi deci îl şi urmează pe Hristos, Care asemenea iubire a arătat vrăjmaşilor Săi. Nu numai că

S-a jertfit pentru cei care L-au urât şi L-au răstignit, dar s-a și rugat pentru iertarea păcatelor lor:

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34).4

Dragostea este rodul virtuţii, dar, la rândul ei, și ea dă naştere virtuţii. Şi iată cum se întâmplă

asta: mai întâi de toate, nu judecă şi nu osândeşte. Iubirea, aşadar, e blândă şi îngăduitoare. Sfinții

părinți ne îndeamnă să fim fermi în adevăr şi în bine, dar, în același timp, foarte blânzi cu cei aflaţi

în înşelare şi păcat, pentru a nu-i îndepărta și mai mult.

Iubirea e smerită. Cel iubitor nu are nici un motiv de mândrie, că el ar fi creştin, de exemplu,

iar alţii nu. E adevărat, creştinul stă în Adevăr, Care este Hristos, dar nu trebuie să se mândrească cu

credinţa sa, ci să o socotească o sfântă datorie, să nu se înalţe, ci să vadă cât de puţin vrednic este de

o aşa bogăţie. In faţa celorlalţi să stăm, aşadar, în duh de căinţă, cugetând la mulţimea păcatelor

noastre şi la puţinul bine săvârsit. Dacă vedem pe aproapele nostru păcătuind suntem îndemnați să

nu-1 judecăm, să nu-1 osândim, să nu-1 duşmănim, ci să încercăm pe cât cu putință să îl facem să

realizeze gravitatea păcatului și să îl ajutăm să se ridice și să îl îndrumăm spre pocăință. Iubirea

înseamnă luare aminte la celălalt, pătimire împreună cu acela, milă şi îndurerare pentru el.5

2 † Andrei Andreicuț, Dragostea fascinantă și nemuritoare, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p.5.3 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, Despre iubire, Editura Omniscop, Craiova, 1997, pp. 99-100.4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2007, pp.131-132.5 Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creștină, trad. de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2010, p. 175.

4

Faptul că din iubire se naşte virtutea, îl mai arată și cuvintele apostolului Pavel: „ Cel ce

iubeşte pe altul a plinit legea” (Rom. 13, 8). Aşadar una din două se cere: dragostea sau virtutea.

Cel ce o are pe una, o deţine negreşit şi pe cealaltă. Şi invers: cel care nu iubeşte va face rău; şi cel

ce face rău nu iubeşte. Să ne străduim deci să dobândim iubirea, pentru că ea este o fortăreaţă care

ne apără de tot răul.6

Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; ea face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o

privire, cu un zâmbet, cu o mică rugăciune. Iubirea are mereu privirea aţintită spre cel de lângă noi,

e gata, trup şi suflet, să-i sară în ajutor.7 Dragostea este esenţă şi izvor de frumuseţe întrucât ea face

fermecătoare toate asupra cărora se aşează sau pe care le înconjoară.8 Iubirea este însuşirea

adevăratului creştin şi-l arată pe ucenicul răstignit al lui Hristos, care nu are nimic în comun cu

lucrurile pământeşti. Fără iubire, nici chiar mucenicia nu foloseşte la nimic.9

6 Ibidem, p. 133.7 Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 175.8 Preot prof. Ioan G. Coman, Frumusetile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988, p. 307.9 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 142.

5

b. Iubirea de Dumnezeu

Iubirea creştină nu se epuizează în iubirea Lui Dumnezeu către om, ci implică şi iubirea

acestuia către Dumnezeu. Ea nu este numai coborârea lui Dumnezeu către om, ci şi efortul omului

de a-L întâmpina şi primi pe Dumnezeu. Ca orice iubire, şi iubirea creştină nu se împlineşte decât

numai dacă ambii ei termeni sunt şi subiect şi obiect. Precum omul care iubește suferă când nu i se

răspunde cu o iubire asemănătoare, la fel şi Dumnezeu se supără atunci când iubirea Sa este

ignorată, desconsiderată și respinsă.10

Iubirea omului faţă de Dumnezeu este o iubire izvorâtă dintr-un suflet pătruns, purificat şi

înnoit prin flacăra iubirii lui Iisus Hristos. Creștinul nu este un om pur şi simplu, ci este un om ale

cărui puteri, toate, s-au întrepătruns cu puterile pe care iubirea lui Hristos le-a revărsat asupra lui.

Constatările acestea ne ajută să înţelegem cum omul este un partener în iubirea arătată lui de

Dumnezeu.

Spuneam că iubirea presupune o asemănare, o apropiere, o oarecare egalitate între termenii

ei. Evident, despre aşa ceva nu poate fi vorba între Dumnezeu şi om în sens natural. Dar prin

coborârea Sa la om şi prin dragostea cu care I-a învăluit întreaga făptură, Hristos a pus ceva din Sine

în om, ceva din puterea Sa dumnezeiască, ridicându-1 astfel la Sine şi facându-Și-L frate. Omul

creştin iubeşte pe fratele său Hristos şi numai prin El iubeşte pe Dumnezeu. In creştinism nu există

iubire de Dumnezeu fără ca ea să fie mai întâi o iubire față de Iisus Hristos.11

Dar care sunt însuşirile iubirii creştine a omului către Dumnezeu?

Iubirea de Dumnezeu înseamnă o întoarcere cu faţa către Iisus şi o acceptare hotărâtă a Lui,

o lepădare de sine şi un total devotament către El, o dezinteresată slujire a Lui dusă până la jertfirea

propriei vieți. Iubirea de Dumnezeu înseamnă să nu ne punem niciodată pe noi înaintea Lui, ci

totdeauna pe El înaintea noastră; Să-L alegem pe El în locul oricărei alte realităţi trecătoare şi să fim

gata în orice clipă a-I dărui puterile sufletului, averea, viaţa, totul. Iubirea de Dumnezeu înseamnă să

ascultăm de El şi numai de El, orice ni s-ar întâmpla. Înseamnă hotărârea neclintită de a-I jertfi totul,

fară să ne lăsăm călăuziți de folosul pe care l-am putea căpăta din aceasta. Dacă iubirea către o

persoană presupune dispoziţia şi hotărârea de a împlini fară şovăire toate dorințele persoanei iubite,

cu atât mai mult iubirea faţă de Dumnezeu implică hotărârea de a-I împlini toate poruncile fără să ne

10 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., pp. 96-97.11 Ibidem, p. 100.

6

gândim la răsplătire. „Aşa şi voi când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi

netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10).12

Iubindu-ne, Iisus nu a aşteptat nici o răsplată pentru iubirea Lui decât iubirea noastră întreagă

faţă de El. În iubirea către El nu putem și nu trebuie să urmărim altceva decât bucuria de a fi în

comuniune cu El, bucuria de a-L avea pe El prezent în sufletele noastre. Fără îndoială, iubirea de

Dumnezeu este legată şi de ideea darurilor care pot fi dobândite de la El. În calitatea lui de creatură

omul iubeşte pe Dumnezeu nu numai pentru că este Dumnezeu, ci îl poate iubi şi pentru că este

binele şi fericirea supremă, veșnică, dar și pentru că iubirea de Dumnezeu mângâie sufletul și îl

umple de fericire și aici pe pământ. Trebuie să observăm însă că iubirea de Dumnezeu, pentru

fericirea pe care o poate dărui, este o iubire îngăduită și nu una poruncită.13

In cea mai curată formă a ei, iubirea creştină este străină de orice urmă de egoism, este total

dezinteresată, nu numai când o privim în subiectul divin, ci şi când o privim în subiectul uman.

Chiar dacă în realitate nu o găsim purificată în totalitate de orice urmă de raportare la eu, ea nu-şi

pierde dreptul de a cere creștinului să i se dăruiască într-un chip cu totul dezinteresat. Nu gândul la

împlinirea, la fericirea personală trebuie să determine iubirea către Dumnezeu, ci voinţa de a fi în

comuniune cu El, de a ne deschide liber inima către Dânsul, la fel ca unui om care aşteaptă să-i

răspundem la iubirea lui şi care tânjeşte după noi. Nu interesele, dorinţele, trebuinţele şi năzuinţele

noastre trebuie să ne călăuzească în iubirea către Dumnezeu, ci decizia fermă de a fi fără nici o

rezervă la dispoziţia Lui.14

Când porunca spune „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot

sufletul tău şi din tot cugetul tău” (Lc. 10, 27), ea vrea să atragă atenţia asupra faptului că iubirea

faţă de Dumnezeu nu poate, nu trebuie să fie periferică, manifestată în funcție de interesele proprii.

Porunca spune categoric că nici o intenţie, nici un gând, nici o decizie, nici o faptă, nimic din ceea

ce suntem nu trebuie să vizeze, nici direct nici indirect, altceva decât pe Dumnezeu. Porunca iubirii

ne pune cu totul în slujba lui Dumnezeu. Ea nu ne îngăduie să ne împărţim şi să slujim la doi domni:

eului nostru şi Creatorului. Porunca voieşte ca noi ca oameni să fim cu totul absorbiți de Dumnezeu

în așa fel încât nimic din ceea ce se mişcă în noi să rămână în afară de Dumnezeu, ţinta întregii

noastre activităţi. Spiritul poruncii cere ca noi să ne aflăm de bună voie la dispoziţia lui Dumnezeu,

așa cum un slujitor este mereu la dispoziția stăpânului său. Cere de asemeni ca noi să ne sprijinim

dezinteresat întreaga viaţă pe El, pe Dumnezeu, să ne ţinem strâns de El, cu desăvârşită încredere, să

12 Ibidem, p. 101.13 Ibidem, p. 102.14 Ibidem.

7

lăsăm pe seama lui toată grija şi răspunderea. O asemenea iubire nu poate fi realizată fară luptă grea

împotriva a tot ce nu îi slujeşte lui Dumnezeu şi nu vine de la El şi nici fără ruperea tuturor firelor

care ne leagă de altceva decât de El.15

Modele de iubire a lui Dumnezeu

Dragostea de Dumnezeu este prezentă și la un număr mare de personaje din perioada

Vechiului Testament. Seria acestora începe cu un exemplu negativ, care este chiar primul om,

Adam. Probabil că Teodoret începe cu acesta, nu numai pentru că era prima făptură umană, expresie

a dragostei lui Dumnezeu, ci şi pentru a sublinia, prin contrast, criteriul atitudinii faţă de Dumnezeu

al personajelor sau al exemplelor pozitive.

Adam a neglijat dragostea faţă de Dumnezeu şi a fost nerecunoscător faţă de binefăcătorul

său, pentru aceasta el a recoltat spini, osteneli şi necazuri ca răsplată a nerecunoștinței (Fc.

3).

Abel a păzit cu tărie dragostea pentru dătătorul bunătăţilor, dispreţuind plăcerile pântecelui şi

preferând slujirea lui Dumnezeu (Fc. 4, 4), fapt pentru care a fost împodobit cu cununi

netrecătoare şi străbate generaţiile printr-o amintire care-l umple de laudă.

Enoh a câştigat dragostea adevărată şi curată semănând bine şi recoltând şi mai bine.

Cinstirea lui Dumnezeu i-a adus ca răsplată trecerea cu trupul în rai, viaţa cea veșnică şi pe

deasupra o amintire vestită şi nemuritoare.

Cine ar putea exprima pe deplin iubirea lui Noe faţă de Dumnezeu pe care n-a înfrânt-o

stricăciunea nelegiuiţilor, ci în timp ce toţi ceilalţi se abăteau şi preferau calea greșită, el

singur a mers pe cea dreaptă, punând pe Creatorul mai presus de toate (Fc. 7).

Tot astfel Melchisedec, marele arhiereu având oroare de nebunia idolatrilor şi-a dedicat

preoţia Făcătorului a toate (Fc. 14, 18), ceea ce i-a adus marea răsplată de a fi devenit tipul

Celui cu adevărat fără tată, fără mamă şi fără genealogie, Care nu are nici început, nici

sfârşit.

Unul dintre cei care au iubit mai mult pe Dumnezeu a fost Avraam, a cărui personalitate

complexă se reflectă în multe din evenimentele de seamă ale Vechiului Testament. El a fost

numit prietenul lui Dumnezeu, ca unul care a păstrat şi a învăţat şi pe alţii legile prieteniei.

Chiar şi atunci când a fost copleşit de sete şi când a fost împiedicat să bea apă din fântânile

pe care le săpase, nu s-a supărat pe Cel care-1 chemase şi nu s-a răzbunat contra celor care-l

15 Ibidem, pp. 102-103.8

nedreptăţiseră. A suferit şi de foame, dar n-a stins făclia dragostei. I s-a luat şi soţia, dar

odată cu ea nu i s-a luat şi dragostea de Dumnezeu. El îmbătrînise şi nu ajunsese încă tată,

dar nu-şi schimbase atitudinea faţă de Acela care-i făgăduise că-i va dărui urmaș. După ce i

ş-a împlinit făgăduința şi l-a dobândit pe Isaac, s-a bucurat doar puţin timp de această

satisfacţie, deoarece primise cuvânt să-l ofere ca jertfă Celui ce i-1 dăduse, iar el, Avraam, să

ajungă sacrificatorul rodului făgăduinţei, să jertfească pe cel ce avea să fie marele izvor al

popoarelor şi să-şi roşească mâinile cu sângele propriului său copil. Deşi jertfa implica toate

acestea şi încă mai mult decât acestea, patriarhul nu s-a împotrivit, n-a invocat drepturile

firii, n-a făcut caz de făgăduinţe şi n-a amintit nici de îngrijirea bătrâneților, nici de mormânt,

dând astfel dovadă de o adevărată și profundă dragoste către Dumnezeu.

Isaac si Iacob au avut aceeaşi dragoste faţă de Stăpânul, dumnezeieştile Scripturi cântând

această dragoste de Dumnezeu a amândurora. Atotţiitorul nu separă niciodată ramurile de

rădăcină, astfel că se numeşte pe sine Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob (Fpt.

7, 32).

Din perioada Noului Testament, Sfîntul Apostol Pavel a dat una din cele mai înalte expresii a

dragostei de Dumnezeu şi de Hristos, atât prin viaţa cât şi prin opera sa. Dacă apostolul Petru a putut

greşi în manifestarea dragostei sale fie prin precipitare, fie prin lepădare, Apostolului Pavel nu i s-a

întâmplat acest lucru. Documentele sacre şi cele profane n-au înregistrat o deviere cât de mică în

această privinţă. Nici Apostolul Ioan, cel mai iubit dintre ucenicii Domnului, amfora cea mai

frumoasă a dragostei lui Hristos, nu analizează cu atâta putere şi nu exprimă cu atâta pătrundere

bogăţia nesfârșită şi frumuseţea neasemănată de mărgăritar a dragostei. Conștientizarea faptului că

iubirea noastră faţă de Dumnezeu e rodul iubirii lui Dumnezeu pentru noi îl determină pe Pavel să

zică: „Sânt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele

prezente, nici cele viitoare nici înălţimea, nici adîncul, nici o altă creatură nu va putea să mă

despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 8, 38-39).16

În concluzie, creştinismul acceptă lumea, integrarea în rosturile ei, dar cu condiția păstrării

libertăţii interioare, spirituale, faţă de ea, în primul rând pentru că lumea este o realitate creată şi

nimeni nu trebuie să se alipească cu sufletul de vreo creatură și în al doilea rând pentru că lumea mai

este şi o realitate contaminată de păcat şi este şi mai puţin îngăduit unui creştin să se alipească de

ceva ce se vădeşte potrivnic lui Dumnezeu. Această condiție impusă de creştinism ca omul să

16 Preot prof. Ioan G. Coman, op. cit., pp. 311-325.9

păstreze întotdeauna o distanţă interioară faţă de lume nu înseamnă deloc un îndemn la fugă, dispreţ

şi ură faţă de dânsa, ci numai asigurarea unei libertăţii spirituale de acţiune.17

c. Iubirea de aproapele

Mântuitorul Hristos ne-a spus că toată legea şi învăţătura proorocilor se cuprind în iubire

(Mt. 22, 40). Şi iată cât de sus a aşezat-o: a stabilit două porunci de iubire şi hotarele fiecăreia.

Prima este „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” iar a doua, la fel de importantă, este „să iubeşti

pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39). Cât de înaltă este iubirea de oameni şi

bunătatea lui Hristos! Deşi suntem cu mult inferiori Lui, dragostea faţă de El o aşează pe aceeași

treaptă cu dragostea faţă de aproapele nostru.18

Privind la cuvintele Mântuitorului și văzând strânsa legătură dintre iubirea lui Dumnezeu și

iubirea aproapelui realizăm că iubirea de semeni practicată cu ignorarea iubirii de Dumnezeu este

expusă să fie desfigurată de forţele egocentrice, de acele tendinţe întunecate ale firii care-l mână pe

om la gesturi și fapte străine de orice legătură cu iubirea. Smulsă din ambianţa iubirii de Dumnezeu,

iubirea de semen va înceta, mai devreme sau mai târziu, de a mai fi o cale de slujire devotată,

dezinteresată, jertfelnică a aproapelui degenerând într-o iubire interesată, egoistă, care te poartă către

celălalt numai în cazul când acela îţi poate satisface propriile tale dorinţe, interesele personale.19

Necesitatea iubirii n-o învăţăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din faptele Lui. O

astfel de lecţie este felul în care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creându-1 pe primul om, a stabilit ca

din el să se nască toţi ceilalţi oameni, ca să fim consideraţi toţi ca un singur om şi să ne legăm prin

dragoste. Legătura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu înţelepciune prin schimburile pe care

suntem nevoiţi să le avem între noi, căci a dat multe bunătăţi în lume, însă nu pe toate într-un singur

loc, ci în fiecare loc câte ceva. Astfel suntem obligaţi să facem negoț, dând cele care ne prisosesc şi

primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i și comunicând, astfel, cu semenii noştri. La fel a

făcut Dumnezeu şi cu fiecare om în parte. N-a îngăduit fiecăruia să aibă toate cunoştinţele, ci unuia

să aibă cunoştinţe de medicină, altuia de zidărie, altuia de vreo altă ştiinţă sau meşteşug, etc., ca să

avem nevoie unul de altul şi în felul acesta să ne iubim unul pe altul. La fel se întâmplă şi cu

17 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., p. 107.18 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 134-135.19 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., pp. 111-112.

10

harismele duhovniceşti, cum spune Apostolul că: „unuia i se dă, prin Duhul Sfânt, cuvânt de

înţelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaştere...unuia, faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia,

deosebirea duhurilor, iar altuia, feluri de limbi, și altuia, tălmăcirea limbilor” (I Cor. 12, 8-10).20

Şi ca să ne facă să înţelegem că nu orice iubire este plăcută şi răsplătită de Dumnezeu,

Mântuitorul ne spune: „Și dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că şi păcătoşii

iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce răsplată puteți

avea? Că şi păcătoşii același lucru fac. Și dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să

luați înapoi, ce mulţumire puteți avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să

primească înapoi întocmai” (Lc. 6, 32-34). Înţelegem deci că în toate aceste cazuri iubirea este

pornită numai din interes şi nu ne poate deosebi întru nimic de păcătoşi, căci prin ea, ne luăm plata

aici pe pământ; pentru veșnicie ea nu are valoare. Nu e rea nici această iubire interesată în relaţiile

dintre noi. Ne mai uşurăm viaţa aici pe pământ. De aceea, nici Domnul Hristos n-a venit să strice

legea iubirii, ci ca s-o lămurească şi s-o împlinească. A venit ca să ne facă să înţelegem că e uşor să-

ţi iubeşti rudele, prietenii, pe cei ce te iubesc, dar numai atât nu e ajuns, căci viaţa noastră nu se

termină cu mormântul. Ne trebuie deci o iubire nouă, necunoscută lumii vechi, și această iubire

nouă ne-o spune Domnul prin Sfânta Evanghelie: „ci iubiţi pe vrăjmașii voştri și faceţi bine şi daţi

cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb” (Lc. 6, 35), adică iubirea fară interes pământesc,

iubirea către orice om, fie el bun sau rău, cunoscut ori necunoscut, prieten ori vrăjmaş. Şi dacă

împlinim acestă poruncă de iubire nouă, vom câştiga răsplată cerească, și astfel să putem birui orice

greutate şi să ajungem la desăvârşirea morală, prin care câştigăm mântuirea şi, după cum ne spune

Domnul, vom avea multă plată și vom fi „fiii Celui Preaînalt” (Lc. 6, 35).21

Cel ce iubeşte nu-i face rău aproapelui său. Dragostea, fiind plinirea tuturor poruncilor lui

Dumnezeu, are două avantaje: evitarea răului şi săvârşirea binelui. Ea este numită plinire a tuturor

poruncilor lui Dumnezeu nu numai pentru că reprezintă suma tuturor îndatoririlor noastre creştine,

ci şi pentru că înlesneşte plinirea lor. Iubirea este o datorie care rămâne mereu neachitată. Cu cât

lucrăm pentru a o achita, cu atât şi datoria creşte. De aceea, apostolul Pavel scrie „Nimănui cu

nimic să nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul” (Rom. 13, 8). Prin aceste cuvinte vrea

să ne arate că datoria dragostei trebuie totdeauna sa o achităm şi în același timp să rămânem

îndatoraţi. Niciodată să nu încetăm să fim îndatoraţi cu ea, câtă vreme ne aflăm în această viaţă,

fiindcă această datorie este cea care mai presus de orice ne alcătuieşte viaţa şi ne leagă mai strâns

20 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 136-137.21 Pr. Nicolae Runceanu, Predici populare, Editura Sophia, București, 2011, p. 128.

11

între noi.22

Gradul cel mai înalt al dragostei față de Dumnezeu şi faţă de semeni îl reprezintă

Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dragostea Lui e dragostea lui Dumnezeu Însuși : „Căci Dumnezeu

aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci

să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Dumnezeu şi Fiul Său şi-au arătat dragostea în actul mântuirii.

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut sărac pentru noi, S-a făcut păcat pentru noi, ne-a răscumpărat din

blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi, S-a smerit făcându-se ascultător până la moarte.

Moartea lui Hristos din dragoste pentru noi a făcut din EI Izvorul nesecat al dragostei şi prin aceasta

al puterii, al bogăţiei, al înţelepciunii și al frumuseţii. El procedează cu nemăsurată iubire de oameni,

izvorăşte fluvii de blândeţe şi prin toate vrea numai să covârşească pe oameni cu binefacerile.23

Dragostea lui Hristos a depăşit şi depăşeşte orice dragoste. Prin puterea ei s-au făcut şi se fac

minuni, pentru că dragostea dumnezeiască e inepuizabilă şi nu cunoaşte decât o singură lege: aceea

a binelui nelimitat şi în toate sensurile. Frumusețea dragostei atâtor creştini şi chiar necreştini, a

apostolilor, a Sfinților Părinți, a dragostei în credinţă, în gândire şi în faptă a atâtora dintre fraţii

noştri în trecut şi astăzi, vine din frumusețea dragostei Logosului Hristos.24

Iubirea ţi-1 arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea

lui ca şi cum ar fi a ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face

din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo

unde se află dezbinarea, ci acolo unde stăpâneşte unirea sufletelor. Iubirea face ca toţi să se

folosească de bunurile fiecăruia, după cum vedem în Faptele Apostolilor: „Iar inima şi sufletul

mulţimii celor ce au crezut erau una și nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate

le erau de obşte ” (Fapte 4, 32). În afară de acestea, iubirea dăruieşte oamenilor putere mare. Nu

există fortăreaţă atât de tare, de greu de dărâmat şi necucerită de duşmani, cum este o mulţime de

oameni care se iubesc şi sunt strâns legaţi cu rodul dragostei, a înţelegerii. Chiar şi atacurile

diavolului pot fi respinse, pentru că, înfruntându-1 împreună, devin nebiruiţi, zădărnicesc uneltirile

lui şi primesc cununile strălucitoare ale iubirii. Aşa cum coardele lirei, deşi sunt multe, scot un sunet

dulce dacă conlucrează toate armonios mânuite de degetele muzicianului, la fel şi cei care au bună

înţelegere, scot o minunată melodie a comuniunii. De aceea Pavel îi povăţuieşte pe credincioşi să

caute să fie în orice împrejurare în acelaşi cuget, să-i considere pe ceilalţi mai presus de ei, pentru

22 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 135-136.23 Preot prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 324.24 Ibidem, pp. 324-325.

12

ca dragostea să nu fie nimicită de slava deşartă, să fie uniţi, să se cinstească unul pe altul și să se

slujească unul pe altul.25

Iubirea aproapelui este ființial legată de iubirea de Dumnezeu. Spuneam că iubirea de

Dumnezeu este primire şi răspuns: este primirea iubirii pe care Dumnezeu ne-o arată şi este răspuns

prin luarea unei atitudini de iubire faţă de El cu ajutorul puterilor revărsate în noi de iubirea Lui.26

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe aproapele ca pe sine însuşi, deşi acela se

află în păcat. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lui, se bucură cu bucurie mare.27

Dar iubirea nu înseamnă numai deschiderea şi lansarea propriei persoane către celălalt,

numai hotărârea de a te dărui numai tu, ci mai înseamnă intenţia şi voinţa de a realiza o comuniune

cu el. O comuniune nu se realizează, însă, decât dacă iubirea pe care i-o arăţi cuiva este luată în

seamă şi i se răspunde cu o iubire asemănătoare. Numai când celălalt răspunde pozitiv solicitărilor

lansate de iubirea ta, numai când iubirea devine un dialog se poate vorbi de înfăptuirea unei

comuniuni. Ţinta iubirii către semen este scoaterea lui din singurătate, din vraja obsesiilor lui, din

mrejele tendințelor sale egoiste, din tristeţea şi neliniştea lui; este îmboldirea de a se deschide în fața

iubirii ce i se arată, de a se lăsa prins de ea, de a-şi rezema pe ea existenţa şi destinul său. Scoaterea

aceasta, putem spune că, simbolizează mântuirea lui. Aceasta este funcţia esenţială a iubirii de

semen: să realizeze mântuirea lui. În lumina acestei constatări, ne putem da seama de răspunderea

mare care apasă pe umerii fiecăruia dintre noi pentru semenii noştri. Fără iubirea noastră semenul

rămâne zăvorât în singurătatea lui egoistă, în tristeţea şi neliniştea lui, riscând astfel să fie pierdut

pentru vecie. Fără iubirea noastră, semenul nu se poate mântui. Fiecare dintre noi este, într-un

anume înţeles, mântuitorul semenului său. Iubirea mântuitoare pe care Hristos o are pentru fratele

nostru vrea să i-o dăruiască prin mijlocirea noastră. De aici, starea de tânjire, dorul ascuns al

semenului după un semn de iubire din partea noastră. De aici, imensa lui suferinţă, când îl trecem cu

vederea, când rămânem indiferenţi şi străini, când îl desconsiderăm şi rămânem neînţelegători

pentru trebuinţa lui de iubirea noastră.28

E de prisos să mai subliniem că învăţătura Mântuitorului nu se referă numai la cel de un

neam cu El, ci la toţi oamenii, din toate timpurile şi din toate locurile, iar în parabola despre via dată

25 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 138-139.26 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., p. 110.27 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţii care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. 2, ediție electronică, Editura Apologeticum, 2005, p. 71.28 Ibidem, p. 115.

13

lucrătorilor (Mt. 21, 33-43), Mântuitorul zice evreilor că le va fi luată împărăția lui Dumnezeu și va

fi dată altora care vor ști să o prețuiască și să facă roade vrednice de ea, iar pe apostoli îi trimite să

propovăduiască la toate neamurile pământului, arătând prin aceasta caracterul universal al

Împărăției.29

Dacă omul îl iubeşte pe Dumnezeu, apoi îşi iubeşte şi casa sa, şi pe vecinul său, şi pe vecinul

de dincolo de frontieră, şi pe vecinul mai îndepărtat. Dacă nu-L iubeşte pe Dumnezeu, nu-i iubeşte

nici pe cei din casa sa, nici pe vecin, nici satul său, nici patria lui, pentru că şi patria este o familie

mare, nu iubeşte pe nimeni. Totuși, având nevoie de bunuri și servicii necesare traiului zilnic, omul

începe să se mişte din interes spunându-și în sine: „voi face legături cu acesta pentru ca să mă ajute

în cutare situaţie, cu cutare, pentru a profita în aceasta sau cealaltă” și prin aceasta născând egoismul

și pătând haina albă a iubiri frățești.30

Sfântul Apostol Pavel ne spune şi motivele pentru care trebuie să ne iubim unul pe altul: „în

iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă” (Rom. 12, 10). Vrea să spună că suntem frați şi de aceea

trebuie să avem dragoste frăţească între noi. Este remarcabil faptul că Apostolul, deşi îi povăţuieşte

pe creştini să aibă între ei blândeţe şi iubire frăţească atunci când se referă la legăturile dintre ei şi

necredincioşi spune altfel de cuvinte: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună

pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18). Deci, în cazul necredincioșilor ne cere să nu ne certăm cu ei, să

nu-i urâm, să nu-i nesocotim, pe când în cazul fraţilor noştri creştini cere în plus blândeţe, iubire

frăţească, sinceră şi neprefăcută, arzătoare şi statornică.31

Vorbind despre modelul iubirii de aproapele, Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „L-am

văzut pe altul care voia cu atâta râvnă mântuirea fraților lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinți

se ruga din toată inima Iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia sau să fie

osândit și el împreună cu aceia nevrând să se mântuiască singur din pricina unei dispoziții prin

care imita pe Dumnezeu şi pe Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu

voia să intre nici măcar în Împărăția Cerului fiind separat de ei. O legătură sfântă, o putere

negrăită, o suflet cugetător de cele cereşti, sau mai degrabă purtat de Dumnezeu şi desăvârşit

foarte în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele!”. Prin urmare, continuă sfântul, „cel ce n-a ajuns

încă la această iubire, nici nu vede vreo urmă a ei în sufletul lui, nici nu simte cu totul prezenţa ei,

este încă pe pământ şi în cele de pe pământ, sau mai degrabă se ascunde sub pământ ca şi cârtiţa, 29 Ibidem, p. 126.30 Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus…, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2002, p. 90.31 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 133-134.

14

care, fiind oarbă ca şi acela, aude numai prin auz pe cei ce vorbesc pe pământ”.32

Poate unii vor întreba: îngrijindu-ne de aproapele, nu vom nesocoti mântuirea noastră? Nu

există un astfel de pericol, ba dimpotrivă, cel ce poartă de grijă celorlalţi nimănui nu-i provoacă

supărare, pe toţi îi compătimeşte şi pe toţi îi ajută cât poate, nu răpeşte nimic de la nimeni, nici

părtinitor nu este, nici hoţ, nici mincinos, se fereşte de orice rău şi urmăreşte mereu doar lucrurile

bune, se roagă pentru toţi vrăjmaşii lui, săvârşeşte binefaceri tuturor celor cărei nedreptăţesc, nu

înjură şi nu vorbeşte de rău, orice i s-al întâmpla; toate acestea aduc o contribuție importantă la

mântuirea noastră.33

Multe religii recomandă iubirea aproapelui; creştinismul singur cere iubirea vrăjmaşilor.34

Cel ce are iubirea plăcută lui Dumnezeu nu-i iubeşte doar pe prietenii lui, care-1 iubesc la

rândul lor, ci pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii săi, care-1 urăsc şi-l nedreptăţesc. La acest lucru

ne îndeamnă și Mântuitorul Hristos prin cuvintele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei

ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,

ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei

buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce

răsplată veţi avea?” (Mt. 5, 44-46).35

32 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze – Scrieri II, studiu introductiv și trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1999, pp. 133-134.33 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 146.34 Sfântul Siluan Athonitul, Tine-ti mintea in iad și nu deznădăjdui!, ediție îngrijită și trad. de Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 101.35 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 142-143.

15

d. Iubirea de vrăjmași

Vrăjmaşii noştri, pe care Hristos ne cere să-i iubim, sunt în primul rând alţi oameni, mai mult

sau mai puţin apropiaţi de noi, dar cu care suntem sau am fost în legătură, care ne-au supărat şi ne

fac să suferim. Dar vrăjmaşii noştri sunt, evident, şi cei care ne urăsc, ne vor răul, încearcă să ne

vatăme, care ne prigonesc, ne maltratează, ne blestemă, ne insultă, ne vorbesc de rău, ne fac

nedreptate şi se arată în diferite feluri agresivi faţă de noi. Mai sunt şi cei care ne-au ofensat,

dispreţuit, umilit, cei care n-au chinuit, ne-au mâhnit, cei care nu ne iubesc și nu au consideraţie faţă

de noi.36

Vrăjmaşii pe care trebuie să-i mai iubim sunt, în al doilea rând, vrăjmaşii lui Dumnezeu şi

cei care, deliberat, Îl ignoră, şi, de asemenea, vrăjmaşii credinţei şi ai Bisericii, care L-au tăgăduit pe

Hristos, s-au îndepărtat de adevăr, fac răul, şi, prin urmare, vor trebui să sufere chinurile iadului37

pentru ca ei văzând iubirea noastră să se întoarcă la calea cea dreaptă și adevărată.

Pentru Sfântul Siluan, vrăjmaşii noştri sunt şi diavolul şi demonii. Această consideraţie e

destul de curentă. Diavolul e îndeobşte numit de Scriptură şi de Părinţi „vrăjmaşul”, şi duşmănia sa

include în cel mai înalt grad formele precedente de duşmănie: faţă de ceilalţi oameni, faţă de

Dumnezeu şi faţă de credinţă şi Biserică. Sfinții părinţi recomandă în general să-l urâm pe diavol şi

pe demoni şi înţeleg în acest sens pasajele cripturistice care îndeamnă la ruptura de vrăjmaşi.

Sfântul Grigorie al Nyssei, de exemplu, remarca „Legiuitorul vieţii noastre ne-a poruncit o ură,

cea faţă de şarpe. (...) Căci el spune: «Să iubeşti pe aproapele tău şi sâ urăşti pe vrăjmaşul tău»,

poruncindu-ne să socotim drept vrajmas doar pe cel ce se împotriveşte firii noastre”. În schimb e

foarte puţin obişnuit a-1 vedea pe diavol şi pe demoni incluşi printre vrăjmaşii pe care ni se cere să-i

iubim. Sfinții părinţi sunt conştienţi de gravele riscuri pe care le-ar implica pentru majoritatea

credincioşilor recomandarea de a iubi pe demoni: cea de a ne solidariza într-o oarecare măsură cu

aceştia şi prin aceasta de a ne deschide influenţei lor, ba chiar de a ne afla în cele din urmă posedaţi

de ei. Sfântul Siluan figurează împreună cu Sfântul Isaac Sirul printre rarii părinţi care înfăţişează

drept un ideal iubirea diavolului şi a demonilor. Aceşti doi sfinţi atestă astfel o experienţă pur

personală care se situează pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti. Sfântul Siluan afirmă că

o asemenea iubire e învăţată de Duhul Sfânt însuşi şi e o treaptă foarte înaltă a discernământului,

care ne îngăduie să urâm lucrurile diavolilor, iubindu-i ca făpturi ale lui Dumnezeu (create desigur

nu ca demoni, ci ca îngeri, şi care au căzut din propria lor vină în această stare), arătându-ne în

36 Sfântul Siluan Athonitul, op. cit., p. 103.37 Ibidem, p. 104.

16

acelaşi timp compătimitori faţă de ei în virtutea stării profund nenorocite şi în cel mai înalt grad

dureroase în care au căzut ca urmare a îndepărtării lor de Dumnezeu şi de toate bunurile

dumnezeieşti.38

Și pentru că iubirea de vrăjmași nu este la fel de ușoară ca cea a celor ce ne fac bine, Sfântul

Siluan ne arată câteva trepte prin care să ajungem mai ușor la această virtute.

1. Prima treaptă, după Sfântul Ioan Hrisostom, este a nu face primii răul.

2. Cea de-a doua treaptă, potrivit aceluiaşi sfânt, este a nu ne răzbuna chiar pe măsura suferinţei

care ni s-a făcut.

3. Cea de-a treia treaptă este a nu ne răzbuna deloc şi a lăsa răzbunarea în grija lui Dumnezeu.

4. A patra treaptă e a nu ne împotrivi.

5. A cincea treaptă e a nu ne înfuria la rândul nostru pentru ceea ce ne fac vrăjmaşii, ci de a-i

suporta, de a da dovadă de răbdare, de a îndura tot ceea ce ne fac să suferim.

6. A şasea treaptă e a nu ne mâhni lăuntric pentru afronturile, injuriile, încercările şi întristările

pe care ne fac să le suferim vrăjmaşii noştri.

7. A şaptea treaptă e a privi ocările primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele şi de a

mulţumi lui Dumnezeu.

8. A opta treaptă e a nu ne oferi de bunăvoie ocărilor.

9. A noua treaptă e a voi să suferim mai mult decât vor alţii să ne facă să îndurăm.

10. A zecea treaptă e a nu avea ură pentru cei ce ne maltratează.

11. A unsprezecea treaptă e a nu simţi ranchiună, de a nu avea nici mânie, nici resentiment faţă

de vrăjmaşii noştri.

12. A douăsprezecea treaptă e a nu-i învinui pe vrăjmaşii noştri, de a nu-i critica, de a nu vorbi

rău despre de ei şi chiar de a nu descoperi altora răul pe care ni-1 fac.

13. A treisprezecea treaptă e a nu avea nici un dispreţ pentru ei.

14. A paisprezecea treaptă e a nu avea în noi nici o urmă de aversiune sau respingere faţă de ei.

15. A cincisprezecea treaptă e a nu încerca nici cea mai mică amărăciune faţă când ne gândim la

ceea ce ne-au făcut, nici cea mai mică întristare.

16. A şaisprezecea treaptă e a nu-i judeca deloc, ci de a privi la propriile noastre nedreptăţi.

17. A şaptesprezecea treaptă e a ierta sincer.

18. A optsprezecea treaptă e a ne sili să ne împăcăm cu vrăjmaşii noştri.

19. A nouăsprezecea treaptă e a avea inimă şi compătimire pentru ei.38 Ibidem, pp. 106-107.

17

20. A douăzecia treaptă implică nu numai renunţarea la a fi răzbunat de Dumnezeu, dar şi la

dorinţa ca El să pedepsească vreodată pe vrăjmaşii noştri.

21. A douăzeci şi una treaptă e a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei.

22. A douăzeci şi doua treaptă e a avea afecţiune pentru ei.

23. A douăzeci şi treia treaptă e le voi şi a le face binele.

24. A douăzeci şi patra treaptă e a-i privi pe cei ce ne fac răul deopotrivă cu cei ce ne fac binele,

şi a-i iubi în mod egal.

25. A douăzeci şi cincea treaptă e a-i trata pe vrăjmaşii noştri ca pe prietenii noştri.

26. A douăzeci şi şasea treaptă e a-i iubi pe vrăjmaşii noştri nu numai ca pe noi înşine, ba chiar

mai mult decât pe noi înşine.

Această clasificare în trepte nu pretinde stabilirea unei ierarhii riguroase. Unele atitudini pot

fi situate pe diferite planuri şi fiecare le implică mai mult sau mai puţin pe celelalte. Iubirea e, în cele

din urmă, o dispoziţie unitară si indivizibilă. Clasificarea noastră are mai cu seamă un scop

pedagogic; ea urmăreşte să facă înţeles faptul că iubirea de vrăjmaşi are multiple componente,

dobândirea ei răspunde la numeroase exigențe si nu este cu putinţă decât în urma unui efort lăuntric

treptat si divers; ea vrea să sublinieze şi că aceasta poate primi diferite nivele de calitate şi

intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat îndelungat pentru a o dobândi n-au decât o conştiinţă

restrânsă.39

Iubirea de vrăjmaşi implică nu numai suportarea mâhnirilor pe care ni le produc aceştia, ci şi

suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implică de asemenea mulţumirea adresată lui

Dumnezeu pentru toate aceste mâhniri, fiindcă ele contribuie la progresul nostru duhovnicesc şi în

acest sens trebuie primite ca un dar al providenţei lui Dumnezeu care are în vedere mântuirea

noastră. Iubirea de vrăjmaşi implică, de asemenea, păstrarea calmului sufletesc și trupesc în faţa

violenţelor pe care le suferim, altfel spus, să nu ne înfuriem la rândul nostru, ci să rămânem

netulburaţi. Sfântul Siluan recomandă, de asemenea, nu numai să nu îi învinuim pe vrăjmaşi, ci nici

să nu gândim rău despre ei, ba chiar să nu-i judecăm deloc; mai degrabă decât de să-i învinuim pe

ceilalţi, să ne simţim vinovaţi noi înșine. Iubirea de vrăjmaşi presupune, bineînţeles, iertarea

nedreptăților provocate, dar şi rugăciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este încă iubire şi

rugăciunea poate precede iubirea fară să fie încă o manifestare a ei: ”Când eram în lume –

mărturiseşte sfântul – îmi plăcea să iert din suflet şi iertam uşor şi mă rugam cu poftă pentru cei ce

39 Ibidem, pp. 108-116.18

mă ocărau. Dar când am venit în mănăstire, pe când eram frate sub ascultare, am dobândit mare

har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe vrăjmași.”40

Rugăciunea pentru vrăjmaşi e, înainte de toate, ceea ce ne îngăduie să dobândim de la

Dumnezeu harul de a-i iubi: „Nu e cu putinţă să iubeşti pe vrăjmaşi decât prin harul Duhului Sfânt

şi de aceea, de îndată ce cineva te-a supărat, roagă-te lui Dumnezeu pentru el” . „Neîncetat îl rog

pe Domnul ca, milostiv fiind, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi (...); ziua şi noaptea cer de la Domnul

iubire”, mărturiseşte sfântul Siluan. Rugăciunea e şi cea care ajută la păstrarea harului de a iubi pe

vrăjmaşi, odată primit. Pentru că decurge din compătimire, dar şi pentru că e legată de sentimentul

de recunoaștere a propriei stări de păcătoșenie, rugăciunea pentru vrăjmaşi e însoţită de lacrimi, ceea

ce e semnul profunzimii şi al sincerităţii ei, al faptului că e legată de o iubire adevărată.41

40 Ibidem, pp. 116-117.41 Ibidem, pp. 119-120.

19

CONCLUZIE

Este un lucru cu totul nou adus de Mântuitorul Iisus Hristos în legătură cu problema

aproapelui, și anume extinderea iubirii chiar şi asupra celor ce ne urăsc, ne vrăjmăşesc sau ne

blestemă. Hristos este cel dintâi care ne-a arătat şi cu vorba şi mai ales cu fapta că nici cea mai

sălbatică vrăjmăşie pe care ne-ar purta-o cineva nu-1 face să decadă din calitatea de semen al nostru

şi nu ne eliberează de obligaţia de a-i arăta toată dragostea noastră . „Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti

pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,

binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă

vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 43-44)42 sunt cuvintele Domnului Hristos care ne îndeamnă la

dragostea curată și ziditoare de suflet.

Practicată numai faţă de rude şi prieteni, iubirea poate lăsa neatinse multe regiuni ale

sufletului şi anume tocmai pe acelea în care mustesc sălbatice porniri spre mânie şi răzbunare. Dar

efortul de a-ţi pune şi purtarea faţă de vrăjmaşi în acord cu pilda dată de Mântuitorul, te angajează

total în ceea ce reprezinţi tu, încât pornirile spre mânie şi răzbunare, împlântate în sufletul tău,

ajung, la un moment dat, în situaţia de a nu mai avea la îndemână puterea de care au nevoie ca să se

manifeste şi recad în starea unor simple virtualităţi, incapabile să mai exercite vreun fel de tiranie

asupra ta. Drept aceea, se poate spune că numai iubirea de vrăjmaşi te poate elibera din umilitoarea

robie a pornirilor spre ură şi răzbunare. Când Mântuitorul porunceşte iubirea de vrăjmaşi, el n-o

face ca să te îngenuncheze în faţa celui rău, ci ca să te elibereze de răul din tine, şi în felul acesta să-

l limiteze. Şi de fapt, dacă la duşmănie răspunzi cu duşmănie, prin aceasta nu-i dovedeşti tăria, ci

arăţi că tu însuţi te-ai contaminat de sentimente inferioare și te-ai lăsat stăpânit de rău. De unde mai

înainte de a răspunde duşmăniei aceluia cu duşmănia ta, răul era limitat numai la duşmanul tău,

acum el s-a întins şi asupra ta. În loc de un singur rău acum sunt doi: duşmanul şi tu, duşmanul

duşmanului tău. Dacă însă la duşmănie răspunzi cu îngăduinţă, răbdare, iertare, purtare frăţească

răul a primit o lovitură mortală, cel puţin într-unul din subiectele lumii acesteia: în subiectul tău.43

Dar iubirea de vrăjmaşi poate exercita o acţiune mântuitoare chiar şi asupra obiectului ei.

Prin reacţiune ea poate produce o schimbare radicală în sufletul duşmanului asupra căruia se

exercită. Faptul că la ura, dispreţul, insultele, calomniile, înşelăciunile, brutalitatea lui tu răspunzi

cu blândeţe, răbdare, iertare, prietenie, cu o dragoste total dezinteresată, la un moment dat poate

zgudui atât de adânc încât renunţarea la duşmănie, căinţa si adoptarea unei atitudini de frățietate față 42 Preot prof. dr. Dumitru I. Belu, op. cit., p. 127.43 Ibidem, p. 133.

20

de tine să i se prezinte ca singura cale de ieşire din starea de jena şi mustrare de conştiinţă în care se

află.44

Iubirea de vrăjmaşi e o mărturie vie a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în suflet şi a

agonisirii harului, însă a nu-i iubi, a nu-ţi fi mila de ei şi a nu te ruga pentru ei arată sufletul pustiu

de Duh Sfânt, dar locuit şi muncit de un duh rău. Nimic bun nu-i aşteaptă pe cei care n-au virtutea

iubirii. „Cel care nu-şi iubeşte vrăjmaşii, spune Sfantul Siluan, e sortit întunericului şi chinului

sufletesc”.45

44 Ibidem, pp. 133-134.45 Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 201.

21

BIBLIOGRAFIE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București.

***, Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București, 2008.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela

Filioreanu, Editura Egumenița, Galați, 2007.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice,

Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru în Filocalia sau culegere din

scrierile sfinţilor părinţii care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, trad.,

introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. 2, ediție electronică, Editura

Apologeticum, 2005.

Sfântul Siluan Athonitul, Tine-ti mintea in iad și nu deznădăjdui!, ediție îngrijită și trad. de

Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze – Scrieri II, studiu introductiv și trad. de diac. Ioan I.

Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

ANDREICUȚ, † Andrei, Dragostea fascinantă și nemuritoare, Editura Renașterea, Cluj-

Napoca, 2011.

BOTOȘĂNEANUL, † Calinic Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Triodul – Golgota

pocăinței (33 de predici), Editura Doxologia, Iași, 2011.

BELU , Preot prof. dr. Dumitru I., Despre iubire, Editura Omniscop, Craiova, 1997.

COMAN, Preot prof. Ioan G., Frumusetile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică,

Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1988.

LARCHET, Jean-Claude, Despre iubirea creștină, trad. de Marinela Bojin, Editura Sophia,

București, 2010.

RAKOVALIS, Atanasie, Părintele Paisie mi-a spus…, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu,

Editura Evanghelismos, București, 2002.

RUNCEANU, Pr. Nicolae, Predici populare, Editura Sophia, București, 2011.

22